Consideratii Asupra Actelor Si Faptelor de Comert
C U P R I N S
Capitolul I – Consideratii generale asupra actelor si faptelor
de comert 1
Capitolul II – Definirea si clasificarea actelor si faptelor de
comert1 12
Capitolul III – Operatiuni de interpunere in schimb sau circulatie 20
Capitolul IV – Operatiuni de intreprinderi 38
Capitolul V – Faptele de comert conexe (accesorii) 62
Capitolul VI – Faptele de comert subiective 79
Capitolul VII – Faptele de comert unilaterale 87
Capitolul VIII- Critica unei decizii controversate 93
=== l ===
Capitolul I
CONSIDERATII GENERALE ASUPRA ACTELOR SI FAPTELOR DE COMERT
Sectiunea 1
ACTELE SI FAPTELE JURIDICE
1.1. Actele si faptele juridice in Teoria Generala a Dreptului
romanesc.
Problema actelor si faptelor juridice a provocat vii dezbateri in doctrina juridica romaneasca datorita multitudinii de situatii la care se refera si a importantei solutiilor propuse pentru viata juridica viitoare.(1)
Ceea ce a retinut fiecare teorie propusa in doctrina este ca, in cadrul faptelor si actelor juridice, faptele sociale si normele juridice se afla intr-o relatie de interdependenta: faptele omenesti, in lipsa unor norme juridice, nu sunt fapte juridice, ci simple manifestari ale omului care nu contureaza un raport juridic; dar si invers, normele juridice nu creaza raporturi juridice prin ele insele,ci trebuie sa intervina o fapta sociala pentru a se implini elementele unui raport juridic. Desigur, nu este vorba numai de actiuni ale omului, ci si de evenimente sau de actiuni ale fortelor naturii care capata o importanta sociala datorita legaturi stranse cu viata omului. Tocmai datorita raportului de interdependenta, o norma juridica care nu mai e pusa in lucru de fapte sociale nu-si mai justifica existenta, cade in desuetudine.
Intr-o exprimare sintetica, recunoscuta de majoritatea doctrinarilor dreptului, faptele juridice au fost definite ca “acele imprejurari care potrivit normelor juridice atrag dupa sine aparitia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice, si provoaca prin aceasta anumite consecinte juridice”. (2).
In doctrina au fost formulate multe clasificari ale faptelor juridice. Pentru subiectul abordat in prezenta lucrare intereseaza in mod deosebit impartirea faptelor juridice privite in sens larg in fapte juridice in sens restrans si acte juridice.
Sensul larg al faptelor juridice este cuprins in definita prezentata mai sus.
Sensul restrans al faptelor juridice este privit in opozitie cu notiunea de acte juridice. Actele juridice au fost definite ca manifestari de vointa facute direct pentru a genera, modifica sau stinge raporturi juridice.(3)
Faptele juridice in sens restrans sunt acele actiuni omenesti care produc efecte juridice dar nu indeplinesc elementele constitutive ale unui act juridic, adica fie sunt ilicite, fie sunt licite dar facute fara intentia de a produce efecte juridice.
Evenimentele sunt acele intamplari, actiuni ale hazardului sau ale fortelor naturii, care se produc independent de vointa omului dar care dau nastere, modifica sau sting raporturi juridice atunci cand legea prevede expres acest lucru. Evenimentele intregesc notiunea de fapt juridic in sens larg.
l.2. Actele si faptele de comert – specii ale actelor si faptelor
juridice:
Asa cum din corpul general al dreptului se desprind ramuri speciale de drept, cu caracteristici proprii, respectand aceleasi reguli, din categoria mare a actelor si faptelor juridice privite in sens general se desprind acte si fapte juridice speciale, corespunzand ramurilor speciale de drept de care apartin.
Astfel, dreptul comercial ca ramura de drept reglementeaza unele acte si fapte juridice speciale: actele si faptele de comert Acestea contureaza continutul “raporturilor juridice guvernate de normele dreptului comercial.
Putem spune,deci, ca actele si faptele comerciale sunt specii ale genului numit “acte si fapte juridice”.
1.3. Enumerarea legislativa a actelor si faptelor de comert:
In legislatia comerciala se gasesc enumerate expres unele acte si fapte de comert.
Cea mai importanta enumerare e cea cuprinsa in Codul Comercial, in articolele 3,4 si 6.
Articolul 3 prevede:
“Legea considera ca fapte de comert:
1) Cumpararile de producte sau marfuri spre a se revinde, fie in natura, fie dupa ce se vor fi lucrat sau pus in lucru, ori numai spre a se inchiria; asemenea si cumpararea spre a se revinde de obligatiuni ale Statului sau de alte titluri de credit circuland in comert;
2) Vanzarile de producte, vanzarile si inchirierile de marfuri in natura sau lucrate, si vanzarile de obligatiuni ale Statului sau de alte titluri de credit circuland in comert, cand vor fi cumparate ca scop de revanzare sau inchiriere;
3)Contractele de report asupra obligatiunilor de Stat sau a altor titluri de credit circuland in comert;
4) Cumpararile si vanzarile de parti sau actiuni ale societatilor comerciale;
5) Orice intreprindere de furnituri;
6) Intreprinderile de spectacole publice;
7) Intreprinderile de constructii;
8) Intreprinderile de comisioane, agentii si oficii de afaceri;
9) Intreprinderile de fabrici, de manufactura si imprimerie;
10) Intreprinderile de editura, librarie si obiecte de arta, cand altul decat autorul sau artistul vinde;
11) Operatiunile de banca si schimb;
12) Operatiunile de mijlocire (samsarie) in afacerile comerciale;
13) Intreprinderile de transporturi de peroane sau de lucruri, pe apa sau pe uscat;
14) Cambiile si ordinele in producte si marfuri;
15) Constructiunea, cumpararea, vanzarea si revanzarea de tot felul de vase pentru navigarea interioara si exterioara si tot ce priveste la echiparea, armarea si aprovizionarea unui vas;
16) Expeditiunile maritime, inchirierile de vase, imprumuturile maritime si toate contractele privitare la comertul de mare si navigatiune;
17) Asigurarile terestre, chiar mutuale, in contra daunelor si asupra vietii;
18) Asigurarile, chiar mutuale, contra riscurilor navigatiunei;
19) Depozitele pentru cauza de comert;
20) Depozitele in docuri si antrepozite, precum si toate operatiunile asupra recipiselor de depozit (warante) si asupra scrisorilor de gaj liberate de ele.”
In completare, articolul 4 dispune:
“Se socotesc, afara de acestea, ca fapte de comert celelalte contracte si obligatiuni ale unui comerciant, daca nu sunt de natura civila sau daca contrariul nu rezulta din insusi actul.”
Articolul 6 clarifica unele dispozitii anterioare, in aliniatul l :
“Asigurarile de lucruri sau stabilimente care nu sunt obiectul comertului si asigurarile asupra vietii sunt fapte de comert numai in ce priveste pe asigurator.”
Si aliniatul 2 al aceluiasi articol stabileste o fapta de comert pe cale de exceptie:
“Contul curent si cecul nu sunt considerate ca fapte de comert in ce priveste pe necomercianti, afara numai daca ele nu au o cauza comerciala.”
Pe langa Codul Comercial, si unele acte normative speciale cuprind referiri la actele si faptele de comert.
Hotararea Guvernului numarul 201/1990, data in aplicarea Decretului-lege numarul 54/1990 privind organizarea si desfasurarea unor activitati economice pe baza liberei initiative, referindu-se la activitatile productive, de circulatie a marfii si de servicii, indica in Anexa numarul l categoriile de activitati pentru care nu se pot organiza prin libera initiativa intreprinderi mici, asociatii cu scop lucrativ, asociatii familiale si activitati independente ale unor persoane fizice. Cu alte cuvinte, Anexa numarul l fie scoate in afara legii producerea si distribuirea unor bunuri si servicii anume desemnate (de exemplu materialele pornografice, case de toleranta, cometul cu inamicul), fie interzice pentru comerciantii privati unele activitati permise unor Regii Autonome ale Statului (exemplu: fabricarea, comercializarea si repararea de instalatii si echipamente nucleare si produse radioactive, echipament militar,extractia si prelucarea titeiului si gazelor naturale etc.). Datorita caracterului imperativ al primei parti a Anexei numarul l, consideram ca enumerarea facuta, in privinta activitatilor interzise, este de stricta interpretare, neputand fi extinsa pe cale de analogie.
Spre deosebire de prima parte, a doua parte a Anexei numarul l enumera cu caracter enuntiativ o serie de activitati din domeniul productiei, circulatiei sau al prestarilor de servicii pentru care se pot organiza intreprinderi mici, asociatii cu scop lucrativ, asociatii familiale si activitati independente ale unor persoane fizice. Tocmai pentru a sublinia caracterul enuntiativ al enumerarii, legiuitorul le numeste “categorii orientative de activitati.”
Fiind acte si fapte de comert mai speciale, desfasurate de institutii specializate, si operatiunile bancare sunt reglementate si printr-o lege speciala, in completarea dispozitiilor Codului Comercial. Astfel, Legea numarul 33 din 29 martie 1991 privind activitatea bancara, in capitolul II, intitulat “Activitatea bancara”, arata in ce constau operatiunile efectuate de banci. Ceea ce Codul Comercial mentioneaza laconic in articolul 3, punctul ll ca fiind “operatiunile de banca”, Legea numarul 33/1991 detaliaza in articolele 18 si 22-26.
Si alte acte normative speciale enumera actele si faptele de comert, individualizandu-le in marea sfera a actelor si faptelor juridice, acte normative pe care le vom trata mai amanuntit pe parcursul lucrarii.
Sectiunea 2
SISTEMUL REGLEMENTARII ACTELOR SI FAPTELOR DE COMERT IN DREPTUL COMERCIAL ROMAN
2.1. Diferite sisteme de reglementare a actelor si faptelor de comert
Doctrina juridica a dreptului comercial a relevat existenta a doua mari sisteme de reglementare a actelor si faptelor de comert: sistemul subiectiv si cel obiectiv.
Sistemul subiectiv este un sistem pastrat pana in zilele noastre de catre traditia istorica. Este, de fapt, dreptul Evului Mediu aplicabil negustorilor. (4)
In cadrul acestui sistem, calitatea unui act sau fapt juridic e data de calitatea de comerciant a celui care il savarseste. Calificarea unui act sau fapt ca fiind comercial sau nu este, deci, in stransa legatura cu calificarea autorului lui ca avand sau nu calitatea de negustor. Putem spune aici ca dreptul comercial este un drept profesional. (5)
Actul si faptul comercaial nu are o definitie directa, ci e definit indirect, ca actul sau faptul savarsit de un comerciant. O persoana, fiind odata inscrisa in registrele comerciantilor, isi supune automat toate actele si faptele sale normelor dreptului comercial.
Sistemul subiectiv are ca principal exponent sistemul legistlativ german care il consacra in Codul Comercial adooptat in anul 1900.
Sistemul obiectiv este sistemul adoptat de legislatiile moderne ca rezultat al conceptiilor egalitariste promovate si raspandite de Revolutia Franceza din 1789. Ca urmare a abolirii privilegiilor feudale si a desfiintarii breslelor, “accesul la activitatea comerciala devine liber, nemaifiind un monopol al unei clase restranse, profesionale.” (6)
In cadrul acestui sistem, legiuitorul enumera actele si faptele juridice carora le recunoaste caracterul comercial “pentru consderatiuni trase din insasi natura intima actului .” (7) Deci legiuitorul a avut in vedere caracterele intrinseci ale actelor, fara sa intereseze persoana care le savarseste. Astfel, enumerarea din actele normative sau numai definirea actelor si faptelor de comert capata o importanta deosebita pentru ca “prin stabilirea faptelor de comert se ajunge la determinarea calitatii de comerciant si, implicit, la determinarea domeniului dreptului comercial.”(8); sau intr- alta exprimare, actele comerciale obiecivizate de norma juridica sunt acelea care creaza pe comerciant si ii dau viata.” (9) Exponentul principal al acestui sistem il reprezinta legislatia italiana in materie comerciala.
E important de mentionat faptul ca cele doua sisteme nu exista in stare pura, asa cum le-a definit doctrina juridica, si in diversele legislatii ale statelor se intalnesc dispozitii care cuprind reguli apartinand ambelor sisteme, diferind doar ponderea acestora. Aceasta situatie a generat controversa din doctrina juridica franceza referitoare la sistemul urmat in legislatia acestei tari.
Controversa franceza poate parea paradoxala daca ne gandim ca sistemul obiectiv a fost inaugurat si a facut cariera incepand cu Franta. Dar chiar francezii recunosc ca: “francezii intotdeauna au visat la republca in timpul imperiului si la imparat in timpul republicilor” (les Francais ont toujoure reve de republique sous l’Empire et d’empereur sues les Republique). (10)
Doctrina juridica se pronunta diferit asupra acestei probleme pornind de la caracterul imperfect al enumerarii actelor de comert facuta in articolul 632 din Codul Comercial francez de la 1807. Unii autori sustin sistemul subiectiv, justificat si de evolutia economica in care societatile comerciale, avand prin definitie calitatea de comercianti, capata o pondere tot mai mare in raport cu persoanele fizice prestatoare de activitati comerciale. (11). Alti autori, din contra, considera ca sistemul juridic francez in materie comerciala este un sistem obiectiv, pentru ca nimic nu a schimbat pozitia legiuitorului de la inceputul secolului trecut. (12)
Concluzia comuna sustinatorilor ambelor teze e ca in acest domeniu legislatia franceza este imperfecta si se impune a fi completata.
2.2 Sistemul adoptat de legiuitorul roman:
Codul Comercial roman, inspirat din legislatia italiana, consacra sistemul obiectiv de abordare a chestiunii actelor si faptelor de comert. Enumerarea facuta in articulul 3 demonstreaza acest lucru. Totusi , dispozitiile articolului 4 care califica drept comerciale actele si faptele juridice savarsite de comercianti ar putea duce la concluzia ca legiuitorul raman a adoptat si sistemul subiectiv, creand un sistem mixt. In realitate insa, pentru interpretarea corecta si completa a articolului 4 este necesara trimitrea la articolul 3 care ii lamureste continutul.
Pentru definirea notiunii de “comerciant” intalnita in articolul 4, Codul Comercial da in artiocolul 7 elementele necesare:
“Sunt comercianti aceia care fac fapte de comert, avand comertul ca o profesiune obisnuita si societatile comerciale.”
In privinta persoanelor fizice situatia nu prezinta probleme: calitatea de comerciant e conditionata de savarsirea de fapte prevazute in articolul 3, iar aceasta calitate se dobandeste de la data savarsirii acestora intr-un numar suficient de mare pentru a dovedi ca e vorba de o profesiune obisnuita.
In cazul societatilor comerciale s-ar putea naste unele incertitudini. Astfel, caracterul comercial al acestor societati, deci legatura lor de efect la cauza cu articolul 3, se intrevede inca din denumire. In plus, doctrina a aratat ca principalul element care le individualizeaza de categoria societatilor comune, cele civile, este natura operatiilor efectuate, (13) si anume operatiuni cu caracter comercial. Iar caracterul comercial este dat tocmai de articolul 3. De altfel, si Legea numarul 31/1990 privitoare la societatile comerciale, in articolul 1 arata:
“In vederea efectuarii de acte de comert, persoanele fizice si persoanele juridice se pot asocia si constitui societati comerciale…”
Ce se intampla insa cu faptul ca societatile comerciale dobandesc calitatea de comerciant inca de la infiintare, fara a mai fi nevoie de efectuarea efectiva a unor acte sau fapte de comert? Din acest fapt rezulta posibilitatea ca o societate comerciala sa nu savarseasca nici o fapta din cele enumerate in articolul 3, dar totusi sa savarseasca fapte de comert in temeiul articolului 4. In aceasta ipoteza ar rezulta ca subiectul (societatea) ar determina obiectul, faptul sau actul savarsit fiind calificat ca comercial?
Consideram ca legiuitorul nu a inteles sa se refere la aceasta situatie, absolut teoretica, ci la situatiile clasice. Astfel, nici in cazul societatilor comerciale subiectul nu determina obiectul, ca in sistemul subiectiv. Pentru anularea acestei ipoteze este insa necesar ca nici societatile comerciale sa nu dobandeasca calitate de comerciant de la infiintare, ci de la efectuarea primului fapt sau act de comert, asupra lor existand prezumtia relativa ca sunt comercianti.
In considerarea sistemului legislativ romanesc ca un sistem obiectiv s-a pronuntat si doctrina juridica.(14)
2.3. Obiectul reglementarii :
Spre deosebire de legislatia franceza si de cea italiana, Codul Comercial roman se refera la “fapte de comert” si nu la “acte de comert”. Aceasta nu are semnificatia unei scapari lingvistice – era si imposibil ca un lingvist sa greseasca la traducerea sintagmelor “actes de commerce” si “atti di commercio” – ci e vorba de vointa legiuitorului roman, vointa interpretata diferit in literatura juridica.
O opinie, ramasa oarecum izolata, considera cele doua notiuni “sinonime si intrebuintate concurent”.
O alta opinie considera ca ele sunt diferite, ca legiuitorul roman a inteles sa se refere “nu numai (la) raporturile rezultate din actele juridice (manifestarile de vointa savarsite in scoptul de a produce efecte juridice), ci si (la) raporturile izvorate din faptele juridice (manifestarile de vointa savarsite fara intentia de a produce efecte juridice sau orice alte imprejurari de care legea leaga producerea unor efecte juridice)”. (16) Enumerarea facuta in articolul 3 Cod Comercial nu se margineste sa se refere la stricte acte juridice, operatiuni tehnice in fond care cer de multe ori o pregatire de specialitate, “ci a luat in considerare fenomenul economic, in toata complexitatea sa, in momentul anterior aceluia in care el intra in sfera de actiune a dreptului.” (17)
In plus de aceasta, “notiunea de fapte juridice fiind in raport de gen-sepecie fata de notiunea de acte juridice, redactorii codului au ales in mod logic si necesar, iar nu intamplator, termenul de “fapte de comert”.
Vointa legiuitorului se poate dovedi si cu stenogramele furtunoaselor dezbateri din Parlamentul Romaniei generate de aceasta problema, in care pozitia redactorilor, a comisiei de specialitate si a Guvernului exclude posiblitatea unei greseli de redactare sau a unei inconsecvente de traducere. (18)
Dintre cele doua opinii prezentate mai sus, o imbratisam pe cea de a doua, care este dominanta in gandirea juridica moderna, si respingem pe prima pentru ca e imposibil ca legiuitorul sa considere notiunea juridica de “fapt” sinonima cu cea de “act”. Or, daca intre notiunile de “fapt juridic” si “act juridic” exista diferente, nu intelegem de ce legiuitorul ar fi considerat ca intre notiunile de “fapt de comert” si “act de comert”, care sunt tot notiuni juridice, nu exista nici o diferenta.
Astfel, trebuie inteles ca dispozitiile Codului Comercial se aplica nu numai actelor juridice de comert, ci si faptelor juridice. Dar actele juridice in general sunt specii ale faptelor juridice privite in sens larg (19), prin urmare in notiunea de “fapte comerciale” intra si faptele ilicite facute in legatura cu comertul.
Spunem, deci, ca legiuitorul a vrut sa se refere la faptele juridice in sens larg.
2.4. Caracterul enumerarii facute in articolul 3 Cod Comercial:
De la redactarea Codului Comercial si pana in zilele noastre, pe parcursul evolutiei societatii, in viata economica au apraut institutii noi, iar unele din cele vechi s-au modificat, dand nastere la situatii neprevazute de legiuitor. Aceste situatii se nasc, se modifica si isi inceteaza existenta prin intermediul unor acte sau fapte juridice. Intrebarea care se pune este daca aceste acte sau fapte juridice au caracter comercial prin insusi faptul legaturii lor cu viata economica, indiferent de calificarea persoanelor ce le savarsesc, sau ele sunt comerciale numai in masura in care pot fi incadrate in dispozitiile articolului 3 al Codului Comercial?
Cu alte cuvinte, intrebarea este daca enumerarea articolului 3 este exhaustiva sau doar orientativa, putand fi completata de cel care aplica sau interpreteaza dispozitia?
Acea parte a doctrinei care sustine caracterul limitativ al enumerarii porneste de la teza profesorului Arion care considera ca “din moment ce legea considera ca acte de comert pe cele enumerate, nu se poate in mod serios sa se considere tot astfel si oricari altele, mai mult sau mai putin analoage, dar care nefiind enumerate, prin aceasta chiar sunt excluse.” (20) Totusi, autorul nu exclude posibilitatea aparitiei unor acte si fapte noi, insa in cazul acestora trebuie hotarat daca ele se incadreaza sau nu in enumerarea articolului 3, enumerare care nu mai poate fi extinsa prin interpretare.
Si unii autori moderni se pronunta pentru caracterul limitativ al enumerarii, aratand ca “determinant pentru aceasta este caracterul legal al actului de comert obiectiv. Aceasta este un caracter comercial pentru ca legea o prevede si e stabilit limitativ de lege.” (21)
Si in doctrina franceza s-au purtat discutii in legatura cu caracterul enumerarii facute in articolele 632 si 633 din Codul Comercial francez. In acest sens, profesorul P. Molinier s-a pronuntat arataind ca enumerarea este limitativa, dar interpretarea nu e literala, astfel ca institutii noi isi pot gasi locul prin analogie in enumerarea facuta. (22)
Un mare numar de autori se situeaza pe o pozitie contrara, considerand ca, “categoria actelor obiective de comert e demonstrativa si se poate extinde prin analogie.” (23) Rolul enumerarii din articolul 3 nu e decat acela de a orienta pe cei care interpreteaza si aplica legea prin expunerea celor mai des intalnite fapte de comert, iar nu a totalitatii acestora. E important de retinut insa ca analogia “poate fi adaugita numai printr-o analogie prudenta si fidela.” (24)
Aceasta pozitie e argumentata prin aceea ca articolul 3 spune ca “legea considera ca fapte de comert…”, iar nu ca “faptele de comert sunt…” (25) Aceasta inseamna ca legiuitorul nu a exclus posibilitatea ca la aceasta enumerare sa se mai adauge si alte fapte de comert avand aceleasi caracteristici, in temeiul principiului “ubi aedem ratio ibi aedem legis dispositio.” (26)
Un alt argument este si faptul ca legiuitorul raman si in redactarea acestui articol s-a inspirat din Codul Comercial italian de la 1883 care prevede “La legoe reputa atti di commercio…”, iar nu din cel de la 1865 care prevede “Sono atti di commercio…”. (27)
Argumente in sprijinul acestei teze aduce si doctrina franceza, profesorul Alain Viandier aratand ca insasi controversa a cunoscut o evolutie istorica. Daca autorii care s-au pronuntat la putin timp dupa intrarea in vigoare a codurilor comerciale au sustinut teza caracterului limitativ al enumerarii, autorii moderni sprijina teza contrara, si sub influenta vietii juridice in continua transformare, pentru ca “viata unui cod se deruleaza imvers fata de viata omului : cu varsta consideratia scade” (la vie d’un code se derule a l’inverse de la vie humaine: avec l’age, la consideration diminue).
Consideram mai bine intemeiata teza caracterului demonstrativ al enumerarii articolului 3 Cod Comercial roman, cu un argument in plus, desprins din specificul dreptului comercial: mobilitatea, flexibilitatea normelor, continua lor adaptare la dinamica accentuata a vietii economice. De altfel, si principiul echitatii ne impiedica sa acordam un tratament diferentiat unor acte sau fapte juridice care sunt apropiate de cele cuprinse in enumerare, dar care nu au fost cuprinse de legiuitor pentru ca la data aceea nici nu existau.
Sectiunea a 3 -a
SPECIFICUL ACTELOR SI FAPTELOR COMERCIALE
Ca institutii ale dreptului comercial, actele si faptele de comert urmeaza soarta acestei ramuri de drept, cunosc aceeasi evolutie si din dreptul comercial isi trag trasaturile specifice.
Pentru ca dreptul comercial este o ramura a dreptului privat impreuna cu dreptul civil, iar dupa alte opinii nici nu se poate vorbi de o ramura distincta fata de dreptul civil, actele si faptele de comert au foarte multe asemanari cu actele si faptele civile.
Asemanarile se refera atat la elementele actului si faptului juridic, cat si la efectele lor si la principiile ce guverneaza aceste efecte.
Diferenta fundamentala intre cele doua categorii de acte si fapte juridice rezida in scopul actului juridic. In cazul faptului juridic acesta nu are nici o semnificatie, intrucat el produce efecte juridice fara vointa autorului. In cazul actelor comerciale scopul fundamental este profitul urmarit de orice comerciant; in cazul actelor juridice civile se pot admite si alte scopuri (caritabile, avantaje morale etc.). Urmarea acestui scop este inadmisibilitatea caracterului comercial al unor acte care nu au in vedere profitul. De exemplu, o vanzare in pierdere facuta de un comerciant sau un ajutor material facut unei asociatii culturale nu vor fi socotite acte de comert decat in masura in care au urmarit un castig: distrugerea concurentei sau publicitatea.
Actele si faptele de comert au o pozitie de exceptie fata de actele si faptele civile. Astfel, daca nu se poate dovedi ca actele din exemplul de mai sus au caracter comercial, ele sunt socotite liberalitati, deci acte juridice civile.
Principiul ca regula este caracterul civil al unui act de drept privat si numai ca exceptie el este socotit comercial este dedus din pozitia dreptului comercial fata de cel civil. Astfel, dreptul comercial este un drept special care deroga de la regulile dreptului general, dreptul civil. (29) Acest lucru rezulta si din articolul 1 Cod Comercial care prevede:
“In comert se aplica legea de fata. Unde ea nu dispune se aplica codul civil.”
Note bibliografice:
1. TRATAT DE DREPT CIVIL, coordonator Paul Cosmovici, editura Academiei RSR, Bucuresti, 1989
2. Ioan Ceterchi, Ion Craioveanu, INTRODUCERE IN TEORIA GENERALA A DREPTULUI, Editura “All”, Bucuresti, 1993, pag. 75
3. Radu Motica, TEORIA GENERALA A DREPTULUI – Note de curs
4. I.N Fintescu, CURS DE DREPT COMERCIAL, vol. I , Bucuresti, 1929, pag. 31
5. Stanciu Carpenaru, DREPT COMERCIAL ROMAN, editura “All”,Bucuresti, 1995, pag. 22
6. Raul Petrescu, DREPT COMERCIAL ROMAN , editura “Oscar Print”, Bucuresti, 1996, pag. 22
7. Ministerul Justietiei , CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1944, pag. 5
8. Carpenaru, Stanciu, DREPT COMERCIAL ROMAN, editura All, Bucuresti, pag.22
9. Petrovici V l , ELEMENTE DE DREPT COMERCIAL, prelegeri tinute la Scoala Superioara de Documentare si Stiinte Administrative, Bucuresti, 1930
10. Champaud, Claude, LE DROIT DES AFFAIRES, Presses Universitaire de France, Paris, 1987
11. Viandier, Alain, ACTES DE COMMERCE, COMMERCANTS, ACTIVITE COMMERCIALE, Collection Droit Fontamenta, Paris, 1986
12. Guyen, Yves, DROIT DES AFFAIRES, editura Litec, edictia a 7-a, Paris, 1992
13. Carpenaru, Stanciu, DREPT COMERCIAL ROMAN, editura All. Bucuresti, 1995
14. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT , Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1944
Carpenaru, Stanciu, DREPT COMERCIAL ROMAN, EDITURA aLL, bUCURESTI, 1995
Turcu, Ion , DREPTUL AFACERILOR, editura Fundatiei “Chemarea”, Iasi, 1993
Patulea,Vasile ; Turianu , Corneliu, ELEMENTE DE DREPT COMERCIAL, editura “Press-Mihaela” SRL. Bucuresti, 1996
Fintescu, Ioan Nicolae CURS DE DREPT COMERCIAL, vol. I, Bucuresti, 1929
15. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1944, pag. 5
Idem pag. 22
16. Carpenaru, Stanciu, DREPT COMERCIAL ROMAN, editura All, Bucuresti, 1995
17. Turcu, Ion, DREPTUL AFACERILOR, editura Fundatiei “Chemarea” Iasi, 1993
18. Antonescu, Eftimie, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, vol. I , Bucuresti, 1908
19. Zlatescu, Victor Dan, Zlatescu, Irina Moroianu, ACTUL DE COMERT INTR-O ECONOMIE DE PIATA, “rEVISTA DE DREPT COMERCIAL” NR. 1/1991
20. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1944, pag. 5
21. Zlatescu, Victor Dan, Zlatescu Irina Moroianu, ACTUL DE COMERT INTR-O ECONOMIE DE PIATA, “Revista de drept comercial”, nr. 1/1991
22. Antonescu, Eftimie, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, vol. I, Bucuresti, 1908
23. Petrovici, vol I, ELEMENTE DE DREPT COMERCIAL, prelegeri tinute la Scoala Superioara de Documentare si Stiinte Administrative, Bucuresti, 1930
24. Turcu, Ion, DREPTUL AFACERILOR, editura fundatiei “Chemarea”, Iasi , 1993
25. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1944
26. Carpenaru, Stanciu, DREPT COMERCIAL ROMAN, editura All, Bucuresti, 1995, pag. 23
Fintescu, Ioan Nicolae, CURS DE DREPT COMERCIAL, vol I, Bucuresti, 1929
Patulea, Vasile; Turianu, Corneliu, ELEMENTE DE DREPT COMERCIAL, editura “Press-Mihaela” SRL., Bucuresti, 1996
27. Antonescu, Eftimie, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, vol.I, Bucuresti, 1908
28. Viandier, Alain, ACTES DE COMMERCE, COMMERCANTS, ACTIVITE COMMERCIALE, Collection Droit Fondamental, Paris, 1986 pag. 56
29. Carpenaru, Stanciu, DREPT COMERCIAL ROMAN, editura All, Bucuresti, 1995, pag. 10
Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1944 ,pag. 6
Capitolul II
DEFINIREA SI CLASIFICAREA ACTELOR SI FAPTELOR DE COMERT
Sectiunea 1
DEFINIREA ACTELOR SI FAPTELOR DE COMERT
1.1. Lipsa unei definitii legale;
Codul Comercial si celealte acte normative in materie comerciala nu dau nici o definitie a actelor si faptelor de comert. Codul Comercial, in articolul 3, da doar o lista a faptelor socotitie ca avand caracter comercial, lista cu caracter orientativ.
Lipsa unei definitii legale se datoreaza multitudinii operatiunilor din viata economica, dificultatii cuprinderii intr-o singura fraza a totalitatii acestora.
Se observa ca legiuitorul a folosit in exprimare o serie de termeni economici, al caror sens poate diferi de cel strict juridic, fapt care poate sa dea nastere la confuzii.
Enumerarea facuta in articolul 3 al Codului Comercial roman a fost foarte criticata in doctrina juridica, mai cu seama in ultima perioada, ea fiind considerata imperfecta, depasita de evolutia vietii economice si deci incompleta. (1). Uneori se constata si o inconseventa in exprimare din partea legiuitorului care s-a referit cand la “fapte de comert”, cand la “acte de comert”, fara sa se poata face o distinctie clara intre situatiile prevazute, asa cum ar cere-o interpretarea literala a textelor.
Nici enumerarile codurilor din care s-a inspirat legiuitorul raman nu sunt scutite de critici, Codul Comercial francez fiind inca mai criticabil decat al nostru.(2)
In fata unei asemenea carente, este misiunea doctrinei juridice sa faca lumina printr-o definire cat mai cuprinzatoare a actelor si faptelor de comert.
l.2. Interesul definirii actelor si faptelor de comert:
Doctrina juridica franceza, referindu-se la importanta definirii actelor de comert, a afirmat: “Ansamblul regulilor care compun dreptul comercial este dominat de trei notiuni: cea de acte de comert, de comerciant si de fond de comert, aceasta din urma nedatand decat de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Aceste trei notiuni definesc domeniul de aplicare al regulilor de drept comercial, dintre care unele se aplica actelor de comert, altele comerciantilor sau societatilor comerciale si ultimele fondurilor de comert”. (3)
Nu intamplator actele de comert au fost puse inaintea celorlalte elemente definitorii pentru domeniul dreptului comercial, pentru ca actele de comert le determina in mod direct, fiind astfel cel mai important element de determinare a sferei acestei ramuri de drept.
Definirea actelor si faptelor de comert este necesara si pentru a stabili daca un anumit act sau fapt juridic, aflat in sfera dreptului privat, intra sub incidenta dispozitiilor din materia comerciala sau a acelora civile. Cu alte cuvinte, definirea actelor si faptelor de comert serveste la delimitarea acestora de actele si faptele juridice civile. (4) Din aceasta decurg alte efecte deosebit de importante, si anume definirea comerciantului si stabilirea regimului juridic aplicabil operatiunilor incheiate de acesta. (5)
Dupa ce am vazut ca enumerarea facuta in articolul 3 din Codul Comercial este demonstrativa, trebuie cunoscute criteriile dupa care un act sau fapt juridic necuprins in enumerare poate fi considerat comercial. Aceste criterii urmeaza sa se deduca tot din definitia data actelor si faptelor de comert.(6)
1.3. Diferite teorii privind definirea actelor si faptelor de comert:
Cu privire la definirea actelor si faptelor de comert, in doctrina juridica au luat nastere mai multe teorii, pe care profesorul Yves Guyen le-a sintetizat, retinand patru dintre ele, considerate ca majore:
– teoria circulatiei
– teoria speculatiei
– teoria intreprinderii
– teoria mixta
Toate aceste teorii sunt aplicabile si in dreptul comercial roman datorita similitudinii conditiilor in care au aparut.
1.3.1. Teoria circulatiei priveste actul de comert ( in cazul nostru se refera si la faptul de comert) ca act de circulatie.
Nascuta la sfarsitul secolului trecut intr-o perioada de mare avant a economiei si influentata de curentul de gandire economica a scolii liberale franceze guvernata de ideile lui Jean Baptiste Say (7), a fost formulata de juristul Thaller.
Aceasta teorie considera ca un act juridic capata caracter comercial atunci cand se interpune in circulatia bunurilor de la producator la consumator. Asa se explica de ce legiuitorul a exclus din randul comerciantilor pe producatorii agricoli si micii meseriasi care isi vand singuri marfa produsa. Cu alte cuvinte, nu are caracter comercial vanzarea marfii de catre agricultor si cumpararea ei de ultimul beneficiar, ci doar acele vanzari si cumparari intermediare facute de negustorii cu ridicata si cu amanuntul.
Avantajul acestei definitii rezida in simplitatea ei: este usor de inteles si de aplicat.
Dar teoria are dezavantajul ca este imobila si inadaptabila. Uneori ea cuprinde prea mult : de exemplu cuprinde si acele bunuri cu caracter accesoriu unei alte vanzari sau cumparari ( sacii pentru ambalarea produselor, sticlele de vin, etc.) Alteori insa cuprinde prea putin, lasand in afara comertului unele operatiuni si acte deosebit de importante, cum ar fi agentiile de afaceri, transportul, navigatia etc.
1.3.2. Teoria speculatiei : priveste actul de comert ca acel act facut in scop speculativ.
Teoria a fost impusa in gandirea juridica franceza de juristii Lyon-
Caen si Renault si a fost rapid imbratisata si de unii juristi romani ca I.
N. Fintescu, Eftimie Antonescu si altii.
Actul de comert este definit ca acel act juridic facut cu scopul de a realiza beneficii prin speculatia asupra schimbului de produse sau asupra transformarii.
Nu e act comercial decat acela facut cu intentia de a aduce un profit; nu conteaza realizarea efectiva a acestuia.
Dar in viata economica de multe ori se intalnesc situatii de vanzare a unor produse sub pretul pietei, sau de vanzare insotita de cadouri facute clientelei, uneori mai valoroase decat insusi bunul vandut, sau chiar activitatii de mecena, de sponzorizare a unor activiati sportive, culturale, etc. Se pune problema daca si acestea trebuie considerate ca avand caracter comercial, sau sunt simple liberalitati.
Sustinatorii teoriei speculatiei au sustinut ca si aceste operatiuni sunt comerciale, pentru ca ele nu sunt altceva decat operatiuni speculative pe termen lung. Vanzand sub pretul pietei, comerciantul urmareste sa lichideze concurenta, pentru ca mai tarziu sa poata impune nestingherit preturi mai mari.(8) Insotind marfa vanduta de cadouri, comerciantul urmareste sa obtina o clientela mai numeroasa sau mai statornica. Prin operatiunile de sponzorizare el urmareste sa-si faca publicitate, sa lege numele produselor sale de o activitate urmarita de un public larg. La fel este situatia si in cazul sponsorizarii partidelor politice, atata vreme cat aceasta se face pe cai legale si este adusa la cunostinta publicului.
Desigur, nimic nu-l opreste pe un comerciant sa faca liberalitati adevarate (de exemplu sa ajute un azil de batrani cu prea putine posibilitati de reclama ori sa faca daruri anonime). Acestea nu sunt facute in interesul comertului sau isi depasesc sfera economica.
Teoria speculatiei are si ea unele inconveniente:
– este dificil de aplicat, pentru ca se refera nu la realizarea efectiva a unui profit, ci la intentie, care tine de latura subiectiva a fiecarei persoane si este uneori greu de obiectivat;
– e inexacta: exista acte juridice aducatoare de profituri si care nu sunt comerciale (vanzarea produselor realizate de un agricultor de pe pamantul sau sau vanzarea unor bunuri imobile) iar unele acte de comert nu au nici o legatura cu profitul, ci sunt simple acte de stingere a unor darorii sau de reglare a unor conturi ( de exemplu : cambia, cecul, contractul de report);
– e uneori injusta: lasa sa se inteleaga ca comertul speculeaza asupra diferentelor de curs, fara sa aiba nici o utlitate sociala.
1.3.3. Teoria intreprinderii : priveste actul de comert ca acel act savarsit printr-o intreprindere.
Intreprinderea este privita nu ca o persoana juridica, subiect de drepturi si obligatii, ci ca o activitate regulata, care presupune o organizare, o repetitie a actelor. teoria nu lasa in afara persoanele fizice care au calitatea de comercianti.
Si aceasta teorie este criticabila pentru ca exclude unele fapte de comert care nu pot fi desfasurate regulat si sa formeze obiectul unei organizari sau planificari (cambia, biletul la ordin, contractul de report), iar, pe de alta parte, exista activitati care pot forma obiectul unei intreprinderi, dar care nu au caracter comercial (operatiunile din agricultura, profesiunile liberale).
1.3.4. Teoria mixta : este o teorie eclectica, care incearca sa imbine elemente din celelalte teorii, sa imbunatateasca definitiile date.
Aceasta teorie tine cont si de solutiile jurisprudentiale care se folosesc si de alte notiuni, cum ar fi aceea de “risc” sau cea de “investitie”.
Profesorul Yves Guyon propune o definitie de acest tip:
“Actul comercial este actul care realizeaza o interpunere in circulatia bunurilor facuta cu intentia de a realiza un profit pecuniar. (9)
In doctrina juridica romana, controversa cu privire la definirea actelor si faptelor de comert a cunoscut o evolutie in timp.
In perioada interbelica, perioada clasica a dezvoltarii dreptului comercial roman, dominanta era teoria speculatiei, sustinuta de profesorul Fintescu (intr-o controversa avuta cu profesorul italian Caesara Vivante, pe care o vom evoca mai tarziu) si de C. Toneanu, care afirma : “legiuitorul n-a dat definitiunea comertului, ci s-a multumit a enumera faptele de comert, conducandu-se de un singur criteriu : ca faptul in sine sa aiba de scop de a realiza beneficii asupra transformarii materiilor prime, asupra transportului sau asupra schimbului lor.” (10)
In perioada de dupa Revolutia din 1989, definitia data de autorii lucrarilor de drept comercial este una mixta, solid ancorata in solutiile instantelor judecatoriesti. (11)
Sectiunea 2
CLASIFICAREA ACTELOR SI FAPTELOR DE COMERT
2.1. Criterii de clasificare:
Clasificarea actelor si faptelor de comert este necesara pentru a se stabili specificul fiecarei categorii de acte si fapte, forma pe care o imbraca si modalitatile de manifestare, precum si incadrarea si specificul unor acte si fapte noi, necuprinse in legislatia comerciala, dar care au caracteristici comerciale.
Clasificarea a fost facuta atat de legiuitor, in cuprinsul Codului Comercial si al altor legi comerciale speciale, cat si de doctrina juridica care a urmarit sa aduca clarificari dispozitiilor normative.
2.1.1. Clasificarea legilativa este facuta in principal in cuprinsul articolelor 3,4 si 6 din Codul Comercial.
Articolul 3 enumera in 20 de puncte acele acte si fapte juridice pe care “legea (le) considera ca fapte de comert”. Aceste fapte au caracter comercial prin insasi vointa legiuitorului, indiferent de persoanele care le savarsesc, astfel ca ele se numesc “obiectvie”. Nu apare niciunde in lege aceasta notiune, dar, prin identificarea acestora din masa actelor si faptelor juridice, spunem ca legea le-a obiectivat.
Articolul 4 da nastere categoriei faptelor de comert subiective. Definite de legiuitor in suplimentarea enumerarii facute in articolul 3, actele si faptele de comert subiective sunt strans legate de persoana care le savarseste, adica de subiectul autor al acestora.
In sfarsit, articolul 6 aduce unele completari si lamuriri la dispozitiile precedente, in sensul ca introduce unei operatiuni socotite in articolul 3 ca fiind obiectiva unele trasaturi subiective si defineste prin exceptie ca fiind comerciale niste operatiuni considerate in general de natura civila.
2.1.2. Clasificari doctrinale : Autorii de lucrari din domeniul dreptului comercial au facut numeroase clasificari ale actelor si faptelor de comert, dupa diverse criterii.
Majoritatea autorilor au pornit de la recunoasterea clasificarii facute de legiuitor in : – fapte de comert obiective
– fapte de comert subiective
Profesorul italian Bolafio a extins clasificarea, recunoscand existenta a doua categorii suplimentare, si anume:
– actele accesorii obiective si
– actele accesorii subiective.
In replica, Caesare Vivante a considerat inutila aceasta noua clasificare, deoarece categoriile deosebite de Bolafio se pot integra in totalitate in categoriile considerate clasice: “nimic nu opreste ca aceste acte accesorii sa se adauge prin analogie la celelalte, nu insa pentru aceasta trebuiesc create diviziuni separate”. (12)
In sustinerea pozitiei din urma, profesorul roman Vladimir Petrovici afirma:
“Categoria actelor obiective de comert e demonstrativa si se poate extinde prin analogie, iar a actelor accesorii subiective nu poate da nici un rezultat practic, pentru ca ele de la sine se presupun comerciale, fiind infaptuite de comercianti”. (13)
Dupa ce s-a ajuns la o opinie relativ uniforma in privinta clasificarii actelor si faptelor de comert in obiective si subiective, autorii au propus pentru faptele de comert obiective subclasificari foarte diverse, in functie de mai multe criterii.
Profesorul italian Navarini a impartit actele obiective de comert dupa cum legea leaga sau nu de ele indeplinirea unor conditii si a gasit in acest sens trei subclasificari:
– acte declarate de lege ca comerciale, fara a fi nevoie de indeplinirea unei conditii speciale – aici intra cambia, ordinul in producte si marfuri, operatiunile legate de navigatie, depozitele in magazinele generale, dosuri si antrepozite, contractul de report;
– acte declarate de lege ca comerciale daca intrunesc anumite conditii: cumpararea comerciala, vanzarea comerciala, alte dobandiri cu titlu oneros facute cu intentia de a revinde sau inchiria, actele juridice de intreprindere;
– acte considerate ca comerciale in baza unui raport de dependenta, numite si acte comerciale accesorii: mijlocirea in afaceri comerciale, depozitul pentru cauza de comert, vanzarea si cumpararea de parti sociale sau actiuni ale unor societati comerciale etc.
Aceasta clasificare a fost adoptata si de I.N. Fintescu care s-a referit in lucrarea sa si la faptele comerciale. (14)
Un alt profesor italian, Caesare Vivante, a clasificat actele obiective de comert dupa obiectul de activitate in :
– operatiuni purtand asupra marfurilor;
– operatiuni purtand asupra creditului;
– operatiuni purtand asupra muncii;
– operatiuni purtand asupra riscurilor si
– operatiuni maritimie.
In doctrina franceza si-a gasit locul o alta clasificare a actelor obiective de comert.
Alain Viandier imparte in primul rand actele obiective de comert in functie de raporturile dintre ele in:
– acte comerciale prin natura, numite si principale si
– acte comerciale prin accesoriu.
Actele comerciale prin natura se impart, si ele la randul lor, in :
– acte de distribuie,
– acte de productie si transformare si
– servicii. (15)
Pornind de la clasificarea in acte comerciale prin natura si acte comerciale prin accesoriu, autoarea franceza Josiane Caen aprofundeaza subclasificarea actelor comerciale prin natura, deosebind
– acte comerciale facute cu titlu izolat si
– acte comerciale savarsite printr-o intreprindere.
Actele comerciale facute cu titlu izolat se subdivid si ele in:
– cumparari si vanzari comerciale;
– operatiuni bancare, de schimb si intermediere si
– acte comerciale datorita formei, aici intrand : cambia, scrisorile de schimb si actele de infiintare a unor societati comerciale. (16)
In doctrina juridica romana o clasificare originala a actelor si faptelor de comert obiective o face Raul Petrescu, combinand criteriul obiectului cu cel al necesitatii existentei unei conditii. In acest sens, autorul roman deosebeste:
– acte de interpunere in schimbul marfii : cumpararea, vanzarea comerciala, contractul de report, operatiunile de mijlocire in afaceri;
– acte declarate de lege ca comerciale : operatiunile de banca si schimb, cambiile si ordinele in producte si marfuri, operatiunile de navigatie, cele de asigurari si cele de depozit.
Considerand notiunile de “acte de comert” si “fapte de comert” sinonime, Raul Petrescu a inteles sa se refere si la acestea din urma. (17)
2.2. Clasificarea adoptata pentru expunere :
Pentru expunere vom parcurge actele si faptele de comert asa cum au fost ele clasificate in doctrina juridica comerciala romana incepand cu anul 1990.
Astfel, profesorul Stanciu Carpenaru, dupa ce a retinut impartirea actelor si faptelor de comert in obiective si subiective, a mai adaugat o categorie, aceea a actelor si faptelor unilaterale.
Din categoria actelor si faptelor de comert obiective fac parte:
– operatiunile de interpunere in schimb sau circulatie, si anume cumpararea comerciala, vanzarea comerciala si operatiunile de mijlocire in afaceri;
– operatiunile desfasurate prin intreprinderi si
– operatiunile accesorii sau conexe. (18)
Bibliografie :
l. Carpenaru, Stanciu, DREPT COMERCIAL ROMAN. editura All,Bucuresti, 1995, p. 24
2. Guyon, Yves, DROIT DES AFFAIRES, editura Litec, editia a 7-a Paris, 1992
Viander, Alain, ACTES DE COMMERCE, COMMERCANTS, ACTIVITE COMMERCIALE, Collection Droit Fondamental, Paris, 1986
3. Zlatescu Victor Dan, ; Zlatescu, Irina Moroianu, ACTUL DE COMERT INTR-O ECONOMIE DE PIATA, “Revista de drept comercial nr. l/1991, citeaza pe Roger Hornin.
4. Carpenaru, Stanciu, DREPT COMERCIAL ROMAN, editura All , Bucuresti, 1995
5. Turcu, Ion, DREPTUL AFACERILOR, editura Fundatiei “Chemarea”, Iasi, 1993
6. Carpenaru, Stanciu, DREPT ECOMERCIAL ROMAN, editura All, Bucuresti, 1995
7. Popescu, Dan, ISTORIA GANDIRII ECONOMICE, editura “Continent”, Bucuresti, 1994, pag. 76 si urmatoarele
8. Fintescu, Ioan Nicolae, CURS DE DREPT COMERCIAL, vol. I, Bucuresti, 1929
9. Guyon, Yves, DROIT DES AFFAIRES, editura Litec, editia a 7-a, Paris, 1992
10. Antonescu, Eftimite, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, vol. I, Bucuresti, 1908 , citeaza pe C. Toneanu
11. Carpenaru, Stanciu, DREPT COMERCIAL ROMAN, editura All, Bucuresti, 1995, pag. 26
Patulea, Vasile; Turianu, Corneliu, ELEMENTE DE DREPT COMERCIAL, editura “Press-Mihaela” SRL, Bucuresti, 1996
12. Petrovici, vol.I, ELEMENTE DE DREPT COMERCIAL, prelegeri tinute la Scoala Superioara de Documentare si Stiinte Administrative, Bucuresti, 1930
13. Idem
14. Fintescu, Ioan Nicolae, CURS DE DREPT COMERCIAL, vol.I, Bucuresti, 1929
15. Antonescu, Eftimie, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, vol. I, Bucuresti,1908, citeaza pe Caesare Vivante
16. Viandier, Alain, ACTES DE COMMERCE, COMMERCANTS, ACTIVITE COMMERCIALE, Collection Droit Fondamental, Paris, 1986, pag. 59
17. Josiane Calu, Michelle Fontaine, Catherine Perrou Zlatiev, LES PROBLEMES JURIDIGUES DE LA VIE DES AFFAIRS, Paris, 1979, pag.25
18. Petrescu, Raul. DREPT COMMERCIAL ROMAN, editura “Oscar Print”, Bucuresti, 1996, pag. 24.
Capitolul III
OPERATIUNI DE INTERPUNERE IN SCHIMB SAU CIRCULATIE
In cadrul operatiunilor de interpunere in schimb sau circulatie doctrina juridica a evidentiat doua clase distincte de operatiuni: operatiunile de vanzare-cumparare comerciala si operatiunile de banca si schimb. Aceste doua clase le vom trata separat.
Sectiunea 1
VANZARE – CUMPARARE COMERCIALA
1.1. Definirea legislativa :
Operatiunile de vanzare-cumparare comerciala sunt cuprinse in enumerarea actelor si faptelor de comert facuta in articolul 3 din codul Comercial, la punctele 1 si 2:
“Legea considera ca fapte de comert :
1) Cumpararile de producte sau marfuri spre a se revinde, fie in natura, fie dupa ce se vor fi lucrat sau pus in lucru, ori numai spre a se inchiria; asemenea si cumpararea spre a se revinde de obligatiuni ale Statului sau de alte titluri de credit circuland in comert;
2) Vanzarile de produse, vanzarile si inchirierile de marfuri, in natura sau lucrate, si vanzarile de obligatiuni ale Statului sau de alte titluri de credit circuland in comert, cand vor fi cumparate cu scop de revanzare sau inchiriere; …”
Hotararea Guvernului numarul 201/1990 data in aplicarea Decretului – lege numarul 54/1990, in Anexele 1 si 2 arata categoriile de activitati interzise si, respectiv, permise initiativei economice private, referindu-se la producerea si comercializarea unor anumite bunuri cu valoare economica. Prin notiunea de “comercializare” legiuitorul a inteles sa se refere la operatiunile de cumparare in vederea vanzarii si de vanzare a produselor cumparate in acest scop, asa cum au fost ele definite in Codul Comercial.
1.2. Specificul vanzarii-cumpararii comerciale:
1.2.1 Privire generala :
Contractul de vanzare-cumparare comerciala nu este definit in Codul Comercial, astfel ca,in baza dispozitiilor articolului 1 din Codul Comercial,definitia legislativa a acestui contract trebuie cautata in Codul Civil. Articolul 1294 din acest act normativ prevede:
“Vinderea este o conventie prin care doua parti se obliga intre sine , una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru si aceasta a plati celei dintai pretul lui”.
Diferenta dintre contractul de vanzare-cumparare comercial si cel civil este data de functia economica a celui comercial, aceea de interpunere in schimb, de realizare a circulatiei bunurilor. Astfel, operatiunile de vanzare-cumparare ocupa locul central in cadrul operatiunilor din economie, participand si la circulatia materiilor prime in procesul de productie, si la valorificarea produselor finite prin ajungerea lor in mainile beneficarilor si, ca un proces care ia amploare din ce in ce mai mult, la refolosirea bunurilor uzate, la noua exploatare a acestora dupa abandonarea lor de catre beneficiari. De asemenea, el se mai foloseste si in cadrul operatiunilor realizate prin intermediul altor persoane, cum ar fi comisionarii, mandatarii,consignatarii. (1)
Datorita pozitiei speciale a acestui contract, vanzarea-cumpararea este socotita arhetipul comertului. (2) Nu intamplator legiuitorul roman, in enumerarea cuprinsa in articolul 3 al Codului Comercial, a asezat-o in punctele 1 si 2. De altfel, legislatia romana incepand cu anul 1990 se refera in repetate randuri la “producerea si comercializarea” unor anumite bunuri, mentionand expres aceasta operatiune de o mare importanta.
Operatiunea de vanzare-cumparare a dat nastere la serioase dispute nu numai in stiintele dreptului sau in cele economice, ci si in Etica, Sociologie, Filosofie. Considerata o operatiune pur speculativa, neproductiva, avand drept finalitate doar imbogatirea unor privilegiati, a fost criticata de unii ganditori apartinand unor curente si discipline ale cunoasterii foarte diferite, deseori contrare, cum ar fi Sfantul Augustin, Lev Tolstoi si Karl Marx. Ca raspuns, a fost sustinuta de alte personalitati ca Toma din Aquino, Montesquieu si marii economisti din perioada clasica a dezvoltarii stiintelor economice in frunte cu Adam Smith si David Riccardo. (3)
Doctrina juridica si cea economica din zilele noastre au evidentiat importanta operatiunilor de vanzare- cumparare si caracterul ei moral, considerand ca diferenta de pret care constituie sursa de imbogatire a comerciantilor nu este o sursa imorala, rezultat al unor speculatii asupra nevoilor populatiei, ci se justifica prin serviciul facut de comerciant societatii prin aceea ca transporta, depoziteaza, pune la dispozitia necomerciantilor niste bunuri pe care acestia nu le-ar fi putut dobandi altfel decat cu multa cheltuiala si aducandu-le de la mare distanta. (4)
1.2.2. Deosebirea operatiunii de vanzare-cumparare comerciala de cea civila :
In ce priveste caracterele juridice ale contractului de vanzare-cumparare comercial, nu exista diferente fata de contractul civil similar : ambele sunt sinalagmatice, cu titlu oneros, comutative, consensuale si translative de proprietate.
In ce priveste elementele esentiale ale actelor juridice, intre cele doua tipuri de contracte nu exista diferente referitoare la capacitatea de a contracta si la consimtamant. Fiind amble acte juridice de dispozitie, este necesara capacitatea deplina de exercitiu in principiu. Exceptie o fac contractele cu privire la bunuri de valoare mica, care pot fi numai civile. Identice sunt si viciile de consimtamant, iar consimtamantul are aceleasi caracteristici.
Elementele ce deosebesc cele doua tipuri de contracte se refera la obiectul specific si la cauza actului incheiat.
Obiectul specific al contractului de vanzare-cumparare comercial il constituie bunurile mobile, corporale sau incorporale. Articolul 3, punctele 1 si 2 din Codul Comercial se refera la “producte sau marfuri” si la “obligatiuni ale Statului” sau “alte titluri de credit circuland in comert”.
Doctrina juridica a definit notiunea de “product” diferit in materia comerciala de cea civila. In Dreptul civil prin producte se inteleg acele bunuri nascute de alte bunuri care nu se reproduc in mod periodic sau care se reproduc extrem de lent, iar culegerea productelor alterneaza substanta bunurilor producatoare. Sunt, astfel, producte carbunii extrasi din mine, piatra de constructii extrasa dintr-o cariera sau lemnul din padure. (5) Dreptul comercial intelege prin producte “tot ce aduce natura ca rezultat al muncii omului : graul, porumbul, fructele, laptele etc.” (6) Acest inteles a fost pastrat inca din 1673 cand a aparut astfel in Ordonanta lui Colbert asupra comertului terestru, act normativ care sta la baza tuturor legiuirilor comerciale moderne. (7)
In intelesul economic, notiunea de marfa cuprinde toate bunurile mobile, evaluabile in bani, susceptibile sa formeze obiect al unei tranzactii comerciale. (8) Se observa asadar ca in intelesul notiunii de marfa intra si productele, precum si bunurile incorporale, astfel ca, din acest punct de vedere, acestea puteau sa lipseasca din enumerarea legislativa. Daca legiuitorul le-a inclus in enumerare, nu inseamna ca a inteles sa restranga notiunea de marfa, ci mentioneaza expres productele si titlurile de credit “pentru a inlatura orice echivoc asupra chestiunii de a se sti ce anume poate forma obiectul unei cumparari pentru a fi considerata fapta de comert”. (9)
Titlurile de credit au fost definite ca acele documente “ a caror posesie este necesara pentru a se putea exercita drepturile ce deriva dintr-o operatiune de credit pe care o constata, cat si pentru a putea fi investit cu aceste drepturi orice alt dobanditor ulterior”. (10) Astfel, pot forma obiectul unui contract de vanzare-cumparare comercial orice titlu de credit, fie apartinand Statului, fie al unei societati comerciale private, cu conditia sa poata circula liber in comert.
Pe langa titlurile de credit propriu-zise, pot circula liber in comert si pot forma obiectul unei tranzactii comerciale si alte bunuri incorporale, cum ar fi drepturile rezultand din brevetele de inventii, marcile de fabrica, clientela si vadul comercial vandute ca elemente ale fondului de comert etc. (11)
Cauza contractului de vanzare-cumparare comercial este reprezentata de finalitatea urmarita de comerciantul care il incheie. Astfel, ca element specific al acestui contract se distinge intentia de revanzare (in cazul cumpararii comerciale) si intentia de castig material ( in cazul vanzarii comerciale).
Intentia de revanzare este cea care da coloratura economica contractului prevazut la punctul 1 al articolului 3 din Codul Comercial, asa incat el poate fi definit ca acea cumparare facuta in vederea revanzarii, in timp ce vanzarea comerciala, prevazuta la punctul 2 al aceluiasi articol, este tocmai realizarea efectiva a aceleiasi intentii.
Doctrina juridica si practica judiciara au stabilit trei conditii pe care trebuie sa le indeplineasca intentia de revanzare:
1. Intentia de revanzare trebuie sa existe la data cumpararii. Conteaza numai intentia, indiferent daca ea s-a realizat sau nu ulterior. Daca nu s-a produs ulterior revanzarea, dar intentia a existat, cumpararea nu isi pierde caracterul comercial. Daca insa nu a existat intentia speciala in momentul cumpararii, actul incheiat nu are caracter comercial, chiar daca mai tarziu, din diverse motive, comparatorul este nevoit sa revanda bunurile ce au facut obiectul contractului. Exemplul clasic este cel al negustorului care cumpara niste bunuri pentru trebuinta lui sau a familiei sale, dar pe care ulterior le revinde pentru a-si plati unele datorii. In acest caz nu are caracter comercial nici cumpararea, in lipsa intentiei specifice, nici vanzarea. Acest fapt este prevazut expres de legiuitor in articolul 5, teza 1 din Codul Comercial, ca o aplicare a regulii amintite.
Vom vedea mai tarziu ca sunt acte de comert nu numai compararea de bunuri spre a fi revandute ori vinderea acelor bunuri, ci si inchirierea bunurilor cumparate in acest scop, asa cum arata punctul l din articolul 3 din Codul Comercial, ori chiar vinderea bunurilor dobandite prin schimb, daca dobandirea s-a facut in scop de revindere. Doctrina juridica a stabilit ca, pentru identitate de motive, are caracter comercial si vinderea bunurilor cumparate in scop de inchiriere, desi la data cumpararii nu exista intentia de revanzare. Intrucat cumpararea a urmarit un scop comercial, atat inchirierea, cat si revanzarea sunt facute in realizarea acestui scop. Si textul, si spiritul legii asimileaza, in privinta caracterului comercial, inchirierea vanzarii; in acest sens, nu exista nici o piedica in a se considera comerciala vanzarea unor bunuri cumparate in scop de inchiriere, atata vreme cat cumpararea a urmarit, in ambele situatii, un scop comercial. (12) In lumina acestui punct de vedere, se poate spune ca nu intentia bine definita avuta in vedere de contractant in momentul cumpararii are importanta, ci intentia generala care trebuie sa aiba aspect comercial.
2. intentia de revanzare trebuie sa fie cunoscuta cocontractantului: aceasta conditie cere ca cumpararea ca act de comert de sine statator sau doar subsecvent unei vanzari comerciale sa aiba aspect comercial manifest.
Cocontractantul poate lua cunostinta de intentia de revanzare fie din manifestarea expresa de intentie a cumparatorului, fie tacit, rezultand din cantitatea mare de bunuri de acelasi fel cumparate, din indeplinirea anumitor formalitati ( de exemplu inscrierea cumpararii in anumite registre, solicitarea unor documente insotitoaare ale marfii purtand semnatura si stampila vanzatorului, etc.) sau indeplinirea de catre vanzator a unor conditii solicitate expre de catre cumparator (cum ar fi inscrierea pe ambalajele unor produse a numelui cumparatorului din care rezulta ca acesta urmareste sa-si faca pe viitor reclama, solicitarea unor afise si materiale publicitare, etc.)
Fiind o situatie de fapt, luarea la cunostinta de catre cocontractant se poate dovedi prin orice mijloc de proba.
3. Intentia de revanzare trebuie sa priveasca insusi bunul : aceasta inseamna ca ,cumpararea trebuie sa poarte asupra unui bun principal al revanzarii, iar nu asupra unuia accesoriu.
Exemplul cel mai des intalnit este cel al cumpararii unor bunuri care sa serveasca pentru ambalarea sau transportul altor bunuri destinate vanzarii. Nu vor fi, deci, comerciale cumpararea de catre un necomerciant a unor saci in care vor fi incarcate produsele rezultate de pe pamantul sau si care sunt destinate vanzarii (cumpararea de catre un comerciant a unor saci pentru ambalarea marfurilor pe care le vinde este comerciala, dar in temeiul articolului 4 din Codul Comercial), cumpararea de catre un viticultor de sticle pentru imbutelierea vinului destinat vanzarii, cumpararea de catre un necomerciant a unei cantitati de vopsea destinata reconditionarii unui autoturism destinat vanzarii etc.
Aceeasi este situatia in cazul cumpararii unor bunuri care servesc in mod accesoriu la realizarea unor servicii. Nu va avea caracter comercial cumpararea unor carti de catre o universitate particulara pentru a fi folosite la instruirea studentilor, chiar daca ele vor fi vandute acestora, intrucat vanzarea cartilor nu este o activitate principala, ci accesorie procesului de invatamant. (din Decizia Curtii de Casatie din Paris, Franta, 20 aprilie 1931) Daca o institutie specializata pe inchiriere cumpara carti, chiar daca ele servesc in procesul de invatamant, aceasta savarseste un act de comert:
“Cumpararea de carti pentru un cabinet de lectura este act de comert, caci cumpararea spre inchirere facuta spre a trage un profit din locatiune este act de comert.” (13)
Trebuie subliniat faptul ca revanzarea nu trebuie sa se faca la un pret mai mare dacat cel de cumparare. In doctrina juridica se intalneste o afirmatie cu valoare de axioma in acest domeniu: “speculatiunea este de natura, iar nu de esenta actului de comert”. (14) Desigur ca un comerciant nu face acte caritabile (in calitatea sa speciala de comerciant), ci intreaga sa activitate este guvernata de un singur scop, si anume obtinerea unui profit. Nu inseamna insa ca un comerciant nu poate sa-si vanda marfa sub pretul de cumparare. Asupra acestei probelme a avut loc o foarte interesanta controversa intre profesorul italian Caesare Vivante si profesorul raman I. N. Fintescu. Autorul italian punea problema daca trebuie considerata comerciala si cumpararea unor bunuri pentru a fi vandute sub pretul de cumparare. Profesorul Fintescu a afirmat ca in realitate nu exista o astfel de problema, ca activitatea filantropica este incompatibila cu cea comerciala. daca un comerciant isi vinde produsele la un pret mai mic decat cel cu care le-a cumparat sau la un pret egal, el nu o face ca liberalitate sau ca o activitate dezinteresata, ci urmareste doar un profit pe termen lung, obtinut deupa atragerea clientelei sau dupa lichidarea concurentei. Asadar, in acest caz si cumpararea, si vanzarea bunurilor de catre comerciant au caracter comercial. (15)
O alta problema s-a pus in situatia cumpararii de bunuri cu intentia nu de revanzare, ci de a fi daruite de comerciant clientelei sale. Aceasta cumparare are sau nu caracter comercial? Dar oferirea bunurilor? Opiniem ca aceste doua activitati au caracter comercial, dar nu in temeiul articolului 3, ci in acela al articolului 4 din codul Comercial, fiind deci acte subiective de comert.
Fiind o situatie de fapt, doctrina juridica a retinut ca existenta intentiei de revanzare poate fi dovedita prin orice mijloc de proba, inclusiv prezumtiile. Sarcina probei ii revine celui ce invoca caracterul comercial al unei cumparari sau vanzari, conform dispozitiilor articolului 1169 din Codul Civil. (16)
1.2.4. Discutii si probleme din doctrina si practica judiciara:
Vanzarea-cumpararea bunurilor imobile :
In legislatia noastra actuala, vanzarea-cumpararea de bunuri imobile nu poate avea in nici un caz caracter comercial. Articolul 3 din Codul Comercial, in punctele 1 si 2 se refera numai la bunuri mobile, legiuitorul nepreluand din Codul comercial italian aliniatul care prevedea ca sunt considerate acte de comert “cumparaturile si revanzarile de bunuri imobile cand sunt facute cu scop de speculatie comerciala.” (17) Aceeasi situatie se gaseste si in legilsatia comerciala franceza.
Ratiunea excluderii bunurilor imobile din cadrul tranzactiilor comerciale rezida in conceptia legiuitorului care vedea in bunurile imobile niste bunuri de o importanta deosebita si valoare mare, fapt care necesita existenta unor conditii mai stricte de circulatie a acestora, invocandu-se adagiul “res immobilis, res nobilis”.
In perioada actuala, doctrina juridica se pronunta tot mai insistent in fvoarea includerii bunurilor imobile in categoria bunurilor care pot face obiectul activitatii comerciale. Intr-adevar, in zilele noastre exista bunuri mobile cu o valoare mai mare decat multe din bunurile imobile (sa ne gandim numai la produsele industriei de armament sau la cele ale industriei aero-spatiale) fara ca, din cauza valoriilor, sa fie excluse din sfera comertului. (18)
Un argument in favoarea excluderii bunurilor imobile din categoria obiectelor tranzactiilor comerciale este si acela al metodelor speciale de circulatie a imobilelor, create din nevoia publicitatii si din aceea a creerii unor garantii suplimentare pentru dobanditori. doctrina moderna considera ca este in interesul dobanditorilor ca imobilele sa poata face obiectul vanzarii-cumpararii comerciale, ei fiind astfel protejati si de garantiile specifice dreptului comercial , cum ar fi obligatiile contabile ale comerciantilor, libertatea probatiunii sau posibilitatea declararii falimentului cocontractantului de rea credinta. (19)
Exista ipoteza in care caracterul strict civil al circulatiei imobilelor poate duce la situatii inechitabile. Astfel, nu e drept ca speculatiile imobiliare sa fie permise unor persoane carora le este interzisa exercitarea activitatii comerciale datorita lipsei probitatii profesionale si a garantiilor de natura morala. (20)
In concluzie, motivele care au dus la excluderea bunurilor imobile din sfera comerciala nu-si mai gasesc justificarea in conditiile vietii economice actuale. De aceea, atat doctrina juridica straina, cat si cea romana s-au pronuntat in sensul modificarii legislatiei considerate depasita. (21)
Vanzarea-cumpararea unui fond de comert :
In legatura cu vanzarea-cumpararea unui fond de comert au fost ridicate doua probleme: care este temeiul juridic al caracterului comercial al contractului? si care este soarta bunurilor imobile dintr-un fond de comert, in situatia in care vanzarea-cumpararea unor bunuri imobile in general nu are caracter comercial?
La prima intrebare a raspuns profesorul C.C. Arion, aratand ca caracterul comercial al cumpararii unui fond de comert este dat de articolul 3, punctul l din Codul Comercial, deoarece odata cu fondul comerciantul cumpara si marfa pe care intentioneaza sa o revanda viitorilor clienti. De asemenea, drepturile incorporale continute in fondul de comert, cum ar fi clientela, vadul comercial, firma, marca de fabrica, implica ceva imaterial, in deplin acord cu spiritul legii si vointa legiuitorului care acorda caracter comercial cumpararii de titluri de credit si de obligatiuni ale Statului . (22)
Fondul de comert a fost definit ca “ansamblul bunurilor pe care comerciantul le grupeaza afectandu-le exercitarii propriului comert”. (23) Fiind potrivit, deci, ca o universalitate de bunuri, s-a nascut problema soartei bunurilor imobile pe care fondurile de comert le contin de cele mai multe ori, in cazul vanzarii fondului: trebuie privit fondul de comert ca un bun mobil, pentru ca majoritatea bunurilor ce-l contin sunt mobile corporale sau incorporale? ; trebuie privit ca un bun imobil , pentru ca uneori bunurile cele mai valoroase sunt imobile? ; sau trebuie sparta unitatea fondului, urmand ca bunurile mobile sa fie vandute conform regulilor comerciale, iar cele imobile conform celor civile?
Doctrina juridica din Romania, Franta si Italia s-a oprit in general asupra primei solutii. Considerand fondul de comert ca o universalitate de bunuri, a rezultat ca circulatia lui trebuie sa respecte regulile comerciale. In aceasta situatie, bunurile imobile vor fi transferate impreuna cu intreg fondul, ca o derogare de la regula ca circulatia imobilelor se supune numai regulilor civile. (24) In continuarea aceleiasi teze, in doctrina romana s-a exprimat opinia ca transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilelor din fondul de comert trebuie sa faca si cu respectarea obligatiilor de forma si publicitate impuse de norma civila. (25)
In sensul recunoasterii caracterului comercial al vanzarii-cumpararii unui fond de comert, cu toate elementele sale atat mobile, cat si imobile, s-a pronuntat si practica judiciara din Franta – Curtea de Apel din Bordeaux, prin Decizia din 8 decembrie 1837; de asemenea, si inchirierea unui fond de comert are caracter comercial, dupa cum a aratat Tribunalul Comercial din Marsilia in Decizia din 26 iulie 1876. (26)
In acest sens s-a pronuntat si Curtea Suprema de Justitie din Romania in complet format din 7 judecatori, prin decizia cu numarul 10 din 2 februarie 1994, precum si prin Decizia numarul 665 din 12 octombrie 1995.
Vanzarea-cumpararea bunurilor mobile prin anticipatie:
Bunurile mobile prin anticipatie sunt acele bunuri imobile care, pentru a fi valorificate, urmeaza sa fie desprinse de pe suprafata sau din componenta bunurilor imobile in care se afla. (27) este cazul materialelor de constructii neextrase inca din cariera, a recoltelor prinse in radacini, a copacilor care urmeaza sa fie doborati etc. Codul Civil roman le considera pe toate acestea bunuri imobile, in articolul 465, aliniatul 1, care prevede : “recoltele care inca se tin in radacini si fructele de pe arbori neculese inca sunt asemenea imobile”.
Se pune intrebarea : aceste bunuri imobile pot face obiectul unui contract de vanzare-cumparare comercial?
Literatura juridica franceza a arspuns afirmativ la aceasta intrebare, cu sublinierea ca un asemenea contract are calitatea de act de comert numai intre partile contractante, dar in relatiile cu tertii e un contract pur civil, cu toate consecintele ce decurg din aceasta diferentiere. (28)
In deplin acord cu doctrina juridica franceza s-a exprimat si profesorul M.A. Dumitrescu, aratand ca “cumpararea unei case, fara teren, cu intentiunea de a o darama si a revinde materialele, sau cumpararea unei paduri spre taiere, fara a se cumpara in acelasi timp si terenul, ori cumpararea recoltei prinsa inca in radcini sunt fapte de comert pe baza paragrafului l (al articolului 3 din codul Comercial ) pentru cumparatorul care are intentiunea de a revinde materialul din casa daramata, lemnele taiate sau recolta cumparata, pentru ca, in asemenea ipoteze, obiectul cumpararii si vanzarii este un lucru mobil”. (29)
Intr-adevar, logica juridica impune o asemenea solutie: nimic nu impiedica pe un comerciant sa cumpere niste materiale de constructii folosite, niste lemne sau niste produse agricole; dar pentru el acestea au calitatea esentiala de marfuri care pot fi revandute, neavand nici o importanta daca ele sunt sau nu desprinse de teren in momentul cumpararii. Ar fi inutil si daunator sa se faca, din acest punct de vedere, o distinctie dupa cum ele sunt inca legate de teren (si tranzactia sa fie considerata comerciala)sau sunt desprinse, asezaate in stiva sau gramezi (caz in care tranzactia ar avea natura comerciala).
In acest sens s-a pronuntat si practica judiciara italiana, prin Decizia Curtii de Apel din Venetia, la 28 mai 1912. (30)
Situatia bunurilor vandute dupa transformare:
In cadrul unui contract comercial de vanzare-cumparare, bunurile pot fi vandute fie in aceeasi stare in care au fost cumparate, fie dupa ce au suferit unele modificari. Astfel, aliniatul 1 al articolului 3 se refera la cumpararea de bunuri spre a se revinde fie in starea in care se afla, fie “dupa ce se vor fi lucrat sau pus in lucru”. Aliniatul 2 al aceluiasi articol se refera la “vanzarile si inchirierile de marfuri in natura sau lucrate”.
In ce priveste dispozitiile articolelor 1 si 2 din Codul Comercial, este important a se stabili proportia dintre valoarea bunurilor cumparate si valoarea muncii investite in procesul de transformare a bunurilor, pentru a se cunoaste care este caracterul actelor juridice sau numai care este temeiul acestuia. In acest sens, daca valoarea bunurilor este mai mare decat valoarea muncii investite in transformare, suntem in prezenta unui act de comert in temeiul articolului 3, punctul 2 din Codul Comercial: daca valoarea bunurilor este mai mica decat valoarea muncii investite, actul este de natura civila daca este savarsit de un comerciant sau de natura comerciala, dar in temeiul punctului 9 al articolului 3 ori al articolului 4 daca autorul lui are calitatea de comerciant.
In spiritul acestei sustineri, practica judiciara a stabilit ca nu e comerciant cizmarul care confectioneaza cizme din materialul clientului, chiar daca vinde la ocazie rebuturile sau ghetele refuzate de clienti. (31) Explicatia e ca, lucrand cu materialul clientului, cizmarul investeste numai munca lui, incheind in fapt un contract de locatiune de servicii, contract de natura civila. Faptul ca el cumpara cuie, ata, clei, pe care le incorporeaza bunurilor vandute, nu este de natura sa-i confere actului caracter comercial, pentru ca materialele cumparate au o valoare mult mai mica decat produsul finit, avand de aceea un caracter accesoriu acestuia. daca cizmarul cumpara insa si pielea, investind, pe langa munca, si intreg materialul, el savarseste, atat la cumpararea materialului, cat si la vanzarea produsului finit, acte de comert.
In literatura juridica s-a exprimat opinia ca legislatia romana de dupa anul 1989 nu a urmat distinctia facuta de practica si doctrina juridica in baza dispozitiilor Codului Comercial. (32) Explicatia afirmatiei se baza pe enumerarea facuta in Anexa numarul l a Hotararii Guvernului numarul 201/1990, enumerare care cuprinde si confectionarea sau prelucrarea de bunuri si produse de orice fel pe baza de comenzi individuale ale populatiei. In continuare, se arata, Decretul-lege numarul 54/1990, in articolul 19, confera calitate de fapte de comert tuturor faptelor enumerate in Anexa l.
Afirmatia de mai sus o consideram profund gresita din urmatoarele motive:
In primul rand, articolul 19 al Decretului-lege numarul 54/1990 face trimitere directa la dispozitiile Codului Comercial, in masura in care acelasi Decret nu are dispozitii diferite. Necontinand dispozitii diferite referitoare la aceasta problema, este imposibil ca norma de trimitere sa contrazica insusi textul la care face trimitere.
In al doilea rand, Decretul-lege numarul 54/1990 se refera la intreprinderi, or Codul Comercial instituie calitatea de fapte de comert tuturor faptelor juridice savarsite intr-o intreprindere, prin dispozitiile articolului 3, punctele 5-10. Disputa purtata in doctrina juridica avea in vedere activitatea meseriasilor neorganizati intr-o intreprindere, pentru ca cei organizati indeplinesc oricum fapte de comert in baza articolului 3, punctul 9 sau a articolului 4 din Codul Comercial. De asemenea, disputa se referea si la temeiul caracterului comercial al unor asemenea acte juridice, adica daca se poate sau nu face aplicarea dispozitiilor cuprinse in punctele 1 sau 2 ale articolului 3, or Decretul -lege face trimiterea cel mult la punctul 9 al aceluiasi articol.
In al treilea rand, Decretul-lege incriminat de autor se refera numai la acei meseriasi care inteleg sa se organizeze in formele prevazute in Decret. In articolul l se spune ca intreprinderile, asociatiile sau societatile unipersonale (ce paradox!) “se pot organiza” pe baza liberei initiative, nu ca este obligatoriu. Astfel, disputa ramane in picioare pentru ca ea se ocupa de meseriasii care nu s-au organizat in nici un fel, nu au proiecte pentru activitati regulate, nu au solicitat autorizatii, etc.
De altfe, daca am accepta opinia autorului, ar insemna ca un Decret-lege restrange aplicarea unei legi organice care este Codul Civil, (prin aceea ca restrange pana la minim posibilitatile de incheiere a unui contract de locatie de servicii), ceea ce contravine principiilor generale ale Dreptului recunoscute in sistemele juridice ale natiunilor civilizate.
O interesanta controversa s-a nascut in legatura cu comercialitatea actelor savarsite de un farmacist in exercitarea profesiei sale, profesia de farmacist fiind una care depaseste pe alocuri sfera activitatilor strict tehnice si intra in aceea a activitatilor stiintifice si cu caracter umanitar. Aceasta controversa a fost solutionata prin decizii de speta. Vom cita in continuare motivarile a doua dintre ele care sunt de referinta in literatura juridica pentru acuratetea si rigoarea stiintifica a lor.
Pronuntandu-se pentru caracterul comercial al actelor si faptelor savarsite de un farmacist, Inalta Curte de Casatie, sectia a doua, in Decizia numarul 290/1898 a motivat:
“Nu se poate zice ca la farmacisti arta si stiinta e principalul, iar marfa accesoriul, deoarece arta si stiinta ce ei pun in exercitarea profesiunei lor nu e mai mare decat aceea ce se cere oricarui alt comerciant, in special dupa natura comertului sau. Intr-adevar, este in afara de orice indoiala ca un bancher, un giuvaergiu, un croitor etc. conduce cu succes negotul sau, ca si un farmacist in ramura lui si totusi nimeni nu tagaduieste caracterul de comercialitate al actelor savarsite de dansii. Daca Statul cere oarecare conditiuni de aptitudine farmacistilor inainte de a-i autoriza sa exercite comertul lor, e fiindca interesul general, sanatatea publica reclama aceasta si fiindca comertul farmaceutic, prin pericolul la care ar da nastere daca ar fi lasat pe maini neexperimentate face parte din comerturile puse de lege sub supravegherea autoritatilor superioare.” (33)
Referindu-se la o ipoteza anume, Curtea de Casatie italiana s-a pronuntat in sens contrar, in 10 ianuarie 1936:
Cand substantele medicale sunt cumparate si intrebuintate pentru executare de retete, farmacistul indeplineste o activitate care intra in orbita artei sanitare, pentru care el primeste o recompensa ce are natura unui onorariu.” (34)
Considerand ambele solutii impecabil motivate, suntem de parere ca in zilele noastre este de urmat cea dintai, pentru ca azi foarte rar farmacistii sunt pusi in situatia de a prepara ei insisi medicamente, urmand retete savant dozate, diferite uneori de la un bolnav la altul, ci de cele mai multe ori cumpara medicamente gata ambalate, produse de fabrici mari, care pot face investitii in cercetarea stiintifica farmacologica, medicamente pe care le revand respectand numai prospectele ce le insotesc, savarsind astfel fapte de comert in forma prevazuta de punctele 1 si 2 ale articolului 3 din Codul Comercial.
Tot in sfera practicii profesiunilor medicale s-a pus problema daca are caracter comercial actul prin care un medic cumpara materialele pe care le foloseste la tratamentul bolnavilor sai. Tribunalul Comercial din Saint-Etienne, Franta,in Decizia din 10 octombrie 1905 a considerat ca nu face un act de comert dentistul care cumpara materialele necesare exercitarii profesiei sale pentru ca materialele au un caracter accesoriu fata de tratamentul si lucrarea propriu-zisa, iar recompensa muncii are natura unui onorariu. (35)
Din aceleasi considerente, si legiuitorul raman a plasat profesia de medic stomatolog in cercul profesiunilor liberale, excluse de la practicarea comertului.
Practica si doctrina juridica s-au ciocnit si cu preblema caracterului actului prin care un artist cumpara materialele din care realizeaza o opera de arta destinata vanzarii. Aparent ne aflam in aceeasi situatie cu cea a cizmarului care lucreaza la comanda clientului cu materialul sau si e, deci, comerciant. Totusi, datorita calitatii deosebite a produselor artistului, s-a considerat ca intr-o opera de arta primeaza geniul creator si interesul satisfacerii unor nevoi spirituale, iar nu materialele incorporate care au astfel un caracter accesoriu. Chiar daca cizmarul ar realiza produse deosebit de frumoase, in care ar investi o mare doza de talent, produsele lui sunt destinate unor nevoi practice ca si scopul cu care au fost produse. In cazul operelor de arta primeaza scopul nobil al crearii unei lucrari care sa dainuie in timp, imbogatind averea spirituala a omenirii. Chiar daca un artist lucreaza pe comanda, aceasta nu-l transforma intr-un simplu meserias care urmareste sa-si execute obligatiile contractuale pentru a se bucura de drepturile corelative. sa nu uitam ca si “Gioconda” lui Da Vinci a fost facuta pe comanda!
De altfel, artistul care isi vinde singur opera este exclus din sfera comerciantilor prin chiar vointa legiuitorului, exprimata in punctul 10 al articolului 3 din Codul Comercial.
Practica judiciara si doctrina au stabilit ca zugravii de firme, pietrarii de lespezi de mormant sau fotografii savarsesc fapte de comert atunci cand isi cumpara materialele pe care le incorporeaza in lucrarea comandata de client. Aceasta se explica prin caracterul repetat al operatiunilor facute, prin interesul strict economic urmarit si prin destinatia particulara a produselor rezultate. Chiar daca un fotograf isi scrie pe firma “artist fotograf”, ar fi greu sa consideram ca produse artistice fotografiile tip pasaport pe care le produce.
1.3. Modalitati de circulatie asimilate vanzarii-cumpararii :
Ne vom referi sub acest subtitlu la contractul de schimb si la cel de inchiriere.
Contractul de schimb este definit de Codul Civil in articolul 1405 ca “un contract prin care partile isi dau respectiv un lucru pentru altul”.
Fiind forma cea mai veche a circulatiei bunurilor, contractul de schimb poate avea caracter comercial daca indeplineste conditiile cerute contractului de vanzare-cumparare comercial: sa aibe ca obiect un bun mobil, corporal sau incorporat, si sa existe intentia de revanzare. Astfel, va fi comercial schimbul prin care o persoana dobandeste bunuri pe care intentioneaza sa le vanda, inchirieze sau chiar sa le schimbe, daca urmareste prin aceasta obtinerea unui profit.
De asemenea, va avea caracter comercial si schimbul prin care o persoana cedeaza unele bunuri pe care le-a cumparat, inchiriat sau obtinut printr-un alt schimb cu intentia de a le revinde, subinchiria sau reschimba.
Ca si in cazul contractului comercial de vanzare-cumparare, si in cazul contractului de schimb este posibil ca pentru o parte contractul sa aiba caracter comercial, iar pentru cealalta sa aiba caracter civil, imbracand forma unui act unilateral de comert.
Asimilarea in privinta comercialitatii a contractului de schimb celui de vanzare-cumparare se explica prin ratiuni ce tin de traditie pe de o parte, schimbul existand inca din faza rudimentara a comertului, si de identitatea de motive, pe de alta parte, vanzarea-cumpararea nefiind altceva decat tot un schimb prin intermediul unei marfi speciale : banii.
Alaturi de contractul de vanzare-cumparare si de cel de schimb, si contractul de inchiriere poate imbraca forma unui act sau fapt de comert. Acest lucru a fost prevazut de legiuitor care in punctul l al articolului 3 din Codul Comercial a statuat ca este comerciala si cumpararea facuta cu intentia de a inchiria bunul. Ca o completare, doctrina juridica a considerat ca si inchirierea cu intentia de subinchiriere are caracter comercial, cu conditia sa se refere la un bun mobil.
Punctul 2 al aceluiasi articol se refera la finalitatea operatiunilor prevazute la punctul 1. Astfel, si inchirierea este prevazuta printre actele si faptele de comert. desi din textul legii s-ar putea intelege ca e act de comert numai inchirierea marfurilor, nu si a productelor ori a titlurilor de credit, nu exista nici o justificare pentru aceasta diferentiere care poate fi explicata doar prin inconsecventa legiuitorului care a folosit in acest loc termenul de “marfa” in sensul sau economic, mai larg.
Ca si in cazul vanzarii – cumpararii, si in cazul schimbului trebuiesc indeplinite conditiile referitoare la obiectul contractului si la intentia specifica. In literatura juridica s-a exprimat parerea ca si in acest caz, pentru a fi comerciala inchirierea, trebuie ca bunul inchiriat sa fi fost dobandit de proprietar cu scop comercial, in sensul ca face fapte de comert si acela care dobandeste bunul cu un alt scop prevazut la articolul 3 decat cel de la punctul l . Spre exemplu, este comerciala si inchirierea unui bun dobandit cu scop de report, de intreprindere de furnitura, ca gaj comercial, etc. (36)
Sectiunea 2
OPERATIUNILE DE BANCA SI SCHIMB
2.1. Operatiunile de banca :
Codul Comercial face referire la operatiunile de banca in articolul 3, la punctul 11, unde dispune:
“Legea considera ca fapte de comert:
11.) Operatiunile de banca si schimb.”
Dupa cum se observa, Codul Comercial doar le aminteste in enumerare, nu le defineste. Doctrina juridica a opinat ca nu este vorba de o operatiune simpla, ci de un complex de operatiuni care are la baza ideea de intermediere in creditare. (37)
Pentru a intelege modul de functionare a operatiunilor de banca si caracterul lor comercial, trebuie lamurite doua notiuni: aceea de “banca”si aceea de “imprumut comercial”.
Organizarea si functionarea bancilor in Romania sunt reglementate prin Legea numarul 33 din 29 martie 1991 privind activitatea bancara, publicata in Monitorul Oficial numarul 70 din 3 aprilie 1991.
Conform acestei legi, bancile sunt societati infiintate sub forma de societati comerciale si supuse reglementarilor Bancii Nationale si au ca scop intermedierea in circulatia creditelor.
Obiectul specific de activitate a bancilor este prevazut in articolul 3 al legii amintite: “societatile bancare sunt persoane juridice al caror obiect principal de activitate il constituie atragerea de fonduri de la persoane juridice si fizice, sub forma de depozite sau instrumente negociabile, platibile la vedere sau la termen, precum si acordarea de credite.”
Operatiunile facute de societatile bancare sunt de trei feluri: pasive, active si accesorii.
Operatiunile pasive sunt cele prin care bancile aduna fondurile banesti disponibile de la populatie si de la agentii economici.
Operatiunile active sunt cele prin care bancile plaseaza in scop productiv fondurile proprii sau cele adunate de la creditorii lor.
Operatiunile accesorii sunt serviciile pe care bancile le fac diversilor clienti si care presupun de cele mai multe ori incredere reciproca sustinuta de garantii. Astfel de servicii sunt depozitele de custodie, serviciul casetelor de pastrare de bunuri de valoare mare si avand volum mic, operatiunile cambiale cu strainatatea etc.
Sintetic exprimat, se poate spune ca bancile “aduna capital prin operatiuni pasive si il distribuie prin operatiuni active”. (37)
Bancile au un rol economic foarte mare, afirmat in literatura de specialitate: “bancile, in calitatea lor de intermediari financiari, au un dublu rol: pe de o parte, emit propriile lor titluri, negociabile, in scopul mobilizarii activelor monetare disponibile in economie; pe de alta parte, achizitioneaza pe cele emise de agentii nebancari, plasand, astfel, o parte din resursele mobilizate”. (38)
Vorbind despre scopul bancilor care este in acelasi timp si justificarea rolului lor social, profesorul Vladimir Petrovici, intr-o prelegere tinuta la Scoala Superioara de Documentare si Stiinte Administrative in anul 1930, a facut si o constatare de un amar umor, constatare pe care ar fi putut-o face si daca si-ar fi tinut discursul in zilele noastre:
“Aceste operatiuni (bancare) au ca scop principal de a face sa circule banii de la cei care au supra-numerar la cei care au nevoie. desigur ca in alte timpuri dumneavaoastra ati fi inteles mai bine aceasta definitie, decat azi, cand nu a mai ramas decat clasa celor care au nevoie, supra-numerarul disparand aproape cu desavarsire.” (39)
Modalitatea prin care bancile isi duc la indeplinire rolul si isi ating scopul este aceea a contractelor de imprumut pe care le incheie fie in calitate de imprumutatori, fie in aceea de imprumutati. In viata economica actuala nu se poate realiza o acti vitate de anvergura numai cu capitalul propriu al persoanelor fizice sau al societatilor comerciale investitoare. de accea, ele recurg des la imprumuturi , manevrand sume care le apartin in totalitate. Acest adevar a fost cuprins si superb sintetizat in maxima franceza “les affaires sont l’argent des autres”.
Contractul de imprumut nu este definit de legislatia comerciala, astfel ca vom prelua definita Codului Civil, care in articolul 1576 arata: “ imprumutul este un contract prin care una din parti da celeilalte oarecare catime de bunuri, cu indatorire pentru dansa de a restitui tot atatea bunuri, de aceeasi specie si calitate”.
Desi nu este definit decat de legea civila, contractul de imprumut poate imbraca si forma unui act de comert. in temeiul articolului 3, punctul 11 din codul Comercial, orice imprumut oferit sau primit de o banca este fapt de comert. daca imprumutul este contractat de catre o persoana fizica, el nu este fapt de comert, chiar daca este facut in scop de speculatie si chiar in mod regulat. (40)
Prin rolul major pe care il joaca in dezvoltarea societatilor bazate pe economie de piata, operatiunile bancare ocupa locul central in redistribuirea capitalurilor. Ele sunt destinate si sa asigure o selectie intre intreprinderile concurente, importanta creditului stimuland activitatea rentabila, dar constituind si o piedica aproape imposibil de trecut pentru intreprinderile neperformante. (41) datorita regulilor stricte ce guverneaza imprumutirle bancare (dintre care la loc de frunte sta caracterul de titlu executoriu al contractului de imprumut bancar), pentru multe intreprinderi s-a dovedit adevarat definitia data de scriitorul britanic Jerome K. Jerome: “banca este o institutie care iti ofera umbrela cand e timp frumos si ti-o cere inapoi cand incepe ploaia”.
2.2. Operatiunile de schimb:
Operatiunile de schimb sunt prevazute ca fapte de comert tot in punctul 11 al articolului 3 din Codul Comercial:
“Legea considera ca fapte de comert:
11.) Operatiunile de banca si schimb”.
In acest articol, Codul Comercial se refera la operatiunile de schimb facute ca operatiuni obisnuite, cu o anume regularitate si respectand anumite reguli speciale, iar nu la reglementarea contractelor obisnuite de schimb, chiar facute intre comercianti. In principal se refera la operatiunile de schimb valutar.
Contractul de schimb este definit de Codul Civil, in articolul 1405, ca fiind “un contract prin care partile isi dau respectiv un lucru pentru altul”.
In lumina punctului 11 al articolului 3 din Codul comercial, contractul de schimb comercial nu are o definitie diferita, ci doar un obiect specific :banii. Desigur, comerciantii pot schimba intre ei si alte bunuri, dar aceste schimburi vor avea caracter comercial in temeiul punctelor 1 sau 2 ale articolului 3 sau in acela al articolului 4 din Codul Comercial.
In aplicarea dispozitiilor articolului 3, punctul 11 din Codul Comercial, Normele Bancii Nationale a Romaniei au stabilit ca pot face operatiuni de schimb valutar doar doua categorii de persoane juridice:
1. bancile si
2. casele de schimb valutar specializate numai pe aceste operatiuni.
Operatiunile de schimb valutar se pot face fie prin forma simpla, si anume schimbarea pe loc a unei monede cu o alta moneda, fie prin forma denumita “tras”, in care clientul depune intr-un loc o anumita moneda, urmand sa ridice din alt loc o alta moneda.
In conformitatea cu Normele emise de Banca Nationala a Romaniei, casele de schimb valutar pot efectua urmatoarele operatiuni:
a) cumpararea in mod liber, fara limitari, de valuta sub forma bancnotelor si cecurilor de calatorie, in oricare din valutele cotate de Banca Nationala a Romaniei de la rezidenti si nerezidenti, persoane fizice;
b) vanzarea de valuta sub forma bancnotelor numai rezidentilor pana la o suma maxima in echivalent cu 1000 dolar SUA de tranzactie;
c) vanzare de valuta nerezidentilor contra lei, numai in limita sumei evidentiate ca fiind shimbate din valuta in lei pe documentul emis de o casa de schimb valutar din Romania.
Beneficiul caselor de schimb valutar pentru operatiunile efectuate este reprezentat din diferenta dintre pretul de vanzare si cel de cumparare a devizelor straine si dintr-un comision calculat in functie de valoarea schimbului.
Bibliografie :
1. Carpenaru, Eftimie, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, vol. I, Bucuresti, 1908
2. Monica, Radu, CURS DE DREPT COMERCIAL ROMAN
3. Viandier, Alain, ACTES DE COMMERCE, COMMERCANTS, ACTIVITE COMMERCAIALE, Collection Droit Fondamental, Paris, 1986
4. Popescu, Dan, ISTORIA GANDIRII ECONOMICE, editura “Continent”, Bucuresti, 1994
5. Guyon Yves, DROIT DES AFFAIRES, editura Litec, editita a 7-a, Paris, 1992
6. Carpenaru, Stanciu, DREPT COMERCIAL ROMAN, editura All, Bucuresti, 1995
7. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1944, pag. 7
8. Guyon, Yves, DROIT DES AFFAIRES, editura Litec, editia a 7-a, Paris, 1992
9. Deleanu, Sergiu, UNELE CONSIDERATII CU PRIVIRE LA DOMENIUL DE APLICARE A CONVENTIEI NATIUNILOR UNITE ASUPRA CONTRACTULUI DE VANZARE INTERNATIONALA DE MARFURI, “Dreptul” nr. 1/1994
10. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanescu”, Bucuresti, 1944, pag. 7
11. Motica, Radu, CURS DE DREPT COMERCIAL ROMAN
12. Turcu, Ion, DREPTUL AFACERILOR, editura Fundatiei “Chemarea”, Iasi, 1993
13. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1944, pag. 9
14. Antonescu, Eftimie, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, vol .I
Bucuresti, 1908
15. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1944, pag. 7
16. Fintescu, Ioan Nicolae, CURS DE DREPT COMERCIAL, vol. I, Bucuresti, 1929
17. Ministerul Justititiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1944, pag. 9
18. Idem, pag. 8
19. Guyon, Yves, DROIT DES AFFAIRES, editura Litec, editia a 7-a , Paris, 1992
20. Viandier, Alain, ACTES DE COMMERCE, COMMMERCANTS, ACTIVITE COMMERCIALE, Collection Droit Fondamental, Paris, 1986
21. Guyon, Yves, DROIT DES AFFAIRES, editura Litec, editia a 7-a, Paris, 1992
22. David, Sorin, CONTRACTUL DE INCHIRIERE SI CONTRACTUL DE LOCATIE A GESTIUNII, “Dreptul “ nr. 10-11/1991
23. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1944
24. Motica, Radu, CURS DE DREPT COMERCIAL ROMAN
25. Petrescu, Raul, DREPT COMERCIAL ROMAN, editura “Oscar Print”, Bucuresti, 1996
26. Motica, Radu, CURS DE DREPT COMERCIAL ROMAN
27. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte Grafice, “Tiparul Romanesc”, Bucuresti ,1994, pag. 11
28. Viandier, Alain, ACTES DE COMMERCE, COMMERCANTS, ACTIVITE COMMERCIALE, Collection Droit Fondamenta, Paris, 1986
pag. 61
29. Idem
30. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1994, pag. 8, citeaza pe M. A. Dumitrescu
31. Antonescu, Eftimie, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, vol. I, Bucuresti,1908
32. Idem
33. Carpenaru, Stanciu, DREPT COMERCIAL ROMAN, editura All, Bucuresti, 1995, pag. 30
34. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1994, pag. 8-9
35. Antonescu, Eftimie, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, vol.I, Bucuresti, 1908, pag. 140
36. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Vol. I, Bucuresti, 1908, pag. 10
37. Idem, pag. 18
38. Fintescu, Ioan Nicolae, CURS DE DREPT COMERCIAL, vol. I, Bucurersti, 1929
39. Basno, Cezar; Dardac, Nicolae, OPERATIUNI BANCARE, editura Didactica si Pedagogica R.A. , Bucuresti, 1994, pag. 13
40. Petrovici, vol. I, ELEMENTE DE DREPT COMERCIAL, prelegeri tinute la Scoala Superioara de Documentare si Stiinte Administrative, Bucuresti, 1930
41. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1944, pag. 18
42. Weber, Max, ETICA PROTESTANTA SI SPIRITUL CAPITALIST, editura Humanitas, Bucuresti, 1995.
Capitolul IV
OPERATIUNI DE INTREPRINDERI
Sectiunea 1
CARACTERISTICI GENERALE
1.1. Definirea intreprinderii :
Codul Comercial Roman, in articolul 3, stabileste calitatea de fapte de comert unor intreprinderi pe care le enumera la punctele 5-10,13,17 si 20:
5.) Orice intreprindere de furnituri;
6.) Intreprinderile de spectacole public:
7.) Intreprinderile de comisioane, agentii si oficii de afaceri:
8.) Intreprinderile de constructii ;
9.) Intreprinderile de fabrici, de manufactura si de imprimerie;
10.) Intreprinderile de editura, librarie si obiecte de arta, cand altul decat autorul sau artistul vinde;…
13.) Intreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apa sau pe uscat…
17.) Asigurarile terestre, chiar mutuale, in contra daunelor si asupra vietii;
20.) Depozitele in docuri si antrepozite, precum si toate operatiunile asupra recipiselor de depozit (warante) si asupra scrisorilor de gaj liberate de ele.”
Legiuitorul s-a multumit insa sa enumere intreprinderile, fara a da o definite a lor, aceasta ramanand in sarcina doctrinei.
In afara de stiinta Dreptului, si stiintele eocnomice au data definitii ale notiunii de intreprindre. Astfel, in stiintele economice prin intreprindere se intelege un organism economic in frantea caruia se afla o persoana, numita intreprinzator, si care combina fortele naturii cu capitalul si munca proprie si a altora in scopt de a produce bunuri economice. (1)
Dupa cum se observa, definitia economica a intreprinderii se centreaza pe idea de organism economic si pe scopul special al producerii de bunuri cu valoare economica.
Definitiile juridice ale notiunii de intreprindere privesc dincolo de scopul producerii de bunuri (cu atat mai mult cu cat intreprinderile produc si servicii, necuprinse in definitiile economice), pe care il considera un scop imediat dar nu fundamental, si se refera la scopul ultim al oricarei intreprinderi, si anume bogatia, fie ea individuala (a intreprinzatorului), fie colectiva (a tuturor asociatilor sau actionarilor, ori chiar a angajatilor), fie generala ( a intregii societati).
Preocupandu-se de scopul ultim al intreprinderilor, dotrina juridica a cautat si justificarea bogatiei dobandite, justificare care trebuie sa se deduca si din definitie.
O definite fundamenteaza justificarea bogatiei pe ideea de risc pe care si-l asuma investituorul : “Prin intreprindere intelegem in dreptul comercial un organism economic in fruntea caruia se gaseste intreprinzatorul, al carui risc consista in combinarea celor trei factori ai productiunii de care el dispune sau pe care si-i procura de la altii.”(2)
Aceasta definitie a fost criticata, fiind considerata imprecisa, uneori prea larga (cuprinde in ea si intreprinderi care nu fac obiectul unui fapt de comert, cum ar fi operatiunile din agricultura), alteori, dimpotriva, prea stramta (lasand in afara unele intreprinderi care nu comporta ideea de risc sau cea de combinare a factorilor de productie, spre exemplu oficiile de afaceri).
O alta definitie fundamenteaza notiunea de intreprindere pe ideea de organizare si pe cea de efectuare repetata a numitor operatiuni. (3)
Si aceasta definitie o consideram imprecisa, deoarece sunt si alte fapte de comert care presupun o organizare si repetarea unor operatiuni, fara sa intre in categoria intreprinderilor ( de pilda, operatiunile repetate de vanzare-cumparare comerciala).
Intreprinderea a fost definita si ca o intrepunere in folosirea muncii altor persoane. Sustinatorul cel mai important al acestei idei este profesorul C.C.Arion, care considera ca “intreprinderea este exploatare de obiecte, cum ar fi un produs natural sau masinile, sau diferite unelte, in scop de castig.” (4)
Aceasta definitie lasa in afara unele categorii de intreprinderi luate in considerare de legiuitor, cum ar fi intreprinderile de furnituri.
Preluand termenul de “exploatare” intr-un sens malefic, aceasta definitie a justificat ardoarea cu care au fost desfiintate si trecute in afara legii intreprinderile de tip privat din Romania in timpul dictaturii proletariatului care a urmat dupa anul 1947.
Legand ideea de intreprindere de ideea de organizare si coordonare a unor acte si fapte de comert pentru realizarea unui obiectiv, profesorul M.A.Dumitrescu a arata ca “intreprinderea inseamna o serie de operatiuni, un complex de acte de o oarecare importanta, o serie de acte mai mici, care converg sa formeze faptul de comert, o concentrare de capital si munca sub riscul tehnic si economic al celui care ia asupra lui lucrarea, adica al antreprenorului.” (5)
Considerand antreprenorul cu sensul de intreprinzator, si nu de simplu prestator de servicii, si asociind si scoopul principal al oricarei operatiuni comerciale, si anume profitul, consideram aceasta definitie ca fiind cea mai cuprinzatoare.
In acest sens s-a orientat si doctrina juridica moderna, care aduce in plus si ideea importantei sociale a intreprinderilor ca elemente ce conduc la stabilitate sociala, la ridicarea nivelului de trai si la devoltarea in ansamblu a intregii societati. Astfel s-a exprimat si comisia Valkhoff prin Raportul de la Amsterdam din anul 1990 : intreprinderea este “un grup uman coordonat de catre un coordonator persoana fizica sau societate comerciala in scopul realizarii activitatii statutare, in conditii de stabilitate profesionala pentru salariati, de ritmicitate si nivel calitativ al produselor oferite clientelei, spre a constribui astfel la progresul economiei nationale din care face parte.”(6)
1.2. Caracteristicile intreprinderilor :
Din majoritatea definitiilor date intreprinderilor se desprind urmatoarele caracteristici:
a) existenta unei organizari autonome: desfasurarea activitatilor economice fara existenta unei organizari, fara o relativa ritmicitate si fara o desfasurare coordonata a operatiunilor poate imbraca forma unor fapte de comert, dar aceasta forma este justificata de specificul operatiunilor, iar nu de caracterul de intreprindere a acestora; pe de alta parte, exista operatiuni juridice care capata caracter comercial numai daca se desfasoara intr-un cadru organizat autonom, fara aceasta organizare ele avand caracter civil( de pilda, agentiile si oficiile de afaceri realizeaza niste operatiuni care, in afara unui cadru organizat, intrunesc elementele unui mandat civil).
b) Asumarea sarcinii coordonarii si a riscurilor de catre intreprinzator: aceasta caracteristica deriva din caracterul organizat al intreprinderilor, dar e specifica si unor fapte de comert care nu necesita o intreprindere.
c) Scopul special – bogatia : scopul ultim al oricarei activitati economice este bogatia reprezentata fie prin profit in cazul intreprinzatorului su grupului de intreprinzatori, fie prin cresterea nivelului de trai si a calitatii vietii in cazul angajatilor, clientilor si, in general, a intregii societati. Acest scop este mediat de scopul imediat al producerii de bunuri si sau servicii.
Prin enumerarea intreprinderilor facuta in articolul 3 al Codului Comercial, au capatat caracter comercial toate actele si faptele juridice savarsite in cadrul si in interesul intreprinderilor. Chiar daca unele operatiuni au caracter comercial prin ele insele, temeiul fundamental al acestuia se gaseste in organizarea sub forma de intreprindere a operatiunii care le subordoneaza. De exmplu, o operatiune de cumparare cu scop de revanzare facuta in cadrul unei intreprinderi are caracter comercial datorita caracterului comercial al intreprinderii, pentru ca scopul cumpararii, si anume revanzarea, este subordonat scopului intreprinderii – realizarea profitului prin desfasurarea unei activitati statutare.
O alta observatie care trebuie subliniata este aceea ca intreprinderea nu trebuie privita ca o persoana juridica distincta, subiect de drepturi si obligatii ci ca o forma de organizare a unei activitati. Daca o persoana juridica a fost infiintata in vederea desfasurarii unei activitati de intreprindere, ea nu trebuie confundata cu insasi intreprinderea. Astfel, persoana juridica poate sa puna bazele unei alate intreprinderi, ori poate sa o paraseasca pe prima, fara sa se schimbe nimic in structura societatii; de asemenea, o intreprindere poate sa fie organizata de doua sau mai multe societati comerciale impreuna, ori chiar de o societate in colaborare cu o persoana fizica. Drepturile dobandite in cadrul intreprinderii vor profita persoanele fizice sau juridice care au constituit-o, iar obligatiile nascute din activitatea intreprinderii vor cadea in sarcina intreprinzatorilor, iar nu a intreprinderii.
Sensul de persoana juridica dat unei intreprinderi a rezultat din legislatia perioadei comuniste cand societatile, toate de stat, avaeau sarcini precise, de regula specifice numai cate uneia din intreprinderile prevazute de legiuitorul de la 1887. Acest sens a fost pastrat si in unele acte normative de dupa anul 1990 prin referire la “intreprinderi mici si mijlocii” cu sensul de societati comerciale productive avand un numar mic de angajati.
Consideram ca acest inteles al notiunii de intreprindere nu este in spriritul Codului Comercial si ca trebuie abandonat pe viitor.
Trebuie mentionat de asemenea ca nici enumerarea intreprinderilor nu este limitativa, dupa cum nu e limitativa intreaga enumerare facuta la articolul 3 din Codul Comercial, existand in zilele noastre intreprinderi noi, care nu puteau exista la data adoptarii Codului: intreprinderi de transport aerian, intreprinderi de publicitate, intreprinderi de televiziune, intreprinderi de telefonie mobila,etc.
1.3. Functiile intreprinderilor:
Asa cum am arata mai sus, intreprinderile au importanta atat pentru viata economica, cat si pentru cea sociala.
Functiile economice ale intreprinderilor sunt:
a) functia comerciala – intreprinderile reunesc mai multe operatiuni de comert, facilitand incheierea acestora si participand astfel la accelerarea ritmului vietii economice;
b) functia tehnica – cele mai multe bunuri si servicii se creaza in cadrul intreprinderilor;
c) functia fianaciara – intreprinderile creaza conditii pentru utilizarea capitalului si incurajeaza investitiile prin profitul pe care il produc;
d) functia de contabilitate si gestiune – prin structura lor organizatorica precisa, intreprinderile usureaza activitatea de conducere, de utilizare a resuselor economice si de verificare a rezultatelor acestei utilizari; aceasta functie este extrem de importanta in cazul intrprinderilor organizate prin colaborarea mai multor persoane fizice sau/si juridice.
Pe langa functiile economice, intreprinderile au si o importanta functie sociala, aceea de utilizare a resurselor de bunuri, forta de munca si capital in scopul cresterii calitatii produselor, a nivelului de trai si a sigurantei vietii. Presupunand o activitate de lunga durata si de mare complexitate, intreprinderile sunt raspunzatoare pentru conditiile de munca ale angajatilor lor, pentru siguranta locurilor de munca si a remunerarii, precum si pentru calitatea bunurilor si serviciilor puse la dispozitia clientilor. De asemenea, intreprinderile sunt cele care stimuleaza cercetarea stiintifica, pentru ca utilizarea rezultatelor cercetarii se poate face doar in cadrul sau prin mijlocirea unei intreprinderi. (7)
Semnificativa pentru afirmarea functiei sociale a intreprinderilor este atitudinea legiuitorului francez care, prin Ordonanta din 17 august 1967 a organizat un sistem de cointeresare obligatiru in favoarea angajatilor intreprinderilor cu mai mult de o suta de persoane salariate. Astfel, o fractiune din beneficiul intreprinderii, calculat dupa o formula complexa, este afectat unei “rezerve speciale de participare” care apartine salariatilor. In schimbul acestei parti din profit, statul francez asigura o serie de facilitati si drepturi fiscale intreprinderilor, constituindu-le adevarate privilegii. (8)
1.4. Clasificarea intreprinderilor :
Doctrina juridica a impartit intreprinderile in doua categorii :
1. Intreprinderi de productie – cuprind intreprinderile de constructii si cele de fabrici si manufactura:
2. Intreprinderi de prestari de servicii – cuprind intreprinderile de furnituri, spectacole publice, comisioane, agentii si oficii de afaceri, editura, imprimerie, librarie si obiecte de arta; transport de persoane sau lucruri; asigurare si depozit in docuri si antrepozite.
Aceasta impartire nu este stricta, putand exista intreprinderi de productie care presteaza si servicii ( de exemplu: o intreprindere de constructii care executa si lucrari de zugravire cu materialul clientului), precum si intreprinderi de prestari de servicii care efectueaza operatiuni de productie (de exemplu : o intreprindere de editura care produce carti cu propriul material; de altfel, in privinta intreprinderilor de editura au existat opinii dupa care acestea ar trebui sa fie considerate intreprinderi de productie).
De aceasta impartire consacrata in literatura juridica ne vom folosi in continuarea lucrarii.
Sectiunea 2
INTREPRINDERILE DE PRODUCTIE
2.1. Intreprinderile de constructii
Articolul 3, punctul 8 al Codului Comercial Roman numeste printre faptele de comert si intreprinderile de constructii.
Doctrina juridica a considerat ca intrerpindere de constructii acea organizare a fortelor de productie facuta cu scopul special de a realiza un edificiu.
Din definita data rezulta ca acest tip de intreprindere este o intreprindere de productie, chiar daca in unele imprejurari activitatea ei imbraca forma unei prestari de servicii.
Important pentru stabilirea caracterului intreprinderii este ca obiectul de activitate sa fie un bun imobil, fie ca a vorba de o cladire de suprafata, fie in subterana ( de exemplu: construirea unui put de intrare intr-o mina), fie ca e vorba de un imobil de utilitate publica sau privata, fie, in sfarsit, daca lucrarea se face prin aducerea unui material, sau numai prin scoaterea unui alt material. Este, asadar, imobil si face obiectul de activitate sl unei intreprinderi de constructii si o groapa realizata de mana omului pentru a folosi la un lac de acumulare, ori un sant pentru irigatie. Considerand importanta calitatea de intreprindere si obiectul de activitate imobil, Camera de Comert din Parma a aratat : “intreprinderile de fabricatiuni si constructii cer uneori din partea intreprinzatorului procurarea materialelor; dar alteori nu e nevoie de acest element, atunci cand, spre exemplu, este vorba de a construi obstacole sau drumuri, de sapaturi, de taieri de canaluri si alte asemenea; acestea nu inseamna insa ca ar fi mai putin comerciala natura intreprinderii, care se desfasoara prin riscare de capitaluri, prin intrebuintare in proportii mai mari sau mai mici a muncii altora, in scop de a castiga asupra diferentelor de preturi si prin folosirea cunostintelor proprii, precum si a activitatii altora.” (9)
Pentru a fi considerat intreprindere de constructii, nu e necesar sa sa construiasca mai multe obiective, ci este suficient unul singur, cu conditia ca acesta sa fie suficient de important sa necesite modul de organizare si multitudinea de operatiuni juridice specifice unei intreprinderi. (10)
Formeaza obiect al unei intreprinderi de constructii si lucrarile de reparatii, consolidari, modificari, situatie in care intreprinderea se apropie de caracteristicile unei intreprinderi de prestari de servicii.
Doctrina juridica si practica judiciara au stabilit ca nu prezinta importanta cine e proprietarul materialului cu care se realizeaza constructia, legea necerand ca el sa fie adus de catre intreprinzator. In acest sens merita citata decizia din 15 iunie 1892 a Curtii de Apel Craiova: “dupa articolul 3 aliniatul 8 nu se face nici o deosebire intre cazul cand materialul intrebuintat s-a dat de proprietar sau s-a procurat de catre intreprinzator. Daca este cert ca, atunci cand materialul este procurat de catre intreprinzator, actul este comercial, deoarece in acest caz el speculeaza asupra acestui material pe care il cumpara spre a-l revinde proprietarului, nu poate fi indoiala ca actul este comercial si in cazul cand materialul este al proprietarului, pentru ca aici intreprinzatorul speculeaza asupra muncii lucratorilor”. (11)
Consideram insa ca in cazul construirii unui singur edificiu este important a se stabili cine a adus materialul de constructie pentru a se vedea daca este vorba de o intreprindere sau de o lucrare izolata de drept civil, o locatiune de servicii. In acest caz, daca constructorul este proprietarul materialelor, este limpede ca ne aflam in prezenta unei fapte de comert realizata printr-o intreprindere.
La fel ca si in cazul tuturor intreprinderilor, si in cazul intreprinderilor de constructii au caracter comercial toate faptele juridice savarsite in vederea realizarii obiectivului specific. Astfel, vor avea caracter comercial cumpararile de materiale care urmeaza a fi incorporate, incheierea de contracte de antrepriza cu clientii, inchirierea de utilaje, etc.
Trebuie subliniat ca aceste fapte au caracter comercial numai pentru intreprinzator in baza articolului 3 punctul 8, iar pentru beneficiari pot avea caracter comercial numai in baza altor texte de lege.
O problema interesanta s-a pus in legatura cu situatia arhitectului, ca persoana care coordoneaza si conduce lucrarilor de constructii. Astfel, in doctrina s-a considerat ca daca arhitectul, la comanda beneficiarului, realizeaza proiectul si se rezuma la a coordona si conduce lucrarile, el este un simplu locator de servicii si nu face fapte de comert.Daca insa cumpara materiale sau angajeaza constructuri pe care ii coordoneaza in realizarea obiectului , el savarseste fapte de comert in temeiul articolului 3 punctul 8, lucrand in cadrul unei veritabile intreprinderi de constructii. (12).
Pornind de la ideea scopului ultim al oricarei operatiuni economice, si anume castigul material, s-a considerat ca sapaturile efectuate pe un santier arheologic nu urmaresc acest scop, deci nu au caracter comercial. (13) Totusi, nimic nu opreste pe arheologi sa angajeze o persoana fizica sau juridica pentru operatiunile de mai mare amploare si care nu presupun finetea si meticulozitatea muncii de arheolog (cum ar fi demolarea unei cladiri mai noi, mutarea unui curs de apa, degajarea unei suprafete de teren etc.). In acest caz, daca operatiunea indeplineste toate conditiile unei intreprinderi, consideram ca persoana angajata savarseste fapte de comert in cadrul unei intreprinderi de constructii.
2.2. Intreprinderile de fabrici si manufactura:
Intreprinderile de fabrici si manufactura sunt considerate ca fapte de comert in articolul 3, punctul 9 al Codului Comercial Roman.
In doctrina juridica acest tip de intreprinderi a fost definit ca organizare a factorilor de productie in scopul transformarii materiilor prime
Transformarea este acea activitate de modificare a unor bunuri deja existente prin recurgerea la anumite energii. (14)
Obiectul specific de actitivate al intreprinderilor de fabrici si manufactura il constituie transformarea unor bunuri mobile corporale, calitatea de bunuri mobile diferentiind aceste intreprinderi de cel de constructii prevazute la punctul 8 al articolului 3.
Este de asemenea important de subliniat ca bunurile mobile nu sunt bunuri primare, produse in acea intreprindere, ci bunuri produse in alte conditii si care urmeaza a fi supuse unui proces de transformare. Cele mai multe bunuri supuse transformarii provin din agricultura si silvicultura unde producerea lor nu este supusa legislatiei comerciale, sau din activitatea extractiva, unde producerea bunurilor este rezultatul proceselor naturale indelungate, care scapa chiar si legiuirilor moralei omenesti, dar mai cu seama celor juridice. In acest sens s-a pronuntat si practica judiciara, intr-o Decizie a Curtii de Apel din Bologna, Italia din 9 decembrie 1927:
“O intreprindere agrara, oricat de dezvoltata ar fi, nu e supusa legii comerciale atata timp cat activitatea ei se limiteaza la cultura terenurilor si la recoltarea produselor; e supusa legii comerciale numai cand asuma caracterul unei intreprinderi manufacturiere, care, transformand produsele agricole, tinde sa obtina un produs divers.” (15)
In spiritul acestei Decizii, intreprinderea agrara nu are caracter comercial pentru ca creaza bunuri economice noi, prin utilizarea unor bunuri initiale de o valoare prea mici in raport cu bunurile rezultate, si anume semintele. Intreprinderile agricole nu pot fi considerate intreprinderi de fabrici si manufactura pe motiv ca si ele transforma bunuri deja existente, pentru ca numai Dumnezeu creaza din nimic.
Exista insa intreprinderi care folosesc seminte agricole pentru a realiza produse noi prin transformarea acestora, e vorba de intreprinderile de morarit si panificatie, de cele alimentare, de cele care prelucreaza prin tratamente chimice sau biologice semintele care urmeaza a fi rasadite etc. Aceste intreprinderi au caracter comercial, pentru ca semintele primare utilizate au caracter de materie prima pentru ele, fiind mai apropiate ca valoarea economica de produsul finit.
Exprimarea legiuitorului a dus la distinctia dintre fabrici si manufacturi.
Intreprinderile de fabrici sunt acele intreprinderi care folosesc, pe langa materii prime si capital, munca masinilor si utilajelor industriale.
Intreprinderile de manufactura folosesc in principal munca manuala a angajatilor sai pentru transformarea materiilor prime.
Desi s-a exprimat in doctrina juridica pararea ca aceasta distinctie era importanta la data adoptarii Codului Comercial, dar in zilele noastre ea si-a pierdut importanta datorita cresterii ponderii muncii cu ajutorul masinilor (16), totusi socotim ca distinctia este la fel de importanta si in zilele noastre datorita calitatii muncii manuale in activitati ce presupun spirit imaginar si initiativa. Astfel, au o mai mare valoare produsele realizate de mana omului in industria modei (care cunoaste o amploare fara precedent), a sticlariei, a productiei in lemn.
De asemenea, distinctia este importanta in cazul profesiilor libere manuale (croitori, tapiteri, cismari, etc.) unde trebuie sa se stabileasca daca lucratorul este un simplu locator de servicii, ori un mic meserias, ori este un intreprinzator care foloseste munca altor salariati in cadrul unei intreprinderi de manufactura; aceasta problema nu se pune in cazul transformarii bunurilor cu ajutorul masinilor, care se poate face numai in cadrul unei intreprinderi de fabrici.
Asa cum in perioada comunista nu s-a facut distinctia intre o intreprindere si o persoana juridica, tot asa nu se face distinctia in limbajul uzual intre fabrica la care se refera legiuitorul si cladirea in care se desfasoara o anumita activitate industriala. Aceste notiuni nu trebuie sa fie confundate, pentru ca legiuitorul se refera la activitatea de fabricare, adica de modificare cu ajutorul unor energii, iar nu la modalitatea de desfasurare a acestei activitati. Astfel, daca in cadrul unei intreprinderi angajatii lucreaza la domiciliul propriu sau al clientului, intreprinderea nu-si pierde calitatea de fabrica.
In cadrul intreprinderilor de fabrica si manfucatura nu are importanta cine anume procura materialele supuse transformarii: intreprinzatorul sau beneficiarul. Odata stabilita calitatea de intreprindere, nu mai conteaza a se stabili daca lucratorul foloseste doar munca lui si a angajatilor lui sau foloseste si materialul cumparat de el.
In cadrul acestor intreprinderi, toate actele si faptele juridice savarsite vor avea caracter comercial, dar numai pentru intreprinzator. Pentru angajatii sai faptele savarsite sunt supuse legislatiei muncii, iar pentru beneficiarii transformarilor vor avea fie caracter civil, fie caracter comercial dar in alt temei juridic decat articolul 3, punctul 9. daca un intreprinzator cumpara produse realizate intr-o intreprindere de fabrica sau manufactura pe care le supune unor transformari in vederea vanzarii, atat cumpararea cat si vanzarea produselor in forma initiala au caracter comercial in baza articolului 3, punctul 9 din Codul Comercial.
Sectiunea 3
INTREPRINDERILE DE PRESTARI DE SERVICII
3.1. Intreprinderile de furnituri :
Intreprinderile de furnituri sunt considerate fapte de comert la punctul 5 al articolului 3 din Codul Comercial.
Asa cum a stabilit doctrina juridica, intreprinderile de furnituri sunt intreprinderi de prestari de servicii.
Contractul de furnitura a fost definit ca acel contract prin care o parte se obliga sa presteze in mod periodic niste servicii sau sa livreze periodic niste bunuri in schimbul unui pret stabilit la data incheierii contractului.
Pentru a fi in prezenta unei intreprinderi de furnituri, livrarea produselor sau prestarea serviciilor trebuie sa aiba o anumita ritmicitate si desfasurare mai indelungata in timp si trebuie sa foloseasca mai multor beneficiari. Nu indeplineste conditiile unei intreprinderi o furnitura facuta izolat, in baza unui contract ocazional intre doua persoane. Furnitura izolata poate avea caracter comercial dar in temeiul altor texte de lege decat punctul 5 al articolului 3.
Pentru a fi in prezenta unei intreprinderi de furnituri, trebuie indeplinite urmatoarele conditii:
a) existenta unei organizari facute cu scopul prestarii unor servicii sau livrarii unor bunuri:
b) obiectul special de activitate: prestarea unor servicii sau livrarea unor bunuri;
c) realizarea obligatiilor intreprinzatorului sa se faca la anumite termene succesive si cu o anumita ritmicitate in timp;
d) pretul bunurilor sau serviciilor trebuie sa fie stabilit anticipat.
Dintre aceste conditii, de cea mai mare importanta este conditia a treia, ea fiind elementul care deosebeste acest contract de alte tipuri de contracte si ii da trasatura specifica.
Subliniind importanta acestei elemente, Curtea de Apel din Bucuresti, in Decizia numarul 202 din 3 decembrie 1941 a statuat: “Contractul de furnitura se caracterizeaza prin livrarile succesive facute intr-un termen determinat, in schimbul unui pret unic stabilit in momentul incheierii conventiei. Sunt contracte unde, din cauza lipsei mijloacelor de transport, se prevede ca livrarea sa nu se faca dintr-o data. Aceste contracte, desi cu o livrare succesiva, nu sunt contracte de furnitura. Contractul de furnitura este acela cu o livrare succesiva in care partile au inteles ca livrarea sa aiba caracter de periodicitate.” (17)
In literatura juridica s-au nascut contradictii in legatura cu natura juridica a contractului de furnitura.
Unii autori au considerat acest contract ca o forma mai speciala a contractului de prestari de servicii (daca are ca obiect prestarea unor servicii ) sau a contractului de vanzare-cumparare ( daca are ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra unui bun). (18) De aceea, profesorul Viandier include intreprinderile de furnituri in categoria intreprinderilor de distributie. (19)
Alti autori, cu care suntem de acord, considera contractul de furnitura ca un contract sui generis, individualizat prin curgerea unei perioade de timp in care se face livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor, in acelasi timp cu stabilirea initiala a unui pret. (20)
Ca si in cazul tuturor intreprinderilor, si intreprinderile de furnituri urmaresc ca scop ultim profitul. De aceea, istitutele de invatamant, gradinitele, scolile de orice fel nu pot fi considerate intreprinderi de furnituri, chiar daca presteaza servicii platite prin institutorii, profesorii, educatorii lor, ori chiar daca si livreaza elevilor bunuri constand in material didactic sau intretinere in internate sau pensioane. In cazul acestora primeaza interesul instruirii, iar nu acela al dobandirii unui profit din activitatea de furnizare.(21)
In baza acelorasi considerente, nu exercita o activitate comerciala in cadrul unei intreprinderi de furnitura nici medicul care infiinteaza un spital, asa cum a aratat Tribunalul Comercial din Bruges, Belgia, printr-o Decizie din 18 iulie 1920: “Medicul, exercitand o profesie libera, straina de orice specula comerciala, nu face un act de comert atunci cand deschide o casa de sanatate in care primeste bolnavi spre a-i cauta si ingriji; furniturile de medicamente si alte lucruri ce el face bolnavilor primiti de el in stabilimentul sau sunt un lucru accesoriu, lucrul principal fiind ajutorul artei pe care el il presteaza acestor bolnavi. (22)
3.2. Intreprinderile de spectacole publice :
Intreprinderile de spectacole publice sunt prevazute ca fapte de comert la punctul 6 al articolului 3 din Codul Comercial Roman.
Intreprinderea de spectacole publice presupune o organizare in vederea punerii la dispozitia publicului a unui mijloc de recreere si anume spectacolul.
Pentru a ne afla in prezenta unei intreprinderi, este necesara existenta unei organizari, a indeplinirii unor operatiuni juridice prealabile in vederea atingerii scopului propus. Mijloacele de recreere, de destindere, de petrecere a timpului liber sunt numeroase. Fac obiectul unei intreprinderi de spectacole doar acelea care pot fi organizate, premeditate.
Obiectul de activitate al unei intreprinderi de spectacole publice il reprezinta spectacolul, adica mijlocul de destindere oferit de actori, sportivi, muzicieni pus la dispozitia publicului intr-un cadru organizat. Intreprinzatorul speculeaza asupra doua componente : talentul celor care ofera si interesul celor care primesc mijlocul de destindere.
Datorita ideii de speculatie, doctrina juridica a considerat ca nu ne aflam in prezenta unui fapt de comert desfasurat in cadrul unei intreprinderi de spectacole publice atunci cand spectacolul este data de actorii insisi.
O opinie ramasa izolata a socotit insa ca si in acest caz ne aflam in situatia unui fapt de comert, intrucat actorii risca munca proprie si , de multe ori, capital. (23)
Consideram neintemeiata aceasta pozitie, sustinand argumentele contrare care asociaza situatia actorilor care dau reprezentatii cu cea a scriitorilor sau artistilor plastici care isi vand propria opera, exclusi de la exercitiul faptelor de comert prin vointa legiuitorului exprimata in exceptia cuprinsa in articolul 3, punctul 10.
Pentru a face obiectul unei intreprinderi de spectacole publice, spectacolul trebuie sa indeplineasca doua conditii:
– sa fie public: conditie ceruta de insasi exprimarea legiuitorului. Consideram ca nu este necesar ca spectacolul sa se adreseze unui public larg, nedeterminat, ci este suficient sa exceada cadrului privat; de aceea are caracter de intreprindere de spectacole publice organizarea de catre o societate a unei reprezentatii de efecte tehnice speciale oferite cunoscatorilor de limbaje de programare pe calculator.
– sa urmareasca obtinerea unui profit : conditie ceruta de insasi ideea de intreprindere. Profitul nu trebuie sa fie neaparat obinut in mod direct, ci poate fi rezultat si din compensarea unei datorii prin acordarea catre creditor a dreptului de a incasa beneficiile sau a unei parti din pretul biletelor de intrare.
In acest sens, Curtea de Casatie din Florenta s-a pronuntat printr-o Decizie din 28 noiembrie 1907 astfel :
“Intentia de castig sau speculatie nu e o conditie esentiala a actului de comert obiectiv; prin urmare, e act comercial si intreprinderea de spectacole publice cu scopul de a acoperi cheltuielile unui concurs de gimnastica”. (24)
Datorita ideii de scop ultim al obtinerii unor castiguri materiale, doctrina juridica a considerat ca nu suntem in prezenta unei intreprinderi de spectacole publice in cazul unor spectacole de binefacere organizate pentru destinderea pensionarilor unui camin de batrani, ori ale caror incasari sunt destinate unor scopuri caritabile.
De asemenea, nu au caracater comercial nici spectacolele organizate de catre sindicate in folosul membrilor lor, ori de trupe de amatori, ori serbarile scolare.
In spiritul acelorasi consideratii, consideram ca nu sunt fapte de comert nici spectacolele organizate de centrele culturale straine existente in Romania in limba tarilor lor si, de multe ori, cu artisti din acele tari, pentru ca astfel de sepectacole nu au drept scop obtinerea unor castiguri materiale, ci promovarea culturii si a imaginii tarii in fata publicului roman.
In schimb, consideram ca au caracter comercial spectacolele organizate de firmele constructoare de masini cu ocazia lansarii noilor modele produse, chiar daca intrarea este gratuita, pentru ca ele sunt facute in scop de reclama si in mod indirect, de castig material.
In cadrul unei intreprinderi de spectacole publice, toate faptele savarsite de catre intreprinzator au caracter comercial, in afara celor strict civile, cum ar fi inchirierea unor sali de spectacole, pentru ca inchirierea imobilelor nu intra in afara dreptului comercial.
Pentru artisti, sportivi, muzicieni sau pentru personalul auxiliar angajat, contractele incheiate sunt de prestari de servicii si au caracter civil.
O dezbatere interesanta s-a nascut in Franta in jurul statutului si activitatii marilor cluburi de fotbal, initial, acestea erau organizate sub forma asociatilor sportive, fara scop lucrativ, neavand calitate de comercianti. Dar, datorita organizarii regulate a meciurilor de fotbal, care sunt fara indoiala spectacole publice, meciuri care aduceau beneficii uriase, s-a pus problema daca acestea mai pot ramane la statutul de asociatii si daca nu este cazul sa fie trecute in categoria comerciantilor. Printr-o lege din 16 iulie 1984, s-a considerat ca marile cluburi de fotbal nu mai pot avea acelasi statu cu asociatiile sportive de amatori care nu organizeaza spectacole publice in sensul articolului 632 din Codul Comercial francez. Astfel, cluburile avand incasari anuale mai mari de 2,5 milioane de franci au fost obligate sa se reorganizeze sub forma unor societati pe actiuni.
Sub presiunea Federatiei Franceze de Fotbal si a cluburilor, legiuitorul a revenit asupra acestei decizii, iar prin Legea din 7 decembrie 1987 marile cluburi au capatat dreptul de a se organiza sub trei forme de activitate: societati anonime cu obiectiv sportiv, societati anonime de economie mixta si asociatii “ consolidate” prin aport de capital comercial.
Aceasta forma de organizare nu este suficient de clara, fiind rezultatul unui compromis care a dus la infiintarea unor societati non-profit avand aceeasi structura si obligatii contabile ca si societatile comerciale obisnuite. Situatia nu este inca definitv lamurita si se asteapta a fi schimbata prin vointa legiuitorului. (25)
3.3. Intreprinderile de comision, agentii si oficii de afaceri:
Intreprinderile de comision, agentii si oficii de afaceri sunt considerate fapte de comert la punctul 7 al articolului 3 din Codul Comercial.
Aceste intreprinderi sunt incluse in categoria intreprinderilor de prestari de servicii.
Si Hotararea Guvernului numarul 201 din 1990, in Anexa l, la capitolul “Servicii”, printre activitatile permise enumera la pozitia 16 “servicii de intermediere, comisionari, consignatie”.
Obiectul acestor intreprinderi este facilitarea incheierii unor operatiuni juridice comerciale sau necomerciale in beneficiul clientilor lor.
Pentru a fi in prezenta unei intreprinderi de comision, agentii si oficii de afaceri este nevoie de o rganizare in vederea desfacurarii in mod obisnuit, regulat. Operatiunile de intermediere sau comision pot fi fapte de comert si luate in mod izolat cu conditia sa se refere la afaceri comerciale, dar nu vor imbraca forma unei intreprinderi.
In cadrul unei intreprinderi, actele si faptele juridice vor avea caracter comercial pentru intreprinzator chiar daca afacerile intermediate au caracter civil. Astfel, sunt tot intreprinderi comerciale si agentiile matrimoniale sau cele de intermediere imobiliara, chiar daca casatoriile sau circulatia imobilelor depasesc domeniul de interes al dreptului comercial.
Scopul intreprinderilor de intermediere trebuie sa fie castigul material. De aceea, nu vor fi intreprinderi comerciale asociatiile de protectia a animalelor care se ocupa cu plasarea animalelor fara stapan, pentru ca activitatea acestora nu urmareste un scop material, ci unul caritabil.
Intreprinderile de comision sunt acele intreprinderi care au ca obiect de activitate efectuarea de tranzactii in beneficiul clientilor prin intermediul contractului de comision.
Contractul de comision, tratat in Codul Comercial la articolele 405-412, a fost definit ca “acordul de vointa intervenit intre doua parti prin care una, numita comisionar, se obliga fata de cealalta parte, numita comitent, sa trateze afacerile comerciale cu care a fost imputernicit, in nume propriu, dar pe socoteala comitentului, in schimbul unei remuneratii numita comision, care se calculeaza procentual la cifra de afaceri.” (26)
Intreprinderile de agentii si oficii de afaceri sunt acele intreprinderi care se ocupa de afacerile altora, fie ca sunt comerciale, fie necomerciale. Pentru intreprinderi, operatiunile efectuate au intotdeauna caracter comercial. (27)
Agentiile de afaceri au ca activitate specifica gestionarea afacerilor altora. Aceste afaceri pot avea caracter comercial ( gestiunea tranzactiilor comerciale), fiscal (cele legate de plata impozitelor sau de recuperarea drepturilor de la Stat) si chiar civil ( de pilda operatiunile privitoare la impartirea unei mosteniri, la executarea unei obligatii civile complexe etc.)
Oficiile de afaceri executa in interesul clientilor operatiuni de prestare a anumitor servicii si operatiuni de intermediere in afaceri.
Serviciile prestate pot fi foarte diverse, conditionate fiind numai de legatura cu afacerile clientilor : oferirea de informatii, punerea la dispozitie a unei retele de computere legata de Internet, transmiterea de documente prin fax etc.
Operatiunile de intermediere sunt acelea prin care clientii intreprinderii sunt adusi fata in fata sau pusi in legatura cu diverse persoane in vederea incheierii unor tranzactii comerciale sau de alta natura.
In legatura cu natura juridica a operatiunilor de intermediere, in literatura juridica s-au exprimat pareri diferite. Unii autori au considerat ca intreprinzatorul indeplineste conditiile unui mandatar, cu toate consecintele ce decurg din calificarea operatiunii ca un contract de mandat. Alti autori au considerat ca operatiunile de intermediere au ca rol doar informarea clientilor si realizeaza doar o pregatire a afacerilor care urmeaza sa se incheie intre acestia si alte persoane.
In realitate, natura juridia a operatiunilor de intermediere este o chestiune de fapt si trebuie stabilita de la caz la caz, prin cercetarea vointei partilor. Astfel, intreprinzatorul poate avea calitatea de mandatar, mijlocitor, prestator de servicii de alta natura. (28)
Operatiuni de intermediere pot fi : operatiunile efectuate de agentiile de turism care fac legatura dintre clienti si transportatori, restauratori, ghizi; operatiunile efectuate de agentiile de vanzari imobiliare care intermediaza intre vanzator si cimparator: operatiunile facute de agentiile de publicitate care ajuta la incheierea contractelor de publicitate intre agentii economici si diverse ziare sau posturi de televiziune etc.
Diferenta dintre oficiile de afaceri si intrerprinderile de comision este aceea ca intermediarul nu se implica in afacerea imediata, nesuportand nici un fel de riscuri si avand dreptul la recompensa muncii chiar daca afacerea, din diverse motive, nu se mai incheie.
3.4. Intreprinderile de editura, de imprimerie, de librarie si de obiecte de arta :
Aceste tipuri de intreprinderi sunt considerate comerciale la punctele 9 si 10 ale articolului 3 din Codul Comercial.
Ele fac parte din categoria intreprinderilor de prestari de servicii.
Si legislatia speciala post -revolutionara se refera la aceste intreprinderi in Hotararea Guvernului numarul 201 data in aplicarea Decretului-lege numarul 54 din 1990, unde, la capitolul “Servicii”, printre activitatile permise liberei initiative se gasesc la punctul 10 servicii de “dactilografiere, multiplicare, tipografie si editare”.
Obiectul de activitate al intreprinderilor de editura, imprimerie, librarie si obiecte de arta il constituie operatiunile de comert prin care se valorifica dreptul de autor al unei opere literare, artistice, stiintifice.
Pentru a fi in prezenta unei intreprinderi, este necesara o organizare a factorilor de productie in vederea desfasurarii acestor operatiuni in mod regulat, cu a anumita desfasurare in timp. Nu va avea caracter comercial o multiplicare ocazionala, intr-un numar mic de exemplare a unor documente, nici vinderea ocazionala a unor carti dintr-o biblioteca. Daca vinderea unor carti, tablouri, opere muzicale imprimate pe banda electro-magnetica este precedata de o cumparare cu intentie de revanzare, fara sa existe o organizare de mai mare amploare, ne aflam in prezenta unui fapt de comert dar nu in temeiul articolului 3, punctul 10, ci in acela al punctelor 1 si 2 ale aceluiasi articol.
Justificarea caracterului comercial al intreprinderilor de editura, imprimerie, librarie si obiecte de arta se gaseste in faptul ca intreprinzatorul speculeaza, prin investirea factorilor de productie, asupra talentului autorului, a valorii operei si a interesului publicului in dobandirea si cunoasterea acelei opere. In alte opinii s-a considerat ca intreprinzatorul intermediaza intre autor si opera socotindu-se faptul de comert ca un fapt de intermediere in schimb sau circulatie.
Ideea de intermediere justifica si pozitia legiuitorului care a exclus de la caracterul comercial vanzarile de opere facute de insisi autorii lor.
Ca si in cazul tuturor intreprinderilor, scopul ultim al operatiunilor trebuie sa fie obtinerea unui castig material. De aceea, nu au caracter comercial reeditarile jubiliare facute de ministerul Culturii in scopul readucerii in atentia publicului a unui autor uitat, daca pretul operelor vandute nu justifica ideea de speculatie.
Intreprinderile de editura sunt acele forme de organizare a factorilor de productie facute cu scopul de a reproduce si difuza opere literare, artistice, stiintifice,. Editarea se poate face pe orice mijloace de fixare a informatiilor, fie ca e vorba de hartie, fie de banda electro-magnetica sau biti de informatie.
Raportul juridic intre autorul operei si editor are la baza contractul de editare. Asa cum a fost definit la Congresul de la Barcelona al Societatii Literare si Artistice Internationale din anul 1893, definitie preluata si de legislatia romaneasca, contractul de editare este acel contract prin care autorul se obliga sa puna la dispozitia editorului opera, iar editorul se obliga sa o reproduca si sa o puna la dispozitia publicului. Prin incheierea contractului, autorul are dreptul la o opta parte din beneficiile realizate sau la o suma fixa de bani, precum si obligatia de a nu incheia contracte de editare cu alte edituri concurente.
Majoritatea doctrinei si practicii judiciare a considerat ca daca autorul isi multiplica si vinde singur opera, acesta nu face fapte de comert. Aceasta pozitie este sprijinita si de exceptia expresa prevazuta de legiuitor la punctul 10 al articolului 3, care arata ca sunt fapte de comert “cand altul decat autorul sau artistul vinde”.
Pe o pozitie contrara se situeaza profesorul I. N. Fintescu, care considera ca si autorul face fapte de comert intrucat in editarea operei risca bani si munca lui . (29)
Editarea si difuzarea unui ziar are in principiu caracter comercial. Daca insa ea se face de un singur om, care redacteaza toate articolele si nu foloseste munca salariata a altor persoane, iar editarea urmareste afirmarea si comunicarea propriilor idei, aceasta editare urmareste afirmarea si comunicarea propriilor idei, aceasta editare nu are caracter comercial. In acest sens s-a exprimat si practica judiciara:
Tribunalul civil de la Aix, Franta, intr-o sentinta din 11 august 1922 a aratat:
“Proprietarul unui jurnal este comerciant daca nu a redactat el insusi toate articolele si a recurs la colaboratori pe care ii remunereaza.” (30)
In acelasi spirit s-a pronuntat si practica judiciara romaneasca, prin Sentinta civila numarul 252 din 1935 a Tribunalului Arges:
“ Cel care, editand un ziar, nu tinde la raspandirea propriilor sale idei si convingeri, ci pe langa diferite articole scrise de el si de altii, inserand informatiuni din localitate sau din tara si publicatii, anunturi si reclame cu plata, urmareste un scop de speculatiune, face acte de comert dobandind calitatea de comerciant.” (31)
In cadrul unei intreprinderi de editare, nu e obligatoriu ca editorul sa produca si sa difuzeze opera singur, cu propriile mijloace. Nimic nu-l opreste pe editor sa multiplice opera cu ajutorul unei intreprinderi de imprimerie si sa o distribuie prin intermediul uneia de librarie. Aceasta situatie subliniaza caracterul de intermediar al editorului.
Toate faptele juridice intr-o intreprindere de editura au caracter comercial in ceea ce il priveste pe editor, iar pentru autor acestea au la baza contractul de editare care are caracter civil.
Intreprinderile de imprimerie sunt acele intreprinderi care au ca obiect de activitate multiplicarea operalor de arta, literare sau stiintifice sau a oricaror documente.
Nu are importanta modalitatea de imprimare : prin foto-copiere su tiparire, pe hartie, banda electro-magnetica audio sau video sau pe cartele de informatie.
Nu are importanta nici numarul exemplarelor produse sau importanta acestora. Sunt intreprinderi de imprimerie si tiparirile marilor ziare, avand milioane de exemplare, si multiplicarile la copiatoarele de tip xerox.
Important este ca multiplicarea sa se faca in mod regulat si sa fie rezultatul unei organizari a factorilor de productie, astfel incat sa se poata vorbi de o intreprindere. Imprimarea ocazionala a unor documente in putine exemplare nu are caracter comercial.
Unii autori considera intreprinderile de imprimerie ca facand parte din categoria intreprinderilor de productie. (32) Acest lucru este sugerat si de legiuitorul care le-a asezat la acelasi punct cu intreprinderile de fabrici si manufcatura.
Credem ca considerarea intreprinderilor de imprimerie ca intreprinderi de productie a fost justificata la data adoptarii Codului Comercial, cand imprimeriile aveau intotdeauna dimensiunile unor uzine iar cel care facea imprimarea era si editor. Astazi insa este mai jusitificata incadrarea lor in randul intreprinderilor de mai mica anvergura ( de multiplicari prin copiere prin metoda xerox) precum si prin aceea ca de obicei editorul este diferit de imprimatorul care presteaza un serviciu in interesul celui dintai.
Intreprinderile de librarie sunt acele intreprinderi care au ca obiect de activitate distribuirea bunurilor rezultate din intreprinderile de imprimerie si cele de editura. Distribuirea se face prin operatiuni de cumparare si revanzare a produselor, dar, datorita calitatii produselor de bunuri cu valoare spirituala si datorita apropierii de operatiunile intreprinderilor de imprimerie si editura, legiuitorul a preferat sa se refere expres la intreprinderile de librarie pentru un sport de precizie.
In cadrul intreprinderilor de librarie se pot vinde carti, albume, ziare, casete audio si video, cartele pentru computer. Trebuie subliniat ca, casetele audio si video si cartelele pentru computer trebuie sa fie imprimate cu opera altor persoane, in caz contrar ele fiind bunuri obisnuite, obiect al operatiunilor prevazute la punctele 1 si 2 ale articolului 3 din Codul Comercial.
Intreprinderile de obiecte de arta sunt acele intreprinderi care se ocupa cu vanzarea operelor de arta plastica: picturi, sculpturi, fotografii artistice originale.
Important este ca bunurile vandute sa nu fie reproduse in serie, altfel ele facand obiectul intreprinderilor de librarie. Consideram ca vanzarea produselor de arta plastica realizate in serie, asa numitele produse “kitch”, nu pot face obiectul vanzarii in cadrul unei intreprinderi de obiecte de arta, ci al vanzarii-cumpararii comerciale obisnuite, conform articolului 3, punctele 1 si 2 din Codul Comercial.
De asemenea, obiectele de arta trebuie vandute in mod regulat, ca urmare a unor organizari in acest scop. Vanzarea ocazionala a obiectelor de arta nu are caracter comercial, sau poate avea in temeiul altor texte de lege.
Atat in cazul intreprinderilor de librarie, cat si in al celor de vanzare de obiecte de arta este necesar ca vinderea sa se faca de un intreprinzator care se intermedieze circulatia operelor intre autori si comparatori. Autorii si artistii care isi vand singuri operele nu fac fapte de comert, fiind exclusi prin vointa legiuitorului.
3.5. Intreprinderile de transport de persoane sau de lucruri:
Intreprinderile de transport de persoane sau de lucruri, pe apa sau pe uscat sunt considerate fapte de comert la punctul 13 al articolului 3 din Codul Comercial.
Aceste intreprinderi sunt incluse in categoria intreprinderilor de prestari de servicii.
Intreprinderile de transport presupun organizarea unor factori de productie in vederea prestarii in interesul clientilor a unor servicii ce constau in transportul de marfuri sau oameni, pe uscat, apa sau aer.
Transportul a fost definit ca operatiunea de deplasare a unor bunuri sau persoane dintr-un loc in alturl, utilizand diferite mijloace de transport. Mijloacele de transport nu trebuie sa fie neaparat mecanice, putand fi utlizata si munca unui personal angajat.
Si Hotararea Guvernului numarul 201 din 1990, data in aplicarea Decretului-lege numarul 54 din 1990, data in aplicarea Decretului-lege numarul 54 din 1990, enumera in Anexa 1 printre activitatile de servicii permise liberei initiative particulare “servicii de transport persoane si marfuri”.
Transportul maritim se bucura de o reglementare speciala amanuntita in cuprinsul Codului Comercial, in Cartea a II-a intitulata “Despre comertul maritim si despre navigatie”.
Desi Codul Comercial nu il mentioneaza, pentru ca la data adoptarii lui era considerat o utopie, doctrina juridica a fost unanima in a considera si transportul aerian ca facand parte din obiectul de activitate al intreprinderilor de transport. Transportul aerian este reglementat prin Codul Aerian al Romaniei (Decretul numarul 615 din 1953) si prin Conventiile si Tratatele internationale.
Pentru a ne afla sub incidenta dispozitiilor punctului 13 al articolului 3, trebuie ca operatiunile de transport sa fie desfasurate in cadrul unei intreprinderi. Aceasta inseamna ca este nevoie de un cadru organizat al factorilor de productie pentru desfasurarea activitatii in mod regulat. Astfel, transportul realizat de o singura persoana, chiar in mod obisnuit, nu este considerat fapt de comert (spre exemplu transportul de catre un hamal al bagajelor in gara). Daca insa aceeasi persoana lucreaza in cadrul unei agentii care primeste comenzi si gestioneaza sumele de bani incasate, ne aflam in prezenta unui fapt de comert desfasurat in cadrul unei intreprinderi de transport (de exemplu: o agentie specializata pe transportul mobilei si mutari de domicilii)
In literatura juridica franceza au fost identificate trei categorii de operatiuni de transport care nu intra in obiectul de activitate al unei intreprinderi specializate:
– transportul efectuat de un taximetrist care nu este angajatul unei societati de taximetrie; este considerat un locator de servicii, pentru ca acest contract, specific dreptului civil, nu-i interzice locatorului sa foloseasca anumite masini si instrumente in executarea obligatiei;
– transportul efectuat in cadrul unei intreprinderi de catre angajatii sai; nu intra in categoria despre care vorbim nici transportul efectuat de catre o intreprindere de transport in interesul sau propriu;
– transportul fructelor agricole facute de catre agricultorul care le-a produs; intr-adevar, ar fi inutila protectia acordata de legiuitor agricultorilor daca ar fi exclusa de la exercitiul comertului numai obtinerea si vanzarea fructelor, iar nu si transportul lor catre piete sau cumparatori.
Scopul intreprinderilor de transport trebuie sa fie castigul material.
In cadrul unei intreprinderi de transport, vor avea caracter comercial toate faptele juridice savarsite de intreprinzator: incheierea de contracte cu clientii, cumpararea de carburanti sau piese de schimb, inchirerea de mijloace de transport, efectuarea de reparatii etc.
Operatiunile de transport au la baza contractul de transport care se incheie intre expeditor si intreprinzatorul transportator, prin care intreprinzatorul se obliga sa deplaseze persoanele sau lucrurile la destinatia ceruta, iar expeditorul sa plateasca pretul prestatiei efectuate. Contractul de transport este reglementat in articolele 413-441 din Codul Comercial.
In cazul transportului de marfuri, pe langa contractul de expeditie se mai intocmesc si scrisori de trasura si se inmaneaza transportatorului impreuna cu toate documentele de vama si de provenienta a marfii necesare.
Transportul de persoane are la baza contractul de transport incheiat de obicei intre persoanele transportate si transportator. Exista insa cazuri cand el este incheiat cu transportatorul de catre alte persoane, cum ar fi agentiile de turism.
In cadrul intreprinderilor de transport, contractele incheiate au caracter comercial in temeiul punctului 13 al articolului 3 numai pentru intreprinzator, iar pentru beneficiarii serviciilor au caracter civil sau comercial, dar in baza altor texte de lege.
O discutie interesanta a luat nastere in legatura cu caracterul operatiunilor efectuate de societatile de posta si telegraf apartinand Statului.Profesorul Ion Turcu le considera comerciale, nedezvoltand nici o argumentare. (33)
Pe o pozitie contrara, la care subscriem, se situeaza profesorul I. N. Fintescu, care argumenteaza prin aceea ca fapatele savarsite de aceste institutii nu au caracter comercial pentru ca nu urmaresc profitul, ci prestarea unui serviciu public de importanta nationala. (34) Aceasta pozitie a fost sustinuta si in practica judiciara franceza. (35)
In literatura juridica a fost considerat comercial si transportul de energie electrica, acesta fiind un bun cu valoare economica. (36)
3.6. Intreprinderile de asigurare :
Articolul 3 din Codul Comercial prevede la plunctul 17 ca sunt considerate fapte de comert “asigurarile terestre, chiar mutuale, in contra daunelor si asupra vietii”, iar la punctul 18 se arata ca sunt fapte de comert “asigurarile, chiar mutuale, contra riscurilor navigatiunei”.
Chiar daca Codul Comercial nu se refera la intreprinderi de asigurari, aceste fapte de comert au fost incadrate de catre doctrina juridica la capitolul intreprinderilor pentru ca Legea numarul 47 din 1991 prevede ca activitatea de asigurare in Romania se poate desfasura numai in cadrul unuor societati specializate.
Rolul societatilor de asigurare este acela de a prelua riscul unor evenimente nedorite care ar putea duce la distrugerea unor bunuri, la vatamarea corporala si chiar la pierderea vietii unor persoane.
De aceea, intreprinderile de asigurare pot fi definite ca acele intreprinderi care, in schimbul unor prime preluate de la clienti, asigura bunurile sau persoanele dorite de acestia impotriva evenimentelor neplacute.
Asigurarea are la baza incheierea unui contract de asigurare. Contractul de asigurare a fost definit ca acel contract prin care “asiguratorul, in schimbul unei sume de bani (prima de asigurare), ia asupra sa riscul producerii unui anumit eveniment (cazul asigurat), obligandu-se ca, la producerea evenimentului, sa plateasca asiguratului sau unei terte persoane o indemnizatie (despagubire sau suma asigurata) in limitele convenite.” (37)
Trebuie subliniat ca este posibil ca doua persoane sa incheie un contract referitor la riscurile unei anumite operatiuni (spre exemplu riscul transportului unor bunuri) sau a unui anumit eveniment (de pilda, o persoana depoziteaza niste bunuri in conditii improprii, asumandu-si raspunderea in cazul distrugerii acestora din cauza ploii). Nefiind vorba decat de un act izolat, fara o organizare specifica acestui scop, acesta are caracter civil intrucat nu se realizeaza in cadrul unei intreprinderi de asigurare. (38)
Dupa libertatea partilor in contract, asigurarile se impart in asigurari obligatorii si asigurari facultative.
Asigurarile facultative sunt de trei feluri:
– asigurari de bunuri : pentru cazurile de degradare, incendiere, furt, alte evenimente;
– asigurarile de persoane: pentru cazurile de accidente, invaliditate, deces;
– asigurarile de raspundere civila: pentru daunele cauzate asupra bunurilor, integritatii corporale sau vietii altor persoane, acolo unde intervine raspunderea civila.
In functie de modul de suportare a daunei de catre asigurator, asigurarile pot fi:
– cu prima;
– mutuale.
Asigurarile cu prima sunt acelea in care asiguratul preia asupra sa riscul in schimbul incasarii unei sume de la asigurat, numita prima de asigurare. Acest tip de asigurare este si cel mai raspandit.
Asigurarile mutuale sunt acelea in care mai multe persoane se inteleg sa puna impreuna sume de bani destinate asigurarii impotriva daunelor suferite de oricare dintre ele.
In cazul asigurarilor mutuale, considerand ca nu exista speculatie, doctrina juridica franceza le-a considerat necomerciale. (39) De asemenea, vechiul Cod Comercial german, la articolul 271, exclude dintre actele de comert asigurarile mutuale. Din aceasta cauza, legiuitorul roman, ca sa nu lase loc la interpretare, si-a manifestat vointa enuntand expres asigurarile mutuale printre faptele de comert. (40)
Toate faptele juridice savarsite in cadrul unei intreprinderi de asigurare au caracter comercial in ceea ce-l priveste pe intreprinzator. Ele au caracter comercial si in privinta asiguratului daca se refera la bunuri si cladiri afectate comertului sau. Acest lucru se deduce din interpretarea per a contrario a dispozitiilor aliniatului l al articolului 6 din Codul Comercial care prevede :
“Asigurarile de lucruri sau stabilimente care nu sunt obiectul comertului si asigurarile asupra vietii sunt fapte de comert numai in ce priveste pe asigurator.” Pe langa intreprinderile de asigurare, inrudite cu acestea si functionand dupa mecanisme asemanatoare, au caracter comercial si intreprinderile de reasigurare. Acestea nu sunt altceva decat intreprinderi care asigura un asigurator. In baza contraactului de reasigurare, sa preia riscul asigurat de asigurator si sa acopere sumele de bani datorate asiguratului de catre acesta in cazul producerii evenimentului nedorit.
3.7. Depozitele in docuri si antrepozite :
Codul Comercial, in articolul 3, punctul 20, considera ca fapte de comert “depozitele in docuri si antrepozite, precum si toate operatiunile asupra recipiselor de depozit (varante) si asupra scrisorilor de gaj liberate de ele.”
Docurile si antrepozitele sunt acele intreprinderi care au ca obiect de activitate depozitarea si pastrarea de marfuri apartinand unor comercianti care, pentru acest serviciu, platesc o suma de bani periodic sau la ridicarea marfurilor.
Aceste intreprinderi au fost incluse in categoria intreprinderilor de prestari de servicii.
Operatiunile de depozitare in docuri si antrepozite au la baza contractul de depozit. Aceasta a fost definit ca “un contract prin care o persoana, numita deponent, incredinteaza un lucru altei persoane, numita depozitar, care se obliga sa-l pastreze pe o perioada determinata sau nedeterminata si sa-l pastreze pe o perioada determinata sau nedeterminata si sa-l restituie la cerere”. (41)
Pentru a se afla sub incidenta punctului 20 al articolului 3, este necesar ca depozitul sa fie organizat sub forma de intreprindere, si anume sa existe o organizare a factorilor de productie in vederea exercitarii activitatii de depozitare in mod regulat si sistematic. Daca nu exista organizare sub forma unei intreprinderi, depozitul are caracter civil, ori chiar comercial, dar in temeiul altor dispozitii din Codul Comercial (articolul 3, punctul 19 sau articolul 4).
Scopul organizarii unei intreprinderi de depozit este obtinerea unui profit. Aceasta este urmarit chiar daca depozitara este o societate comerciala de stat sau o institutie publica, deoarece in domeniul comercial nu se fac liberalitati.
Articolul 3, punctul 20 se refera si la “operatiunile asupra recipiselor de depozit (varanate) si asupra scrisorilor de gaj”. Acestea sunt documente eliberate decatre depozitar care dovedesc prezenta marfurilor in depozite si care justifica predarea acestora personal care le-a primit de la depozitar sau care le-a dobandit ulterior prin alte operatiuni juridice.
Recipisele warante sunt eliberate de catre administratiile silozurilor si sunt reglementate prin Legea numarul 153 din 7 aprilie 1937.
Recipisa warant are doua parti :
– recipisa de depozit si
– buletinul de gaj.
Aceste doua parti pot fi girate fie impreuna, fie separat.
Daca sunt transmise prin gir impreuna, noul posesor al lor devine proprietarul marfurilor aflate in depozit si poate dispune de aceastea. Astfel, el poate fie sa ridice si sa foloseasca marfurile, fie sa le gireze folosind cele doua documente primite.
Daca cesionarul primeste numai recipisa de depozit, el devine proprietarul marfurilor numai daca plateste datoriile care au fost garantate cu acestea de catre cedent.
Daca se transmite numai buletinul de gaj, ne aflam in prezenta unui gaj fara deposedare. In acest caz, proprietarul marfurilor nu poate dispune de acestea pana nu-si plateste datoriile, recuperand buletinul, iar creditorul obligatiei gajate nu este proprietar, dar poseda dovada garantiei, pe care o poate folosi in cursul unei eventuale executari silite.
Un alt tip de depozit care prezinta avantaje deosebite este cel al docurilor si antrepozitelor vamale. In cazul acestora, marfa intrata reprezinta garantia pentru plata taxelor vamale, astfel ca , comerciantul care doreste sa dispuna de acestea, trebuie sa acopere datoriile catre Stat. Depozitele de acest fel prezinta un avantaj si pentru comerciantii care nu dispun de sumele de bani necesare platii taxelor vamale ( mai ales in cazul importurilor de marfuri considerate “ de lux” si impovarate cu taxe si accize deosebit de mari), dar care pot sa-si vanda marfa aflata in depozitele Statului, cu scaderea din pret a acestor datorii. Noul proprietar al marfurilor nu are decat sa plateasca el taxele vamale pentru a dispune in mod liber de marfuri.
Operatiunile descrise mai sus, care au un evident caracter comercial, sunt larg ranspandite in viata economica actuala, permitand efectuarea unor transzactii simplu si rapid, prin circulatia unor documente., in locul circulatiei dificile si costisitoare a marfurilor in materialitatea lor.
Bibliografie :
1. Fintescu, Ioan Nicolae, CURS DE DREPT COMERCIAL, vol. I, Bucuresti, 1995, pag. 44
2. Idem, pag. 75
3. Josiene Caen, Michelle Fontaine, Catharine Perrou Zlatiev, LES PROBLEMES JURIDIGUES DE LA VRE DES AFFAIRES, Paris, 1979
4. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1944, citeaza pe C. Arion
5. Idem, pag. 12, citeaza pe M.A. Dumitrescu
6. Capatana, Octavian, CARACTERSTICI GENERALE ALE SOCIETATILOR COMERCIALE, “Dreptul”nr. 9-12/1990 , pag. 28
7. Harlet, E,: Marechal P., ECONOMIE ET ORGANISATION DE L’ENTREPRISE, Paris, 1970, pag. 20
8. Guyon, Yves, DROIT DES AFFAIRES, editura Litec, editia a 7-a, Paris, 1992
9. Fintescu, Ioan Nicolae, CURS DE DREPT COMERCIAL, vol. I, Bucuresti, 1929, pag. 45
10. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1944
11. Antonescu, Eftimie, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, vol. I, Bucuresti, 1908, pag. 215
12. Turcu, Ion, DREPTUL AFACERILOR , editura Fundatiei “Chemarea”, Iasi 1993, pag. 26
13. Idem , pag. 26
14. Viander, Alain, ACTES DE COMMERCE, COMMERCANTS, ACTIVITE COMMERCIALE, Collection Droit Fondamental, Paris, 1986, pag. 67
15. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1944, pag. 17
16. Carpenaru, Stanciu, DREPT COMERCIAL ROMAN, editura All, Bucuresti, 1995, pag. 35
17. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1944, pag. 14
18. Ionescu- Muscel, Petre, INJGHEBAREA COMERTULUI SI LEGISLATIUNII COMERCIALE LA ROMANI, prelegere tinuta la Scoala de Studii Superioare Textile, Bucuresti, 1947, pag. 13
19. Viander, Alain, ACTES DE COMMERCE, COMMERCANTS, ACTIVITE COMMERCIALE, Collection Droit Fondamental, Paris, 1986, pag. 70
20. Carpenaru, Stanciu, DREPT COMERCIAL ROMAN, editura All, Bucuresti, 1995, pag. 36
21. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanesc, Bucuresti, 1944, pag. 13,speta 2 si 3
22. Idem, speta 1
23. Fintescu, Ioan Nicolae, CURS DE DREPT COMERCIAL, vol. I,
Bucuresti, 1929, pag. 46
24. Antonescu, Eftimie, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, vol. I,, Bucuresti, 1908, 197
25. Cozian, Maurice; Viander, Alain, DROIT DES SOCIETES, editura Litec, editia a 5-a, Paris, 1992, pag. 12-13
26. Motica, Radu, DREPTUL COMERTULUI INTERNATIONAL, Tipografia Universitatii Timisoara, 1986, pag. 83
27. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1944, pag. 15
28. Carpenaru, Stanciu, DREPT COMERCIAL ROMAN, editura All, Bucuresti, 1995, pag. 38
29. Fintescu, Ioan Nicolae, CURS DE DREPT COMERCIAL, vol. I, Bucuresti, 1929, pag. 49
30. Campara, Marie -Jeanne, CODE DE COMMERCE, editura Litec, editia a 7-a, Paris, 1995, pag. 441
31. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1944, pag. 18
32. Fintescu, Ioan Nicolae, CURS DE DREPT COMERCIAL, vol. I, Bucuresti, 1929, pag. 48
33. Turcu, Ion, DREPTUL AFACERILOR, editura Fundatiei “Chemarea”, Iasi, 1993, pag.29
34. Fintescu, Ioan Nicolae, CURS DE DREPT COMERCIAL, vol. I, Bucuresti, 1929, pag. 70
35. Campara, Marie,-Jeanne, CODE DE COMMERCE, editura Litec, editia a 7-a, Paris, 1995, pag. 441
36. Turcu Ion, DREPTUL AFACERILOR, editura Fundatiei “Chemarea”, Iasi, 1993, pag. 29
37. Carpenaru, Stanciu, DREPT COMERCAIL ROMAN, editura All, Bucurersti, 1995, pag. 41
38. Idem, pag. 42
39. Guyen, Yves, DROIT DES AFFAIRES, editura Litec, editia a 7-a, Paris, 1992
Cozian, Maurece; Viandier, Alain, DROIT DES SOCIETETS, editura Litec, editia a 5-a, Paris, 1992
Viandier, Alain, ACTES DE COMMERCE, COMMERCANTS, ACTIVITE COMMERCIALE, Collection Droit Fondamenta, Paris, 1986
Campara, Marie-Jeanne, CODE DE COMMERCE, editura Litec, editia a 7-a, Paris, 1995
40. Fintescu, Ioan Nicolae, CURS DE DREPT COMERCIAL, vol.I, Bucuresti, 1929, plag. 71
41. Deak, Francisc; Carpenaru, Stanciu, CONTRACTE CIVILE SI COMERCIALE, editura Lumina Lex, Bucuresti, 1993, pag. 186
Capitolul V
FAPTELE DE COMERT CONEXE (ACCESORII II )
Sectiunea l
Privire generala
Categoria faptelor de comert conexe este inclusa in categoria faptelor obiective de comert, alaturi de operatiunile de intrerupere in schimb sau circulatie si de operatiunile de intreprindere.
Pe langa operatiunile comerciale propriu-zise, articolul 3 din Codul Comercial se refera si la unele operatiuni care in esenta nu au natura comerciala , dar care au stranse legaturi cu activitatea comerciala. de cele mai multe ori aceste operatiuni sunt incheiate de catre comercianti in desfasurarea activitatii lor. Altele nu au numai caracter comercial datorita evolutiei societatii, dar sunt considerate in legatura cu comertul datorita traditiei. Toate acestea au fost reunite de catre legiuitor in cuprinsul aceluiasi articol si au capatat aceleasi caracteristici din dorinta de a exista o reglementare unitara.
Astfel, s-a considerat ca nu e necesara existenta a doua sisteme distincte de reglementare, comercial si civil, dat fiind numarul mic de operatiuni de acest tip care nu au legatura cu comertul; de exemplu, operatiunile legate de cambie sau cele legate de navigatie pot sa nu aiba nici o legatura cu activitatea economica, dar acest lucru se intampla intr-un numar atat de mic de cazuri incat este inutila o reglementare diferita. De altfel, persoanele care indeplinesc aceste operatiuni au numai de castigat din comercialitatea faptelor lor, intrucat se bucura de toate drepturile si libertatile oferite de legislatia comerciala (curgerea de drept a dobanzilor, libertatea probatiunii etc.) fara a avea si obligatiile impuse comerciantilor ( obligatia de inregistrare la Registrul Comertului, obligatea de a tine la zi evidentele contabile, riscul falimentului etc.).
Operatiunile tratate in acest capital se numesc “accesorii” pentru ca se afla intr-un raport accesoriu fata de alte fapte principale – stingeri de datorii in cazul operatiunilor cambiale, transferuri de drepturi in cazul vanzarilor de parti sociale sau actiuni ale societatilor comerciale, transporturi pe apa in cazul operatiunilor privind navigatia etc.(1)
Asa cum au fost luate in considerare de Codul Comercial si identificate de doctrina juridica, faptele de comert conexe sunt:
– contractele de report asupra titlurilor de credit;
– cumpararile sau vanzarile de parti sociale sau actiuni ale societatilor comerciale;
– operatiunile de mijlocire in afaceri;
– cambia sau ordinele in producte sau marfuri;
– operatiunile cu privire la navigatie;
– depozitele pentru cauza de comert;
– contul curent si cecul;
– contractele de mandat, comision si consignatie;
– contractele de gaj si de fidejusiune.
Sectiunea 2
CARACTERISTICILE FAPTELOR DE COMERT CONEXE
2.1. Contractele de report asupra titlurilor de credit :
Articolul 3 al Codului Comercial Roman, la punctul 3 considera ca fapte de comert “contractele de report asupra obligatiunilor de Stat sau a altor titluri de credit circuland in comert”.
Contractul de report este definit de Codul Comercial la articolul 74 astfel:
“Contractul de report consta in cumpararea pe bani gata a unor titluri de credit circuland in comert si in revanzarea simultana cu termen si pe un pret determinat catre aceeasi persoana a unor titluri de aceeasi specie”.
Desi cuprinde o dubla vanzare, datorita faptului ca urmareste un scop unic pentru fiecare dintre partile contranctante, doctrina juridica a considerat ca suntem in prezenta unui singur contract complex, in care o parte isi plaseaza banii cu termen si in asteptarea unei recompense numita pretul reportului, iar cealalta parte primeste o suma de bani, garantand restituirea acesteia cu titlurile de credit.
Pentru a sublinia caracterul de unica operatiune a contractului de report, profesorul Vivante il defineste ca “ un dublu transfer, in sens opus, de bani si titluri de credit de aceeasi specie, intre aceleasi persoane, la scadente diferite si pentru o compensatie determinata”. (2)
Acest tip de contract se intalneste mai ales in sfera afacerilor, deoarece insusi creditul probat prin titlul de credit tine de domeniul comercial. Astfel, contractul de report se exemplifica prin situatia tip a unui asociat la o societate comerciala care nu doreste sa-si vanda actiunile sau partile sociale, dar doreste sa obtina o suma mai mare decat se obtine prin contractul obisnuit de gaj al acestora, preferand sa ofere aceste titluri unei persoane spre cumparare cu plata pe loc, si, prin aceeasi operatiune, sa cumpere de la aceeasi persoana, titluri de credit de aceeasi specie, dar cu plata si transferul proprietatii la un anumit termen convenit. Pentru aceasta, el este dispus sa ofere o suma mai mare de bani la rascumpararea titlurilor, sperand intr-un castig material obtinut in acel termen ( de regula din reinvestirea banilor primiti prin vanzarea titlurilor), si bucurandu-se de avantajul de a nu fi pierdut definitiv calitatea de actionar sau asociat la societatea comerciala.
Bunurile la care se refera contractul de report sunt bunuri mobile, incorporale, si anume titlurile de credit si obligatiunile de Stat.
Titlurile de credit au fost definite de doctrina juridica ca acele “documente a caror posesie e necesara pentru a se putea exercita drepturile ce deriva dintr-o operatiunie de credit pe care o constata cat si pentru a putea fi investit cu aceste drepturi oricare alt dobanditor ulterior”. (3)
Titlurile de credit, fie ca sunt nominative, fie la purtator, joaca un rol foarte important in viata economica actuala, facilitand efectuarea rapida a unor tranzactii sau a unor transferuri de valori, fara a implica miscarea proriu-zisa a marfurilor sau a banilor. Pentru a face obiectul unui contract de report, aceste titluri au nevoie sa indeplineasca o singura conditie, si anume sa poata circula libere in comert. Titlurile a caror circulatie este ingradita sunt excluse de legiuitor pentru ca acestea nu pot face obiectul unei vanzari-cumparari libere, nu pot fi gajate, nici urmarite.
Obligatiunile de Stat sunt titluri de credit mai speciale, deoarece atesta un imprumut acordat de posesor Statului si sunt garnatate cu bugetul public.
Contractul de raport are caracter comercial prin vointa legiuitorului, indiferent de natura titlurilor transferate sau de calitatea persoanelor contractante. Aceasta se justifica prin aceea ca posesorul titlurilor la un moment dat, atat reportatul, cat si reportatorul intra in relatii de creditare cu emitentul titlurilor, relatii care au caracter comercial. Daca partile contractante sunt comercianti, caracterul comercial al actului incheiat are o dubla intemiere : atat in baza punctului 3 al articolului 3, cat si in baza articolului 4 din Codul Comercial.
Conform principiului libertatii contractuale, partile unui contract de raport pot stabili dispozitii speciale. Daca partile nu o fac, se vor aplica regulile contractului de vanzare- cumparare comerciala, considerat cel mai apropiat de spiritul operatiunii incheiate. In acest sens s-a pronuntat si practica judiciara, prin Decizia din 18 decembrie 1888 a Curtii de Apel din Milano, Italia. (4)
Desi Codul Comercial nu face nici o referire, practica si doctrina juridica au fost unanime in a aplica reglementarile comerciale si contractul de deport.
Contractul de deport a fost definit ca “o operatie inversa reportului, luand fiinta atunci cand cineva, avand nevoie de titluri de credit pentru scurt timp, cumpara asemenea titluri, revanzand cu termen, catre aceeasi persoana, aceeasi cantitate de titluri de aceeasi specie”. (5)
Caracterul contractului de deport si justificarea acestui caracter sunt aceleasi ca si in cazul contractului de report. Diferenta dintre aceste doua contracte rezida in aceea ca, in cazul deportului, initiatorul si principalul beneficiar al conventiei este cumparatorul de titluri, iar recompensa o incaseaza vanzatorul prin rascumpararea titlurilor la un pret mai mic decat pretul de vanzare.
Contractul de report este folosit foarte mult in cadrul operatiunilor de bursa, partile contractante speculand asupra evolutiei viitoare a valorii titlurilor de credit. Astfel, cumparatorul de titluri, care urmeaza sa revanda titlurile la un termen stabilit, spera ca la acea data valoarea titlurilor pe piata sa fie mai mica dacat acea de la data incheierii contractului, iar vanzatorul spera ca aceasta sa fie mai mare, cu alte cuvinte, sa-si rascumpere titlurile cu un pret mai mic decat cel al bursei. Din cauza acestei posbilitati de speculatie, contractul de report a fost denumit de Caesare Vivante “cheia operatiunilor de bursa”. (6)
Datorita caracterului speculativ al operatiunilor de bursa, toate faptele juridice savarsite in acest cadru au caracter comercial, fie ca sunt realizate de brokerul specializat, fie de un alt comerciant, ori chiar de un necomerciant.
Justificarea caracterului comercial al operatiunilor de bursa se gaseste in apropierea de mai multe institutii specifice dreptului comercial : operatiunile de intreprindere (bursa este in sine o intreprindere), operatiunile de comision sau mijlocire in afaceri ( pe care le face brokerul in interesul clientului sau), operatiunile de vanzare-cumparare comerciala (cele mai raspandite in afacerile realizate prin intermediul bursei) si contractele de report.
In viata economica de azi,atat de dinamica si de automatizata, bursa este practic inima comertului infloritor, locul unde se acumuleaza cea mai mare cantitate de informatie de natura comerciala si unde se intalneste cel mai mare debit al transferurilor de bunuri. Bursa joaca si un rol de reglare a cererii si ofertei si de plasare si utilizare la maxim a resurselor de capital. Se poate spune, fara teama de exagerare, ca in atmosfera bursei se gaseste esenta comertului. (7)
2.2. Cumpararile si vanzarile de parti sociale sau actiuni ale societatilor comerciale :
Articolul 3 al Codului Comercial roman, la punctul 4 acora caracter de fapta de comert cumpararilor sau vanzarilor de parti sau de actiuni ale societatilor comerciale.
Partile sociale la care face referire legea sunt definite ca acele diviziuni in care este impartit capitalul social al unei societati cu raspundere limitata si care acorda proprietarilor lor drepturile si obligatiile nascute din calitatea de asociat.
Actiunile sunt titluri de credit emise de o societate pe actiuni sau in comandita pe actiuni care circula liber in comert si care atesta participarea detinatorilor acestora la formarea capitalului social, atribuindu-le calitatea de actionari.
Desi legea nu face referire expresa, practica si doctrina juridica au fost unanime in a aplica aceleasi dispozitii normative si partilor de interes in care e divizat capitalul social al societatilor in comandita simpla sau al celor in nume colectiv.
In lumina dispozitiilor punctului 4 al articolului 3 din Codul Comercial, vanzarile sau cumpararile de parti sociale sau actiuni au caracter comercial indiferent de calitatea de comercianti sau necomercianti a partilor contractante si oricare ar fi scopul apropiat urmarit de acestea. Pozitia legiuitorului este justificata de ideea ca ambele parti contractante urmaresc un scop ultim de natura comerciala, astfel, cumparatorul savarseste un fapt de comert pentru ca urmareste un profit fie din plasarea capitalurilor disponibile, fie din revanzarea actiunilor sau partilor sociale, daca cumpararea s-a facut in acest scop. De asemenea, si vanzatorul urmareste un scop comercial, fie ca vinde bunurile sale incorporale pe care le-a cumparat in vederea vanzarii, fie ca le instraineaza pentru a obtine o suma suplimentara de bani, in afara celor obtinute (sau separate) din partea societatii cata vreme avea calitatea de asociat sau actionar.
Vanzarea sau cumpararea de actiuni sau parti sociale este inclusa in categoria faptelor de comert obiective pentru ca este prevazuta expres de catre legiuitor; este o fapta de comert accesorie datorita legaturii stranse pe care o are cu contractul de societate, cu formarea si distribuirea capitalului social, activiati care au un caracter principal.
Daca in legislatia romaneasca are caracter comercial orice vanzare sau cumparare avand acest obiect specific, in legislatia franceza contractul are caracter civil in principiu, actiunile si partile sociale nefiind diferite esential de alte bunuri mobile incorporale. Totusi, si in legislatia franceza acest contract are caracter comercial, cu conditia sa priveasca un numar suficient de mare de actiuni sau parti sociale incat sa asigure cumparatorului controlul asupra societatii sau chiar, mai rar, proprietatea totala asupra acesteia. Practic, cumpararea majoritatii sau a totalitatii actiunilor sau partilor sociale apartinand unei societati comerciale echivaleaza cu cumpararea a insasi persoanei juridice de drept comercial, fapt care are un cert caracter comerical. (8)
Cumpararea sau vanzarea de parti sociale sau actiuni se poate face pe tot parcursul vietii societatii, de la infiintarea persoanei juridice si pana la lichidarea ei. In doctrina juridica s-a considerat ca si subscrierea unei actiuni sau parti sociale are caracter comercial, neexistand vreo deosebire esentiala de cumparare de actiuni/parti sociale emise ulterior prin marirea capitatlului social. (9)
Pentru identitate de motive, s-a considerat ca are caracter comercial si schimbul de parti sociale sau actiuni facut fie cu alte parti sociale/ actiuni, fie cu alte bunuri. La fel a fost considerata si cedarea de catre un debitor a bunurilor sale incorporale de acest tip in vederea stingerii datoriei sale.(10)
Profesorul Fintescu considera ca trebuie sa se supuna regulii comercialitatii si gajul de parti sociale sau actiuni, pentru ca, prin acceptarea acestora, chiar daca nu a devenit asociat sau actionar, s-a legat de viata societatii comerciale, suportand in mod egal riscurile si bucurandu-se de beneficiile obtinute.
Este important de subliniat faptul ca sub incidenta punctului 4 al articolului 3 cad numai vanzarile si cumpararile de actiuni si parti sociale, iar nu si cumpararile sau vanzarile de obligatiuni emise de societate. Prin cumpararea de obligatiuni, cumparatorul nu devine asociat sau actionar, ci simplu creditor al societatii, contractul in principiu avand caracter civil. Desigur, si vanzarea-cumpararea de obligatiuni poate avea caracter comercial pentru creditor, dar aceasta numai in temeiul punctelor 1 sau 2 ale articolului 3, daca contractul indeplineste conditiile cerute, ori in temeiul articolului 4 daca creditorul este comerciant. (11)
In acest sens s-a pronuntat si Curtea de Apel din Milano, printr-o Decizie din 3 Aprilie 1901:
“Sunt acte de comert cumpararile de actiuni comerciale. Nu se poate zice acelasi lucru despre obligatiuni, care sunt simple titluri de credit…” (12).
2.3.Operatiunile de mijlocire in afaceri :
Articolul 3 al Codului Comercial, la punctul 12 prevede: “Legea considera ca fapte de comert operatiunile de mijlocire (samsarie) in afacerile comerciale”.
Mijlocirea a fost definita ca “actiune de intermediere intre doua persoane, in scopul de a inlesni incheierea unui act juridic pentru care acestea sunt interesate”. (13)
Persoana care inedplineste o operatiune de mijlocire se numeste mijlocitor, sau samsar, sau misit. Mijlocitorul a fost definit in literatura juridica ca “un locator de servicii care colaboreaza la incheierea conventiilor in sensul punerii in contact a celor care au nevoie de o marfa sau de un serviciu cu cei care dispun de marfa ori presteaza serviciul, efectuand diligentele necesare incheierii operatiei comerciale”. (14)
Specific pentru operatiunile de mijlocire este aceea ca mijlocitorul nu este reprezentatntul uneia din partile care incheie afacerea, ci el actioneaza pe cont propriu, cu sau fara solicitarea expresa a beneficiarilor. Daca mijlocitorul nu a fost angajat expres sa actioneze, recompensarea activitatii lui depinde de acceptarea de catre contractanti a mijlocirii, a facilitarii intalnirii ori a schimbului de cereri si oferte. Dupa solicitarea operatiei de mijlocire sau dupa accepatarea acesteia, beneficiarii serviciului sunt obligati sa plateasca efortul depus de mijlocitor, indiferent daca afacerea se incheie in cele din urma sau nu.
Operatiunile de mijlocire in afaceri sunt incluse in categoria faptelor de comert accesorii, deoarece ele sunt dependente de calificarea afacerilor facilitate, care au caracter principa. Astfel, vor avea caracter comercial numai acele mijlociri care se refera la contracte de natura comerciala, cu excluderea celor civile. Acest lucru este subliniat si de legiuitorul care s-a referit numai la “afaceri comerciale”.
In acest sens s-a pronuntat si practica juridicara exemplu fiind o sentinta a Judecatoriei din Ocol Bucuresti II, temeinic motivata:
“Imobilele neputand face obiectul unui comert, cumpararea si vanzarea lor nu constituie fapte de comert, ci sunt pur si simplu operatiuni civile, astfel ca samasarul care intervine pentru vanzarea unei mosii nu se poate prevala de dispozitiile articolului 46 Cod Comercial spre a cere proba cu martori ca sa dovedeasca cuantumul onorariului ce i s-a promis, deoarece operatiunea de misitie nu a fost facuta intr-o afacere comerciala, dupa cum cere articolul 3 aliniatul 12 din Codul Comercial, pentru ca fapta misitului sa fie o fapta de comert ce se poate dovedi cu un asemena probatoriu”. (15)
Pentru ca legea nu distinge, vor avea caracter comercial si operatiunile de mijlocire in vederea incheierii unui contract de alta natura decat vanzarea-cumpararea. Astfel, pot fi mijlocite sub incidenta legislatiei comerciale si contractele de schimb, ori de prsestari de servicii in masura in care acestea au caracter comercial.
Trebuie subliniat faptul ca aliniatul 12 al articolului 3 se refera la mijlocirile realizate in mod izolat, fara o organizare prealabila deosebita. Acolo unde exista o organizare in vederea desfasurarii regulate a unor astfel de activitati, ne aflam in prezenta unei agentii sau un oficiu de afaceri, guvernata de dispozitiile aliniatului 7 al articolului 3.
2.4. Cambia sau ordinele in producte sau marfuri ;
Punctul 14 al articolului 3 al Codului Comercial roman atribuie caracter comercial cambiilor si ordinelor in producte sau marfuri.
In legislatia noastra nu exista o definitie a institutiei cambiei. Reglementata prin Legea numarul 58/1934 modificata prin Ordonanta Guvernului Romaniei numarul 11 din 4 August a993, precum si prin Normele Bancii Nationale a Romaniei, cambia si-a gasit conturate pe cale legislativa doar principalele caracteristici. Acestea au servit doctrinei juridice pentru formularea mai multor definitii, intre care nu exista insa deosebiri care tin de esenta.
Una dintre definitii numeste cambie “ un inscris cu caracater formal si complet, susceptibil de a circula pe calea girului, cuprinzand ordinul abastract dat de o persoana numita tragator, catre o alta persoana numita tras, de a plati neconditionat o suma de bani determinata celei de a treia persoana numita beneficiar, la scadenta si la locul mentionat in cuprinsul titlului.” (16)
Legea speciala face o distinctie intre cambia propriu-zisa, numita si trata, care intruneste toate elementele prezente in definita doctrinala, si biletul la ordin , care este o cambie mai deosebita, prin aceea ca tragatorul si trasul sunt una si aceeasi persoana. Astfel, biletul la ordin a fost definit ca “un inscris prin care o persoana, numita emitent, se obliga sa plateasca o suma de bani la scadenta, altei persoane, numita beneficiar, sau la ordinul acesteia.” (17)
Articolul 3, in aliniatul 14 face referire si la ordinul in producte sau marfuri. Acesta este tot o cambie, deci cuprinde tot un ordin sau un angajament de a se preda unui beneficiar la un termen sau la cererea acestuia, cu particularitatea ca se refera la o cantitate de produse sau de marfuri Acest gen de cambie este putin intalnit in practica.
Prin cuprinderea in articolul 3 a caambiei si ordinului in producte si marfuri, legiuitorul a inteles sa acorde caracter comercial tuturor faptelor juridice savarsite in legatura cu aceste inscrisuri, indiferent de calitatea persoanelor participante. Aceste fapte sunt fapte de comert obiective pentru ca sunt cuprinse in enumerarea faptelor obiective de comert: sunt accesorii pentru ca de regula sunt legate de alte operatiuni cu caracter principal, ele servind la efectuarea unui imprumut etc.
Vointa legiuitorului de a incadra cambia siordinul in producte si marfuri este justificata de ratiuni care tin de traditia istorica, cambia fiind primul instrument de plata fara numerar, cunoscut inca din antichitate si care a facut mari servicii vietii economice si civilizatiei bazate pe comert prin facilitarea circulatiei capitalurilor in conditii de insecuritate sociala. (18)
2.5. Operatiunile cu privire la navigatie:
Articolul 3 din Codul Comercial considera ca fapta de comert la punctul 15 “constructiunea, cumpararea, vanzarea si revanzarea de tot felul de vase pentru navigarea interioara si exterioara si tot ce priveste la echiparea, armarea si aprovizionarea unui vas”, si la punctul 16 “expeditiunile maritime, inchirierile de vase, imprumutirle maritime si toate contractele privitoare la comertul de mare si la navigatiune”. Toate acestea vor fi tratate, din ratiuni ce tin de unitatea lucrarii, intr-un singur subcapitol, sub titulatura de operatiuni cu privire la navigatie.
Toate aceste operatiuni sunt inculese in categoria faptelor obiective de comert pentru a urma vointa legiuitorului care le enumera expres in cuprinsul legii. Aceasta pozitie este justificata de traditia istorica care joaca in general un mare rol in viata legata de navigatie. Nedelimitandu-se de ea, Codul Comercial roman, inspirat din legislatia franceza prin filiera italiana, a pastrat o mare parte din dispozitiile cuprinse in Ordonanta lui Colbert cu privire la comertul maritim din anul 1681.
Operatiunile cu privire la navigatie sunt considerate fapte comerciale accesorii, pentru ca servesc la desfasurarea altor operatiuni de natura comerciala care au un caracter principal. Desi in zilele noastre exista si navigatie fara scop comercial, aceasta are o pondere mult mai mica decat cea care urmareste profitul, astfel ca, atat pentru a respecta traditia unor vremuri in care nimeni nu isi risca viata si averea intr-o expeditie pe mare fara a urmari bogatia, cat si pentru a asigura o unitate in reglementare, legiuitorul roman a ales solutia asigurarii caracterului comercial, tuturor faptelor cu privire la navigatie.
Pentru a ne afla sub incidenta punctelor 15 si 16 ale articuolului 3 este necesar in principiu sa fie vorba de operatiuni izolate, care nu presupun o ambla organizare si o repetabilitate a actelor indeplinite: daca exista organizare, ne aflam in prezenta unei intreprinderi de transport pe apa, reglementata de punctul 13 al aceluiasi articol. Exista totusi si intreprinderi care efectueaza operatiuni legate de navigatie fara sa efectueze si servicii de transport; este cazul intreprinderilor care au ca obiect de activitate prestarea unor servicii ca intermediere in angajarea echipajelor sau aprovizionarea navelor apartinand clientilor, oferirea de informatii pentru armarea navelor, inchirierea de nave etc. Nici acestea insa nu cad sub incidenta punctelor 15 si 16 in ce priveste pe prestatorii de servicii, ci sub acelea care se refera la operatiunile de intreprinderi de prestari de servicii ori la operatiunile de cumparare a unor bunuri mobile in vederea inchirierii si de inchiriere a bunurilor cumparate in acest scop.
Pentru a avea caracater comercial, legea nu cere ca operatiunilor privind navigatia pe apa ca ele sa urmareasca un inters material (asa cum cere intreprinderilor de transport pe apa). Ca o exceptie de la regula generala dupa care in comert nu se admit actiunile caritabile, in acest caz legiuitorul a impus caracterul comercial si operatiunilor de navigatie dezinteresate (de exemplu o croaziera de placere organizata de o asociatie de binefacere pentru protejatii sai). Dar acest caracter nu poate sa fie decat in favorarea necomerciantilor ( in ce priveste libertatea probatiunii, curgerea de drept a dobanzilor, celeritatii), fara s a fie tinuti de obligatii specifice (evidente contabile, faliment, inregistrare la Registrul Comertului). Desigur, toate drepturile comerciale se pot intoarce ca un bumerang impotriva necomerciantului, dar aici ne aflam deja pe terenul relei credinte si a sanctiunii.
Prin exprimarea “navigarea interioara si exterioara; legiuitorul a supus dispozitiilor comerciale operatiunile privind navigarea atat in apele teritoriale ale Romaniei, cat si in afara acestora, acolo unde se aplica legea romana, iar nu dispozitiile internationale in materie. De asemenea, se supun aceleiasi reglementari si operatiunile privind navigatia pe rauri si fluvii ori pe lacuri.
Pentru ca legea nu cere un scop special, se supun aceleiasi reglementari si navigatia de placere ori cea facuta in interes stiintific. Aceasta se explica prin intentia legiuitorului de a evita echivocul si interpretarile, care se intalnesc in aplicarea legii altor state. Astfel, practica judiciara franceza a stabilit ca in Franta nu este comerciala navigatia in scop stiintific daca este facuta de catre cercetari cu propriile lor resurse. Daca insa acestia angajeaza un intreprinzator sa le asigure transportul la locul supus studiului stiintific, ne aflam pe domeniul expeditiei (cu sensul de expediere) si cercetatorii savarsesc un act de comert. (19)
Pastrand spiritul legii, doctrina si practica judiciara au fost unanime in a considera ca avand caracter comercial si operatiunile cu privire la navigatia aeriana. Aceasta nu a fost in atentia legiuitorului, pentru ca la data adoptarii Codului Comercial nu se putea vorbi de zborul dirijat, iar cel cu o utilitate economica era considerat o utopie.De altfel, si limbajul de specialitate este inspirat din cel al navigatiei pe apa, tocmai pentru a sugera aceasta apropiere; exemplu: aeroport, aeronava, pasageri, imbarcare etc. (20)
Pentru identitate de motive, consideram ca si navigatia aeriana facuta in scop stiintific, sportiv sau de placere are caracter comercial.
Prin prvederea caracterului comercial al operatiunilor cu privire la navigatie, au primit caracter comercial si toate fapatele juridice savarsite in acest domeniu. Astfel, au aceasta calitate constructiile de nave chiar fara sa fie facute in cadrul unei intreprinderi de productie, cumpararile de nave chiar fara scopul special al revanzarii, mijlocirile cu privire la armarea, echiparea si aprovizionarea unui vas chiar facute in mod izolat.
De asemenea, au caracter comercial si asigurarile in legatura cu activitatea de navigatie, fapt prevazut expres de legiuitor la punctul 18 al articolului 3 din Codul Comercial.
2.6. Depozitele pentru cauza de comert:
Punctul 19 al articolului 3 din Codul Comercial atribuie caracter comercial depozitelor pentru cauza de comert.
In principiu, contractul de depozit are caracater civil. El devine un act de comert daca este facut in stransa legatura cu un fapt de comert principal (de exemplu: depozitarea unor marfuri ce urmeaza a fi vandute, depozitarea unei sume de bani spre a servi drept garantie pentru indeplinirea unei activitati de gestiune etc.). Datorita acestei legaturi vu un fapt de comert principal, depozitul pentru cauza de comert a fost inclus in categoria faptelor de comert accesorii. Faptul juridic principal trebuie sa aiba caraacter comercial fie pentru ambele parti contractante, fie numai pentru deponent.
In literatura juridica s-a exprimat ideea ca, daca depunerea este facuta de un comerciant, temeiul juridic al comercialitatii ei nu mai este cauza de comert, ci persoana deponentului, cu alte cuvinte faptul are caracter subiectiv. (21) Credem insa ca nimic nu impiedica ca acest fapt sa aiba un dublu temei juridic al comercialitatii, nefiind necesar sa scoatem de sub incidenta articolului 3 depozitul facut de un comerciant.
Daca numai depozitarul este comerciant, iar deponentul nu, contractul de depozit are caracater comercial, dar nu in temeiul articolului 3, punctul 19, ci in acela al punctului 20 al aceluiasi articol, daca sunt indeplinite conditiile unei intreprinderi de depozite, ori in acela al articolului 4, daca comerciantul nu este si intreprinzator in domeniul acesta.
Cu alte cuvinte, pentru a ne afla intr-o situatie prevazuta de punctul 19 al articolului 3 este necesar ca depozitul sa fie facut ca o activitate izolata si in legatura cu o alta operatiune cu caracter comercial.
Legea nu distinge dupa cum depozitul este facut la libera laegere a partilor, ori e facut in conditii deosebite, intrunind conditiile unui depozit necesar.
2.7. Contul curent si cecul :
In afara de articolul 3, si articolul 6 din Codul Comercial, pe cale de exceptie, atribuie calitate comerciala unui fapt juridic, atunci cand spune ca :“contul curent si cecul nu sunt considerate ca fapte de comert in ce priveste pe necomercianti, afara numai daca ele n-au o cauza comerciala”.
Contractul de cont curent a fost definit ca o “conventie incheiata intre o persoana si o banca prin care cad de acord ca toate creantele si datoriile lor reciproce sa se contopeasca intr-un sold unic care sa defineasca pozitia unuia fata de celalalt debitor sau creditor”. (22)
Asadar, prin contracatul de cont curent o banca si un client al ei cad de acord sa stabileasca cu precizie datoriile lor reciproce sa se contopeasca intr-un sold unic care sa defineasca pozitita unuia fata de calalalt debitor sau creditor”. (22)
Asadar, prin contractul de cont curent o banca si un client al ei cad de acord sa stabileasca cu precizie datoriile reciproce ce au aparut intre ele, iar aceste datorii sa se compenseze pana la limita celei mai mici, urmand ca diferenta ramasa sa defineasca pozitia de debitor sau creditor a uneia din partile contractante.
Cecul este definit in literatura juridica ca “un titlu de plata sau credit care cuprinde un ordin pe care o persoana (tragatorul) il trage asupra unei banci (la care tragatorul are fonduri de care poate dispune) careia ii ordona sa plateasca o suma de bani unei terte persoane (beneficiar)”. (23)
Asa cum rezulta din exceptia prevazuta in aliniatul 2 al articolului 6, aceste doua acte juridice au calitatea comerciala chiar daca sunt savarsite de un necomerciant, cu conditia sa aiba o cauza comerciala, adica sa faciliteze o tranzactie ori o stingere de datorie nascuta din relatiile de afaceri.
Au fost incluse in categoria faptelor de comert accesorii datorita legaturii stranse pe care trebuie sa o aiba cu o operatiune principala, pentru ca numai bancile fac pe cale principala operatiuni de cont curent sau de cec, iar celelalte persoane fizice sau juridice doar se servesc de ele ca de un instrument in scopul incheierii altor operatiuni.
Dupa cum se poate observa si din definitie, dintre cele doua parti contractante una este o banca. Pentru aceasta, operatiunile de cont curent si cele de cec au intotdeauna caracter comercial si, mai mult decat atat, au caracter principal, fiind intemeiat pe dispozitiile punctului 11 al articolului 3 din Codul Comercial.
In legatura cu cealalata parte, aceste operatiuni au caracter comercial daca sunt savarsite de un necomerciant si servesc unei cauze comerciale. Ce se intampla insa cu operatiunile savarsite de un comerciant? Vor avea ele intotdeauna caracter comercial, in temeiul articolului 6 aliniatul 2, sau vor avea caracter comercial numai in anumite conditii, in temeiul articolului 4, intrand in categoria faptelor de comert subiective? Unii autori au sustinut prima solutie, considerand ca articolul 6 se aplica intotdeauna comerciantilor, iar faptele lor juridice de natura care ne intereseaza au intotdeauna caracter comercial.
Alti autori au sustinut ca situatia trebuie lamurita prin coroborarea articolului 6 cu articolul 4. Acest lucru prezinta o importanta deosebita in situatia exceptiilor prevazute de articolul 4, si anume a actelor de natura civila si a actelor in care necomercializarea rezulta indubitabil. Nu este nici o ratiune in a-i exclude pe comercianti de la posibilitatea de a demonstra ca operatiunile de cont curent sau cele de cec se includ in anumite situatii in exceptiile actelor subiective de comert, proband astfel necomercialitatea acestora. De altfel, ce s-ar intampla daca un comerciant ar vrea sa astinga cu ajutorul cecului o datorie de natura strict civila (spre exemplu plata obligatiei de intretinere a unui copil din afara casatoriei sau a unei sulta rezultate din impartirea bunurilor comune in urma unui divort)? Ar fi considerata aceasta stingere ca avand caracter comercial? Sau i-ar fi interzis sa o faca cu ajutorul cecului ? Ambele solutii ari fi absurde.
Consideram ca fiind corecta pozitia a doua si bazat pe unele aragumente de natura logica juridica. Astfel, daca legiuitorul afirma ca “contul curent si cecul nu sunt considerate ca fapte de comert in ce priveste pe necomercianti”, nu inseamna ca “contul curent si cecul sunt considerate ca fapte de comert in ce priveste pe comercianti”, ci cel mult, “contul curent si cecul pot fi considerate ca fapte de comert in ce priveste pe comercianti”. Dar, de asemenea, ele pot sa nu fie…” Exprimarea legiuitorului nu este suficient de lamuritoare in aceasta privinta.
2.8. Contractele de mandat, comision si consignatie:
Desi nu sunt prevazute in enumerarea faptelor obiective de comert facuta in articolul 3, contractele de mandat, comision si consignatie intra in categoria faptelor obiective de comert deoarece sunt prevazute in legislatia comerciala ca avand caracteristici distincte, specifice dreptului comercial.
Contractul de mandat nu este definit delegislatia comerciala, astfel ca aceasta definitie trebuie preluata din articolul 1532 din Codul Civil, care prevede ca “mandatul este un contract in puterea caruia o persoana se obliga, fara plata, de a face ceva pe seama unei alte persoane, de la care a primit insarcinarea”.
Specificul mandatului comercial fata de cel civil este dat de articolul 374 din Codul Comercial, care prevede ca “mandatul comercial are de obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama si socoteala mandantului”. Asa cum se vede, principala deosebire consta in insusi obiectul contractului : afacerile comerciale.
Acest obiect specific atribuie caracter comercial si tuturor faptelor juridice savarsite in executarea contractului.
Contractul comercial de comision a fost definit in literatura juridica ca fiind “acordul de vointa intervenit intre doua parti, dintre care una, numita comisionar, se obliga fata de cealalta parte, numita comitent, sa trateze afacerile comerciale cu care a fost imputernicit, in nume propriu dar pe socoteala comitentului, in schimbul unei remuneratii numite comision, care se calculeaza procentual la cifra de afaceri”. (24)
Caracterul comercial al contractului de comision este dat de tratarea acestuia in Codul Comercial, unde in articolul 405 se prevede: “comisionul are de obiect tratarea de afaceri comerciale de catre comisionar, in socotolea comitentului”.
Diferenta specifica fata de contractul de mandat rezultata din aceea ca, comisionarul actioneaza in nume propriu, implicand propria raspundere, fapt ce justifica si o remuneratie mai mare. Contractul de consignatie este reglementat de Legea numarul 178 din 1934. Desi a fost definit si in lege (in articolul l ), consideram mai explicita definitia doctrinala pe care o reproducem: “contractul de consigantie poate fi definit ca fiind acordul de vointa prin care o parte, denumita consignatar, se obliga fata de cealalta parte, numita consignant, sa-i depoziteze si sa-i vanda marfurile incredintate la un anumit pret, in nume propriu dar pe seama consignantului, in schimbul unei remuneratii (comision)”. (25)
Fiind o specie a contractului de comision, contractul de consignatie are specific obiectul: numai vanzarea de bunuri mobile.
Conform dispozitiilor din legislatia comerciala generala si speciala, aceste contracte au caracter comercial daca se refera la operatiuni comerciale; astfel, mandatarul trebuie sa incheie afaceri comerciale, consignatarul trebuie sa vanda bunuri mobile pe care consignantul le-a cumparat in vederea vanzarii.
Aceste contracte au caracter accesoriu pentru ca faciliteaza sau intermediaza incheierea unor afaceri comerciale care au caracater principal.
Daca indeplinesc toate conditiile de mai sus, contractele sunt comerciale in ce priveste ambele parti.
Daca una din parti este comerciant de profesie, atunci temeiul juridic al comercialitatii contractului este articolul 4 din Codul Comercial, iar faptul juridic are caracater subiectiv.
Daca contractele sunt incheiate in conditiile unei intreprinderi, atunci temeiul juridic al comercialitatii este acela al unor operatiuni de intreprindere.
Cu alte cuvinte, cazul tip tratat aici este acela al unor contracte incheiate intre necomercianti dar avand legatura cu un fapt obiectiv de comert cu caracter principal.
2.9. Contractele de gaj si fidejusiune :
Desi Codul Comercial nu enumera contractele de gaj si fidejusiune printre faptele obiective de comert, doctrina juridica, prin interpretarea dispozitiilor comerciale din legea generala si legile speciale o face, integrandu-le in categoria faptelor accesorii.
Contractul de gaj nu a fost definit in legislatia comerciala, astfel ca, in temeiul articolului 1, aliniatul 2 din Codul Comercial trebuie sa cautam definitia gajului in Codul Civil.
Conform articolului 1685 din Codul Civil, gajul (numit si amanet) “este un contract prin care datornicul remite creditoului sau un lucru mobil spre siguranta datoriei”. Prin completarea definitiei civile cu elementul specific comercial, putem defini gajul comercial ca fiind conventia prin care un debitor remite creditorului sau un bun mobil, corporal sau incorporal, pentru garanatarea unei obligatii comerciale, astfel ca, in caz de neexecutare a acesteia, creditorul sa fie satisfacut cu preferinta din valoarea bunului gajat.
Dupa cum se vede si din definitie, diferenta dintre gajul civil si cel comercial este data de natura obligatiei garantate. Va avea caracter comercial numai acel contract de gaj care este legat de o operatiune comerciala, fara a mai conta clitatea persoanelor contractante. Daca debitorul este un comerciant, actul juridic va avea caracter comercial, dar va fi un act subiectiv, intemeiat pe dispozitiile articolului 4 din Codul Comercial.
De asemenea, nu conteaza natura bunului gajat. Asa cum s-a exprimat doctrina juridica moderna, “contractul de gaj prin care se garanteaza o obligatie civila nu are caracter comercial, chiar daca abunurile care fac obiectul garanatiei sunt efecte de comert”. (26)
Contractele de gaj care garanteaza o obligatie comerciala au fost incluse in categoria faptelor comerciale accesorii pentru ca, prin natura sa, contractul de gaj nu poate avea caracater principal. El intotdeauna insoteste o obligatie comerciala sau nu, care are, in raport cu el, caracter principal.
Articolul 479 din Codul Comercial arata bunurile incorporale care pot face obiectul gajului, precum si modalitatile de gajare : cambii si titluri la ordin, creante, actiuni, parti de interes si obligatiuni.
In privinta bunurilor corporale, articolul 480 din Codul Comercial arata ca nu este obligatorie predarea materiala a bunurilor in cazul gajului cu deposedare, putandu-se face si o predare simbolica, probata prin prezumtie. Astfel, aliniatul 3 al articolului amintit prevede : “Creditorul este presupus ca are in posesiunea sa lucrurile date in gaj cand ele se afla in magazinele sale sau ale comisionarului sau, in vasele sale, la vama sau intr-un depozit public, sau daca, inainte de sosirea lor, e in posesiunea politiei de incarcare, sau a scrisorii de carat, girata cu clauza “valoarea in gaarantie” sau o alta asemenea”.
Pornind de la definitia contractului de fidejusiune civila, prevazuta in articolul 1652 din Codul Civil, prin adaptarea la ea a elementului specific comercial, putem defini fidejusiunea comerciala ca acel contract prin care o persoana, denumita fidejusor, se obliga fata de creditorul unei alte persoane sa execute el obligatia de natura comerciala a debitorului, in cazul in care debitorul nu o poate executa.
Asa cum se poate vedea, elementul specific este dat de natura obligatiei garantate, care trebuie sa fie comerciala.
Nu are importanta calitatea persoanei garante: va avea calitatea de fapt de comert si contractul prin care se obliga un necomerciant pentru garantarea unei obligatii nascute dintr-o operatiune comerciala. Daca insa garantul este comerciant, temeiul juridic al acestui caracater nu va fi faptul de comert obiectiv, ci acela subiectiv, prevazut de articolul 4 din Codul Comercial.
Contractul de fidejusiune comercial are caracter accesoriu datorita legaturii sale cu obligatia cu caracter principal; de altfel, toate contracatele de fidejusiune, indiferent de natura lor, sunt accesorii.
Este important de subliniat dispozitia articolului 42, aliniatul 2 din Codul Comercial, care prevede solidaritatea prezumata a codebitorilor “ si contra fidejusorului, chiar necomerciant, care garanteaza oobligatie comerciala”.
Bibliografie :
1. Fintescu, Ioan Nicolae, CURS DE DREPT COMERCIAL, vol. I, Bucuresti, 1929, pag. 68
2. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1944, pag. 70
3. Motica, Radu, CURS DE DREPT COMERCIAL ROMAN
4. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanesc,”, Bucuresti, 1944, pag. 70
Antonescu, Eftimie, CODULCOMERCIAL ADNOTAT, vol. I, Bucuresti, 1908, pag. 527
5. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanescu”, Bucuresti, 1944, pag. 70
6. Petrescu, Raul, DREPT COMERCIAL ROMAN, editura “Oscar Print”, Bucuresti, 1996, pag. 31
7. Pentru dezvoltari orice curs sau tratat de Economie Politica
8. Cozian, Maurice; Viandier, Alain, DROIT DES SOCIETES, editura Litec, editia a 5-a, Paris 1992, pag. 403 si 496
9. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1944, pag. 12
10. Idem pag. 12
11. Idem pag. 11-12
12. Antonescu, Eftimie, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, vol. I, Bucuresti, 1908, 182
13. Carpenaru, Stanciu, DREPT COMERCIAL ROMAN, editura All, Bucuresti, 1995, pag. 44
14. Turcu, Ion, DREPTUL AFACERILOR, editura Fundatiei “Chemarea”,, Iasi, 1993, pag. 36
15. Antonescu, Eftimie, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, vol. I, Bucuresti, 1908, pag. 252
Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanescu”, Bucuresti, 1944, pag. 19
16. Antonescu, Eftimie, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, vol. I Bucuresti, 1908, pag. 348
17. Carpenaru, Stanciu, DREPT COMERCIAL ROMAN, editura All, Bucuresti, 1995, plag. 44
18. Fintescu, Ioan Nicolae, CURS DE DREPT COMERCIAL, vol. I, Bucuresti, 1929, pag. 35
19. Campara, Marie-Jeanne, CODE DE COMMERCE, editura Litec, editia a 7-a, Paris 1995, 446
20.Turcu, Ion, DREPTUL AFACERILOR, editura Fundatiei “Chemarea”, Iasi, 1993, pag. 39
21. Fintescu, Ioan Nicolae, CURS DE DREPT COMERCIAL, vol. I, Bucuresti, 1929, pag. 71
22. Motica, Radu, CURS DE DREPT COMERCIAL ROMAN
23. Tudor Popescu, citate din :
Motica, Radu, CURS DE DREPT COMERCIAL ROMAN, pag. 376
24. Motica, Radu, DREPTUL COMERTULUI INTERNATIONAl,
Tipografia Universitatii Timisoara, 1986, pag. 83
25. Motica, Radu, CURS DE DREPT COMERCIAL ROMAN, pag.283
26. Idem, pag. 295
Capitolul VI
FAPTELE DE COMERT SUBIECTIVE
Sectiunea 1
NOTIUNE. PRINCIPIU.
Daca in articolul 13 din Codul Comercial legiuitorul a enumerat o serie de fapte juridice carora le-a atribuit caracter comercial, faptele de comert numit obiective, in articolul 4 creeaza categoria faptelor de comert subiective, prin referirea nu la specificul faptelor savarsite, ci la autorii acestora.
Articolul 4 prevede : “se socotesc, afara de acestea (de faptele de comert enumerate in articolul3), ca fapte de comert celelalte contracte si obligatiuni ale unui comerciant, daca nu sunt de natura civila sau daca contrariul nu rezulta din insusi actul”.
Prin articolele 3 si 4 din Codul Comercial, legislatia romana imbina sistemul obiectiv cu cel subiectiv, acordand preponderenta primului.( asa cum am aratat la inceputul lucrarii.)
Sistemul subiectiv de stabilire a faptelor de comert este specific vechiului drept al corporatiilor medievale, care aveau un caracater exclusivist si care se bucurau de o seama de privilegii. O persoana era primita intr-o corporatie dupa indeplinirea unor anumite conditii si dupa trecerea unor probe, dar, odata admisa ea era scoasa de sub incidenta dispozitiilor normative generale si supuse unei jurisdictii diferite, bazata pe alte valori sociale, in care la loc de cinste se aflau supunerea, respectarea ierarhiei corporatiei si pastrarea secretelor profesionale. In schimbul acestor obligatii nu tocmai usoare, membrii corporatiilor se bucurau de niste drepturi speciale, mult mai democratice decat cele ale restului societatii, precum ar fi alegerea libera, de catre toti mesterii, a sefului breslei, infiintarea unor institutii proprii pentru stabilirea si aplicarea legilor specifice, imprtanta aproape absoluta a cutumelor si uzurilor profesionale. Se poate spune chiar ca multe din libertatile si drepturile oferite in zilele noastre de legislatiile comerciale au la baza, pe langa necesitatea lipsei formalismului, data de numarul mare de fapte juridice savarsite in activitatea economica, si traditia privilegiilor corporatiilor medievale, privilegii obtinute ca urmare a serviciilor facute de acestea comunitatilor umane. (1)
Legislatia cea mai reprezentativa pentru aceasta pozitie este cea germana care s-a fundamentat pe principiul juridic “mercatores facit mercatore”, asa cum o prevede Codul Comercial german din anul 1900.
Calitatea de fapt de comert in cadrul sistemului subiectiv este data de principiul accesoriului. Daca in cazul faptelor obiective de comert exista fapte accesorii datorita legaturii acestora cu alte fapte de comert cu caracter principal, in cazul faptelor subiective de comert accesoriul se refera la legatura dintre fapt si persoana care-l savarseste si care trebuie sa aiba calitatea de comerciant.
Teoria accesoriului in raport cu persoana care savarseste acte de comert a fost pe larg dezbatuta in doctrina juridica franceza.
In dreptul comercial francez, categoria actelor accesorii este o creatie a jurisprudentei si doctrinei, care a considerat : “sunt acte de comert toate obligatiile unui comerciant nascute pentru nevoia sau cu ocazia desfasurarii comertului sau” (“sont des actes de commerce toutes les obligations du commercant nees pour les besoins ou a’l’occasion de son commerce”) (2).
Conditiile cerute de furnizori pentru a ne afla in prezenta unei presumtii de comercialitate sunt doua:
l. autorul sa aiba calitatea de comerciant si
2. sa existe aparenta legaturii dintre actul savarsit si nevoile comertului sau. (3)
Asa cum s-a aratat in doctrina juridica franceza, idee aplicabila si in cazul legislatiei comerciale romane, teoria accesoriului comercial joaca un intreit rol in viata economica si juridica. In primul rand, are o functie de calificare, stabilind caracaterul unui fapt de comert, cu toate consecintele ce decurg din acesta. In al doilea rand, are o functie probatorie, prin aceea ca naste prezumtia de comercialitate, rasturnand sarcina probei in defavoarea celui care invoca necomercialitatea actului. In al treilea rand, si poate cel mai de seama, joaca un important rol in coerenta sistemului juridic. (4) Consideram ca acest rol a constituit principalul argument avut in vedere si de legiuitorul roman.
In acest sens, apareciind ca majoritatea faptelor juridice savarsite de un comerciant urmaresc interesele comertului sau, creatorii Codului Comercial roman au instituit prezumtia ca toate faptele savarsite de un comerciant sunt comerciale, obligandu-l astfel pe acesta sa dovedeasca contrariul si instituind un regim juridic unitar in ce ii priveste pe participantii principali la viata economica.
Ca o contrapondere la teoria accesoriului comercial, doctrina juridica franceza a creat si teoria accesoriului civil, potrivit cu care sunt considerate ca necomerciale “acte care sunt acte de comert prin natura lor, figurand in articolul 632 (din Codul Comercial francez ), dar care, in mod exceptional, primesc o coloratura civila pentru ca sunt facute de catre necomercianti pentru nevoile profesiilor lor civile , cu titlul de accesoiru necesar. Cu titlu de exemplu sunt date : vinderea de catre un medic de medicamente catre pacientii sai intr-o zona in care nu exista farmacii, pentru ca scoopul principal al vanzarii este umanitar: vinderea de catre un institut privat de invatamant de carti studentilor ; cumpararea de catre viticultor de sticle in care va imbutelia vinul vandut, etc. (5)
Sectiunea 2
PREZUMTIA DE COMERCIALITATE
Asa cum arata articolul 4 din Codul Comercial, au caracter comercial toate obligatiile unui comerciant, indiferent de izvorul lor, daca nu sunt expres exceptate de lege. In articol se face referire si la contractele unui comerciant, astfel ca se includ in aceasta categorie si drepturile pe care le are.
Instituirea unei prezumtii de comercialitate a faptelor savarsite de un comerciant are la baza ideea de unitate si omogenitate a activitatii economice, aceea a tratamentului juridic unitar. (6)
Natura juridica a prezumtiei a dat nastere la o serie de controverse. de la inceput s-a stabilit ca prezumtia nu are caracter absolut (juris et de jure), pentru ca insasi legea stabileste care sunt modalitatile de rasturanre a ei. Unii autori au considerat ca suntem in prezenta unei prezumtii relative (juris tantum), care poate fi rasturanta prin orice mijloc de proba. Dar majoritatea doctrinei s-a pronuntat in favoarea considerarii prezumtiei ca avand un caracter special, mixt, dat de faptul ca nu poate fi rasturnata in conditii de deplina libertate a probatiunii, ci numai prin probarea uneia din cele doua situatii prevazute de articolul 4 si anume:
1. natura civila a actului si
2. caracaterul necomercial care sa rezulte din insusi actul. (7)
In dovedirea acestor situatii, partea interesata poate folosi orice mijloc de proba din cele enumerate la articolul 46 din Codul Comercial.
Prezumtia prevazuta de articolul 4 se refera la faptele juridice ale comerciantilor, asa cum sunt acestia definiti in articolul 7 din Codul Comercial : “sunt comercianti aceia care fac fapte de comert, avand comertul ca o profesiune obisnuita si societatile comerciale”.
Practica judiciara franceza a statuat ca prezumtia de comercialitate se aplica si viitorilor comercianti, si anume societatilor comerciale in curs de infiintare, avand o capacitate de folosinta redusa la necesarul operatiunilor de constituire. (8)
Sectiunea 3
EXCEPTIILE DE LA PREZUMTIA DE COMERCIALITATE
Asa cum rezulta din dispozitiile articolului 4 din Codul Comercial, prezumtia de necomercialitate poate fi rasturnata prin dovedirea caracterului civil al actului sau prin faptul ca necmercialitatea rezulta din insusi actul incheiat.
3.1. Natura civila a obligatiei :
Nu vor avea caracater comercial actele de natura strict civila, si anume acele acte “care, din cauza naturii lor, nu pot avea nimic comun cu ideea de comert”. (9)
Ratiunea instituirii acestei exceptii rezida in aceea ca un comerciant poate incheia si acte care exced domeniul strict profesional, care nu pot avea sub nici o forma legatura cu activitatea comerciala.
Desi legiuitorul s-a referit la natura civila a actelor exceptate, consideram ca se includ in aceasta categorie si acte juridice apartinand si altor ramuri de drept, cum ar fi acte de drept constituitional, acte de drept fiscal, acte apartinanad dreptului familiei etc.
Fara a incerca sa epuizam lista actelor juridice de acest fel, prezentam o serie de acte considerate ca necomerciale in practica si doctrina juridca:
– acte juridice de drept civil :testamentul, liberalitatile;
– acte juridice de dreptul familiei : casatoria, adoptia, recunoasterea paternitatii;
– acte juridice de drept fiscal : plata obligatiilor fiscale ale persoanei fizice;
– acte juridice de drept constituional : acte privitoare la drepturile electorale, la cetatenie;
– acte privitoare la drepturile personale neptrimoniale: acte referitoare la nume, domiciliu, apararea demnitatii, onoarei;
– acte infaptuite pentru apararea unor drepturi fundamentale ale omului : legate de pastrarea secretului corespondentei, a inviolabilitatii persoanei si domiciliului, a garantarii dreptului la aparare;
– acte juridice exceptate expres de catre legislatia comerciala sau deduse pe cale de interpretare: acte juridice privind bunurile imobile, acte legate de activitatea din agrigultura, depozite izolate fara cauza de comert, contractul de mandat fara cauza comerciala etc.
3.2. Necomercialitatea rezulta din insusi actul savarsit de comerciant:
Aceasta exceptie este un rezultat al aplicarii principiului autonomiei de vointa care afirma libertatea comerciala manifestata pe tot parcursul vietii contractelor specifice ramurilor de drept privat. In temeiul acestui principiu, nimic nu-l poate opri pe un comerciant sa incheie acte juridice dintr-un alt interes decat comercial, fie el chiar bunul plac, iar aceste contracte nu trebuie sa fie supuse legislatiei comerciale, intrucat ele nu au nici o legatura cu profesia autorului lor.
Pentru a fi sustrase normelor juridice comerciale, actele juridice trebuie sa indeplineasca doua conditii:
1. actul trebuie sa aiba o destinatie nemcomerciala manifesta : aceasta inseamna ca obiectul contractului trebuie sa nu fie in sfera de aplicare a dispozitiilor normative comerciale;
2. caracterul necomercial al actului trebuie sa fie cunoscut cocontractantului : fiind vorba de un act savarsit de un comerciant, este normal ca concontractantul sa fie initial convins ca incheie un act supus normelor juridice comerciale : de aceea, el trebuie incunostintat despre necomercialitatea actului, in caz contrar caracterul exceptional al actului nefiindu-i opozabil.
Trebuie subliniat faptul ca intentia de necomercialitate trebuie sa existe in momentul incheierii actului . (10)
Dupa cum se poate observa, conditiile de necomercialitate ale unui act savarsit de un comerciant si care poate fi comercial sunt cu totul opuse conditiilor cerute unui act de vanzare-cumparare savarsit de un necomerciant si caruia acesta doreste sa-i atribuie caracter comercial.
Ca si in cazul vanzarii-cumpararii, conditiile se refera la actul juridic cu sens de negotio juris, care poate fi incheiat si fara un inscris probator (instrumentum probationem). De asemenea, intentia de necomercialitate nu trebuie sa rezulte dintr-o declaratie expresa in acest sens, ea putand fi dedusa din alte imprejurari, cum ar fi valoarea mica a actului incheiat, cantitatea mica de bunuri cumparate, folosirea de catre comerciant a bunui cumparat in interes vadit propriu, in fata concontractantului.
De exemplu, nu va avea caracter comercial cumpararea de catre un comerciant a unei haine pe care o probeaza si apoi o imbraca in fata vanzatorului; chiar daca comerciantul nu a precizat expres ca haina nu va fi renvanduta, acest lucru este usor de inteles.
Si in cazul unui contracat de vanzare-cumparare savarsit de un comerciant in calitate de vanzator actul poate fi necomercial daca din el rezulta acest lucru. Este cazul vanzarii unui bun propriu, nedestinat comertului, daca vanzatorul doreste sa excluda operatiunea din sfera comertului. Aceasta intentie trebuie sa fie explicita si adusa la cunostinta dobanditorului bunului, in caz contrar neputandu-se invoca caracaterul civil al actului, pentru ca, fata de dobanditor, prezumtia prevazuta de articolul 4 din Codul Comercial functioneaza ca o norma de protectie (11)
In caz de litigiu, instanta va stabili caracterul actelor in functie de intentia partilor. Fiind o problema de fapt, intentia poate fi dovedita prin orice mijloc de proba.
Sectiunea 4
Obligatii care au caracter comercial in temeiul articolului 4 din Codul Comercial
Pentru stabilirea obligatiilor care au caracater comercial in temeiul articolului 4 din Codul Comercial, vom folosi clasificarea izvoarelor obligatiilor asa cum a fost ea dedusa de doctrina juridica din dispozitiile Codului Civil, si anume impartirea in contracte, quasi-contracte, delicte si quasi-delicte. (13)
Contractul, definit de Codul Civil in articolul 942 ca fiind “acordul intre doua sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge intre dansii un raport juridic”, va fi un act subiectiv de comert daca este savarsit de un comerciant si nu se include in cele doua exceptii tratate mai sus.
Quasi-contractul, privit in articolul 986 din Codul Civil ca “un fapt licit si voluntar din care se naste o obligatie catre o alta persoana sau obligatii reciproce intre parti”, va avea caracterul unui fapt subiectiv de comert daca partea obligata este un comerciant si i se gestioneaza acestuia afacerile fara sa fi dat o insarcinare prealabila, ori primeste plata unui lucru nedatorat, ori se imbogaseste fara just temei, in situatii neincluse in exceptiile prevazute de lege. De asemenea, vor avea caracter comercial si actele referitoare la drepturile gerantului, platitorului ori insaracitului, daca acesta este comerciant.
Delictul si quasi-delictul, privite ca fapte savarsite cu intentie sau din neglijenta sau imprudenta, de catre cel obligat la plata ori de catre fiinta sau lucru aflate sub paza sa, vor avea caracter comercial subiectiv daca persoana obligata este un comerciant, si daca nu sunt aplicabile exceptiile legale.
Este important de subliniat ca au intotdeauna caracter comercial subiectiv delictele nascute din actele si faptele de concurenta neloiala, caracterul comercial fiind in defavoarea autorului faptelor, comercialitatea constituind o sanctiune in plus, menita a inhiba dorinta comerciantilor de a recurge la astfel de fapte nepermise prin aplicarea regimului special cu privire la libertatea de probatiune, solidaritatea codebitorilor, curgerea de drept a dobanzilor etc. (14)
Bibliografie :
1. Istoria Dreptului Romanesc, editura Academiei RSR, Bucuresti, 1980
2. Guyen, Yves, DROIT DES AFFAIRES, editura Litec, editia a 7-a, Paris, 1992, pag. 79
3. Josiene Caen, Michelle Fontaine, Catherine Perrou Zlatiev, LES PROBLEMES JURIDIGUES DE LA ORE DES AFFAIRES, Paris, 1979, pag. 88
4. Viander, Alain, ACTES DE COMMERCE, COMMERCANTS, ACTIVI TE COMMERCIALE, Collection Droit Fondamental, Paris, 1986
5. Guyen, Yves, DROIT DES AFFAIRES, editura Litec, editia a 7-a, Paris, 1992, pag. 84
6. Petrescu, Raul, DREPT COMERCIAL ROMAN, editura “Oscar Print”, Bucuresti, 1996, pag. 62
7. Turcu, Ion, DREPTUL AFACERILOR, editura Fundatiei “Chemarea”, Iasi, 1993
8. Josiene Caen, Michelle Fontaine, Catherine Perrou Zlatiev, LES PROBLEMES JURIDIGUES DE LA VRE DES AFFAIRES, Paris, 1979
9. Fintescu, Ioan Nicolae, CURS DE DREPT COMMERCIAL, vol. I, Bucuresti, 1929, pag. 68
10. Carpenaru, Stanciu, DREPT COMERCIAL ROMAN, editura All, Bucuresti, 1995, pag. 49
11. Turcu, Ion, DREPTUL AFACERILOR, editura Fundatiei “Chemarea”, Iasi, 1993, pag. 44
12. Fintescu, Ioan Nicolae, CURS DE DREPT COMERCIAL, vol. I, Bucuresti, 1929, pag. 70-71
13. Statescu, Corneliu; Barsan, Corneliu, DREPT CIVIL – TEORIA GENERALA A OBLIGATIUNIILOR, editura All, Bucuresti, 1995, pag. 18-19
14. Turcu, Ion, DREPTUL AFACERILOR, editura Fundatiei “Chemarea”, Iasi, 1993, pag. 43
Capitolul VII
FAPTELE DE COMERT UNILATERALE
Sectiunea I
NOTIUNEA
In desfasurarea vietii economice, faptele juridice savarsite pot avea caracater comercial pentru ambele parti contractante, fie ca au caracter obiectiv (de exemplu, o operatiune de vanzare-cumparare comerciala), fie ca sunt subiective (orice fel de acte incheiate intre doi comercianti daca nu se incadreaza in exceptiile prevazute de lege), fie ca sunt cu caracater obiectiv pentru o parte si subiectiv pentru alta (cum ar fi incheierea de catre un comerciant cu un intreprinzator a unui contract de prestari de servicii in benefciul comerciantului). Aceste fapte de comert se numesc fapte comerciale bilaterale.
Pe langa acestea, exista si fapte juridice care au caracter comercial numai pentru una din parti, iar pentru cealalta au caracter civil. De fapt, activitatea de producere de bunuri si servicii este destinata tuturor oamenilor, iar majoritatea dintre ei nu sunt comercianti. Pentru acestia faptele juridice prin intermediul carora ajung sa beneficieze de rezultatele activitatii economice au caracter civil. Avand in vedere faptul ca operatiunile din agricultura, singurele care produc materia prima originara a fiecarei intreprinderi de productie sau servicii, nu sunt comerciale si ca nici cumpararea de catre beneficiari a rezultatelor prefacerilor acestora nu este comerciala, putem spune ca circuitul economic este format din diverse operatiuni cu caracter comercial incadrate, la inceput si la sfarsit, de operatiuni de drept civil.
Faptele juridice care au caracter comercial pentru una din parti, iar pentru cealalta au caracter civil se numesc fapte de comert unilaterale sau mixte. Sunt unilaterale, pentru ca sunt comerciale doar pentru o parte contractanta. Sunt mixte datorita legaturilor lor cu dreptul comercial, pe de o parte, si cu dreptul civil de cealalta parte.
Uneori, faptele de comert unilaterale sunt numite de catre legiuitor, cum este cazul articolului 6, aliniatul 1 din Codul Comercial care prevede: “asigurarile de lucruri sau stabilimente care nu sunt obiectul comertului si asigurarile asupra vietii sunt fapte de comert numai in ce priveste pe asigurator”. Alteori, caracterul acestor fapate trebuie dedus din coroborarea prevederilor legale. Astfel, aliniatul 2 al articolului 6 arata ca ,contul curent si cecul nu sunt considerate fapte de comert in ce priveste pe necomercianti, dar punctul 11 al articolului 3 prevede comercialitatea actelor incheiate de intreprinderile bancare, intre care se numara si operatiunile de cont curent si cec; rezulta de aici ca, contul curent si cecul sunt fapte de comert mixte intotdeauna. Dar in cele mai multe cazuri faptele de comert mixte se stabilesc prin cercetarea caracterului actului juridic pentru fiecare din partile contractante. Asa e in cazul majoritatatii acestor acte, reprezentata prin cumpararea de catre beneficiarii necomercianti a bunurilor si serviciilor puse la dispozitie de catre comercianti la sfarsitul circuitului economic.
In doctrina juridica s-a discutat daca faptele de comert unilaterale sau mixte formeaza o categorie aparte sau trebuie incluse in categoria faptelor de comert obiective si subiective. Consideram ca ele trebuie tratate aparte datorita diferentei de regim juridic aplicabil, fara sa se inteleaga din aceasa ca ele nu se includ in vreuna din cele doua categorii de fapte de comert descrise in capitolele anterioare. (1) Dar aceasta problema nu priveste decat organizarea lucrarilor de doctrina juridica, intrucat nici in legislatie, nici in opera de aplicare a dreptului ele nu formeaza o institutie juridica aparte.
Sectiunea 2
Regimul juridic al faptelor de comert unilaterale sau mixte
Regimul juridic al faptelor de comert unilaterale a cunoscut o evolutie in timp, astfel incat sistemele juridice care beneficiaza de o reglementare comerciala mai recenta sunt mai bine adaptate nevoilor vietii economice deoarece au putut sa evite problemele aparute in aplicarea dispozitiilor aflate in legislatiile mai vechi.
Un model de legislatie veche, depasita, insuficient adaptata in reglementarea situatiei faptelor unilaterale de comert este aceea a Frantei. Aici se aplica distributiv regulile comerciale si cele civile, fiind expresia ezitarilor legislatorului care nu a stiut sa aleaga intre conceptia obiectiva si cea subiectiva in domeniul actelor de comert. (2) In principiu, competenta instantelor civile sau comerciale este data de calitatea paratului, dar practica judiciara a creat obiceiul ca reclamantul sa aleaga instanta si modalitatea de atacare a paratului, dand astfel normei de competenta un caracter alternativ. De asemenea, regulile capacitatii juridice se aplica diferit in functie de calitatea partilor, iar regimul probator este mai liber in contra comerciantului, ceea ce creaza acestuia o situatie mai grea.
In fata acestei situatii, profesorul Ives Guyon constata cu amaraciune: “nu putem decat sa fim socati de imprecizia si ilogismul dreptului nostru”. (3)
Profitand de experienta nefericita a francezilor in ce priveste aplicarea unor norme atat de ambigui, legislatia italiana prevede expres, in Codul Comercial din 1882, ca se aplica intotdeauna normele dreptului comercial, chiar daca actul este civil pentru una din parti. (4)
Inspirandu-se din legislatia italiana, legiuitorul raman de la 1887 a prevazut in articolul 56 al Codului Comercial:
“Daca un act este comercial numai pentru una din parti, toti contractantii sunt supusi, incat priveste acest act, legii comerciale, afara de despozitiile privitoare la persoana chiar a comerciantilor si de cazurile in care legea ar dispune altfel”.
Solutia adoptata de legiuitorul roman este justificata de ratiuni ce tin de unitatea de regim juridic aplicabil si mai ales de necesitatea asigurarii egalitatii partilor in fata legii si a instantelor judecatoresti, asa cum prevede unul din principiile fundamentale ale dreptului recunoscute de natiunile civilizate. In acest sens s-a pronuntat si Tribunalul Dambovita in 15 Octombrie 1925:
“Articolul 56 din Codul Comercial supune legii comerciale pentru oricare din partile contractante actul incheiat si care este comercial numai pentru una din parti.
Prin aceasta legea comerciala a vroit sa faca egale partile fata de acest act. Egalitatea aceasta exista si pentru dovedirea cu martori a actului incheiat, astfel ca aceasta proba poate sa o ceara si partea pentru care actul nu este comercial, intocmai ca si cealalta parte”. (5)
Nerespectand spiritul si nici litera legii, Curtea de Apel Bucuresti a gresit in cuprinsul deciziei numarul 212 din 3 Iunie 1936 afirmand urmatoarele:
“Potrivit dispozitiilor articolului 6 , aliniatul 2 din Codul Comercial, contul curent va fi considerat act de comert pentru toti cocontractantii, in virtutea dispozitiilor articolului 56 din Codul Comercial”. (6)
Consideram ca aceasta decizie nu a respectat nici spiritul, nici litera articolului 56 care arata ca, in prezenta unui fapta de comert unilateral, “ toti contractantii sunt supusi incat priveste acest act legii comerciale”, intrucat nu se spune nici unde si nici nu era in intentia legiuitorului, ca actul va avea caracter comercial pentru ambele parti contractante. Chiar daca actul este supus legislatiei comerciale, el ramane totusi civil pentru contractantul necomerciant. Chiar daca o persoana incheie regulat acte juridice cu niste comercianti, el nu incheie acte de comert, ci acte civile in ceea ce il priveste, astfel ca el nu va putea revendica, cu aceasta motivare, calitatea de comerciant. De altfel, ar fi absurda aceasta solutie, intrucat ar insemna ca toti oamenii care cumpara regulat produse din magazine incheie acte de comert si, deci , toti ar fi comercianti.
Ca urmare a aplicarii articolului 56, in prezenta unui fapt de comert unilateral se aplica dispozitiile comerciale si in materia competentei, precum si in aceea a prescriptiei extinctive. Totusi, pentru un plus de precizie, legiuitorul roman a preferat sa faca o referire expresa la regimul aplicabil in cazul acestor institutii juridice. Astfel, articolul 893 din Codul Comercial prevede: Chiar cand actul este comercial numai pentru una din parti, actiunile ce deriva dintr-ansul sunt de competenta jurisdictiunei comerciale”. In acelasi spirit, articolul 945 din Codul Comercial prevede : “Actiunile derivand din acte care sunt comerciale chiar numai pentru una din parti se prescriu pentru toate partile contractante in conformitate cu dispozitiunile legii comerciale”. Desi aceste articole se refera numai la actele comerciale unilaterale, consideram ca legiuitorul a inteles sa se refere si la faptele de aceeasi natura, omisiunea fiind doar o inconsecventa care nu trebuie sa produca efecte discriminatorii intre cele doua notiuni.
Sectiunea 3
Exceptiile de la aplicarea legii comerciale
Din chiar formularea articolului 56 din Codul Comercial se desprind doua exceptii de la aplicarea dispozitiilor comerciale in cazul unui act comercial mixt. Astfel, nu se vor aplica reglementarile comerciale in cazul dispozitiilor “privitoare la persoana chiar a comerciantilor” si in “cazurile in care legea ar dispune altfel”.
3.1. Aplicarea legislatiei comerciale in cazul dispozitiilor privitoare la persoana comerciantilor:
Asa cum prevede articolul 56 din Codul Comercial, in cazul faptelor juridice care au caracter comercial doar pentru una din parti se aplica regulile specifice comertului, cu motivarea prezentata mai sus. Din aceasta nu rezulta insa ca faptele juridice si-ar schimba caracterul, ca ar deveni in totalitate comerciale. Ele raman civile (sau apartinand altor ramuri ale dreptului) pentru partea care nu este comerciant, articolul respectiv referindu-se numai la regimul juridic aplicabil.
Pentru ca dispozitia normativa nu se refera la caracterul actului juridic, nici calitatea persoanei, care depinde de acest act, conform sistemului obiectiv insusit de legiuitorul raman, nu se schimba. cocontractantul necomerciant nu va primi calitatea de comerciant oricate acte de comert mixte ar incheia, intrucat, in ceea ce -l priveste, ele nu sunt acte de comert. De altfel, ar fi absurd ca imensa majoritate a populatiei Romaniei sa capte calitatea de comerciant pentru ca cumpara zilnic bunuri din magazinele negustorilor, incheind astfel zilnic acte de comert mixte.
Neavand calitatea de comerciant, partea care incheie un act civil nu va fi supusa dispozitiilor impuse comerciantilor profesionisti, adica nu va putea fi declarata ca falimentara, nu va fi obligata sa se inregistreze in registrele comerciantilor, nu va trebui sa tina la zi registre contabile, etc.
Aceasta exceptie a fost prevazuta de legiuitor dintr-un exces de precizie. Consideram ca ea nu era necesara, intrucat dispozitia principala a articolului 56 nu o impune. Ea ar fi putut fi dedusa din interpretarea primei parti a articolului, unde nu se face nici o referire la caracterul actului in ce priveste pe necomerciant, ci numai la regimul juridic aplicabil. Daca ar fi inteles sa se refere la caracterul actului in ce priveste pe necomerciant, ci numai la regimul juridic aplicabil. Daca ar fi inteles sa se refere la caracterul actului, articolul 56 ar fi trebuit sa prevada, simplu, “daca un act este comercial numai pentru una din parti, este un act de comert”. Doar in acest caz exceptia ar fi fost absolut necesara.
Consideram, de asemenea, ca exprimarea legiuitorului nu este cea mai fericita, neprecizand faptul ca se refera numai la regimul juridic si nu la caracaterul actului in sine.
Privit din acest punct de vedere, putem spune ca, daca din perspectiva dreptului comercial, actul juridic incheiat intre un comerciant si un necomerciant este un act de comert mixt, tot astfel, din perspectiva dreptului civil el este un act civil mixt caruia nu i se aplica insa dispozitiile normative civile decat in masura in care legislatia comercial este prea saraca.
3.2. Dispozitiile pe care insasi legea comerciala le exclude de la aplicare:
Prin exceptarea de la aplicarea regulii prevazute in articolul 56 a dispozitiilor pe care insasi legea le exclude, s-a urmarit crearea pentru legiuitor a posibilitatii de a stabili si pentru viitor noi exceptii, in acord cu nevoile vietii economice si cu vointa de Stat. Pentru a ne afla in prezenta unei exceptii de acest tip, trebuie ca ea sa fie prevazuta expres intr-un act normativ. Actul normativ nu trebuie sa fie neaparat o lege, el putand fi si o Hotarare de Guvern sau chiar o Ordonanta, pentru ca acest act nu ar incalca o dispozitie a Codului Comercial, ci ar crea o noua exceptie, facand aplicarea ultimei parti a articolului 56 din Codul Comercial.
O astfel de dispozitie este cuprinsa in articolul 42 din Codul Comercial. Dupa ce in aliniatul 1 creaza prezumtia de solidaritate in cazul debitorilor comercianti, in aliniatul ultim, facand aplicarea exceptiei a doua articolul 56, prevede : “Ea (prezumtia de solidaritate) nu se aplica la necomercianti pentru operatiuni care, in cat ii priveste, nu sunt fapte de comert”. Intr-un asemenea caz, nu se vor aplica dispozitiile privitoare la solidaritatea prezumata a codebitorilor, prevazuta in legislatia comerciala, ci se va prezuma obligatia ca fiind divizibila, conform dispozitiilor civile in materie, ramanand in sarcina creditorului sa probeze eventuale solidaritati.
Exceptia a doua prevazuta de articolul 56 al Codului Comercial este tot o aplicare a regulii dupa care actele de comert mixte nu au caracter comercial pentru ambele parti, ci doar acelasi tratamment juridic.
In acest sens s-a pronuntat si practica juridicara, prin Decizia numarul 140 din 25 ianuarie 1935 a Inaltei Curti de Casatie de la Bucuresti:
“Prezumtia de solidaritate din comercial este inlaturata pentru toate obligatiunile necomerciantilor, care, in aceea ce-i priveste, nu sunt fapte de comert, iar nu numai pentru fidejusiunea unui necomerciant, data pentru o operatiune care, in ceea ce il priveste, nu era comerciala”.(7)
Bibliografie :
1. Carpenaru, Stanciu, DREPT COMERCIAL ROMAN, editura All, Bucuresti, 1995, pag. 50
2. Guyen, Yves, DROIT DES AFFAIRES, editura Litec, editia a 7-a, Paris, 1992, pag. 78
Josiene Caen, Michelle Fontaine, Catherine Perrou Zlatiev, LES PROBLEMES JURIDIGUES DE LA VIE DES AFFAIRES, Paris,1979
3. Guyen, Yves, DROIT DES AFFAIRES, editura Litec, editia a 7-a, Paris, 1992, plag. 84
4. Articolul 54 din Codul Comercial italian
5. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1944, pag. 60
6. Idem, pag. 60
7. Idem, pag. 75
Capitolul VIII
CRITICA UNEI DECIZII CONTROVERSATE
In fapt :
Intre cele doua parti s-a nascut un litigiu cu privire la aplicarea prevederilor arrticolului 5, litera a din Legea numarul 12?1991 cu privire la impozitul pe profit.
Societatea Comerciala “Ecran Magazin” SRL a sustinut ca nu datoreaza Statului roman nici un impozit pe profit deoarece se afla in situatia intreprinderilor de productie care beneficiaza de o scutire de obligatia acestui impozit pe o durata de 5 ani de la infiintare. In acest sens, a motivat ca in activitatea desfasurata de societate ponderea o constituie productia de bunuri cu valoare intelectuala, si anume tiparirea de reviste, brosuri, carti. Tiparirea acestora reprezinta 95 % din activitatea societatii, in conformitate si cu concluziile formulate de organele de control financiar de Stat. Faptul ca societatea presteaza si anumite servicii catre diversi beneficiari nu poate releva specificul activitatii ei, intrucat serviciile reprezinta numai 1 % din totalul prestatiilor.
Organele de control financiar nu au retinut motivatia formulata de directorul societatii comerciale, Ionita Cristea, si a obligat SC “Ecran Magazin” SRL la plata impozitului pe profit calculat retroactiv si a amenzilor pentru intarzierea in plata. In luarea deciziei de sanctionare agentii constatatori s-au intemeiat pe considerarea intreprinderilor de editura ca intreprinderi de prestari de servicii, dupa cum s-a pronuntat si majoritatea autorilor de lucrari de drept comercial si dupa cum s-a orientat si practica judiciara recenta. In opinia lor nu ponderea unei anumite activitati are relevanta, ci specificul intreprinderii. Iar societatea gasita in culpa nu neaga ca ar fi o intreprindere de editura, asa cum este ea definita de doctrina juridica din intreprinderea punctului 10 al articolului 3 din Codul Comercial.
Impotriva deciziei de sanctionare, societatea, prin reprezentantul ei, directorul general, a inititat procedura de plangere pe cale gratioasa si apoi pe cale ierarhica, finalizata in fata Directiei Generale de solutionare a contestatiilor din subordinea Ministerului de Finante.
Si in aceasta faza a fost respinsa contestatia privind modul de solutionare a cererii societatii de anulare a actului administrativ de constatare a intarzierii in plata impozitului pe profit si de scutire de la plata acestui impozit datorat statului. Motivarea Directiei Generale de solutionare a contestatiilor este identica cu aceea data de organul constatator, si anume ca societatea aflata in culpa nu se incadreaza in categoria intreprinderilor de productie, ci in aceea a intreprinderilor de prestari de servicii, nebeneficiind de scutirea de impozit pe profit prevazuta de articolul 5, litera a din Legea numarul 12/1991.
In fata acestei situatii, Societatea Comerciala “Ecran Magazin” SRL a declarat recurs la Curtea Suprema de Justitie, sectia de contencios administrativ, solicitand constatarea calitatii ei de intreprindere producatoare de bunuri si nu de intreprindere de prestari de servicii, si, pe cale de consecinta, scutirea de plata impozitului pe profit si anularea procesului verbal de constatare a contraventiei si a intarzierii in plata acestui impozit.
In drept:
Litigiul s-a nascut in legatura cu specificul activitatilor desfasurate de intreprinderile de editura, in general, si cu acela al activitatii societatii recurente pentru cazul supus dezbaterii, cu alte cuvinte, daca ne aflam in fata unei activitati de productie sau a uneia de prestari de servicii. Asa cum am aratat si pe parcursul lucrarii, se cauta definirea cat mai exacta a intreprinderii prevazute de punctul 10 al articolului 3 din Codul Comercial.
Consecinta solutionarii cererii principale este legata de aplicarea dispozitiilor articolului 5, litera a, din Legea numarul 12/ 1991, cu privire la impozitul pe profit, articol care se refera la scutirea de plata impozitului pe profit a societatilor de productie pe o durata de 5 ani de la infiintare.
Recursul formulat de societatea comerciala este facut in conformitate cu dispozitiile articolului 4 din Legea numarul 29/1990 privind contenciosul administrativ, dupa ce a fost epuizata procedura prealabila obligatorie prevazuta de articolul 5 al aceleiasi legi.
Solutia instantei de recurs :
CURTEA SUPREMA DE JUSTITIE
SECTIA DE CONTENCIOS ADMINISATRATIV
DECIZIA NR. 52
DOSAR NR. 1506/1993
Sedinta publica de la 24 ianuarie 1994
Presedinte : E.I. – judecator
L.G.- judecator
B.S. – judecator
G.G. – magistrat asistent
S-a luat in examinare recursul declarat de Societatea Comerciala “Ecran Magazin” SRL Brasov impotriva deciziei numarul 276050 din 18 octombrie 1993 a Ministerului Finantelor – Directia Generala de solutionare a contestatiilor .
La apelul nominal s-a prezentat Societatea Comerciala “Ecran Magazin” SRL Brasov prin directorului Ionut Cristea si reprezentata de avocatul B.T. lipsind Ministerul Finantelor Directia Generala de solutionare a contestatiilor.
Procedura completa.
Avocatul B.T. a sustinut recursul si a solicitat admiterea acestuia cu referire la motivele scrise.
CURTEA
Asupra recursului de fata;
Din examinarea lucrarilor din dosar, se constata urmatoarele:
Prin decizia nr. 276050 din 18 octombrie 1993, Ministerul Finantelor a respins contenstatia formulata de Societatea Comerciala “Ecran Magazin” SRL Brasov, privind modul de solutionare a cererii acesteia de scutire de la plata impozitului pe profit.
S-a precizat in cuprinsul deciziei respective ca, intrucat are ca obiect de activitate editarea unor publicatii destinate mass-media, societatea comerciala se incadreaza in categoria unitatilor prestatoare de servicii, care nu pot beneficia de prevederile art. 5, litera a din Legea nr. 12/1991
Impotriva acestui act administrativ jurisdictional a declarat recurs, conform art. 4 din Legea nr. 29/1990, Societatea comerciala “Ecran Magazin” SRL.
Recurenta a sustinut ca in mod gresit Ministerul Finantelor a respins contestatia, deoarece in cadrul activitatii pe care o desfasoara, tiparirea unor publicatii are o pondere de 95% fata de 1 % cat reprezinta prestarile de servicii (publicitate). Ca atare, existau temeiuri suficiente pentru a se aprecia ca, fiind vorba de o activitate industriala, nu datoreaza impozitul pe profit pe o perioada de 5 ani.
Critica este intemeiata.
Cu xerocopia Statutlui Societatii Comerciale “Ecran Magazin” SRL Brasov anexata la dosar, se atesta ca obiectul activitatii acesteia se limiteaza la editarea de publicatii, comert exterior si servicii. Pentru indeplinirea obiectivelor sale, recurentea indeplineste operatiuni specifice, intre care se regasesc cele de editare a publicatiei centrale “Ecran Magazin”, editarea de suplimente ale revistei, de carti si reviste, transporturi de marfuri cu mijloace proprii.
Potrivit constatarilor care au fost consemnate in procesul_verbal de control financiar, in perioada 1 ianuarie – 30 septembrie 1993, societatea comerciala a efectuat operatiuni scutite de plata impozitului pe profit in proportie de peste 95%.
Prin prestarea de servicii se intelege acea activitate indeplinita in vederea realizarii unui anumit scop, altul decat obtinerea unui produs.
Asadar, interpretarea restrictiva data de Ministerul finantelor principalulului obiect de activitate al recurentei, astfel cum este el precizat in statut, nu poate fi acceptata, deoarece contravine semnificatiei reale a notiunii mai sus amintite, pe de o parte, iar pe de alta parte, ignora tocmai acele activitati care detin ponderea, incepand de la provizionarea cu hartie de ziar, alte materiale necesare tiparirii, si pana la operatiunile ce asigura imprimarea publicatiilor sau transportul produsului finit.
In sprijinul acestei concluzii pot fi invocate insa si argumente deduse din analiza clasificarii facute de Comisia Nationala pentru Statistica, potrivit careia activitatea editurilor si a poligrafiei este de domeniul industriei, clasele 2211 si 2212.
Rezulta deci ca editura nu poate fi incadrata intr-o activitate de prestare a unor servicii, devreme ce nu realizeaza o prestatie. ea a fost si ramane un ansamblu de activitati efectuate de autori, tehnoredactori, tipografi, si econcretizate intr-un produs finit, respectiv publicatiile destinate publicului. (subl. ns.)
Fata de considerentele expuse, urmeaza a se admite recursul si a se dispune desfiintarea actului administrativ jurisdictional, in sensul admiterii contestatiei si al constatarii ca recurenta este scutita de impozit pe profit, timp de 5 ani, conform art. 5 lit. a din Legea nr. 12/1991.
Vazand si dispozitiile art. 13 alin. 2 din Legea nr. 30 din 1991.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE ;
Admite recursul declarat de Societatea Comerciala “Ecran Magazin” SRL Brasov impotriva deciziei nr. 276050 din 18 octombrie 1993 a Ministerului Finantelor – Directia Generala de solutionare a contestatiilor.
Desfiinteaza decizia susmentionata si in fond admite contestatia.
Constata ca Societatea Comerciala “Ecran Magazin” SRL Brasov este scutita de impozit pe profit, pentru activitatea de editura, timp de 5 ani.
Pronuntata in sedinta publica, astazi 24 ianuarie 1994.
Critica deciziei :
Avand in vedere complexitatea situatiei de fapt si saracia materialelor documentare publicate in legatura cu aceasta speta, nu ne permitem sa aducem critici in legatura cu retinerea de catre instanta de contencios administrativ a situatiei supuse dezbaterilor. Consideram corecta decizia Curtii Supreme de Justitie, sectia de Contencios Administrativ de a constata ca Societatea Comerciala “Ecran Magazin” SRL Brasov se incadreaza in categoria societatilor scutite de impozitul pe profit datorita obiectului ei de activitate, in conformitatea cu dispozitiile articolului 5, litera a din Legea nr. 12/ 1991.
Criticabila este, in opinia noastra, motivarea data de instanta, din urmatoarele motive:
In primul rand, din Statutul Societatii, asa cum a fost el redat in cuprinsul deciziei numarul 52 din 24 ianuarie 1994, nu rezulta ca societatea ar avea un specific mai mult productiv. Mai mult chiar, s-ar putea deduce ca in obiectul de activitate intra un tip de activitate productiva (tiparirea publicatiei centrale “Ecran Magazin”, unul de circulatie a marfurilor (Distribuirea publicatiei amintite) si doua tipuri de servicii prestate catre diversi beneficiari (editarea de carti si alte reviste decat cea centrala – despre care nu se spune ca ar apartine societatii si publicitatea facuta, e limpede, in interesul altor persoane fizice sau juridice). Instanta nu-si putea intemeia decizia pe un Statut insuficient lamuritor, capabil, pe alocuri, chiar sa o contrazica.
In al doilea rand, punand in discutie caracterul activitatilor desfasurate in cadrul unei intreprinderi de editura, instanta nu putea sa-si intemeieze pozitia care considera editura ca fiind intreprindere de productie pe o clasificare facuta de Comisia Nationala de Statistica, intrucat aceasta clasificare nu are caracterul unui act normativ, ci face doar constatari generale, fara relevanta in fata unui caz particular. Daca ar fi simtit nevoia unor lucrari de orientare, la fel de generale si neobligatorii pentru judecatori, instanta ar fi trebuit sa apeleze la lucrarile de doctrina juridica, mai apropiate de specificul activitatii de jurisdictie. Daca ar fi apelat la ele, decizia ar fi fost altfel motivata, intrucat doctrina actuala se pronunta clar, asa cum am aratat si pe parcursul capitolelor anterioare, in sensul incadrarii intreprinderilor de editura in categoria intreprinderilor prestatoare de servicii.
Dar cea mai grava greseala savarsita de instanta este aceea de a isi fi permis sa generalizeze, sfidand regulile logicii juridice, pornind de la un caz particular. Daca societatea recurenta intamplator presteaza servicii de editura in interesul propriu al realizarii propriei publicatii, nu inseamna ca toate editurile isi au propriile publicatii periodice su ca se limiteaza la aceste. Dimpotriva, asa cum s-a pronuntat doctrina juridica moderna, in zilele noastre tot mai putine edituri se ocupa si de productiile literare ale lor, rezumandu-se la o activitate lipsita de raspundere sub aspectul adevarului informatiilor tiparite, si anume la activitatea de tiparare pe baza de comanda a operelor straine de ele. Curtea, incalcand grav legile logicii in motivarea unei hotarari, consideram ca daca a dat totusi o solutie justa, aceasta a fost intamplatoare.
Bibliografie :
Decizia comentata a fost publicata in “Revista de Drept Comercial”, nr. 5/1994, editura “Lumina Lex”, Bucuresti, pag. 78-79.
C U P R I N S
Capitolul I – Consideratii generale asupra actelor si faptelor
de comert 1
Capitolul II – Definirea si clasificarea actelor si faptelor de
comert1 12
Capitolul III – Operatiuni de interpunere in schimb sau circulatie 20
Capitolul IV – Operatiuni de intreprinderi 38
Capitolul V – Faptele de comert conexe (accesorii) 62
Capitolul VI – Faptele de comert subiective 79
Capitolul VII – Faptele de comert unilaterale 87
Capitolul VIII- Critica unei decizii controversate 93
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Consideratii Asupra Actelor Si Faptelor de Comert (ID: 125825)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.