Consideratii Asupra Meningitelor cu Neisseria Meningitidis

CUPRINS

I. PARTEA GENERALĂ

Introducere

Capitolul I

Meningele- noțiuni de anatomie și fiziologie

Capitolul II

Definiții

Capitolul III

Epidemiologie

Capitlul IV

Etiopatologie

Capitolul V

Manifestări clinice

Capitolul VI

Diagnostic

Capitolul VII

Diagnosticul diferențial

Capitolul VIII

Tratament

Capitolul IX

Profilaxie

II. PARTEA GENERALĂ

Capitolul X

Evaluarea clinic-epidemiologică a pacienților cu Neisseria Meningitidis din Spitalul de Boli Infecțioase- Galați

IX.1 Introducere

IX.2 Obiective

IX.3 Material și metode

IX.4 Rezultate

IX.5 Plan de nursing al unui pacient cu Neisseria Meningitidis

IX.6 Discuții

Concluzii

Bibliografie

Anexe

INTRODUCERE

I. PARTEA GENERALĂ

CAPITOPUL I

MENINGELE NOȚIUNI DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE

Meningele sunt trei membrane conjunctive de protecție care învelesc măduva spinării și encefalul. Eningele spinale se continuă la nivelul găurii occipitale cu meningele cerebrale.

Membrana exterioară, denumită dura mater, formată din țesut fibros și elastic dens, este mai groasă și poartă numele de pahimeninge. Arahnoida, situată sub dura mater, împreună cu pia mater, care învelește la suprafață măduva spinării și encefalul, sunt mai subțiri și se numesc leptomeninge.

Dura mater spinală este despărțită de peretele osteofibros al canalului vertebral printr-un spațiu plin cu țesut adipos și numeroase vene, denumit spațiul extradural sau epidural. Acest spațiu este străbătut de rădăcinile nervilor spinali, în jurul cărora dura mater formează teci radiculare, care se continuă la periferie cu perinervul. În acest spațiu se fac anesteziile rahidiene epidurale.

Dura mater cerebrală, spre deosebire de cea spinală, aderă strâns de oasele cutiei craniene, formând periostul intern al acestor oase, și se continuă la nivelul suturilor cu periostul extern. În interiorul cutiei crniene ea trimite o prelungire orizontală care separă emisferele cerebrale de cerebel, denumită cortul cerebelului.

Pia mater aderă de suprafața măduvei și a encefalului și este o membrană vasculară. Prin ea și prelungirile pe care le trimite, pătrund în sistemul nervos central vasele sanguine. Între pia mater și arahnoidă se află spațiul subarahnoidian, plin cu lichid cefalorahidian. Măduva spinării este ancorată de dura mater în părțile laterale prin prelungiri ale membranei pia mater situate în plan frontal. Pia mater centrală trimite prelungiri bogate în vase sanguine în ventriculii cerebrali, care formează plexurile coroide ale ventriculilor, cu rol în secreția lichidului cefalorahidian. Lichidul cefalorahidian trece din ventriculii cerebrali în spațiul subarahnoidian prin gaura mediană (Magendie) și găurile laterale (Luschka) de la nivelul ventriculului al IV-lea.

CAPITOLUL II

DEFINIȚII

II. 1. DEFINIȚIA MENINGITELOR

Meningitele sunt inflamații acute sau cronice ale spațiului subarahnoidian, cel mai frecvent de cauză infecțioasă, mai rar neinfecțioasă (tumorale, hematologice, toxice etc.) Meningita poate fi letală din cauza proximității inflamației față de creier și măduva spinării; prin urmare, afecțiunea este clasificată drept urgență medicală.

Infecțiile apar mai des în rândul copiilor, a adolescenților sau a adulților tineri, însp riscul există și pentru persoanele vârstnice sau cele care au un sistem imunitar slăbit.

Meningitele constituie amenințări redutabile pentru viața, personalitatea și capacitatea funcțională a bolnavului, fiind adevărate urgențe medicale.

Clasificare – Se disting:

a). După modul de producere a infecției:

-meningite primare – în cazul localizării inițiale și unice a agentului etiologic la nivelul meningelui;

-meningite secundare – localizarea meningeană a microorganismului survine în contextul unei boli infecțioase (ex. septicemie).

b). După evoluția clinică:

-meningite acute – simptomatologia se dezvoltă rapid (ore-zile);

-meningite cronice – simptomatologia inflamației meningeale cu pleiocitoză în LCR se menține peste 4 săptămâni.

c). După contextul apariției:

-meningite dobândite în comunitate;

-meningite nozocomiale.

d). După caracterul inflamației:

– meningită purulentă

– meningită seroasă (aseptică)

e). După caracterul evolutiv:

– meningită fulminantă

– meningită acută

– meningită subacută

– meningită cronică

f). După gravitatea bolii:

– forma ușoară

– forma de gravitate medie

– forma gravă

– forma extrem de gravă

Meningitele se mai pot clasifica după etiologie, aspectul LCR, vârstă, starea imunitară a pacientului , toate cu implicații practice în management.

Meningită virală – este cea mai frecventă formă și nu prezintă simptome grave. În cazurile severe, aceasta poate duce la febră și frisoane. Meningita virală afectează anual 80-92% din copiii mici și sugari. Aceasta poate fi transmisă prin mâncare, apă și obiecte contaminate.

Meningită bacteriană – este cauzată de Neisseria meningitidis (meningococul) sau Streptococcus pneumoniae (pneumococul), bacterii localizate la nivelul gâtului și la nivel nazal, fără a provoca afecțiuni. Însă, ele pot cauza meningită în cazul în care ajung în fluxul sanguin, iar prin intermediul acestuia, la nivelul lichidului cefalorahidian (LCR) sau la nivelul membranelor creierului (meninge). Streptococul de grup B și Listeria monocytogenes sunt alte două bacterii ce pot cauza meningită. În cele mai multe cazuri, meningita cauzată de Streptococul de grup B a fost regăsită în rândul nou-născuților, numita meningita neonatală, iar cea cauzata de Listeria în rândul adulților în vârstă. Meningita bacteriană este rară, însă foarte periculoasă și poate fi transmisa prin intermediul secrețiilor nazale și a salivei. Dacă nu este tratată, se poate ajunge la afecțiuni ale creierului sau chiar deces.

II. 3. MENINGOCOCUL

Neisseria meningitidis este un diplococ gramnegativ, cu așezare caracteristică (în „boabe de cafea"), de mărimi diferite și cu localizare extracelulară, dar frecvent și intracelulară. El face parte din genul Neisseria, familia Neivseriaceae, împreună cu gcnococul (N. gonorrhoeae) și alte specii nera-togene (sau condiționat patogene), N. subflava, N. Lactamica.

II. 4. ISTORICUL MENINGITEI

Hippocrate (aa. 460-370 î.e.n.), Avicenna (aa. 980-1037)

1768 – Sir Robert Whytt (Edynburg) – ”dropsy in the brain” (Tbc??)

Cele mai vaste epidemii: 1805 –Geneva, 1840 – Africa,

1905-1908 – Nigeria și Ghana

1887 – Anton Weichselbaum (Austria) – descopera meningococul

1906 – antiser la cai – Ac către agenți cauzali – Simon Flexner

1944 – demonstrată eficiența penicilinei

1980 – vaccinul Hib (Haemophylus inluenzae tip b)

2002 – recomandat utilizarea corticosteroizilor în tratamentul meningitei bacteriene

Genul Neisseria primește această denumire în memoria medicului german Neisser, care descrie pentru prima dată gonoreea.

Figură 1: Albert Ludwig Sigesmund Neisser

CAPITOLUL III

EPIDEMIOLOGIE

POARTA DE INTRARE:

1. HEMATOGENĂ

2. DISEMINARE DIN FOCARE PARAMENINGIENE:sinusuri paranazale, urechea medie, mastoida

3. PRIN DEFECTE OSOASE:

– congenitale: defecte de inchidere a tubului neural, mai frecvent la nivel de coloană cervicală sau lombo-sacrată;

– achiziționate: fracturi ale bazei craniului, iatrogen;

In ultimii ani s-a observat un nivel relativ constant al morbiditatii prin meningita bacteriana, incidenta la 100.000 locuitori, in tara noastra, in ultimii ani, fiind in jur de 1 caz la 100.000 locuitori.

Evolutia bolii este sporadica, cu aparitia de focare epidemice mai ales in colectivitati de copii prescolari sau scolari.

Prezinta periodicitate sezoniera de iarna-primavara si multianuala, cu epidemii la 5-10 ani. Grupa de varsta cea mai afectata este de 0-10 ani , sexul masculin, dar si adolescentii.

Cel mai frecvent epidemiile sunt produse de grupul A.

III. 1. FACTORI EPIDEMIOLOGICI PRINCIPALI

1.1 Izvorul de infectie

– bolnavul cu meningita, contagios prin secretii nazofaringiene la sfarsitul perioadei de incubatie, in perioada de stare si uneori in convalescenta (administrarea tratamentului antibiotic scurteaza perioada de contagiozitate la 1-2 zile);

– bolnavul cu rinofaringita meningococica;

– infectatii inaparent sau cu forme clinice atipice – 1000 de forme inaparente la 1 caz clinic manifest;

– purtatorii nazali sau faringieni de meningococ, care sunt in medie de 20% din populatie, iar in epidemii pot ajunge pana la 90%; portajul este tranzitor, de la1-2 saptamani pana la 3 luni, rar mai mult.

Indicele de contagiozitate este mare, dar virulenta este scazuta.

1.2 Transmiterea

– aeriana, prin picaturi;

– prin obiecte contaminate (exceptional).

1.3  Receptivitatea

generala, mai mare la copii, scade cu varsta;

1.4 Imunitatea

– specifica de grup, durabila;

– transplacentara, pana la 6 luni;

– postvaccinala, 2 ani.

III. 2. FACTORI EPIDEMIOLOGICI SECUNDARI

– naturali de mediu: anotimpul rece;

– economico-sociali: aglomeratia, colectivitatile;

– individuali: varsta, deficite de componente ale complementului, C3, C6, C8, IgA locala, afectiuni intercurente.

CAPITOLUL IV

ETIOPATOGENIE

III. 1. ETIOLOGIE

Meningitele sunt produse de o largă varietate de microbi: virusuri, bacterii, fungi, paraziți. La gazda imunocompetentă, unii agenți etiologici sunt mai frecvent întâlniți la anumite vârste, corelația celor doi parametri permițând luarea unor decizii terapeutice raționale.

Tabel 1:Etiologia frecventă a meningitelor în funcție de vârstă

La gazdele cu apărare modificată etiologia se corelează cu tipul deficitului imunitar:

– deficiențe de complement și de producție de anticorpi: S. pneumoniae, N. meningitidis, H. influenzae, enterovirusuri;

– deficiențe de imunitate celulară: Cryptococcus neoformans, Listeria, HIV.

III. 2. CARACTERE DE PATOGENITATE

În cazul meningitelor bacteriene, evenimentele patogenice se desfășoară secvențial: colonizarea nasofaringiană, invazia în circulația sistemică, penetrarea BHE, multiplicarea în

LCR. În meningitele virale afectarea meningiană este probabil secundară diseminării hematogene dintr-un focar primar de infecție.

Meningite bacteriene. Aderarea bacteriilor la epiteliul naso-faringian este urmată de traversarea învelișului de celule epiteliale și invadarea vaselor mici subepiteliale, de unde ajung în circulația sistemică, supraviețuind mecanismelor de apărare (anticorpi circulanți, bactericidia mediată de complement, fagocitoza), grație proprietăților capsulei. SNC poate fi invadat și prin contiguitate din focare infecțioase de vecinătate (otite, mastoidite, sinuzite), via fistule LCR sau iatrogen (neurochirurgie, anestezie spinală).

Concentrațiile reduse de imunoglobuline și complement în LCR reduc opsonizarea microbilor și permit multiplicarea rapidă la acest nivel. Se eliberează diverși produși bacterieni (e.g. fragmente de perete celular, LPS) care declanșează răspunsul inflamator în spațiul subarahnoidian prin producția și eliberarea de citokine inflamatorii (IL-, IL-6, IL-8, TNF-alfa), recrutarea de PMN în LCR, suprareglarea moleculelor de aderență în celulele endoteliului vascular cerebral. Inflamația granulocitară este responsabila primară pentru modificările fiziopatologice în LCR. În același timp se produce o creștere a permeabilității BHE, ceea ce permite ca o serie de molecule din sânge să pătrundă în LCR și contribuie la apariția edemului cerebral. Edemul cerebral are o triplă origine (vasogen, citotoxic, interstițial) și conduce la creșterea PIC. Fluxul sanguin cerebral, după o creștere inițială, se reduce (global sau focal), ischemia contribuind la apariția leziunilor cerebrale. Se adaugă efectele directe neurotoxice ale mediatorilor inflamației și produșilor PMN.

Tabel 2: Modificări LCR în Meningita bacteriană

La purtătorii sănătoși de meningococ, germenul populează mucoasa rinofaringiană, fără a produce leziuni locale sau complicații. Dintre infecțiile cauzate de meningococ, ebrospinală epidemică (MCSE) este boala cea mai importantă. În conceptul epidemiologic actual, MCSE este considerată ca o complicație accidentală a meningococilor în general; acestea sunt boli infecțioase strict umane, transmise pe cale respiratorie, a căror expresie clinică obișnuită este rinofaringita, care precede, oligatoriu, localizarea meningee.

Meningococii din nazofaringe pot trece prin două căi spre a ajunge la meninge. Prima este calea directă de la mucoasa nazofaringiană la meninge prin vasele limfatice perineurale, pe cale transetmoidală, prin lama ciuruită. Această trecere directă este admisă în special în cazuri de traumatisme craniene cu leziuni la baza craniului, prin care se deschide o cale directă de acces către meninge pentru germenii din nazofaringe. Cei mai mulți autori admit calea hematogenă, după care meningocoii trec întâi în sânge (bacteriemie), apoi se localizează în mod secundar pe meninge, față de care au o afinitate deosebită. Mai rar meningococii rămân numai în sânge, fară localizare pe meninge, dând septicemia meningococică cu localizări secundare la distanță pe alte organe (articulare, pleurale, endocardice, pericardice), constând din reacții congestive serofibrinoase sau purulente.

Tabel 3: Patogenia meningitelor bacteriene

CPITOLUL V

MANIFESTĂRI CLINICE

Patogenitatea pare să fie legată de tipul serologic de meningococ. Serotipul A se izolează în timpul epidemiilor majore de MCSE; s-a demonstrat că serotipurile A și C pot forma capsulă, devenind astfel mai virulente. Meningococii de tip B nu formează capsulă și sunt izolați mai mult în perioadele interepidemice. Tipul D este foarte rar întâlnit, iar tipurile x, y și z sunt isolate mai mult de la cazuri sporadic de infecții meningococice.

În afară de virulență, patogenitatea meningococilor se manifestă și prin introducerea de endotoxină.

Tabloul clinic al bolii este caracteristic tuturor meningitelor acute. Perioada de incubație. Se admite o incubație medie de 2 – 4 chiar 8 zile.

Perioada de început a bolii. Începutul bolii este brusc. Principalele semne ale meningitei, care reprezintă de fapt fondul bolii în perioada de stare, pot fi numai discret schițate în această perioadă. Aceste semne sunt: tempetatura ridicată, cefalee, contracturile, eventual ușoară obnubilare și vărsături. Anamneza minuțioasă ne poate dezvălui evoluția unei rinofaringite banale, care a precedat simptomatologia meningeală. Alteori debutul constă într-o perioadă de subfebrilitate, care precede sindromul meningeal, întâlnit în special la sugari. Debutul prin colaps, comă, sau convulsii nu este o excepție. Cefaleea este intensă, alternând cu exacerbări și perioade de liniștire. În majoritarea cazurilor bolnavul mai prezintă rahialgii, fotofobie și hiperestezie cutanată. Temperatura este ridicată, neregulată. Contracturile musculare sunt discrete în această perioadă, ele pot fi inconstante. Redparea cefei și a mușchilor dorsolombari sunt contracturile cele mai frecvent întâlnite. Delirul – cei mai mulți dintre bolnavi prezintă o greutate în orientare, iar în unele cazuri un delir sistematizat.

Perioada de stare. În această perioadă semnele meningeale se exacerbează, imprimând bolii o înfățișare din cele mai caracteristice. Cefaleea exasperează pe bolnav, îl determină să scoată țipete stridente. Contracturile imprimă bolnavului anumite poziții pentru a pune în repaus mușchii contractați “pozițe antalgică”, pe care cu greu o putem îndepărta fără a produce suferință bolnavului. După predominență, contracturile imprimă bolnavului anumite poziții și aspecte: abdomen excavat, trunchi și picioare flexate, capul în hiperextensie sau înțepenit în mișcarea de torsiune. Schimbarea poziției bolnavului se face cu exacerbarea durerilor sale.

Semnele subiective sunt cefaleea difuză, intensă, însoțită de vărsături de tip central (în jet, spontane). Fotofobia este mai puțin constantă și poate apare în diverse situații neinfecțioase (migrenă, cefalee hipertensivă, ș.a.).

Semne obiective

Poziția în cocoș de pușcă – este adesea evidentă la primul contact vizual cu bolnavul.

Redoare de ceafă – se controlează prin apucarea occipitalului pacientului cu ambele mâini, răsucirea blândă a capului într-o parte și alta (produce un discomfort moderat), urmată de încercarea de flectare a coloanei cervicale pe torace, examinatorul observând faciesul bolnavului (grimase de durere) și rezistența la flectare.

Semnele Kernig :

1 – bolnavul nu poate ține gambele în extensie când este în poziția șezând și își flectează genunchii;

Figură 3: Semnul Kerning 1

2- în poziția culcat, membrele inferioare nu pot fi ținute în extensie când se flectează pe bazin (manevra este posibilă doar cu flectarea genunchilor).

Semnele Brudzinski:

1 – mișcarea de flexie a coloanei cervicale pe toracele anterior este acompaniată de mișcări de flexie ale genunchilor ;

2 – flexia gambei pe coapsă și a coapsei pe abdomen la un membru inferior este însoțită de mișcări asemănătoare ale extremității inferioare contralaterale (B. contralateral).

Semnul trepiedului – bolnavul nu poate sta în șezut decât sprijinit posterior în membrele superioare.

Semnul sărutului – bolnavul nu-și poate atinge cu bărbia genunchii aflați în extensie (este util la bolnavii tineri, nu și la persoanele cu rigidități ale coloanei vertebrale de diverse etiologii).

Semnul Uchihara-Tsukagoshi (semnul smuciturii laterale, jolt sign): pacientul ce prezintă cefalee este invitat să-și rotească rapid capul în lateral stânga-dreapta cu o frecvență de 2-3 mișcări/secundă; accentuarea cefaleei este înalt sugestivă pentru prezența pleiocitozei la nivelul LCR.

La sugar și la copilul mic semnele clasice de iritație meningeană pot fi mai greu evidențiate, iar febra poate lipsi. Atrag atenția asupra meningitei: țipătul continuu, tulburările de alimentație, vărsăturile repetate, tulburările respiratorii (fără substrat pulmonar), letargia, plafonarea ochilor, convulsiile, opistotonusul, bombarea fontanelei (tardiv).

Semnul Lesage – al “resortului” (la sugar/copilul mic):pacientul, în brațele mamei, stă cu picioarele flectate; încercarea de extindere a membrelor inferioare determină retracția acestora și țipătul copilului.

La bătrîni pot fi prezente numai febra, tulburările de personalitate sau obnubilarea. Semnele de iritație meningiană pot apărea și în afara meningitei în numeroase alte situații, infecțioase sau neinfecțioase, fiind vorba despre meningism sau reacții meningiene.

Meningismul este caracterizat de prezența sindromului clinic de afectare meningiană, cu examenul LCR normal și fără să se poată pune în evidență la acest nivel agentul microbian; apare în unele boli infecțioase: gripă, pneumonie, dizenterie etc.

Tabel 4: Situa􀄠ii clinice asociate cu semne de iritație meningiană

Simptomatologia generală. Febra este ridicată și neregulată 38 – 40°C. Intensitatea ei nu este întotdeauna în raport direct cu gravitatea bolii.

Respirația și pulsul sunt uneori accelerate, alteori în discordanță; găsim bradipnee cu tahicardie și invers.

Digestiv. Vărsături, anorexie, constipație, tulburări care sunt datorite iritației cerebrale.

Tulburări de intelect constau în greutatea de a înțelege lucrurile, chiar în perioada de debut. Alteori agitația sau delirul deschid chiar scena.

Modificări ale reflexelor tendinoase, oculare, cutanate sunt parte integrantă din simptomatologia bolii și se întțlnesc mai ales în această perioadă. Reflexele tendinoase sunt în general exagerate în prima perioadă a bolii și abolite în cea de a doua. Se gasește pozitiv semnul Babinski și uneori clonusul piciorului. Mai întâlnim convulsii localizate, constând în mișcări bruște, zguduiri musculare și mișcari involuntare.

Tulburările oculare constau din: fotofobie, strabism convergent sau divergent, plafonare eventual ptoza pleoapelor. Pupilar bolnavul prezintă tulburări de acomodare la distanță și reacția la lumină, inegalitate pupilară, contracția vie a orbicularului pleoapei.

Sindromul cutanat eruptiv în meningita C.S.E. și în infecția meningococică este polimorf și variat cu epidemiile: scarlatiniform, rujeoliform și chiar veziculopustulos. El ia un aspect de sindrom purpuric, hemoragipar în cazurile particular de grave de “purpura fulminans meningococemică Henoch”.

Convalescența este lentă și impune restricția oricărei activități pe o perioadă de 30 de zile. Eforturile psihice sunt contraindicate pentru o perioadă mai lungă. Recrudescențrle nu sunt frecvente. Recidivele sunt excepționale.

Formele clinice ale bolii:

Forma abortivă reprezintă un număr redus în cursul epidemiilor.

Forma medie este înfățișată în descrierea facută pentru ilustrarea bolii.

Forma gravă impresionează prin brutalitatea instalării fenomenelor, intensitatea cefaleei, starea convulsivă, profunda alterare a stării generale. Letalitatea în această formă este ridicată 80 – 90 %.

Forma supraacută este alcătuită în special din forme însoțite de sindromul hemoragipar. Este forma numită fulminans – sindromul Waterhouse-Friederichsen. Acest sindrom se prezintă cu înfățișarea unei intense infecții toxico-septice, însoțite de colaps circulator și de hemoragii cutaneomucoase și chemozis, ce survine în 2% din cazuri, mai frecvent la copiii sub 2 ani. Este un sindrom de insuficiență suprarenală cu tulburări encefalitice.

Forma prelungită. Această formă clinică rezultă din două împrejurări:

a) ignorarea diagnosticului;

b) întârzierea tratamentului, sau aplicarea lui în doze insuficiente sau lipsa de consolidare a acestuia.

Formele clinice la copii. Simptomatologia meningitei C.S.E. la sugari și la copilul mic îmbracă uneori tablouri deosebite: forme convulsive și dispeptice. Semnele importante la sugari sunt bombarea fontanelei și hiperestezie cutanată.

Formele clinice la bătrâni. Acestea evoluiază atipic, debutul fiind în general de o brutalitate neobișnuită, comatoasă la unii sau torpidă la alții.

CPITOLUL VI

DIAGNOSTIC

Diagnosticul pozitiv clinic de meningită C.S.E. este ușor de stabilit la un bolnav în prezența triadei: cefalee, contractură, febră; diagnosticul pozitiv etiologic devine cert după efectuarea puncției lombare – care este obligatorie pentru orice suspiciune de meningită și examenul citobacteriologic al L.C.R. Aspectul tulbure, opalescent sau purulent al L.C.R., impune începerea terapiei chiar din momentul puncției.

Diagnosticul de laborator în această boală are o importanță capitală. El se realizează prin punerea în evidență a germenului în L.C.R., germenele mai este cercetat în secreția faringiană, în sânge.

Macroscopic L.C.R. poate avea următoarele aspecte îm meningita C.S.E.: excepțional limpede, obișnuit este opalescent, tulbure, purulent, uneori ușor sanguinolent. Modificările L.C.R. privesc numărul elementelor (1 – 9 000/mm³ și sedimentul, polinucleare 100% intacte și alterate). Pe frotiu colorat cu Gram se pot pune în evidență meningococii.

Două condiții trebuie îndeplinite de medicul care execută puncția pentru ca însămânțările din L.C.R. să fie pozitive:

1) însămânțarea se va executa înainte de administrarea antibioticelor sau a sulfamidelor;

2) însămânțarea sau inocularea la animal se va face imediat după recoltarea produsului patologic.

Aspectul limpede al L.C.R. nu exclude posibilitatea infecției meningococice.

VI.1. DIAGNOSTIC CLINIC

Pot apare succesiv, rapid la acelasi bolnav, faringita, meningita, septicemia.

Meningita meningococica

Este precedata de o faringita si insotita de bacteriemie.

Incubatia, in medie 2-3 zile, poate varia intre 1 si 5 zile.

Debutul este brusc, cu frison, febra, cefalee, varsaturi; la copii pot fi prezente convulsiile, de asemenea debutul se poate face cu coma.

Perioada de stare este caracterizata prin febra inalta, cefalee, varsaturi, fotofobie, hiperestezie cutanata. Poate fi prezenta pozitia caracteristica in 'cocos de pusca' data de sindromul de contractura. Bombarea fontanelei este un semn important, dar absenta lui nu infirma diagnosticul. Frecvent se intalneste herpesul labial, care se poate extinde peribucal si la nivelul fetei. Afectarea sistemului nervos se face in grade variabile, cu delir, agitatie psihomotorie, somnolenta, chiar coma, pareze si paralizii nesistematizate, incontinenta vezicala sau glob vezical, convulsii.

Evolutia in absenta tratamentului se face spre deces in 80-90% din cazuri, restul prezentand sechele grave.

Septicemia meningococica este o forma acuta (15-20% e forma meningoencefalitica), cu debut brusc, cu febra, frison, mialgii, artralgii sau chiar artrite supurate, delir si coma. Exista leziuni cutanate ca eruptie petesiala sau purpurica, posibil purpura necrotica cu evolutie spre gangrena, (leziuni din care poate fi izolat meningococul). Herpesul este frecvent. Leucocitoza e importanta (20000-40000/mm3) si hemocultura pentru meningococ e pozitiva.

Meningococemia fulminanta sau sindrom Waterhouse-Friderichsen, cu debut brutal si cu deces posibil in mai putin de 10 ore. E caracterizat prin:

–          purpura intensa, cu hemoragii;

–          hipotensiune arteriala si vasoconstrictie cu evolutie spre stare de soc;

–          febra sau hipotermie;

–          CID cu hemoragii cutanate si gastro-intestinale;

–          tablou de miocardita cu plaman de soc.

Decesul este frecvent in 24-36 de ore de unde importanta unei antibioterapii precoce.

Meningococemia cronica e rara si se manifesta prin episoade febrile repetate cu frison artralgii, petesii, noduli purpurici.

Alte manifestari clinice in infectia meningococica:

–          pneumonia meningococica (cu diseminare pe cale bronhogena, nu hematogena).

Clinic se manifesta ca o pneumonie lobara sau segmentara. Se insoteste de bacteriemie, diagnosticul punandu-se prin examenul sputei sau prin hemoculturi.

–          pericardita, precoce – purulenta, sau tardiva – sanguinolenta, fara meningococ.

–          artrita, precoce – purulenta, sau in convalescenta prin sensibilizare la antigenele meningococice.

Complicatii si sechele

–          cloazonare, cu hidrocefalie interna urmata de atrofia scoartei cu grave sechele psihice;

–          surditate prezenta in 3-5% din cazuri;

–          strabism (afectarea nervului III) sau cecitate (afectarea nervului optic);

–          sechele psihice: cefalee, insomnii, depresie.

Sindromul de iritatie meningeana

Apare ca urmare a unui proces inflamator sau/si iritativ al meningelui, determinat de factori infectiosi (bacterii, virusuri, fungi) sau toxici.

Clinic se manifesta prin semne de hipertensiune intracraniana si neuroradiculita care apar, atat in meningism, cat si in meningite. In meningite, sindromul meningean se asociaza cu modificari citologice si biochimice ale LCR, iar in meningism sindromul de iritatie meningeana este prezent concomitent cu un LCR de aspect normal si fara modificari ale parametrilor citologici si biochimici.

Semne de hipertensiune intracraniana:

cefalee intensa, care nu cedeaza la antalgice, dar diminua dupa varsatura sau depletive;

rahialgii, accentuate de flexia coloanei, se pot insoti de hiperestezie cutanata;

fotofobia duce la inchiderea ochilor sau la indreptarea privirii spre zona intunecata a camerei;

varsaturile sunt neprecedate de greata, in jet, apar frecvent, matinal la mobilizarea bolnavului;

bombarea fontanelei anterioare la sugar;

tulburari vegetative vasomotorii, transpiratii profuze.

Sindromul de contractură

– pozitia in'' cocos de pusca'': bolnavul sta in decubit lateral, are capul in hiperextensie, coloana toraco-lombara flectata, cu flexia membrelor inferioare pe torace, a coapselor pe abdomen si a gambelor pe coapse;

– redoarea de ceafa: contractura muschilor paravertebrali ai gatului nu permite flexia capului pe torace, daca se forteaza aceasta manevra apare flexia genunchilor (semnul Brudzinski I sau al cefei);

– semnul Kernig I sau al trunchiului: flexia trunchiului pe abdomen determina flexia genunchilor;

– semnul Brudzinski II sau contro-lateral: bolnavul se pozitioneaza in decubit dorsal, se face flexia gambei pe coapsa, urmata de extensia brusca a genunchiului.

Acest semn este pozitiv daca apare flexie si la celalalt genunchi;

– semnul Kernig II sau al membrelor inferioare este pozitiv daca flexia membrelor inferioare pe abdomen este urmata de flexia genunchilor si aparitia durerii in muschii posteriori ai coapselor si gambelor

– semnul trepiedului si semnul sarutului pot fi efectuate la bolnavii cooperanti carora li se solicita sa stea in pozitie sezanda. Aceasta se poate realiza doar prin flectarea genunchilor si sprijinirea pe membrele superioare situate posterior (semnul trepiedului). Bolnavii cu sindrom meningean bine exprimat nu pot face flexia capului spre genunchi si nu pot atinge genunchii cu buzele (semnul sarutului).

La sugari si copiii mici aceste semne pot fi inlocuite cu semnul Lassage: suspendarea copilului prin sustinerea corpului la nivelul axilelor determina flexia coapselor pe bazin si a gambelor pe coapse. Daca se extinde un membru inferior acesta revine ca un resort in pozitia descrisa anterior. De mentionat ca la sugari, semnele de contractura pot fi absente, suspiciunea diagnosticului de meningita fiind atrasa de bombarea fontanelei, febra, varsaturi si plansul iritativ la manevre de flexie a coloanei vertebrale.

VI.2. DIAGNOSTIC DE LABORATOR

A. Diagnostic bacteriologic consta in evidentierea meningococului in sange si LCR.

Produse patologice: se recolteaza in primul rand LCR, inainte de a se administra antibiotice si se transporta rapid la laborator, ferit de variatiile de temperatura si lumina. Se recomanda, de asemenea, recoltarea sangelui pentru hemocultura si a exudatului nazofaringian.

1.Examen direct al lichidului cefalorahidian evidentiaza:

aspect: tulbure sau franc purulent, cu aspect de zeama de varza, cu tenta galbui-verzuie; mai rar, poate fi opalescent sau clar;

hiper sau normotensiv, reactie Pandy intens pozitiva;

albuminorahie peste 300-500 mg%;

sediment: contine mii sau zeci de mii de elemente celulare, cu predominanta de 95-100% a neutrofilelor (majoritatea sunt morfologic intacte, dar pe masura evolutiei bolii, acestea apar ca ‘’umbre nucleare’’);

glicorahie mult scazuta, prin consum de catre flora bacteriana aeroba;

clorurorahie scazuta;

pH acid prin acumularea de acid piruvic si lactic.

Sedimentul obtinut prin centrifugarea lichidului cefalorahidian permite vizualizarea germenilor in circa 60% din cazurile manifeste clinic, pe frotiuri colorate Gram. Examinarea microscopica releva polimorfonucleare si prezenta cocilor gram negativi caracteristici (reniformi, in diplo cu concavitatile fata in fata) situati frecvent intracelular si extracelular. Prezenta leucocitelor in numar mare pledeaza pentru un prognostic favorabil.

Morfologia caracteristica se poate modifica in cazurile care au primit deja un tratament cu Penicilina G, germenii avand dimensiuni sporite si uneori ridicand dificultati de diagnostic.

Aspectul de neisserie, coroborat cu datele clinice, permite de cele mai multe ori diagnosticul de meningococ, dar confirmarea trebuie obtinuta prin culturi (urmate de serotipare) sau prin teste imune (latex si coaglutinarea LCR cu antiseruri specifice pentru cat mai multe serotipuri de meningococ- A, C, Y, W 135 si B).

2. Izolarea

Sedimentul din LCR se insamanteaza pe medii de cultura imbogatite, cum sunt geloza-chocolat, mediul Muller-Hinton sau mediul de tip HYL selectiv (cu adaus de antibiotice).

Exudatul nazofaringian se insamanteaza imediat dupa recoltare pe mediul Muller-Hinton sau mediu de tip HYL, cu adaus de antibiotice (lincomicina, colimicina) pentru inhibarea altor specii microbiene existente in exudat. Etapele de identificare se desfasoara identic cu cele de la LCR.

Sangele pentru hemocultura se insamanteaza direct pe medii de cultura lichide (bulion glucozat 2% respectand proportia de 5 % sange). Examinarile se fac zilnic timp de 5-7 zile prin subculturi si identificari ca la LCR.

3. Identificarea se bazeaza pe aspectul morfologic pe frotiuri colorate Gram si prin testul oxidazei care este pozitiv.

B. Diagnostic serologic consta in decelarea in sange a antigenelor specifice.

C. Teste de laborator nespecifice

sindrom inflamator: VSH mult crescut, leucocitoza, neutrofilie;

hiperglicemie tranzitorie;

hiperazotemie, si

      acidoza metabolica sau mixta.

CPITOLUL VII

DIAGNOSTICUL DIFERENȚIAL

În primele ore ale îmbolnăvirii, când simptomele meningeale nu s-au instalat și în cazurile când meningococemia precede meningita, diagnosticul diferențial se stabilește cu: gripa, anginele acute de diferite etiologii, pneumonia, septicemia, infecțiile virale. În cazurile cu erupție meningococică bogată, cu: tifosul exantematic și rujeola.

În perioada de stare a bolii, diagnosticul diferențial se face cu meningitele de altă etiologie: pneumococică, streptococică, virotică etc., tetanus.

Meningismul se diferențiază tot prin examenul L.C.R. care arată absența elementelor inflamatorii.

Oproblemă dificilă pentru diagnosticul diferențial este meningita otogenă. Această meningită poate prezenta cele mai variate aspecte ale L.C.R. de la lichidul clar cu un număr mic de limfocite, la lichidul purulent, cu sau fără prezența germenului în cauză. Anamneza corectă, îndreaptă spre o leziune otică în trecutul, fie și îndepărtat, al bolnavului, este absolut necesară.

CPITOLUL VIII

TRATAMENT

Tratamentul igienic în meningită cere o deosebită atenție. Este necesară așezarea bolnavului într-o cameră liniștită, în care să se poată realiza protecția împotriva luminii puternice în primele zile ale bolii. O deosebită atenție se va acorda igienei tegumentelor și dezinfecției mucoaselor, în special a rinofaringelui.

Tratamentul dietetic la începutul bolii constă în alimentație ușoară lactovegerariană. În caz de deshidratare se vor administra soluții saline și glucozate parenteral. În convalescență se trece la regim mixt.

Tratamentul specific cu ser, a cedat pasul sulfamido-antibioterapiei, totuși în formele grave se asociază și azi serul antimeningococic, 100 – 200 ml intramuscular.

Tratamentul chimioterapic etiotrop: sulfamidele și antibioticele.

Antibioticul de elecție este penicilina G, la care meningococul este întoteauna foarte sensibil, care are acțiune bactericidă și care (în meningite) pătrunde satisfăcător în L.C.R.

S-a renunțat la asocierea cu sulfamide (utilizate înainte de penicilină), deoarece peste 50 % din meningococi din grupul B sunt rezistenți. S-a renunțat, de asemenea, și la asocierea cu cloranfenicol, antibiotic activ și bine difuzabil în L.C.R., dar bacteriostatic, cu efecte toxice, mai ales la sugar.

În prezent, se administrează numai penicilina G.

La adult, doza este de 6 000 000 – 12 000 000 U./zi. Se începe cu o doza intravenoasă (1 000 000 – 2 000 000 U., în 50 ml soluție salină fiziologică perfuzată în timp de 15-20 min.), apoi se continuă perfuzia lent sau la 2-4 ore, alternând administrarea intravenoasă cu cea intramusculară. După 2-3 zile, dacă evoluția este favorabilă, doza se scade la 3 000 000 – 4 000 000 U./zi, la intervale de 4 ore, alternând calea intravenoasă cu cea intramusculară și chiar cu cea orală.

Durata tratamentului este de 7-10 zile. Dispariția meningococilor în L.C.R. precedă normalizarea lui.

La copil, doza este de 250 000 – 500 000 ( excepțional chiar 1 000 000) U./ kilocorp/zi. Administrarea intrarahidiană de penicilina G nu este necesară în meningita meningococică.

La persoanele cu alergie la penicilină se recurge la cloranfenicol (4 g/zi, la adult; 100 mg/kilocorp/zi, la copil) sau la cotrimoxazol (Septrin, Biseptol), sau la asocierea lor. Mult mai rar, se recurge la eritromicină, care difuzează puțin în L.C.R.

Fiind un bolnav grav, în stare de inconștiență, măsurile de terapie intensivă sunt menite să menținăfuncțiile vitale ale organismului: respirația, circulația, asigurarea une balanțe hidroelectolitice, controlul aportului de principii alimentare, evitarea escarelor de decubit și a altor complicații, prin “micile îngrijiri” continue. În formele supraacute, cu stare de șoc, s-a încercat diverse scheme terapeutice bazate pe mecanismele patogene bănuite, fără însă să se obțină rezultate încurajatoare.

Se administrează intravenos, în doze mari, corticoizi ( Hidrocortizon hemisuccinat) nu atât pentru substituirea funcției compromise a suprarenalelor hemoragice (fenomen care, dealtfel, nu este constant), cât pentru efectul farmacologic antitoxic, antiedematos etc.

Se asigură umplerea patului vascular și funcția cordului; se administrează heparină (5 000 U.I. intravenos, la 4-6 ore la adult ; 100 U.I./kilocorp/zi, la copil) pentru combaterea coagulării diseminate intravasculare.

Pentru combaterea edemului cerebral, se administrează tratament decompresiv osmotic cu manitol 20% intravenos (1-2 g/kilocorp/zi), glucoză hipertonică 33% intravenos (de 2-3 ori/zi) sau antiedematos cu hormoni corticoizi, de asemenea intravenos (Hidrocortizon hemiscuccinat) sau glicerină pe cale orală (100-120 g/zi, în mai multe prize).

Tratamentul convulsiilor, frecvent întâlnite la copilul mic, se face cu diazepam sau cu fenobarbital intramuscular, în doze corespunzatoare.

Tratamentul simptomatic vizează cefaleea, care este intensă (decomprimarea prin puncție lombară are efect antalgic deosebit), grețurile și vărsăturile, febra și starea de agitație.

CPITOLUL IX

PROFILAXIE

În țara noastră, meningita cerebrospinală este boală de declarare obligatorie (nominală, pe fișă), de internare obligatorie și de tratament obligatoriu (se trași purtătorii de meningococ).

Se face supravegherea contacților; pentru cei din famiie și din colectivități închise se recomandă chimioprofilaxia cu rifampicină, cu minociclinăsau cu sulfamide ( dacă tulpina este sensibilă), timp de 5 zile.

Prin concentrația slabă pe care o realizează în salivă. Penicilina nu a dat rezultate bune în sterilizarea purtătorilor.

S-a realizat un vaccin din polizaharizi capsulari purificați din tipul A ți C (nu și din B), care – utilizat într-o singură administrare subcutanat sau intradermic – a permis obținerea unor rezultate bune (90-100% gradul de protecție).

1. Masuri fata de izvorul de infectie

depistare: epidemiologic, clinic, laborator;

declarare: nominala, lunara;

Cazul va fi anuntat la 24 de ore de la depistare.

izolare: obligatorie in spital, externarea dupa examen bacteriologic

Contactii, vor fi supravegheati clinic timp de10 zile. Chimioprofilaxia cu Penicilina V, timp de 7 zile (doza in functie de varsta), sau cu Rifampicina 10mg/kg, 3 zile, sau la adulti Ciprofloxacin, in doza de 750mg, timp de 5 zile, se aplica in familii, sau in colectivitati de prescolari. Controlul bacteriologic se face numai in colectivitati inchise cu numar mare de copii.

In colectivitatile de copii, in care au aparut cazuri se face triaj epidemiologic zilnic, pe perioada incubatiei maxime de la aparitia ultimului caz, educatia sanitara a copiilor si a angajatilor privind modalitatile de transmitere si curatenie, aerisire, zilnic.

Purtatorii depistati in focar, vor fi tratati timp de 7-10 zile cu Penicilina V.

II. PARTEA SPECIALĂ

CPITOLUL X

EVALUAREA CLINICO-EPIDEMIOLOGICĂ A INFECȚIILOR CU NEISSERIA MENINGITIDIS DIN SPITALUL CLINIC DE BOLI INFECȚIOASE- GALAȚI

X. 1. Introducere

X. 2. Obiective

– prezentarea într-o manieră realistică a cazurilor de infecție meningococică internate în Spitalul Clinic Universitar de Boli Infecțioase „Sf. Cuvioasă Parascheva” din Galați în intervalul de timp 2010-2014;

– stabilirea profilului pacientului cu infecție meningococică în funcție de caracteristicile epidemiologice, clinice, evolutive și terapeutice;

– evaluarea influenței antibioterapiei asupra rezultatelor de confirmare bacteriologică a infecției meningococice în lichidul cefalo-rahidian (LCR) (examen direct, cultură, latex-aglutinare), sânge (hemocultură) și faringe (exsudatul faringian);

– stabilirea factorilor de prognostic nefavorabil.

X. 3. Material și metode

Pentru elaborarea lucrării de licență m-am adresat Spitalului de Boli Infecțioase "Sf. Cuvioasa Parascheva" din Galați unde mi-a fost acordat tot sprijinul profesional.

Pentru realizarea părții speciale a acestei lucrări am efectuat un studiu retrospectiv, ce cuprinde un lot de 100 de cazuri cu Neisseria Meningitidis internate în perioada 2010 – 2014 la Spitalul de Boli Infecțioase "Sf. Cuvioasa Parascheva" din Galați. Studiul are ca sursă de date foile de observație aflate în arhiva institutului, dintre care 64 de cazuri au fost reprezentate de bărbați și 36 de cazuri au fost reprezentate de femei, cu vârsta cuprinsă între 0-75 de ani. Pacienții au fost urmăriți în perioada spitalizării, nefiind necesară reinternarea pentru control.

În vederea stabilirii unui diagnostic corect am utilizat metoda coroborarii datelor obtinute la examenele clinic și paraclinic, precum si un studiu anamnestic prin cercetarea foilor de observatie ale bolnavilor respectivi.

Pentru realizarea studiului s-a efectuat o bază de date conținând informații detaliate cu privire la:

Criterii epidemiologice

Criterii clinice

Criterii paraclinice

Criterii terapeutice

Datele obținute au fost centralizate și/sau prelucrate procentual, pe baza lor fiind întocmite tabele și grafice. Interpretarea datelor, contabilizarea valorilor și alcătuirea graficelor a fost posibilă utilizând programul Microsoft Word 2010, Microsoft Excel 2010.

X. 4. Rezultate

În Spitalul de Boli Infecțioase "Sf. Cuvioasa Parascheva" din Galați în perioada ianuarie 2010 – decembrie 2014 au fost internați ? pacienți, dintre care un număr de 115 cu diagnosticul infectare cu Salmonella, ceea ce reprezintă un procent de ?.

Criterii epidemiologice

Rezultat 1 – Prevalența bolii

În Spitalul de Boli Infecțioase "Sf. Cuvioasa Parascheva" din Galați în perioada ?-? au fost internați ? pacienți, dintre care un număr de ? cu diagnosticul Neisseria Meningitidis, ceea ce reprezintă un procent de ?.

Rezultat 2 – Repartiția pe ani

În perioada studiată (2009–2014) s-au înregistrat 100 cazuri de meningită.

Evaluând frecvența anuală a internărilor pentru pacienții cu meningită, s-a constatat o creștere semnificativă, progresivă a numărului de cazuri 2% în anul 2009 ajungând la un maxim atins în anul 2013(35 cazuri). În ultimul an al intervalului studiat (2013-2014), incidența pacienților cu meningită s-a redus până la 4 cazuri pe an.

În perioada studiată (2010–2014) s-au înregistrat 15 cazuri de meningită.

Evaluând frecvența anuală a internărilor pentru pacienții cu meningită, s-a constatat o creștere semnificativă în anul 2010, și o scădere progresivă a numărului de cazuri în anii 2011-2012. În ultimul an al intervalului studiat (2011-2014), incidența pacienților cu meningită s-a redus de la 20 % până la 13% de cazuri pe an.

Rezultat 3 – Tipul de internare

Din lotul studiat (100 de cazuri) cu pacienti dignosticați cu meningită reiese că 62 % din pacienți au fost internați în urgență, 29% diagnosticați în ambulatoriu și doar 9% au fost transferați de la alt spital.

În cazul pacienților cu Neisseria Meningitidis (15 cazuri) 47% din pacienți au fost diagnosticați în ambulatoriu, 27% în urgență și tot cu un procent de 27% din cazuri au fost transferate de la alt spital.

Rezultat 4 – Sexul pacienților

O analiză a repartiției pe sexe a numărului de cazuri cu meningită în lotul studiat (100 cazuri) a relevat o afectare mai mare în cadrul celor de sex masculin, procentul de bărbaților fiind mai ridicat (64%), față de cel al femeilor (36%) în intervalul ianuarie 2010- decembrie 2014.

O analiză a repartiției pe sexe a numărului de cazuri cu Neisseria Meningitidis în lotul studiat (15 cazuri) a relevat o afectare mai mare în cadrul celor de sex masculin, procentul de bărbaților fiind mai ridicat (60%), față de cel al femeilor (40%) în intervalul ianuarie 2010- decembrie 2014.

Rezultat 4 – Mediul de proveniență

Distribuția procentuală pe medii de proveniență a cazurilor cu meningită este reprezentată de 53% în mediul urban și 47% în mediul rural.

Numărul de pacienți internați din mediul urban (53 de cazuri) nu este cu mult mai mare decât cei internați din mediul rural (47 de cazuri).

În cazul pacienților ce prezintă infecție cu Neisseria Meningitidis, distribuția procentuală pe medii de proveniență este reprezentată de 47% în mediul urban și 53% în mediul rural. În acest caz din cei 15 pacienți, 8 cazuri sunt din mediul rural, iar 7 cazuri din mediul urban.

Rezultat 5 – Mediul de proveniență și sexul pacienților

Din totalul cazurilor de meningită studiate de sex masculin, 37 sunt din mediul urban și 27 din mediul rural ; iar de sex feminin sunt 16 din mediul urban și 20 din mediul rural.

Din totalul pacienților cu Neisseria Meningitidis (15 cazuri), 5 bărbați sunt din mediul urban și 4 din mediul rural; iar de sex feminin sunt 2 din mediul urban și 4 din mediul rural.

Rezultat 6 – Vârsta

În perioada ianuarie ? – decembrie ? rata notificărilor a fost foarte mare la grupele de vârstă ?-? si ?-? ani, urmate de grupa de vârsta cuprinsă intre ?-? de ani. Vârsta medie a celor ? pacienți afectați din lotul studiat a fost de ? si cea mai des întâlnită a fost vârsta de ? de ani.

Rezultat 7 – Etiologie

Rezultat 7 – Perioada de spitalizare

Rezultatele studiului pentru pacienții cu meningită (100 cazuri) arată faptul că în funcție de perioada de spitalizare cei mai mulți pacienți au necesitat internare 8-14 zile (40 cazuri), urmând în ordine descrescătoare a numărului de cazuri, internări de 1-7 zile (23 cazuri) respectiv 15-20 zile (21 cazuri), 20-30 zile (9 cazuri) și peste 30 de zile (7 cazuri).

Rezultatele studiului pentru pacienții cu Neisseria Meningitidis (15 cazuri) arată faptul că în funcție de perioada de spitalizare cei mai mulți pacienți au necesitat internare 8-14 zile (8 cazuri), urmând în ordine descrescătoare a numărului de cazuri, internări de 1-7 zile (3 cazuri) respectiv 15-20 zile (2 cazuri), 20-30 zile ( cazuri), iar mai mult de o luna nu a fost înregistrat nici un caz.

Rezultat 8 – Apartenența la focar

Rezultatele studiului arată că ?% din cazuri, respectiv ? pacienți provin din focar familial ( mai exact din ? pacienți din ? și ? din comuna ?) , în timp ce ?% reprezintă cazuri izolate.

Rezultat 9 – Incidența sezonieră

Realizând o statistică a cazurilor cu meningită în funcție de perioada în care pacienții au fost internați in anii 2010-2014, se remarcă existența unei incidențe sezoniere a bolii. Cele mai multe cazuri au fost internate în lunile iulie (14 cazuri), noiembrie (14 cazuri), martie (10 cazuri) și august (10 cazuri) urmate apoi de luna aprilie cu 9 pacienți.

În cazul pacienților cu Neisseria Meningiditis în funcție de perioada în care pacienții au fost internați in anii 2010-2014, se remarcă și aici existența unei incidențe sezoniere a bolii. Cele mai multe cazuri au fost internate în lunile ianuarie (4 cazuri), noiembrie (4 cazuri), urmate apoi de lunile martie (2 cazuri) și august cu 2 pacienți.

B) Criterii clinice

Rezultat 10 – Manifstări clinice

Simptomele principale ale pacienților cu meningită prezente la lotul studiat, alcătuit din 100 de pacienți, s-au manifestat astfel: celfalee-100%, febră-93%, vărsături-87%, exantem 77%.

Un procent de 20% dintre pacienți au prezentat și alte simptome decât cele menționate și anume: frisoane, amețeli, vertij, lipotimi, polakiurie, hipotensiune, tahicardie și oligurie.

Simptomele principale ale pacienților cu Neisseria Meningitidis prezente la lotul studiat, alcătuit din 15 pacienți, s-au manifestat astfel: celfalee-100%, febră-93%, vărsături-67%, exantem 93%.

Un procent de 5% dintre pacienți au prezentat și alte simptome decât cele menționate și anume: frisoane, amețeli, vertij, lipotimi, polakiurie, hipotensiune, tahicardie și oligurie.

Rezultat 11 – Durata medie a simptomelor

Pentru pacienții cu meningită media zilelor în care se manifestă simptomele, se observă o durată de aproximativ 2-5 zile. Numărul minim a duratei simptomelor este de o zi, iar numărul maxim a duratei simptomelor este de 5 zile.

Pentru pacienții cu Neisseria Meningitidis media zilelor în care se manifestă simptomele, se observă o durată de aproximativ 2-5 zile. Numărul minim a duratei simptomelor este de o zi, iar numărul maxim a duratei simptomelor este de 5 zile.

Rezultat 12 – Asocieri frecvente ale simptomelor

Simptomul prezent la toate cazurile studiate de meningită este cefalee, iar în asociere exantem, vărsături și febră presupune combinația cea mai frecventă și anume în 76 % din cazuri.

Simptomul prezent la toate cazurile studiate cu Neisseria Meningitidis este cefalee, iar în asociere exantem și febră presupune combinația cea mai frecventă și anume în 86 % din cazuri.

Rezultat 13 – Forma clinică de boală

Se constată că cea mai mare pondere o au formele de Meningită virală reprezentate de 39% din cazuri. De asemenea un aspect foarte important îl au formele de Tuberculoza sistemului nervos (17 cazuri), infecția cu Neisseria Meningitidis (15 cazuri), meningita cu pneumococi(15 cazuri) si meningita cu lichid clar (14 cazuri) care necesită tratament antibiotic și eventual tratament simptomatic. Însă, formele care prezintă complicații ridică probleme deosebite de îngrijire și supraveghere medicală, deoarece există posibilitatea apariției comei.

C) Criterii paraclinice

?

D) Criterii terapeutice

?

Rezultat 14 – Numărul de antibiotice și perioada de administrare pe număr de pacienți

Antibioterapia a fost administrată astfel:

1 antibiotic a fost administrat la ? de pacienți pe o perioadă de aproximativ 7 zile, iar la ? pacienți pe o perioadă de 5 zile

2 antibiotice au fost administrate la ? pacienți pe o perioadă de aproximativ 7 zile, iar la ? pacienți pe o perioadă de 10 zile

3 antibiotice au fost administrate la ? pacienți pe o perioadă de aproximativ 6 zile

Rezultat 15 – Cele mai utilizate antibiotice în tratament

Majoritatea pacienților au primit tratament antibiotic, iar tratament simptomatic au primit 100% din cazuri.

Rezultat 16- Evoluția bolii

Evoluția spre vindecare a cazurilor cu Neisseria Meningitidis a fost favorabilă în proporție de 100%.

VIII. 5. Plan de nursing al unui pacient cu Neisseria Meningitidis

NEVOILE AFECTATE

(le-am așezat intr-o ordine aleatorie, ele trebuiesc așezate în ordinea afectării lor)

I . NEVOIA DE MIȘCARE ȘI MENȚINERE A POSTURI

Obiective

Intervenții autonome

Intervenții delegate

I I . NEVOIA DE A DORMI ȘI A SE ODIHNI

Obiective

Intervenții autonome

Intervenții delegate

III . NEVOIA DE A SE ÎMBRĂCA ȘI DEZBRĂCA

Obiective

Intervenții autonome

Intervenții delegate

IV . NEVOIA DE A MENȚINE TEMPERATURA CORPULUI ÎN LIMITE NORMALE

Obiective

Intervenții autonome

Intervenții delegate

V. NEVOIA DE A FI CURAT, ÎNGRIJIT, DE A PROTEJA TEGUMENTELE ȘI MUCOASELE

Obiective

Intervenții autonome

Intervenții delegate

VI . NEVOIA DE A EVITA PERICOLELE

Obiective

Intervenții autonome

Intervenții delegate

VII . NEVOIA DE A COMUNICA CU SEMENII

Obiective

Intervenții autonome

Intervenții delegate

VIII . NEVOIA DE A-ȘI PRACTICA RELIGIA

Obiective

Intervenții autonome

Intervenții delegate

IX . NEVOIA DE A FI OCUPAT PENTRU A FI UTIL

Obiective

Intervenții autonome

Intervenții delegate

X . NEVOIA DE A SE RECREEA

Obiective

Intervenții autonome

Intervenții delegate

XI . NEVOIA DE A ÎNVĂȚA PENTRU A-ȘI PĂSTRA SĂNĂTATEA

Obiective

Intervenții autonome

Intervenții delegate

XII. NEVOIA DE A MÂNCA ȘI A BEA

Obiective

Intervenții autonome

Intervenții delegate

XIII . NEVOIA DE A ELIMINA

Obiective

Intervenții autonome

Intervenții delegate

XIV . NEVOIA DE A RESPIRA ȘI A AVEA O BUNĂ CIRCULAȚIE

Obiective

Intervenții autonome

Intervenții delegate

VIII. 6. Discuții

Concluzii

Bibliografie