CONSIDERA ȚII GENERALE PRIVIND REGLEMENTAREA [602137]
CUPRINS
TITLUL I.
CONSIDERA ȚII GENERALE PRIVIND REGLEMENTAREA
RELAȚIILOR DE FAMILIE ÎN NOUL COD CIVIL ………………. 15
CAPITOLUL 1 Preliminarii ………………………………………………………. 15
CAPITOLUL 2 Dispozi țiile generale privind familia ……………………. 17
Secțiunea 1 – Fundamentele familiei ……………………………………………. 17
Secțiunea 2 – Principiile c ăsătoriei ………………………………………………. 18
Secțiunea 3 – Egalitatea în drepturi a copiilor ……………………………….. 20
Secțiunea 4 – Îndatoririle p ărinților.
Raporturile dintre p ărinți și copii ……………………………… 20
Secțiunea 5 – Rela țiile dintre p ărinți și copii …………………………………. 21
Secțiunea 6 – Principiul interesului superior al copilului ………………… 21
Secțiunea 7 – Ascultarea copilului ……………………………………………….. 22
Secțiunea 8 – Instan ța de tutelă ……………………………………………………. 23
TITLUL II.
LOGODNA …………………………………………………………………………….. 24
CAPITOLUL 1
Noutatea reglement ării. Natur ă juridică ………………………………………. 24
CAPITOLUL 2
Încheierea logodnei. Efecte ………………………………………………………… 27
CAPITOLUL 3
Ruperea logodnei ……………………………………………………………………… 28
Secțiunea 1 – Condi ții ………………………………………………………………… 28
Secțiunea 2 – Efecte. Restituirea darurilor.
Răspundere. Prescrip ție ………………………………………….. 28
2.1. Restituirea darurilor
2.2. Răspunderea pentru ruperea logodnei
2 TITLUL III.
ÎNCHEIEREA C ĂSĂTORIEI …………………………………………………. 31
CAPITOLUL 1
Condițiile de fond pentru încheierea c ăsătoriei …………………………….. 31
Secțiunea 1 – Ra țiunea reglement ării. Clasificare ………………………….. 31
Secțiunea 2 – Condi ții de fond pozitive ………………………………………… 32
2.1. Tabel comparativ privind condi țiile de fond pozitive ale
căsătoriei
2.2. Analiza condi țiilor de fond pozitive
2.2.1. Diferen ța de sex
2.2.2. Vârsta (capacitatea) matrimonial ă
2.2.3. Comunicarea reciproc ă a stării sănătății
2.2.4. Consim țământul la c ăsătorie
Secțiunea 3 – Condi ții de fond negative
(impedimentele la c ăsătorie) …………………………………… 46
3.1. Noțiune
3.2. Clasificare
3.3. Tabel comparativ privind condi țiile de fond negative ale
căsătoriei
3.4. Analiza impedimentelor la c ăsătorie
3.4.1. Bigamia
3.4.2. Rudenia
3.4.3. Tutela
3.4.4. Aliena ția, debilitatea mintal ă și lipsa vremelnic ă a
facultăților mintale
CAPITOLUL 2
Formalități pentru încheierea c ăsătoriei ……………………………………… 54
Secțiunea 1 – Ra țiunea reglement ării. Clasificare ………………………….. 54
Secțiunea 2 – Formalit ăți premerg ătoare celebr ării căsătoriei ………….. 55
2.1. Declara țiile pentru încheierea c ăsătoriei
2.1.1. Declara ția privind comunicarea reciproc ă a stării de
s ănătate
2.1.2. Declara ția de căsătorie
2.1.3. Declara ția cu privire la nume
2.1.4. Declara ția pentru încuviin țarea căsătoriei minorului
3 2.2. Publicitatea declara ției de căsătorie
2.3. Opozi ția la căsătorie
Secțiunea 3 – Formalit ăți privind celebrarea c ăsătoriei …………………… 65
3.1. Celebrarea c ăsătoriei
3.2. Momentul încheierii c ăsătoriei
Secțiunea 4 – Formalit ăți ulterioare încheierii c ăsătoriei …………………. 70
4.1. Întocmirea actului de c ăsătorie
4.2. Dovada c ăsătoriei
Secțiunea 5 – Formalit ăți privind regimul matrimonial …………………… 72
TITLUL IV.
NULITATEA C ĂSĂTORIEI …………………………………………………… 74
CAPITOLUL 1
Cazuri de nulitate. Regim juridic ………………………………………………… 74
Secțiunea 1 – Reglementare. Clasificare ……………………………………….. 74
Secțiunea 2 – Nulit ăți absolute ale c ăsătoriei. Regim juridic …………… 75
2.1. Cazuri de nulitate absolut ă
2.2. Regim juridic
Secțiunea 3 – Nulit ăți relative ale c ăsătoriei. Regim juridic …………….. 87
3.1. Cazuri de nulitate relativ ă
3.2. Regim juridic
CAPITOLUL 2
Efectele nulit ății………………………………………………………………………… 94
Secțiunea 1 – Preciz ări prealabile ………………………………………………… 94
Secțiunea 2 – Efectul retroactiv al nulit ății căsătoriei ……………………… 94
Secțiunea 3 – Situa ția copiilor …………………………………………………….. 96
Secțiunea 4 – C ăsătoria putativ ă ………………………………………………….. 97
4.1. Considera ții generale
4.2. Condi țiile și dovada bunei credin țe
4.3. Efectele c ăsătoriei putative
Secțiunea 5 – Opozabilitatea hot ărârii judec ătorești ……………………… 102
TITLUL V.
DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE PERSONALE
ALE SOȚILOR ……………………………………………………………………… 105
4 CAPITOLUL 1
Autonomia reglement ării raporturilor personale ………………………… 105
CAPITOLUL 2
Luarea deciziilor de c ătre soți …………………………………………………… 107
CAPITOLUL 3
Îndatoririle so ților …………………………………………………………………… 108
3.1. Îndatorirea de sprijin moral reciproc
3.2. Îndatorirea de a locui împreun ă (obligația de coabitare)
3.3. Îndatoririle conjugale ( debitum conjugale )
3.4. Obliga ția de fidelitate
3.5. Obliga ția de a purta numele comun
CAPITOLUL 4
Independen ța personal ă a soților ………………………………………………. 112
CAPITOLUL 5
Efectele c ăsătoriei cu privire la capacitatea de exerci țiu ……………… 114
TITLUL VI.
REGIMUL MATRIMONIAL ………………………………………………… 115
CAPITOLUL 1
Considera ții introductive ………………………………………………………….. 115
Secțiunea 1 – No țiunea de regim matrimonial.
Caracterizare general ă …………………………………………… 115
Secțiunea 2 – Fundamentul regimului matrimonial ………………………. 117
Secțiunea 3 – Natura juridic ă a regimului matrimonial …………………. 118
Secțiunea 4 – Principiile regimurilor matrimoniale ………………………. 120
4.1. Principiul egalit ății în drepturi dintre so ți
4.2. Principiul libert ății alegerii și modificării
regimului matrimonial
4.2.1. Libertatea alegerii regimului matrimonial
4.2.2. Libertatea modific ării regimului matrimonial
4.3. Principiul subordon ării regimului matrimonial scopului
căsătoriei
5 Secțiunea 5 – Clasificarea regimurilor matrimoniale ……………………. 124
CAPITOLUL 2
Convenția matrimonial ă …………………………………………………………… 126
Secțiunea 1 – No țiune ………………………………………………………………. 126
Secțiunea 2 – Originea conven ției matrimoniale ………………………….. 127
Secțiunea 3 – Natura juridic ă …………………………………………………….. 128
Secțiunea 4 – Delimitarea conven ției matrimoniale de alte
instituții ……………………………………………………………… 128
Secțiunea 5 – Formarea conven ției matrimoniale …………………………. 130
5.1. Condi ții de validitate (de fond și de formă)
5.1.1. Capacitatea
5.1.2. Consim țământul
5.1.3. Obiectul
5.1.4. Cauza
5.1.5. Data încheierii conven ției matrimoniale
5.1.6. Condi ții de form ă
5.1.7. Sanc țiuni
5.2. Condi ții de opozabilitate. Publicitatea
convenției matrimoniale
5.2.1. Formalit ăți generale
5.2.1.1. Considera ții generale
5.2.1.2. Publicitatea conven țiilor matrimoniale
potrivit noului Cod civil
5.2.2. Formalit ăți speciale
5.2.3. Sanc țiunea neîndeplinirii formalit ăților de
publicitate
Secțiunea 6 – Efectele conven țiilor matrimoniale ………………………… 150
CAPITOLUL 3
Regimul primar imperativ ………………………………………………………… 152
Secțiunea 1 – Considera ții generale privind regimul primar
imperativ ……………………………………………………………. 152
1.1. Noțiune
1.2. Trăsăturile regimului primar imperativ
Secțiunea 2 – Regimul primar imperativ în situa ția normal ă ………….. 154
6 2.1. Interdependen ța vieții familiale (coeziunea patrimonial ă a
cuplului)
2.1.1. Locuin ța familiei
2.1.1.1. No țiunea de locuin ță a familiei
2.1.1.2. Drepturile so ților asupra locuin ței comune
2.1.1.3. Regimul juridic al locuin ței familiei
2.1.1.4. Bunurile mobile care servesc locuin ței
familiei
2.1.1.5. Efectele divor țului asupra locuin ței comune
2.1.2. Cheltuielile c ăsătoriei
2.1.2.1. No țiune
2.2. Independen ța economic ă și socială reciprocă a soților
2.2.1. Independen ța profesional ă
2.2.1.1. Libertatea fiec ărui soț de a exercita o profesie
2.2.1.2. Participarea unuia dintre so ți la exercitarea
profesiei de c ătre celălalt soț
2.2.2. Independen ța patrimonial ă a soților. Dreptul la
informare
2.2.2.1. Încheierea de acte juridice
2.2.2.2. Depozitele bancare. Independen ța fiecăruia
dintre soți
2.2.2.3. Dreptul la informare
Secțiunea 3 – Adaptarea regimului matrimonial în situa ția de
criz ă …………………………………………………………………… 182
3.1. Extinderea judiciar ă a puterilor unuia dintre so ți
3.1.1. Noțiune
3.1.2. Natura juridic ă
3.1.3. Cauzele
3.1.4. Câmpul de aplicare a reprezent ării judiciare
3.1.4.1. Puterile exercitate de so țul reprezentant
3.1.4.2. Întinderea reprezent ării
3.1.5. Efectele reprezent ării
3.1.6. Încetarea mandatului judiciar
3.2. Limitarea judiciar ă a puterilor unuia dintre so ți
3.2.1. Noțiune
3.2.2. Natura m ăsurii
3.2.3. Condi țiile măsurii
3.2.4. Caracterele m ăsurii
3.2.5. Sanc țiunea
7 CAPITOLUL 4
Regimul comunit ății legale ……………………………………………………….. 192
Secțiunea 1 – Considera ții prealabile ………………………………………….. 192
Secțiunea 2 – Caracterizare general ă ………………………………………….. 192
2.1. Principiile regimului matrimonial al comunit ății legale
2.2. Trăsăturile regimului comunit ății legale
2.2.1. Regim de comunitate par țială
2.2.2. Regim legal, unic, obligatoriu și imutabil
Secțiunea 3 – Structura (compozi ția) patrimoniului fiec ărui soț …….. 195
3.1. Preciz ări prealabile
3.2. Bunurile comune ale so ților
3.2.1. Calificare. Criteriile generale de determinare a
bunurilor comune
3.3. Dovada bunurilor comune
3.4. Bunurile proprii ale so ților
3.4.1. Preciz ări privind categoriile de bunuri proprii
3.4.2. Categoriile de bunuri proprii prev ăzute
de Codul familiei
3.4.3. Bunurile proprii ale so ților potrivit noului
Cod civil
3.4.4. Natura juridic ă a salariului
3.4.5. Dovada bunurilor proprii
3.4.5.1. Importan ță. Reglementare
3.5. Pasivul matrimonial
3.5.1. Datoriile so ților
3.5.1.1. Con ținut
3.5.1.2. Calificarea datoriilor so țiilor
3.5.1.3. Categoriile de datorii comune potrivit
Codului familiei
3.5.1.4. Datoriile comune ale so ților potrivit
noului Cod civil
3.5.2. Regimul juridic al datoriilor so ților
3.5.2.1. Reguli specifice
3.5.2.2. Regimul juridic al datoriilor personale
3.5.2.3. Regimul juridic al datoriilor comune
Secțiunea 4 – Func ționarea regimului comunit ății de bunuri …………. 213
8 4.1. Considera ții generale privind gestiunea
bunurilor comune
4.1.1. Noțiune
4.1.2. Gestiunea comun ă (cogestiunea)
4.1.3. Gestiunea paralel ă (concurent ă)
4.1.4. Corec ții
4.1.5. Gestiunea exclusiv ă
4.1.6. Gestiunea separat ă
4.2. Gestiunea bunurilor comune potrivit Codul familiei
4.2.1. Reglementare. Calificare
4.2.2. Con ținutul principiului gestiunii comune
4.2.3. Prezum ția de mandat tacit reciproc între so ți
4.2.3.1. Ra țiunea reglement ării
4.2.3.2. În țelesul prezum ției de mandat tacit
reciproc între so ți
4.2.3.3. For ța prezumției de mandat tacit reciproc
4.2.4. Limitele mandatului tacit reciproc
4.2.4.1. Clasificarea limitelor mandatului
tacit reciproc
4.2.4.2. Limite de fapt
4.2.4.3. Limite conven ționale
4.2.4.4. Limite legale
4.2.4.5. Sanc țiunea nerespect ării limitelor
mandatului tacit reciproc
4.3. Gestiunea bunurilor proprii (drepturile so ților
asupra bunurilor proprii) potrivit Codului familiei
4.4. Gestiunea bunurilor comune potrivit noului Cod civil
4.4.1. Aspecte generale
4.4.2. Sistemul gestiunii paralele
4.4.2.1. Domeniul de aplicare
4.4.2.2. R ăspunderea pentru actele
care prejudiciaz ă comunitatea
4.4.3. Sistemul gestiunii comune (cogestiunii)
– excepție de la sistemul gestiunii paralele
4.4.3.1. Domeniul de aplicare
4.4.3.2. Modalit ățile de exprimare a
consimțământului
4.4.3.3. Sanc țiunea
4.5. Gestiunea exclusiv ă potrivit noului Cod civil
9 4.6. Gestiunea bunurilor proprii potrivit noului Cod civil
Secțiunea 5 – Împ ărțeala (partajul) bunurilor comune în timpul
căsătoriei …………………………………………………………….. 234
5.1. Împărțeala bunurilor comune în timpul c ăsătoriei
potrivit Codului familiei
5.2. Partajul bunurilor comune în timpul c ăsătoriei
potrivit noului Cod civil
Secțiunea 6 – Dispozi ții speciale din noul Cod civil privind
drepturile so ților în lumina legisla ției societăților
comerciale ………………………………………………………….. 237
Secțiunea 7 – Încetarea și lichidarea comunit ății ………………………….. 240
7.1. Încetarea și lichidarea comunit ății legale potrivit
Codului familiei
7.1.1. Cauzele încet ării regimului comunit ății legale
7.1.2. Data încet ării comunit ății de bunuri la divor ț
7.1.3. Partajul bunurilor comune
7.1.3.1. Modalit ățile de partaj
7.1.3.2. Împ ărțirea bunurilor comune prin
bună învoială
7.1.3.3. Împ ărțirea bunurilor comune prin
hotărâre judec ătorească
7.1.3.4. Efectele partajului
7.2. Încetarea și lichidarea comunit ății potrivit noului Cod civil
7.2.1. Cazurile de încetare a regimului matrimonial
7.2.2. Data încet ării regimului comunit ății legale
7.2.3. Lichidarea comunit ății de bunuri
7.2.3.1. Modalit ățile de lichidare
7.2.3.2. Lichidarea comunit ății. Efectele partajului
CAPITOLUL 5
Regimuri matrimoniale conven ționale ………………………………………. 254
Secțiunea 1 – Regimul comunit ății convenționale ………………………… 254
1.1. Preliminarii
1.2. Clauze referitoare la compozi ția comunit ății
1.2.1. Comunitatea extins ă
1.2.2. Comunitatea restrâns ă
1.3. Clauze de modificare a gestiunii bunurilor
1.4. Clauze privind lichidarea și partajul comunit ății
10 1.4.1. Preliminarii
1.4.2. Clauza de preciput
1.4.3. Modalit ăți privind lichidarea comunit ății
convenționale
Secțiunea 2 – Regimul separa ției de bunuri …………………………………. 265
2.1. Succint ă caracterizare
2.2. Separa ția de bunuri potrivit noului Cod civil
2.2.1. Temeiul juridic al separa ției de bunuri
2.2.2. Separa ția patrimoniilor
2.2.2.1. Separa ția activului
2.2.2.2. Separa ția pasivului
2.2.2.3. Dovada bunurilor
2.2.3. Gestiunea bunurilor
2.2.4. Lichidarea regimului
CAPITOLUL 6
Modificarea regimului matrimonial …………………………………………… 276
Secțiunea 1 – Considera ții generale ……………………………………………. 276
Secțiunea 2 – Modificarea regimului matrimonial potrivit
noului Cod civil …………………………………………………… 276
2.1. Delimit ări conceptuale
2.2. Modificarea conven țională a regimului matrimonial
2.2.1. Reglementare
2.2.2. Condi ții de fond
2.2.2.1. Condi ții generale
2.2.2.2. Condi ție special ă
2.2.2.3. Limitele modific ării regimului matrimonial
2.2.3. Condi ții de form ă
2.2.3.1. Condi ții ad validitatem
2.2.3.2. Condi ții de opozabilitate fa ță de terți
2.2.4. Efectele modific ării conven ționale a regimului
matrimonial
2.3. Modificarea judiciar ă a regimului comunit ății de bunuri
2.3.1. Condi ții
2.3.2. Efectele modific ării judiciare a comunit ății de bunuri
2.3.2.1. Efectele între so ți
2.3.2.2. Efectele fa ță de terți
11 TITLUL VII.
DESFACEREA C ĂSĂTORIEI ………………………………………………. 287
CAPITOLUL 1
Considera ții generale. No țiunea de „desfacere a c ăsătoriei”.
Reglementare …………………………………………………………………………. 287
CAPITOLUL 2
Cazurile de divor ț ……………………………………………………………………. 290
Secțiunea 1 – Divor țul prin acordul so ților pe cale judiciar ă ………….. 292
Secțiunea 2 – Divor țul prin acordul so ților pe care administrativ ă
sau prin procedur ă notarială …………………………………… 293
Secțiunea 3 – Divor țul din culp ă ………………………………………………… 296
Secțiunea 4 – Divor țul după o separare în fapt …………………………….. 301
Secțiunea 5 – Divor țul din cauza st ării sănătății unui soț ………………. 301
CAPITOLUL 3
Efectele divor țului …………………………………………………………………… 304
Secțiunea 1 – Data desfacerii c ăsătoriei ………………………………………. 304
Secțiunea 2 – Efectele divor țului cu privire la raporturile
nepatrimoniale dintre so ți …………………………………….. 304
Secțiunea 3 – Efectele divor țului asupra rela țiilor patrimoniale
dintre foștii soți …………………………………………………… 306
3.1. Efecte cu privire la regimul matrimonial
3.2. Dreptul la desp ăgubiri
3.3. Obliga ția de între ținere între fo știi soți
3.4. Presta ția compensatorie
Secțiunea 4 – Efectele divor țului cu privire la raporturile
dintre p ărinți și copiii lor minori ……………………………. 316
4.1. Efectele desfacerii c ăsătoriei asupra rela țiilor personale
dintre părinți și copii
4.1.1. Încredin țarea copiilor
4.2. Efectele desfacerii c ăsătoriei cu privire la rela țiile
patrimoniale dintre p ărinți și copii
4.2.1. Contribu ția părinților la cheltuielile de cre ștere,
educare, înv ățătură și pregătire profesional ă a copilului
4.2.2. Aloca ția de stat pentru copii
12 TITLUL VIII.
FILIAȚIA ……………………………………………………………………………… 325
CAPITOLUL 1
Considera ții introductive. No țiune …………………………………………….. 325
CAPITOLUL 2
Filiația …………………………………………………………………………………… 327
Secțiunea 1 – Filia ția față de mamă ……………………………………………. 327
Secțiunea 2 – Stabilirea filia ției față de tată. Prezumția de
paternitate ……………………………………………………………. 330
2.1. Acțiunea în stabilirea paternit ății din afara c ăsătoriei
2.2. Acțiunea în tăgada paternit ății
2.3. Acțiunea în contestarea filia ției față de tatăl din căsătorie
CAPITOLUL 3
Reproducerea uman ă asistată medical cu ter ț donator ………………… 339
Secțiunea 1 – Contestarea filia ției în situa ția reproducerii asistate
medical ……………………………………………………………… 340
Secțiunea 2 – Confiden țialitatea informa țiilor ……………………………… 341
CAPITOLUL 4
Situația legală a copilului ………………………………………………………… 342
TITLUL IX.
ADOPȚIA …………………………………………………………………………….. 344
CAPITOLUL 1
Noțiune. Reglementare …………………………………………………………….. 344
Secțiunea 1 – Principiile adop ției ……………………………………………….. 347
1.1. Principiul interesului superior al copilului
Secțiunea 2 – Principiul cre șterii și educării copilului într-un mediu
familial ………………………………………………………………. 348
Secțiunea 3 – Principiul continuit ății în educarea copilului, ținându-se
seama de originea sa etnic ă, culturală și lingvistic ă …. 349
13 CAPITOLUL 2
Condiții de fond ale adop ției …………………………………………………….. 350
2.1. Cerin țe de fond privitoare la persoana adoptatului
2.2. Cerin țe de fond privitoare la persoana sau familia adoptatoare
2.3. Cerin țe legate de consim țământul altor persoane implicate în
adopție
2.4. Impedimente la adop ție
CAPITOLUL 3
Efectele adop ției ……………………………………………………………………… 361
3.1. Relațiile de filia ție și de rudenie ale adoptatului
3.2. Raporturile dintre adoptat și adoptator
3.2.1. Ocrotirea p ărintească a copilului adoptat
3.2.2. Obliga ția legală de întreținere
3.2.3. Voca ția succesoral ă legală
3.2.4. Cet ățenia adoptatului
3.2.5. Numele și prenumele adoptatului
3.2.6. Dreptul la informare
CAPITOLUL 4
Încetarea adop ției ……………………………………………………………………. 368
4.1. Desfacerea adop ției
4.2. Nulitatea adop ției
4.3. Regimul juridic al nulit ății adopției
4.4. Efectele încet ării adopției
TITLUL X.
AUTORITATEA P ĂRINTEASC Ă ………………………………………… 372
CAPITOLUL 1
Noțiune ………………………………………………………………………………….. 372
CAPITOLUL 2
Drepturile și îndatoririle p ărinților …………………………………………… 373
CAPITOLUL 3
Exercitarea autorit ății părintești ……………………………………………….. 378
14 CAPITOLUL 4
Decăderea din exerci țiul drepturilor p ărintești …………………………… 379
TITLUL XI.
OBLIGA ȚIA LEGAL Ă DE ÎNTRE ȚINERE …………………………. 380
CAPITOLUL 1
Noțiunea și fundamentul obliga ției legale de între ținere ………………. 380
Secțiunea 1 – Caracterele juridice ale obliga ției legale de
întreținere …………………………………………….. 380
CAPITOLUL 2
Persoanele între care exist ă obligația legală de întreținere
și ordinea în care se datoreaz ă ……………………………….……. 387
CAPITOLUL 3
Condițiile obliga ției de între ținere …………………………..……… 393
CAPITOLUL 4
Stabilirea și executarea obliga ției de între ținere …………………………. 399
4.1. Cuantumul obliga ției de între ținere
4.2. Stingerea obliga ției de între ținere
4.3. Plata pensiei de între ținere
15 TITLUL I
CONSIDERA ȚII GENERALE PRIVIND
REGLEMENTAREA FAMILIEI
ÎN NOUL COD CIVIL
CAPITOLUL 1
Preliminarii
Noul Cod civil (Legea 287/17 iulie 2009, publicat ă în
M.Of. nr. 511 din 24 iulie 2009) reglementeaz ă relațiile de familie
în Cartea a II-a, intitulat ă „Despre familie” (art. 258-534)1,
marcând revenirea, din punctul de vedere al tehnicii legislative, la
tradiția încorpor ării reglement ării relațiilor de familie în Codul
civil, solu ție pe care, ini țial, o consacra și Codul civil de la 1864.
Pe cale de consecin ță, prin legea pentru punerea în aplicare a
noului Cod civil (în continuare N.C.civ. ) se va realiza abrogarea
Codului familiei.
Noua reglementare a rela țiilor de familie valorific ă
soluțiile și propunerile „de lege ferenda” conturate în doctrin ă și
jurispruden ță, având ca surse principale de inspira ție Codul civil
francez, Codul civil din Quebec, Codul civil elve țian. De
asemenea, noul Cod civil integreaz ă principii și reglement ări care
se regăsesc în prezent la nivelul unor reglement ări speciale,
precum cele din materia protec ției drepturilor copilului.
Cele mai spectaculoase modific ări au fost aduse în
materia regimurilor matrimoniale , prin reglementarea
1 Art. 2664 din N.C.civ. prevede c ă acesta va intra în vigoare la data care va fi
stabilită prin legea de punere în aplicare a acestuia. În termen de 12 luni de la
data public ării Codului civil, Guvernul va supune Parlamentului spre adoptare
proiectul de lege pentru punerea în aplicare a Codului civil. Prin legea de
punere în aplicare, Codul familiei va fi abrogat.
16 convențiilor matrimoniale, a divor țului (prin posibilitatea conferit ă
soților de a divor ța prin acordul lor pe cale administrativ ă sau
notarială), a filia ției (prin modificarea regimului juridic al
acțiunilor în filia ție), a protec ției copilului (printr-o nou ă
reglementare a autorit ății părintești).
17 CAPITOLUL 2
Dispozițiile generale privind familia
Titlul I din Cartea a II-a cuprinde dispozi țiile generale
privind familia, care exprim ă principiile generale care stau la baza
reglement ării relațiilor de familie.
În esen ță, aceste dispozi ții generale au deja corespondent
în reglement ările existente, fie la nivel constitu țional, fie la nivelul
Codului familiei ori al unor legi speciale, fie în cuprinsul unor
convenții internaționale la care România este parte.
Scopul urm ărit de legiuitor a fost acela de a concentra în
câteva texte principiile fundamentale aplicabile în materia
reglement ării relațiilor de familie, care, în prezent se reg ăsesc
dispersate și de a ridica astfel structura de rezisten ță a întregii
reglement ări a familiei.
Secțiunea 1. Fundamentele familiei
Astfel, potrivit art. 258 , „(1) Familia se întemeiaz ă pe
căsătoria liber consim țită între soți, pe egalitatea acestora, precum
și pe dreptul și îndatorirea p ărinților de a asigura cre șterea și
educarea copiilor lor.
(2) Familia are dreptul la ocrotire din partea societ ății și a
statului.
(3) Statul este obligat s ă sprijine, prin m ăsuri economice și
sociale, încheierea c ăsătoriei, precum și dezvoltarea și
consolidarea familiei.
(4) În sensul prezentului Cod civil, prin so ți se înțelege
bărbatul și femeia uni ți prin căsătorie.”
Alin. (1) al acestui text preia practic principiul consacrat
prin art. 48 alin. (1) din Constitu ție și reflectă fundamentul
relațiilor de familie care se întemeiaz ă, în principal, pe c ăsătorie.
18 Alin. (2) exprim ă, în concordan ță cu documentele
internaționale la care România este parte2, expres rolul familiei
ca instituție socială fundamental ă a societății, precum și protecția
specială de care beneficiaz ă din partea statului.
S-ar putea considera c ă textul are corespondent în
prevederile art. 1 alin. (1) din C.fam., potrivit c ărora “statul
ocrotește căsătoria și familia; el sprijin ă, prin măsuri economice și
sociale, dezvoltarea și consolidarea familiei”.
Textul din noul Cod civil conține însă o nuanță: consacră
dreptul familiei la ocrotire din partea societ ății sau a statului. În
mod corespunz ător, alin. (3) dezvolt ă obligația statului de a
sprijini familia.
În sfâr șit, alin. (4) define ște noțiunea de so ți, așezând la
baza căsătoriei, ca și condiție esențială, diferența de sex.
Secțiunea 2. Principiile c ăsătoriei
Art. 259 sintetizeaz ă principiile institu ției căsătoriei ,
având corespondent în dispozi țiile art. 48 alin. (2) din Constitu ție.
Este de remarcat faptul c ă alin. (1) cuprinde o definiție
legală a căsătoriei ca fiind uniunea liber consim țită între un
bărbat și o femeie, încheiat ă în condițiile legii.
În esen ță, aceasta nu difer ă față de defini țiile date în
literatura juridic ă, în condi țiile în care Codul familiei nu con ținea
o asemenea defini ție.
2 Declara ția universal ă a drepturilor omului, adoptat ă și proclamat ă de
Adunarea General ă a O.N.U., prin Rezolu ția nr. 217A (III) din 10 decembrie
1948 (art.16), Pactul interna țional cu privire la drepturile civile și politice,
adoptat de Adunarea General ă a O.N.U., prin Rezolu ția 2.200 A (XXI) din 16
decembrie 1966 (art.23) și Pactul interna țional cu privire la drepturile
economice, sociale și culturale (art.10), ratificate de România prin Decretul nr.
212/1974, Carta social ă european ă revizuită, adoptată la Strasbourg, la 3 mai
1996, ratificat ă de România prin Legea nr. 74/1999 – (art.16) proclam ă că
familia este “elementul fundamental al societ ății” sau “celula fundamental ă” a
societății și are dreptul la ocrotire din partea societ ății și a statului.
19 Se remarc ă din nou intenția legiuitorului de a insista
asupra faptului c ă este vorba doar de o uniune între b ărbat și
femeie .
Alin. (2) al art. 259 consacr ă faptul că „Bărbatul și femeia
au dreptul de a se c ăsători în scopul de a întemeia o familie”.
Textul are corespondent în prevederile art. 12 din Conven ția
europeană a drepturilor omului (CEDO), potrivit c ăruia începând
cu vârsta stabilit ă de lege, b ărbatul și femeia au dreptul de a se
căsători și de a întemeia o familie conform legisla ției naționale ce
reglementeaz ă exercitarea acestui drept.
Exist ă însă și de aceast ă dată o deosebire între cele dou ă
texte. Astfel, art. 12 din CEDO consacr ă nu un singur drept, ci
două, respectiv dreptul la c ăsătorie și dreptul de a întemeia o
familie; chiar dac ă cele două drepturi sunt strâns legate, totu și nu
sunt condi ționate unul de cel ălalt.
Astfel, este posibil ca „familia” s ă fie întemeiat ă pe baza
unor legături de fapt, în lipsa încheierii unei c ăsătorii, dar
aducând pe lume copii în cadrul acestei convie țuiri în fapt. De
asemenea, întemeierea unei familii se poate realiza și prin
adoptarea unui copil de c ătre o persoan ă necăsătorită.
Prin urmare, dreptul de a întemeia o familie nu este
condiționat de dreptul la c ăsătorie, ci – mai curând – de dreptul
de a avea copii, deci de a procrea, precum și de dreptul de a
adopta copii .
Reciproca este îns ă valabilă: întrucât prin c ăsătorie se
întemeiaz ă întotdeauna o familie, chiar dac ă soții nu procreeaz ă
sau nu adopt ă un copil, rezult ă că dreptul la c ăsătorie implică
întotdeauna dreptul de a întemeia o familie.
În schimb, alin. (2) al art. 259 consacr ă doar dreptul
fundamental de a încheia o c ăsătorie „în scopul” întemeierii unei
familiei. A șadar, întemeierea unei familii constituie cauza
determinant ă a căsătoriei.
Alin. (3) prevede caracterul laic al c ăsătoriei și are
corespondent în dispozi țiile art. 48 alin. (2) teza a II-a din
20 Constituție, în sensul c ă „Celebrarea religioas ă a căsătoriei poate
fi făcută numai dup ă încheierea c ăsătoriei civile.”
Alin. (4)-(6) fac distinc ție între desfiin țarea căsătoriei,
atunci când este afectat ă de o cauz ă de nulitate, încetarea (prin
decesul sau declararea judec ătorească a morții unuia dintre so ți) și
desfacerea c ăsătoriei prin divor ț.
Secțiunea 3. Egalitatea în drepturi a copiilor
Potrivit art. 260 , „Copiii din afara c ăsătoriei sunt egali în
fața legii cu cei din c ăsătorie, precum și cu cei adopta ți.”
Textul are corespondent în prevederile art. 48 alin. (3) din
Constituție, potrivit c ărora „copiii din afara c ăsătoriei sunt egali în
fața legii cu cei din c ăsătorie.” Tot astfel, Codul familiei a
consacrat principiul conform c ăruia „Copilul din afara c ăsătoriei
a cărui filiație a fost stabilit ă prin recunoa ștere sau prin hot ărâre
judecătorească are, față de părinte și rudele acestuia, aceea și
situație ca și situația legală a unui copil din c ăsătorie”. De
asemenea, România este parte la Conven ția european ă asupra
statutului juridic al copiilor n ăscuți în afara c ăsătoriei, adoptat ă la
Strasbourg la 15 octombrie 1975 și ratificat ă prin Legea nr.
101/1992.
Art. 260 din N.C.civ. aduce, îns ă, un element suplimentar
față de aceste reglement ări anterioare, pentru c ă se referă expres și
la copiii adopta ți pe care îi asimileaz ă copiilor fire ști din punctul
de vedere al statutului lor legal.
Secțiunea 4. Îndatoririle p ărinților.
Raporturile dintre p ărinți și copii
Potrivit art. 261 , „Părinții sunt cei care au, în primul rând,
îndatorirea de cre ștere și educare a copiilor lor minori.”
Textul are corespondent în prevederile Conven ției ONU cu
privire la drepturile copilului, ratificat ă de România prin Legea
nr. 18/1990, care instituie primordialitatea responsabilit ății
21 părintești și se regăsește deopotriv ă în art. 5 alin. (2) din Legea nr.
272/2004 privind protec ția și promovarea drepturilor copilului,
potrivit c ăruia „Răspunderea pentru cre șterea și asigurarea
dezvoltării copilului revine în primul rând p ărinților, aceștia având
obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obliga țiile
față de copil ținând seama cu prioritate de interesul superior al
acestuia.”
Secțiunea 5. Rela țiile dintre p ărinți și copii
În continuarea art. 261, conform art. 262 , „(1) Copilul nu
poate fi separat de p ărinții săi fără încuviin țarea acestora, cu
excepția cazurilor prev ăzute de lege.
(2) Copilul care nu locuie ște la părinții săi sau, dup ă caz, la
unul dintre ei are dreptul de a avea leg ături personale cu ace știa.
Exercițiul acestui drept nu poate fi limitat decât în condi țiile
prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare
interesul superior al copilului.”
Și acest text î și are practic izvorul în prevederile
Convenției ONU cu privire la drepturile copiilor și în dispozi țiile
corespunz ătoare ale art. 16 din Legea nr. 272/2004 privind
protecția și promovarea drepturilor copilului.
Secțiunea 6. Principiul interesului superior al copilului
Art. 263 enunță principiul fundamental care st ă la baza
tuturor m ăsurilor privitoare la copii, respectiv respectarea
interesului superior al copilului.
Astfel, potrivit art. 263 „(1) Orice m ăsură privitoare la
copil, indiferent de autorul ei, trebuie s ă fie luată cu respectarea
interesului superior al copilului.
(2) Pentru rezolvarea cererilor care se refer ă la copii,
autoritățile competente sunt datoare s ă dea toate îndrum ările
necesare pentru ca p ărțile să recurgă la metodele de solu ționare a
conflictelor pe cale amiabil ă.
22 (3) Procedurile referitoare la rela țiile dintre p ărinți și copii
trebuie să garanteze c ă dorințele și interesele p ărinților referitoare
la copii pot fi aduse la cuno ștința autorităților și că acestea țin cont
de ele în hot ărârile pe care le iau.
(4) Procedurile privitoare la copii trebuie s ă se desfășoare
într-un timp rezonabil, astfel încât interesul superior al copilului și
relațiile de familie s ă nu fie afectate.
(5) În sensul prevederilor legale privind protec ția
copilului, prin copil se în țelege persoana care nu a împlinit vârsta
de 18 ani și nici nu a dobândit capacitatea deplin ă de exerci țiu,
potrivit legii.”
Principiul ocrotirii intereselor copilului a fost consacrat și
de art. 48 alin. (3) și art. 49 din Constitu ție, el existând și în art. 1
alin. (2) C.fam.
Și acest text are corespondent în reglementarea anterioar ă
noului Cod civil , respectiv în prevederile art. 24 ale Legii nr.
272/2004, care au transpus principiile cuprinse în Conven ția ONU
cu privire la drepturile copilului.
Defini ția noțiunii de copil cuprins ă în alin. (5) al art. 263
este identic ă definiției cuprinse în art. 4 lit. a) din Legea nr.
272/2004.
Secțiunea 7. Ascultarea copilului
Art. 264 din N.C.civ. ridică la rangul de principiu
ascultarea minorului în procedurile administrative și judiciare .
Astfel, textul stabile ște că: „(1) În procedurile
administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului
care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea,
poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dac ă
autoritatea competent ă consider ă că acest lucru este necesar
pentru solu ționarea cauzei.
(2) Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea
copilului de a cere și a primi orice informa ție, potrivit cu vârsta sa,
de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecin țelor pe
23 care le poate avea aceasta, dac ă este respectat ă, precum și asupra
consecințelor oricărei decizii care îl prive ște.
(3) Orice copil poate cere s ă fie ascultat, potrivit
prevederilor alin. (1) și (2). Respingerea cererii de c ătre
autoritatea competent ă trebuie motivat ă.
(4) Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în
raport cu vârsta și cu gradul s ău de maturitate.
(5) Dispozi țiile legale speciale privind consim țământul sau
prezența copilului, în procedurile care îl privesc, precum și
prevederile referitoare la desemnarea de c ătre instan ță a unui
reprezentant în caz de conflict de interese r ămân aplicabile.”
Textul are corespondent în dispozi țiile art. 24 din Legea
nr. 272/2004 .
Secțiunea 8. Instan ța de tutel ă
Art. 265 instituie instan ța de tutel ă ca și instanță
specializat ă în materia cauzelor de familie. Astfel, toate m ăsurile
date prin Cartea a II-a – „Familia” în competen ța instanței
judecătorești, precum și toate litigiile privind aplicarea
dispozițiilor prezentei c ărți sunt de competen ța instanței de tutel ă
prevăzute la art. 107.
Potrivit art. 107, procedurile din cod privind ocrotirea
persoanei prin tutel ă și curatelă sunt de competen ța instanței de
tutelă și familie stabilite potrivit legii, denumit ă în continuare
instanța de tutelă.
Așadar, în tot ceea ce prive ște ocrotirea persoanei fizice,
precum și relațiile de familie, fie nepatrimoniale, fie patrimoniale,
competen ța va apar ține instan ței de tutel ă și de familie, denumit ă
generic instan ța de tutelă.
În aplicarea noului Cod civil , prin legea pentru
organizarea judec ătorească se vor stabili regulile privind
alcătuirea și funcționarea instan ței de tutel ă, ca și instanță
specializat ă.
24 TITLUL II
LOGODNA
CAPITOLUL 1
Noutatea reglement ării. Natur ă juridică
Logodna nu reprezint ă altceva decât o promisiune
reciprocă de căsătorie , făcută – de regul ă – într-un cadru festiv.
Logodna nu poate fi calificat ă ca un antecontract, pentru c ă nu
este de conceput existen ța unei obliga ții de a încheia o c ăsătorie.
Altfel spus, libertatea de a se c ăsători, prin componenta ei –
dreptul de a nu se c ăsători – face imposibil ă o asemenea obliga ție
juridică.
Vechile noastre legiuiri, Codurile Calimach, Caragea și
Donici au reglementat logodna ca un contract (antecontract) care
obliga la încheierea c ăsătoriei. Ulterior, Codul civil (dup ă
modelul Codului civil francez) și apoi Codul familiei n-au mai
reglementat logodna, din dorin ța de a da libert ății matrimoniale
deplină consisten ță. Noul Cod civil consacră Capitolul I al
Titlului II „C ăsătoria” din Cartea a II-a logodnei, pe care o
reglementeaz ă ca o situa ție juridică premergătoare căsătoriei.
Este de remarcat faptul c ă logodna este expres prev ăzută
în unele legisla ții, precum Codul civil german3 și Codul civil
elvețian.4
3 Codul civil german din 1900 (art. 1297-1302) dispune c ă, în baza logodnei, nu
se poate formula o ac țiune pentru a obliga la încheierea c ăsătoriei, îns ă
dezicerea nejustificat ă de logodn ă dă dreptul fiec ărui logodnic la restituirea
cadourilor ce și le-au făcut în temeiul logodnei și la repararea prejudiciilor
cauzate prin dezicere.
4 Codul civil elve țian (art. 90-93) prevede expres c ă logodna nu oblig ă la
încheierea c ăsătoriei, dar în caz de rupere a logodnei, fo știi logodnici au dreptul
la restituirea cadourilor, în natur ă sau în echivalent potrivit regulilor prev ăzute
pentru îmbog ățirea fără justă cauză. De asemenea, logodnicul care a f ăcut, cu
bună-credință, cheltuieli în vederea încheierii c ăsătoriei sau risc ă să sufere o
25 Într-adevăr, din punct de vedere sociologic , logodna
reprezintă o perioad ă preparatorie, în vederea viitoarei c ăsătorii.
În practic ă, promisiunile de c ăsătorie sunt adeseori dublate de
conviețuirea viitorilor so ți, un fel de „pre-mariaj” sau „c ăsătorie
de probă”. Deși, din punct de vedere juridic, simplele promisiuni
de căsătorie sunt suficiente pentru a ridica probleme de calificare
juridică și responsabilitate, nu exist ă un contencios relevant în
această materie, astfel încât, de regul ă, eventualele litigii se
plasează mai ales pe planul raporturilor patrimoniale dintre
concubini și al stabilirii paternit ății din afara c ăsătoriei, în cazul
în care au rezultat copii.
Natura juridic ă a logodnei este controversat ă în
doctrină.
Astfel, s-a considerat c ă logodna nu este un contract, ci un
simplu fapt juridic care poate s ă producă cel mult efecte
extrinseci c ăsătoriei, în special în cazul ruperii unilaterale și
abuzive. Aceasta este teza cea mai r ăspândită.
Exist ă însă și opinii care împ ărtășesc teza contractualist ă a
logodnei, considerându-se c ă este contrar realit ății psihologice și
sociale să se nege aspectul s ău contractual. Dar acest contract nu
are conținutul unui antecontract de c ăsătorie, astfel încât p ărțile nu
s-ar obliga s ă încheie c ăsătoria (obliga ție de rezultat), ci s-ar
obliga doar s ă încerce în mod loial s ă stabileasc ă o asemenea
relație de natur ă să conducă la încheierea c ăsătoriei (obliga ție de
mijloace). Libertatea matrimonial ă nu ar fi atins ă, deoarece
oricare dintre p ărți poate denun ța unilateral „contractul” oricând,
răspunderea sa neputând fi antrenat ă decât în caz de denun țare
abuzivă. Astfel în țeles, „contractul” de logodn ă conduce la
aceleași consecin țe practice ca și calificarea logodnei ca un simplu
fapt juridic.
Deși noul Cod civil nu calific ă expres logodna ca fiind
un contract, din ansamblul reglement ării s-ar putea desprinde
această concluzie. Astfel, art. 266 define ște expres logodna ca
pierdere prin ruperea logodnei, are dreptul la desp ăgubiri, în mod echitabil,
potrivit circumstan țelor.
26 fiind „promisiunea reciproc ă de a încheia c ăsătoria”. Textul se
referă expres la „încheierea logodnei”, respectiv la condi țiile de
fond și formalitățile logodnei.
27 CAPITOLUL 2
Încheierea logodnei. Efecte
Potrivit art. 266 din noul Cod civil:
„(1) Logodna este promisiunea reciproc ă de a încheia
căsătoria.
(2) Dispozi țiile privind condi țiile de fond pentru încheierea
căsătoriei sunt aplicabile în mod corespunz ător, cu excep ția
avizului medical și a autoriz ării organului administrativ
competent.
(3) Încheierea logodnei nu este supus ă niciunei formalit ăți
și poate fi dovedit ă cu orice mijloc de prob ă.
(4) Încheierea c ăsătoriei nu este condi ționată de încheierea
logodnei.
(5) Logodna se poate încheia doar între b ărbat și femeie.”
Din cuprinsul acestui text rezult ă că, în ceea ce prive ște
încheierea logodnei, condițiile de fond sunt următoarele :
a) diferența de sex (ca și în cazul c ăsătoriei);
b) îndeplinirea celorlalte condi ții de fond cerute la
încheierea c ăsătoriei. În cazul minorilor nu se cere îns ă
avizul medical și încuviin țarea instan ței tutelare;5
c) nu se impun formalit ăți speciale pentru celebrarea
logodnei. Dovada se poate face cu orice mijloc de
probă.
În ceea ce prive ște efectele logodnei , potrivit alin. (3) al
art. 266 , căsătoria nu este condi ționată de încheierea logodnei, a
cărei încheiere constituie, a șadar, doar o facultate pentru viitorii
soți.
De asemenea, potrivit art. 267 alin. (1) logodna nu oblig ă
la încheierea c ăsătoriei , în sensul c ă logodnicul care rupe
logodna nu poate fi constrâns s ă încheie c ăsătoria. Se conserv ă
astfel libertatea oric ăruia dintre viitorii so ți de a se c ăsători sau
nu.
5 Dintr-o eroare, textul se refer ă la autorizarea organului administrativ
competent.
28 CAPITOLUL 3
Ruperea logodnei
Secțiunea 1. Condi ții
Oricare dintre logodnici poate rupe logodna, ceea ce
echivaleaz ă cu o denun țare unilateral ă a logodnei.
Potrivit alin. (3) al art. 267 , ruperea logodnei nu este
supusă niciunei formalit ăți și poate fi dovedit ă cu orice mijloc de
probă.
De asemenea, ca și o garanție a libert ății matrimoniale ,
potrivit alin. (2) al art. 267 , clauza penal ă stipulată pentru
ruperea logodnei este considerat ă nescrisă.
Secțiunea 2. Efecte. Restituirea darurilor.
Răspundere. Prescrip ție
Faptul că logodna poate fi oricând denun țată (ruptă) în
mod unilateral nu înseamn ă că nu se pot produce și anumite
consecințe juridice .
Art. 268 și art. 269 reglementeaz ă două asemenea efecte.
2.1. Restituirea darurilor
Potrivit art. 268 , “(1) În cazul ruperii logodnei, sunt
supuse restituirii darurile pe care logodnicii le-au primit în
considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea
căsătoriei, cu excep ția darurilor obi șnuite.
(2) Darurile se restituie în natur ă sau, dacă aceasta nu mai
este cu putin ță, în măsura îmbog ățirii.
(3) Obliga ția de restituire nu exist ă dacă logodna a încetat
prin moartea unuia dintre logodnici.”
29 Soluțiile sunt fire ști. Darurile manuale, f ăcute pentru a
respecta un obicei social și care au o valoare modic ă în raport cu
nivelul de trai al donatorului nu se restituie.
Cadourile cu valoare mare, f ăcute în considerarea
căsătoriei proiectate sunt supuse restituirii. Cu toate acestea, dac ă
ruperea logodnei a fost abuziv ă, ele pot fi p ăstrate cu titlu
compensatoriu, în contul desp ăgubirilor care s-ar cuveni p ărții
obligate la restituire.
În doctrina francez ă, în ceea ce prive ște bijuteriile de
familie, s-a considerat c ă acestea au un regim special: ele nu au
fost remise cu titlul de dona ție (daruri manuale), ci cu titlul de
împrumut de folosin ță și deci trebuie restituite pentru a fi
menținute în familia respectiv ă.
2.2. Răspunderea pentru ruperea logodnei
De lege lata , chiar și în lipsa unei reglement ări exprese, în
jurispruden ța veche, anterioar ă anului 1948, sub imperiul Codului
civil de la 1864, s-a considerat c ă temeiul îl constituie regulile
dreptului comun în materia r ăspunderii civile delictuale – art.
998-999 C.Civ.
Soluția ar fi aceea și și dacă se împ ărtășește teoria
contractualist ă asupra logodnei, r ăspunderea nefiind contractual ă,
ci tot delictual ă, dacă se constat ă că denunțarea – ca manifestare
unilateral ă de voință – a fost abuziv ă. Temeiul r ăspunderii nu este
deci actul logodnei, ci ruperea abuziv ă, nejustificat ă a logodnei.
În general, ceea ce se sanc ționează este modalitatea în
care s-a produs ruperea unilateral ă a logodnei (intempestiv ă,
brutală, incorectă, injurioas ă).
Noul Cod civil reglementeaz ă expres r ăspunderea
pentru ruperea logodnei în art. 269 , astfel:
“(1) Partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi
obligată la despăgubiri pentru cheltuielile f ăcute sau contractate
30 în vederea c ăsătoriei, în m ăsura în care au fost potrivite cu
împrejurările, precum și pentru orice alte prejudicii cauzate.
(2) Partea care, în mod culpabil, l-a determinat pe cel ălalt
să rupă logodna poate fi obligat ă la despăgubiri în condi țiile alin.
(1).”
Reclamantul trebuie s ă dovedeasc ă, așadar, caracterul
abuziv al ruperii logodnei, culpa logodnicului pârât, precum și
prejudiciul cauzat.
Referitor la prejudiciu, întrucât textul nu distinge, poate fi
reparat sub forma desp ăgubirilor atât prejudiciul material, cât și
cel moral.
În sfârșit, potrivit art. 270 din N.C.civ., dreptul la ac țiune,
atât pentru restituirea darurilor, cât și în cazul r ăspunderii pentru
ruperea logodnei se prescrie în termen de un an de la ruperea
logodnei.
31 TITLUL III
ÎNCHEIEREA C ĂSĂTORIEI
CAPITOLUL 1
Condițiile de fond pentru încheierea c ăsătoriei
Secțiunea 1. Ra țiunea reglement ării. Clasificare
Condițiile de fond, astfel cum sunt reglementate de Codul
familiei, sunt menite s ă asigure c ă încheierea c ăsătoriei se face în
scopul întemeierii unei familii trainice și sănătoase, de c ătre
persoanele care au aptitudinea fizic ă sau moral ă de a întemeia o
familie; aceste condi ții au, de asemenea, menirea de a asigura
exprimarea unui consim țământ liber și conștient al viitorilor so ți.
Condi țiile de fond se clasific ă în: condiții de fond pozitive
și condiții de fond negative sau impedimente la c ăsătorie.
Condițiile de fond pozitive trebuie s ă existe pentru a se
încheia căsătoria.
Condițiile de fond negative (impedimentele la c ăsătorie)
sunt împrejur ări de fapt sau de drept care împiedic ă încheierea
căsătoriei. Ele se invoc ă de terțele persoane împotriva celor care
doresc să se căsătorească, pe calea opozi ției la căsătorie, sau de
către ofițerul de stare civil ă, prin întocmirea unui proces-verbal
care constat ă existența impedimentului.
32 Secțiunea 2. Condi ții de fond pozitive
2.1. Tabel comparativ privind condi țiile de fond
pozitive ale c ăsătoriei
Condiții de fond
pozitive Reglementarea
din C.fam Reglementarea
din N.C.civ. Constatări
Diferența de sex Nu exist ă Art. 259 alin.
(1) și (2);
Art. 271;
Art. 277 Noul Cod civil
prevede expres
această condiție
de fond
Vârsta matrimonial ă Art. 4 alin.(1),
astfel cum a
fost modificat
prin Legea nr.
288/2007. Art. 272
coroborat cu
art. 398 În esență,
reglementarea este
asemănătoare
Comunicarea
reciprocă a stării
sănătății Art. 10 Art. 278 Noul Cod civil nu
mai prevede
comunicarea
reciprocă a stării
sănătății printre
condițiile de fond,
ci printre
formalitățile
pentru încheierea
căsătoriei.
Consimțământul Art. 1 alin. (3);
Art. 16
Art. 21 Art. 271;
Art. 298 În esență,
reglementarea este
asemănătoare.
2.2. Analiza condi țiilor de fond pozitive
2.2.1. Diferen ța de sex
Sub imperiul Codului familiei , această condiție era atât de
evidentă, încât legea nu a mai prev ăzut-o expres. Ea se deducea
din ansamblul reglement ării căsătoriei, ca și din unele texte din
C.fam. (art. 1 alin. (4): „În rela țiile dintre so ți, precum și în
exercițiul drepturilor fa ță de copii, bărbatul și femeia au drepturi
33 egale.”; art. 25: „ Bărbatul și femeia au drepturi și obligații egale
în căsătorie.” – subl. ns. ).
În concep ția noului Cod civil, c ăsătoria poate fi încheiat ă
numai între un b ărbat și o femeie [art. 259 alin. (1) și (2)],
precum și art. 271 fac expres referire la b ărbat și femeie.
Mai mult, art. 277 prevede expres interzicerea sau
echivalarea unor forme de convie țuire cu c ăsătoria6, după cum
urmează:
„(1) Este interzis ă căsătoria dintre persoane de acela și sex.
(2) C ăsătoriile dintre persoane de acela și sex încheiate sau
contractate în str ăinătate fie de cet ățeni români, fie de cet ățeni
străini nu sunt recunoscute în România.
(3) Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de
același sex încheiate sau contractate în str ăinătate fie de cet ățeni
români, fie de cet ățeni străini nu sunt recunoscute în România.
(4) Dispozi țiile legale privind libera circula ție pe teritoriul
României a cet ățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și
Spațiului Economic European r ămân aplicabile.7”
Sexul, respectiv diferen ța de sex a viitorilor so ți, se
dovedește cu certificatul de na ștere eliberat pe baza actului de
naștere.
6 Pentru dezvolt ări privind uniunile dintre persoane de acela și sex, a se vedea
M.Avram, C.Nicolescu, Regimuri matrimoniale , Hamangiu, 2010, p. 4-8.
7 Potrivit OUG 30/2006, pentru modificarea și completarea Ordonan ței de
Urgență a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circula ție pe teritoriul
României a cet ățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului
Economic European, aprobat ă prin Legea nr. 500/2006, „persoanele aflate în
întreținere, precum și partenerul beneficiaz ă de drepturile membrilor de
familie ai cet ățeanului Uniunii Europene privind intrarea și reziden ța pe
teritoriul României, în condi țiile stabilite de aceast ă ordonanță de urgență” (art.
3). De asemenea, potrivit art. 2, prin „partener” se în țelege „persoana care
conviețuiește cu cet ățeanul Uniunii Europene, dac ă parteneriatul este
înregistrat conform legii din statul membru de origine ori de provenien ță sau,
în cazul în care parteneriatul nu este înregistrat, rela ția de convie țuire poate fi
dovedită”.
34 Practic, aceast ă condiție de fond intereseaz ă în cazul unor
malforma ții genitale grave care constituie o lips ă de diferen țiere
sexuală8, precum și în cazul transsexualismului .
În cazul transsexualismului și al schimb ării sexului prin
intervenție medical ă, sunt aplicabile dispozi țiile art. 44 din Legea
nr. 119/1996, care prevede c ă în actele de na ștere și, atunci când
este cazul, în cele de c ăsătorie sau de deces se înscriu men țiuni cu
privire la modific ările intervenite în starea civil ă a persoanei,
inclusiv în situa ția schimb ării sexului, dup ă rămânerea definitiv ă
și irevocabil ă a hotărârii judec ătorești. În aceste condi ții, persoana
care și-a schimbat sexul prin interven ție medical ă se poate
căsători cu o persoan ă care are sexul s ău de origine, neexistând
nici o interdic ție în acest sens. Ar trebui s ă se rețină însă obligația
de comunicare a acestei împrejur ări viitorului so ț, în lips ă,
căsătoria fiind anulabil ă pentru dol9.
8 În practica judec ătorească s-a decis c ă hermafroditismul constituie o asemenea
anomalie genital ă care atrage nulitatea absolut ă a căsătoriei.
9 Cu privire la constitu ționalitatea art. 44 lit. j) din Legea nr. 119/1996, a se
vedea Decizia Cur ții Constitu ționale nr. 530/2008 din 13/05/2008, referitoare
la respingerea excep ției de neconstitu ționalitate a prevederilor art. 44 lit. i) din
Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civil ă și ale art. 4 alin. (2) lit. l)
din Ordonan ța Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale
administrativ ă a numelor persoanelor fizice, publicat ă în M.Of. nr. 526 din
11/07/2008). De asemenea, cu privire la jurispruden ța CEDO în materia
căsătoriei transsexualilor care au suferit interven ții de schimbare a sexului, a se
vedea CEDH, 11 iulie 2002, Christine Goodw in c/Royaume–Uni, în V.Berger,
Jurispruden ța Curții Europene a Drepturilor Omului , IRDO, 2005, p. 441-444.
În speță, Christine Goodwin este o transsexual ă operată, care a trecut de la
sexul masculin la cel feminin. Înainte de a se supune unor tratamente
hormonale și chirurgicale, ea se c ăsătorește cu o femeie, împreun ă cu care are 4
copii. Ea divor țează ulterior. În peti ția sa din 15 iunie 1995, adresat ă Comisiei,
se plânge de nerecunoa șterea juridic ă a noii sale identit ăți sexuale, ca și de
statutul juridic al transsexualilor în Regatul Unit. Ea denun ță în mod special
maniera în care este tratat ă în domeniul angaj ării, al securit ății sociale și al
pensiilor, precum și imposibilitatea pentru ea de a se c ăsători. Ea a invocat art.
8, 12, 13 și 14 ale Conven ției. Curtea a re ținut că a u f o s t î n c ălcate art. 8
(dreptul la via ță privată ) și art. 12 (dreptul la c ăsătorie).
35 2.2.2. Vârsta (capacitatea) matrimonial ă
Art. 4 din C.fam., în redactarea dat ă prin Legea nr.
288/200710, are următorul conținut :
„Vârsta minim ă de căsătorie este de optsprezece ani.
Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de
șaisprezece ani se poate c ăsători în temeiul unui aviz medical, cu
încuviințarea părinților săi ori, dup ă caz, a tutorelui și cu
autorizarea direc ției generale de asisten ță socială și protecția
copilului în a c ărei rază teritorială își are domiciliul.
Dacă unul dintre p ărinți este decedat sau se afl ă în
imposibilitate de a- și manifesta voin ța, încuviin țarea celuilalt
părinte este suficient ă.
Dac ă nu exist ă nici părinți, nici tutore care s ă poată
încuviința căsătoria, este necesar ă încuviințarea persoanei sau a
autorității care a fost abilitat ă să exercite drepturile p ărintești.”
Potrivit art. 272 din N.C.civ.:
„(1) Căsătoria se poate încheia dac ă viitorii so ți au
împlinit vârsta de 18 ani.
(2) Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit
vârsta de 16 ani se poate c ăsători în temeiul unui aviz medical, cu
încuviințarea părinților săi sau, dup ă caz, a tutorelui și cu
autorizarea instan ței de tutel ă în a cărei circumscrip ție minorul î și
are domiciliul. În cazul în care unul dintre p ărinți refuză să
10 M. Of. nr. 749 din 5 noiembrie 2007. Potrivit art. 4 alin. (1) C.fam., în
redactarea anterioar ă Legii nr. 288/2007, b ărbatul se putea c ăsători numai dac ă
a împlinit vârsta de 18 ani, iar femeia numai dac ă a împlinit vârsta de 16 ani.
Cu toate acestea, pentru motive temeinice (spre exemplu, dac ă viitoarea so ție
este însărcinată), se poate încuviin ța căsătoria femeii care a împlinit vârsta de
cincisprezece ani. Încuviin țarea se poate da de c ătre președintele consiliului
județean în cuprinsul c ăruia femeia î și are domiciliul sau, dup ă caz, de c ătre
primarul general al municipiului Bucure ști, și numai în temeiul unui aviz dat de
un medic oficial (art. 4 alin. (2) C.fam. și art. 28 alin. (2) din Legea nr.
119/1996).
36 încuviințeze căsătoria, instan ța de tutel ă hotărăște și asupra
acestei divergen țe, având în vedere interesul superior al copilului.
(3) Dac ă unul dintre p ărinți este decedat sau se afl ă în
imposibilitate de a- și manifesta voin ța, încuviin țarea celuilalt
părinte este suficient ă.
(4) De asemenea, în condi țiile art. 398, este suficient ă
încuviințarea părintelui care exercit ă autoritatea p ărintească.
(5) Dac ă nu există nici părinți, nici tutore care s ă poată
încuviința căsătoria, este necesar ă încuviințarea persoanei sau a
autorității care a fost abilitat ă să exercite drepturile p ărintești.”
De asemenea, potrivit art. 398 alin. (2) din N.C.civ., în caz
de divor ț, părintele care nu exercit ă autoritatea p ărintească
„păstrează dreptul de a consim ți la adop ția și la căsătoria
copilului.”
Din analiza comparativ ă a acestor dispozi ții legale,
rezultă următoarele:
¾ Asemănări
a) se instituie numai o vârstă minimă pentru încheierea
căsătoriei, din ra țiuni de ordin eugenic, psihic și moral, precum și
pentru a asigura un consim țământ con știent și liber. Nu este
prevăzută o vârstă maximă, deci căsătoria se poate încheia și “în
pragul mor ții” (in extremis vitae );
b) nu este necesar s ă existe o anumit ă diferență de
vârstă între soți; totuși, diferența de vârst ă foarte mare poate fi un
indiciu, dac ă se coroboreaz ă și cu alte probe, c ă s-a dorit
încheierea unei c ăsătorii fictive, urm ărindu-se alte scopuri decât
întemeierea unei familii;
c) se instituie aceeași vârstă matrimonial ă minimă, atât
pentru bărbat, cât și pentru femeie , și anume – ca regulă – 18
37 ani și – ca excep ție, pentru motive temeinice – 16 ani. Vârsta
matrimonial ă coincide, astfel, ca regul ă, cu majoratul civil (18
ani), instituindu-se totodat ă o capacitate matrimonial ă specială,
restrânsă, pentru minorul care a împlinit vârsta de 16 ani. Se
conferă astfel eficien ță deplină principiului egalit ății sexelor,
înlăturându-se o posibil ă discriminare ce ar fi putut fi invocat ă în
această materie;
d) condițiile speciale pentru c ăsătoria minorului care a
împlinit vârsta de 16 ani sunt: existen ța unor motive temeinice11;
avizul medical12; încuviin țarea părinților13 sau, dup ă caz, a
tutorelui ori a persoanei care a fost abilitat ă să exercite drepturile
părintești; autorizarea organului competent.
¾ Deosebiri. Avantajele noii reglement ări
N.C.civ. consacr ă expres unele solu ții, față de
reglementarea dat ă art. 4 din C.fam., prin Legea nr. 288/2007,
care, în esen ță, nu au în sine caracter de noutate, în sensul c ă
ele se puteau deduce pe cale de interpretare .
11 În literatura juridic ă și în practic ă au fost considerate ca fiind motive
temeinice pentru acordarea dispensei de vârst ă femeii care a împlinit vârsta de
cincisprezece ani, urm ătoarele împrejur ări: starea de graviditate a femeii sau
nașterea unui copil de c ătre aceasta, boala grav ă a unuia dintre viitorii so ți,
starea anterioar ă de concubinaj.
12 Avizul medical trebuie s ă ateste starea de s ănătate a celui în cauz ă, gradul de
maturizare fiziologic ă, psihică și intelectual ă, care să îi permit ă asumarea
îndatoririlor specifice unei c ăsătorii și a tuturor consecin țelor acesteia (inclusiv
aducerea pe lume a copiilor), precum și exprimarea unui consim țământ liber la
căsătorie. De asemenea, avizul ar trebui s ă certifice și existența motivelor
temeinice, atunci când este cazul (cum ar fi starea de graviditate a viitoarei
soții).
13 Prin aceast ă soluție normativ ă se revine la tradi ția reglement ării anterioare
Codului familiei, ceea ce înseamn ă că, practic, minorul nu se poate c ăsători
singur, ci are nevoie de încuviin țare prealabil ă, căsătoria fiind astfel supus ă
unor condi ționări exterioare voin ței viitorilor so ți.
38 a) Autorizarea pentru c ăsătoria minorului care a împlinit
vârsta de 16 ani se va da de instan ța de tutel ă, iar nu de Direc ția
generală de asisten ță socială și protecția copilului;
b) În cazul în care exist ă divergență între părinți, N.C.civ.
a prevăzut că va decide instan ța de tutel ă, nefiind împ ărtășită
soluția propus ă în doctrin ă și inspirat ă din dreptul francez, în
sensul că este suficient ă încuviințarea unuia dintre p ărinți14;
c) În cazul în care este scindată autoritatea p ărintească, în
sensul că aceasta se exercit ă numai de unul dintre p ărinți (de
exemplu, la divor ț), este suficient consim țământul părintelui care
exercită autoritatea p ărintească;
d) În ceea ce prive ște forma în care se d ă încuviințarea de
către părinți sau alte persoane, art. 4 C.fam., în redactarea dat ă
prin Legea nr. 288/2007, nu prevede nimic cu privire la formele în
care trebuie exprimat consim țământul de c ătre persoanele chemate
14 Pentru rezolvarea, de lege lata , a unei astfel de probleme, ea poate fi
asimilată unei neîn țelegeri între p ărinți cu privire la exercitarea drepturilor și
îndeplinirea obliga țiilor părintești, caz în care, conform art. 31 alin. (3) din
Legea nr. 272/2004 privind protec ția și promovarea drepturilor copilului,
instanța judecătorească, după ascultarea ambilor p ărinți, este chemat ă să
hotărască potrivit interesului superior al copilului. Aceast ă soluție este singura
posibilă deocamdat ă, având în vedere faptul c ă temeiul încuviin țării căsătoriei îl
constituie îns ăși ocrotirea p ărintească și, prin urmare, chiar dac ă actul căsătoriei
prezintă incontestabile particularit ăți care îl delimiteaz ă de sfera celorlalte acte
juridice care pot fi încheiate de minor cu încuviin țarea părinților, în esen ță este
vorba de aceea și instituție juridică, și anume exercitarea drepturilor p ărintești,
care presupune și asistarea minorului la încheierea actelor juridice. Întrucât
prevederile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 au o voca ție general ă,
urmează să se aplice și în ipoteza în care exist ă o neînțelegere între p ărinți cu
privire la încuviin țarea căsătoriei copilului lor minor. Cu toate acestea, solu ția
este în mod evident neadecvat ă: având în vedere specificul situa ției, există
riscul ca, pân ă la parcurgerea tuturor gradelor de jurisdic ție și pronunțarea unei
hotărâri irevocabile, viitori so ți să devină majori, iar cererea adresat ă instanței
să rămână lipsită de obiect.
39 să încuviin țeze căsătoria minorului, în ce moment trebuie s ă
intervină ori în fața cărei autorit ăți se exprim ă.
În t ăcerea textului de lege, sunt posibile mai multe solu ții,
cum ar fi:
– încuviin țarea poate fi dat ă de către părinți verbal în timpul
oficierii c ăsătoriei, evident dac ă persoanele respective sunt
prezente;
– în cazul în care persoanele nu pot fi prezente la încheierea
căsătoriei, minorul ar putea face dovada ob ținerii
consimțământului cerut de lege printr-un act autentic;
– încuviin țarea poate fi dat ă printr-o declara ție făcută de persoana
în cauză la serviciul de stare civil ă în a cărei rază administrativ-
teritorială are domiciliul sau re ședința, care să o transmit ă, într-un
anumit termen, la serviciul de stare civil ă unde urmeaz ă a se
încheia căsătoria.
N.C.civ. solu ționează această problem ă, în sensul c ă,
potrivit art. 280 alin. (3) , părinții sau, dup ă caz, tutorele, „ vor face
personal o declara ție la serviciul de stare civil ă, prin care
încuviințează încheierea c ăsătoriei.” ;
e) Potrivit art. 40 din N.C.civ., „Pentru motive temeinice,
instanța de tutelă poate recunoa ște minorului care a împlinit vârsta
de 16 ani capacitatea deplin ă de exerci țiu. În acest scop, vor fi
ascultați și părinții sau tutorele minorului, luându-se, când este
cazul, și avizul consiliului de familie.”
Este așa-numita institu ție „a emancip ării minorului” ,
care dobânde ște o capacitate de exerci țiu anticipat ă.
În acest caz, dobândind capacitate de exerci țiu deplină și
ieșind de sub autoritatea p ărintească, minorul care a împlinit
vârsta de 16 ani se poate c ăsători singur, f ără încuviin țarea
părinților sau tutorelui și fără autorizarea instan ței de tutel ă.
Textul se coroboreaz ă cu prevederile art. 263 alin. (5) din
N.C.civ., potrivit c ărora „În sensul prevederilor legale privind
protecția copilului, prin copil se în țelege persoana care nu a
împlinit vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit capacitatea deplin ă
40 de exerci țiu, potrivit legii”. Cum fundamentul încuviin țării
căsătoriei de c ătre părinți sau tutore îl constituie autoritatea
părintească, această încuviin țare fiind conceput ă ca o m ăsură
pentru protec ția copilului, înseamn ă că, din moment ce a dobândit
capacitate deplin ă de exerci țiu anticipat ă, în temeiul art. 40 din
N.C.civ. poate încheia și singur căsătoria.
¾ Insuficien țe ale noii reglement ări cu privire la
încuviințarea părinților
a) Art. 398 alin. (2) , potrivit c ăruia, în caz de divor ț,
părintele care nu exercit ă autoritatea p ărintească „păstrează
dreptul de a consim ți la adopția și la căsătoria copilului”, intr ă în
contradicție cu art. 272 alin. (4) , care prevede c ă, în acest caz,
este suficient ă încuviin țarea părintelui care exercit ă autoritatea
părintească15;
b) Se poate discuta dac ă refuzul p ărinților este sau nu
discreționar, respectiv dac ă poate fi atacat în instan ță de către cel
interesat. Apreciem c ă soluția ar trebui s ă fie în sensul posibilit ății
de a ataca la instan ță refuzul nejustificat al p ărinților de a
încuviința căsătoria copilului lor.
Aceasta înseamn ă că părinții nu pot refuza în mod
discreționar să încuviințeze căsătoria, ci se pot opune în m ăsura în
care aceasta ar fi contrar ă interesului superior al copilului. O alt ă
interpretare ar transforma practic încuviin țarea părinților dintr-un
act permisiv, de asistare a minorului, într-un veritabil
„consimțământ la c ăsătorie”, iar refuzul p ărinților de a încuviin ța
căsătoria s-ar transforma într-un impediment dirimant și arbitrar,
de natur ă să aducă atingere substan ței însăși a dreptului
fundamental de a se c ăsători;
15 Această contradic ție urmeaz ă să fie îndep ărtată prin legea pentru punerea în
aplicare a noului Cod civil.
41 c) Se pune, de asemenea, problema de a determina for ța
juridică a încuviin țării părinților, respectiv, dac ă actul încuviin țării
este sau nu revocabil16.
Este neîndoielnic faptul c ă, după încheierea c ăsătoriei,
încuviințarea nu mai poate fi revocat ă, ceea ce înseamn ă că
problema s-ar putea pune numai pentru perioada cuprins ă între
data încuviin țării și cea a celebr ării căsătoriei.
Chiar dac ă, în principiu, actele unilaterale sunt irevocabile,
în materia autoriz ărilor (încuviin țărilor), trebuie s ă se facă
distincție între situa ția în care mecanismul autoriz ării este
instituit chiar în interesul titularului autoriz ării (când autorizarea
este irevocabil ă încă de la emitere) și situația în care mecanismul
autorizării este instituit ca m ăsură de ocrotire a persoanei (când
autorizarea, prin natura ei, poate fi revocat ă până cel mai târziu la
încheierea actului proiectat, având în vedere c ă nici beneficiarul
autorizării, nici ter ții nu au dobândit vreun drept, pe de o parte,
iar, pe de alt ă parte, oricum beneficiarul autoriz ării nu poate
pretinde altceva decât ca autorizarea s ă se realizeze în scopul
ocrotirii sale).
În concluzie , apreciem c ă părinții pot revoca încuviin țarea
până cel mai târziu la data celebr ării căsătoriei, cu precizarea c ă
revocarea abuziv ă, ca și refuzul abuziv de a da încuviin țarea, pot
fi cenzurate de instan ța de judecat ă, după cum am ar ătat mai sus.
16 Ambele probleme discutate în acest context pot fi plasate într-un cadru mai
larg, fiind valabile pentru toate situa țiile în care legea impune încuviin țarea de
către părinți a actelor ce se încheie de c ătre minorul cu capacitate de exerci țiu
restrânsă, iar soluțiile propuse nu reprezint ă decât aplica ții speciale, în materia
căsătoriei, în condi țiile în care modific ările aduse art. 4 din C.fam. fac s ă se
presupună intenția legiuitorului de a se apropia de solu țiile din dreptul comun.
42 2.2.3. Comunicarea reciproc ă a stării sănătății
Sub imperiul C.fam., potrivit art. 10 :
„Căsătoria nu se va încheia dac ă viitorii so ți nu declar ă că
și-au comunicat reciproc starea s ănătății lor. În cazul în care, prin
lege special ă, este oprit ă căsătoria celor suferinzi de anumite boli,
se vor aplica dispozi țiile acelei legi.”
De asemenea, art. 28 alin. 2 din Legea nr.119/1996
prevede c ă ofițerul de stare civil ă, care prime ște declara ția de
căsătorie, solicit ă viitorilor so ți să prezinte, printre alte acte, și
certificatele medicale privind starea s ănătății acestora.
Potrivit art. 278 din N.C.civ.:
„Căsătoria nu se încheie dac ă viitorii so ți nu declar ă că și-
au comunicat reciproc starea s ănătății lor. Dispozi țiile legale prin
care este oprit ă căsătoria celor care sufer ă de anumite boli r ămân
aplicabile.”
Rezultă că, pe fond, reglementarea este aceea și, cu
deosebirea c ă, potrivit Noului Cod civil, condi ția nu este
prevăzută în rândul condi țiilor de fond pentru încheierea
căsătoriei, ci în categoria formalit ăților pentru încheierea
căsătoriei. Explicația constă în aceea c ă, din punct de vedere
formal, îndeplinirea acestei condi ții se constat ă prin „declara ția”
soților în acest sens odat ă cu declara ția de căsătorie.
Trebuie precizat și faptul c ă, potrivit art. 9 C.fam.,
respectiv art. 276 din N.C.civ., nu se pot c ăsători alienatul
mintal și debilul mintal .
Prin urmare, starea de boal ă, cu excep ția alienației și
debilității mintale, nu constituie o piedic ă legală la încheierea
căsătoriei, dar este obligatoriu ca viitorii so ți să se informeze
reciproc asupra st ării sănătății, pentru ca hot ărârea de a încheia
căsătoria să poată fi luată în cunoștință de cauză.
43 Nerespectarea acestei condi ții de fond poate conduce la
anularea c ăsătoriei pentru dol prin reticen ță.
2.2.4. Consim țământul la c ăsătorie
Căsătoria nu se poate încheia decât prin consim țământul
liber și deplin al viitorilor so ți, acesta fiind totodat ă și un
principiu de ordin constitu țional (art. 48 alin. 1 din Constitu ție).
Sub imperiul Codului familiei , potrivit art. 1 alin. (3),
„Familia are la baz ă căsătoria liber consim țită între so ți.”,
iar conform art. 16 alin. (1) teza I, „Căsătoria se încheie
prin consim țământul viitorilor so ți.”
Potrivit art. 271 din N.C.civ., „Căsătoria se încheie între
bărbat și femeie prin consim țământul personal și liber al
acestora.”
Practic, noul Cod civil nu aduce modific ări în aceast ă
materie.
Consimțământul este de esen ța căsătoriei și trebuie s ă
îndeplineasc ă următoarele condiții de validitate:
a) Consim țământul trebuie s ă existe. Datorită
reglement ării stricte a procedurii încheierii c ăsătoriei, în
condițiile în care c ăsătoria se încheie în fa ța ofițerului de stare
civilă, cazurile de lips ă a consim țământului nu pot fi decât foarte
rare.
b) Consim țământul s ă fie liber. Căsătoria are la baz ă
libertatea viitorilor so ți de a încheia o c ăsătorie. Principiul
libertății încheierii c ăsătoriei este prev ăzut de o serie de acte
internaționale (art. 16 pct. 1 din Declara ția universal ă a
drepturilor omului; art. 23 alin. (2) din Pactul interna țional cu
privire la drepturile civile și politice; CEDO consacr ă, în art.12 ,
dreptul fundamental al b ărbatului și al femeii de a se c ăsători, în
condițiile legii ). În dreptul intern, principiul este de ordine
publică și are o valoare constitu țională: potrivit art. 48 alin.( 1)
44 din Constitu ție, familia se întemeiaz ă pe căsătoria liber
consimțită între soți, iar potrivit alin. (2), condi țiile de încheiere a
căsătoriei se stabilesc prin lege.
Libertatea matrimonial ă presupune: dreptul persoanei de a
se căsători, dreptul de a- și alege în mod liber viitorul so ț, precum
și dreptul persoanei de a nu se c ăsători.
c) Consim țământul s ă emane de la o persoan ă cu
discernământ. Potrivit art. 9 teza a II-a C.fam., este oprit s ă se
căsătorească acela care este vremelnic lipsit de facult ățile sale
mintale, textul având în vedere numai lipsa accidental ă a
discernământului la încheierea c ăsătoriei. Noul Cod civil
reglementeaz ă lipsa discern ământului în art. 299 , distinct de
alienația și debilitatea mintal ă.
d) Consim țământul s ă nu fie viciat. Viciile de
consimțământ la încheierea c ăsătoriei sunt, potrivit art. 21
C.fam., eroarea asupra identit ății fizice a viitorului so ț, dolul și
violența. Aceast ă reglementare are corespondent în prevederile
art. 298 din N.C.civ.
După cum am evocat deja, eroarea nu constituie viciu de
consimțământ la c ăsătorie decât dac ă poartă asupra identit ății
fizice a celuilalt so ț (art. 21 alin. (1) C.fam., respectiv art. 298
alin. (2) din N.C.civ.), împrejurare aproape imposibil de întâlnit în
practică, datorită condițiilor de form ă extrem de riguroase
prevăzute de lege pentru încheierea c ăsătoriei.
Cu privire la dol, jurispruden ța a identificat o serie de
împrejurări de fapt constitutive de dol (inclusiv prin reticen ță) la
încheierea c ăsătoriei, cel mai frecvent fiind ascunderea st ării de
boală cronică, gravă, cu excep ția alienației sau debilit ății mintale
care atrage nulitatea absolut ă a căsătoriei. Nu atrage anularea
căsătoriei ascunderea unor afec țiuni minore și vindecabile,
precum nevroz ă astenică sau afec țiuni ginecologice. În schimb,
imposibilitatea de a procrea constituie o afec țiune gravă care poate
45 conduce la anularea c ăsătoriei. Elementul asupra c ăruia poart ă
dolul trebuie s ă fie, desigur, determinant pentru luarea deciziei
privind căsătoria, în sensul c ă acela al c ărui consim țământ a fost
viciat nu ar fi încheiat-o dac ă ar fi cunoscut realitatea ascuns ă prin
manoperele dolosive, fie ele comisive ori omisive (nu este cauz ă
de nulitate ascunderea vârstei, a st ării civile de copil din afara
căsătoriei sau a situa ției materiale).
Violența, ca viciu de consim țământ, trebuie s ă aibă un
anumit grad de intensitate ori gravitate, apt s ă siluiască voința
celui care consimte la c ăsătorie. Ca și în dreptul comun, violen ța
poate fi fizică sau morală. Datorită acelorași condiții de form ă ale
căsătoriei, strict și riguros reglementate de lege, violen ța fizică
este, practic, aproape imposibil de întâlnit în aceast ă materie; mai
probabilă poate fi existen ța unei cauze de violen ță morală, dar
aceasta nu poate s ă constea în simpla temere reveren țiară față de
părinți sau, eventual, alte rude care ar putea exercita presiuni
asupra viitorilor so ți pentru încheierea c ăsătoriei. În orice caz, în
aprecierea existen ței și impactului violen ței – indiferent de natura
sa – asupra viitorilor so ți trebuie s ă fie avută în vedere situa ția
concretă a victimei, starea sa psihic ă, nivelul de educa ție etc.
e) Consim țământul trebuie dat în scopul întemeierii
unei familii. În dreptul comun, consim țământul trebuie dat cu
intenția de a produce efecte juridice, adic ă autorul s ău trebuie s ă
aibă intenția de a se angaja juridice ște. Aceast ă condiție capătă
valențe specifice în materia încheierii c ăsătoriei, în cazul c ăreia
intenția nu poate fi decât aceea a întemeierii unei familii.
De lege lata, chiar dac ă această idee nu este consacrat ă
expres în nici un act normativ, ea rezult ă indirect din unele texte
legale, care prev ăd că familia se întemeiaz ă pe căsătorie (art. 48
alin. (1) din Constitu ție) ori are la baz ă căsătoria (art. 1 alin. (3)
C.fam.). Lipsa acestei inten ții de a întemeia o familie și
încheierea c ăsătoriei în alte scopuri calific ă o astfel de c ăsătorie
ca fiind fictivă (nereglementat ă de Codul familiei) , iar sancțiunea
care intervine este nulitatea absolut ă.
46 Noul Cod civil reglementeaz ă expres c ăsătoria fictiv ă în
art. 295 .
f) Consim țământul trebuie s ă fie exprimat personal17.
Această condiție presupune ca fiecare so ț să își exprime
consimțământul personal, în fa ța ofițerului de stare civil ă (art. 16
C.fam., respectiv art. 287 din N.C.civ.). În dreptul nostru nu
există nici o excep ție de la aceast ă regulă, căsătoria nefiind
susceptibil ă de a fi încheiat ă prin reprezentare.
Secțiunea 3. Condi ții de fond negative
(impedimentele la c ăsătorie)
3.1. No țiune
Condițiile de fond negative (impedimentele sau piedicile la
căsătorie) sunt împrejurări de fapt sau de drept care împiedic ă
încheierea c ăsătoriei.
Ca natură juridică, impedimentele sunt limite legale ale
capacității matrimoniale sau ale dreptului de a încheia o
căsătorie (incapacit ăți speciale) .
Într-adevăr, dreptul de a încheia o c ăsătorie este un drept
fundamental al persoanei , consacrat de art. 48 alin. (1) din
Constituție și art. 12 din CEDO , dar exercitarea lui se supune
legilor fiec ărei țări, care stabilesc în concret care sunt condițiile
legale pentru încheierea valabil ă a căsătoriei.
La baza impedimentelor stau ra țiuni de ordin biologic,
psihologic, social și moral.
17 Convenția O.N.U. privind consim țământul la c ăsătorie, vârsta minim ă
pentru căsătorie și înregistrarea c ăsătoriilor, adoptat ă la New York, la 10
decembrie 1962, ratificat ă de România prin Legea nr. 116/1992, prevede în
art. 1 pct. 1 necesitatea ca viitorii so ți să fie prezen ți personal la momentul
încheierii c ăsătoriei, iar la pct. 2 stipuleaz ă că o excepție de la aceast ă regulă
nu se poate face decât în circumstan țe excepționale, dovedite în fa ța autorității
competente. România a f ăcut însă rezervă cu privire la pct. 2 al art. 1.
47 3.2. Clasificare
Impedimentele la c ăsătorie se clasific ă după următoarele
criterii :
a) din punctul de vedere al sancțiunii încălcării lor,
impedimentele sunt dirimante și prohibitive . Încălcarea
impedimentelor dirimante atrage sanc țiunea nulit ății căsătoriei, în
timp ce înc ălcarea celor prohibitive atrage numai sanc țiuni
administrative pentru ofi țerul de stare civil ă care a celebrat
căsătoria în dispre țul lor;
b) din punctul de vedere al opozabilit ății lor, respectiv al
persoanelor între care ele exist ă impedimentele sunt absolute și
relative . Astfel, impedimentele absolute opresc c ăsătoria unei
anumite persoane cu orice alte persoane, iar cele relative opresc
căsătoria unei persoane doar cu o alt ă persoană, determinat ă.
Nu se confund ă această clasificare cu aceea a nulit ăților
în absolute și relative . De exemplu, rudenia este un impediment
relativ, deoarece interzice c ăsătoria între persoanele care sunt
rude, dar sanc țiunea care se aplic ă în cazul înc ălcării acestui
impediment este nulitatea absolut ă.
3.3. Tabel comparativ privind condi țiile de fond
negative ale c ăsătoriei
Condiții de
fond egative Reglementarea
din C.fam Reglementarea
din N.C.civ. Constatări
Bigamia Art.5 Art. 273 Reglementare identic ă
Rudenia Art.6. Art. 274 Reglementare identic ă, cu
deosebiri doar în ceea ce
privește competen ța
pentru emiterea dispensei
de rudenie.
Adopția Art. 7 – Nu are corespondent în
N.C.civ. De altfel, textul
mai poate avea doar o
aplicabilitate tranzitorie. 18
18 Potrivit art. 7 C.fam., este oprit ă căsătoria:
48 Tutela Art.8 Art. 275 Reglementare identic ă
Alienația și
debilitatea
mintală Art.9 Art. 276 Reglementare identic ă
a) între adoptator sau ascenden ții lui, pe de o parte, și adoptat ori descenden ții
acestuia, pe de alt ă parte;
b) între copiii adoptatorului, pe de o parte, și cel adoptat sau copii acestuia, pe
de altă parte;
c) între cei adopta ți de aceea și persoană.
Pentru motive temeinice, c ăsătoria între persoanele prev ăzute la lit. b) și c)
poate fi încuviin țată în acelea și condiții ca și căsătoria între rudele în linie
colaterală de gradul al patrulea.
Impedimentul prev ăzut de art. 7 este relativ (exist ă între persoanele determinate
de textul legal).
Din perspectiva sanc țiunii care se aplic ă în cazul înc ălcării sale, impedimentul
prevăzut la art. 7 lit. a) este dirimant (art. 19 C.fam. sanc ționează nesocotirea
lui cu nulitatea absolut ă, în timp ce impedimentele prev ăzute la art. 7 lit. b) și
c) sunt doar prohibitive).
În ceea ce prive ște domeniul de aplicare a acestui impediment, el se refer ă
numai la adop ția cu efecte restrânse (care a fost reglementat ă în fostele art. 75-
78 C.fam.), deoarece, în cazul adop ției cu efecte depline, se aplic ă
impedimentul izvorât din rudenia fireasc ă (potrivit art. 50 alin. (4) din Legea nr.
273/2004 privind regimul juridic al adop ției), pe considerentul c ă rudenia din
adopție este asimilat ă rudeniei fire ști.
Dat fiind c ă, după adoptarea O.U.G. nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al
adopției, care a abrogat prevederile Codului familiei referitoare la adop ție, a
fost reglementat ă numai adop ția cu efecte depline, asimilat ă rudeniei fire ști,
rezultă că impedimentul constând în adop ție este în prezent aplicabil numai în
cazul adop țiilor cu efecte restrânse încheiate sub imperiul Codului familiei
anterior O.U.G. nr. 25/1997.
49 3.4. Analiza impedimentelor la c ăsătorie
3.4.1. Bigamia
Potrivit art. 5 C.fam., este oprit s ă se căsătorească bărbatul
care este c ăsătorit sau femeia care este c ăsătorită.
Art. 273 N.C.civ. prevede, de asemenea, c ă „Este interzis ă
încheierea unei noi c ăsătorii de c ătre persoana care este
căsătorită.”
Este consacrat, astfel, principiul monogamiei , a cărui
încălcare constituie infrac țiunea de bigamie, incriminat ă de art.
303 C.pen. Impedimentul este dirimant (potrivit art. 19 C.fam.,
încălcarea lui se sanc ționează cu nulitatea absolut ă) și absolut
(persoana c ăsătorită nu se poate c ăsători cu nici o alt ă persoană).
În cazul a dou ă căsătorii succesive , se pot face urm ătoarele
precizări, în raport cu soarta primei c ăsătorii:
– dacă prima căsătorie nu a fost valabil încheiat ă și este
lovită de nulitate , iar persoana în cauz ă încheie o a doua c ăsătorie,
nu există bigamie, chiar dac ă prima căsătorie este declarat ă nulă
după încheierea celei de-a doua c ăsătorii, deoarece nulitatea are,
în principiu, efect retroactiv;
– dacă prima căsătorie se desface prin divor ț (art. 37 alin.
(2) și art. 38 C.fam.), nu exist ă bigamie, dar numai dac ă cea de a
doua căsătorie este încheiat ă după data rămânerii irevocabile
(definitive , potrivit N.C.civ.) a hot ărârii de divor ț (art. 39 alin. (1)
C.fam., art. 382 alin. (1) din N.C.civ.);
– dacă prima căsătorie înceteaz ă prin decesul unuia dintre
soți, nu există bigamie, dac ă data încheierii celei de a doua
căsătorii se situeaz ă după data decesului. În cazul în care so țul din
prima căsătorie este declarat mort prin hot ărâre judec ătorească,
ceea ce intereseaz ă, este data mor ții stabilit ă prin hot ărâre
judecătorească și această dată trebuie s ă fie anterioar ă încheierii
noii căsătorii de către soțul supravie țuitor.
50 Cea de a doua c ăsătorie poate fi declarat ă nulă, chiar dac ă
între timp ea a încetat prin decesul oric ăruia dintre so ți, inclusiv al
soțului bigam, sau a fost desf ăcută prin divor ț.
De exemplu , nulitatea c ăsătoriei pentru bigamie poate fi
declarată chiar dac ă, între timp, so țul bigam a decedat. În acest,
caz, soțul din prima c ăsătorie are tot interesul s ă ceară desființarea
celei de a doua c ăsătorii pentru bigamie, pentru a înl ătura de la
moștenire pe so țul supravie țuitor din cea de a doua c ăsătorie.
Dacă, însă, acesta din urm ă a fost de bun ă-credință, necunoscând
cauza de bigamie, p ăstrează calitatea de so ț până la desfiin țarea
căsătoriei, astfel încât la mo ștenirea so țului bigam va veni atât
soțul supravie țuitor din prima c ăsătorie, cât și cel din cea de a
doua căsătorie.
Potrivit art. 22 din C. fam ( art. 293 alin. (2) din
N.C.civ.), în cazul în care so țul unei persoane declarat ă moartă s-a
recăsătorit și, după aceasta, hot ărârea declarativ ă de moarte este
anulată, căsătoria cea nou ă este valabil ă, iar prima c ăsătorie este
desfăcută pe data încheierii noii c ăsătorii. Este un caz de aparentă
bigamie soluționat de legiuitor în favoarea celei de-a doua
căsătorii, ținând seama de faptul c ă aceasta este cea care produce
efecte, prin existen ța în fapt a rela țiilor de familie. Art. 293 alin.
(2) din N.C.civ. prevede expres condi ția ca so țul care s-a
recăsătorit să fi fost de bun ă-credință, soluție pe care doctrina a
susținut-o si sub imperiul Codului familiei . În caz contrar, exist ă
bigamie.
3.4.2. Rudenia
Potrivit art. 6 alin. (1) C.fam. ( art. 274 alin. (1) din
N.C.civ.), este oprit ă căsătoria între rudele în linie dreapt ă, la
nesfârșit, precum și între cele în linie colateral ă până la al
patrulea grad inclusiv .
Cu toate acestea, alin. (2) al art. 6 din C.fam. prevede c ă,
pentru motive temeinice , căsătoria între rudele în linie colateral ă
51 de gradul al patrulea (veri) poate fi încuviin țată de președintele
consiliului jude țean în cuprinsul c ăruia cel care cere aceast ă
încuviințare își are domiciliul sau, dup ă caz, de c ătre primarul
general al municipiului Bucure ști (art. 28 alin. (2) din Legea nr.
119/1996). Motivele temeinice pot s ă constea, spre exemplu, în
starea de graviditate a viitoarei so ții.
Reglementarea se men ține și sub imperiul Noului Cod
civil (alin. (2) al art. 274) , cu particularitatea c ă dispensa de
rudenie, adic ă autorizarea, se acord ă de instan ța de tutel ă în a
cărei circumscrip ție își are domiciliul cel care cere încuviin țarea,
pe baza unui aviz medical special în acest sens.
Este un impediment dirimant (este sanc ționat cu nulitatea
absolută) și relativ (există numai între rudele prev ăzute de lege).
Trei preciz ări sunt necesare:
– rudenia constituie impediment indiferent c ă este din
căsătorie sau din afara c ăsătoriei;
– pentru identitate de ra țiune, rudenia din afara c ăsătoriei
este impediment la c ăsătorie, chiar dac ă nu a fost legal stabilit ă,
atunci când este de notorietate și se reflect ă într-o posesie de stat
evidentă;
– potrivit art. 50 alin. (4) din Legea nr. 273/2004 privind
regimul juridic al adop ției „impedimentul la c ăsătorie izvorât din
rudenie exist ă, potrivit legii, atât între adoptat și descenden ții
acestuia, pe de o parte, și rudele sale fire ști, pe de alt ă parte, cât și
între adoptat și descenden ții acestuia, pe de o parte, și persoanele
cu care a devenit rud ă prin efectul adop ției, pe de alt ă parte.” În
același sens, alin. (3) al art. 274 din N.C.civ. prevede c ă
impedimentul din rudenie se aplic ă și în cazul rudeniei din
adopție.
Prin urmare, în cazul adop ției, impedimentul exist ă sub
două aspecte :
a) în ceea ce prive ște raporturile adoptatului cu rudele sale
firești, deci cu familia de origine, de și, ca urmare a adop ției
52 încetează orice raporturi juridice de rudenie fireasc ă. Este, așadar,
interzisă căsătoria între adoptat și rudele sale fire ști, deoarece
acest impediment are la baz ă existența unei leg ături de sânge;
b) în ceea ce prive ște raporturile dintre adoptator și rudele
acestuia și adoptat este de asemenea interzis ă căsătoria, deoarece
adopția, fiind cu efecte depline este asimilat ă rudeniei fire ști.
3.4.3. Tutela
Potrivit art. 8 C.fam., în timpul tutelei, c ăsătoria este oprit ă
între tutore și persoana minor ă ce se află sub tutela sa.
Aceeași reglementare se reg ăsește în art. 275 din N.C.civ .
Impedimentul este relativ , prohibitiv sub imperiul C.fam.
(nu atrage nulitatea c ăsătoriei) și dirimant sub imperiul N.C.civ.,
care îl sanc ționează cu nulitatea relativ ă.
3.4.4. Aliena ția, debilitatea mintal ă și lipsa
vremelnic ă a facultăților mintale
Potrivit art. 9 teza I C.fam., este oprit s ă se căsătorească
alienatul mintal și debilul mintal. Reglementarea identic ă se
regăsește în art. 276 din N.C.civ.
Este un impediment dirimant , deoarece înc ălcarea lui se
sancționează cu nulitatea absolut ă (art. 19 C.fam.), și absolut ,
deoarece persoana care se afl ă într-o asemenea situa ție nu se poate
căsători cu nici o alt ă persoană.
Alienatul sau debilul mintal nu se poate c ăsători,
indiferent dac ă este sau nu pus sub interdic ție, deoarece textul nu
distinge. Deci nu exist ă identitate de situa ție între starea care
generează acest impediment și lipsa capacit ății de exerci țiu a
persoanei;
Alienatul sau debilul mintal nu se poate c ăsători nici m ăcar
în momentele de luciditate pasager ă. Cu alte cuvinte, aceast ă
situație nu se rezum ă la o lipsă a discern ământului.
53 Alienația sau debilitatea mintal ă constituie impediment la
căsătorie, deoarece o asemenea stare este incompatibil ă cu
finalitatea c ăsătoriei.
Pot fi încadrate în categoria aliena ției și debilității mintale
bolile psihice grave, precum: schizofrenia, oligofrenia, precum și
alte afecțiuni care altereaz ă grav și permanent discern ământul
persoanei, chiar dac ă aceasta cunoa ște unele perioade pasagere de
luciditate.
Spre deosebire de art. 9 C.fam., care în teza a II-a,
interzice c ăsătoria celui lipsit vremelnic de facult ățile mintale, cât
timp nu are discern ământul faptelor sale, noul Cod civil
reglementeaz ă distinct aceast ă ipoteză în art. 299 . Conținutul
normativ este identic, numai c ă, din punctul de vedere al tehnicii
legislative, s-a optat pentru dou ă texte separate, sanc țiunea fiind
diferită pentru fiecare caz în parte. Astfel, numai aliena ția sau
debilitatea mintal ă este impediment la c ăsătorie a cărui încălcare
se sancționează cu nulitatea absolut ă, pe când lipsa vremelnic ă a
discernământului constituie doar o cauz ă de nulitate relativ ă.
Lipsa vremelnic ă a discern ământului poate fi determinat ă de
diverse cauze (boal ă gravă, alta decât aceea care poate fi
calificată ca aliena ție mintală sau debilitate mintal ă, beție, hipnoz ă
etc.).
54 CAPITOLUL 2
Formalit ăți pentru încheierea c ăsătoriei
Secțiunea 1. Ra țiunea reglement ării. Clasificare
Sub imperiul Codului familiei, condițiile de form ă ale
căsătoriei sunt reglementate de art. 11-18 C.fam., art. 27-32 din
Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civil ă și art. 38-46
din Metodologia nr. 1/199719 pentru aplicarea unitar ă a Legii nr.
119/1996 (numit ă în continuare, brevitatis causa , Metodologie).
Toate aceste dispozi ții legale trebuie avute în vedere astfel
cum au fost modificate și completate prin Legea nr. 23/199920
pentru modificarea și completarea unor dispozi ții din Codul
familiei și din Legea nr. 119/1996. Aceast ă din urmă reglementare
a fost adoptat ă pentru a asigura concordan ța dintre reglement ările
interne și prevederile Conven ției O.N.U. privind consim țământul
la căsătorie, vârsta minim ă pentru c ăsătorie și înregistrarea
căsătoriilor, ratificat ă de România prin Legea nr.116/199221.
Noul Cod civil reglementeaz ă formalitățile pentru
încheierea c ăsătoriei în art. 278-292 . Dispozi țiile legale din
Legea nr. 119/1996 vor fi modificate în mod corespunz ător prin
legea pentru punerea în aplicare a N.C.civ.
Condițiile de form ă ale căsătoriei sunt prev ăzute în
următoarele scopuri :
a) pentru a asigura îndeplinirea condi țiilor de fond ale
căsătoriei și lipsa impedimentelor la c ăsătorie;
b) pentru a asigura recunoa șterea public ă a căsătoriei;
c) pentru a asigura mijloacele de prob ă a căsătoriei.
19 Emisă de Departamentul pentru Administra ție Publică Locală și Ministerul
de Interne și publicat ă în M.Of. nr. 318 bis din 19 noiembrie 1997.
20 Publicată în M.Of. nr. 35 din 28 ianuarie 1999.
21 Publicată în M.Of. nr. 330 din 24 decembrie 1992.
55
Din punctul de vedere al momentului în care intervin,
condițiile de form ă ale căsătoriei pot fi clasificate în:
1) formalități premerg ătoare încheierii c ăsătoriei;
2) formalități privind încheierea/celebrarea c ăsătoriei (care
determină și momentul încheierii c ăsătoriei);
3) formalit ăți ulterioare încheierii c ăsătoriei (în cadrul
cărora se asigur ă și dovada c ăsătoriei).
Secțiunea 2. Formalit ăți premerg ătoare celebr ării căsătoriei
În cadrul acestor formalit ăți se înscriu:
¾ Declarațiile pentru încheierea c ăsătoriei, respectiv:
declarația privind comunicarea reciproc ă a stării de
sănătate, declara ția de căsătorie, declara ția cu privire la
nume, declara ția pentru încuviin țarea căsătoriei
minorului;
¾ Publicitatea declara ției de căsătorie;
¾ Opoziția la căsătorie.
2.1. Declara țiile pentru încheierea c ăsătoriei
2.1.1. Declara ția privind comunicarea reciproc ă
a stării de sănătate
Potrivit art. 278 din N.C.civ., „C ăsătoria nu se încheie
dacă viitorii so ți nu declar ă că și-au comunicat reciproc starea
sănătății lor. Dispozi țiile legale prin care este oprit ă căsătoria
celor care sufer ă de anumite boli r ămân aplicabile.”
Nu rezult ă expres dac ă declarația privind comunicarea
reciprocă a stării de sănătate este, ca „instrumentum”, cuprins ă sau
nu în chiar declara ția de căsătorie.
În prezent, declara ția de căsătorie cuprinde și declarația în
sensul că viitorii so ți și-au comunicat reciproc starea de s ănătate.
56 Această soluție ar trebui men ținută și sub imperiul Codului
familiei, prin reglementarea detaliat ă emisă pe baza Legea nr.
119/1996 (art. 41 din Metodologie).
2.1.2. Declara ția de căsătorie
Declarația de căsătorie este actul prin care viitorii so ți își
exprimă voința în vederea încheierii c ăsătoriei.
Potrivit art. 12 și art. 13 din C.fam.:
„Art. 12. – Cei care vor s ă se căsătorească vor face,
personal, declara ția de căsătorie le serviciul de stare civil ă la care
urmează a se încheia c ăsătoria.
Dac ă unul dintre viitorii so ți nu se afl ă în localitatea unde
urmează a se încheia c ăsătoria, el va putea face declara ția de
căsătorie în localitatea unde se afl ă, la serviciul de stare civil ă,
care o va transmite, din oficiu și fără întârziere, serviciului de
stare civil ă competent pentru încheierea c ăsătoriei.
Art. 13. – În declara ția de căsătorie, viitorii so ți vor arăta că
nu există nici o piedic ă legală la căsătorie. Odat ă cu declara ția de
căsătorie, ei vor prezenta dovezile cerute de lege.”
Potrivit art. 280 N.C.civ .:
„(1) Cei care vor s ă se căsătorească vor face personal
declarația de căsătorie, potrivit legii, la prim ăria unde urmeaz ă a
se încheia c ăsătoria.
(2) În cazurile prev ăzute de lege, declara ția de căsătorie
se poate face și în afara sediului prim ăriei.
(3) Atunci când viitorul so ț este minor, p ărinții sau, dup ă
caz, tutorele vor face personal o declara ție prin care încuviin țează
încheierea c ăsătoriei. Dispozi țiile art. 272 alin. (5) r ămân
aplicabile.
(4) Dac ă unul dintre viitorii so ți, părinții sau tutorele nu
se află în localitatea unde urmeaz ă a se încheia c ăsătoria, ei pot
face declara ția la prim ăria în a c ărei rază teritorial ă își au
57 domiciliul sau re ședința, care o transmite, în termen de 48 de ore,
la primăria unde urmeaz ă a se încheia c ăsătoria.”
De asemenea, art. 281 din N.C.civ. prevede c ă „ (1) În
declarația de căsătorie, viitorii so ți vor arăta că nu există niciun
impediment legal la c ăsătorie și vor men ționa numele de familie
pe care îl vor purta în timpul c ăsătoriei, precum și regimul
matrimonial ales.
(2) Odat ă cu declara ția de căsătorie ei vor prezenta
dovezile cerute de lege pentru încheierea c ăsătoriei.”
Din analiza comparativ ă a celor dou ă reglement ări
rezultă o reglementare identic ă:
¾ Conținutul declara ției de căsătorie
Declarația de c ăsătorie trebuie s ă cuprind ă: voința
neîndoielnic ă a viitorilor so ți de a se c ăsători, faptul c ă îndeplinesc
condițiile legale pentru c ăsătorie, respectiv c ă nu exist ă
impedimente la c ăsătorie, precum și numele pe care îl vor purta în
timpul căsătoriei.
O noutate fa ță de actuala reglementare o constituie faptul
că declarația de căsătorie trebuie s ă facă referire și la regimul
matrimonial ales.
¾ Formalități privind înregistrarea declara ției de
căsătorie
Declarația de căsătorie se face personal de către fiecare
dintre viitorii so ți, în scris și se semneaz ă de către declarant în fa ța
ofițerului de stare civil ă.
Viitorii so ți trebuie s ă prezinte actele de identitate,
certificatele de na ștere, certificatele medicale privind starea
sănătății și, când este cazul, dovezi privind desfacerea sau
încetarea c ăsătoriei anterioare ori dispensa de vârst ă sau de
58 rudenie, în condi țiile art. 4 și 6 C.fam., și confrunt ă datele înscrise
în declara ție cu actele prezentate.
De lege lata , declarația de căsătorie se face la serviciul
public comunitar local de eviden ță a persoanelor sau, dup ă caz, la
primăria competent ă unde urmeaz ă a se încheia c ăsătoria (art. 28
alin. 1 din Legea nr. 119/1996) 22. Dacă unul dintre viitorii so ți nu
se află în unitatea administrativ-teritorial ă unde urmeaz ă a se
încheia căsătoria, el poate face declara ția de căsătorie la serviciul
public comunitar local de eviden ță a persoanelor sau, dup ă caz, la
primăria unității administrativ-teritoriale unde se afl ă temporar,
care o transmite în termen de 48 de ore serviciului public
comunitar local de eviden ță a persoanelor sau, dup ă caz, prim ăriei
unde urmeaz ă a se încheia c ăsătoria (art. 28 alin. 3 din Legea nr.
119/1996).
Aceeași reglementare se men ține în noul Cod civil prin
alin. (4) al art. 280 .
2.1.3. Declara ția cu privire la nume
Declarația de căsătorie cuprinde și declarația cu privire la
numele pe care viitorii so ți urmeaz ă să-l poarte în timpul
căsătoriei.
În prezent, declara ția cu privire la nume se poate face îns ă
și ulterior înregistr ării declara ției de c ăsătorie, pân ă la
încheierea c ăsătoriei, în scris, și se anexeaz ă la declara ția de
căsătorie (art. 41 alin. (2) din Metodologie). Dac ă viitorii so ți nu
au declarat nimic cu privire la nume, pân ă la momentul încheierii
căsătoriei, se consider ă că au înțeles să-și păstreze fiecare numele.
Aceste solu ții se vor men ține și sub imperiul noului Cod civil .
22 Serviciile publice comunitare de eviden ță a persoanelor au fost înfiin țate prin
OG. nr 84/2001, cu modific ările și complet ările ulterioare, prin reorganizarea
compartimentelor de stare civil ă din aparatul propriu al consiliilor locale și al
formațiunilor locale de eviden ță a popula ției din structura Ministerului
Administra ției și Internelor. N.C.civ. se refer ă generic la prim ăria unde
urmează a se încheia c ăsătoria (art. 280 alin. 1). Noul Cod civil se refer ă la
primărie și la ofițerul de stare civil ă.
59 Sub imperiul Codului familiei , potrivit art. 27 alin. (2)
C.fam., so ții pot să-și păstreze numele lor dinaintea c ăsătoriei, să
ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. Nu sunt permise
alte combina ții de nume. So țul supravie țuitor sau so țul divorțat
care a rămas cu numele comun dobândit la încheierea c ăsătoriei
care a încetat prin deces sau care și-a păstrat numele comun, în
condițiile art. 40 alin. (2) C.fam., dup ă ce căsătoria s-a desf ăcut
prin divor ț, dacă se recăsătorește, poate purta acest nume ca nume
comun cu noul so ț.
Potrivit art. 282 din N.C.civ., „Viitorii so ți pot conveni s ă
își păstreze numele dinaintea c ăsătoriei, să ia numele oric ăruia
dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un so ț poate să își
păstreze numele de dinaintea c ăsătoriei, iar cel ălalt să poarte
numele lor reunite.”
Comparând cele dou ă reglement ări, rezultă că:
Art. 27 alin. (2) C.fam. confer ă viitorilor so ți o triplă
variantă de alegere :
– să-și păstreze fiecare numele dinaintea c ăsătoriei, când,
prin căsătorie, nu se produce nici un efect asupra numelui (A,B);
– să aleagă ca nume comun pe acela al unuia dintre viitorii
soți, când, prin c ăsătorie, se schimb ă numele unuia dintre ei (A
sau B);
– să aleagă ca nume comun un nume compus din numele
lor reunite, când, prin c ăsătorie, se schimb ă numele ambilor so ți
(AB).
Limitarea prin lege a posibilit ăților de alegere a numelui
are o rațiune practic ă evidentă: o libertate neîngr ădită a viitorilor
soți de a-și schimba numele prin efectul c ăsătoriei ar putea
conduce la complica ții tehnice ulterioare (în cazul unor c ăsătorii
succesive; în cazul divor țului; în stabilirea numelui copiilor din
60 căsătorie), dup ă cum ar putea exista riscul ca viitorii so ți să creeze
combinații artificiale, f ără o justificare temeinic ă.
Art. 282 din N.C.civ. adaug ă la aceste variante și
posibilitatea ca un so ț să-și păstreze numele dinaintea c ăsătoriei,
iar celălalt să poarte numele lor reunite (A, AB sau AB, B).
Prin aceasta, legiuitorul a dat curs propunerilor din
doctrină, ținând seama de jurispruden ța CEDO în materie23.
2.1.4. Declara ția pentru încuviin țarea căsătoriei
minorului
Spre deosebire de actuala reglementare, care nu
reglementeaz ă forma în care p ărinții sau tutorele încuviin țează
căsătoria minorului, art. 280 alin. (3) prevede expres c ă aceștia
23 A se vedea V.Berger, Jurispruden ța Curții europene a drepturilor omului,
IRDO, 2005, p. 426-429. Astfel, Curtea european ă, prin Hotărârea din 22
februarie 1994 , în cazul Burghartz contra Elve ției a reținut că, deși art. 8 din
Convenție nu con ține dispozi ții explicite în materie de nume, în calitate de
mijloc de identificare personal ă și de apartenen ță la o familie, numele unei
persoane prive ște și viața privată și de familie a acesteia. Faptul c ă statul și
societatea au interes s ă îi reglementeze utilizarea nu înseamn ă un obstacol, c ăci
aceste aspecte de drept public sunt compatibile cu via ța privată, conceput ă ca
încorporând, într-o anumit ă măsură, dreptul pentru individ de a face și dezvolta
relații cu semenii s ăi, inclusiv în domeniul profesional sau comercial. În aceste
condiții, conservarea de c ătre petiționar a numelui de familie sub care, dup ă
spusele lui, este cunoscut în mediile academice, poate influen ța cariera sa într-
un fel care nu trebuie neglijat. Art. 8 este deci aplicabil. Prin urmare, ar trebui
să se recunoasc ă și posibilitatea oric ăruia dintre viitorii so ți de a purta în timpul
căsătoriei numele celuilalt so ț, ca nume comun, reunit cu propriul s ău nume.
S-a discutat în doctrin ă în sensul c ă excluderea acestei variante este de natur ă să
nesocoteasc ă dispozițiile art. 8 din Conven ția european ă, respectiv ale art. 26
din Constitu ție, referitoare la dreptul fundamental al persoanei la respectarea
vieții private și de familie. A se vedea M.Avram, Numele so ților în dreptul
român și în lumina Conven ției europene pentru ap ărarea drepturilor și
libertăților fundamentale , în “Curierul judiciar” nr. 10/2002, p.7-16; Iulius
Cezar Dumitrescu, Un aspect privind reglementarea alegerii numelui de
familie de c ătre soți, Dreptul nr. 10/2004 , p. 132-136.
61 vor face personal o declara ție la prim ăria unde urmeaz ă să se
încheie c ăsătoria. Aceea și soluție se aplic ă și în cazul altor
persoane sau autorit ăți abilitate s ă exercite drepturile p ărintești.
2.2. Publicitatea declara ției de căsătorie
Sub imperiul Codului familiei, după înregistrarea
declarațiilor de c ăsătorie, se va face publicitatea inten ției de
căsătorie a viitorilor so ți. Astfel, potrivit art. 131 din C.fam. și art.
281 din Legea nr. 119/1996, introduse prin Legea nr. 23/1999,
declarația de căsătorie se public ă, în extras, într-un loc anume
stabilit la sediul prim ăriei unde se va încheia c ăsătoria, prin grija
ofițerului de stare civil ă. Extrasul trebuie s ă cuprindă, în mod
obligatoriu, data afi șării, datele de stare civil ă ale viitorilor so ți,
precum și înștiințarea că orice persoan ă poate face opozi ție la
căsătorie, în termen de 10 zile de la data afi șării (art. 131 alin. 2
din C.fam.).
Noul Cod civil în art. 238 con ține o reglementare aproape
identică, astfel:
„(1) În aceea și zi cu primirea declara ției de căsătorie,
ofițerul de stare civil ă dispune publicarea acesteia, prin afi șarea în
extras, într-un loc special amenajat la sediul prim ăriei și pe pagina
de internet a acesteia unde urmeaz ă să se încheie c ăsătoria și, după
caz, la sediul prim ăriei unde cel ălalt soț își are domiciliul sau
reședința.
(2) Extrasul din declara ția de căsătorie cuprinde, în mod
obligatoriu: data afi șării, datele de stare civil ă ale viitorilor so ți și,
după caz, încuviin țarea părinților sau a tutorelui, precum și
înștiințarea că orice persoan ă poate face opozi ție la căsătorie, în
termen de 10 zile de la data afi șării.
(3) C ăsătoria se încheie dup ă 10 zile de la afi șarea
declarației de căsătorie, termen în care se cuprind atât data afi șării,
cât și data încheierii c ăsătoriei.
62 (4) Primarul municipiului, al sectorului municipiului
București, al orașului sau al comunei unde urmeaz ă a se încheia
căsătoria poate s ă încuviin țeze, pentru motive temeinice,
încheierea c ăsătoriei înainte de împlinirea termenului prev ăzut la
alin. (3).”
Ca și elemente de noutate , art. 238 N.C.civ. prevede și
afișarea încuviin țării părinților sau a tutorelui, dup ă caz.
De asemenea, termenul de 10 zile pentru celebrarea
căsătoriei se calculeaz ă de la data afi șării declara ției de căsătorie,
în timp ce, potrivit actualei reglement ări termenul se calculeaz ă de
la data declara ției de căsătorie. Impactul practic al reglement ării
este însă minim, dat fiind c ă, în principiu, declara ția trebuie s ă fie
afișată în ziua primirii.24
În sfârșit, ca și un element de noutate , noul Cod civil
prevede, în art. 284 , reînnoirea declara ției de căsătorie , în cazul
în care aceasta nu s-a încheiat în termen de 30 de zile de la data
afișării declara ției de căsătorie. De asemenea, dac ă viitorii so ți
24 Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr.119/1996, c ăsătoria se încheie în termen
de 10 zile, în care se cuprind atât ziua când s-a f ăcut declara ția de căsătorie, cât
și ziua încheierii c ăsătoriei, iar dac ă unul dintre so ți a făcut declara ția de
căsătorie la un alt serviciu public comunitar local de eviden ță a persoanelor
decât acela unde se va încheia c ăsătoria, termenul se calculeaz ă de la data
primirii ambelor declara ții de căsătorie la acest din urm ă serviciu.
Potrivit art. 29 alin. (2) din Legea nr.119/1996, c ăsătoria se poate încheia și
înainte de expirarea acestui termen, cu aprobarea primarului municipiului, al
sectorului municipiului Bucure ști, al orașului sau al comunei unde urmeaz ă să
se încheie c ăsătoria; aprobarea se d ă pentru motive temeinice (de exemplu,
viitoarea so ție este îns ărcinată și nașterea ar urma s ă aibă loc înăuntrul
termenului de 10 zile etc.). De asemenea, potrivit art. 8 alin. (4) din Legea nr.
119/1996, comandantul navei poate încheia c ăsătorii numai între persoane de
cetățenie român ă. El poate aproba, pentru motive temeinice, reducerea
termenului prev ăzut la art. 29 alin. (2).
Instituirea termenului de 10 zile are un dublu scop: pe de o parte, este un
termen de gândire pentru viitorii so ți (în care ace știa pot să revină asupra
hotărârii de a se c ăsători) și – pe de alta – d ă posibilitatea ter țelor persoane s ă
facă opoziție la căsătorie.
63 doresc să modifice declara ția inițială, ei trebuie s ă facă o nouă
declarație și să se dispun ă publicarea acesteia.
Sub imperiul actualei reglement ări, după expirarea
termenului de 10 zile, c ăsătoria se poate încheia numai pân ă la
expirarea termenului de valabilitate a certificatelor medicale; în
cazul expir ării termenului de valabilitate a acestor certificate (14
zile de la data emiterii, potrivit art. 31 lit. C din Metodologie),
viitorii so ți sunt obliga ți să depună noi certificate medicale
referitoare la starea s ănătății lor (art. 42 alin. 3 din Metodologie).
2.3. Opozi ția la căsătorie
Potrivit art. 14 C.fam.,
„Orice persoan ă poate face opunere la c ăsătorie, dac ă
există o piedic ă legală ori dacă alte cerin țe ale legii nu sunt
îndeplinite.
Opunerea la c ăsătorie se va face numai în scris, cu ar ătarea
dovezilor pe care ea se întemeiaz ă.”
Opozi ția la căsătorie este actul juridic unilateral prin care o
persoană aduce la cuno ștința ofițerului de stare civil ă existența
unui impediment la c ăsătorie sau neîndeplinirea altei cerin țe
legale pentru încheierea acesteia.
De asemenea, art. 285 din N.C.civ. prevede c ă:
„(1) Orice persoan ă poate face opozi ție la căsătorie, dac ă
există un impediment legal sau dac ă alte cerin țe ale legii nu sunt
îndeplinite.
(2) Opozi ția la căsătorie se face numai în scris, cu ar ătarea
dovezilor pe care se întemeiaz ă.”
Reglementarea este, a șadar, identic ă.
Opozi ția la căsătorie prezint ă următoarele caracteristici :
a) poate fi f ăcută de orice persoan ă și chiar din oficiu de
către ofițerul de stare civil ă, când acesta constat ă personal c ă nu
64 sunt îndeplinite condi țiile legale pentru încheierea c ăsătoriei; ea
poate fi făcută și de procuror;
b) opoziția se face în termenul de 10 zile dintre data
înregistrării și afișării declara ției de căsătorie și data încheierii
căsătoriei;
c) opoziția se face numai în scris și trebuie s ă arate
dovezile pe care se întemeiaz ă.
Opozițiile care nu îndeplinesc condi țiile legale nu sunt
obligatorii pentru ofi țerul de stare civil ă; ele constituie doar acte
oficioase, de informare. Îns ă, în temeiul art. 15 C.fam., ofi țerul de
stare civil ă este obligat s ă verifice aceste informa ții.
Primind opozi ția, ofițerul de stare civil ă va proceda dup ă
cum urmeaz ă:
a) dacă opoziția este neîntemeiat ă, nu va ține seama de
aceasta și va instrumenta încheierea c ăsătoriei;
b) dacă opoziția necesit ă timp pentru verificare, va putea
amâna data încheierii c ăsătoriei, dup ă care va hot ărî dacă va
instrumenta sau nu încheierea c ăsătoriei;
c) dacă opoziția este întemeiat ă, va refuza încheierea
căsătoriei, întocmind un proces-verbal în acest sens (art. 30 din
Legea nr. 119/1996 și art. 45 alin. (2) din Metodologie). Tot
astfel, potrivit art. 286 din N.C.civ ., „Ofițerul de stare civil ă
refuză să celebreze c ăsătoria dacă, pe baza verific ărilor pe care
este obligat s ă le efectueze, a opozi țiilor primite sau a
informațiilor pe care le de ține, în măsura în care acestea din urm ă
sunt notorii, constat ă că nu sunt îndeplinite condi țiile prevăzute de
lege.”
Potrivit art. 10 din Legea nr. 119/1996, persoana
nemulțumită poate sesiza judec ătoria în raza c ăreia domiciliaz ă,
care se va pronun ța asupra refuzului de ofi țerului de stare civil ă de
a instrumenta încheierea c ăsătoriei.
65 Secțiunea 3. Formalit ăți privind celebrarea c ăsătoriei
3.1. Celebrarea c ăsătoriei
Căsătoria este un act juridic solemn, care presupune
respectarea anumitor condi ții de form ă, cerute ad validitatem .
Dată fiind complexitatea acestor condi ții, se poate vorbi chiar de
procedura încheierii c ăsătoriei .
Potrivit art. 11 C.fam. și art. 27 din Legea nr. 119/1996,
căsătoria se încheie de c ătre ofițerul de stare civil ă, la sediul
serviciului public comunitar de eviden ța persoanelor sau, dup ă
caz, al prim ăriei în a c ărei rază de competen ță teritorial ă își are
domiciliul sau re ședința unul dintre viitorii so ți.
De asemenea, potrivit art. 16 C.fam., astfel cum a fost
modificat prin Legea nr. 23/1997:
„(1) Căsătoria se încheie prin consim țământul viitorilor
soți, care sunt obliga ți să fie prezen ți împreun ă, însoțiți de doi
martori, la sediul serviciului public comunitar de eviden ța
persoanelor, pentru a- și exprima consim țământul personal și în
mod public în fa ța ofițerului de stare civil ă.
(2) Cu toate acestea, în cazurile ar ătate de legea special ă,
ofițerul de stare civil ă va putea încheia c ăsătoria și în afara
sediului serviciului de stare civil ă, cu respectarea condi țiilor
prevăzute în alin. (1).”
Potrivit art. 279 alin. (1) din N.C.civ.:
„(1) C ăsătoria se celebreaz ă de către ofițerul de stare
civilă, la sediul prim ăriei.
(2) Prin excep ție, căsătoria se poate celebra, cu aprobarea
primarului, de c ătre un ofi țer de stare civil ă de la o alt ă primărie
decât cea în a c ărei rază teritorială domiciliaz ă sau își au reședința
viitorii so ți, cu obligativitatea în științării primăriei de domiciliu
sau de reședință a viitorilor so ți, în vederea public ării.”
66 Tot astfel, potrivit art. 287 din N.C.civ.:
„(1) Viitorii so ți sunt obliga ți să se prezinte împreun ă la
sediul prim ăriei, pentru a- și da consim țământul la c ăsătorie în
mod public, în prezen ța a 2 martori, în fa ța ofițerului de stare
civilă.
(2) Cu toate acestea, în cazurile prev ăzute de lege, ofi țerul
de stare civil ă poate celebra c ăsătoria și în afara sediului
serviciului de stare civil ă, cu respectarea celorlalte condi ții
menționate la alin. (1).
(3) Persoanele care apar țin minorit ăților naționale pot
solicita celebrarea c ăsătoriei în limba lor matern ă, cu condi ția ca
ofițerul de stare civil ă sau cel care oficiaz ă căsătoria să cunoască
această limbă.”
Art. 288 din N.C.civ., reglementeaz ă condiția martorilor la
încheierea c ăsătoriei, astfel:
„(1) Martorii atest ă faptul c ă soții și-au exprimat
consimțământul potrivit art. 287.
(2) Nu pot fi martori la încheierea c ăsătoriei incapabilii,
precum și cei care din cauza unei deficien țe psihice sau fizice nu
sunt apți să ateste faptele prev ăzute la alin. (1).
(3) Martorii pot fi și rude sau afini, indiferent de grad, cu
oricare dintre viitorii so ți.”
Din analiza acestor dispozi ții legale, rezult ă că
solemnitatea c ăsătoriei const ă în următoarele:
A) Căsătoria se încheie în fața unei autorit ăți, respectiv a
ofițerului de stare civil ă.
În ceea ce prive ște competen ța ofițerului de stare civil ă,
pot fi deosebite mai multe aspecte:
a) competen ța material ă (ratione materiae ): cel care
instrumenteaz ă încheierea c ăsătoriei trebuie s ă a i bă calitatea de
67 ofițer de stare civil ă25, altfel c ăsătoria este lovit ă de nulitate
absolută. Cu toate acestea, potrivit art. 7 din Legea nr. 119/1996,
actele de stare civil ă întocmite de o persoan ă care a exercitat în
mod public atribu țiile de ofi țer de stare civil ă, cu respectarea
prevederilor legale, sunt valabile, chiar dac ă acea persoan ă nu
avea aceast ă calitate. Este o aplica ție a principiului error
communis facit ius ;
b) competen ța personal ă (rationae personae ): ofițerul de
stare civil ă este competent dac ă cel puțin unul dintre viitorii so ți
își are domiciliul sau re ședința în localitatea unde urmeaz ă să se
încheie căsătoria. Alegerea apar ține viitorilor so ți. Nerespectarea
competen ței personale nu este sanc ționată cu nulitatea c ăsătoriei;
c) competen ța teritorial ă (ratione loci ): este determinat ă
de limitele teritoriului comunei, ora șului, municipiului sau
sectorului municipiului Bucure ști unde se afl ă serviciul public
comunitar local de eviden ța persoanelor în cadrul c ăruia
funcționează ofițerul de stare civil ă; nici înc ălcarea dispozi țiilor
legale privind competen ța ratione loci nu se sanc ționează cu
nulitatea c ăsătoriei.
Din cele de mai sus, rezult ă că – din punctul de vedere al
competen ței ofițerului de stare civil ă –, solemnitatea c ăsătoriei
25 Potrivit art. 3 din Legea nr. 119/1996, cu modific ările și complet ările
ulterioare, atribu țiile de stare civil ă se îndeplinesc de c ătre consiliile jude țene și
de către servicii publice comunitare locale de eviden ță a persoanelor ale
municipiilor, sectoarelor municipiului Bucure ști, orașelor și comunelor, prin
ofițerii de stare civil ă. Sunt ofițeri de stare civil ă: primarii municipiilor,
sectoarelor municipiului Bucure ști, orașelor și comunelor, șefii misiunilor
diplomatice și ai oficiilor consulare de carier ă ale României, comandan ții de
nave și aeronave. Ace știa pot delega sau retrage, dup ă caz, exercitarea
atribuțiilor de stare civil ă viceprimarului, secretarului sau altor func ționari din
aparatul propriu al prim ăriei, respectiv unuia dintre agen ții diplomatici sau
unuia dintre func ționari consulari.
68 este condi ționată doar de respectarea competen ței materiale,
deoarece numai aceast ă condiție este cerut ă ad validitatem .
B) Căsătoria se încheie într-un anumit loc , și anume la
sediul prim ăriei.
Prin excep ție, căsătoria se poate încheia și în afara sediului
primăriei, dacă din motive temeinice unul dintre so ți se află în
imposibilitatea de a se prezenta. De exemplu, unul dintre viitorii
soți este infirm, grav bolnav sau pe patul de moarte, ori viitoarea
soție are o sarcin ă înaintată și nu se poate deplasa.
C) Căsătoria se încheie în prezența efectiv ă și
concomitent ă a viitorilor so ți, care trebuie s ă-și exprime
consimțământul personal, precum și în prezen ța a doi martori .
Instituția martorilor la încheierea c ăsătoriei a fost introdus ă
prin Legea nr. 23/1999, pentru a asigura concordan ța cu
prevederile Conven ției O.N.U. de la New York, din 10 decembrie
1962, privind consim țământul la c ăsătorie, vârsta minim ă pentru
căsătorie și înregistrarea c ăsătoriilor, ratificat ă de România prin
Legea nr. 116/1992.
Spre deosebire de actuala reglementare din Codul
familiei, art. 288 din N.C.civ. consacr ă un text expres martorilor ,
stabilind rolul acestora, precum și unele incapacit ăți speciale
pentru martori, astfel:
„(1) Martorii atest ă faptul c ă soții și-au exprimat
consimțământul potrivit art. 287.
(2) Nu pot fi martori la încheierea c ăsătoriei incapabilii,
precum și cei care din cauza unei deficien țe psihice sau fizice nu
sunt apți să ateste faptele prev ăzute la alin. (1).
(3) Martorii pot fi și rude sau afini, indiferent de grad, cu
oricare dintre viitorii so ți.”
D) Căsătoria se încheie în mod public , adică în astfel de
condiții care să permită oricărei persoane s ă asiste.
69 Aceasta este o publicitate virtual ă, spre deosebire de
publicitatea efectiv ă care este asigurată prin prezen ța celor doi
martori. Aceasta înseamn ă că nu este obligatoriu ca, la încheierea
căsătoriei, să asiste și alte persoane, în afara viitorilor so ți și a
celor doi martori, dar este necesar ca încheierea c ăsătoriei să se
facă în asemenea condi ții încât s ă permită și accesul altor
persoane.
Din cele de mai sus, putem trage concluzia c ă
solemnitatea c ăsătoriei const ă într-un ansamblu de condi ții,
care trebuie respectate ad validitatem , spre deosebire de dreptul
comun unde, de regul ă, caracterul solemn al actului juridic este
dat fie de forma scris ă, fie de forma autentic ă necesară ad
validitatem .
3.2. Momentul încheierii c ăsătoriei
Potrivit art. 31 din Legea nr. 119/1996 și art. 44 alin. (1)
din Metodologie, la încheierea c ăsătoriei, ofițerul de stare civil ă ia
consimțământul viitorilor so ți și apoi îi declar ă căsătoriți.
Din analiza acestor prevederi rezult ă că momentul
încheierii c ăsătoriei este acela în care ofi țerul de stare civil ă
constată existența consim țământului viitorilor so ți și îi declar ă
căsătoriți.
Noul Cod civil consacră expres aceast ă soluție în art.
289, potrivit c ăruia „Căsătoria este încheiat ă în momentul în care,
după ce ia consim țământul fiec ăruia dintre viitorii so ți, ofițerul de
stare civil ă îi declară căsătoriți.”
70 Secțiunea 4. Formalit ăți ulterioare încheierii c ăsătoriei
4.1. Întocmirea actului de c ăsătorie
După încheierea c ăsătoriei, ofi țerul de stare civil ă este
ținut să îndeplineasc ă anumite formalit ăți procedurale, majoritatea
menite să asigure dovada c ăsătoriei.
Astfel, potrivit Codului familiei, „Dup ă ce ofițerul de stare
civilă a luat consim țământul viitorilor so ți și i-a declarat c ăsătoriți,
la citește dispozi țiile din Codul familiei referitoare la drepturile și
îndatoririle so ților și întocme ște de îndat ă actul de c ăsătorie în
registrul actelor de stare civil ă, care se semneaz ă de către soți, de
cei doi martori și de către ofițerul de stare civil ă.” (art. 17 C.fam.,
art. 31 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 și art. 44 alin. (1) din
Metodologie).
Tot astfel, art. 290 din N.C.civ. prevede c ă „După
încheierea c ăsătoriei, ofi țerul de stare civil ă întocmește, de îndat ă,
în registrul actelor de stare civil ă, actul de c ăsătorie, care se
semnează de către soți, de cei 2 martori și de către ofițerul de stare
civilă.”
Actul de c ăsătorie se semneaz ă de către soți – cu numele
de familie pe care s-au învoit s ă-l poarte în timpul c ăsătoriei.
Prin urmare, dup ă încheierea c ăsătoriei, aceasta se
înregistreaz ă în registrul de stare civil ă, prin întocmirea actului de
căsătorie, pe baza c ăruia se elibereaz ă certificatul de c ăsătorie.
Din analiza prevederilor legale men ționate mai sus, rezult ă
că înregistrarea c ăsătoriei nu are valoare constitutiv ă, ci este
doar un element de prob ă, și anume, în principiu, singurul mijloc
de probă. De aceea, c ăsătoria este valabil încheiat ă, chiar dac ă
ofițerul de stare civil ă a omis să întocmeasc ă actul de c ăsătorie; tot
astfel, căsătoria este valabil ă, chiar dac ă, după întocmirea actului
de căsătorie, s-a omis semnarea acestuia de c ătre persoanele
prevăzute de lege.
71 4.2. Dovada c ăsătoriei
Potrivit art. 18 din C.fam., c ăsătoria nu poate fi dovedit ă
decât prin certificatul de c ăsătorie, eliberat pe baza actului
întocmit în registrul de stare civil ă.
De asemenea, art. 13 din Legea nr. 119/1996 prevede c ă
starea civil ă se dovede ște cu actele de stare civil ă, precum și cu
certificatele de stare civil ă eliberate pe baza acestora. Cu alte
cuvinte, numai certificatul de c ăsătorie eliberat pe baza actului de
stare civil ă are aceea și putere doveditoare ca și înregistrarea în
registrul actelor de stare civil ă.
Noul Cod civil conține dispozi ții similare în art. 292,
potrivit căruia:
„ (1) Căsătoria se dovede ște cu actul de c ăsătorie și prin
certificatul de c ăsătorie eliberat pe baza acestuia.
(2) Cu toate acestea, în situa țiile prevăzute de lege,
căsătoria se poate dovedi cu orice mijloc de prob ă.”
Dovada c ăsătoriei se poate face cu orice mijloace de
probă, în următoarele situa ții:
a) când, potrivit art. 16, 52 și 53 din Legea nr. 119/1996 se
solicită reconstituirea sau, după caz, întocmirea ulterioar ă a
actelor de stare civil ă, respectiv a actului de c ăsătorie, și anume:
– nu au existat registre de stare civil ă (art. 16 lit. a);
– registrele de stare civil ă au fost distruse sau pierdute în
totalitate sau în parte (art. 16 lit. b și art. 52 lit. a);
– nu este posibil ă procurarea din str ăinătate a certificatelor
de stare civil ă sau a extraselor dup ă actele de stare civil ă,
respectiv dup ă actul de c ăsătorie (art. 16 lit. c și art. 52 lit. b);
– întocmirea actului de c ăsătorie, a fost omis ă, în sensul c ă
– deși a luat consim țământul so ților – ofițerul de stare civil ă nu a
mai întocmit actul de c ăsătorie în registru (art. 16 lit. d și art. 53
lit. b).
72 Cererea de reconstituire sau întocmire ulterioar ă a actului
de căsătorie se solu ționează potrivit procedurii prev ăzute de art.
54-55 din Legea nr. 119/1996: cererea, înso țită de actele
doveditoare, se depune la serviciul public comunitar local de
evidența persoanelor competent s ă întocmeasc ă actul sau la cel de
la domiciliul solicitantului, în cazul în care actul a fost întocmit în
străinătate și nu poate fi procurat nici certificat, nici extras de pe
acesta; cererea se solu ționează în termen de 30 de zile de c ătre
primar, prin dispozi ție, care poate fi contestat ă la instan ța
judecătorească în a cărei rază teritorial ă își are sediul autoritatea
emitentă.
b) când dovada c ăsătoriei se face de un ter ț care
urmărește un interes patrimonial. De exemplu, în cazul unui
contract de între ținere încheiat între fo știi soți sub condi ția
rezolutorie a rec ăsătoririi fostului so ț creditor, fostul so ț debitor va
putea dovedi cu orice mijloc de prob ă recăsătorirea creditorului.
De asemenea, se poate face proba c ăsătoriei cu orice mijloc de
probă în cazul în care se urm ărește înlăturarea so țului de la a fi
ascultat ca martor, potrivit art. 189 alin. (1) pct. 2 C.pr.civ.
Secțiunea 5. Formalit ăți privind regimul matrimonial
Potrivit art. 291 din N.C.civ., „Ofi țerul de stare civil ă face
mențiune pe actul de c ăsătorie despre regimul matrimonial ales. El
are obliga ția ca, din oficiu și de îndat ă, să comunice la registrul
prevăzut la art. 334 alin. (1), precum și, după caz, notarului public
care a autentificat conven ția matrimonial ă o copie de pe actul de
căsătorie.”
Textul are caracter de noutate și a fost necesar în
condițiile în care s-a dat o nou ă reglementare regimurilor
matrimoniale, prin posibilitatea viitorilor so ți de a încheia o
convenție matrimonial ă și de a alege un alt regim matrimonial
decât al comunit ății legale de bunuri, respectiv regimul separa ției
de bunuri sau regimul comunit ății convenționale.
73 Acest text se coroboreaz ă cu art. 334 alin. (2 ), potrivit
căruia, „După autentificarea conven ției matrimoniale în timpul
căsătoriei sau dup ă primirea copiei de pe actul c ăsătoriei, potrivit
art. 330 , notarul public expediaz ă, din oficiu, un exemplar al
convenției la registrul men ționat la alin. (1), precum și la celelalte
registre de publicitate, în condi țiile alin. (4).”
Din analiza acestor dispozi ții legale rezult ă că:
¾ Actul de c ăsătorie va cuprinde și mențiunea privind
regimul matrimonial ales;
¾ După întocmirea actului de c ăsătorie, ofițerul de
stare civil ă trimite din oficiu, de îndat ă o copie a actului de
căsătorie la Registrul na țional notarial al regimurilor
matrimoniale, precum și notarului public care a autentificat
convenția matrimonial ă;
¾ După primirea copiei de pe actul de c ăsătorie,
notarul public transmite un exemplar al conven ției matrimoniale
la Registrul na țional, pentru a se îndeplini formalit ățile de
publicitate a regimului matrimonial. Solu ția este fireasc ă,
deoarece conven ția matrimonial ă nu produce efecte decât dup ă și
de la data încheierii c ăsătoriei, când se pune și problema
îndeplinirii formalit ății de opozabilitate fa ță de terți, prin
înregistrarea ei în Registrul na țional al regimurilor matrimoniale.
74 TITLUL IV
NULITATEA C ĂSĂTORIEI
CAPITOLUL 1
Cazuri de nulitate. Regim juridic
Secțiunea 1. Reglementare. Clasificare
Nerespectarea condi țiilor cerute de lege pentru valabila
încheiere a c ăsătoriei, ca act juridic, se sanc ționează, ca și în
dreptul comun, cu nulitatea.
Cu toate acestea, în materia c ăsătoriei legea instituie îns ă
unele dispozi ții derogatorii de la dreptul comun, având în vedere
importanța căsătoriei și gravitatea consecin țelor pe care le implic ă
desființarea ei.
Particularit ățile nulității căsătoriei se reg ăsesc în cazurile
de nulitate a c ăsătoriei, regimul juridic al nulit ăților și efectele
acestora.
Nulitățile în materia c ăsătoriei pot fi clasificate după cum
urmează:
a) după modul cum sunt reglementate de lege , nulitățile
sunt – de regul ă – exprese , dar exist ă și nulități virtuale , care nu
sunt expres prev ăzute de lege. În literatura juridic ă și în
jurispruden ță s-au admis dou ă asemenea cazuri de nulitate, și
anume: căsătoria între persoane al c ăror sex nu este diferen țiat și
căsătoria fictiv ă;
b) din punctul de vedere al interesului ocrotit , nulitățile
căsătoriei sunt absolute și relative .
75 Secțiunea 2. Nulit ăți absolute ale c ăsătoriei.
Regim juridic
2.1. Cazuri de nulitate absolut ă
Tablou comparativ al cazurilor de nulitate absolut ă
Nr Caz de
nulitate
absolută
C.fam. N.C.civ. Alte acte
normative Cazuri de
acoperire Constatări
1 Lipsa
diferenței
de sex – Art. 293
alin. (1)
corobo-
rat cu
art. 271 Nu Sub imperiul
C.fam,
nulitatea este
doar virtual ă.
N.C.civ. o
consacră
expres.
2 Lipsa
vârstei
matrimo-
niale Art.
19
coro-
borat
cu art.
4 Art. 294 Da
Art. 20
C.fam;
Art. 294
alin. (2)
N.C.civ. Spre
deosebire de
C.fam.,
N.C.civ.
distinge între
căsătoria
încheiată de
minorul care
nu a împlinit
16 ani, care
este nulă, și
căsătoria
încheiată de
minorul care a
împlinit
vârsta de 16
ani, fără
încuviințările
prevăzute de
lege, când
sancțiunea
este nulitatea
relativă
(art. 297).
76 3 Lipsa
totală a
consim-
țământului
la
căsătorie
Art.
19
coro-
borat
cu art.
16 Art. 293
alin. (1)
corobo-
rat cu
art. 271 Nu Nu sunt
deosebiri
4 Lipsa
caracte-
rului
personal al
consimță-
mântului
personal Art.
19
coro-
borat
cu art.
16 Art. 293
alin. (1)
corobo-
rat cu
art. 271 Nu Nu sunt
deosebiri
5 Bigamia Art.
19
coro-
borat
cu
art. 5;
art. 22 Art. 293
corobo-
rat cu
art. 273 Nu. Art. 293 alin.
(2) C.fam,
spre deosebire
de art. 22
C.fam,
stabilește
expres că nu
este bigamie,
dacă soțul
celui declarat
mort prin
hotărâre
judecătoreasc
ă a fost de
bună-credință.
6 Rudenia Art.
19
coro-
borat
cu art.
6 Art. 293
alin. (1)
corobo-
rat cu
art. 274 Nu.
Discuții
privind
dispensa de
rudenie Nu sunt
deosebiri
7 Adop ția Art.
19
coro-
borat
cu art.
7 lit.
a) – Nu. Potrivit
N.C.civ.,
adopția nu
mai constituie
impediment
distinct de
rudenie
77 8 Alienația
si
debilitatea
mintală/
Lipsa
discernă-
mântului Art.
19
coro-
borat
cu art.
9 Art. 293
alin. (1)
coro-
borat cu
art. 276 Nu Potrivit
N.C.civ.,
numai
alienația sau
debilitatea
mintală atrage
nulitatea
absolută, lipsa
discernământ
ului fiind
sancționată cu
nulitatea
relativă,
potrivit art.
299.
9 Încălcarea
formalități
lor privind
celebrarea
căsătoriei
(la sediul
serviciului
de stare
civilă, în
mod
public, în
prezența a
doi
martori, în
fața
ofițerului
de stare
civilă) Art.
19
coro-
borat
cu art.
16 Art. 293
alin. (1)
corobo-
rat cu
art. 287
alin. (1) Nu Nu sunt
deosebiri
10 Lipsa
publicității
declarației
de
căsătorie Art.
19
coro-
borat
cu
art.
13¹ – Da (soluție
propusă în
doctrină). N.C.civ. nu a
mai menținut
acest caz de
nulitate
absolută,
considerat
excesiv.
78
11 Necompet
ența
materială
a
ofițerului
de stare
civilă
(celebrare
a
căsătoriei
de către
persoana
care nu
are
calitatea
de ofițer
de stare
civilă) – – Art. 7 din
Legea nr.
119/1996
cu privire
la actele
de stare
civilă Da.
Atunci
când
persoana a
exercitat în
mod public
atribuțiile
respective,
creând o
aparență de
legalitate
care a
determinat
o eroare
comună și
invincibil ă
(error
communis
facit ius ).
Se menține ca
nulitate
prevăzută de
un text
special.
12 Căsătoria
fictivă – Art. 295 – Da.
Art. 295
alin. (2 ) N.C.civ.
reglementeaz ă
expres
căsătoria
fictivă și
nulitatea
acesteia. Sub
imperiul
C.fam.,
căsătoria
fictivă este un
caz de nulitate
virtuală,
nefiind expres
reglementat.
Analizând comparativ reglementarea din Codul familiei
și cea cuprins ă în noul Cod civil, rezult ă următoarele
caracteristici principale:
¾ Nulitățile virtuale sub imperiul Codului familiei au
devenit nulit ăți exprese
79 Sub imperiul Codului familiei , nulitățile absolute exprese
sunt prev ăzute de art. 19 din C.fam. și de art. 7 din Legea nr.
119/1996. La acestea se adaug ă nulitățile absolute virtuale în
cazul căsătoriei persoanelor al c ăror sex nu este diferen țiat,
precum și în cazul c ăsătoriei fictive.
Potrivit art. 293 din N.C.civ., este lovit ă de nulitate
absolută căsătoria încheiat ă cu încălcarea dispozi țiilor prevăzute la
art. 271, 273, 274, 276 și art. 287 alin. (1). De asemenea, noul
Cod civil reglementeaz ă expres nulitatea absolut ă a căsătoriei
pentru lipsa vârstei matrimoniale în art. 295, precum și a
căsătoriei fictive în art. 295. Nulitatea absolut ă pentru lipsa
diferenței de sex, respectiv în cazul c ăsătoriei fictive este expres
consacrat ă.
¾ Nulități absolute exprese potrivit Codului familiei
care nu au fost preluate de noul Cod civil
Noul Cod civil nu a mai prev ăzut nulitatea absolut ă a
căsătoriei pentru lipsa publicit ății declara ției de căsătorie (art.
19 coroborat cu art. 13¹ C.fam), solu ție excesiv ă impusă de
legiuitor. Ar fi fost suficient s ă se prevad ă sancțiuni pentru ofi țerul
de stare civil ă care nu a afi șat declara ția de căsătorie, aceasta fiind
o obligație care-i revine lui, potrivit legii. Nu exist ă nici un
argument pentru care neîndeplinirea acestei obliga ții trebuie
suportată de către soți prin desfiin țarea căsătoriei, în condi țiile în
care nu a existat nici un impediment la încheierea c ăsătoriei. De
aceea, s-a propus în doctrin ă ca ori de câte ori s-ar constata
neîndeplinirea acestei formalit ăți, dar s-ar dovedi c ă soții au o
viață de familie fireasc ă și nu exist ă nici un alt impediment la
căsătorie, solu ția să fie aceea a acoperirii acestei cauze de nulitate
absolută.
80 ¾ Reglementarea c ăsătoriei fictive potrivit noului Cod
civil
În prezent, acest caz de nulitate nu este reglementat în
legislație, ci este o crea ție a doctrinei și a jurispruden ței.
Potrivit art. 294 din N.C.civ., căsătoria încheiat ă în alte
scopuri decât acela de a întemeia o familie este lovit ă de nulitate
absolută. Cu toate acestea, nulitatea c ăsătoriei se acoper ă dacă,
până la rămânerea definitiv ă a hotărârii judec ătorești, a intervenit
conviețuirea soților, soția a născut sau a r ămas însărcinată ori au
trecut 2 ani de la încheierea c ăsătoriei.
De asemenea, art. 1294 din N.C.civ. prevede c ă
dispozițiile referitoare la simula ție nu se aplic ă actelor
nepatrimoniale.
Aceste texte permit, astfel, clarificarea naturii juridice și,
pe cale de consecin ță, a regimului juridic al c ăsătoriei fictive.
Căsătoriei fictive nu i se aplic ă, așadar, sanc țiunea
inopozabilit ății din materia simula ției, ci sanc țiunea este nulitatea
absolută. Din păcate, însă, nici noul Cod civil nu clarific ă temeiul
acestei nulit ăți (lipsa cauzei, lipsa consim țământului sau
fraudarea legii).
În practic ă, de regul ă căsătoria fictiv ă presupune fraudarea
legii, căsătoria fiind doar un mijloc licit, pentru a ob ține un
rezultat ilicit. C ăsătoria fictiv ă se încheie în scopul de a realiza
unele efecte secundare, care nu sunt specifice c ăsătoriei, dar care
nu pot fi ob ținute în alt mod.
Un caz întâlnit frecvent în practic ă de fictivitate a
căsătoriei era acela al încheierii c ăsătoriei între autorul infrac țiunii
de viol și victimă, cu scopul exclusiv de a fi exonerat de
răspundere penal ă, în condi țiile în care, alin. (5) al art. 197 din
C.pen. stabilea o cauz ă de nepedepsire a f ăptuitorului în ipoteza
căsătoriei cu victima. Prin Legea nr. 197/2000 pentru modificarea
și completarea Codului penal, alin. (5) al art. 197 a fost abrogat,
81 astfel încât, din punct de vedere legal, acest caz de fictivitate a
căsătoriei nu mai poate fi întâlnit.
În jurispruden ța recentă s-a constatat nulitatea c ăsătoriei
fictive când so ții au urm ărit prin încheierea c ăsătoriei dobândirea
calității legale pentru a beneficia de facilit ățile prevăzute de lege
tinerilor c ăsătoriți la achizi ționarea de locuin țe (Trib. Satu-Mare,
secția civilă, decizia nr. 310/1994), precum și în cazul în care unul
dintre so ți, fiind preot, s-a c ăsătorit în scopul exclusiv de a
dobândi calitatea pentru a fi promovat (Trib. Satu-Mare, sec ția
civilă, dec. Nr. 38/1994).26
2.2. Regim juridic
Ca și în dreptul comun, analiza regimului juridic al
nulității absolute a c ăsătoriei presupune determinarea cercului de
persoane care pot s ă o invoce, dac ă acțiunea este sau nu
prescriptibil ă și dacă nulitatea poate ori nu s ă fie acoperit ă. În ce
privește distinc ția dintre nulitatea absolut ă expresă sau virtual ă,
aceasta nu are inciden ță asupra regimului juridic al nulit ății
absolute a c ăsătoriei, care este identic, indiferent dac ă nulitatea
este sau nu prev ăzută de lege.
26 A se vedea E.Florian, op. cit ., p. 61, care citeaz ă cele dou ă decizii. De
asemenea, cu privire la încheierea unei c ăsătorii în scopul de a ob ține exclusiv
schimbarea numelui de familie și a beneficia de o nou ă identitate și de un nou
pașaport, întrucât, pentru anumite fapte ilicite, s ăvârșite în Grecia, i s-a
menționat pe pa șaportul avut, de c ătre autorit ățile elene, interdic ția de ședere pe
teritoriul Greciei, a se vedea G.Lupșan, Căsătorie fictiv ă. Nulitate absolut ă.
Efecte. Not ă la sentința civilă nr. 60 din 3 februarie 203 a Tribunalului Ia și, în
Dreptul nr. 7/2004, p. 201-210.
De asemenea, O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul juridic al str ăinilor,
aprobată prin Legea nr. 357/2003, republicat ă, cu modific ările ulterioare,
prevede o form ă specială de căsătorie fictiv ă, și anume „c ăsătoria de
convenien ță”, definită ca fiind c ăsătoria încheiat ă cu singurul scop de a eluda
condițiile de intrare și de ședere a str ăinilor în România și de a obține dreptul de
ședere pe teritoriilor României. Sanc țiunea prev ăzută expres de OUG nr.
194/2002 este una administrativ ă, respectiv refuzul prelungirii șederii în
România.
82 ¾ Titularul ac țiunii
Sub imperiul Codului familiei , acțiunea în constatarea
nulității absolute a c ăsătoriei poate fi pornit ă de orice persoan ă
care justific ă un interes. Ea poate fi formulat ă, în condi țiile art. 45
alin. (1) din C.pr.civ., și de Ministerul Public (adic ă de către
procuror), dac ă unul dintre so ți este pus sub interdic ție sau este
dispărut27. Judecătorul nu poate invoca din oficiu nulitatea
absolută a căsătoriei (de exemplu, în cadrul unui proces de divor ț
în care ar sesiza existen ța unei astfel de nulit ăți), dar poate pune în
discuția părților eventuala cauz ă de nulitate.
S-a considerat c ă, în temeiul art. 45 alin. (1) din C.pr.civ.,
procurorul ar putea introduce ac țiunea nu numai în timpul vie ții
soților, dar și ulterior, dac ă moștenitorii acestora sunt minori, pu și
sub interdic ție ori disp ăruți.
Această soluție este expres consacrat ă în art. 296 din
N.C.civ., potrivit c ăruia „Orice persoan ă interesat ă poate
introduce ac țiunea în constatarea nulit ății absolute a c ăsătoriei. Cu
toate acestea, procurorul nu poate introduce ac țiunea dup ă
încetarea sau desfacerea c ăsătoriei, cu excep ția cazului în care ar
acționa pentru ap ărarea drepturilor minorilor sau a persoanelor
puse sub interdic ție.”
¾ Imprescriptibilitatea ac țiunii
Fiind o ac țiune în constatarea nulit ății absolute, este
imprescriptibil ă.
27 Potrivit art. 45 C.pr.civ., „(1) Ministerul Public poate porni ac țiunea civil ă
ori de câte ori este necesar pentru ap ărarea drepturilor și intereselor legitime ale
minorilor, ale persoanelor puse sub interdic ție și ale disp ăruților, precum și în
alte cazuri expres prev ăzute de lege.
(2) În cazul în care procurorul a pornit ac țiunea, titularul dreptului la care se
referă acțiunea va fi introdus în proces. El se va putea folosi de dispozi țiile
prevăzute în art. 246, 247 și 271-273, iar în cazul în care procurorul și-ar
retrage cererea, va putea cere continuarea judec ății.”
83 ¾ Posibilitatea acoperirii nulit ății absolute a c ăsătoriei
În principiu, în dreptul comun, nulitatea absolut ă nu poate
fi acoperit ă nici măcar prin manifestarea de voin ță expresă a
părților actului juridic lovit de nulitate sau a altor persoane, care o
pot invoca.
Situația este diferit ă în dreptul familiei, deoarece
menținerea căsătoriei și a familiei poate fi impus ă de necesitatea
ocrotirii interesului superior al copilului și a vieții de familie, în
general, valori care pot prevala asupra ideii formale de sanc ționare
a nulității cu orice pre ț.
De aceea, sunt cazuri în care nulitatea absolut ă poate fi
acoperită, după cum sunt unele în care înc ălcarea legii este atât de
gravă și rațiunile instituirii regulii înc ălcate sunt atât de
importante, încât acoperirea nulit ății nu poate fi acceptat ă.
A) Pot fi acoperite urm ătoarele cazuri de nulitate
absolută:
a) cele determinate de înc ălcarea vârstei matrimoniale (în
condițiile art. 20 C.fam., art. 294 N.C.civ.), în urm ătoarele două
ipoteze :
i) până la declararea nulit ății de către instanță soțul
care, la încheierea c ăsătoriei, nu avea vârsta matrimonial ă
a împlinit-o. Desfiin țarea căsătoriei în acest caz ar fi pur
formală, deoarece, imediat dup ă declararea nulit ății
căsătoriei pe acest motiv, fo știi soți se pot rec ăsători;
ii) până la declararea nulit ății, soția a dat na ștere
unui copil sau a r ămas însărcinată28. Nulitatea c ăsătoriei se
28 Potrivit prevederilor art. 4 din Codul familiei, femeia se poate c ăsători numai
dacă a împlinit 16 ani.
Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviin ța căsătoria femeii
care a împlinit 15 ani. Încuviin țarea se poate da de comitetul executiv al
consiliului popular jude țean, în temeiul unui aviz al medicului oficial.
84 acoperă pentru aceste motive nu numai atunci când femeia
nu a avut vârsta matrimonial ă, dar și atunci când b ărbatul
este cel care nu a avut împlinit ă vârsta matrimonial ă la
încheierea c ăsătoriei , deoarece textul nu face nici o
distincție. În plus, dac ă soțului impuber i se aplic ă
prezumția de paternitate atunci trebuie s ă se aplice și
prezumția de pubertate, atunci când so ția a dat na ștere unui
copil sau a r ămas însărcinată. Această cauză de acoperire a
nulității a fost prev ăzută în interesul copilului n ăscut sau
care urmeaz ă să se nască.
Căsătoria se men ține chiar dac ă s-a născut un copil mort
sau dacă femeia a întrerupt cursul sarcinii, deoarece s-a
dovedit astfel c ă, în pofida vârstei impubere, so ții au fost
apți să aibă relații conjugale normale;
În speță, încuviin țarea cerut ă de lege nu a fost acordat ă în prealabil oficierii
căsătoriei, deși era necesar ă, întrucât femeia nu împlinise înc ă vârsta legal ă de
16 ani.
Față de opunerea so ților la ac țiunea formulat ă de autoritatea public ă locală,
instanța avea obliga ția de a verifica dac ă, după încheierea c ăsătoriei, nu a
intervenit un fapt care, potrivit legii, acoper ă nulitatea.
În susținerea recursului declarat, so ții au depus certificatul medico-legal nr.
819/P – 388 din 28 noiembrie 1977, emis de Laboratorul de medicin ă legală
Reșița în completarea certificatului medico-legal (cu acela și număr) din 27 iulie
1977, înscris cu valoare de act nou potrivit C.pr.civ.
Din cuprinsul acestui act rezult ă că, la data examin ării medicale, B.E. prezenta
simptome caracteristice unei sarcini.
Or, starea de graviditate a femeii în vârst ă de peste cincisprezece ani constituia
un motiv temeinic, care, dac ă preexista c ăsătoriei, ar fi justificat s ă i se acorde
încuviințarea cerut ă de lege pentru încheierea c ăsătoriei. Cu atât mai mult, dac ă
această stare a intervenit dup ă căsătorie, îndrept ățește concluzia c ă din punct de
vedere bio-fiziologic femeia era apt ă de a se căsători.
Astfel fiind, se acoper ă nulitatea care, potrivit art. 19 din Codul familiei,
sancționează căsătoria încheiat ă fără respectarea condi țiilor de vârst ă înscrise în
art. 4 din acela și Cod. ( Trib. Suprem, s.civ., 362 din 1 martie 1978, în „Lege
4”, Indaco Systems ).
85 b) cele impuse de nesocotirea impedimentului la
căsătorie rezultând din gradul IV de rudenie , dacă s-a obținut,
chiar dup ă încheierea c ăsătoriei, dispensa de rudenie prev ăzută de
art. 28 alin. (2) din Legea nr. 119/1996. Apreciem c ă soluția
jurispruden țială trebuie men ținută și sub imperiul noului Cod
civil, care, din p ăcate, nu cuprinde o solu ție expres ă în acest
sens;
c) căsătoria fictiv ă: aceasta se poate „transforma” într-o
adevărată stare de c ăsătorie atunci când, în ciuda și dincolo de
scopul ini țial urmărit de părți (altul decât acela al întemeierii unei
familii, so ții ajung s ă întrețină relații normale de familie, aduc pe
lume copii etc., caz în care – în mod evident – nu se mai impune
declararea nulit ății absolute a c ăsătoriei pentru fictivitate. Art. 294
alin. (2) prevede expres c ă nulitatea c ăsătoriei fictive se acoper ă
dacă, până la rămânerea definitiv ă a hotărârii judec ătorești, a
intervenit convie țuirea soților, soția a născut sau a r ămas
însărcinată ori au trecut 2 ani de la încheierea c ăsătoriei;
d) nulitatea prev ăzută de art. 7 din Legea nr. 119/1996 :
după cum am mai ar ătat, este nul ă căsătoria celebrat ă de o
persoană care nu are calitatea de ofi țer de stare civil ă, dar nulitatea
se acoper ă dacă persoana a exercitat în mod public atribu țiile
respective, creând o aparen ță de legalitate care a determinat o
eroare comun ă și invincibil ă (error communis facit ius );
B) Nulitatea absolut ă a căsătoriei nu poate fi acoperit ă
în următoarele situa ții:
a) în cazul c ăsătoriei între persoane de același sex sau al
căror sex nu este suficient diferen țiat;
b) în cazul bigamiei (art. 19, raportat la art. 5 C.fam.);
c) în cazul impedimentului la c ăsătorie constând în
rudenia în linie direct ă sau colateral ă până la gradul III
inclusiv ;
86 d) în cazul impedimentului la c ăsătorie rezultând din
adopția cu efecte restrânse (art. 19, raportat la art. 7 lit. a
C.fam.);
e) în cazul impedimentului la c ăsătorie constând în
alienația sau debilitatea mintal ă;
f) în cazul înc ălcării formalităților pentru celebrarea
căsătoriei .
87 Secțiunea 3. Nulit ăți relative ale c ăsătoriei.
Regim juridic
3.1. Cazuri de nulitate relativ ă
Tablou comparativ al cazurilor de nulitate relativ ă
Nr. Caz de nulitate
relativă C.fam. N.C.
civ. Cazuri de
acoperire Constatări
1. Lipsa
încuviințărilor
cerute de lege
minorului Art. 19
coroborat
cu art. 4
(nulitate
absolută) Art. 297 Da.
Art. 303
alin. (1) și
(3) N.C.civ. N.C.civ. stabile ște
natura relativ ă a
nulității și cazurile
de acoperire.
2. Viciile de
consimțământ
(eroare asupra
identității fizice
a viitorului so ț,
dol, violen ță) Art. 21 Art. 298 Da.
Art. 303
alin. (2) și
(3) N.C.civ. Viciile de
consimțământ sunt
aceleași.Reglement
are nouă privind
acoperirea nulit ății.
3. Lipsa
discernământu-
lui Art. 19
coroborat
cu art. 9
(nulitate
absolută) Art. 298 Da.
Art. 303
alin. (2) și
(3) N.C.civ. N.C.civ. stabile ște
natura relativ ă a
nulității și
reglementeaz ă
cazurile de
acoperire.
4. Tutela – Art. 300 Art. 303
alin. (3)
N.C.civ. Reglementare nou ă
care transform ă
tutela din
impediment
prohibitiv în
impediment
dirimant.
Analizând comparativ reglementarea din Codul familiei
și cea cuprins ă în noul Cod civil, rezult ă că, pe lângă viciile de
consimțământ, ca și cazuri de nulitate relativ ă, a căror
reglementare este identic ă aceleia din Codul familiei, noul Cod
civil prevede expres sanc țiunea nulit ății relative în mai multe
cazuri discutabile sub imperiul Codul familiei.
88 Astfel:
a) lipsa încuviin țărilor cerute de lege minorului
Astfel, cerin ța de fond referitoare la existen ța încuviin țării
părinților pentru c ăsătoria minorului de 16 ani a fost introdus ă
prin Legea nr. 288/2007, f ără însă să existe și prevederi speciale
referitoare la sancțiunea ce intervine în cazul c ăsătoriei încheiate
cu nesocotirea acestei cerin țe.
În acest context, prevederile generale ale Codului familiei
în materia încheierii c ăsătoriei impun concluzia c ă, în absen ța
încuviințării părinților, sancțiunea nu poate fi decât nulitatea
absolută a căsătoriei. Potrivit art. 19 C.fam. – asupra c ăruia nu s-a
intervenit prin Legea nr. 288/2007 –, „ este nulă căsătoria
încheiată cu încălcarea dispozi țiilor prev ăzute în art. 4 (…)” .
Întrucât textul de lege nu distinge, f ăcând trimitere la art. 4 în
întregul s ău, înseamn ă că nesocotirea oric ăror cerințe prevăzute în
ipoteza acestei norme juridice, deci – ast ăzi –, inclusiv a condi ției
referitoare la existen ța încuviin țării părinților sau tutorelui, este
sancționată cu nulitatea absolut ă a căsătoriei astfel încheiate.
Chiar dac ă, de lege lata , nu poate fi sus ținută o altă soluție,
o asemenea sanc țiune este excesiv ă și nu corespunde scopului
pentru care norma a fost edictat ă și nici interesului pe care ea este
chemată să-l protejeze.
Bineînțeles, exist ă posibilitatea acoperirii nulit ății
absolute pentru lipsa încuviin țării părinților sau tutorelui ori a
autorizării prevăzute de lege, în condi țiile art. 20 C.fam., sau în
cazul obținerii acestora chiar ulterior încheierii c ăsătoriei, dup ă
cum s-a decis în jurispruden ță în legătură cu dispensa de vârst ă, în
condițiile fostului art. 4 C.fam.
O soluție mult mai ra țională ar fi fost desigur aceea a
nulității relative, sancțiune prev ăzută de dreptul comun în cazul
încheierii de acte juridice de c ătre minorul cu capacitate restrâns ă
de exercițiu, fără să existe încuviin țarea prealabil ă a ocrotitorului
legal ( art. 105 alin. final teza I și art. 133 alin. ultim C.fam.).
89 Întrucât interesul proteguit de norma legal ă în discuție este
unul particular, iar nu general, public, sanc țiunea ce intervine nu
trebuie să fie nulitatea absolut ă a căsătoriei, ci nulitatea relativ ă.
Noul Cod civil corecteaz ă această situație, în sensul c ă
face distinc ție între:
– nulitatea absolut ă care intervine în cazul c ăsătoriei încheiate de
minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani, cu particularitatea c ă
aceasta se acoper ă dacă, până la rămânerea definitiv ă a hotărârii
judecătorești, ambii so ți au împlinit vârsta de 18 ani sau dac ă soția
a născut ori a r ămas însărcinată (art. 294 );
– nulitatea relativ ă care intervine în cazul în care minorul se
căsătorește fără să aibă încuviințările sau autoriz ările prevăzute de
lege ( art. 297 ).
b) lipsa discern ământului
Potrivit art. 19 C.fam., este nul ă căsătoria încheiat ă cu
încălcarea art. 9 C.fam.
Numai că art. 9 C.fam acoper ă două ipoteze distincte :
aceea a alienatului sau debilului mintal (teza I) și aceea a celui
vremelnic lipsit de facult ățile sale mintale (teza a II-a).
Potrivit dreptului comun, lipsa discern ământului atrage
doar nulitatea relativ ă a căsătoriei, dar fa ță de regula de
interpretare potrivit c ăreia unde legea nu distinge, nici interpretul
nu trebuie s ă distingă, ar trebui s ă considerăm că sancțiunea este și
în acest caz nulitatea absolut ă. Se poate îns ă discuta dac ă această
nulitate poate fi acoperit ă ulterior de c ătre cel care s-a aflat în
această stare.
Noul Cod civil clarific ă și această situație, în sensul c ă
prevede expres în art. 299 că lipsa discern ământului atrage
nulitatea relativ ă a căsătoriei .
90 c) tutela
Sub imperiul Codului familiei, tutela nu era de natur ă să
atragă anularea c ăsătoriei, fiind doar un impediment prohibitiv, de
natură să atragă sancționarea ofi țerului de stare civil ă care a
celebrat c ăsătoria cu nesocotirea acestui impediment.
Noul Cod civil instituie în art. 300 sancțiunea nulității
relative , pe considerentul c ă rațiunile de ordin moral impun
această sancțiune.
3.2. Regim juridic
¾ Titularul ac țiunii
În ceea ce prive ște viciile de consim țământ, din cuprinsul
art. 21 alin. (2) C.fam. rezult ă că anularea c ăsătoriei pentru
eroare, dol sau violen ță poate fi cerut ă numai de so țul al cărui
consimțământ a fost viciat. Solu ția este aceea și și în lumina art.
298 alin. (1) din N.C. N.C.civ., potrivit c ăruia „Căsătoria poate fi
anulată la cererea so țului al cărui consim țământ a fost viciat prin
eroare, prin dol sau prin violen ță”.
Referitor la anularea pentru lipsa încuviin țărilor cerute de
lege, art. 297 alin. (2) prevede c ă „Nulitatea poate fi invocat ă
numai de cel a c ărui încuviin țare ori autorizare era necesar ă.”
Anularea pentru lipsa discern ământului poate fi invocat ă
numai de so țul care a fost lipsit vremelnic de discern ământ la
încheierea c ăsătoriei.
În sfâr șit, în cazul tutelei, anularea poate fi cerut ă de soțul
care s-a c ăsătorit în timp ce era sub tutel ă.
În pofida caracterului ei strict personal Ministerul Public
(procurorul) poate formula, în condi țiile art. 45 alin. (1) din
C.pr.civ., ac țiunea în anularea c ăsătoriei, dac ă unul dintre so ți este
pus sub interdic ție sau este disp ărut. Cât prive ște judecătorul,
acesta nu poate invoca din oficiu nulitatea relativ ă a căsătoriei, dar
91 poate pune în discu ția părților eventuala cauz ă de nulitate de acest
fel pe care o sesizeaz ă.
Având un caracter strict personal, potrivit art. 302 din
N.C.civ., dreptul la ac țiunea în anulabilitate nu se transmite
moștenitorilor. Cu toate acestea, dac ă acțiunea a fost pornit ă de
către unul dintre so ți, ea poate fi continuat ă de către oricare dintre
moștenitorii s ăi.
¾ Prescriptibilitatea ac țiunii
Sub imperiul Codului familiei, art. 21 alin. (2) prevede c ă
termenul de prescrip ție a acțiunii în anularea c ăsătoriei este de 6
luni și începe s ă curgă de la încetarea violen ței sau de la data
descoperirii erorii ori a dolului.
Rezultă de aici c ă, în materia prescrip ției, următoarele
aspecte au caracter special , derogatoriu fa ță de dreptul comun:
a) există un termen special de prescrip ție de 6 luni, spre
deosebire de termenul general de 3 ani;
b) în ceea ce prive ște momentul de la care începe s ă curgă
termenul de prescrip ție, în cazul erorii și al dolului s-a prev ăzut
doar un moment subiectiv –data descoperirii erorii sau dolului ,
spre deosebire de dreptul comun (art. 9 alin. (2) din Decretul nr.
167/1958), unde este prev ăzut, alături de momentul subiectiv al
descoperirii cauzei de anulare, și un moment obiectiv, respectiv
„cel mult 18 luni de la data încheierii actului”. Aceasta înseamn ă
că, în materia c ăsătoriei, chiar dac ă eroarea sau dolul se descoper ă
după ani de zile de la încheierea c ăsătoriei, termenul de prescrip ție
de 6 luni curge întotdeauna de la data descoperirii lor.
Noul Cod civil reglementeaz ă prescrip ția acțiunii în
anulare în art. 301 , stabilind pentru fiecare ipotez ă în parte
momentul de la care începe s ă curgă termenul.
92 Astfel:
– anularea c ăsătoriei poate fi cerut ă în termen de 6 luni;
– în cazul prev ăzut la art. 297 (lipsa încuviin țărilor cerute de lege),
termenul curge de la data la care cei a c ăror încuviin țare sau
autorizare era necesar ă pentru încheierea c ăsătoriei au luat
cunoștință de aceasta;
– în cazul nulit ății pentru vicii de consim țământ ori pentru lipsa
discernământului, termenul curge de la data încet ării violenței sau,
după caz, de la data la care cel interesat a cunoscut dolul, eroarea
ori lipsa vremelnic ă a discern ământului;
– în cazul prev ăzut la art. 300 (tutelei) termenul curge de la data
încheierii c ăsătoriei.
¾ Confirmarea nulit ății
Ca orice nulitate relativ ă – și cu atât mai mult în dreptul
familiei, unde se poate trece și peste unele cauze de nulitate
absolută, în interesul men ținerii familiei și a ocrotirii copiilor –, și
nulitatea relativ ă a căsătoriei poate fi confirmat ă expres, prin
declarația în acest sens a celui îndrituit s ă o invoce, sau tacit, prin
neintroducerea ac țiunii în anulare în termenul legal de prescrip ție.
¾ Acoperirea nulit ății
Ca și un aspect de noutate , art. 303 reglementeaz ă
acoperirea nulit ății relative .
Astfel, în cazul lipsei încuviin țărilor cerute de lege pentru
căsătoria minorului, nulitatea relativ ă a căsătoriei se acoper ă dacă,
până la rămânerea definitiv ă a hotărârii judec ătorești, s-au ob ținut
încuviințările și autorizarea cerute de lege.
În cazul anul ării pentru vicii de consim țământ și a lipsei
discernământului, c ăsătoria nu poate fi anulat ă dacă soții au
conviețuit timp de 6 luni de la data încet ării violen ței sau de la
data descoperirii dolului, a erorii ori a lipsei vremelnice a
facultăților mintale.
93 În sfârșit, în toate cazurile, nulitatea c ăsătoriei se acoper ă,
dacă, între timp, ambii so ți au împlinit vârsta de 18 ani sau dac ă
soția a născut ori a r ămas însărcinată.
94 CAPITOLUL 2
Efectele nulit ății
Secțiunea 1. Preciz ări prealabile
Nulitatea c ăsătoriei are caracter judiciar, în sensul c ă
aceasta trebuie s ă fie constatat ă, sau, dup ă caz, pronun țată de
instanța judecătorească.
Spre deosebire de dreptul comun, unde nulitatea unui act
juridic poate fi invocat ă fie pe cale de ac țiune, fie pe cale de
excepție, nulitatea c ăsătoriei implic ă întotdeauna o ac țiune în
justiție, care are un caracter personal nepatrimonial (este o ac țiune
în contestare de stare civil ă).
Căsătoria este desfiin țată din ziua r ămânerii irevocabile
(definitive, potrivit N.C.civ.) a hot ărârii.29.
Nulitatea c ăsătoriei produce acelea și efecte, indiferent
dacă este absolut ă sau relativ ă, expresă ori virtual ă.
Secțiunea 2. Efectul retroactiv al nulit ății căsătoriei
În principiu, nulitatea c ăsătoriei produce efecte retroactive ,
ceea ce înseamn ă că se consider ă că drepturile și obligațiile
personale și patrimoniale dintre so ți nu au existat niciodat ă. De la
efectul retroactiv al nulit ății există însă două importante excep ții,
care fac ca, în practic ă, efectul retroactiv s ă fie rar întâlnit, și
anume: situa ția copiilor n ăscuți în timpul unei asemenea c ăsătorii
și căsătoria putativ ă.
Retroactivitatea efectelor nulit ății30 – similar ă celei din
dreptul comun – trebuie analizat ă pe diverse domenii: rela țiile
29 O.U.G. nr. 58/2003 a abrogat prevederile art. 2 pct. 1 lit.h) C.pr.civ. (care
stabileau competen ța în prim ă instanță a tribunalului). În prezent, competen ța
materială aparține judec ătoriei, în temeiul art. 1 pct. 1 C.pr.civ. Competen ța
teritorială aparține judecătoriei de la domiciliul so țului pârât (art. 5 C.pr.civ.).
Hotărârea este supus ă căilor de atac prev ăzute de lege, apel și recurs.
30 Deși atât nulitatea c ăsătoriei, cât și divorțul pun cap ăt căsătoriei, între ele
există deosebiri structurale de cauz ă și efecte.
95 personale dintre so ți, capacitatea de exerci țiu, relațiile lor
patrimoniale.
A) Relațiile personale dintre so ți.
Efectul retroactiv al nulit ății căsătoriei afecteaz ă relațiile
personale nepatrimoniale ale so ților după cum urmeaz ă:
a) Soții nu au avut niciodat ă calitatea de persoane
căsătorite și, pe cale de consecin ță, nu au avut nici una din
obligațiile rezultând dintr-o astfel de situa ție. De aceea, dac ă unul
dintre soți s-a recăsătorit până la data desfiin țării primei c ăsătorii,
cea de a doua c ăsătorie rămâne valabil ă, neconstituind un caz de
bigamie;
b) Soții redobândesc numele avut înainte de încheierea
căsătoriei, dac ă acesta se schimbase prin c ăsătorie, deoarece legea
nu prevede posibilitatea p ăstrării numelui, ca în cazul divor țului,
și nici nu permite aplicarea prin asem ănare a dispozi țiilor de la
divorț în această materie;
c) Între soți nu a avut loc suspendarea cursului prescrip ției
extinctive a dreptului la ac țiune, potrivit art. 14 alin. (3) din
Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2532 pct. 1 din N.C.civ., și a
dreptului de a cere executarea silit ă (art. 4051 alin. (1) din
C.pr.civ.), c ăci se consider ă că ei nu au fost niciodat ă căsătoriți.
Astfel, nulitatea sanc ționează căsătoria încheiat ă prin nerespectarea cerin țelor
de valabilitate anterioare sau concomitente celebr ării căsătoriei, iar efectele sale
se produc, în principiu, retroactiv ( ex tunc ), pe când divor țul sancționează o
căsătorie încheiat ă în mod valabil, dar pentru cauze posterioare încheierii sale,
efectele divor țului fiind pentru viitor ( ex nunc ).
În cazul în care ac țiunea con ține atât elemente specifice divor țului, cât și
elemente privind nulitatea c ăsătoriei, instan ța are îndatorirea s ă ceară
reclamantului a- și preciza obiectul ac țiunii, cu respectarea principiului
contradictorialit ății dezbaterilor, punându-se în discu ția părților, dacă, după
conținutul ei, este vorba de o ac țiune de divor ț sau de nulitatea c ăsătoriei.
96 B) Capacitatea de exerci țiu.
Dacă, până la desfiin țarea căsătoriei, so țul minor nu a
împlinit vârsta de 18 ani, dup ă desființarea căsătoriei nu poate
păstra capacitatea deplin ă de exerci țiu dobândit ă la încheierea
căsătoriei, potrivit art. 8 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954,
respectiv art. 38 alin. (1) din N.C.civ., deoarece se consider ă că
nu a fost c ăsătorită și nu a avut aceast ă capacitate nici pentru
trecut.
C) Relațiile patrimoniale dintre so ți.
Efectele nulit ății asupra rela țiilor patrimoniale dintre so ți
privesc regimul matrimonial, obliga ția de între ținere și dreptul de
moștenire.
a) Regimul matrimonial nu a existat. Dac ă în perioada
cuprinsă între încheierea c ăsătoriei și declararea nulit ății căsătoriei
s-au dobândit anumite bunuri, se vor aplica dispozi țiile dreptului
comun în materia dobândirii propriet ății, respectiv a propriet ății
comune pe cote-p ărți.
b) Între soți nu a existat obliga ția de între ținere, astfel
încât, dac ă unul dintre ei a prestat între ținere celuilalt poate s ă
ceară restituirea contravalorii presta țiilor sale, în temeiul pl ății
lucrului nedatorat sau al îmbog ățirii fără justă cauză, după caz.
c) Soțul supravie țuitor nu are drept de mo ștenire. Aceast ă
problemă se poate pune, îns ă, numai în cazul în care nulitatea
căsătoriei se pronun ță după decesul unuia dintre so ți.
Secțiunea 3. Situa ția copiilor
Potrivit art. 23 alin. (2) din C.fam., desfiin țarea căsătoriei
nu are nici un efect în privin ța copiilor, care î și păstrează situația
de copii din c ăsătorie.
Un text identic se regăsește în art. 305 alin. (1) din
N.C.civ.
Textele trebuie în țelese în sensul c ă se referă nu la
drepturile acestor copii, ci la modul de stabilire a filia ției,
deoarece – sub aspectul statutului s ău legal –, nu exist ă deosebiri
97 între copilul din c ăsătorie și cel din afara c ăsătoriei. Prin urmare,
deși căsătoria este desfiin țată, filiația copiilor n ăscuți și concepu ți
până în momentul desfiin țării căsătoriei se stabile ște ca și pentru
copiii din c ăsătorie. Prin urmare, acestui copil i se va aplica
prezumția de paternitate, potrivit c ăreia „soțul mamei este tat ăl
copilului”.
Pentru că în aceast ă materie nulitatea nu produce efecte
decât pentru viitor, art. 24 alin. (2) C.fam., respectiv art. 305 alin.
(2) din N.C.civ. prevede c ă relațiile personale și patrimoniale
dintre părinți și copii vor fi reglementate, prin asem ănare, potrivit
dispozițiilor privitoare la divor ț.
Secțiunea 4. C ăsătoria putativ ă
4.1. Considera ții generale
Este posibil ca, în practic ă, unul sau ambii so ți să fie de
bună credință la încheierea c ăsătoriei afectate de o cauz ă de
nulitate, în sensul c ă a ignorat ori au ignorat cu inocen ță existența
acelei cauze de nulitate. Prin aceea și hotărâre prin care se constat ă
sau, după caz, se pronun ță nulitatea c ăsătoriei, instan ța este
obligată să stabileasc ă buna sau reaua credin ță a soților la
încheierea c ăsătoriei.
Potrivit art. 23 alin.(1) C.fam., „So țul care a fost de bun ă-
credință la încheierea c ăsătoriei, declarat ă nulă sau anulat ă,
păstrează, până la data când hot ărârea instan ței judecătorești
rămâne definitiv ă, situația unui so ț dintr-o căsătorie valabil ă.”
Potrivit art. 24 alin. (1) C.fam., „În cazul prev ăzut în art.
23 alin. (1), cererea de între ținere a so țului de bun ă-credință și
raporturile patrimoniale dintre b ărbat și femeie sunt supuse, prin
asemănare, dispozi țiilor privitoare la divor ț.”
98 Tot astfel, N.C.civ. reglementeaz ă căsătoria putativ ă în
art. 304 :
„(1) Soțul de bun ă-credință la încheierea unei c ăsătorii
nule sau anulate p ăstrează, până la data când hot ărârea
judecătorească rămâne definitiv ă, situația unui so ț dintr-o
căsătorie valabil ă.
(2) În situa ția prevăzută la alin. (1), raporturile
patrimoniale dintre fo știi soți sunt supuse, prin asem ănare,
dispozițiilor privitoare la divor ț.”
Pornind de la aceste dispozi ții legale, c ăsătoria putativ ă
poate fi definit ă ca acea c ăsătorie care, de și lovită de nulitate
absolută sau relativ ă, produce anumite efecte fa ță de soțul care a
fost de bun ă-credință.
Noțiunea de căsătorie putativ ă evocă ideea că, de fapt,
căsătoria a existat doar în imagina ția soțului de bun ă credință, care
a ignorat în mod inocent existen ța cauzei de nulitate.
Putativitatea (caracterul putativ al c ăsătoriei) poate fi
bilaterală (când ambii so ți au fost de bun ă credință) sau
unilateral ă (când numai unul dintre ei a fost de bun ă credință).
Deci, în aceast ă materie, buna-credin ță nu acoper ă cauza
de nulitate, c ăsătoria rămânând lovit ă de nulitate și fiind supus ă
desființării, dar efectele nulit ății se vor produce doar pentru viitor ,
iar nu și pentru trecut, fiind men ținute efectele c ăsătoriei pân ă la
data desfiin țării ei prin hot ărâre judec ătorească.
Căsătoria putativ ă este o crea ție a dreptului canonic, care a
apărut în secolul al XII-lea ( matrimonium putativum ). Când so ții
au fost de bun ă-credință, desființarea căsătoriei nu schimba
conviețuirea faptic ă de până atunci într-un „p ăcat de neiertat”.
4.2. Condi țiile și dovada bunei credin țe
În ceea ce prive ște buna credin ță, aceasta trebuie s ă
îndeplineasc ă următoarele condiții:
99 a) Buna-credin ță presupune o eroare din partea unuia
dintre soți ori a ambilor, în sensul c ă nu au cunoscut cauza de
nulitate. Eroarea poate fi de fapt (de exemplu, n-au cunoscut c ă
sunt rude) sau de drept (n-au cunoscut faptul c ă legea opre ște
căsătoria între veri – rude colaterale de gradul IV). Deci eroarea
de drept are valoare juridic ă în aceast ă materie, prin excep ție de la
principiul nemo censetur ignorare legem . De asemenea, eroarea
are altă semnifica ție în aceast ă materie decât eroarea – viciu de
consimțământ. Eroarea ca viciu de consim țământ se invoc ă pentru
a obține anularea unui act, în timp ce eroarea ca și cauză a
caracterului putativ al c ăsătoriei se invoc ă, dimpotriv ă, pentru a
menține, pentru trecut, efectele c ăsătoriei lovite de nulitate. De
aceea, unul dintre so ți poate să invoce dolul – eroarea provocat ă –
ca viciu de consim țământ la încheierea c ăsătoriei și să aibă și
beneficiul putativit ății căsătoriei.
b) Buna-credin ță trebuie s ă existe la momentul încheierii
căsătoriei.
Buna-credin ță se prezum ă, ca și în dreptul comun,
revenind celui ce afirm ă existența relei credin țe sarcina s ă o
dovedeasc ă.
4.3. Efectele c ăsătoriei putative
În practic ă se pot întâlni două situații, pe care le vom
analiza separat: când ambii so ți au fost de bun ă credință și când
numai unul dintre ei a ignorat în mod inocent existen ța cauzei de
nulitate31.
31 Așa fiind și spre a se evita pornirea unui nou proces de c ătre soțul interesat,
în vederea stabilirii bunei sale credin țe, instanța era datoare ca, odat ă cu
constatarea nulit ății căsătoriei, să fi verificat și să fi stabilit dac ă soția
reclamant ă a fost ori nu de bun ă-credință la încheierea c ăsătoriei. (Trib.
Suprem, decizia de îndrumare nr. 3/1974, publicată în Culegere de decizii nr.
1974, p. 11; dec.civ. nr.852/1978, în R.R.D. nr. 12/1978 p. 58).
100 A) Ambii so ți au fost de bun ă-credință (putativitate
bilaterală)
a) Efecte asupra raporturilor personale dintre so ți.
Acestea trebuie analizate din urm ătoarele perspective :
– între so ți au existat obligațiile reciproce specifice
căsătoriei: obliga ția de sprijin moral, obliga ția de a locui
împreună, obligațiile conjugale, obliga ția de fidelitate etc.;
– soțul care a luat numele de familie al celuilalt so ț la
încheierea c ăsătoriei nu-l poate îns ă menține după desființarea
căsătoriei, deoarece legea nu trimite la materia divor țului și în
ceea ce prive ște numele, ceea ce înseamn ă că acest soț va reveni la
numele avut înainte de c ăsătorie;
– între so ți a operat suspendarea cursului prescrip ției
extinctive a dreptului la ac țiune și a dreptului de a cere executarea
silită.
b) Efecte cu privire la capacitatea de exerci țiu.
În cazul în care declararea nulit ății are loc înainte ca so țul
minor să fi împlinit vârsta de 18 ani, acesta î și menține capacitatea
deplină de exerci țiu și pentru viitor, deoarece aceasta nu se poate
pierde decât în cazurile și în condi țiile expres prev ăzute de lege.
Art. 39 alin. (2) din N.C.civ. consacr ă expres aceast ă soluție,
adică „În cazul în care c ăsătoria este anulat ă, minorul care a fost
de bună-credință la încheierea c ăsătoriei păstrează capacitatea
deplină de exerci țiu.”
c) Efecte cu privire la raporturile patrimoniale .
Potrivit art. 24 alin. (1) C.fam., aceste raporturi vor fi
soluționate dup ă cum urmeaz ă:
i) Între soți a existat regim matrimonial. Dac ă soții au
încheiat o conven ție matrimonial ă se aplică regimul matrimonial
astfel ales, iar, în lips ă, regimul comunit ății legale de bunuri;
101 ii) a existat, de asemenea, obliga ția de între ținere între so ți
și în viitor va putea exista obliga ția de între ținere între fo știi soți,
ca și în cazul so ților divorțați;
iii) Fiecare so ț beneficiaz ă de dreptul la mo ștenire, dac ă
decesul celuilalt so ț a avut loc înainte de desfiin țarea căsătoriei
prin hotărâre judec ătorească.
B) Doar unul dintre so ți a fost de bun ă-credință
(putativitate unilateral ă)
Dacă numai unul dintre so ți a fost de bun ă-credință,
efectele analizate cu privire la relațiile personale și capacitatea de
exercițiu se vor produce numai în persoana acestuia.
În ceea ce prive ște raporturile patrimoniale dintre so ți,
sub reglementarea din Codul familiei s-au n ăscut unele
controverse în doctrin ă, jurispruden ța fixându-se în sensul c ă se
aplică regimul comunit ății legale de bunuri chiar dac ă numai unul
dintre soți a fost de bun ă-credință. Într-adev ăr, art. 24 alin. (1)
C.fam. prevede, a șadar, că beneficiaz ă de dispozi țiile privitoare la
divorț, în ceea ce prive ște pensia de între ținere, numai so țul de
bună credință, pe când în privin ța raporturilor patrimoniale nu mai
prevede c ă beneficiaz ă de prevederile legale privind aceste
raporturi numai so țul de bun ă credință, de unde rezult ă că
beneficiaz ă de comunitatea de bunuri și soțul de rea credin ță.
Art. 304 din N.C.civ. prevede în mod expres c ă soțul de
bună-credință la încheierea unei c ăsătorii nule sau anulate
păstrează, până la data când hot ărârea judec ătorească rămâne
definitivă, situația unui so ț dintr-o c ăsătorie valabil ă, iar
raporturile patrimoniale dintre fo știi soți sunt supuse, prin
asemănare, dispozi țiilor privitoare la divor ț.
Situația obligației de între ținere trebuie analizat ă distinct
pentru perioada convie țuirii dinainte de desfiin țarea căsătoriei,
respectiv pentru cea de dup ă rămânerea irevocabil ă a hotărârii de
desființare.
102 În prima situa ție, soțul de bun ă-credință a avut dreptul la
întreținere din partea celui de rea credin ță, fără ca acesta din urm ă
să se bucure, în mod reciproc, de acela și drept. De aceea, dac ă
soțul de bună credință a prestat, totu și, întreținere în favoarea celui
de rea-credin ță, el poate cere restituirea presta țiilor în temeiul
plății nedatorate sau al îmbog ățirii fără just temei, dup ă caz.
În privin ța obligației de între ținere dup ă desființarea
căsătoriei, se aplic ă dispozițiile din materia divor țului în ceea ce
privește pensia de între ținere între fo știi soți, ceea ce înseamn ă că
soțul de bun ă credință va beneficia de între ținere în acelea și
condiții ca și soțul divorțat care nu a avut nicio culp ă în desfacerea
căsătoriei. Soțul de rea-credin ță nu are dreptul la între ținere dup ă
desființarea căsătoriei, nici m ăcar în condi țiile prevăzute de lege
pentru soțul din a cărui vină s-a desfăcut căsătoria.
În sfârșit, soțul de bun ă-credință beneficiaz ă de dreptul la
moștenire a soțului de rea-credin ță, dacă acesta din urm ă
decedează până la desfiin țarea căsătoriei. În schimb, so țul de rea-
credință nu se bucur ă de același drept în raport cu so țul de bun ă
credință.
Secțiunea 5. Opozabilitatea hot ărârii judec ătorești
Hot ărârea judec ătorească în materia nulit ății căsătoriei,
fiind pronun țată în materia st ării civile este opozabilă erga omnes .
Despre hot ărârea definitiv ă și irevocabil ă a instan ței se
face men țiune pe actul de c ăsătorie și pe cele de na ștere ale
foștilor soți, potrivit art. 48 din Legea nr. 119/1996 cu privire la
actele de stare civil ă. Mențiunea se înscrie din oficiu, pe baza
comunicării hotărârii irevocabile ( definitive , potrivit noului Cod
civil) care a constatat nulitatea ori a dispus anularea sau la cererea
persoanei interesate.
Noul Cod civil reglementeaz ă însă în mod expres
opozabilitatea acestei hot ărâri în contextul noii reglement ări a
convențiilor matrimoniale
103 Astfel, potrivit art. 306 :
„(1) Hot ărârea judec ătorească de constatare a nulit ății sau
de anulare a c ăsătoriei este opozabil ă terțelor persoane, în
condițiile legii. Dispozi țiile art. 291, 334 și 335 sunt aplicabile în
mod corespunz ător.
(2) Cu toate acestea, nulitatea c ăsătoriei nu poate fi opus ă
unei terțe persoane împotriva unui act încheiat anterior de aceasta
cu unul dintre so ți, afară de cazul în care au fost îndeplinite
formalitățile de publicitate prev ăzute de lege cu privire la ac țiunea
în nulitate ori anulabilitate sau ter țul a cunoscut, pe alt ă cale,
înainte de încheierea actului, cauza de nulitate a c ăsătoriei.”
Aceasta înseamn ă că, în aplicarea prevederilor art. 291,
334 și 335 din N.C.civ., dup ă ce se face men țiune pe actul de
căsătorie despre hot ărârea de constatare a nulit ății sau de anulare a
căsătoriei, serviciul de stare civil ă comunic ă către Registrul
național notarial al regimurilor matrimoniale o copie de pe actul
de căsătorie cu aceast ă mențiune, pentru a se face men țiunea
corespunz ătoare și în acest registru privind încetarea regimului
matrimonial. Prin urmare, fa ță de terți, încetarea regimului
matrimonial prin efectul nulit ății căsătoriei poate fi opus ă de la
data la care s-au îndeplinit formalit ățile de publicitate prin
Registrul na țional prev ăzut la art. 334 din N.C.civ. În materie de
Carte funciar ă este necesar ă notarea hot ărârii pentru opozabilitate
față de terți, nefiind suficient ă mențiunea în Registrul na țional al
regimurilor matrimoniale.
Alin. (2) al art. 306 are în vedere efectul retroactiv al
nulității căsătoriei și instituie o norm ă de protec ție față de terți în
ceea ce prive ște actele încheiate cu unul dintre so ți înainte de
rămânerea definitiv ă a hotărârii prin care s-a constatat nulitatea
sau s-a anulat c ăsătoria. Nulitatea nu le poate fi opus ă decât dac ă
acțiunea în nulitate sau anulabilitate a fost notat ă în registrele de
publicitate (Registrul na țional al regimurilor matrimoniale, Carte
funciară) sau dacă terțul a cunoscut pe alt ă cale cauza de nulitate a
căsătoriei.
104 Exemplu: unul dintre so ți contracteaz ă la bancă un credit
pentru achizi ționarea unui autoturism. Autoturismul este prezumat
bun comun, iar datoria, potrivit art. 351 alin. (1) din N.C.civ., este
comună, fiind în leg ătură cu dobândirea unui bun comun.
Ulterior, c ăsătoria se desfiin țează. Presupunem c ă soții au
fost de rea-credin ță, astfel încât nu a existat niciodat ă comunitate
de bunuri.
Dac ă băncii i-ar putea fi opus efectul retroactiv al nulit ății
căsătoriei, ar însemna c ă datoria contractat ă de unul dintre so ți nu
mai este comun ă, ci exclusiv ă a soțului contractant. În m ăsura în
care acesta este insolvabil, banca ar suferi un prejudiciu.
Or, în aplicarea art. 306 din N.C.civ., înseamn ă că, într-o
asemenea ipotez ă, nulitatea c ăsătoriei nu poate fi opus ă băncii,
care va considera, în continuare c ă datoria este comun ă, iar
autoturismul este bun comun. Banca va putea urm ări bunurile
comune, iar dac ă sunt neîndestul ătoare, foștii soți răspund solidar
cu bunurile proprii. Deci, pentru banc ă a existat regimul
comunității legale de bunuri.
Dac ă însă împrumutul ar fi fost contractat de unul dintre
soți nu de la banc ă, ci de la o rud ă apropiată, care ar fi cunoscut
în fapt situa ția soților, respectiv cauza de nulitate a c ăsătoriei,
celălalt soț i-ar putea opune acestei rude creditoare efectul
retroactiv al nulit ății, în sensul de a considera c ă nu a existat
niciodată comunitate de bunuri, datoria fiind exclusiv ă a soțului
care a contractat-o.
105 TITLUL V
DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE PERSONALE
ALE SOȚILOR
CAPITOLUL 1
Autonomia reglement ării raporturilor personale
Căsătoria produce efecte cu privire la raporturile
personale nepatrimoniale ale so ților și cu privire la capacitatea de
exercițiu a femeii minore care se c ăsătorește. De asemenea,
căsătoria naște între so ți și raporturi patrimoniale specifice.
Raporturile personale nepatrimoniale reprezint ă principalul
conținut al rela țiilor dintre so ți și principalul efect al c ăsătoriei.
Ele implic ă, pe de o parte, o serie de îndatoriri reciproce ale
soților, iar pe de alt ă parte, o relativ ă independen ță a acestora.
Drepturile și obligațiile personale ale so ților sunt
reglementate în Codul familiei de art. 2 și Secțiunea I din
Capitolul III al Titlului I (art. 25- 28). Câteva preciz ări prealabile
sunt necesare, înainte de a analiza con ținutul acestor raporturi
personale.
De asemenea, noul Cod civil consacră drepturilor și
îndatoririlor personale ale so ților Capitolul V al C ărții a II-a
„Familia” (art. 307-311).
Codul familiei reglementeaz ă expres numai obliga ția
reciprocă a soților de a-și acorda sprijin moral (art. 2) și problema
numelui so ților (art. 28). Celelalte obliga ții, precum obliga ția de
fidelitate, îndatoririle conjugale, obliga ția de a locui împreun ă se
desprind din analiza altor norme juridice, unele extrinseci
Codului familiei.
Noul Cod civil acoperă această lacună și reglementeaz ă
expres îndatoririle so ților (art. 309 ), precum obliga ția de a
fidelitate și de a locui împreun ă.
106 În plus, art. 301 consacră independen ța soților în ceea ce
privește coresponden ța, relațiile sociale și alegerea profesiei .
107 CAPITOLUL 2
Luarea deciziilor de c ătre soți
Relațiile personale dintre so ți sunt guvernate de principiul
egalității în drepturi a b ărbatului cu femeia. Astfel, potrivit art. 25
C.fam., b ărbatul și femeia au drepturi și obligații egale în
căsătorie, principiu consacrat și de art. 258 alin. (1) din N.C.civ.
Corolarul acestui principiu îl constituie faptul c ă deciziile
se iau de so ți împreun ă în tot ceea ce prive ște căsătoria.
Astfel, conform art. 26 C.fam., so ții hotărăsc de comun
acord în tot ce prive ște căsătoria. Aceea și regulă este consacrat ă în
art. 308 din N.C.civ.
Ca și de lege lata , noul Cod civil nu prevede expres ce se
întâmplă în cazul în care so ții nu se în țeleg.
Desigur c ă o asemenea împrejurare trebuie privit ă în
raport cu art. 21 din Constitu ție, care prevede c ă accesul la justi ție
nu poate fi îngr ădit. Într-adev ăr, în cazul în care unul dintre so ți
nu-și îndepline ște obligațiile cu caracter personal care-i revin în
timpul căsătoriei, se poate cere instan ței judecătorești să pronunțe
desfacerea c ăsătoriei prin divor ț. Astfel, divor țul este sanc țiunea
specifică sau, în anumite cazuri, remediul atunci când so ții nu își
îndeplinesc obliga țiile personale și, din acest motiv, raporturile
dintre ei nu mai pot continua.
108 CAPITOLUL 3
Îndatoririle so ților
3.1. Îndatorirea de sprijin moral reciproc
Art. 2 C.fam. prevede: „Rela țiile de familie se bazeaz ă pe
prietenie și afecțiune reciproc ă între membrii ei, care sunt datori
să-și acorde unul altuia sprijin moral și material.” ( subl. ns. )
Această obligație are ca obiect sprijinul pe care un so ț trebuie să-l
acorde celuilalt so ț, susținerea și încurajarea care ar putea fi
necesare în împrejur ări dificile ale vie ții, cum ar fi, spre exemplu,
îngrijirile cu caracter personal pe care unul dintre so ți trebuie s ă le
dea celuilalt dac ă vârsta, starea s ănătății sau infirmitatea acestuia
le-ar cere.
Potrivit art. 309 din N.C.civ., so ții își datoreaz ă reciproc
sprijin moral.
3.2. Îndatorirea de a locui împreun ă
(obligația de coabitare)
Codul familiei nu prevede expres obliga ția soților de a
locui împreun ă sau de avea un domiciliu comun , ceea ce înseamn ă
că stabilirea locuin ței comune este una dintre acele probleme pe
care legiuitorul le-a l ăsat la aprecierea so ților care vor decide dac ă
vor locui împreun ă sau separat. Prin urmare, domiciliul comun al
soților nu este de esen ța căsătoriei.
Pe de alt ă parte, familia presupune îns ă, în principiu,
ducerea vie ții în comun, deci convie țuirea soților, care se poate
realiza cel mai bine în condi țiile în care so ții locuiesc împreun ă.
De aceea, s-a considerat c ă obligația soților de a coabita împreun ă
decurge din scopul c ăsătoriei. De aici rezult ă că soții decid de
comun acord cu privire la locuin ța comună, dar ei pot decide,
pentru motive temeinice (cum ar fi exercitarea unei profesii) s ă
locuiască separat.
109 Părăsirea nejustificat ă a locuin ței comune de c ătre unul
dintre soți sau refuzul nejustificat al unuia dintre so ți de a locui
împreună cu celălalt soț reprezint ă o încălcare a obliga ției soților
de a locui împreun ă și poate constitui motiv temeinic de divor ț.
Noul Cod civil prevede expres în art. 309 că soții „au
îndatorirea de a locui împreun ă. Pentru motive temeinice ei pot
decide să locuiască separat.”
3.3. Îndatoririle conjugale (debitum conjugale)
Această îndatorire – având ca obiect rela țiile intime dintre
soți – este distinct ă de obliga ția de a locui împreun ă și există
indiferent dac ă soții au sau nu locuin ță comună. Îndeplinirea
obligației conjugale este numit ă consumarea c ăsătoriei. Refuzul
unuia dintre so ți de a între ține relații intime cu cel ălalt poate
constitui motiv temeinic de divor ț, dacă este neîntemeiat.
În orice caz, indiferent de motivele care îl determin ă pe un
soț să refuze rela țiile intime cu cel ălalt, acesta din urm ă nu poate
să invoce calitatea de so ț pentru a ob ține „executarea” acestei
obligații maritale prin constrângere. Dimpotriv ă, Codul penal, prin
art. 197 alin. 2 lit. b ¹, introdus prin Legea nr. 197/2000,
incrimineaz ă violul săvârșit asupra so țului.
Nici Codul familiei, nici noul Cod civil nu consacr ă
expres aceast ă îndatorire , dar ea decurge din natura c ăsătoriei.
3.4. Obliga ția de fidelitate
Deși nu este consacrat ă în mod expres de Codul familiei,
existența obligației de fidelitate între so ți nu poate fi pus ă sub
semnul îndoielii, deoarece – prin caracterul s ău fundamental – se
află nu numai la baza rela țiilor dintre so ți, ci și a unor
reglement ări esențiale pentru raporturile de familie, în general, și
de filiație, în special.
Astfel, potrivit prezum ției de paternitate, so țul mamei este
tatăl copilului n ăscut sau conceput în timpul c ăsătoriei. Or, atunci
110 când copilul este conceput în timpul c ăsătoriei, aceast ă prezumție
se întemeiaz ă la rândul s ău pe prezum ția că soția si-a respectat
obligația de fidelitate. Îns ă dacă soția are o asemenea obliga ție, pe
care Codul familiei întemeiaz ă prezumția de paternitate, atunci –
în virtutea principiului egalit ății dintre so ți – și bărbatul are o
asemenea obliga ție.
Încălcarea acestei obliga ții, de către oricare dintre so ți,
poate constitui motiv temeinic pentru divor ț.
Obligația de fidelitate este expres consacrat ă în art. 309
din N.C.civ.
3.5. Obliga ția de a purta numele comun
Potrivit art. 28 alin. (1) C.fam., so ții sunt obliga ți să poarte
în timpul c ăsătoriei numele comun declarat. Alin. (2) al aceluia și
text prevede c ă, dacă soții s-au învoit s ă poarte în timpul c ăsătoriei
un nume comun și l-au declarat la încheierea c ăsătoriei, nici unul
dintre ei nu va putea cere schimbarea acestui nume, pe cale
administrativ ă, decât cu consim țământul celuilalt so ț. Prin urmare,
această obligație presupune c ă, dacă s oții au dobândit un nume
comun prin c ăsătorie, potrivit art. 27 alin. (2) teza a II-a C.fam.,
nici unul dintre ei nu poate – f ără consimțământul expres al
celuilalt so ț – să își schimbe acest nume comun, prin procedura
administrativ ă prevăzută de O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea
și schimbarea pe cale administrativ ă a numelor persoanelor fizice,
aprobată cu modific ări prin Legea nr . 323/2003.
O situație deosebit ă se poate ivi în practic ă, atunci când
este adoptat ă o persoan ă majoră căsătorită. Într-adev ăr, persoana
care are capacitate deplin ă de exerci țiu poate fi adoptat ă, dacă a
fost crescut ă în timpul minorit ății de către cel care dore ște s-o
adopte. Potrivit art. 53 alin. (4) din Legea nr. 273/2004 privind
regimul juridic al adop ției, „în cazul adop ției unei persoane
căsătorite care poart ă un nume comun în timpul c ăsătoriei, soțul
adoptat poate primi în timpul căsătoriei numele adoptatorului, cu
111 consimțământul celuilalt so ț, acordat în fa ța instanței care
încuviințează adopția.” ( subl. ns. )
Rezultă că, dacă celălalt soț nu consimte, atunci so țul
adoptat va purta în timpul c ăsătoriei numele comun declarat la
încheierea c ăsătoriei, fiind din plin aplicabile dispozi țiile art. 28
C.fam.
Dacă, însă, căsătoria se va desface prin divor ț, și se pune
problema de a reveni la numele anterior c ăsătoriei, potrivit art. 40
alin. (1) C.fam., so țul adoptat nu va reveni la numele avut înainte
de căsătorie, ci va lua numele adoptatorului, deoarece, prin efectul
adopției, vor fi disp ărut efectele rudeniei fire ști și își va fi produs
adopția, inclusiv cu privire la numele de familie al adoptatului.
Soluția rezultă și din folosirea expresiei în timpul c ăsătoriei în
cadrul art. 53 alin. (4) din Legea nr. 273/2004. Îns ă, dacă soțul
adoptat nu poate purta numele adoptatorului în timpul c ăsătoriei,
pentru că celălalt soț nu și-a dat consim țământul în fa ța instanței
care încuviin țează adopția, după desfacerea c ăsătoriei so țul
adoptat va lua numele adoptatorului, devenind astfel aplicabil ă
regula consacrat ă în art. 54 alin. (1) din lege, potrivit c ăreia
adoptatul ia numele adoptatorului.
Potrivit art. 311 din N.C.civ., soții sunt obliga ți să poarte
numele declarat la încheierea c ăsătoriei . Dacă soții au convenit
să poarte în timpul c ăsătoriei un nume comun și l-au declarat
potrivit dispozi țiilor art. 281, unul dintre so ți nu poate cere
schimbarea acestui nume pe cale administrativ ă decât cu
consimțământul celuilalt so ț. Rezultă că reglementarea este
identică, iar soluțiile date de lege lata se mențin și în sub imperiul
noului Cod civil .
112 CAPITOLUL 4
Independen ța personal ă a soților
Dincolo de obliga țiile lor reciproce, care restrâng
libertatea so ților, se p ăstrează, în mod firesc, o relativ ă
independen ță a lor, în ceea ce prive ște viața lor social ă și
profesional ă.
Spre deosebire de Codul familiei , care nu con ține nicio
dispoziție în acest sens, art. 310 din N.C.civ. prevede c ă un soț nu
are dreptul s ă cenzureze coresponden ța, relațiile sociale sau
alegerea profesiei celuilalt so ț.
Astfel, niciunul dintre so ți nu este îndrept ățit să controleze
și să își impună propriul punct de vedere cu privire la rela țiile
sociale ale celuilalt so ț (incluzând aici întâlnirile, comunicarea, în
general, și coresponden ța de orice fel) sau s ă cenzureze
coresponden ța celuilalt so ț. Evident, sunt avute în vedere rela țiile
normale, compatibile cu via ța de familie, și nu situații care pun în
discuție însăși căsătoria, prin nerespectarea obliga țiilor inerente
acesteia, cum sunt cele de coabitare, de a avea rela ții conjugale și
de fidelitate.
Comportamentul unui so ț de a controla rela țiile sociale ale
celuilalt sau de a-i impune o anumit ă conduită în aceast ă privință,
poate constitui motiv temeinic de divor ț,
De asemenea, independen ța profesional ă implică libertatea
fiecărui soț de a-și alege profesia, f ără nicio discriminare între
bărbat și femeie. Cu alte cuvinte, oricare dintre so ți are dreptul s ă
își aleagă profesia și locul de munc ă, fără a avea nevoie de
consimțământul celuilalt, iar acesta din urm ă nu poate interveni
asupra deciziei so țului său. Neîndoielnic, într-un climat familial
normal, so ții se vor consulta cu privire la alegerea profesiei și a
locului de munc ă al fiecăruia dintre ei.
Nu se poate interzice, îns ă, de către instanța de judecat ă, la
cererea unuia dintre so ți, ca celălalt soț să-și exercite profesia
pentru care a optat, chiar dac ă o asemenea activitate pare s ă aducă
atingere interesului familiei. So ții trebuie s ă rezolve singuri
113 asemenea neîn țelegeri, legate de exercitarea profesiei. În cazul în
care exercitarea profesiei ar fi incompatibil ă cu viața de familie și
soții nu ajung la un acord, singura solu ție judiciar ă este divor țul.
114 CAPITOLUL 5
Efectele c ăsătoriei cu privire la capacitatea de exerci țiu
Potrivit art. 8 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954, „minorul
care se căsătorește dobânde ște, prin aceasta, capacitate deplin ă de
exercițiu.”
Textul are corespondent în dispozi țiile art. 39 din N.C.civ.,
potrivit c ărora: „(1) Minorul dobânde ște, prin c ăsătorie,
capacitatea deplin ă de exerci țiu. (2) În cazul în care c ăsătoria este
anulată, minorul care a fost de bun ă-credință la încheierea
căsătoriei păstrează capacitatea deplin ă de exerci țiu.”
115 TITLUL VI
REGIMUL MATRIMONIAL
CAPITOLUL 1
Considera ții introductive
Secțiunea 1. No țiunea de regim matrimonial32.
Caracterizare general ă
Lato sensu, noțiunea de „regim” desemneaz ă un ansamblu
de norme juridice, în timp ce termenul de „matrimonial”
desemneaz ă căsătoria (lat. „ matrimonium ” – căsătorie).
Din punct de vedere etimologic, regimul matrimonial se
referă la tot ceea ce prive ște căsătoria, fie c ă este vorba de
raporturi personale, fie de raporturi patrimoniale.
Stricto sensu, regimul matrimonial desemneaz ă statutul
patrimonial al so ților.
Tradițional, no țiunea este folosit ă într-un sens restrâns,
tehnic, pentru a desemna totalitatea normelor juridice care
reglementeaz ă raporturile dintre so ți, precum și raporturile dintre
aceștia și terți cu privire la bunurile și datoriile so ților.
Regimul matrimonial nu acoper ă însă totalitatea
raporturilor patrimoniale dintre so ți sau dintre so ți și terți, precum
obligația de între ținere , liberalitățile, drepturile succesorale , ci
doar acele raporturi patrimoniale care î și au izvorul direct în
căsătorie.
32 Pentru dezvolt ări, a se vedea M.Avram, C.Nicolescu, Regimuri
matrimoniale , Editura Hamangiu, 2010. De asemenea, a se vedea
C.M.Crăciunescu, Regimuri matrimoniale , All Beck, 2000; P.Vasilescu,
Regimuri matrimoniale, Parte general ă, ediția a II-a revizuit ă, Universul
Juridic, 2009.
116 În prezent, regimul matrimonial legal al comunit ății de
bunuri este reglementat de Codul familiei (Legea nr. 4/1953,
intrată în vigoare la 1 februarie 1954), art. 30-36 .
Noul Cod civil (Legea nr. 287 din 17 iulie 2009)
reglementeaz ă relațiile de familie în Cartea a II-a intitulat ă „
Despre familie” ( art. 258-534 ).
Regimurile matrimoniale sunt reglementate în Titlul II
„Căsătoria”, Capitolul VI „Drepturile și obligațiile patrimoniale
ale soților”, art. 312-372 .
Reglementarea actual ă instituită prin Codul familiei se
dovedește a fi una rigid ă, constrâng ătoare, dep ășită complet de
realitățile zilelor noastre.
În esență, noul Cod civil propune revenirea la principiul
libertății conven țiilor matrimoniale.
Regimul comunit ății de bunuri, cu unele modific ări,
rămâne regimul legal, dar va avea un caracter flexibil, urmând a
fi aplicabil doar în cazurile în care p ărțile nu au optat pentru un alt
regim matrimonial prin conven ție matrimonial ă.
Se propun ca alternative la regimul comunit ății legale de
bunuri dou ă regimuri matrimoniale conven ționale: regimul
separației de bunuri și regimul comunit ății conven ționale (mai
largă sau mai restrâns ă decât cea legal ă). Noul Cod civil nu
reglementeaz ă însă posibilitatea de a alege regimul particip ării
la achiziții.
De asemenea, dup ă modelul Codului civil francez și al
Codului civil al provinciei Québec care au constituit și principale
surse de inspira ție la elaborarea noului Cod civil , se propune
instituirea unui regim matrimonial primar, adic ă a unor reguli
imperative de la care nu se poate deroga prin conven ție
matrimonial ă (de exemplu, regimul juridic al locuin ței familiei,
modul de exercitare a drepturilor so ților asupra bunurilor în
situația de criz ă, obligația reciproc ă de a contribui la cheltuielile
căsătoriei).
117 În sfârșit, în concep ția noului Cod civil regimurile
matrimoniale sunt mutabile , putând fi modificate în condi țiile
prescrise de lege.
Secțiunea 2. Fundamentul regimului matrimonial
Fundamentul regimului matrimonial îl reprezint ă căsătoria.
De aici postulatul c ă „nu exist ă căsătorie fără regim
matrimonial” .
Dincolo de particularit ățile unor sisteme de drept (dreptul
musulman, common law), în principiu, c ăsătoria implic ă
întotdeauna un regim matrimonial.
Tot astfel, nu exist ă regim matrimonial în afara c ăsătoriei.
De lege lata în România nu exist ă o reglementare a
raporturilor dintre persoanele care convie țuiesc în uniuni libere
sau o reglementare a uniunilor între persoane de acela și sex.
Deși Codul familiei nu prevede expres diferen ța de sex ca
fiind o condi ție esențială a căsătoriei, ea se deduce din ansamblul
reglement ării căsătoriei, ca și din unele texte din C.fam. ( art. 1
alin. (4) : „În relațiile dintre so ți, precum și în exerci țiul drepturilor
față de copii, bărbatul și femeia au drepturi egale.”; art. 25 :
„Bărbatul și femeia au drepturi și obligații egale în c ăsătorie.”).
Lipsa diferen ței de sex atrage, de lege lata , nulitatea absolut ă a
căsătoriei, fiind în prezen ța unei nulit ăți virtuale.
În concep ția noului Cod civil , opțiunea legiuitorului a
fost ferm ă în sensul reglement ării căsătoriei ca uniune între un
bărbat și o femeie, cu excluderea expres ă a oricăror forme de
parteneriat între persoanele de acela și sex , atât în dreptul intern,
cât și în dreptul interna țional privat, în planul recunoa șterii
căsătoriilor sau uniunilor între persoane de acela și sex ( art. 271 și
art. 277 ).
Legătura indisolubil ă, de accesorialitate dintre c ăsătorie și
regimul matrimonial se reflect ă neechivoc în reglementarea
conferită de noul Cod civil întinderii în timp a regimului
118 matrimonial. În esen ță, se poate spune c ă regimul matrimonial
există și funcționează cât timp dureaz ă căsătoria.
În acest sens, de lege lata, art. 30 alin. (1) din C.fam,
prevede c ă sunt comune bunurile dobândite în timpul c ăsătoriei de
oricare dintre so ți. Fiind vorba de un regim matrimonial unic și
imperativ, existen ța în timp a comunit ății legale de bunuri se
întinde pe toat ă durata căsătoriei.
Tot astfel, potrivit art. 313 alin. (1) din N.C.civ., „Între
soți, regimul matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii
căsătoriei.”
De asemenea, art. 319 alin. (1) prevede c ă „Regimul
matrimonial înceteaz ă prin constatarea nulit ății, anularea,
desfacerea sau încetarea c ăsătoriei”. După încetare, regimul
matrimonial se lichideaz ă potrivit art. 320 .
Secțiunea 3. Natura juridic ă a regimului matrimonial
Dincolo de controversele privind natura juridic ă a
principalelor tipuri de regimuri matrimoniale, se pot identifica
anumite aspecte comune tuturor regimurilor matrimoniale, de
natură să se imprime o natur ă juridică unitară.
În primul rând , regimul matrimonial este o abstrac țiune
juridică, un concept a c ărui aplicare nu depinde de averea so ților.
Așa cum orice persoan ă are un patrimoniu, oricât de s ăracă ar fi,
tot astfel so ții sunt supu și unui regim matrimonial, indiferent de
averea lor.
În al doilea rând , regimul matrimonial trebuie examinat în
complexitatea problemelor pe care le ridic ă. Premisa de la care
trebuie să pornim este aceea c ă starea civil ă de persoan ă căsătorită
induce în mod necesar anumite modific ări în statutul patrimonial
al acestei persoane. Pe de o parte, se creeaz ă o rețea de raporturi
patrimoniale specifice între so ți, iar, pe de alt ă parte, modul în
care persoana c ăsătorită intră, în cadrul circuitului civil și
119 comercial, în raporturi juridice cu ter ții, diferă – sub anumite
aspecte – de modul în care o persoan ă celibatar ă stabilește
asemenea raporturi juridice.
Dacă avem în vedere natura patrimonial ă a regimului
matrimonial, precum și faptul că acesta presupune, în principiu, o
adaptare a patrimoniului persoanei fizice la statutul de persoan ă
căsătorită, putem considera c ă regimul matrimonial este, ca natur ă
juridică, o modalitate a patrimoniului fiec ăruia dintre so ți.
Calificarea regimului matrimonial ca o modalitate a
patrimoniului fiec ăruia dintre so ți permite identificarea
problemelor generale ale oric ărui regim matrimonial.
Prima problem ă general ă este aceea de a stabili
structura sau compozi ția patrimoniului fiec ăruia dintre so ți.
Așa cum, în cadrul oric ărui patrimoniu, distingem
activul și pasivul, tot astfel, în cadrul regimului matrimonial
distingem între:
– activul matrimonial , problema principal ă a regimului
matrimonial fiind aceea de a stabili care este natura juridic ă a
bunurilor fiec ăruia dintre so ți. În cazul regimurilor comunitare
intereseaz ă cum se constituie, în cadrul activului patrimonial,
masa bunurilor comune și, respectiv, masa bunurilor proprii ale
fiecăruia dintre so ți, cum se asigur ă un eventual circuit sau
transfer între acestea, cum opereaz ă subroga ția reală cu titlu
universal care men ține patrimoniul divizat în aceste dou ă mase de
bunuri distincte. Totodat ă, anumite particularit ăți există în materia
probațiunii bunurilor so ților.
Trebuie precizat faptul c ă avem în vedere structura
patrimoniului fiec ărui soț. Aceasta este valabil și în cazul
comunității de bunuri, care se caracterizeaz ă prin existen ța a două
patrimonii și a trei mase de bunuri: masa bunurilor comune, care
se regăsește în patrimoniul fiec ăruia dintre so ți și cele dou ă mase
de bunuri proprii, corespunz ătoare patrimoniului fiec ăruia dintre
ei. Prin urmare, nu se poate vorbi de trei patrimonii, deoarece
120 bunurile comune nu alc ătuiesc un al treilea patrimoniu, distinct de
patrimoniile celor doi so ți, ci exist ă două patrimonii și trei mase
de bunuri.
– pasivul matrimonial , problema principal ă a regimului
matrimonial fiind aceea de a stabili care este natura juridic ă a
datoriilor fiecăruia dintre so ți. În cazul regimurilor comunitare,
intereseaz ă cum se determin ă natura datoriilor ca fiind comune
sau proprii și care sunt posibilit ățile creditorilor de a urm ări în
mod corespunz ător bunurile comune sau proprii ale so ților.
A doua problem ă generală este aceea de a stabili modul
cum func ționează regimul matrimonial.
Având în vedere compoziția activului patrimonial ,
intereseaz ă modul în care so ții gestioneaz ă bunurile de care
dispun, în func ție de natura lor. Altfel spus, care sunt „puterile” pe
care le au asupra bunurilor, care sunt condi țiile în care pot încheia
în mod valabil acte de administrare, folosin ță și dispoziție asupra
bunurilor.
Având în vedere compoziția pasivului patrimonial ,
intereseaz ă modul în care so ții își asumă datoriile și modul în care
răspund față de creditori (divizibil sau solidar) pentru datoriile
asumate, precum și modul în care se regularizeaz ă creanțele
reciproce dintre so ți.
A treia problem ă generală este legat ă de încetarea și
lichidarea regimului matrimonial. În funcție de natura regimului
matrimonial pot fi identificate și alte probleme specifice, de
exemplu, împ ărțeala bunurilor în cazul regimurilor comunitare.
Secțiunea 4. Principiile regimurilor matrimoniale
Dincolo de diversitatea regimurilor matrimoniale, exist ă
un corp de principii care sunt consacrate în aproape toate
121 sistemele de drept moderne, aplicabile raporturilor patrimoniale
dintre soți.
4.1. Principiul egalit ății în drepturi dintre so ți
Acesta este un principiu aplicabil tuturor raporturilor
dintre soți, fiind consacrat atât la nivel constitu țional (art. 48 alin.
(1) din Constitu ția revizuit ă și republicat ă), cât și la nivelul actelor
internaționale la care România este parte.
Acest principiu se reflect ă în materia regimului
matrimonial sub mai multe aspecte :
– soții au acelea și drepturi și obligații patrimoniale care
decurg, prin efectul legii, din c ăsătorie;
– natura juridic ă a bunurilor dobândite unul dintre so ți sau
a datoriilor asumate de unul dintre so ți sub imperiul unui regim
matrimonial nu difer ă după cum acestea apar țin bărbatului sau
femeii;
– puterile fiec ăruia dintre so ți asupra bunurilor pe care le
deține în mod exclusiv sau împreun ă cu celălalt soț nu diferă pe
criteriul sexului. Principial, indiferent de „puterea lui economic ă”,
fiecare so ț are aceea și „putere juridic ă”, adică aceleași drepturi și
aceleași modalit ăți de exercitare a drepturilor asupra bunurilor
sale.
4.2. Principiul libert ății alegerii și modific ării
regimului matrimonial
4.2.1. Libertatea alegerii regimului matrimonial
Acest principiu este un reflex al principiului libert ății și al
autonomiei de voin ță în materia regimurilor matrimoniale.
Căsătoria se întemeiaz ă pe acordul liber consim țit al
viitorilor so ți.
Căsătoria implic ă raporturi patrimoniale specifice între
soți. Raporturile patrimoniale civile sunt guvernate de principiul
122 libertății economice a persoanei, care este liber ă să dispună de
avutul său.
Alegerea de c ătre viitorii so ți a regimului matrimonial
concret se realizeaz ă prin încheierea unei convenții
matrimoniale.
Libertatea de a alege regimul matrimonial concret poate
să f i e foarte larg ă, în sensul c ă permite alegerea unuia dintre
regimurile matrimoniale reglementate alternativ prin lege sau
combinarea acestora și crearea unui regim matrimonial „nenumit”,
sau poate s ă fie mai restrânsă, în sensul c ă permite alegerea doar
a unui regim matrimonial expres prev ăzut de lege.
Pe de alt ă parte, aceast ă libertate nu este absolut ă, ci
limitată de instituirea unui corp de norme imperative (nucleul dur
al regimurilor matrimoniale) de la care nu se poate deroga prin
convenție matrimonial ă și care alc ătuiește regimul matrimonial
primar.
Pentru situa țiile în care, prin conven ție matrimonial ă, nu s-
a ales un regim matrimonial concret, prin lege este indicat regimul
matrimonial aplicabil so ților, care constituie astfel regimul
matrimonial legal.
În concep ția noului Cod civil, libertatea de op țiune este
limitată, în sensul c ă, în conformitate cu art. 312 alin. (1) ,
„Viitorii so ți pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legal ă,
separația de bunuri sau comunitatea conven țională.”
4.2.2. Libertatea modific ării regimului matrimonial
Libertatea alegerii regimului matrimonial implic ă, în
principiu, și posibilitatea so ților de a modifica în timpul c ăsătoriei
regimul matrimonial sub imperiul c ăruia s-au c ăsătorit.
Modificarea regimului matrimonial presupune, de asemenea,
încheierea unei conven ții matrimoniale.
Precizăm că, deși strâns legate, libertatea de alegere a
regimului matrimonial nu implic ă în mod necesar și libertatea
modificării regimului matrimonial.
123 Dimpotriv ă, din punct de vedere istoric, țări care în mod
tradițional au recunoscut dreptul so ților de a alege regimul
matrimonial, au îngr ădit libertatea lor de a modifica regimul
matrimonial, instituind regula imutabilit ății regimului
matrimonial, potrivit c ăruia regimul matrimonial ales la
încheierea c ăsătoriei nu putea fi schimbat în timpul c ăsătoriei. De
exemplu , Codul civil român, dup ă modelul Codului civil francez
consacra regula imutabilit ății regimului matrimonial, fiind
predominant ă în epoc ă. În dreptul francez, abia prin reforma
Codului civil din 1965 s-a renun țat la aceast ă regulă.
Supus ă numeroaselor critici, imutabilitatea regimurilor
matrimoniale a fost abandonat ă în timp de majoritatea legisla țiilor.
De regul ă, legisla țiile care nu permit încheierea
convențiilor matrimoniale, instituind un regim legal unic și
obligatoriu, nu îng ăduie nici modificarea regimului matrimonial în
timpul căsătoriei.
Codul familiei din 1954 reglementeaz ă regimul
comunității de bunuri ca un regim unic, legal și obligatoriu. Prin
urmare, nu este permis ă nici modificarea regimului matrimonial.
În mod excep țional, art. 36 permite împ ărțirea bunurilor comune
în timpul c ăsătoriei, la cererea unuia dintre so ți, prin hot ărâre
judecătorească, dacă există motive temeinice.
Această posibilitate nu echivaleaz ă însă cu o modificare a
regimului matrimonial, deoarece, și după împărțirea bunurilor
comune (în tot sau în parte), vor func ționa acelea și reguli ale
regimului comunit ății de bunuri. Schimbarea regimului
matrimonial implic ă, așadar, fie o schimbare în structura
(compozi ția) regimului matrimonial – de exemplu, prin trecerea
de la un regim comunitar la un regim separatist sau invers ori prin
lărgirea ori restrângerea regimului comunitar existent, fie o
schimbare în ceea ce prive ște funcționarea regimului matrimonial
ori instituirea unor reguli noi relative la lichidarea regimului
matrimonial.
124 Prin reglementarea conferit ă modific ării regimului
matrimonial, noul Cod civil se înscrie în categoria legisla țiilor
flexibile , care permit so ților încheierea conven țiilor matrimoniale
în timpul c ăsătoriei, prin care s ă se modifice sau s ă se înlocuiasc ă
regimul matrimonial ( art. 369 ).
4.3. Principiul subordon ării regimului matrimonial
scopului c ăsătoriei
Regimul matrimonial este subordonat scopului c ăsătoriei
(si nuptiae sequantur) și intereselor familiei. Rela țiile
patrimoniale dintre so ți sunt accesorii raporturilor nepatrimoniale
și au menirea de a sus ține familia din punct de vedere material,
economic.
De aici decurg două consecin țe esențiale:
– nu exist ă regim matrimonial în afara c ăsătoriei. Efectele
oricărui regim matrimonial, fie conven țional, fie legal, se produc
doar de la data încheierii c ăsătoriei și se întind în timp pân ă la data
încetării, desfacerii sau desfiin țării căsătoriei, neputând
supraviețui acesteia;
– scopul conven ției matrimoniale este subordonat scopului
căsătoriei, deci familiei, nefiind admis ă deturnarea ei de la aceast ă
finalitate.
Secțiunea 5. Clasificarea regimurilor matrimoniale
În dreptul comparat, regimurile matrimoniale se clasific ă
după mai multe criterii :
Din punctul de vedere al izvorului lor, se clasific ă în
regimuri matrimoniale legale și regimuri matrimoniale
convenționale.
Acestea din urm ă își au izvorul în conven țiile
matrimoniale.
Regimul matrimonial legal se aplic ă ori de câte ori viitorii
soți nu au încheiat o conven ție matrimonial ă.
125 După structura lor, regimurile matrimoniale sunt de
comunitate, de separa ție de bunuri sau eclectice (mixte), adic ă
îmbină separația din timpul c ăsătoriei cu un principiu comunitar
care se manifest ă la desfacerea c ăsătoriei.
Astfel, regimul de participare la achizi ții este un regim
matrimonial eclectic.
La rândul lor, regimurile comunitare pot fi universale sau
parțiale.
Criteriul esen țial în func ție de care se realizeaz ă calificarea
regimului matrimonial este compoziția activului.
Astfel, regimurile comunitare se caracterizeaz ă prin
existența unei mase de bunuri comune cu un regim juridic
specific.
Regimurile separatiste se caracterizeaz ă prin lipsa unei
asemenea mase de bunuri comune, patrimoniul fiec ăruia dintre
soți fiind, în linii mari, structurat asemenea persoanelor
celibatare.
Regimurile mixte împrumut ă unele trăsături de la ambele
regimuri, nefiind posibil ă calificarea lor ca fiind separatiste sau
comunitare.
După cum se pot sau nu modifica în timpul c ăsătoriei ,
regimurile matrimoniale sunt imutabile sau mutabile.
După cum am ar ătat, tendin ța general ă este aceea de a
permite modificarea regimului matrimonial în timpul c ăsătoriei.
126 CAPITOLUL 2
Convenția matrimonial ă
Secțiunea 1. No țiune
Din punct de vedere terminologic, exist ă o diversitate de
expresii pentru a desemna, în realitate, aceea și noțiune: conven ție
matrimonial ă, contract matrimonial, contract de c ăsătorie sau
convenție de căsătorie.
Codul civil român (1864) a folosit denumirea de
„convenție matrimonial ă” (art. 1224) și „convenție de maritagiu”
(art. 932).
Noul Cod civil utilizează tot noțiunea de „conven ție
matrimonial ă”.
Expresia „conven ție matrimonial ă” este astfel tangen țială
noțiunii de regim matrimonial.
În general, conven ția matrimonial ă este definit ă ca actul
prin care viitorii so ți stabilesc regimul matrimonial aplicabil în
principiu pentru toat ă durata căsătoriei.
Caracteristica general ă a conven ției matrimoniale este
aceea de a fi încheiat ă de viitorii so ți, pentru a produce efecte de
la data încheierii c ăsătoriei și, în principiu, pentru toat ă durata
căsătoriei, fără însă a exclude posibilitatea modific ării regimului
matrimonial ini țial, fie că acesta este un regim conven țional sau
legal.
Trebuie îns ă precizat faptul c ă, în realitate, nu este
necesară încheierea unei conven ții matrimoniale decât dac ă
viitorii so ți aleg un alt regim matrimonial decât cel legal sau
doresc să deroge sub anumite aspecte de la regimul legal. Prin
urmare, alegerea de c ătre viitorii so ți a regimului matrimonial
legal (de exemplu, cel al comunit ății legale de bunuri) nu necesit ă
încheierea unei conven ții matrimoniale. În lipsa unei conven ții
matrimoniale, regimul matrimonial legal este direct aplicabil.
În acest sens, potrivit art. 312 alin. (1 ) din N.C.civ.,
“Viitorii so ți pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legal ă,
127 separația de bunuri sau comunitatea conven țională.”, iar potrivit
art. 329 „Alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al
comunității legale se face prin încheierea unei conven ții
matrimoniale.”
Convenția matrimonial ă ocupă un loc aparte în dreptul
contractelor. Pe de o parte, îi sunt aplicabile regulile generale din
materia contractelor, iar pe de alt ă parte, este supus ă unor multiple
reglement ări speciale.
Secțiunea 2. Originea conven ției matrimoniale
Obiceiul de a redacta un contract de c ăsătorie sau o
convenție matrimonial ă nu este tocmai vechi. El nu exista la
romani, unde regimul matrimonial nu era conven țional, ci legal.
În dreptul roman singura form ă de regim matrimonial era
regimul dotal, care func ționa ca regim legal, nefiind cunoscute
convențiile matrimoniale. Constituirea dotei era constatat ă printr-
un „instrumentum dotale”, care îns ă nu avea valoarea unei
veritabile conven ții matrimoniale, deoarece nu organiza propriu-
zis regimul matrimonial.
În Franța, înainte de secolul al XVI-lea existau numai
regimuri legale: regimurile de comunitate în nord și regimul dotal
în regiunile din sud. Abia la sfâr șitul secolului al XVI-lea și
începutul secolului al XVII-lea apare tendin ța de a se considera c ă
regimurile legale nu sunt imperative sau prohibitive, ci se poate
deroga de la ele prin conven ții particulare. Cu timpul, aceste
convenții devin din ce în ce mai frecvente și astfel contractul de
căsătorie se transmite dreptului modern.
Conven țiile matrimoniale sunt tradi ționale și în dreptul
nostru, fiind cunoscute chiar anterior Codului civil din 1864, în
vechile legiuiri (Codul Calimach și Legiuirea Caragea).
128 Secțiunea 3. Natura juridic ă
Din punctul de vedere al voințelor implicate în formarea
sa, conven ția matrimonial ă este un act bilateral (contract),
calificare predominant ă, pe care o reg ăsim atât în doctrina veche,
cât și în dreptul comparat.
Convenția matrimonial ă, ca tipar juridic, poate s ă conțină
și dispoziții de altă natură decât cele prin care se reglementeaz ă
raporturi patrimoniale decurgând din c ăsătorie, precum dona ții
reciproce între viitorii so ți sau dona ții făcute de alte persoane (de
exemplu, p ărinți) viitorilor so ți sau unuia dintre ace știa ori alte
dispoziții care nu au nicio leg ătură cu regimul matrimonial,
precum recunoa șterea unui copil (care este un act unilateral).
Asemenea acte juridice î și conserv ă natura juridic ă proprie,
neputând altera calificarea conven ției matrimoniale și nefiind, la
rândul lor, alterate de împrejurarea c ă își găsesc suportul juridic
într-o conven ție matrimonial ă.
În ceea ce prive ște donațiile făcute în vederea c ăsătoriei,
potrivit art. 1030 din noul Cod civil, donațiile făcute viitorilor
soți sau unuia dintre ei, sub condi ția încheierii c ăsătoriei, nu
produc efecte în cazul în care c ăsătoria nu se încheie . Asemenea
donații pot fi făcute chiar prin conven ție matrimonial ă. Sancțiunea
care intervine, în cazul în care c ăsătoria nu se încheie, este
caducitatea.
Secțiunea 4. Delimitarea conven ției matrimoniale de alte
instituții
A) Delimitarea de c ăsătorie
Convenția matrimonial ă, a cărei esență o constituie
patrimonialitatea raporturilor dintre so ți, este distinct ă de actul
căsătoriei , ca manifestare de voin ță a viitorilor so ți în vederea
întemeierii unei familii.
Există neîndoielnic profunde leg ături între conven ția
matrimonial ă și căsătorie.
129 Cu toate acestea, fiind dou ă acte distincte ca natur ă
juridică, convenția matrimonial ă are propriul s ău regim juridic.
Chiar și în doctrina veche, care împ ărtășea teza
contractualist ă a căsătoriei, era subliniat ă distincția între căsătorie
– ca și contract principal – și convenția matrimonial ă – ca și
contract accesoriu a c ărui existen ță și durată depind de existen ța și
durata căsătoriei. Erau, astfel, puse în lumin ă principalele
deosebiri între c ăsătorie și convenția matrimonial ă:
– căsătoria este relativ ă la persoana și starea civil ă a soților,
pe când conven ția matrimonial ă este relativ ă numai la bunurile
soților;
– căsătoria se încheie în fa ța ofițerului de stare civil ă, pe
când conven ția matrimonial ă se autentific ă în fața organului
competent;
– căsătoria este strict organizat ă și reglementat ă de lege, în
ceea ce prive ște condițiile și efectele sale, pe care p ărțile nu le pot
modifica (este un act-condi ție), pe când conven ția matrimonial ă se
bucură de o mare libertate, astfel încât p ărțile pot determina
clauzele sale.
B) Delimitarea de logodn ă
Apropierea conven ției matrimoniale de logodnă se
realizează în condi țiile în care atât logodna, cât și convenția
matrimonial ă preced căsătoria.
Logodna const ă în promisiuni reciproce de c ăsătorie.
Convenția matrimonial ă se încheie, de regul ă, înainte de c ăsătorie,
în vederea c ăsătoriei.
După cum s-a ar ătat în literatura juridic ă, se poate vorbi
doar de „o simpl ă coinciden ță”33 atunci când viitorii so ți, logodiți,
încheie o conven ție matrimonial ă.
În realitate, efectele și scopul celor dou ă instituții sunt
diferite. Conven ția matrimonial ă stabilește care vor fi raporturile
juridice dintre so ți cu privire la bunurile și datoriile so ților, prin
33 A se vedea P. Vasilescu, op.cit. , p. 210.
130 alegerea unui anumit regim matrimonial, în timp ce logodna este
doar un proiect de c ăsătorie.
Convenția matrimonial ă produce efecte numai de la data și
sub condi ția încheierii c ăsătoriei, în timp ce logodna înceteaz ă ca
efect al încheierii c ăsătoriei.
C) Delimitarea de contractul de curtaj matrimonial
Contractul de curtaj, ca specie a intermedierii, presupune
că un comerciant (curtier) se angajeaz ă față de cealalt ă parte să
intermedieze încheierea unei afaceri, în schimbul unui pre ț.
Contractul de curtaj matrimonial, ca aplica ție a
contractului de curtaj, are în vedere intermedierea de contacte
între persoane în vederea c ăsătoriei viitoare.
Intermedierea persoanelor în vederea încheierii c ăsătoriei
nu beneficiaz ă în prezent de o reglementare special ă în România.
Crearea agen țiilor matrimoniale, care valorific ă din punct de
vedere comercial „pia ța solitarilor”, este îns ă o realitate.
Singurul element de asem ănare îl constituie faptul c ă
încheierea lor este anterioar ă căsătoriei.
Convenția matrimonial ă se deosebe ște însă de contractul
de curtaj matrimonial atât prin condi țiile de încheiere, cât și prin
scop și efecte.
Secțiunea 5. Formarea conven ției matrimoniale
5.1. Condi ții de validitate (de fond și de formă)
5.1.1. Capacitatea
Este aplicabil principiul habilis ad nuptias, habilis ad
pacta nuptialia, ceea ce înseamn ă că cine poate încheia valabil o
căsătorie poate încheia și o conven ție matrimonial ă. Prin urmare,
în principiu, nu sunt aplicabile regulile generale privind
capacitatea de a contracta, ci este necesar ă capacitatea (vârsta)
matrimonial ă.
131 Vârsta matrimonial ă trebuie s ă existe la data încheierii
convenției matrimoniale, iar nu la data celebr ării căsătoriei.
În ceea ce prive ște capacitatea minorului de a încheia o
convenție matrimonial ă, potrivit art. 337 din N.C.civ.:
„(1) Minorul care a împlinit vârsta matrimonial ă poate
încheia sau modifica o conven ție matrimonial ă numai cu
încuviințarea ocrotitorului s ău legal și cu autorizarea instan ței de
tutelă.
(2) În lipsa încuviin țării sau a autoriz ării prevăzute la
alin. (1), conven ția încheiat ă de minor poate fi anulat ă în
condițiile art. 46, care se aplic ă în mod corespunz ător.
(3) Acțiunea în anulare nu poate fi formulat ă dacă a
trecut un an de la încheierea c ăsătoriei.”
Din analiza textului se remarc ă faptul că acesta se refer ă
expres la minorul care a împlinit vârsta matrimonial ă (adică 18 ani
și, în anumite condi ții 16 ani)34. Prin urmare, nu s-ar putea admite
ca minorul de 14 sau 15 ani împlini ți, care potrivit dreptului
comun are capacitate de exerci țiu restrâns ă, să încheie o conven ție
matrimonial ă în vederea unei c ăsătorii pe care n-ar putea s-o
încheie decât dup ă ce împline ște vârsta matrimonial ă.
De asemenea, pentru încheierea conven ției matrimoniale
de către un minor se va cere atât încuviin țarea ocrotitorului legal,
cât și autorizarea instan ței de tutel ă. În ceea ce prive ște
încuviințarea ocrotitorului legal, vor fi avute în vedere prevederile
art. 272 .
5.1.2. Consim țământul
Consimțământul persoanelor care trebuie s ă participe la
încheierea conven ției matrimoniale trebuie s ă îndeplineasc ă
condițiile generale de validitate pentru încheierea actelor juridice.
Potrivit art. 330 din N.C.civ., încheierea conven ției
matrimoniale în fa ța notarului public presupune consim țământul
34 A se vedea Capitolul referitor la condi țiile de fond ale c ăsătoriei.
132 tuturor părților, exprimat personal sau prin mandatar cu procur ă
autentică, specială și având con ținut predeterminat.
Este deci necesar ca mandatarul s ă aibă o procur ă care să
cuprindă în detaliu ansamblul clauzelor proiectului de conven ție
matrimonial ă. Prin aceasta, încheierea conven ției matrimoniale se
deosebește de încheierea c ăsătoriei care presupune
consimțământul personal al viitorilor so ți.
În ceea ce prive ște viciile de consim țământ, având în
vedere caracterul accesoriu al conven ției matrimoniale, s-a
exprimat opinia potrivit c ăreia cazurile de anulabilitate ale
convenției matrimoniale trebuie s ă coincidă cu cele din materia
căsătoriei.
Într-o altă concepție, pe care o împ ărtășim, s-a considerat
că trebuie aplicat dreptul comun al contractelor, având în vedere
individualitatea conven ției matrimoniale.
Prin urmare, viciile de consim țământ sunt cele din dreptul
comun, respectiv eroarea, dolul și violența.
5.1.3. Obiectul
Obiectul conven ției matrimoniale îl constituie regimul
matrimonial pe care viitorii so ți îl aleg ca alternativ ă la regimul
matrimonial legal.
Dar, libertatea viitorilor so ți de a stabili regimul
matrimonial aplicabil în timpul c ăsătoriei nu este absolut ă.
În acest sens, exist ă atât limite generale , cât și limite
speciale care îngr ădesc aceast ă libertate.
În primul rând , este aplicabil ă limita general ă din materia
contractelor , potrivit c ăreia nu se poate deroga de la dispozi țiile
imperative ale legii și de la bunele moravuri.35
35 Potrivit art. 1169 din N.C.civ., „ P ărțile sunt libere s ă încheie orice contracte
și să determine con ținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea
publică și de bunele moravuri.”
133 Ca și aplicații ale ordinii publice în materia conven țiilor
matrimoniale, nu se poate deroga de la:
– principiul egalit ății în drepturi între b ărbat și femeie;
– efectele nepatrimoniale ale c ăsătoriei;
– drepturile și îndatoririle p ărintești;
– regulile devolu țiunii succesorale legale.
Potrivit art. 332 alin. (2) din N.C.civ., „(…) conven ția
matrimonial ă nu poate aduce atingere egalit ății dintre so ți,
autorității părintești sau devolu țiunii succesorale legale.”
În ceea ce prive ște principiul egalit ății dintre so ți, nu s-ar
putea, prin conven ție matrimonial ă, adopta un regim matrimonial
care ar înfrânge acest principiu, prin reînvierea, pe cale
convențională, a regimurilor matrimoniale din reglement ările
bazate pe inegalitatea dintre b ărbat și femeie. Astfel, nu ar fi
posibilă adoptarea a șa-numitului „regim matrimonial f ără
comunitate”36, a cărui caracteristic ă era separa ția de bunuri, dar
care conferea b ărbatului gestiunea tuturor bunurilor femeii, dar și
obligația de a suporta toate sarcinile c ăsătoriei. Prin urmare, de și
nu exista o comunitate de bunuri, b ărbatul avea gestiunea
bunurilor ambilor so ți. Un asemenea regim este inacceptabil în
virtutea principiului egalit ății dintre b ărbat și femeie, care, în
planul raporturilor patrimoniale dintre so ți, își găsește expresia în
regula de ordine public ă, potrivit c ăreia fiecare so ț are gestiunea
bunurilor sale proprii.
În ceea ce prive ște autoritatea p ărintească, nu s-ar putea
prevedea într-o conven ție matrimonial ă că obligația de a suporta
cheltuielile privind între ținerea unui eventual copil al so ților ar
urma să fie suportate doar de unul dintre so ți ori că, în ceea ce
privește educația religioas ă a copilului, dreptul de decizie revine
în exclusivitate unuia dintre so ți.
În ceea ce prive ște regulile devolu țiunii succesorale
legale , nu se poate schimba, de exemplu, prin conven ție
36 Regimul f ără comunitate era regimul de drept comun al Elve ției și al
Germaniei. A se vedea C.M. Cr ăciunescu, op. cit ., p. 7.
134 matrimonial ă, ordinea în care persoanele sunt chemate la
moștenire sau cotele care li se cuvin.
În ceea ce prive ște alte dispozi ții de ordine public ă, se
consideră că nu se poate reînvia vechiul regim dotal, în condi țiile
în care acesta nu mai este expres reglementat, deoarece
caracteristica acestui regim era aceea de a indisponibiliza bunurile
femeii care constituiau dota sau zestrea (imobilele, deoarece
bunurile mobile puteau fi înstr ăinate de b ărbat), reprezentând deci
o gravă excepție de la dreptul comun care interzice clauzele
generale de inalienabilitate.37 Prin urmare, regimul dotal este
contrar ordinii publice, dar clauzele de inalienabilitate38 cuprinse
într-o dona ție realizat ă prin conven ție matrimonial ă sunt permise,
cu respectarea condi țiilor impuse de dreptul comun acestor clauze.
În al doilea rând , există limite speciale ale conven țiilor
matrimoniale , determinate de modul de reglementare a
regimurilor matrimoniale. În cadrul acestor limite se pot distinge
două subcategorii , după cum libertatea conven țiilor matrimoniale
se referă la dreptul de a opta pentru un anumit regim matrimonial
sau la dreptul de a amenaja unul dintre regimurile matrimoniale
alternative prev ăzute de lege.
a) În ceea ce prive ște libertatea de a alege sau de a crea
un regim matrimonial , în general legisla țiile nu stabilesc
restricții, în sensul c ă viitorii so ți sunt liberi s ă adopte unul dintre
regimurile matrimoniale alternative prev ăzute de lege sau s ă-și
construiasc ă un regim matrimonial propriu, prin combinarea mai
multor tipuri de regimuri.
37 Bunurile femeii care nu erau dotale se numeau parafernale și aceasta putea s ă
le administreze și să dispună liber de ele.
38 Noul Cod civil reglementeaz ă clauzele de inalienabilitate în art. 627-629. În
esență, pentru valabilitatea clauzei de inalienabilite se cer a fi întrunite dou ă
condiții: interzicerea înstr ăinării să se facă pentru o durat ă de cel mult 49 de
ani și să existe un interes legitim și serios.
135 Libertatea de a alege un regim matrimonial sau de a adapta
regimurile matrimoniale pe care legea le recomand ă este
tradițională în legisla ția statelor europene.
Acest principiu are avantajul de a permite o adaptare pe
cât posibil cât mai larg ă a regimului matrimonial în func ție de
situația fiecăruia, ținând seama de averea lui, de profesie, de
obiceiuri, de vârst ă.
Exist ă însă și legislații mai pu țin flexibile, care limiteaz ă
dreptul de op țiune al viitorilor so ți la regimurile matrimoniale
alternative expres prev ăzute de lege.
În lumina art. 312 alin. (1) din N.C.civ., viitorii so ți pot
alege ca regim matrimonial: comunitatea legal ă, separația de
bunuri sau comunitatea conven țională.
Prin urmare, op țiunea lor este limitat ă, ei neputând opta
pentru un alt regim matrimonial (de exemplu, participarea la
achiziții).
b) În ceea ce prive ște libertatea de a aduce modific ări
conținutului regimului matrimonial ales , față de modul cum
acesta este configurat lege și propus viitorilor so ți, în general se
pot distinge dou ă categorii de limite:
– regimul primar imperativ , care se aplic ă de drept, prin
însuși efectul încheierii c ăsătoriei, și de la care nu se poate deroga,
alcătuind nucleul „dur”, de ordine public ă, al regimurilor
matrimoniale;
– limite speciale intrinseci regimului matrimonial ales .
Astfel, potrivit art.332 alin. (1) din N.C.civ., “Prin
convenția matrimonial ă nu se poate deroga, sub sanc țiunea
nulității absolute, de la dispozi țiile legale privind regimul
matrimonial ales, decât în cazurile anume prev ăzute de lege.”
De exemplu , dacă ne raport ăm la regimurile comunitare,
nu s-ar putea deroga de la regulile privind cogestiunea bunurilor
comune sau repartizarea bunurilor și a datoriilor care asigur ă un
echilibru între activul și pasivul patrimonial.
136 5.1.4. Cauza
Cauza conven ției matrimoniale ( affectio conjugalis) o
constituie inten ția viitorilor so ți de a stabili între ei raporturi
patrimoniale de natur ă să asigure cadrul necesar realiz ării vieții de
familie.
5.1.5. Data încheierii conven ției matrimoniale
De regulă, convenția matrimonial ă se încheie înainte de
celebrarea c ăsătoriei.
Convenția matrimonial ă poate fi încheiat ă chiar în ziua
căsătoriei, dup ă cum poate fi încheiat ă și în timpul c ăsătoriei, când
are efectul unei conven ții prin care se modific ă regimul
matrimonial.
Potrivit art. 330 alin. (2), convenția încheiat ă înainte de
căsătorie produce efecte numai de la data încheierii c ăsătoriei .
Potrivit art. 330 alin. (3) din N.C.civ . „Conven ția
încheiată în timpul c ăsătoriei produce efecte de la data prev ăzută
de părți sau, în lips ă, de la data încheierii ei.”
Prin urmare, chiar art. 330 din N.C.civ. permite so ților să
stabileasc ă un termen de la care conven ția matrimonial ă, încheiată
în timpul c ăsătoriei, să producă efectul modificator al regimului
matrimonial.
5.1.6. Condi ții de form ă
Tradițional, conven ția matrimonial ă este un act solemn,
pentru care se cere ad validitatem forma autentic ă notarială.
Rațiunile pentru care a fost impus ă această condiție sunt
aceleași ca pentru actele solemne în general: protec ția juridică a
părților care sunt astfel consiliate de un profesionist al dreptului,
având în vedere gravitatea și complexitatea conven ției
matrimoniale.
137 În același sens , art. 330 din N.C.civ . prevede c ă, sub
sancțiunea nulit ății absolute, conven ția matrimonial ă trebuie
încheiată prin act autentic notarial.
Întrucât conven ția matrimonial ă se încheie înainte de
căsătorie, dar produce efecte numai de la data încheierii c ăsătoriei,
înseamnă că aceasta poate fi modificat ă până la momentul
celebrării căsătoriei, cu respectarea acelora și condiții de form ă.
5.1.7. Sanc țiuni
A) Nulitatea
a) Cazurile de nulitate
Sanc țiunea general ă care intervine în cazul înc ălcării
condițiilor de validitate ale conven ției matrimoniale este nulitatea.
Cazurile specifice de nulitate absolut ă sunt:
– lipsa consim țământului;
– nerespectarea condi țiilor privind limitele de ordine
publică ale încheierii conven ției matrimoniale;
– lipsa formei autentice notariale, precum și lipsa procurii
autentice și speciale, atunci când conven ția se încheie prin
mandatar.
Nulitatea relativ ă intervine în cazul viciilor de
consimțământ, precum și în cazul minorului care încheie
convenția matrimonial ă fără respectarea formelor de abilitare
prevăzute de lege (încuviin țarea părinților și autorizarea instan ței
de tutelă).
În acest sens, potrivit art. 337 alin. (2) din N.C.civ., „În
lipsa încuviin țării sau a autoriz ării prevăzute la alin. (1), conven ția
încheiată de minor poate fi anulat ă în condi țiile art. 46, care se
aplică în mod corespunz ător.”
Textul nu arat ă expres care este sanc țiunea în cazul în
care minorul a încheiat conven ția matrimonial ă fără să fi
îndeplinit condi ția privind vârsta matrimonial ă minimă cerută de
lege (16 ani).
138 Altfel spus, sanc țiunea este nulitatea absolut ă sau nulitatea
relativă?
Pe de o parte, având în vedere c ă legea nu instituie expres
sancțiunea nulit ății absolute în materia conven ției matrimoniale,
se poate sus ține că nu se extrapoleaz ă această sancțiune, instituit ă
doar în materia c ăsătoriei pentru neîndeplinirea condi ției privind
vârsta matrimonial ă [art. 294 alin. (1)], ci sanc țiunea aplicabil ă
este nulitatea relativ ă, prevăzută de lege pentru actele încheiate de
persoana lipsit ă de capacitate de exerci țiu sau cu capacitate de
exercițiu restrâns ă (art. 44).
Dacă avem în vedere faptul c ă, pentru încheierea valabil ă
a conven ției matrimoniale, legea instituie condi ția capacit ății
matrimoniale, s-ar putea considera c ă sancțiunea ar trebui s ă fie
aceeași, respectiv nulitatea absolut ă, atât pentru încheierea
căsătoriei de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani, cât și
pentru încheierea unei conven ții matrimoniale cu înc ălcarea
condiției privind vârsta matrimonial ă. Nulitatea absolut ă se
justifică în acest caz pe considerentul c ă nu este vorba doar o lips ă
a capacității de exerci țiu a minorului care nu a împlinit 16 ani, ci
de o veritabil ă lipsă a capacit ății de folosin ță. Altfel spus, minorul
care nu a împlinit vârsta matrimonial ă nu are dreptul s ă încheie o
convenție matrimonial ă, interesul ocrotit de norm ă fiind unul de
ordine public ă.
În ceea ce prive ște nulitatea relativ ă pentru lipsa formelor
de abilitare , este aplicabil, în mod corespunz ător, art. 46 care
prevede c ă: „(1) Cel lipsit de capacitate de exerci țiu sau cu
capacitate de exerci țiu restrâns ă poate invoca și singur, în ap ărare,
nulitatea actului pentru incapacitatea sa rezultat ă din minoritate
ori din punerea sub interdic ție judecătorească.
(2) Persoanele capabile de a contracta nu pot opune
minorului sau celui pus sub interdic ție judec ătorească
incapacitatea acestuia.
139 (3) Ac țiunea în anulare poate fi exercitat ă de
reprezentantul legal, de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani,
precum și de ocrotitorul legal.
(4) Atunci când actul s-a încheiat f ără autorizarea instan ței
de tutelă, necesară potrivit legii, aceasta va sesiza procurorul în
vederea exercit ării acțiunii în anulare.”
Aceasta presupune c ă :
– ac țiunea în anulare poate fi formulat ă de minorul care a
încheiat conven ția matrimonial ă sau de ocrotitorul legal (chemat
să încuviințeze actul);
– dac ă instanța de tutel ă constată existența unei conven ții
matrimoniale încheiate f ără autorizare, va sesiza procurorul în
vederea exercit ării acțiunii în anulare, deoarece instan ța nu se
poate considera învestit ă din oficiu cu o ac țiune în anulare;
– minorul poate invoca singur, în ap ărare, nulitatea
convenției matrimoniale pentru lipsa încuviin țării sau autoriz ării
prevăzute de lege.
Având în vedere c ă încheierea conven ției matrimoniale se
face în form ă autentică notarială, apreciem c ă, în practic ă, vor fi
foarte rare cazurile în care s ă se încheie conven ții matrimoniale
cu încălcarea prevederilor legale privind capacitatea
matrimonial ă, rolul notarului public fiind tocmai acela de a
verifica dac ă sunt îndeplinite condi țiile legale pentru încheierea
valabilă a conven ției.
În sfârșit, pentru a asigura stabilitatea circuitului civil și a
nu men ține mult timp incertitudinea asupra regimului
matrimonial, art. 337 alin. (3) din N.C.civ. prevede c ă „Acțiunea
în anulare nu poate fi formulat ă dacă a trecut un an de la
încheierea c ăsătoriei.”
140 b) Efectele nulit ății
Conven ția matrimonial ă lovită de nulitate este considerat ă
ca și inexistent ă și este desfiin țată cu efect retroactiv.
Efectul retroactiv al nulit ății ridică neîndoielnic numeroase
probleme practice. S-a ar ătat că, din considerente care țin de
securitatea circuitului civil, ar trebui s ă se admită o desfiin țare cu
efecte doar pentru viitor.
Potrivit art. 338 din N.C.civ., „În cazul în care conven ția
matrimonial ă este lovit ă de nulitate, între so ți se aplic ă regimul
comunității legale, f ără a fi afectate drepturile dobândite de ter ții
de bună-credință.”
Prin urmare, so ții vor fi considera ți căsătoriți sub imperiul
regimului matrimonial legal, ca și cum nu ar fi încheiat o
convenție matrimonial ă.
În toate cazurile nulitatea conven ției matrimoniale nu
atrage nulitatea c ăsătoriei.
B) Caducitatea
Nulitatea conven ției matrimoniale nu se confund ă cu
caducitatea. Conven ția matrimonial ă poate să fie valabil încheiat ă,
dar să nu produc ă efecte.
Distingem două asemenea situa ții:
– dacă, după încheierea conven ției matrimoniale c ăsătoria
nu se încheie, atunci conven ția matrimonial ă devine caduc ă,
deoarece în absen ța căsătoriei ea nu are ra țiune și nu poate
produce efecte decât de la data încheierii c ăsătoriei. Conven ția
matrimonial ă este îns ă caducă numai atunci când p ărțile au
renunțat la căsătoria proiectat ă, ceea ce este o chestiune de fapt.
Cu toate acestea, vor supravie țui și vor produce efecte
actele juridice independente de regimul matrimonial, cuprinse
într-o conven ție matrimonial ă, și pe care p ărțile nu le-au
subordonat încheierii c ăsătoriei. De exemplu, va deveni caduc ă
orice dona ție făcută în vederea c ăsătoriei ( propter nuptias) , dacă
141 aceasta din urm ă nu se celebreaz ă, dar va r ămâne valabil ă o
recunoaștere de filia ție;
– desființarea căsătoriei pentru o cauz ă de nulitate atrage,
de asemenea, caducitatea conven ției matrimoniale, cu excep ția
căsătoriei putative.
C) Simula ția. Inopozabilitatea conven ției matrimoniale
secrete
Potrivit art. 331 din N.C.civ., „Actul secret prin care se
alege un alt regim matrimonial sau se modific ă regimul
matrimonial pentru care sunt îndeplinite formalit ățile de
publicitate prev ăzute de lege produce efecte numai între so ți și nu
poate fi opus ter ților de bun ă-credință.”
Textul consacr ă o aplica ție în materia regimurilor
matrimoniale a simula ției, completându-se cu prevederile generale
care reglementeaz ă simulația.
În esen ță, mecanismul simula ției are în vedere ipoteza în
care părțile încheie public (aparent) o conven ție matrimonial ă și
aleg un regim matrimonial, îndeplinind totodat ă formalitățile de
publicitate în vederea opozabilit ății față de terți, iar, pe de alt ă
parte (concomitent sau anterior) se în țeleg ca, în realitate, între ele
să se aplice un alt regim matrimonial (secret). Solu ția este aceea
din dreptul comun, în sensul c ă regimul matrimonial secret va
produce efecte doar între so ți, neputând fi opus ter ților de bun ă-
credință, față de care produce efecte doar regimul matrimonial
pentru care au fost îndeplinite formalit ățile de publicitate.
5.2. Condi ții de opozabilitate.
Publicitatea conven ției matrimoniale
În vederea ocrotirii propriilor interese, ter ții care intr ă în
raporturi juridice cu so ții sau cu unul dintre ei trebuie s ă aibă
posibilitatea de a cunoa ște regimul matrimonial aplicabil, (regimul
juridic al bunurilor so ților, puterile de dispozi ție ale fiec ăruia
142 dintre ei etc.), în m ăsura în care acesta dicteaz ă validitatea actelor
încheiate de so ți sau de unul dintre ace știa cu privire la o categorie
sau alta de bunuri. Aceast ă exigență este impus ă și de principiul
general al securit ății circuitului civil.
Pentru a produce efecte fa ță de terți, de regul ă, convențiile
matrimoniale sunt supuse unor condi ții de publicitate prescrise de
lege.
Acestea trebuie respectate atât pentru conven ția
matrimonial ă inițială, cât și pentru eventualele modific ări ale
convenției matrimoniale aduse înainte de celebrarea c ăsătoriei.
Formalit ățile de publicitate se clasific ă în două categorii :
– formalit ăți generale, care sunt direct legate de c ăsătorie;
– formalit ăți speciale, pentru anumite categorii de persoane
(comercian ți).
Nerespectarea acestor formalit ăți atrage inopozabilitatea
față de terți a conven ției matrimoniale.
5.2.1. Formalit ăți generale
5.2.1.1. Considera ții generale.
De regul ă, publicitatea organizat ă a conven ției
matrimoniale se asigur ă prin men țiune pe actul de c ăsătorie despre
existența acesteia și, în unele sisteme de drept, prin înscrierea în
registre speciale.
5.2.1.2. Publicitatea conven țiilor matrimoniale potrivit
noului Cod civil.
Noul Cod civil consacr ă prevederi exprese publicit ății
regimului matrimonial și, respectiv, conven țiilor matrimoniale39.
A) Publicitatea regimului matrimonial
39 Pe lâng ă dispozițiile privind publicitatea regimului și a conven ției
matrimoniale, a se vedea și art. 18-24 din N.C.civ., care con țin unele dispozi ții
referitoare la publicitatea în general a drepturilor, a actelor și a faptelor juridice.
143 Astfel, potrivit art. 313 alin. (2) , „Față de terți, regimul
matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalit ăților de
publicitate prev ăzute de lege, afar ă de cazul în care ace știa l-au
cunoscut pe alt ă cale.”
Alin. (3) al aceluia și articol stabile ște că „Neîndeplinirea
formalităților de publicitate face ca so ții să fie considera ți, în
raport cu ter ții de bun ă-credință, ca fiind c ăsătoriți sub regimul
matrimonial al comunit ății legale.”
Prin urmare, opozabilitatea oric ărui regim matrimonial se
asigură prin îndeplinirea formalit ăților de publicitate.
Se poate, îns ă, lesne remarca faptul c ă, în realitate,
publicitatea prezint ă interes în cazul regimurilor matrimoniale
convenționale , ceea ce coincide cu publicitatea conven țiilor
matrimoniale.
În cazul în care s-a optat pentru regimul matrimonial al
comunității legale , lipsa îndeplinirii formalit ăților de publicitate
este practic indiferent ă, având în vedere c ă, în lumina art. 313
alin. (3) , neîndeplinirea formalit ăților de publicitate face oricum
aplicabil, regimul matrimonial al comunit ății legale, în raport cu
terții.
Dac ă nu s-ar da aceast ă soluție, ar însemna ca so ții să fie
tratați ca și concubinii, ceea ce contravine principiului potrivit
căruia căsătoria presupune și existența unui regim matrimonial.
În sfârșit, art. 313 consacr ă expres sistemul publicit ății
bazat pe cunoa șterea efectiv ă (concepția subiectiv ă) a regimului
matrimonial de c ătre terți. Aceasta înseamn ă că terții care au
cunoscut efectiv, pe alt ă cale, regimul matrimonial conven țional
nu se pot prevala de neîndeplinirea formalit ăților de publicitate
pentru a invoca inopozabilitatea acestuia.
B) Mecanismele de publicitate
În concep ția noului Cod civil, publicitatea regimului
matrimonial, respectiv a conven țiilor matrimoniale, se realizeaz ă
144 atât prin men țiune pe actul de c ăsătorie, cât și prin înscriere în
Registrul na țional de publicitate a regimurilor matrimoniale.
Astfel, potrivit art. 291 , „Ofițerul de stare civil ă face
mențiune pe actul de c ăsătorie despre regimul matrimonial ales. El
are obliga ția ca, din oficiu și de îndat ă, să comunice la registrul
prevăzut la art. 334 alin. (1), precum și, după caz, notarului public
care a autentificat conven ția matrimonial ă o copie de pe actul de
căsătorie.”
De asemenea, art. 334 alin. (1) –(3) prevede c ă:
„(1) Pentru a fi opozabile ter ților, conven țiile matrimoniale
se înscriu în Registrul na țional notarial al regimurilor
matrimoniale, ținut în format electronic, potrivit legii.
(2) Dup ă autentificarea conven ției matrimoniale în timpul
căsătoriei sau dup ă primirea copiei de pe actul c ăsătoriei, potrivit
art. 330, notarul public expediaz ă, din oficiu, un exemplar al
convenției la registrul men ționat la alin. (1), precum și la celelalte
registre de publicitate, în condi țiile alin. (4).
(3) Dispozi țiile alin. (2) nu exclud dreptul oric ăruia dintre
soți de a solicita îndeplinirea formalit ăților de publicitate.”
Din cuprinsul acestor texte rezult ă că mențiunea pe actul
de căsătorie se face și în cazul în care regimul matrimonial ales
este cel al comunit ății legale. În aceast ă ipoteză, ofițerul de stare
civilă comunic ă la Registrul na țional notarial o copie de pe actul
de căsătorie.
Dacă însă regimul ales este unul conven țional, ofițerul de
stare civil ă comunică notarului public care a autentificat conven ția
o copie de pe actul de c ăsătorie, iar notarul public, la rândul lui,
comunică un exemplar al conven ției pentru a se efectua
publicitatea conven ției matrimoniale prin înscriere în Registrul
național notarial.
Rezultă că, pe lângă publicitatea pe marginea actului de
căsătorie, noul Cod civil instituie un sistem de publicitate a
convențiilor matrimoniale prin registrul special de publicitate.
145 În primul rând , se pune problema clarificării raportului
între publicitatea prin men țiune pe actul de c ăsătorie și
publicitatea prin registrul special de publicitate.
Având în vedere prevederile exprese ale art. 313 alin. (2),
precum și cele ale art. 334 alin. (1), rezult ă că opozabilitatea fa ță
de terți este asigurat ă prin publicitatea în Registrul na țional
notarial al regimurilor matrimoniale. Aceasta înseamn ă că, deși s-
a făcut mențiune pe actul de c ăsătorie, dac ă nu s-a realizat și
înscrierea în acest registru, conven ția matrimonial ă nu este
opozabilă terților (afară de cazul în care ei au cunoscut-o pe alt ă
cale, una dintre situa ții putând fi chiar prin luarea la cuno ștință a
mențiunii de pe actul de c ăsătorie).
Invers, dac ă s-a făcut înscrierea în registrul special, dar nu
s-a făcut mențiune pe actul de c ăsătorie din cauza unei omisiuni a
ofițerului de stare civil ă, convenția matrimonial ă este opozabil ă
terților.
Dacă nu s-a făcut nici men țiunea pe actul de c ăsătorie și
nici înregistrarea în registrul special, conven ția matrimonial ă este
opozabilă numai ter ților care au cunoscut-o în orice mod.
În al doilea rând , consider ăm că soluția instituirii unui
Registru na țional notarial în format electronic este în mod
evident una modern ă și judicioas ă în raport cu solu țiile
preconizate în variantele anterioare ale proiectului noului Cod
civil, în sensul ținerii și organiz ării acestui registru la nivelul
judecătoriilor.
În al treilea rând , înscrierea conven țiilor matrimoniale în
registrul special se face în cadrul unei proceduri din oficiu , de
către notarul public care a autentificat conven ția matrimonial ă,
tocmai pentru a asigura o publicitate complet ă a conven țiilor
matrimoniale.40
40 În cuprinsul art. 334 alin. (2) din N.C.civ., trimiterea la art. 330 este gre șită,
deoarece acest text se refer ă la autentificarea conven ției matrimoniale.
146 În sfârșit, potrivit art. 334 alin. (5), orice persoan ă, fără a
fi ținută să justifice vreun interes, poate cerceta registrul special
al regimurilor matrimoniale și poate solicita, în condi țiile legii,
eliberarea de extrase certificate.
5.2.2. Formalit ăți speciale
Dincolo de publicitatea conven ției matrimoniale prin
Registrul na țional al regimurilor matrimoniale, care este o
publicitate generic ă a regimului matrimonial ales, este necesar
să se respecte și formalit ățile speciale de publicitate instituite de
lege, ținând seama de calitatea persoanei sau de natura
bunurilor.
Art. 334 alin. (4) din N.C.civ. prevede c ă: „Ținând seama
de natura bunurilor, conven țiile matrimoniale se vor nota în cartea
funciară, se vor înscrie în registrul comer țului, precum și în alte
registre de publicitate prev ăzute de lege. În toate aceste cazuri,
neîndeplinirea formalit ăților de publicitate speciale nu poate fi
acoperită prin înscrierea f ăcută în registrul men ționat la alin. (1).”
41
Formalitățile speciale sunt, în general, prev ăzute pentru
comercian ți, prin men țiune în registrul comer țului cu privire la
regimul matrimonial adoptat.42
Trimiterea trebuia f ăcută la art. 291, care instituie obliga ția ofițerului de stare
civilă de a comunica notarului o copie de pe actul de c ăsătorie.
41 Textul analizat este totu și impropriu redactat, deoarece înscrierea în registrele
speciale nu se face întotdeauna ținând seama de natura bunurilor, ci uneori se
face ținând seama de calitatea persoanei (de comerciant, în cazul registrului
comerțului).
42 În prezent, Legea registrului comer țului nr. 26/1990, republicat ă, cu
modificările și complet ările ulterioare, prevede expres în art. 21 lit. d) doar
înregistrarea men țiunilor referitoare la hot ărârea de divor ț al comerciantului,
precum și la hotărârea de împ ărțire a bunurilor comune pronun țate în timpul
exercitării comerțului.
147 Tot astfel, o persoan ă căsătorită, care devine comerciant,
trebuie să ceară înscrierea în registrul comer țului a men țiunilor
privind regimul s ău matrimonial.
De asemenea, publicitatea conven ției matrimoniale nu
exclude respectarea și a celorlalte formalit ăți de publicitate
imobiliară sau mobiliar ă, dacă este cazul.
Anumite particularit ăți sunt legate de îndeplinirea
formalităților de publicitate imobiliar ă.
Mai întâi, în concep ția noului Cod civil este consacrat așa-
numitul efect constitutiv al înscrierilor în Cartea funciar ă.
Astfel, potrivit art. 877 din N.C.civ., „Drepturile reale
imobiliare înscrise în cartea funciar ă sunt drepturi tabulare. Ele se
dobândesc, se modific ă și se sting numai cu respectarea regulilor
de carte funciar ă.”
De asemenea, potrivit art. 885 alin. (1) din N.C.civ., „Sub
rezerva unor dispozi ții legale contrare, drepturile reale asupra
imobilelor cuprinse în cartea funciar ă se dobândesc, atât între
părți, cât și față de terți, numai prin înscrierea lor în cartea
funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea.”
Prin urmare, publicitatea imobiliar ă nu mai are doar un
efect de opozabilitate fa ță de terți.
De exemplu , atunci când prin conven ția matrimonial ă se
face și donația unui imobil, este necesar ă înscrierea în Cartea
funciară a dreptului astfel dobândit și aceasta nu doar pentru
opozabilitate fa ță de terț, ci ca și o condi ție de care depinde
transferul însu și al dreptului de proprietate.
În al doilea rând , alin. (4) al art. 334 se referă nu la
bunurile privite ut singuli , ci la notarea conven ției matrimoniale
în aceste registre speciale de publicitate, sub sanc țiunea
inopozabilit ății convenției matrimoniale.
În acest sens, textul trebuie coroborat cu art. 902 alin. (2) ,
potrivit căruia, sunt supuse not ării în cartea funciar ă, printre altele:
calitatea de bun comun a unui imobil; conven ția matrimonial ă,
148 precum și modificarea sau, dup ă caz, înlocuirea ei; destina ția unui
imobil de locuin ță a familiei. Preciz ăm faptul c ă terț în aceast ă
materie este persoana care a dobândit un drept real sau un alt drept
în legătură cu imobilul înscris în cartea funciar ă [art. 902 alin.
(3)].
Prin urmare, de și s-a făcut publicitatea conven ției
matrimoniale în Registrul na țional al regimurilor matrimoniale,
dacă însă convenția matrimonial ă nu este notat ă în cartea funciar ă,
ea nu va fi opozabil ă terților care sunt îndrept ățiți să se bazeze
doar pe înscrierile și notările în cartea funciar ă atunci când
contracteaz ă cu unul din so ți.
De exemplu , dacă soții sunt căsătoriți sub imperiul unei
comunități lărgite de bunuri, care presupune c ă sunt bunuri
comune și cele dobândite în timpul c ăsătoriei de unul dintre so ți
prin moștenire, iar în cartea funciar ă imobilul este înscris doar pe
numele so țului moștenitor, fără a fi notat ă convenția matrimonial ă
(sau măcar calitatea de bun comun), ter țul contractant este
îndreptățit să considere c ă numai so țul înscris în cartea funciar ă
este proprietar asupra bunului. Tot astfel, dac ă, prin conven ție
matrimonial ă, soții au inclus în comunitate și bunurile dobândite
înainte de c ăsătorie, dar nu au notat conven ția matrimonial ă în
cartea funciar ă, față de terți va fi considerat proprietar exclusiv
doar soțul pe numele c ăruia este înscris dreptul în cartea funciar ă
și aceasta independent de faptul c ă au fost îndeplinite formalit ățile
de publicitate în Registrul na țional al regimurilor matrimoniale.
În sfârșit, chiar în lipsa not ării conven ției matrimoniale în
cartea funciar ă, opozabilitatea fa ță de terți poate fi asigurat ă în
condițiile art. 902 alin. (1) , dacă se dovede ște că terțul a cunoscut
existența conven ției matrimoniale, respectiv a regimului
matrimonial pe alt ă cale.
Or, și de aceast ă dată, chiar în lipsa not ării conven ției
matrimoniale în cartea funciar ă, având în vedere faptul c ă
transmisiunile și constituirile de drepturi reale se fac prin acte
încheiate în form ă autentică, sub sanc țiunea nulit ății absolute ( art.
149 1244 din N.C.civ.), notarul public poate consilia p ărțile,
procedând, în vederea încheierii actului la verificarea st ării civile,
precum și, în cazul persoanelor c ăsătorite, a regimului
matrimonial, situa ție în care poate fi adus ă la cunoștința terțului
existența convenției matrimoniale, pentru ca actul încheiat s ă fie
în concordan ță cu statutul patrimonial al so țului contractant.
5.2.3. Sanc țiunea neîndeplinirii formalit ăților de
publicitate
Lipsa formalit ăților de publicitate atrage inopozabilitatea
față de terți a regimului matrimonial instituit prin conven ția
matrimonial ă, soții fiind considera ți căsătoriți sub imperiul
regimului matrimonial legal.
De remarcat este faptul c ă lipsa formalit ăților de
publicitate nu poate fi invocat ă decât de ter ți față de soți, iar nu de
către un soț față de celălalt soț sau de către soți în contra ter ților.
Potrivit art. 335 din N.C.civ.: „(1) Conven ția matrimonial ă
nu poate fi opus ă terților cu privire la actele încheiate de ace știa
cu unul dintre so ți decât dac ă au fost îndeplinite formalit ățile de
publicitate prev ăzute la art. 334 sau dac ă terții au cunoscut-o pe
altă cale.
(2) De asemenea, conven ția matrimonial ă nu poate fi
opusă terților cu privire la actele încheiate de ace știa cu oricare
dintre soți înainte de încheierea c ăsătoriei.”
Neîndeplinirea formalit ăților de publicitate face ca so ții
sa fie considera ți în raport cu ter ții ca fiind c ăsătoriți sub
regimul matrimonial al comunit ății legale.
Pe de alt ă parte, chiar și atunci când sunt îndeplinite
formalitățile de publicitate, convenția matrimonial ă nu poate fi
opusă creditorilor unuia dintre so ți, cu privire la actele încheiate
înainte de c ăsătorie . Gajul general al creditorilor chirografari ai
fiecăruia dintre so ți, pentru crean țele născute înainte de c ăsătorie
nu poate fi, a șadar, restrâns prin conven ție matrimonial ă, ei fiind
150 îndreptățiți să urmărească bunurile so țului debitor, indiferent de
natura pe care aceste bunuri o dobândesc prin efectul conven ției
matrimoniale.
Secțiunea 6. Efectele conven țiilor matrimoniale
Efectul specific al conven ției matrimoniale, ca opera țiune
juridică, este identic tipului de regim matrimonial ales, care poate
fi un regim de comunitate, de separa ție sau mixt.
Dincolo de efectul substan țial, conven ția matrimonial ă, ca
instrumentum, produce și efecte probatorii, actul fiind valorificat
ca mijloc de prob ă a regimului matrimonial aplicabil între so ți.
Celelalte acte juridice cuprinse în conven ția matrimonial ă
(donații, clauze de atribuire etc.) vor produce efectele specifice
dreptului comun.
Efectele în timp ale conven ției matrimoniale coincid cu
întinderea în timp a regimului matrimonial.
Potrivit art. 330 alin. (2) din N.C.civ. „Convenția
matrimonial ă încheiată înainte de c ăsătorie produce efecte numai
de la data încheierii c ăsătoriei”, iar conform alin. (3) „Conven ția
încheiată în timpul c ăsătoriei produce efecte de la data prev ăzută
de părți sau, în lips ă, de la data încheierii ei.”
Tot astfel, potrivit art. 313 „(1) Între so ți, regimul
matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii c ăsătoriei.
(2) Față de terți, regimul matrimonial este opozabil de la data
îndeplinirii formalit ăților de publicitate prev ăzute de lege, afar ă de
cazul în care ace știa l-au cunoscut pe alt ă cale.
(3) Neîndeplinirea formalit ăților de publicitate face ca so ții să
fie considera ți, în raport cu ter ții de bun ă-credință, ca fiind
căsătoriți sub regimul matrimonial al comunit ății legale.”
De asemenea, conform art. 319 „(1) Regimul matrimonial
încetează prin constatarea nulit ății, anularea, desfacerea sau
încetarea c ăsătoriei.
(2) În timpul c ăsătoriei, regimul matrimonial poate fi modificat,
în condițiile legii.”
151 Din textele men ționate rezult ă că trebuie s ă se facă
distincție între efectele conven ției matrimoniale (regimului
matrimonial) între so ți și efectele fa ță de terți.
Între soți, convenția matrimonial ă produce efecte numai de
la data încheierii c ăsătoriei.
Față de terți, convenția matrimonial ă produce efecte de la
data îndeplinirii formalit ăților de publicitate. Ideal este ca data
încheierii c ăsătoriei să coincidă cu data îndeplinirii formalit ăților
de publicitate, astfel încât, și față de terți, regimul matrimonial
instituit prin conven ția matrimonial ă să producă efecte începând
cu același moment, evitându-se situa țiile în care, între so ți să
existe un regim matrimonial conven țional, iar fa ță de terți, soții să
fie considera ți căsătoriți sub imperiul regimului matrimonial legal,
până la data îndeplinirii formalit ăților de publicitate.
Efectele conven ției matrimoniale înceteaz ă odată cu
desfacerea sau încetarea c ăsătoriei, când înceteaz ă și regimul
matrimonial și se pune problema lichid ării acestuia.
152 CAPITOLUL 3
Regimul primar imperativ
Secțiunea 1. Considera ții generale privind regimul primar
imperativ
1.1. No țiune
Noul Cod civil, Capitolul VI al Titlului II – Cartea a II-a -,
reglementeaz ă drepturile și obligațiile patrimoniale ale so ților, iar,
în cadrul acestui capitol, Sec țiunea I cuprinde dispoziții privind
regimul matrimonial în general , cu precizarea din art. 312 alin.
(2) că “Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga
de la dispozi țiile prezentei sec țiuni, dacă prin lege nu se prevede
altfel.”
Regimul primar imperativ desemneaz ă, astfel, un corp de
norme juridice aplicabile raporturilor patrimoniale dintre so ți,
precum și raporturilor dintre so ți și terți, oricare ar fi regimul
matrimonial concret aplicabil în timpul c ăsătoriei.
În acest sens, s-a afirmat c ă regimul primar imperativ
formează “constitu ția” regimurilor matrimoniale.
Din punct de vedere terminologic , în literatura juridic ă, se
utilizează denumiri variate: „statut imperativ de baz ă”, „regim
primar”, „regim matrimonial de baz ă”, „regim matrimonial
primar” sau „regim primar imperativ”.
Existen ța unui asemenea bloc de norme juridice
dobândește relevan ță doar în sistemele de drept care admit
posibilitatea încheierii conven țiilor matrimoniale, adic ă recunosc
regimurile matrimoniale conven ționale. Regimul primar
imperativ constituie astfel nucleul de ordine public ă de la care
nu se poate deroga prin conven ție matrimonial ă.
De aceea, delimitarea regimului primar imperativ de
regimul matrimonial ales de p ărți este inutil ă în cadrul unui regim
matrimonial unic, legal și imperativ, cum este cel reglementat de
Codul familiei.
153 Ra țiunea acestui regim matrimonial este aceea de a
asigura, în situa ția normal ă, “de pace conjugal ă”, pe de o parte, o
minimă coeziune (interdependen ță) patrimonial ă a soților, iar, pe
de altă parte, o minim ă independen ță economic ă și socială a
soților.
De asemenea, pentru situa ția de criz ă conjugal ă, se
urmărește echilibrarea puterilor dintre so ți.
În raporturile so ților cu ter ții, regimul primar trebuie s ă
concilieze dou ă obiective: s ă prevină ca situația patrimonial ă a
soților să frâneze libertatea circuitului civil și autonomia lor
juridică, iar, pe de alt ă parte, să prevină ca aceast ă autonomie s ă
afecteze c ăsătoria.
În ceea ce prive ște natura juridic ă, s-a pus problema dac ă
acesta este un veritabil regim matrimonial.
Aceast ă calificare poate fi sus ținută de faptul c ă este
aplicabil raporturilor patrimoniale dintre so ți, precum și
raporturilor dintre ace știa și terți, ceea ce, prin defini ție, constituie
esența regimului matrimonial.
Cu toate acestea, regimul primar imperativ nu epuizeaz ă
toate aceste raporturi , ci fragmentar cuprinde numai ceea ce s-a
considerat c ă reprezint ă dreptul imperativ și comun al raporturilor
patrimoniale dintre so ți, astfel încât s ă se asigure o minim ă unitate
în marea diversitate a regimurilor matrimoniale.
De aceea, este un regim matrimonial incomplet, limitat la
anumite aspecte ale raporturilor patrimoniale dintre so ți și dintre
aceștia și terți.
1.2. Tr ăsăturile regimului primar imperativ
Însăși denumirea de “regim primar imperativ”, considerat ă
ca cea mai elocvent ă de unii autori, exprim ă trăsăturile acestuia:
a) este primar , în dublu sens:
– este aplicabil înaintea oric ăror altor reguli, dispozi țiile
care îl compun fiind aplicabile înaintea altor prevederi legale în
materie sau stipula ții din cuprinsul conven țiilor matrimoniale.
154 Explicația acestui caracter rezid ă în aceea c ă regimul primar este
un efect legal al c ăsătoriei , aplicându-se automat so ților, pe data
încheierii c ăsătoriei, independent de regimul matrimonial aplicabil
in concreto ;
– este comun tuturor regimurilor matrimoniale, și
constituie baza acestora, cuprinzând drepturile și libertățile
fundamentale valabile în toate raporturile patrimoniale dintre so ți.
b) este imperativ , adică se aplic ă în mod obligatoriu,
normele juridice care-l reprezint ă fiind deci de ordine public ă, cu
excepția cazurilor în care legea permite p ărților să deroge prin
convenția lor.
Secțiunea 2. Regimul primar imperativ în situa ția normal ă
2.1. Interdependen ța vieții familiale
(coeziunea patrimonial ă a cuplului)
2.1.1. Locuin ța familiei
2.1.1.1. No țiunea de locuin ță a familiei.
Locuința familiei nu se confund ă cu domiciliul comun al
soților. Legea instituie obliga ția soților de a locui împreun ă, iar nu
de a avea un domiciliu comun.
De aceea, pot exista situa ții în care so ții să aibă domicilii
separate, dar și o locuin ță comună, aceasta din urm ă fiind supus ă
regimului special de protec ție.
Noțiunea de locuin ță a familiei este, a șadar, o noțiune de
fapt, iar nu de drept , și este locuin ța unde familia tr ăiește efectiv.
Numai astfel normele de protec ție își găsesc rațiunea aplic ării lor,
pentru că ceea ce se protejeaz ă este un interes comun al familiei.
Având în vedere principiul potrivit c ăruia soții decid de
comun acord în tot ceea ce prive ște căsătoria ( art. 308 din
N.C.civ.), rezult ă că locuința familiei este aleas ă de soți de comun
155 acord, fie c ă este vorba de locuin ța de origine (ini țială), fie de
schimbarea acesteia.
Definirea locuin ței familiei, în sensul regimului primar,
presupune dou ă elemente: unul obiectiv, material, concretizat în
imobilul de locuit, cel de-al doilea subiectiv, voluntar, referindu-
se la afectarea respectivului imobil familiei, adic ă ducerii vie ții de
familie în acel loc. Criteriul general este, a șadar, acela al
afectațiunii sau al destina ției imobilului de a servi intereselor
locative ale familiei.
În acest sens, potrivit art. 321 alin. (1) din N.C.civ.,
„Locuința familiei este locuin ța comună a soților sau, în lips ă,
locuința soțului la care se afl ă copiii.”
De aceea, dac ă soții dețin mai multe imobile, intr ă sub
incidența regimului matrimonial primar numai locuin ța care, prin
destinația ei, îndepline ște funcția de locuin ță a familiei.
În situația normal ă, locuința familiei este aceea în care
locuiesc so ții și copiii lor.
Dac ă soții sunt separa ți în fapt sau au locuin țe separate,
atunci îndepline ște acest rol imobilul în care locuie ște unul dintre
soți și copiii so ților.
Pentru opozabilitate fa ță de terți, este prev ăzută condiția
notării în Cartea funciar ă a unui imobil ca locuin ță comună.
Potrivit art. 321 alin. (2) din N.C.civ., „Oricare dintre so ți
poate cere notarea în cartea funciar ă, în condi țiile legii, a unui
imobil ca locuin ță a familiei, chiar dac ă nu este proprietarul
imobilului.”
Soluția este fireasc ă, având în vedere c ă aplicarea
dispozițiilor regimului primar este de natur ă să confere un anumit
regim juridic imobilului care constituie locuin ța familiei, aspect de
care terții trebuie s ă aibă cunoștință, mai ales în condi țiile în care
de multe ori locuin ța conjugal ă reprezint ă cea mai important ă
(dacă nu chiar unica) garan ție a creditorilor so ților.
156 2.1.1.2. Drepturile so ților asupra locuin ței comune.
Spre deosebire de ipoteza în care so ții sunt proprietari
asupra locuin ței comune, în cazul în care locuin ța este deținută în
temeiul unui contract de închiriere, exist ă o preocupare a
legiuitorului de a reglementa, prin derogare de la dreptul comun,
drepturile locative ale so ților atât în timpul c ăsătoriei, cât și la
desfacerea c ăsătoriei prin divor ț.
Potrivit art. 323 din N.C.civ., “(1) În cazul în care
locuința este de ținută în temeiul unui contract de închiriere,
fiecare so ț are un drept locativ propriu, chiar dac ă numai unul
dintre ei este titularul contractului ori contractul este încheiat
înainte de c ăsătorie.
(2) Dispozi țiile art. 322 sunt aplicabile în mod
corespunz ător.”
Prin urmare, se consacr ă expres solu ția potrivit c ăreia
fiecare so ț are un drept locativ propriu, dup ă modelul Legii nr.
5/1973, locuin ța astfel de ținută având regimul juridic special al
locuinței de familie prev ăzut de art. 322.
Întrucât textul instituie o norm ă care ține de regimul
primar imperativ, apreciem c ă nu este posibil ă încheierea unei
convenții contrare, prin care so ții să stipuleze, de exemplu, c ă
numai unul dintre ei ar avea drepturi locative.
2.1.1.3. Regimul juridic al locuin ței familiei.
Regimul juridic special al locuin ței familiei presupune
limitarea dreptului unuia dintre so ți de a dispune singur, f ără
consimțământul expres al celuilalt so ț, prin acte juridice, de
locuința familiei, chiar și atunci când regimul matrimonial concret
i-ar conferi acest drept.
Astfel, potrivit art. 322 din N.C.civ., „(1) Niciunul dintre
soți, chiar dac ă este proprietar exclusiv, nu poate dispune f ără
consimțământul scris al celuilalt so ț de drepturile asupra locuin ței
familiei.
157 (2) De asemenea, un so ț nu poate deplasa din locuin ță bunurile
ce mobileaz ă sau decoreaz ă locuința familiei și nu poate dispune
de acestea f ără consimțământul scris al celuilalt so ț.
(3) În cazul în care consim țământul este refuzat f ără un motiv
legitim, cel ălalt soț poate să sesizeze instan ța de tutel ă, pentru ca
aceasta să autorizeze încheierea actului.
(4) Soțul care nu și-a dat consim țământul la încheierea actului
poate cere anularea lui în termen de un an de la data la care a luat
cunoștință despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data
încetării regimului matrimonial.
(5) În lipsa not ării locuinței familiei în cartea funciar ă, soțul care
nu și-a dat consim țământul nu poate cere anularea actului, ci
numai daune-interese de la celălalt soț, cu excep ția cazului în care
terțul dobânditor a cunoscut, pe alt ă cale, calitatea de locuin ță a
familiei.
(6) Dispozi țiile alin. (5) se aplic ă în mod corespunz ător actelor
încheiate cu înc ălcarea prevederilor alin. (2).”
În raport cu dreptul comun, regulile de protec ție a locuin ței
familiei apar ca reguli exorbitante și ca o veritabil ă limită legală a
dreptului unuia dintre so ți de a dispune prin acte juridice, ca
atribut al dreptului de proprietate.
Sub acest aspect, pentru a determina domeniul de aplicare
a acestor reguli, trebuie delimitat ă sfera actelor juridice care intr ă
sub inciden ța lor, atât din punctul de vedere al obiectului lor, cât și
din punctul de vedere al naturii lor.
Totodat ă, această limită nu trebuie în țeleasă în mod
absolut, deoarece locuin ța familiei nu devine un bun inalienabil,
scos din circuitul civil, protec ția juridică fiind asigurat ă doar prin
cerința consimțământului expres al ambilor so ți.
158 A. Obiectul actelor juridice interzise unuia dintre so ți
Necesitatea consim țământului ambilor so ți vizează actele
juridice prin care s-ar dispune de drepturile asupra locuin ței
comune (art. 322 alin. (1) din N.C.civ.).
Prin urmare, trebuie s ă fie vorba de un act juridic care are
ca obiect un imobil cu destina ția de locuin ță a familiei.
Având în vedere faptul c ă textul nu face nicio distinc ție
(ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus) , rezultă că
nu are importan ță natura dreptului (real sau de crean ță) asupra
locuinței familiei: drept de proprietate, uzufruct, abita ție, drept de
creanță în baza unui contract de închiriere etc.
În cazul în care locuin ța este deținută în proprietate , nu
are importan ță dacă soțul care dore ște să dispună de aceasta este
proprietar exclusiv sau dac ă locuința este bun comun, în func ție de
regimul matrimonial concret aplicabil so ților.
De exemplu, în cadrul separației de patrimonii , imobilul
cu destina ție de locuin ță comună poate să fie proprietate exclusiv ă
a soțului care inten ționează să dispună de el.
În cadrul regimului de comunitate , imobilul poate s ă fie
bun propriu al acestui so ț sau bun comun. În acest ultim caz,
interdicția de înstr ăinare este dublat ă și de regula cogestiunii din
materia comunit ății de bunuri, potrivit c ăreia actele de dispozi ție
asupra bunurilor comune imobile trebuie f ăcute cu
consimțământul expres al so ților.
În situația în care locuin ța este de ținută în temeiul unui
contract de închiriere , având în vedere c ă potrivit art. 323 alin.
(1) din N.C.civ., fiecare so ț are un drept locativ propriu, (chiar
dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul
este încheiat înainte de c ăsătorie), este necesar, de asemenea,
consimțământul expres al ambilor so ți pentru încheierea oric ăror
acte juridice prin care s-ar dispune asupra drepturilor derivate din
contractul de închiriere (spre exemplu, o subînchiriere ori, mai
grav, îns ăși rezilierea contractului) și care ar fi de natur ă să
afecteze dreptul de folosin ță a locuinței conjugale.
159 B. Natura juridic ă a actelor interzise unuia dintre so ți
În general, sunt avute în vedere actele de dispozi ție inter
vivos , cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, precum vânzare, schimb,
constituirea ca aport la o societate comercial ă, donație, ipotec ă,
rezilierea unui contract de închiriere etc., precum și unele acte
preparatorii (spre exemplu, mandatul de a vinde dat unui agent
imobiliar).
Considerăm că soțul proprietar poate dispune de locuin ță
prin testament , care este un act mortis causa , ale cărui efecte se
produc la data încet ării căsătoriei (prin decesul so țului testator) și
deci a regimului matrimonial.
Pentru asigurarea libertății exercitării profesiei , se admite
că, în cazul în care locuin ța este deținută în baza unui contract de
închiriere care este accesoriu contractului de munc ă, soțul salariat
își poate da demisia, chiar dac ă, indirect, familia este privat ă de
acea locuin ță.
Întrucât dispozi țiile în materie nu instituie o
insesizabilitate a locuin ței familiei , aceasta ar putea fi urm ărită de
un creditor al unuia dintre so ți, dacă, potrivit regimului
matrimonial concret aplicabil, aceasta face parte din masa
bunurilor urm ăribile, fără a fi necesar ca asumarea/contractarea
datoriei s ă implice și consimțământul prealabil al celuilalt so ț.
Trebuie deci operat ă distincția între actele de dispozi ție directă
(interzise dac ă sunt încheiate de un singur so ț) și dispozi ția
indirectă asupra locuin ței, prin asumarea unor datorii.
O rezervă se impune totu și a fi făcută și în aceast ă din
urmă situație, în caz de atitudine frauduloas ă din partea
creditorului, care, probat ă în mod corespunz ător, este susceptibil ă
de a conduce la solu ția respingerii cererii de executare silit ă
asupra locuin ței familiei.
160 C. Consim țământul expres al ambilor so ți
Consimțământul celuilalt so ț poate fi analizat din
perspectiva naturii juridice , a manifest ării (aspectul formal), a
conținutului (fondul) – elemente în raport cu care se apreciaz ă și
valabilitatea acestui consim țământ – precum și din punctul de
vedere al limitelor (posibilit ățile de cenzurare a refuzului abuziv)
și al duratei protec ției.
a) Natura juridic ă. Dacă locuința este proprietate
exclusivă a unuia dintre so ți, acordul celuilalt are valoarea unui
„consimțământ de neîmpotrivire”, f ără ca soțul neproprietar s ă
devină parte în contract. De exemplu , în ipoteza vânz ării
imobilului, pre țul va intra numai în patrimoniul so țului proprietar
exclusiv, întrucât numai puterea de a dispune, iar nu îns ăși
proprietatea este partajat ă.
În această ipoteză, consimțământul so țului neproprietar are
natura juridic ă a unui act unilateral permisiv, a unei autoriz ări
(auctoritas, augere)43.
Dacă însă imobilul care constituie locuin ța conjugal ă face
parte din categoria bunurilor comune în dev ălmășie,
consimțământul ambilor este impus chiar de regula cogestiunii din
materia comunit ății de bunuri [art. 346 alin. (1)], astfel încât
ambii soți trebuie s ă aibă calitatea de parte în actul juridic,
beneficiind de drepturile, respectiv fiind ținuți de obliga țiile
izvorâte din act. Altfel spus, cerin ța consim țământului ambilor
soți are o dubl ă semnifica ție juridică: este necesar atât pentru c ă
imobilul are destina ția de locuin ță a familiei, cât și pentru c ă
imobilul este proprietate comun ă.
Tot astfel, dac ă bunul este proprietate comun ă pe cote-p ărți
a soților, devin aplicabile prevederile art. 641 alin. (4) din
N.C.civ., care instituie regula unanimit ății (acordul tuturor
coproprietarilor) pentru orice acte de dispozi ție asupra bunurilor
43 Cu privire la actul permisiv, a se vedea M. Avram, Actul unilateral în dreptul
privat , Ed. Hamangiu, Bucure ști, 2006, p. 210 și urm.
161 comune. Prin urmare, și în aceast ă ipoteză, consim țământul
ambilor so ți impus de art. 322 este dublat oricum de
consimțământul cerut de lege tuturor coproprietarilor.
b) Forma. Art. 322 alin. (1) din N.C.civ. prevede expres
că celălalt soț trebuie s ă-și exprime consim țământul în form ă
scrisă. Apreciem c ă forma scris ă instituită de lege este necesar ă nu
ad validitatem , ci doar ad probationem , nerespectarea acestei
cerințe atrăgând sanc țiunea imposibilit ății dovedirii existen ței
consimțământului cu alt mijloc de prob ă.
Avantajul practic al acestei solu ții legislative este
incontestabil, având în vedere certitudinea pe care forma scris ă o
prezintă (în absen ța condiției, consim țământul ar fi putut fi
exprimat și verbal), prin aceasta, solu ția normativ ă fiind de natur ă
să prevină potențiale litigii legate de manifestarea efectiv ă a
consimțământului celuilalt so ț.
Cu toate acestea, fiind vorba de un imobil supus înscrierii
în cartea funciar ă, devin incidente și prevederile art. 1244 din
N.C.civ., potrivit c ărora, sub sanc țiunea nulit ății absolute,
convențiile care str ămută sau constituie drepturi reale care
urmează a fi înscrise în cartea funciar ă, trebuie încheiate prin
înscris autentic.
Prin urmare, dac ă locuința este bun comun sau proprietate
pe cote-p ărți, având în vedere c ă fiecare so ț devine parte în actul
de dispozi ție, consim țământul ambilor so ți fiind cerut și în calitate
de coproprietari, acesta trebuie s ă îmbrace chiar forma autentic ă
cerută ad validitatem de art. 1244.
Dacă însă locuința este proprietate exclusiv ă a unuia dintre
soți, se pune problema dac ă actul prin care so țul neproprietar î și
exprimă consimțământul trebuie sau nu s ă îmbrace aceea și formă
autentică. Întrucât so țul neproprietar nu devine parte în actul de
dispoziție, sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 322 alin. (1)
din N.C.civ.
162 Desigur, nimic nu împiedic ă pe acest so ț să-și exprime
consimțământul printr-o declara ție în form ă autentică, după cum
ar fi suficient și un înscris sub semn ătură privată.
Actul unilateral prin care so țul neproprietar î și dă
consimțământul este, a șadar, distinct de însu și actul de dispozi ție
pe care urmeaz ă să-l încheie so țul proprietar al locuin ței, numai
acest din urm ă act fiind supus formei autentice ad validitatem
prevăzută de art. 1244.
c) Conținut. Din punct de vedere al con ținutului, se poate
discuta dac ă este suficient un acord de principiu al celuilalt so ț sau
consimțământul trebuie s ă fie special, exprimat în considerarea
naturii juridice a actului preconizat, dar și a condițiilor concrete în
care ar urma s ă se încheie.
d) Limite. Art. 322 alin. (3) din N.C.civ. prevede c ă „În
cazul în care consim țământul este refuzat f ără un motiv legitim,
celălalt soț poate să sesizeze instan ța de tutel ă, pentru ca aceasta
să autorizeze încheierea actului.”
Introducerea unei asemenea dispozi ții este pe deplin
justificată, având menirea de a da posibilitatea instan ței să
cenzureze refuzul abuziv al unui so ț de a-și da consim țământul
pentru încheierea actului juridic de dispozi ție.
e) Durata protec ției. Protecția special ă prevăzută la art.
322 există atâta timp cât dureaz ă căsătoria, (chiar dac ă ar interveni
o schimbare a regimului matrimonial în timpul c ăsătoriei), voca ția
conjugală a locuinței putând subzista chiar și în perioada în care
soții sunt separa ți în fapt sau se afl ă în curs de divor ț.
D. Sancțiunea
Actul de dispozi ție încheiat f ără consimțământul celuilalt
soț este lovit de nulitate relativ ă, dat fiind c ă se aduce atingere
unui interes privat (al so țului care nu și-a dat consim țământul).
163 Prin derogare de la dreptul comun, se instituie un regim
special al nulit ății.
Astfel, potrivit art. 322 alin. (4) din N.C.civ ., „Soțul care
nu și-a dat consim țământul la încheierea actului poate cere
anularea lui în termen de un an de la data la care a luat cuno ștință
despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încet ării
regimului matrimonial.”
De asemenea, pentru asigurarea dinamicii circuitului civil
și protejarea intereselor ter ților de bun ă-credință, legiuitorul a
prevăzut expres în alin. (5) al aceluia și articol c ă „În lipsa not ării
locuinței familiei în cartea funciar ă, soțul care nu și-a dat
consimțământul nu poate cere anularea actului, ci numai daune-
interese de la cel ălalt soț, cu excep ția cazului în care ter țul
dobânditor a cunoscut, pe alt ă cale, calitatea de locuin ță a
familiei.”
Fiind vorba de o nulitate relativ ă, ea poate fi acoperit ă prin
confirmare expres ă sau tacit ă44, de către soțul al c ărui
consimțământ a fost nesocotit la încheierea actului. Spre exemplu,
participarea acestuia, al ături de so țul dispun ător, la predarea
apartamentului care a constituit locuin ța familiei, la încasarea
prețului etc., pot fi considerate confirm ări ale actului de dispozi ție
având ca obiect locuin ța conjugal ă, situație în care nu s-ar mai
putea promova o ac țiune în anularea actului. A admite o alt ă
soluție, ar însemna acceptarea posibilit ății lezării sau chiar
fraudării intereselor ter țului cu care s-a contractat.
Din analiza textului citat rezult ă că termenul de prescrip ție
pentru introducerea ac țiunii este unul special, de 1 an, care începe
să curgă de la un moment subiectiv – data la care titularul ac țiunii
a luat cuno ștință de încheierea actului (împrejurare care poate fi
dovedită prin orice mijloc de prob ă) – în nicio situa ție însă
acțiunea neputând fi promovat ă mai târziu de 1 an de la data
încetării regimului matrimonial – momentul obiectiv . Ținând cont
44 Cu privire la confirmarea unui act anulabil, a se vedea art. 1262-1265 din
N.C.civ.
164 de durata în timp pân ă la care pot fi aplicate regulile speciale de
protecție vizând locuin ța conjugal ă, precum și de faptul c ă
dispozițiile imperative din aceast ă materie nu sunt influen țate de
regimul matrimonial concret c ăruia soții îi sunt supu și, apreciem
că prin sintagma „încetarea regimului matrimonial” trebuie
înțeleasă încetarea regimului matrimonial consecutiv ă desfacerii,
încetării, constat ării nulității sau anul ării căsătoriei ( art. 319 alin.
(1) din N.C.civ.), iar nu și modificarea regimului matrimonial în
timpul căsătoriei45.
2.1.1.4. Bunurile mobile care servesc locuin ței familiei.
Noul Cod civil instituie un regim special și pentru bunurile
care mobileaz ă sau decoreaz ă locuința familiei.
În acest sens, art. 322 alin. (2) prevede c ă „(…) un so ț nu
poate deplasa din locuin ță bunurile ce mobileaz ă sau decoreaz ă
locuința familiei și nu poate dispune de acestea f ără
consimțământul scris al celuilalt so ț.”
Textul are în vedere atât deplasarea material ă a bunurilor,
cât și actele de dispozi ție asupra acestora.
În ceea ce prive ște actele de dispozi ție, este necesar ca la
data încheierii actului juridic cu ter țul aceste bunuri mobile s ă se
găsească în locuin ța familiei. Tocmai de aceea textul a avut în
vedere ambele ipoteze, ca și garanție că aceste bunuri nu sunt
deplasate din locuin ță de un singur so ț, pentru a fi astfel sustrase
regimului lor juridic special și înstrăinate fără consimțământul
celuilalt so ț.
Este de remarcat c ă și această regulă este aplicabil ă cu
prioritate fa ță de regulile regimului matrimonial concret.
45 Art. 319 are denumirea marginal ă „Încetarea regimului matrimonial”.
Formularea cuprinde dou ă ipoteze distincte: una este ipoteza încet ării regimului
matrimonial ca efect al disolu ției căsătoriei, care presupune încetarea aplic ării
tuturor regulilor regimurilor matrimoniale, inclusiv ale regimului primar
imperativ, și alta este ipoteza încet ării unui anumit regim matrimonial ca efect
al modific ării, mai exact, al înlocuirii acestuia cu un alt regim matrimonial. În
acest al doilea caz, c ăsătoria se men ține și, prin urmare, exist ă continuitate și în
ceea ce prive ște aplicarea regimului primar imperativ.
165 Astfel, în cadrul separa ției de bunuri, rezult ă că se
limitează dreptul so țului care este proprietar exclusiv asupra
acestor bunuri de a dispune de ele în mod liber, fiind necesar și
consimțământul expres al celuilalt so ț.
În cadrul regimului comunit ății de bunuri, dac ă aceste
bunuri mobile sunt bunuri proprii , regula este de excep ție față de
aceea potrivit c ăreia fiecare so ț poate dispune în mod liber de
bunurile sale proprii.
Dacă aceste bunuri sunt comune , se derog ă de la regula
potrivit c ăreia un so ț poate dispune singur cu titlu oneros de
bunurile mobile comune ( art. 346 alin. (2) din N.C.civ.).
În ceea ce prive ște sancțiunea care intervine în lipsa
consimțământului, alin. (6) al art. 322 prevede c ă sunt aplicabile
în mod corespunz ător dispozi țiile alin. (5) , potrivit c ărora “ În
lipsa notării locuinței familiei în cartea funciar ă, soțul care nu și-a
dat consim țământul nu poate cere anularea actului, ci numai
daune-interese de la cel ălalt soț, cu excep ția cazului în care ter țul
dobânditor a cunoscut, pe alt ă cale, calitatea de locuin ță a
familiei.”
Prin urmare, so țul care nu și-a dat consim țământul la
deplasarea bunurilor mobile poate cere daune-interese de la
celălalt soț.
De asemenea, în cazul actelor de înstr ăinare, soțul care nu
și-a dat consim țământul la încheierea actului nu poate cere
anularea actului decât dac ă terțul dobânditor a fost de rea-credin ță,
respectiv a cunoscut calitatea bunului mobil de bun care
mobilează sau decoreaz ă locuința familiei. Dac ă terțul dobânditor
nu a cunoscut calitatea/destina ția bunurilor în cauz ă și nici
împotrivirea celuilalt so ț, fiind deci de bun ă-credință, nu se poate
solicita anularea actului juridic, so țul al cărui consim țământ nu a
fost obținut putând pretinde numai daune-interese de la so țul
dispunător.
În situația în care so țul care încheie actul juridic de
dispoziție nu are calitatea de proprietar sau pe aceea de
coproprietar dev ălmaș sau pe cote-p ărți asupra bunului respectiv,
166 terțul cocontractant s-ar putea prevala de norma cu caracter
general din cuprinsul art. 937 alin. (1) din N.C.civ., care instituie,
în materie mobiliar ă, „prezum ția propriet ății” asupra bunului
posedat.46
2.1.1.5. Efectele divor țului asupra locuin ței comune.
Atribuirea locuin ței comune la divor ț poate avea ca obiect
fie locuin ța deținută de soți în calitate de chiria și, fie locuin ța
proprietate comun ă a soților.
Spre deosebire de reglementarea în vigoare, care nu
cuprinde expres criteriile atribuirii locuin ței la desfacerea
căsătoriei prin divor ț, noul Cod civil umple acest gol legislativ.
Potrivit art. 324 din N.C.civ., “(1) La desfacerea
căsătoriei, dac ă nu este posibil ă folosirea locuin ței de către ambii
soți și aceștia nu se în țeleg, beneficiul contractului de închiriere
poate fi atribuit unuia dintre so ți, ținând seama, în ordine, de
interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea
căsătoriei și de posibilit ățile locative proprii ale fo știlor soți.
(2) Soțul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere
este dator s ă plătească celuilalt so ț o indemniza ție pentru
acoperirea cheltuielilor de instalare într-o alt ă locuință, cu
excepția cazului în care divor țul a fost pronun țat din culpa
exclusivă a acestuia din urm ă. Dacă există bunuri comune,
indemniza ția se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite
soțului căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere.
(3) Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu
citarea locatorului și produce efecte fa ță de acesta de la data când
hotărârea judec ătorească a rămas definitiv ă.
(4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplic ă în mod similar și în cazul
în care bunul este proprietatea comun ă a celor 2 so ți, atribuirea
46 Potrivit art. 937 alin. (1) din N.C.civ., persoana care, cu bun ă-credință,
încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros, având
ca obiect un bun mobil, devine proprietarul acelui bun din momentul lu ării sale
în posesie efectiv ă.
167 beneficiului locuin ței conjugale producând efecte pân ă la data
rămânerii irevocabile a hot ărârii de partaj.”
Din cuprinsul art. 324 alin. (1) rezultă că, pentru
atribuirea beneficiului contractului de închiriere, instan ța de
judecată va avea în vedere urm ătoarele repere :
– instanța va aborda chestiunea atribuirii locuin ței numai la
cererea părții; ea va putea lua act de învoiala so ților survenit ă în
timpul judec ății;
– dacă subzistă posibilitatea diviz ării locuin ței în unit ăți
locative distincte care ar satisface interesele ambilor so ți și ale
copiilor, instan ța este datoare s ă ia în calcul și această soluție, care
prezintă avantajul c ă nu aduce atingere drepturilor locative ale
niciuneia dintre p ărți.
În măsura în care nu este posibil ă folosirea locuin ței de
către ambii so ți și nu s-a realizat o învoial ă a acestora, criteriile pe
care instan țele urmeaz ă să le valorifice , în ordinea prev ăzută de
lege, sunt urm ătoarele:
a) criteriul interesului superior al copiilor minori . Ca un
aspect de noutate , se poate remarca faptul c ă, în concep ția noului
Cod civil , criteriul nu mai este cel al încredințării copiilor minori,
ci al „interesului superior al copiilor minori” .
Explicația acestei op țiuni legislative este aceea c ă, în
concepția noului Cod Civil , în principiu, divor țul nu produce
efecte cu privire la raporturile dintre p ărinți și copii. Altfel spus,
potrivit art. 397 , „După divorț, autoritatea p ărintească revine în
comun ambilor p ărinți, afară de cazul în care instan ța decide
altfel.”
Așadar, dup ă divorț, de regul ă, autoritatea p ărintească
continuă să fie exercitat ă în mod egal și în comun de ambii p ărinți,
spre deosebire de solu ția din Codul familiei care presupune c ă
instanța de divor ț dispune încredin țarea copilului minor unuia
dintre părinți, ceea ce echivaleaz ă cu o scindare a drepturilor
168 părintești, în sensul c ă, după divorț, acestea nu mai revin în mod
egal părinților.
În viziunea noului Cod civil , dată fiind aplicarea regulii
stabilite la art. 397 , menirea principal ă a instanței va fi aceea de
a stabili locuin ța copilului , în condi țiile art. 400 , de regulă la
unul dintre p ărinți, ținând seama de interesul superior al
copilului .
Evident, teza final ă a art. 397 permite instan ței ca în
anumite situa ții, temeinic motivate, s ă dispună scindarea
exercitării autorit ății părintești, în sensul de a hot ărî ca aceasta s ă
se realizeze, dup ă divorț, doar de unul dintre p ărinți (art. 398 )47,
respectiv s ă dispună, în mod excep țional, exercitarea autorit ății
părintești de către alte persoane ( art. 399 )48. Față de cele mai sus
precizate, acest criteriu trebuie în țeles astfel: locuin ța comună este
atribuită soțului la care s-a stabilit locuin ța copilului, dac ă
autoritatea p ărintească revine în comun so ților divor țați; locuința
se atribuie so țului căruia i s-au încredin țat copiii, atunci când
instanța de divor ț a dispus o asemenea m ăsură;
47 Potrivit art. 398, dac ă există motive întemeiate, având în vedere interesul
superior al copilului, instan ța hotărăște ca autoritatea p ărintească să fie
exercitată numai de c ătre unul dintre p ărinți. Celălalt părinte păstrează dreptul
de a veghea asupra modului de cre ștere și educare a copilului, precum și dreptul
de a consim ți la adopția sau la c ăsătoria acestuia.
48 Potrivit art. 399, în mod excep țional, instan ța de tutel ă poate hot ărî
plasamentul copilului la o rud ă sau la o alt ă familie ori persoan ă, cu
consimțământul acestora, sau într-o institu ție de ocrotire. Acestea exercit ă
drepturile și îndatoririle care revin p ărinților cu privire la persoana copilului.
Instanța stabilește dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercit ă de
către părinți în comun sau de c ătre unul dintre ei. În realitate, este vorba de
scindarea exercit ării autorit ății părintești între părinți și alte persoane, iar nu
despre exercitarea autorit ății părintești de către alte persoane, cum sugereaz ă
denumirea marginal ă a art. 399, deoarece aceste persoane vor exercita doar
drepturile și îndatoririle p ărintești cu privire la persoana copilului, în timp ce
drepturile cu privire la bunurile copilului vor fi exercitate de p ărinți în comun
sau de unul dintre ei, dup ă cum hotărăște instanța de tutelă.
169 b) în cazul în care acest criteriu nu poate fi aplicat (spre
exemplu, nu exist ă copii minori), criteriul subsecvent prev ăzut
este acela al culpei în desfacerea c ăsătoriei ;
c) dacă nici acest din urm ă criteriu nu se poate valorifica
(reținându-se, spre exemplu, o culp ă comună și sensibil egal ă a
soților în desfacerea c ăsătoriei), instan ța de divor ț va decide
atribuirea beneficiului contractului de închiriere „în funcție de
posibilitățile locative proprii ale fo știlor soți”. Apreciem c ă, în
acest context, pe baza unei suverane aprecieri, instan ța poate lua
în considerare o multitudine de elemente, (spre exemplu, nevoia
acută de locuin ță, vârsta, s ănătatea, profesia, distan ța față de locul
de muncă etc.), pe baza c ărora se va stabili care dintre so ți este cel
mai îndrept ățit.
Este important de precizat c ă, fiind instituite prin dispozi ții
imperative care intr ă în compunerea regimului primar, aceste
criterii legale, la care am f ăcut referire, sunt obligatorii atât pentru
instanța de judecat ă, cât și pentru so ți, aceștia neputând aduce
derogări prin conven ția matrimonial ă încheiată, stabilind o alt ă
ordine de prioritate. Orice clauz ă contrară trebuie considerat ă
nescrisă, nefiind produc ătoare de efecte juridice.
În cazul locuin țelor cu regim special reglementate de
Legea nr. 114/1996, în principiu, instan ța de divor ț nu poate
atribui beneficiul contractului de închiriere decât titularului, cu
excepția situației, mai mult teoretice, în care fiecare din so ți este
deopotriv ă îndreptățit a fi titular al unei astfel de locuin țe.
Un alt aspect de noutate față de reglementarea în vigoare,
demn de semnalat, îl constituie obliga ția soțului căruia i s-a
atribuit locuin ța comună de a plăti celuilalt o „indemniza ție de
instalare” într-o altă locuință. Această obligație nu exist ă atunci
când criteriul la atribuire a fost cel al culpei la divor ț, în sensul c ă
locuința s-a atribuit so țului inocent. Imputarea indemniza ției va
avea loc la partaj, fiind sc ăzută efectiv din ce prime ște soțul
170 beneficiar, realizându-se, pe aceast ă cale, o echilibrare
patrimonial ă a soților.
În ceea ce prive ște procedura de atribuire a beneficiului
contractului de închiriere , textul instituie obligativitatea cit ării
locatorului, în vederea asigur ării opozabilit ății față de acesta a
soluției de atribuire.
Criteriile și regulile statuate pentru atribuirea beneficiului
contractului de închiriere „se aplic ă în mod similar și în cazul în
care bunul este proprietatea comun ă a celor 2 so ți, atribuirea
beneficiului locuin ței conjugale producând efecte pân ă la data
rămânerii irevocabile49 a hotărârii de partaj.” – art. 324 alin. (4)
din N.C.civ.50
Precizăm că și sub imperiul reglement ării anterioare în
materie locativ ă, criteriile legale de atribuire a beneficiului
contractului de închiriere erau valorificate de instan țe și în cazul
în care locuin ța constituia proprietate comun ă a soților. Dacă
locuința, care a avut calitatea de locuin ță a familiei, este
proprietate exclusiv ă a unuia dintre so ți, în principiu nu poate fi
atribuită neproprietarului și nici partajat ă. În literatura de
specialitate și în practica judec ătorească s-a admis totu și că la
cererea so țului neproprietar instan ța poate obliga proprietarul s ă
asigure so țului său, precum și copiilor încredin țați acestuia o
suprafață locativă corespunz ătoare, fie în locuin ța proprietatea sa,
fie într-o alt ă locuință; în anumite condi ții, se va putea dispune
evacuarea provizorie a proprietarului pân ă la îndeplinirea de c ătre
acesta a obliga ției privind asigurarea spa țiului locativ.
Ținând cont de caracterul temporar al acestei m ăsuri,
precum și de împrejurarea c ă prin divor ț nu se stinge obliga ția
49 Din eroare, textul face referire la data r ămânerii irevocabile a hotărârii de
partaj. În realitate, este vorba de hot ărârea judec ătorească definitivă, care,
potrivit art. 320 din N.C.civ., constituie actul de lichidare a regimului
matrimonial.
50 Precizăm că acest alineat al art. 324 din N.C.civ. nu a existat în varianta
adoptată de Senat (2004), fiind introdus în cadrul dezbaterilor din comisia
parlamentar ă în vederea asum ării răspunderii Guvernului.
171 legală de întreținere a p ărintelui proprietar fa ță de copii, acesta
având îndatorirea de a asigura o locuin ță corespunz ătoare copiilor
și chiar fostului so ț, dacă sunt îndeplinite cerin țele legale, ca o
component ă a obliga ției de între ținere, apreciem c ă această
măsură extremă ar putea fi dispus ă în continuare de instan țe, dar
cu maxim ă prudență și numai pe o perioad ă limitată de timp,
pentru a nu leza excesiv dreptul de proprietate și a păstra un just
echilibru între interesele aflate în prezen ță.
2.1.2. Cheltuielile c ăsătoriei
2.1.2.1. No țiune.
Tradițional, atât la nivelul doctrinei, cât și prin
reglement ările legale în materie, se face distinc ție între obligația
soților de a contribui la cheltuielile c ăsniciei și obligația de
sprijin material reciproc între soți, ambele obliga ții implicând
obligația de între ținere între so ți.
Astfel, spre exemplu, în sistemul român de drept, de lege
lata art. 2 C.fam. consacr ă obligația membrilor de familie de a- și
acorda sprijin material, dublat ă de îndatorirea so ților, instituit ă
prin art. 29 din acela și cod, de a contribui „în raport cu mijloacele
fiecăruia la cheltuielile c ăsniciei.” În mod distinct, Codul familiei
reglementeaz ă obligația de între ținere între so ți și față de copiii lor
minori (art. 86).
Fundamentul acestor obliga ții rezidă în principiul
solidarității între membrii familiei, în general, și în relațiile dintre
soți, în special.
Indiferent de regimul matrimonial concret aplicabil,
obligația fiecărui soț de a contribui, în raport cu mijloacele sale, la
cheltuielile c ăsătoriei este de natur ă să determine o coeziune
patrimonial ă în raporturile dintre so ți, temperând voca țiile
individualiste ale fiec ăruia dintre ei (în special în cazul
regimurilor separatiste) și asigurând astfel sursa necesar ă pentru a
face față sarcinilor obi șnuite pe care via ța în comun le presupune.
172
În ceea ce prive ște raportul între aceste trei obliga ții, s-a
afirmat că, în sens larg, obligația soților de a suporta cheltuielile
căsătoriei cuprinde „cheltuielile pentru ducerea gospod ăriei
comune, obliga ția părinților de a între ține copiii minori și
obligația de între ținere între so ți”.
Două texte din noul Cod civil sunt consacrate obliga ției
soților de a suporta cheltuielile c ăsătoriei:
Astfel potrivit art. 325 , „(1) Soții sunt obliga ți să își
acorde sprijin material reciproc.
(2) Ei sunt obliga ți să contribuie, în raport cu mijloacele
fiecăruia, la cheltuielile c ăsătoriei, dac ă prin conven ție
matrimonial ă nu s-a prev ăzut altfel.
(3) Orice conven ție care prevede c ă suportarea
cheltuielilor c ăsătoriei revine doar unuia dintre so ți este
considerat ă nescrisă.”
De asemenea, art. 326 prevede c ă „ Munca oric ăruia dintre
soți în gospod ărie și pentru cre șterea copiilor reprezint ă o
contribuție la cheltuielile c ăsătoriei.”
A. Stabilirea cuantumului contribu ției prin acordul
soților. Obligația de a suporta cheltuielile c ăsniciei constituie un
efect al c ăsătoriei și se concretizeaz ă în contribu ția fiecăruia la
asigurarea condi țiilor materiale ale traiului comun. De și regulile în
această materie intr ă în compunerea regimului primar, de la care
nu se poate deroga, totu și, prin excep ție, viitorii so ți sau, dup ă caz,
soții au posibilitatea de a stabili prin conven ție matrimonial ă unele
aspecte vizând cheltuielile c ăsătoriei, norma juridic ă având un
caracter supletiv, iar nu imperativ. Numai în lipsa unei asemenea
stipulații se aplic ă dispoziția legală prin care se consacr ă regula
proporționalității mijloacelor, cu precizarea c ă nu se poate conveni
în sensul c ă numai unul dintre so ți este obligat s ă suporte
cheltuielile c ăsătoriei.
173 În fapt, îns ă, este posibil ca unul dintre so ți să suporte
singur toate cheltuielile c ăsătoriei, în func ție de resursele
materiale de care dispune, dac ă celălalt se află în imposibilitate de
a vărsa partea de contribu ție care îi revine. Explica ția rezidă în
aceea că obligația de a contribui la sarcinile c ăsniciei este dublat ă
de obligația de sprijin material reciproc, aceasta din urm ă fiind de
ordine public ă.
Tot de ordine public ă este și regula potrivit c ăreia munca
în gospod ărie și pentru cre șterea copiilor reprezint ă o contribu ție
la suportarea sarcinilor c ăsătoriei.51 Prin urmare, prin conven ția
matrimonial ă, indiferent de regimul matrimonial, nu s-ar putea
stabili faptul c ă această prestație a unuia dintre so ți nu este
considerat ă o astfel de contribu ție.
În cadrul acestor limite, libertatea so ților este destul de
mare, prin conven ția matrimonial ă ei putând conveni proporția în
care fiecare so ț trebuie s ă contribuie, eventual și sursa de
contribuție. Se pot stabili ni ște proporții fixe, care s ă nu varieze în
timp, chiar dac ă resursele fiec ăruia dintre so ți ar fluctua
considerabil, dup ă cum este permis ă stabilirea unei cote variabile
de contribu ție în timpul c ăsătoriei (spre exemplu, pentru a
favoriza ini țial pe acela din so ți care inten ționează să dezvolte o
afacere, urmând ca de la un anumit moment determinat sau cel
puțin determinabil, acestuia s ă-i incumbe o cot ă superioar ă de
contribuție).
B. Lipsa unui acord al so ților în privin ța proporțiilor de
contribuție. În lipsa stabilirii pe cale conven țională a propor țiilor
contributive ale fiec ăruia dintre so ți se aplică regula instituit ă prin
dispozițiile art. 325 alin. (2) , potrivit c ărora ei sunt obliga ți să
contribuie „ în raport cu mijloacele fiec ăruia.”
Întrucât textul de lege nu face nicio detaliere privind
conținutul no țiunii de „mijloace”, apreciem c ă trebuie avute în
51 În plus, în cazul regimurilor matrimoniale de tip comunitar, munca în
gospodărie a unuia dintre so ți și pentru educarea copiilor reprezint ă și o
contribuție indirect ă la dobândirea bunurilor comune.
174 vedere toate mijloacele materiale ale so țului respectiv, precum
câștigul din munc ă, fructele bunurilor proprii, veniturile ob ținute
din alte surse (dividende, drepturi de proprietate intelectual ă etc.).
În jurispruden ța franceză s-a reținut că posibilitățile personale ale
soților pot include și veniturile poten țiale, admi țându-se astfel c ă
trebuie luate în calcul și veniturile pe care o gestiune util ă a
bunurilor proprii le-ar putea procura în mod normal.
2.2. Independen ța economic ă și socială reciproc ă a
soților
În cadrul regimului matrimonial primar, fiecare so ț poate
să acționeze de o manier ă independent ă din punct de vedere
economic și social, în exercitarea unei profesii, s ă încheie singur
acte juridice, cu obliga ția însă de informare a celuilalt so ț cu
privire la bunurile, veniturile și datoriile sale.
2.2.1. Independen ța profesional ă
Ca urmare a reformelor legislative intervenite în secolul
trecut, prin care s-a consacrat principiul egalit ății depline a so ților,
regula dominant ă este libertatea fiec ărui soț de a exercita o
profesie. Poate fi vorba de o activitate profesional ă independent ă,
separată de a celuilalt sau, în anumite situa ții, nu tocmai rare în
practică, de o colaborare a unuia dintre so ți la activitatea
profesional ă desfășurată de celălalt (comerciant, liber-profesionist
etc.).
2.2.1.1. Libertatea fiec ărui soț de a exercita o profesie.
Potrivit art. 327 din N.C.civ., „Fiecare so ț este liber s ă
exercite o profesie și să dispună, în condi țiile legii, de veniturile
încasate, cu respectarea obliga țiilor ce îi revin privind cheltuielile
căsătoriei.”
175 Această libertate implic ă, în primul rând, libertatea
fiecărui soț de a-și alege profesia , fără nicio discriminare între
bărbat și femeie (principiul egalit ății în drepturi a so ților).
În al doilea rând, este vorba despre libertatea fiec ărui soț
de a dispune de veniturile ob ținute din exercitarea profesiei.
În categoria „ veniturilor încasate ” intră toate acele
venituri profesionale ale unui so ț, oricare ar fi originea și natura:
nu doar salariul, stricto sensu , ci și ansamblul accesoriilor acestuia
(indemniza ții, prime etc.), precum și sumele de bani încasate cu
titlu de substitut al salariului (compensa ția acordat ă în cazul
desfacerii contractului individual de munc ă, pensiile etc.). De
asemenea, trebuie incluse în sfera acestei no țiuni și veniturile
profesionale rezultate din desf ășurarea unei activit ăți care nu are
caracter salarial (onorarii, drepturi de autor și altele asemenea).
Dat fiind caracterul imperativ al acestei dispozi ții, care
intră în alcătuirea regimului primar, nu este permis so ților ca, pe
cale conven țională (prin inserarea în cuprinsul conven ției
matrimoniale a a șa-numitei clauze de administrare conjunct ă), să
anihileze ori s ă limiteze aceast ă putere de care fiecare dintre ei
beneficiaz ă direct în baza legii de a dispune de veniturile din
muncă.
Libertatea de a dispune de venitul din munc ă nu este
absolută, textul precizând c ă această libertate de a dispune de
venituri se exercit ă „în condi țiile legii”.
Astfel, în toate cazurile, libertatea fiec ărui soț de a
dispune de câ știgul său din munc ă este limitat ă de obliga ția
fiecăruia dintre so ți de a contribui la sarcinile c ăsătoriei.
De asemenea, natura juridic ă a salariului depinde, îns ă, de
regimul matrimonial. În cadrul regimului comunit ății de bunuri,
salariul încasat are natura juridic ă a unui bun comun, dar prezint ă
și unele particularit ăți, acesta putând fi folosit atât pentru
dobândirea unor bunuri comune, cât și pentru dobândirea unor
bunuri proprii, dup ă cum pot fi achitate atât datorii comune, cât și
176 datorii proprii. În schimb, în cadrul regimului separa ției de bunuri,
salariul este bun exclusiv al fiec ărui soț.
Mai mult, în cadrul regimurilor comunitare, un so ț nu
poate dispune singur, cu titlu gratuit între vii, de bunurile comune.
De aceea, se pune problema dac ă, după ce s-a achitat de obliga ția
de a contribui la sarcinile c ăsătoriei, soțul poate dispune liber de
salariu, inclusiv prin acte între vii cu titlu gratuit, solu ția fiind
controversat ă.
În jurispruden ța și doctrina francez ă se consider ă, în mod
justificat, c ă regula din cadrul regimului matrimonial primar are
precădere asupra regulii din cadrul regimului comunit ății de
bunuri și tocmai în aceasta const ă caracterul ei derogatoriu.
2.2.1.2. Participarea unuia dintre so ți la exercitarea
profesiei de c ătre celălalt soț.
Potrivit art. 328 din N.C.civ., „So țul care a participat
efectiv la activitatea profesional ă a celuilalt so ț poate ob ține o
compensa ție, în m ăsura îmbog ățirii acestuia din urm ă, dacă
participarea sa a dep ășit limitele obliga ției de sprijin material și
ale obliga ției de a contribui la cheltuielile c ăsătoriei.”
Din punct de vedere practic, textul este de natur ă să
amelioreze situa ția patrimonial ă a soțului (de regul ă a femeii) care
contribuie la activitatea profesional ă a celuilalt so ț.
Totuși, aplicarea acestui text implic ă unele distincții:
– în m ăsura în care participarea unuia dintre so ți se înscrie
în cadrul îndatoririi generale de sprijin reciproc între so ți, fără a fi
vorba de o “participare efectiv ă” la activitatea profesional ă a
acestuia din urm ă, soțul respectiv nu are dreptul la compensa ție;
– în m ăsura în care so țul care a prestat activitatea a ac ționat
în calitate de mandatar al celuilalt so ț, atunci se va aplica dreptul
comun în materia contractului de mandat;
177 – între so ți se poate încheia un contract de munc ă și atunci
raporturile dintre so ți vor fi raporturi de munc ă, în temeiul c ărora
soțul colaborator are dreptul la salariu.
Prin urmare, dreptul la compensa ție există dacă un soț a
participat efectiv, o perioad ă de timp îndelungat ă la activitatea
celuilalt so ț, fără a pretinde sau a primi o remunera ție, fiind
depășite limitele obliga ției sale de sprijin material și ale obliga ției
de a contribui la cheltuielile c ăsătoriei. Dreptul la compensa ție
este o aplica ție în aceast ă materie a principiului îmbog ățirii fără
justă cauză.
2.2.2. Independen ța patrimonial ă a soților.
Dreptul la informare
Noul Cod civil consacră două texte care reglementeaz ă
independen ța patrimonial ă a soților și reversul acesteia, dreptul la
informare în art. 317 și art. 318 .
2.2.2.1. Încheierea de acte juridice.
Potrivit art. 317 alin. (1) , „Dacă prin lege nu se prevede
altfel, fiecare so ț poate să încheie orice acte juridice cu cel ălalt soț
sau cu ter țe persoane.”
Textul evoc ă ideea potrivit c ăreia căsătoria, chiar dac ă
produce modific ări în statutul persoanei, nu îngr ădește, în
principiu, capacitatea fiec ărui soț de a încheia acte juridice cu
celălalt soț sau cu ter ții, și aceasta independent de regimul
matrimonial aplicabil.
Desigur, textul nu înl ătură regulile speciale privind
gestiunea bunurilor comune, în cazul comunit ății legale de bunuri,
deoarece actele juridice se încheie în condi țiile legii.
În lumina acestui text, so ții pot încheia între ei, în
principiu, orice contract civil ( inclusiv vânzarea , a cărei
interdicție nu a mai fost re ținută în noul Cod civil). De asemenea,
ei pot încheia un contract de munc ă, după cum pot constitui
împreună o societate comercial ă.
178 Independen ța patrimonial ă a soților își găsește cea mai
deplină exprimare în ceea ce prive ște gestiunea bunurilor
proprietate exclusiv ă sau, după caz, a bunurilor proprii ale so ților.
2.2.2.2. Depozitele bancare. Independen ța fiecăruia dintre
soți.52
Potrivit art. 317 alin. (2) și (3), “(2) Fiecare so ț poate să
facă singur, f ără consimțământul celuilalt, depozite bancare,
precum și orice alte opera țiuni în leg ătură cu acestea.
(3) În raport cu societatea bancar ă, soțul titular al contului
are, chiar și după desfacerea sau încetarea c ăsătoriei, dreptul de a
dispune de fondurile depuse, dac ă prin hot ărâre judec ătorească
executorie nu s-a decis altfel.”
Fiind o dispozi ție legală care ține de regimul primar
imperativ, independen ța fiecărui soț în materia depozitelor
bancare func ționează oricare ar fi regimul matrimonial concret
aplicabil și indiferent de natura juridic ă a sumelor de bani depuse.
Avantajul practic al unei asemenea dispozi ții este
incontestabil.
Necesitatea prezen ței ambilor so ți pentru constituirea unor
depozite bancare53 și efectuarea oric ăror opera țiuni legate de
acestea sau cercetarea de c ătre institu ția bancară a naturii juridice
a sumelor depuse, precum și a puterilor/drepturilor so țului
deponent ar avea evident un caracter paralizant asupra dinamicii
circuitului civil și comercial, incompatibil cu exigen țele societ ății
moderne.
52 Pentru o analiz ă sub imperiul actualei reglement ări, a se vedea M. Avram,
Independen ța reciproc ă a soților în materia depozitelor bancare , în P.R.,
Supliment nr. 2/2006, in honorem Corneliu Bîrsan, Liviu Pop, Ed. Rosetti, p.
18-28.
53 Menționăm că noul Cod civil reglementeaz ă contractele bancare în Capitolul
XV din Titlul IX “Diferite contracte speciale” – Cartea a V-a “Despre
obligații”. Contul bancar curent este reglementat de art. 2184-2190, iar
depozitul bancar de art. 2191 și 2192.
179 Această independen ță presupune c ă fiecare so ț, indiferent
de regimul matrimonial aplicabil, poate solicita singur deschiderea
unui cont de depozit, asemenea unui celibatar. De asemenea, fa ță
de depozitar, deponentul este totdeauna reputat, chiar și după
disoluția căsătoriei, că are libera dispozi ție asupra fondurilor și
titlurilor aflate în depozit.
Independen ța fiecăruia dintre so ți este, pe de o parte,
expresia capacit ății sale de folosin ță care nu poate fi limitat ă de
statutul de persoan ă căsătorită, iar, pe de alt ă parte, este expresia
principiului neamestecului institu ției de credit în afacerile
clienților săi.
Considerăm că, prin conven ție matrimonial ă, soții nu ar
putea să anihileze aceast ă libertate de care fiecare so ț
beneficiaz ă, în temeiul legii, în rela țiile cu institu țiile de credit ,
ceea ce nu înseamn ă, însă, că nu ar putea recurge la mecanisme
precum contul comun (conjunctiv) cu privire la anumite sume de
bani sau alte valori.
În ceea ce prive ște domeniul de aplicare al acestei reguli ,
sunt necesare unele precizări:
a) Regula independen ței se aplic ă în raporturile curente
ale unui so ț cu banca, respectiv în cazul contului de depozit.
Nu sunt avute în vedere, în acest context, contractele
bancare personalizate, cum este contractul de credit care implic ă
asumarea unui risc din partea institu ției de credit.
b) În ceea ce prive ște contul de depozit, acesta poate
îmbrăca mai multe forme, precum: contul curent de
disponibilit ăți bănești54 (inclusiv contul de card), depozitul
bancar (de fonduri55 și de titluri56).
54 În conformitate cu art. 2184 din N.C.civ., în cazul în care depozitul bancar,
creditul sau orice alt ă operațiune bancar ă se realizeaz ă prin contul curent,
titularul contului poate s ă dispună în orice moment de soldul creditor al
180 Este, totu și, de remarcat faptul c ă, fiind vorba de sume de
bani, deci de bunuri mobile, chiar și în lipsa unui text expres,
potrivit regulilor regimurilor matrimoniale, solu ția ar fi fost
aceeași, și anume, posibilitatea oric ăruia dintre so ți de a deschide
singur un asemenea cont. Aceasta deoarece, chiar și în cadrul
regimurilor comunitare, un so ț poate dispune singur de bunurile
mobile comune.
Dincolo îns ă de acest aspect, principiul independen ței
semnifică faptul că, practic, din punctul de vedere al institu ției de
credit nu intereseaz ă natura juridic ă a sumelor de bani depuse,
raporturile dintre un so ț și bancă fiind distincte de raporturile
dintre soți cu privire la sumele depuse.
Textul are în vedere deopotriv ă deschiderea și funcționarea
contului bancar.
Instituirea acestui principiu nu înseamn ă că se ignoră total
regulile regimului matrimonial. Numai c ă aceste reguli sunt
contului, cu respectarea termenului de preaviz, dac ă acesta a fost convenit de
părți.
55 Potrivit art. 2191 din N.C.civ. , prin constituirea unui depozit de fonduri la o
instituție de credit, aceasta dobânde ște proprietatea asupra sumelor de bani
depuse și este obligat ă să restituie aceea și cantitate monetar ă, de aceea și specie,
la termenul convenit sau, dup ă caz, oricând, la cererea deponentului, cu
respectarea termenului de preaviz stabilit de p ărți ori, în lips ă, de uzan țe. În
lipsă de stipula ție contrar ă, depunerile și retragerile se efectueaz ă la sediul
unității operative a b ăncii unde a fost constituit depozitul. Institu ția de credit
este obligat ă să asigure, în mod gratuit, informarea clientului cu privire la
operațiunile efectuate în conturile sale. În cazul în care clientul nu solicit ă
altfel, aceast ă informare se realizeaz ă lunar, în condi țiile și în modalit ățile
convenite de p ărți. Dispozi țiile art. 2180 din N.C.civ. privind aprobarea
contului sunt aplicabile în mod corespunz ător.
56 Potrivit art. 2192 din N.C.civ., prin constituirea unui depozit de titluri,
instituția de credit este împuternicit ă cu administrarea acestora. În lips ă de
dispoziții speciale, prevederile art. 792-857 sunt aplicabile în mod
corespunz ător. Institu ția de credit are dreptul la rambursarea cheltuielilor
efectuate pentru opera țiunile necesare, precum și la o remunera ție, în măsura
stabilită prin conven ție sau prin uzan țe. Este considerat ă nescrisă orice clauz ă
prin care institu ția de credit este exonerat ă de răspundere pentru neexecutarea
obligațiilor care îi revin în administrarea titlurilor cu pruden ță și diligență.
181 aplicabile doar în raporturile dintre so ți, iar nu și în raporturile
dintre soțul deponent și instituția de credit. Altfel spus, so țul care
nu este titular al contului nu poate opune institu ției de credit
regulile regimului matrimonial, pentru a interfera în raporturile
dintre soțul titular și bancă.
În acest sens, în raporturile dintre so ți depozitul bancar nu
schimbă natura juridic ă a sumelor de bun comun sau propriu,
regulile speciale în materie bancar ă neputând înl ătura, în
raporturile dintre so ți, regulile aplicabile regimului matrimonial.
2.2.2.3. Dreptul la informare.
Potrivit art. 318 , “(1) Fiecare so ț poate să îi ceară celuilalt
să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile și datoriile sale,
iar în caz de refuz nejustificat, se poate adresa instan ței de tutel ă.
(2) Instan ța poate să îl oblige pe so țul celui care a sesizat-o
sau pe orice ter ț să furnizeze informa țiile cerute și să depună
probele necesare în acest sens.
(3) Ter ții pot să refuze furnizarea informa țiilor cerute
atunci când, potrivit legii, refuzul este justificat de p ăstrarea
secretului profesional.
(4) Atunci când informa țiile solicitate de un so ț pot fi
obținute, potrivit legii, numai la cererea celuilalt so ț, refuzul
acestuia de a le solicita na ște prezum ția relativ ă că susținerile
soțului reclamant sunt adev ărate.”
Reversul independen ței patrimoniale a so ților îl constituie
îndatorirea care revine fiec ăruia dintre so ți de a-l informa pe
celălalt cu privire la bunurile, veniturile și datoriile sale.
Refuzul abuziv al unuia dintre so ți de a furniza celuilalt
aceste informa ții poate fi cenzurat de instan ța de tutelă, astfel încât
soțul pârât sau ter țul deținător al informa țiilor poate fi obligat s ă
le prezinte.
Textul solu ționează și problema special ă care se poate ivi
în cazul în care se constat ă că terțul refuză să furnizeze
informațiile solicitate, opunând secretul profesional, astfel încât,
182 practic, informa țiile nu pot fi ob ținute decât la solicitarea so țului
pârât. În acest caz, se instituie prezum ția relativă, potrivit c ăreia
susținerile soțului reclamant sunt adev ărate.
Apreciem c ă acțiunea unuia dintre so ți, întemeiat ă pe
dispozițiile art. 318, poate fi admis ă numai dac ă soțul reclamant
justifică un interes legitim și nu acționează doar din spirit de
șicană ori simpl ă curiozitate.
Secțiunea 3. Adaptarea regimului matrimonial în situa ția de
criză
Scopul regimului primar este și acela de a oferi solu ții
pentru dep ășirea situa țiilor de criz ă, fiind organizate dou ă
categorii de mecanisme prin care se urm ărește dozarea puterilor
soților, fie în sensul extinderii puterilor unuia dintre ei, fie prin
limitarea puterilor celuilalt. Un rol important revine în aceste
momente instan ței de judecat ă, care este chemat ă să dispună
corectivele necesare, reglând astfel, pân ă la revenirea la normal,
raporturile patrimoniale dintre so ți.
3.1. Extinderea judiciar ă a puterilor unuia dintre so ți
3.1.1. Noțiune
Extinderea judiciar ă a puterilor unuia dintre so ți intervine
în anumite situa ții în care, în interesul familiei, unul dintre so ți
este abilitat de justi ție, în mod excep țional, să exercite drepturile
pe care le are cel ălalt soț potrivit regimului matrimonial.
Astfel, potrivit art. 315 din N.C.civ., „(1) În cazul în care
unul dintre so ți se află în imposibilitate de a- și manifesta voin ța,
celălalt soț poate cere instan ței de tutel ă încuviin țarea de a-l
reprezenta pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit
regimului matrimonial. Prin hot ărârea pronun țată se stabilesc
condițiile, limitele și perioada de valabilitate a acestui mandat.
183 (2) În afara altor cazuri prev ăzute de lege, mandatul înceteaz ă
atunci când so țul reprezentat nu se mai afl ă în situația prevăzută la
alin. (1) sau când este numit un tutore ori, dup ă caz, un curator.
(3) Dispozi țiile art. 346 și 347 sunt aplicabile în mod
corespunz ător.”
3.1.2. Natura juridic ă
Extinderea judiciar ă a puterilor unuia dintre so ți are natura
unui mandat judiciar ,57 calificarea rezultând expres chiar din
denumirea marginal ă a textului. În consecin ță, sunt aplicabile în
mod corespunz ător dispozi țiile din materia contractului de
mandat, cu precizarea c ă prin hotărârea judec ătorească se stabilesc
condițiile, întinderea și durata de valabilitate a acestui mandat.
Sub aspect procedural, procedura instituirii mandatului
judiciar poate fi calificat ă drept o procedur ă necontencioas ă
(grațioasă).
3.1.3. Cauzele
Mandatul judiciar este aplicabil în situa țiile în care unul
dintre soți se află în imposibilitate de a- și manifesta voin ța.
Dac ă avem în vedere faptul c ă mandatul judiciar este
practic un substitut al tutelei58 și al curatelei59, motiv pentru care
încetează de drept prin luarea acestor m ăsuri de protec ție a
persoanei, rezult ă că expresia „imposibilitate de a- și manifesta
voința” poate avea con ținutul dat de înse și cauzele care justific ă
instituirea tutelei sau, dup ă caz, a curatelei.
57 Neîndoielnic, în baza art. 314 din N.C.civ., un so ț poate da celuilalt mandat
să-l reprezinte în exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului
matrimonial, situa ție în care reprezentarea are o natur ă convențională, nefiind
necesar să se apeleze la mandatul judiciar.
58 Cu privire la tutel ă, a se vedea art. 110-163 (tutela minorului), precum și art.
164-177 (ocrotirea interzisului judec ătoresc) din N.C.civ.
59 Cu privire la curatel ă, a se vedea art. 178-186 din N.C.civ.
184 Astfel, orientativ pot fi avute în vedere prevederile art. 164
referitor la condi țiile punerii sub interdic ție judecătorească,
potrivit cărora aceast ă măsură se poate lua fa ță de persoana care
nu are discern ământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale.
De asemenea, potrivit art. 178 din N.C.civ., curatela se
instituie în urm ătoarele cazuri :
a) dacă, din cauza b ătrâneții, a bolii sau a unei infirmit ăți
fizice, o persoan ă, deși capabil ă, nu poate, personal, s ă își
administreze bunurile sau s ă își apere interesele în condi ții
corespunz ătoare și, din motive temeinice, nu î și poate numi un
reprezentant sau un administrator;
b) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoan ă,
deși capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, s ă ia
măsurile necesare în cazuri a c ăror rezolvare nu sufer ă amânare;
c) dacă o persoan ă, fiind obligat ă să lipseasc ă vreme
îndelungat ă de la domiciliu, nu a l ăsat un mandatar sau un
administrator general;
d) dacă o persoan ă a dispărut fără a exista informa ții
despre ea și nu a lăsat un mandatar sau un administrator general.
Dup ă cum s-a ar ătat în mod sugestiv în doctrin ă, căsătoria
devine un mijloc, adesea cel mai bun, de protec ție a soțului
incapabil.
Sintetizând , se poate considera c ă noțiunea de
„imposibilitate de a- și manifesta voin ța” acoper ă două tipuri de
situații, imposibilitatea putând fi de natur ă fizică (ipoteza în care
voința unuia dintre so ți nu se poate forma în mod valabil, spre
exemplu, aliena ție, debilitate mintal ă, paralizie, com ă etc.) sau de
natură socială (absență îndelungat ă, dispariție, prizonierat – caz în
care voința celuilalt so ț nu poate fi cunoscut ă).
185 Nu este necesar ca aceste cauze, care legitimeaz ă
acordarea mandatului judiciar, s ă fie absolute: important este ca
impedimentul s ă fie constatat la momentul la care consim țământul
unuia dintre so ți este necesar a fi exprimat.
De asemenea, fa ță de cele mai sus ar ătate, nu poate fi
considerat c ă se află în imposibilitate de a- și manifesta voin ța
soțul care se opune la îndeplinirea unui act de c ătre celălalt,
deoarece so țul care se opune, prin ipotez ă, nu este în
imposibilitate de a- și exprima voin ța, dimpotriv ă el și-o exprim ă,
dar în sens negativ.
3.1.4. Câmpul de aplicare a reprezent ării judiciare
3.1.4.1. Puterile exercitate de so țul reprezentant .
Art. 315 alin. (1) prevede posibilitatea pentru so țul
mandatar de a-l reprezenta pe cel ălalt soț în „exercitarea
drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial”.
Dispoziția este aplicabil ă indiferent de regimul
matrimonial c ăruia soții îi sunt supu și și vizează ansamblul
bunurilor so ților (proprietate exclusiv ă, comune sau proprii) și
toate puterile de ordin patrimonial.
Astfel, în temeiul acestui text un so ț poate primi abilitare
judiciară, chiar dac ă nu este titularul niciunui drept cu privire la
bunurile respective, actele preconizate având ca obiect bunuri
proprietate exclusiv ă a celuilalt so ț (în cadrul separa ției de bunuri)
sau bunuri proprii ale so țului reprezentat (în cadrul comunit ății de
bunuri). De asemenea, textul este aplicabil și în cazul bunurilor
asupra cărora soții au un drept de proprietate pe cote – p ărți.
Cu referire la comunitatea legal ă de bunuri, alin. (3) al art.
315 prevede c ă dispozițiile art. 346 (referitor la actele de
înstrăinare și grevare a bunurilor comune) și 347 (referitor la
sancțiunea nulit ății relative) sunt aplicabile în mod corespunz ător.
Aceasta înseamn ă că și în cazul bunurilor comune, pentru
situațiile în care legea impune consim țământul ambilor so ți, (spre
exemplu, actele de dispozi ție grave cu privire la imobile), s-ar
186 putea obține un asemenea mandat judiciar, dac ă unul dintre so ți se
află în imposibilitate de a- și manifesta voin ța. Dacă un soț încheie
singur asemenea acte, f ără a avea încuviin țarea instan ței, actul este
lovit de nulitate relativ ă, potrivit art. 347 .
3.1.4.2. Întinderea reprezent ării.
Având caracter judiciar, limitele în care opereaz ă
reprezentarea (natura mandatului, condi țiile reprezent ării, durata)
sunt fixate prin chiar hot ărârea judec ătorească prin care se
încuviințează această măsură.
Reprezentarea poate fi generală (pentru exercitarea tuturor
drepturilor/puterilor so țului reprezentat, dar, ca și în dreptul
comun, numai în ceea ce prive ște actele de administrare) ori poate
fi specială (limitată la un act particular, fie de administrare, fie de
dispoziție, având ca obiect bunuri determinate).
Condițiile reprezent ării trebuie s ă rezulte expres din
cuprinsul hot ărârii judec ătorești, fiind fixate sau cel pu țin trasate
repere cu privire la condi țiile esențiale ale actelor juridice.
Perioada de valabilitate a mandatului judiciar este de
asemenea fixat ă de judec ător. Reprezentarea judiciar ă are un
caracter esen țialmente provizoriu, în sensul c ă nu se justific ă
menținerea ei în situa ția în care condi țiile care au determinat-o și
au legitimat o asemenea abilitare au disp ărut.
3.1.5. Efectele reprezent ării
Soțul care a primit abilitarea judiciar ă acționează ca un
mandatar, consecin ța fiind aceea c ă efectele actului juridic
încheiat se produc exclusiv în persoana și în patrimoniul so țului
reprezentat. Numai în cazul bunurilor comune, dac ă legea impune
consimțământul ambilor so ți, atunci actul va fi încheiat de so țul
reprezentant în dubl ă calitate: în nume propriu și în numele so țului
pe care-l reprezint ă.
187 3.1.6. Încetarea mandatului judiciar
Art. 315 alin. (2) prevede c ă „În afara altor cazuri
prevăzute de lege, mandatul înceteaz ă atunci când so țul
reprezentat nu se mai afl ă în imposibilitate de a- și manifesta
voința sau când este numit un tutore ori, dup ă caz, un curator.”
Prin urmare, reprezentarea judiciar ă este conceput ă ca un
substitut al tutelei sau, dup ă caz, al curatelei, având un caracter
temporar, respectiv pân ă la instituirea acestor m ăsuri de protec ție.
Sintetizând , mandatul judiciar înceteaz ă: prin expirarea
perioadei de valabilitate a acestui mandat (stabilit ă prin hotărârea
judecătorească), precum și prin luarea unei m ăsuri de ocrotire fa ță
de soțul aflat în imposibilitate de a- și exprima voin ța (tutelă,
curatelă), potrivit legii.
Aceste cauze speciale se completeaz ă, în mod
corespunz ător, cu modurile de încetare a mandatului din dreptul
comun60.
3.2. Limitarea judiciar ă a puterilor unuia dintre so ți
3.2.1. Noțiune
Măsura limit ării judiciare a puterilor unuia dintre so ți este
edictată în vederea protej ării intereselor familiei, reprezentând un
remediu eficace pentru tendin țele individualiste și atitudinile
necugetate sau chiar r ău-intenționate manifestate de unul din so ți.
60 Potrivit art. 2030 din N.C.civ., „Pe lângă cauzele generale de încetare a
contractelor, mandatul înceteaz ă prin oricare dintre urm ătoarele moduri:
a) revocarea sa de c ătre mandant;
b) renunțarea mandatarului;
c) moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a
mandatarului.
Cu toate acestea, atunci când are ca obiect încheierea unor acte succesive în
cadrul unei activit ăți cu caracter de continuitate, mandatul nu înceteaz ă dacă
această activitate este în curs de desf ășurare, cu respectarea dreptului de
revocare sau renun țare al părților ori al mo ștenitorilor acestora. ”
188 Potrivit art. 316 din N.C.civ., „(1) În mod excep țional,
dacă unul dintre so ți încheie acte juridice prin care pune în pericol
grav interesele familiei, cel ălalt soț poate cere instan ței de tutel ă
ca, pentru o durat ă determinat ă, dreptul de a dispune de anumite
bunuri să poată fi exercitat numai cu consim țământul său expres.
Durata acestei m ăsuri poate fi prelungit ă, fără însă a se depăși în
total 2 ani. Hot ărârea de încuviin țare a măsurii se comunic ă în
vederea efectu ării formalit ăților de publicitate imobiliar ă sau
mobiliară, după caz.
(2) Actele încheiate cu nerespectarea hot ărârii
judecătorești sunt lovite de nulitate relativ ă. Dreptul la ac țiune se
prescrie în termen de un an, care începe s ă curgă de la data când
soțul vătămat a luat cuno ștință de existen ța actului.
(3) Dispozi țiile art. 346 și 347 sunt aplicabile în mod
corespunz ător.”
3.2.2. Natura m ăsurii
Prin aceste dispozi ții legale se instituie o veritabil ă limită
cu caracter judiciar a dreptului unuia dintre so ți de a dispune
singur de anumite bunuri, chiar și în situa ția în care regimul
matrimonial concret aplicabil i-ar conferi acest drept. Astfel, în
cadrul regimurilor comunitare se extinde practic domeniul de
aplicare a regulii cogestiunii bunurilor comune (spre exemplu,
dacă în situație normal ă unul dintre so ți ar fi putut dispune singur
de un bun mobil comun, prin aplicarea acestei m ăsuri se
condiționează valabilitatea actului juridic de dispozi ție având ca
obiect respectivul bun de existen ța consim țământului ambilor
soți). Mai mult, în cadrul regimului separa ției de bunuri limita
poate părea și mai frapant ă, pentru c ă soțul proprietar exclusiv nu
mai poate dispune singur și discreționar de acele bunuri
determinate prin hot ărârea judec ătorească, instituindu-se regula
cogestiunii, de și aceasta este specific ă regimurilor comunitare.
Prin urmare, indiferent de regimul matrimonial c ăruia soții
îi sunt supu și, legea impune necesitatea existen ței
189 consimțământului expres al celuilalt so ț, extinzând, astfel, în mod
excepțional, regula cogestiunii din materia bunurilor comune
asupra unor bunuri care, în mod normal, nu intr ă în câmpul s ău de
aplicare.
Precizăm, însă, că măsura trebuie s ă priveasc ă anumite
bunuri, nefiind de conceput luarea unei m ăsuri generale, prin care
să se limiteze dreptul unui so ț de a dispune de toate bunurile
asupra cărora are putere potrivit regimului matrimonial.
3.2.3. Condi țiile măsurii
Pentru a putea fi dispus ă, este necesar a fi întrunite
cumulativ cerin țele prevăzute în ipoteza normativ ă a normei
juridice: încheierea de c ătre unul din so ți a unor acte juridice (a)
prin care pune în pericol grav (b) interesele familiei (c), din
formularea textului rezultând exigen ța unei leg ături de cauzalitate
între (a) și (b)+(c).
O reprezentare clar ă a condițiilor în care se poate dispune
această măsură impune determinarea în țelesului no țiunilor de
„pericol grav” și „interesele familiei”, admi țând că, dat fiind
caracterul general al acestor concepte utilizate în con ținutul
normativ al dispozi ției, în practic ă se pot ivi o serie de dificult ăți
legate de interpretarea și aplicarea textului.
a) pericol grav
Reținerea sau nu a unei st ări de pericol cu caracter grav,
generate de încheierea de c ătre un so ț a anumitor acte juridice,
rămâne la aprecierea suveran ă a instanței, care va ține seama de
circumstan țele particulare ale cauzei, de gradul de afectare a
intereselor familiei, de nivelul de trai și condițiile materiale ale
soților etc. Spre exemplu , se poate considera c ă această condiție
este îndeplinit ă dacă un soț este risipitor, punându-se în
imposibilitate de a- și îndeplini obliga țiile privind suportarea
cheltuielilor c ăsniciei.
190 Nu este necesar ca efectul grav și dăunător să se fi produs
deja, finalitatea edict ării acestei dispozi ții de protec ție fiind
evitarea unei st ări de pericol. În doctrina și jurispruden ța franceză
s-a admis c ă incidența textului este atras ă și atunci când pericolul
este iminent sau, cel pu țin, este foarte probabil s ă se produc ă într-
un viitor apropiat.
b) interesele familiei
Indubitabil, interesul familiei nu se rezum ă la o însumare
matematic ă a intereselor individuale ale fiec ărui membru al
familiei, și nici la interesul egoist al unuia dintre so ți. Și cu privire
la determinarea con ținutului precis al acestei no țiuni, judec ătorul
este chemat s ă aprecieze, situa ție care, în opinia noastr ă, este
susceptibil ă să genereze o jurispruden ță contradictorie. De și este
evident c ă în primul rând sunt avute în vedere interesele
patrimoniale ale familiei, nu am exclude de plano incidența
textului atunci când periclitate sunt interese de natur ă morală,
nepatrimoniale.
3.2.4. Caracterele m ăsurii
Exigențele temporale ale art. 316 alin. (1) proiecteaz ă o
vie lumin ă asupra ra țiunii de a fi și a finalit ății acestei m ăsuri:
simplu paliativ al unui grav conflict familial, m ăsura dispus ă în
temeiul acestui text nu poate sta la originea unui rearanjament
durabil al raporturilor dintre so ți.
De aici pot fi deduse și caracterele m ăsurii în discu ție:
– poate fi dispus ă în mod excepțional , caracter care rezult ă
expres chiar din formularea textului;
– este o m ăsură temporară, care se dispune pe o perioad ă
determinat ă, ce nu poate dep ăși doi ani, în aceast ă durată fiind
incluse și eventuale prelungiri, acordate în temeiul art. 316 alin.
(1);
– caracterul provizoriu, precar , în sensul c ă măsura poate fi
modificat ă sau ridicat ă și înainte de împlinirea termenului, dac ă
191 intervine o schimbare esen țială a împrejur ărilor care au legitimat-
o. Acest caracter se imprim ă și asupra hot ărârii judec ătorești prin
care se dispune, hot ărârea pronun țată având o putere de lucru
judecat provizorie.
3.2.5. Sanc țiunea
Potrivit art. 316 alin. (2) teza I , „Actele încheiate cu
nerespectarea hot ărârii judec ătorești sunt lovite de nulitate
relativă.”
Termenul special de prescrip ție prevăzut de lege este de un
an care începe s ă curgă de la un moment subiectiv, respectiv data
la care so țul care nu și-a dat consim țământul a luat cuno ștință de
existența actului.
Pentru asigurarea opozabilit ății față de terți a hotărârii de
încuviințare a măsurii, art. 316 alin. (1) teza a III-a prevede c ă
hotărârea se comunic ă în vederea efectu ării formalit ăților de
publicitate imobiliar ă sau mobiliar ă, după caz. Față de aceast ă
dispoziție, practic, efectul anul ării actului juridic trebuie suportat
doar de ter ții de rea-credin ță, în cazul bunurilor mobile, sau de
către terții care au încheiat actul doar cu unul dintre so ți după
îndeplinirea formalit ăților de publicitate în cartea funciar ă, în
situația bunurilor imobile.
192 CAPITOLUL 4
Regimul comunit ății legale
Secțiunea 1. Considera ții prealabile
Având în vedere faptul c ă regimul comunit ății de bunuri
este de lege lata regimul matrimonial legal, reglementat de C.fam.
(art. 29-36), care a înlocuit fostele art. 1223-1293 C.civ.,
referitoare la „contractul de c ăsătorie și drepturile respective ale
soților”, precum și faptul că el își menține acest statut și în noul
Cod civil , o analiz ă comparativ ă a celor dou ă reglement ări este
necesară pentru a eviden ția, pe de o parte, aspectele de
continuitate iar, pe de alt ă parte, îmbun ătățirile pe care noul Cod
civil le aduce acestui regim.
Așa cum va rezulta din prezentarea acestui regim, multe
dintre solu țiile deja consacrate în doctrin ă și în jurispruden ță își
vor păstra actualitatea și sub imperiul noului Cod civil.
Cu toate acestea, se poate considera c ă prin solu țiile mult
mai flexibile consacrate de noul Cod civil regimul comunit ății
legale de bunuri și-a sporit atractivitatea , devenind un regim
matrimonial mult mai adaptat actualelor condi ții economice și
sociale.
Secțiunea 2. Caracterizare general ă
2.1. Principiile regimului matrimonial al comunit ății
legale
La baza acestui regim, atât în reglementarea cuprins ă în
Codul familiei, cât și în reglementarea noului Cod civil, stau
următoarele principii:
A. Egalitatea dintre so ți, consacrat ă de art. 48 alin. (1)
Constituția, republicat ă, ca și de art. 1 alin. 4 și art. 25 C.fam,
respectiv art. 258 alin. (1) și art. 308 din N.C.civ..
193 Din principiul egalit ății rezultă că:
a) bunurile so ților sunt comune sau proprii, f ără a deosebi
după cum au fost dobândite de b ărbat sau de femeie;
b) administrarea, folosin ța și dispoziția asupra bunurilor
comune sunt reglementate astfel încât fiec ăruia dintre so ți să i se
confere practic acelea și puteri asupra bunurilor comune;
c) la desfacerea c ăsătoriei prin divor ț, în cazul desfiin țării
sau la încetarea c ăsătoriei, când se pune problema lichid ării
regimului matrimonial și împărțirii bunurilor comune nu se poate
face nicio discriminare bazat ă pe sex. Aceasta nu înseamn ă, însă,
că bunurile se vor împ ărți întotdeauna în cote egale, deoarece
criteriul în raport cu care se va determina cota de proprietate a
fiecărui soț din bunurile comune este contribu ția efectiv ă pe care
fiecare a avut-o la dobândirea și conservarea acestor bunuri.
B. Reglementarea raporturilor patrimoniale dintre so ți s-a
făcut în ideea c ă acestea nu au o existen ță de sine st ătătoare, ci
sunt subordonate raporturilor personale dintre so ți.
Comunitatea de bunuri a fost reglementat ă ca o mas ă de bunuri
afectată realizării sarcinilor c ăsătoriei.
C. Munca femeii , depusă în gospod ărie și pentru educarea
copiilor, constituie o contribu ție la dobândirea bunurilor comune.
Această soluție a fost instituit ă în practica judec ătorească chiar
înainte de adoptarea Codului familiei, sub imperiul Constitu ției
din 1948, care a consacrat principiul egalit ății dintre sexe, când s-
a decis c ă, deși soții erau căsătoriți sub imperiul separa ției de
patrimonii, bunurile dobândite în timpul c ăsătoriei erau bunuri
proprietate comun ă, chiar dac ă erau dobândite doar de b ărbat, dată
fiind aceast ă contribuție “indirect ă” a femeii. Acest principiu s-a
menținut și sub imperiul Codului familiei, de și nu a fost prev ăzut
expres ca atare.
În lumina egalit ății în drepturi a so ților, acest principiu
trebuie reformulat, în sensul c ă munca oric ăruia dintre so ți – și nu
194 numai a femeii – în gospod ărie și pentru educarea copiilor
constituie o contribu ție la dobândirea bunurilor comune.
Noul Cod civil consacr ă expres solu ția în sensul c ă
„Munca oric ăruia dintre so ți în gospod ărie și pentru cre șterea
copiilor reprezint ă o contribu ție la cheltuielile c ăsătoriei”
(art.326 ) și, prin aceasta, o contribuție indirect ă la dobândirea
bunurilor comune .
2.2. Tr ăsăturile regimului comunit ății legale
Dacă la nivelul principiilor se remarc ă o deplină identitate
între cele dou ă reglement ări, la nivelul tr ăsăturilor exist ă și unele
deosebiri semnificative determinate de viziunea pluralist ă pe care
legiuitorul a avut-o în aceast ă materie, prin instituirea libert ății de
a încheia conven ții matrimoniale.
2.2.1. Din punctul de vedere al structurii, regimul
comunității legale a fost și rămâne un
regim de comunitate par țială, deoarece:
a) În ceea ce prive ște bunurile, so ții au, potrivit Codului
familiei, dou ă categorii de bunuri: comune (art. 30 C.fam.) și
proprii (art. 31 C.fam.) . Asupra bunurilor comune so ții au un
drept de proprietate în dev ălmășie („de-a valma” ), care se
caracterizeaz ă prin aceea c ă nici dreptul nu este divizat pe cote-
părți și nici bunul nu este împ ărțit în materialitatea sa. Regula este
că bunurile sunt comune ( art. 30 alin. (1) C.fam.), iar excep ția că
anumite categorii de bunuri sunt proprii ( art. 31 C.fam). Este,
deci, un regim precump ănitor de comunitate, în care separa ția de
bunuri are un caracter limitat, subsidiar.
Aceeași structur ă se menține și în noul Cod civil , prin
reglementarea bunurilor comune ( art.339 ) și a bunurilor proprii
(art. 340 ).
195 b) În ceea ce prive ște datoriile, so ții au, de asemenea,
două categorii de datorii: comune (art. 32 C.fam.) și proprii (art.
33 C.fam.). Principiul instituit în Codul familiei este, îns ă, invers
decât acela aplicabil în cazul bunurilor, pentru c ă, de regul ă,
datoriile fiec ărui soț sunt proprii, iar comune sunt numai
categoriile de datorii expres prev ăzute de lege. Noul Cod civil
reglementeaz ă, de asemenea, datoriile comune (art. 351 ),
precum și răspunderea so ților pentru aceste datorii (art. 352 și
art. 353 ). Datoriile care nu sunt comune sunt proprii.
2.2.2. Regimul matrimonial reglementat de Codul
familiei este legal, unic, obligatoriu și imutabil , incompatibil cu
vreun regim matrimonial conven țional și imposibil de modificat
sau înlocuit în timpul c ăsătoriei.
Aceste tr ăsături decurg din prevederile art. 30 alin. (2)
C.fam. Astfel, dup ă ce alin. (1) al textului prevede c ă „bunurile
dobândite în timpul c ăsătoriei, de oricare dintre so ți, sunt, de la
data dobândirii lor, bunuri comune ale so ților”, alin. (2) dispune:
„Orice conven ție contrar ă este nulă.”
În schimb, regimul comunit ății legale reglementat de
noul Codul civil , deși își menține caracterul legal, dobândește un
caracter flexibil și mutabil . Caracterul imperativ al comunit ății
legale de bunuri se men ține, în anumite limite, fiind vizibil atenuat
de posibilitatea încheierii conven țiilor matrimoniale, astfel încât
se poate vorbi de temperarea caracterului imperativ al acestui
regim.
Secțiunea 3. Structura (compozi ția) patrimoniului fiec ărui
soț
3.1. Preciz ări prealabile
Patrimoniul fiec ărei persoane cuprinde drepturi (activul
patrimonial) și obligații (pasivul patrimonial). Aceast ă structură
196 este pe deplin aplicabil ă patrimoniului fiec ărui soț, în care se
regăsesc atât drepturile asupra bunurilor comune și asupra
bunurilor proprii, cât și datoriile: comune și proprii.
Putem spune, a șadar, că activul matrimonial cuprinde
bunurile comune ale so ților și bunurile proprii ale fiec ăruia dintre
soți, iar pasivul matrimonial cuprinde datoriile comune ale so ților,
precum și datoriile proprii ale fiec ăruia dintre ei.
3.2. Bunurile comune ale so ților
3.2.1. Calificare. Criteriile generale de
determinare a bunurilor comune
Potrivit art. 30 alin. (1) C.fam, “Bunurile dobândite în
timpul căsătoriei, de oricare dintre so ți, sunt, de la data dobândirii
lor, bunuri comune ale so ților.”
În mod similar, potrivit art. 339 din N.C.civ., „Bunurile
dobândite în timpul regimului comunit ății legale de oricare dintre
soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în dev ălmășie
ale soților.”
După cum se poate lesne observa, deosebirea principal ă
dintre cele dou ă texte const ă în faptul c ă textul din noul Cod
civil calific ă în mod expres proprietatea comun ă a soților ca
fiind una în dev ălmășie.
Astfel, art. 667-668 din N.C.civ. reglementeaz ă
proprietatea comun ă în devălmășie.
Potrivit art. 667 , „Există proprietate în dev ălmășie atunci
când, prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic, dreptul de
proprietate apar ține concomitent mai multor persoane f ără ca
vreuna dintre acestea s ă fie titularul unei cote-p ărți determinate
din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune.”
Evident, proprietatea dev ălmașă a soților are ca izvor
legea, care leag ă de efectul c ăsătoriei regimul matrimonial al
comunității de bunuri, ca regim legal.
197 De asemenea, art. 668 prevede c ă: “(1) Dac ă se naște prin
efectul legii, proprietatea în dev ălmășie este supus ă dispozițiilor
acelei legi care se completeaz ă, în mod corespunz ător, cu cele
privind regimul comunit ății legale.
(2) În cazul în care izvorul propriet ății în devălmășie este
un act juridic, dispozi țiile privitoare la regimul comunit ății legale
se aplică în mod corespunz ător.”
În timpul c ăsătoriei, proprietatea dev ălmașă a soților este
supusă regulilor specifice regimului matrimonial al comunit ății de
bunuri.
Prin urmare, regimul comunit ății legale de bunuri a
soților a fost considerat de legiuitor regimul de drept comun în
materia propriet ății devălmașe a soților.
Sub imperiul Codului familiei, un bun este comun dac ă
sunt îndeplinite cumulativ urm ătoarele condiții:
a) este dobândit de oricare dintre so ți în timpul c ăsătoriei
și
b) nu face parte dintre categoriile de bunuri proprii
prevăzute ca atare de art. 31 C.fam.
Pentru calificarea unui bun ca fiind comun, contribu ția
efectivă a fiecărui soț la dobândirea lui nu este o condi ție
esențială, deoarece această contribu ție este presupus ă de lege ,
prin însu și faptul instituirii comunit ății legale de bunuri.
Contribuția directă sau indirect ă a fiecărui soț intereseaz ă, însă, în
momentul în care se pune problema determin ării cotelor-p ărți care
se cuvin fiec ărui soț, în cazul împ ărțirii bunurilor comune.
Aceste condi ții pentru calificarea unui bun ca fiind
comun se men țin și sub imperiul noului Cod civil, cu precizarea
că art. 339, spre deosebire de art. 30 alin. (1) C.fam., nu mai are
în vedere dobândirea bunului în timpul c ăsătoriei, ci „în timpul
regimului comunit ății legale” . Aceasta se explic ă prin faptul c ă,
deși comunitatea legal ă de bunuri are voca ția de a se aplica pe
toată durata căsătoriei, este posibil ca existen ța în timp a acesteia
198 să nu coincid ă întotdeauna cu durata c ăsătoriei. Astfel, este posibil
ca soții să modifice regimul matrimonial în timpul c ăsătoriei și să
opteze pentru un regim conven țional, dup ă cum este posibil ca
soții să se căsătorească sub imperiul unui regim conven țional pe
care să-l înlocuiasc ă în timpul c ăsătoriei cu regimul comunit ății
legale.
Referitor la bunurile dobândite de so ți în timpul separa ției
lor în fapt, se menține soluția consacrat ă în doctrin ă și în
jurispruden ță, în sensul c ă acestea sunt bunuri comune, pentru
următoarele argumente :
a) separația în fapt nu atrage dup ă sine încetarea sau
desfacerea c ăsătoriei, deci bunurile trebuie considerate ca fiind
dobândite în timpul c ăsătoriei;
b) legea nu con ține nici o derogare în privin ța acestor
bunuri;
c) dacă nu s-ar da o asemenea solu ție, ar însemna c ă soții
ar avea posibilitatea s ă schimbe regimul matrimonial, separându-
se în fapt înainte de dobândirea anumitor bunuri și determinând,
pe aceast ă cale, un alt regim juridic al acelor bunuri decât cel
prevăzut de lege.
Cu toate acestea, separa ția în fapt a so ților prezint ă interes
în ceea ce prive ște contribuția fiecărui soț la dobândirea
bunurilor comune .
În sfârșit, dacă sunt bunuri comune numai bunurile
dobândite în timpul c ăsătoriei, rezult ă – per a contrario – că
bunurile dobândite de c ătre concubini, deci “în afara c ăsătoriei”
nu sunt bunuri comune .
Într-adevăr, regimul comunit ății de bunuri nu se aplic ă
concubinilor, care sunt supu și dreptului comun în ceea ce prive ște
raporturile juridice patrimoniale dintre ei.
199 3.3. Dovada bunurilor comune
Potrivit art. 30 alin. (3) C.fam., „calitatea de bun comun
nu trebuie dovedit ă”. Textul instituie, astfel, prezumția de
comunitate , cu privire la care se impun urm ătoarele precizări:
a) prezumția de comunitate, fiind un mijloc de prob ă, nu se
confundă cu comunitatea de bunuri. Potrivit acestei prezum ții,
orice bun dobândit în timpul c ăsătoriei de oricare dintre so ți este
bun comun, f ără a fi nevoie s ă se facă dovada c ă bunul a fost
dobândit prin contribu ția ambilor so ți;
b) prezumția de comunitate este relativ ă, în sensul c ă se
poate face dovada contrar ă, și anume c ă bunul nu este comun, ci
este propriu, adic ă se încadreaz ă în una din categoriile de bunuri
prevăzute de art. 31 C.fam.
Soluția a fost conservat ă în noul Cod civil . Potrivit art.
343 alin. (1) , „Calitatea de bun comun nu trebuie s ă fie dovedit ă.”
3.4. Bunurile proprii ale so ților
3.4.1. Preciz ări privind categoriile de bunuri
proprii
În contextul regimului matrimonial de comunitate par țială,
reglementat de Codul familiei, bunurile proprii ale so ților au o
serie de caracteristici, determinate de viziunea legiuitorului din
1954, care a prev ăzut un regim de favoare pentru bunurile comune
și unul restrictiv pentru bunurile proprii.
Bunurile proprii reprezint ă o excepție de la comunitatea de
bunuri, în sensul c ă anumite categorii de bunuri, de și sunt
dobândite în timpul c ăsătoriei, nu sunt bunuri comune, ci
legiuitorul le-a considerat bunuri proprii, având în vedere câteva
criterii: legătura strâns ă pe care acestea o au cu so țul care le-a
dobândit, afecta țiunea bunului sau subroga ția reală.
Categoriile de bunuri proprii sunt expres și limitativ
prevăzute de lege.
200 Aceste caracteristici ale bunurilor proprii se men țin și în
reglementarea cuprins ă în noul Cod civil.
3.4.2. Categoriile de bunuri proprii prev ăzute de
Codul familiei
Potrivit art. 31 C.fam., sunt bunuri proprii :
„a) bunurile dobândite înainte de încheierea c ăsătoriei;
b) bunurile dobândite în timpul c ăsătoriei prin mo ștenire,
legat sau dona ție, afară numai dac ă dispunătorul a prev ăzut că ele
vor fi comune;
c) bunurile de uz personal și cele destinate exercit ării
profesiunii unuia dintre so ți;
d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompens ă,
manuscrisele științifice sau literare, schi țele și proiectele artistice,
proiectele de inven ții și inovații, precum și alte asemenea bunuri;
e) indemniza ția de asigurare sau desp ăgubirea pentru
pagube pricinuite persoanei;
f) valoarea care reprezint ă și înlocuie ște un bun propriu
sau bunul în care a trecut aceast ă valoare”.
3.4.3. Bunurile proprii ale so ților potrivit noului
Cod civil
Noul Cod civil nu aduce în aceast ă materie nout ăți
spectaculoase , fiind men ținute în esen ță, aceleași categorii.
Astfel, potrivit art. 340 , „Nu sunt bunuri comune, ci
bunuri proprii ale fiec ăruia dintre so ți:
a) bunurile dobândite prin mo ștenire legal ă, legat sau
donație, cu excep ția cazului în care dispun ătorul a prev ăzut, în
mod expres, c ă ele vor fi comune;
b) bunurile de uz personal;
c) bunurile destinate exercit ării profesiei unuia dintre so ți,
dacă nu sunt elemente ale unui fond de comer ț care face parte din
comunitatea de bunuri;
201 d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectual ă
asupra crea țiilor sale și asupra semnelor distinctive pe care le-a
înregistrat;
e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompens ă,
manuscrisele științifice sau literare, schi țele și proiectele artistice,
proiectele de inven ții și alte asemenea bunuri;
f) indemniza ția de asigurare și despăgubirile pentru orice
prejudiciu material sau moral adus unuia dintre so ți;
g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc
un bun propriu, precum și bunul dobândit în schimbul acestora;
h) fructele bunurilor proprii.”
Comparând cele dou ă texte, se remarc ă următoarele
deosebiri :
– nu s-a mai prev ăzut expres categoria de bunuri
dobândite înainte de c ăsătorie ; după cum s-a ar ătat în literatura
de specialitate, aceast ă categorie de bunuri „nu constituie o
excepție veritabil ă de la regula statornicit ă prin art. 30 alin. (1)
C.fam.” Sub imperiul noului Cod civil, natura juridic ă a acestora,
de bunuri proprii, rezult ă indubitabil din interpretarea per a
contrario a art. 339, care prevede c ă sunt bunuri comune în
devălmășie ale soților bunurile dobândite în timpul comunit ății
legale . De altfel, în condi țiile consacr ării principiului mutabilit ății
regimului matrimonial (art. 369 din N.C.civ.), reperul temporal
oricum nu ar mai putea fi data încheierii c ăsătoriei, ci momentul
în care regimul comunit ății legale de bunuri va începe s ă producă
efecte, fiind evident c ă durata de func ționare a regimului
comunității legale de bunuri nu se suprapune în toate cazurile cu
durata căsătoriei.
– la lit. a) , spre deosebire de reglementarea din Codul
familiei, s-a instituit condi ția ca dispun ătorul să fi prevăzut „în
mod expres” că bunurile vor fi comune, ceea ce înseamn ă o
schimbare în ceea ce prive ște soluțiile prin care în prezent se
202 accepta c ă voința dispunătorului poate fi și implicită, rezultând în
mod neechivoc din anumite împrejur ări de fapt.
– la lit. c), cu privire la bunurile destinate exercit ării unei
profesii, s-au exceptat bunurile comune care sunt elemente ale
unui fond de comer ț. Aceasta înseamn ă că elementele unui fond
de comer ț, care sunt dobândite în timpul c ăsătoriei cu bunuri
comune, sunt tot bunuri comune, chiar dac ă sunt destinate
exercitării profesiei unuia dintre so ți, spre deosebire de alte bunuri
destinate exercit ării profesiei unuia dintre so ți, care sunt bunuri
proprii, chiar dac ă au fost dobândite cu bunuri comune.
În ceea ce prive ște gestiunea acestor bunuri comune, dat ă
fiind destina ția lor special ă, consider ăm că se poate pune în
discuție aplicarea sistemului gestiunii exclusive, cu excep ția
actelor de o anumit ă gravitate, prev ăzute de lege ca fiind supuse
gestiunii comune (de exemplu, actele de dispozi ție asupra
imobilelor). Solu ția gestiunii exclusive este fireasc ă, având în
vedere necesitatea asigur ării independen ței profesionale a so ților
(art. 327), astfel încât, practic, ar trebui s ă se admit ă că numai
soțul care exercit ă profesia respectiv ă poate să facă actele de
gestiune curent ă. Dacă s-ar aplica sistemul gestiunii paralele, ar
însemna c ă aceste acte ar putea fi îndeplinite de oricare dintre so ți
singur, deci chiar de c ătre soțul care nu exercit ă profesia
respectivă, ceea ce ar însemna o imixtiune în exerci țiul profesiei,
contrară destinației pe care so ții au dat-o bunului respectiv.
Din păcate, noul Cod civil nu a reglementat expres
această soluție, ceea ce permite și interpretarea contrar ă, în sensul
că, din moment ce acest bun are regimul juridic al bunului comun,
gestiunea se realizeaz ă, fără nicio excep ție, potrivit regulilor
expres prev ăzute pentru bunurile comune.
– la lit. d) s-a precizat expres c ă sunt bunuri proprii și
drepturile patrimoniale de proprietate intelectual ă asupra crea țiilor
sale și asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat.
203 Precizăm faptul c ă această categorie de bunuri se distinge de cea
prevăzută la lit. e), dar și de bunurile la care se refer ă art. 341,
respectiv veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate
intelectual ă, acestea din urm ă fiind calificate expres de legiuitor
drept bunuri comune. Lit. d) are în vedere drepturile patrimoniale
de autor, astfel cum acestea sunt prev ăzute de art. 12-13 din
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu
modificările și completările ulterioare61.
Prin urmare, de și aceste drepturi patrimoniale sunt bunuri
proprii, veniturile încasate din exploatarea operei sunt bunuri
comune, urmând regimul asem ănător salariului.
– la lit. h) s-a precizat c ă sunt bunuri proprii fructele
bunurilor proprii, solu ție care de lege lata este consacrat ă în
doctrină și jurispruden ță.
3.4.4. Natura juridic ă a salariului
În ceea ce prive ște natura juridic ă a salariului, în t ăcerea
legii, sub imperiul Codului familiei, au fost elaborate mai multe
teorii.
Soluția însușită de practica judec ătorească pornește de la
faptul că salariul prezint ă anumite particularit ăți.
61 Potrivit art. 12, „Autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a
decide dac ă, în ce mod și când va fi utilizat ă opera sa, inclusiv de a consim ți la
utilizarea operei de c ătre alții.”, în vreme ce art. 13 vizeaz ă următoarele
categorii de drepturi patrimoniale: a) reproducerea operei; b) distribuirea
operei; c) importul în vederea comercializ ării pe pia ța internă a copiilor
realizate, cu consim țământul autorului, dup ă operă; d) închirierea operei; e)
împrumutul operei; f) comunicarea public ă, direct sau indirect a operei, prin
orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispozi ția publicului, astfel încât
să poată fi accesat ă în orice loc și în orice moment ales, în mod individual, de
către public; g) radiodifuzarea operei; h) retransmiterea prin cablu a operei; i)
realizarea de opere derivate.
204 Din punctul de vedere al legisla ției muncii, salariul se
prezintă sub două forme: ca drept de crean ță (salariul neîncasat) și
ca drept real de proprietate (salariul încasat).
Prin urmare, suntem în prezen ța a două drepturi distincte,
cu naturi juridice diferite :
– salariul ca drept de crean ță este bun propriu, calificare ce
asigură concordan ța cu legisla ția muncii;
– salariul încasat în timpul c ăsătoriei și care se prezint ă sub
forma unei sume de bani, este bun comun în temeiul art. 30 alin.
(1) C.fam.
Este concepția mixtă sau dualist ă asupra salariului.
Se remarc ă, așadar, că salariul, ca drept de crean ță, deși
este dobândit în timpul c ăsătoriei, nu este bun comun, ci bun
propriu; pe de alt ă parte, de și este calificat ca bun propriu, suma
de bani încasat ă cu acest titlu nu mai este bun propriu, ci este bun
comun.
De asemenea, salariul încasat, ca bun comun , prezintă
anumite particularit ăți, și anume:
– nu este doar un bun comun, al ături de celelalte bunuri
comune, ci și un criteriu în raport cu care se stabile ște contribu ția
fiecăruia dintre so ți la dobândirea bunurilor comune, al ături de
munca în gospod ărie și pentru educarea copiilor;
– de regul ă, bunurile dobândite cu sumele de bani
provenite din salariu sunt bunuri comune, dar o parte din salariu
poate fi utilizat ă pentru dobândirea unor bunuri proprii, precum
bunurile de uz personal și cele destinate exercit ării profesiei sau
pentru satisfacerea unor interese personale, precum achitarea unei
pensii de între ținere datorat ă copilului dintr-o c ăsătorie anterioar ă.
După modelul salariului se determin ă, sub imperiul
Codului familiei, și natura juridic ă a altor venituri, precum:
– sumele încasate de un so ț cu titlul de pensie în cadrul
sistemului de asigur ări sociale;
205 – bursa primit ă de un so ț, în străinătate, pe baza unei
convenții de colaborare științifică;
– remunera ția care se cuvine unui so ț care are calitatea de
autor și care este bun propriu sub forma dreptului de crean ță și
bun comun dac ă este încasat ă în timpul c ăsătoriei.
Controversa privind natura juridic ă a salariului a fost
rezolvată de art. 341 din N.C.civ., potrivit c ăruia “Veniturile din
muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul
asigurărilor sociale și altele asemenea, precum și veniturile
cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectual ă sunt
bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, îns ă numai în
cazul în care crean ța privind încasarea lor devine scadent ă în
timpul comunit ății.”
Mai întâi, se remarc ă faptul c ă textul are în vedere
„veniturile ”, deci sumele încasate cu titlu de salariu, pensie etc.,
soluția fiind în sensul c ă acestea sunt bunuri comune.
Spre deosebire îns ă de soluția cristalizat ă sub imperiul
Codului familiei, art. 341 condi ționează calitatea de bun comun
de data scaden ței creanței, care trebuie s ă se situeze în timpul
funcționării regimului comunit ății. Prin urmare, dac ă scadența se
situează în timpul comunit ății, suma de bani încasat ă chiar dup ă
încetarea regimului comunit ății este bun comun. Dimpotriv ă, dacă
scadența s-a situat înainte de începerea func ționării acestui regim,
suma de bani încasat ă chiar în timpul comunit ății este bun propriu.
3.4.5. Dovada bunurilor proprii
3.4.5.1. Importan ță. Reglementare.
Dat fiind c ă bunurile proprii reprezint ă o excepție de la
regula comunit ății de bunuri, calitatea de bun propriu trebuie
dovedită.
Dovada bunurilor proprii prezint ă o importan ță practică
deosebită. De exemplu: în cazul unei ac țiuni de împ ărțire a
bunurilor comune, fiecare so ț are interesul s ă probeze c ă anumite
206 bunuri sunt proprii și deci nu fac obiectul împ ărțirii; de asemenea,
oricare dintre so ți poate cere și obține constatarea c ă unul sau mai
multe bunuri sunt proprii; sau, în cazul în care creditorul personal
al unuia dintre so ți a pornit urm ărirea silită a bunurilor acestui so ț,
celălalt soț are interesul s ă probeze c ă anumite bunuri sunt proprii
ale sale și deci nu pot fi urm ărite.
De lege lata, art. 5 alin. (1) din Decretul nr. 32/1954
cuprinde unele dispozi ții speciale cu privire la dovada bunurilor
proprii. Textul prevede c ă „dovada c ă un bun este propriu se va
putea face, între so ți, prin orice mijloc de prob ă”.
În doctrin ă și în practica judec ătorească, s-a considerat c ă,
în cazurile în care calitatea de bun propriu rezult ă dintr-un act
juridic încheiat de c ătre un soț cu un ter ț, dacă soțul dobânditor
trebuie să facă dovada calit ății de bun propriu a bunului astfel
dobândit în raporturile sale cu cel ălalt soț, întrucât se poate folosi
de orice mijloc de prob ă, înseamn ă că se derog ă de la dreptul
comun în ceea ce prive ște forma cerut ă de lege ad probationem.
Astfel, art. 5 alin. (1) derog ă de la prevederile art. 1191
alin. (1) C.civ., potrivit c ărora dovada actelor juridice a c ăror
valoare este mai mare de 250 de lei se poate face numai prin
înscrisuri. Aceasta înseamn ă că, deși este vorba de un bun propriu,
dobândit de unul dintre so ți printr-un act juridic, dovada între so ți
se poate face cu orice mijloace de prob ă, chiar dac ă, potrivit
dreptului comun, este necesar un înscris ad probationem .
Art. 5 alin. (1) din Decretul nr. 32/1954 nu derog ă, însă, de
la dreptul comun atunci când este vorba de acte juridice solemne,
când anumite condi ții de form ă sunt cerute ad validitatem , precum
donația (cu excep ția darului manual), testamentul, actele de
înstrăinare a terenurilor, deoarece nerespectarea acestor condi ții
de formă conduce la îns ăși nulitatea actului. În aceste cazuri,
dovada dobândirii bunului ca bun propriu se poate face numai cu
înscrisurile care îndeplinesc condi țiile de form ă cerute pentru
validitatea actului juridic de dobândire.
207 De asemenea, se consider ă că art. 5 alin. (1) din Decretul
nr. 32/1954 derog ă de la art. 1191 alin. (2) C.civ., potrivit c ăruia
nu se poate face dovada prin martori în contra sau peste ceea ce
prevede un înscris. Aceasta înseamn ă că, deși există un înscris în
care figureaz ă ambii so ți ca dobânditori ai bunului, se poate face
dovada contrar ă, în sensul c ă bunul nu este comun, ci propriu,
prețul fiind pl ătit mai înainte de c ătre părinții unuia dintre so ți,
care au în țeles astfel s ă-l gratifice pe copilul lor. Tot astfel, se
poate face dovada peste un înscris, în sensul c ă, în realitate, s-a
plătit un preț mai mare decât cel indicat în înscris.
Această regulă se menține și în cadrul noului Cod civil,
cu unele preciz ări suplimentare.
Astfel, potrivit art. 343 alin. (2) , dovada c ă un bun este
propriu se poate face între so ți prin orice mijloc de prob ă. În cazul
prevăzut la art. 340 lit. a), adic ă al bunurilor dobândite prin
moștenire legal ă, legat sau dona ție, dovada se face în condi țiile
legii. Prin urmare, se consacr ă expres solu ția în sensul c ă
derogarea de la dreptul comun nu prive ște și forma cerut ă de lege
ad validitatem.
De asemenea, alin. (3) al art. 343 instituie o regul ă nouă în
materia proba țiunii bunurilor proprii, în sensul c ă, pentru bunurile
mobile dobândite anterior c ăsătoriei, înainte de încheierea acesteia
se întocme ște un inventar de c ătre notarul public sau sub
semnătură privată, dacă părțile convin astfel. În lipsa inventarului,
se prezum ă, până la proba contrar ă, că bunurile sunt comune.
Se remarc ă, astfel, o tendin ță de penetrare a regulilor din
materia regimului separa ției de bunuri, c ăruia îi este specific
inventarul întocmit înainte de c ăsătorie. Solu ția este judicioas ă,
fiind de natur ă să faciliteze proba țiunea caracterului de bun
propriu al bunurilor mobile , în condi țiile în care, dat fiind traiul
în comun al so ților, adeseori bunurile mobile proprii ale unuia
dintre soți sunt utilizate în comun, astfel încât este dificil de
utilizat criteriul posesiei pentru a stabili care dintre so ți este
proprietarul.
208 3.5. Pasivul matrimonial
3.5.1. Datoriile so ților
3.5.1.1. Con ținut.
Pasivul patrimoniului fiec ăruia dintre so ți cuprinde dou ă
categorii de datorii: datorii personale și datorii comune. În mod
corespunz ător, soții au dou ă categorii de creditori: personali și
comuni.
3.5.1.2. Calificarea datoriilor so țiilor.
Spre deosebire de bunurile so ților, guvernate de regula
potrivit c ăreia bunurile sunt prezumate a fi comune, iar proprii
sunt doar bunurile expres și limitativ prev ăzute de lege, în materia
datoriilor regula care permite calificarea acestora este invers ă:
datoriile so ților sunt prezumate c ă sunt personale, ale fiec ăruia
dintre ei, iar comune sunt numai datoriile expres și limitativ
prevăzute de lege.
3.5.1.3. Categoriile de datorii comune potrivit Codului
familiei.
Conform art. 32 C.fam., „So ții răspund cu bunurile
comune pentru:
a) cheltuielile f ăcute cu administrarea oric ăruia dintre
bunurile lor comune;
b) obligațiile ce au contractat împreun ă;
c) obligațiile contractate de fiecare dintre so ți pentru
împlinirea nevoilor obi șnuite ale c ăsniciei;
d) repararea prejudiciului cauzat prin însu șirea de c ătre
unul dintre so ți a unor bunuri proprietate „socialist ă”, dacă prin
aceasta au sporit bunurile comune ale so ților.”
209 3.5.1.4. Datoriile comune ale so ților potrivit noului Cod
civil.
Conform art. 351 din N.C.civ., „So ții răspund cu bunurile
comune pentru:
a) obliga țiile născute în leg ătură cu conservarea,
administrarea sau dobândirea bunurilor comune;
b) obliga țiile pe care le-au contractat împreun ă;
c) obliga țiile asumate de oricare dintre so ți pentru
acoperirea cheltuielilor obi șnuite ale c ăsătoriei;
d) repararea prejudiciului cauzat prin însu șirea, de c ătre
unul dintre so ți, a bunurilor apar ținând unui ter ț, în măsura în care,
prin aceasta, au sporit bunurile comune ale so ților.”
Se remarc ă faptul că, spre deosebire de art. 32 lit. a) din
C.fam., art. 351 lit. a) din N.C.civ. a l ărgit sfera acestei categorii
de datorii comune , în sensul c ă are în vedere practic orice
cheltuială făcută în legătură cu conservarea, administrarea și
dobândirea unui bun comun. Prin aceasta s-a urm ărit să se asigure
un echilibru între activul și pasivul matrimonial, astfel încât orice
obligație care este în leg ătură cu un bun comun, fie pentru
conservarea, administrarea și chiar dobândirea bunului, s ă aibă
natura unei datorii comune.
De asemenea, art. 351 lit. d) din N.C.civ. a clarificat
conținutul acestei categorii de datorii comune, în sensul c ă are în
vedere prejudiciul cauzat unui ter ț, prin însu șirea unui bun,
indiferent de forma de proprietate, fiind astfel însu șite propunerile
formulate în literatura juridic ă, pornind de la premisa c ă în această
materie nu se justific ă instituirea unui tratament diferit pentru cele
două forme de proprietate (public ă și privată).
210 3.5.2. Regimul juridic al datoriilor so ților
3.5.2.1. Reguli specifice.
În funcție de natura juridic ă a datoriei – personal ă sau
comună – legea instituie anumite reguli specifice de urm ărire a
bunurilor de c ătre creditorii so ților.
3.5.2.2. Regimul juridic al datoriilor personale .
În prezent, potrivit art. 33 C.fam., creditorii personali ai
fiecărui soț pot urmări numai bunurile proprii ale so țului debitor.
În ipoteza în care creditorii personali ai unui so ț urmăresc
bunurile comune ale so ților, celălalt soț poate invoca beneficiul de
discuțiune, solicitând urm ărirea prealabil ă a bunurilor so țului
debitor.
Dacă bunurile proprii ale acestuia nu sunt îndestul ătoare,
creditorii s ăi personali pot cere împ ărțirea bunurilor comune prin
hotărâre judec ătorească, însă numai în m ăsura necesar ă
satisfacerii crean ței lor ( art. 33 alin. (2) C.fam.).
Bunurile comune împ ărțite devin proprii, astfel încât se
respectă regula potrivit c ăreia creditorii personali nu pot urm ări
decât bunurile proprii.
Întrucât art. 33 interzice numai urm ărirea bunurilor
comune, iar nu și indisponibilizarea lor, creditorii personali pot
cere luarea unor m ăsuri asiguratorii (sechestru asigur ător, poprire
asiguratorie) asupra bunurilor comune.
În mod corespunz ător, art. 353 din N.C.civ. prevede c ă
bunurile comune nu pot fi urm ărite de creditorii personali ai unuia
dintre soți. Cu toate acestea, dup ă urmărirea bunurilor proprii ale
soțului debitor, creditorul s ău personal poate cere partajul
bunurilor comune, îns ă numai în m ăsura necesar ă pentru
acoperirea crean ței sale. Bunurile astfel împ ărțite devin bunuri
proprii.
211 3.5.2.3. Regimul juridic al datoriilor comune.
Creditorii comuni pot urm ări bunurile comune ale so ților.
După urmărirea bunurilor comune, dac ă acestea au fost
insuficiente pentru a acoperi integral crean ța, pot fi urm ărite și
bunurile proprii ale fiec ăruia dintre so ți (art. 34 C.fam.). A șadar,
urmărirea bunurilor proprii de c ătre creditorii comuni are un
caracter subsidiar, fiecare so ț putând opune beneficiul de
discuțiune în ipoteza în care creditorii comuni execut ă mai întâi
bunurile lor proprii.
La urmărirea bunurilor proprii, creditorul trebuie s ă țină
seama dup ă cum obliga ția soților este divizibil ă, solidară sau
indivizibil ă. Faptul c ă datoria este comun ă nu înseamn ă că
obligația soților este, de drept, și solidară. Pentru a stabili dac ă
obligația este divizibil ă sau solidar ă (indivizibil ă) sunt aplicabile
regulile dreptului comun. Astfel, de regul ă, datoria este divizibil ă,
iar solidaritatea (indivizibilitatea) rezult ă din lege, din contract sau
din natura obiectului obliga ției.
Prin urmare, dac ă legea sau contractul nu prev ăd
solidaritatea (indivizibilitatea), obliga ția este divizibil ă. Aceasta
înseamnă că un creditor comun, atunci când trece la urm ărirea
bunurilor proprii ale so ților trebuie s ă-și dividă creanța între cei
doi soți. Întrucât înc ă nu se cunoa ște cota care revine fiec ăruia
dintre soți din bunurile comune, va opera o prezum ție simplă că
cei doi so ți au cote egale, astfel încât fiecare so ț va putea fi
urmărit pentru jum ătate din valoarea crean ței.
Ulterior, la împ ărțeala bunurilor comune se va restabili,
dacă va fi cazul, echilibrul patrimonial dintre so ți, având în vedere
principiul potrivit c ăruia fiecare so ț trebuie s ă contribuie la plata
datoriilor comune propor țional cu partea din comunitate ce i se
cuvine. Astfel, dac ă unul dintre so ți a fost urm ărit de creditorul
comun mai mult decât cota sa de contribu ție la bunurile comune,
pentru diferen ță, soțul care a pl ătit mai mult va avea un drept de
creanță împotriva celuilalt so ț.
Dacă obligația este solidar ă (indivizibil ă), creditorul
comun va putea urm ări pe oricare dintre so ți pentru întreaga
212 valoare a crean ței rămasă neachitat ă după urmărirea bunurilor
comune. Tot astfel, so țul care a pl ătit mai mult decât cota sa de
contribuție la bunurile comune, va avea, pentru diferen ță, un drept
de creanță împotriva celuilalt so ț.
În ceea ce prive ște regimul datoriilor comune, noul Cod
civil aduce unele modific ări în raport cu reglementarea actual ă
cuprinsă în Codul familiei.
Astfel, potrivit art. 352 din N.C.civ., în m ăsura în care
obligațiile comune nu au fost acoperite prin urm ărirea bunurilor
comune, so ții răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, cel
care a plătit datoria comun ă se subrog ă în drepturile creditorului
pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din
comunitate dac ă lichidarea s-ar face la data pl ății datoriei.
Soțul care a pl ătit datoria comun ă are un drept de reten ție
asupra bunurilor celuilalt so ț până la acoperirea integral ă a
creanțelor pe care acesta i le datoreaz ă.
Prin urmare, se instituie principiul răspunderii solidare a
soților pentru datoriile comune , precum și un drept de reten ție62,
ca o garan ție în beneficiul so țului care a pl ătit integral datoria
comună.
În sfârșit, un alt element de noutate în aceast ă materie este
dat de solu ția legislativ ă consacrat ă de art. 354 din N.C.civ.,
potrivit căruia veniturile din munc ă ale unui so ț, precum și cele
asimilate acestora nu pot fi urm ărite pentru datoriile comune
asumate de c ătre celălalt soț, cu excep ția obliga țiilor asumate
pentru acoperirea cheltuielilor obi șnuite ale c ăsătoriei [art. 351
lit. c)]. Textul restrânge, a șadar, gajul general al creditorilor
comuni ai so ților, ceea ce permite men ținerea independen ței
profesionale a so ților, precum și conservarea de c ătre comunitate a
unui minimum de resurse.
62 Cu privire la reglementarea dreptului de reten ție în noul Cod civil, a se vedea
art. 2495-2499.
213 Secțiunea 4. Func ționarea regimului comunit ății de bunuri
4.1. Considera ții generale privind gestiunea bunurilor
comune
4.1.1. Noțiune
Una dintre cele mai importante probleme ale regimurilor
comunitare (cum este și cel prev ăzut de Codul familiei) o
constituie cea legat ă de gestiunea bunurilor comune.
La baza acestei gestiuni st ă, în prezent, principiul egalit ății
soților.
Din punct de vedere teoretic pot fi concepute trei sisteme
de gestiune a bunurilor comune: gestiunea comun ă (fiecare so ț are
dreptul de a participa la gestiunea bunurilor comune, al ături de
celălalt), gestiunea paralel ă (fiecare so ț are acelea și puteri asupra
bunurilor comune) și gestiunea separat ă (fiecare so ț nu are putere
decât asupra bunurilor proprii și asupra bunurilor comune pe care
le-a dobândit).
La acestea se poate ad ăuga, cu titlu excep țional, așa-
numita gestiune exclusiv ă (un soț are o putere exclusiv ă, ținând
seama de natura juridic ă a actului sau a bunului).
4.1.2. Gestiunea comun ă (cogestiunea)
În cadrul acestui sistem, toate actele asupra bunurilor
comune se s ăvârșesc de cei doi so ți împreun ă, fiind deci necesar,
întotdeauna, consim țământul ambilor. Acest sistem asigur ă
coeziunea patrimonial ă dintre so ți, pentru c ă, prin ipotez ă, toate
deciziile se iau în comun de cei doi so ți. Pe de alt ă parte, acestui
sistem i s-ar putea repro șa faptul c ă nu răspunde suficient
dinamicii circuitului civil.
Pentru a corecta acest neajuns, se poate recurge la
mecanismul complementar al mandatului tacit reciproc între so ți:
deși actul este încheiat doar de unul dintre so ți, acesta ac ționează
214 atât în numele s ău, cât și al celuilalt so ț, care devine astfel parte
în contract, fiind deci presupus și consimțământul său. Mandatul
tacit, de regul ă, corespunde realit ății, după cum sunt situa ții în
care se transform ă în ficțiune. Se ajunge, astfel, s ă se prezume
existența unui mandat în cazuri în care este evident ă lipsa lui de
fundament real (în cazul separa ției în fapt a so ților, în timpul
procedurilor de divor ț sau în alte cazuri punctuale în care unul
dintre soți s-a opus în fapt încheierii unui act de c ătre celălalt soț).
4.1.3. Gestiunea paralel ă (concurent ă)
Aceasta presupune c ă fiecare so ț are, în principiu, puterea
de a gestiona singur comunitatea de bunuri, altfel spus fiecare este
în egală măsură „șef al comunit ății”.
Egalitatea dintre so ți se traduce, a șadar, într-o
independen ță reciproc ă a lor în ceea ce prive ște gestiunea
bunurilor comune. Fiecare so ț poate s ăvârși acte asupra
bunurilor comune în virtutea propriei sale puteri conferite de
lege, iar nu și în calitate de reprezentant al celuilalt so ț.
Acest sistem elimin ă practic dificult ățile generate de
prezumția de mandat tacit reciproc, dar prezint ă riscul săvârșirii
unor acte dezordonate, contradictorii, deoarece fiecare so ț poate
să acționeze pe cont propriu asupra bunurilor comune. Teoretic,
nu este exclus ă chiar și ipoteza în care fiecare so ț să încheie acte
juridice singur asupra aceluia și bun comun.
Totuși, din punct de vedere practic, s-a constatat c ă acest
risc este relativ sc ăzut în legisla țiile care îl consacr ă, iar rezolvarea
acestor eventuale cazuri nu implic ă crearea unor noi mecanisme,
fiind suficiente cele din dreptul comun: va avea preferin ță terțul
care a transcris primul dreptul s ău ori, dup ă caz, cel care a încheiat
primul contractul ( qui prior tempore potior iure) sau cel care a
intrat primul în posesia bunului. În schimb, gestiunea paralel ă
presupune c ă fiecare so ț are puterea s ă acționeze singur în
interesul comunit ății și, de aceea, instituie principiul
responsabilit ății fiecăruia dintre so ți pentru actele încheiate
215 singur și prin care se prejudiciaz ă interesele celuilalt so ț legate
de comunitatea de bunuri.
4.1.4. Corec ții
Este de remarcat, îns ă, faptul că niciunul dintre aceste dou ă
mari sisteme nu poate fi generalizat în practic ă.
Astfel, gestiunea comun ă este temperat ă de o prezum ție de
mandat tacit reciproc între so ți, pentru a facilita încheierea
anumitor acte juridice (de regul ă, actele cu titlu oneros asupra
bunurilor mobile comune) și se admite, totodat ă, gestiunea
paralelă în ceea ce prive ște actele de conservare.
La fel, gestiunea paralel ă nu poate fi generalizat ă, ci este
necesară temperarea ini țiativelor unuia dintre so ți în cazul actelor
juridice grave pentru comunitate, prin instituirea unei gestiuni
comune asupra anumitor categorii de bunuri sau acte.
Prin urmare, din combinarea acestor dou ă tehnici juridice,
pot rezulta două sisteme :
a) regula să fie aceea a gestiunii comune, iar excep ția
aceea a gestiunii paralele;
b) regula s ă fie aceea a gestiunii paralele, iar excep ția
aceea a gestiunii comune.
4.1.5. Gestiunea exclusiv ă
Gestiunea exclusiv ă reprezint ă o excepție de la gestiunea
concurent ă și de la cogestiune și intervine atunci când actul
prezintă un caracter personal. Astfel, sunt considerate c ă intră în
sfera acestui mecanism: legatul; partajul unei succesiuni care intr ă
în comunitate ( și care poate fi cerut doar de so țul moștenitor);
actele de gestiune asupra bunurilor comune care au fost afectate
exercitării profesiei unuia dintre so ți și care nu pot fi f ăcute decât
de soțul care exercit ă profesia, f ără nicio ingerin ță din partea
celuilalt so ț, sub condi ția să fie vorba de acte curente.
216 4.1.6. Gestiunea separat ă
În cadrul acestui sistem, fiecare so ț exercită puteri doar
asupra bunurilor proprii, precum și asupra bunurilor comune pe
care le-a dobândit.
S-a arătat că acest sistem prezint ă un dublu inconvenient:
pe de o parte, distruge orice spirit comunitar în timpul c ăsătoriei,
pe de alt ă parte, prezint ă serioase dificult ăți practice deoarece
presupune s ă se determine pentru fiecare bun în parte care dintre
soți l-a dobândit.
4.2. Gestiunea bunurilor comune potrivit Codul
familiei
4.2.1. Reglementare. Calificare
Potrivit art. 35 alin. (1) C.fam., so ții administreaz ă și
folosesc împreun ă bunurile comune și dispun tot astfel de ele.
În continuare, alin. (2) prevede “Oricare dintre so ți,
exercitând singur aceste drepturi, este socotit c ă are și
consimțământul celuilalt so ț. Cu toate acestea, niciunul dintre so ți
nu poate înstr ăina și nici nu poate greva un teren sau o construc ție
ce face parte din bunurile comune, dac ă nu are consim țământul
expres al celuilalt so ț.”
Sistemul consacrat de art. 35 alin. (1) C.fam. – potrivit
căruia soții administreaz ă, folosesc și dispun împreun ă de bunurile
comune – este, în principiu, un sistem al gestiunii comune .
Pentru a tempera efectele inhibitoare asupra circuitului
civil ale unui atare sistem, art. 35 alin. (2) C.fam. instituie
prezumția de mandat tacit reciproc între so ți, precum și două
limite legale ale acesteia, și anume în cazul actelor de dispozi ție
asupra imobilelor, precum și în cazul actelor cu titlu gratuit între
vii. La acestea, se adaug ă limitele de fapt, constând în opunerea
în fapt a unuia dintre so ți.
217 Prin excep ție, în cazul actelor de conservare se aplic ă
mecanismul gestiunii paralele, în sensul c ă aceste acte pot fi
săvârșite de un singur so ț, fără consimțământul celuilalt și chiar
dacă acesta din urm ă s-ar opune, regul ă justificat ă de faptul c ă
aceste acte profit ă întotdeauna comunit ății de bunuri.
Gestiunea exclusiv ă poate fi reg ăsită în cazul
testamentului, fiind general admis c ă un soț poate dispune singur,
prin testament, de partea sa din bunurile comune, ținând cont de
faptul că testamentul produce efecte la data mor ții soțului testator,
când înceteaz ă și comunitatea de bunuri. De asemenea, se poate
discuta de o gestiune exclusiv ă a bunurilor în cazul sumelor de
bani (bunuri comune), depuse de unul dintre so ți la o banc ă, având
în vedere caracterul personal al raporturilor dintre banc ă și
client.63
4.2.2. Con ținutul principiului gestiunii comune
Legiuitorul a consacrat a șa-numitul principiu al “gestiunii
comune”, în concordan ță cu principiul egalit ății în drepturi a
soților.
Conținutul acestui principiu este dat de urm ătoarele reguli:
– soții administreaz ă, folosesc și dispun împreun ă de
bunurile comune cât timp dureaz ă căsătoria;
– regula gestiunii comune se aplic ă actelor de folosin ță,
administrare și dispoziție, cu excep ția actelor de conservare care
pot fi făcute de un singur so ț.
4.2.3. Prezum ția de mandat tacit reciproc între so ți
Teza I a alin. (2) al art. 35 C.fam. reglementeaz ă
prezumția de mandat tacit reciproc între so ți: „Oricare dintre so ți,
63 Pentru dezvolt ări, a se vedea M. Avram, Independen ța reciproc ă a soților în
materia depozitelor bancare , în P.R., Supliment nr. 2/2006, in honorem
Corneliu Bîrsan, Liviu Pop, p. 18-28.
218 exercitând singur aceste drepturi, este socotit c ă are și
consimțământul celuilalt so ț.”
4.2.3.1. Ra țiunea reglement ării.
Într-adevăr, regula potrivit c ăreia soții administreaz ă,
folosesc și dispun împreun ă de bunurile comune poate stânjeni
circuitul civil dac ă s-ar cere întotdeauna consim țământul expres al
ambilor so ți.
De aceea, pentru a asigura fluiditatea circuitului civil și
pentru a ocroti interesele ter ților de bun ă credință, s-a prev ăzut că
atunci când un so ț face singur acte de administrare, folosin ță și
dispoziție asupra bunurilor comune este considerat c ă are și
consimțământul celuilalt so ț.
4.2.3.2. În țelesul prezum ției de mandat tacit reciproc între
soți.
Legea presupune c ă soțul care încheie singur un act de
administrare, folosin ță sau dispozi ție asupra unui bun comun
acționează atât în nume propriu, cât și ca reprezentant, ca
mandatar, al celuilalt so ț, astfel încât, în virtutea prezum ției de
mandat tacit reciproc, de și actul este încheiat doar de unul dintre
soți, se va considera c ă ambii soți sunt părți în actul respectiv.
De aici rezult ă următoarele consecințe:
a) oricare dintre so ți care încheie actul singur îl reprezint ă
pe celălalt soț în temeiul unui mandat tacit. Deci, dreptul de
reprezentare reciproc ă a soților nu izvor ăște din lege, ci este
convențional. De aceea, în ceea ce prive ște mandatul tacit, se vor
aplica regulile dreptului comun din materia mandatului, prev ăzute
în Codul civil, în m ăsura în care sunt compatibile cu dispozi țiile
Codului familiei;
b) existența mandatului tacit reciproc nu trebuie dovedit ă,
deoarece este presupus ă de legiuitor;
219 c) nu se confund ă mandatul tacit reciproc între so ți – care
este un act juridic – cu prezum ția de mandat tacit reciproc – care
este un mijloc de prob ă și dispenseaz ă pe soțul care a încheiat
actul singur s ă facă dovada, potrivit dreptului comun, c ă a încheiat
actul în temeiul unui mandat tacit pe care îl are din partea celuilalt
soț. De altfel, în aceasta const ă și specificitatea reglement ării față
de dreptul comun: faptul c ă mandatul tacit reciproc dintre so ți –
coproprietari dev ălmași – nu trebuie dovedit, în timp ce – între
coproprietarii pe cote-p ărți – cel care invoc ă un asemenea mandat
tacit trebuie s ă îl dovedeasc ă.
4.2.3.3. For ța prezumției de mandat tacit reciproc .
Potrivit art. 1202 alin. (2) C.civ., nicio dovad ă nu este
primită împotriva prezum ției legale când legea, în puterea unei
asemenea prezum ții, anuleaz ă un act sau nu d ă dreptul de a se
reclama în justi ție. Pornind de la acest text, rezult ă că prezumția
de mandat tacit reciproc este o prezum ție relativă, pentru c ă, în
temeiul ei legea nici nu anuleaz ă un act, nici nu stinge dreptul de
acțiune în justi ție.
Aceasta înseamn ă că poate fi r ăsturnată prin dovada
contrară, adică soțul interesat poate s ă dovedeasc ă faptul că s-a
opus la încheierea unui act juridic de c ătre celălalt soț, opunere
care – evident – contrazice ideea de mandat tacit. Opunerea
acestui so ț poate să fie formal adus ă la cunoștința terțului sau
poate să rezulte din împrejur ări de fapt neechivoce. Desigur,
opunerea celuilalt so ț nu trebuie s ă fie abuziv ă, adică să împiedice
realizarea scopului comunit ății de bunuri.
De exemplu , în cazul în care so ția și copilul au fost izgoni ți
de către celălalt soț, fără a li se asigura între ținerea necesar ă,
vânzarea bunurilor mobile comune de c ătre soție răspunde unei
stări de necesitate, astfel încât aceste acte vor fi valabile, opunerea
celuilalt so ț fiind în mod v ădit abuziv ă.
Opunerea unuia dintre so ți echivaleaz ă practic cu o lips ă a
consimțământului acestui so ț la încheierea actului juridic de c ătre
220 celălalt soț, fiind, totodat ă, și o limit ă de fapt a prezum ției
mandatului tacit reciproc.
4.2.4. Limitele mandatului tacit reciproc. Con ținut
Mandatul tacit reciproc nu exist ă în anumite situa ții, care
constituie limitele acestuia. Aplicarea mandatului tacit reciproc
este limitat ă sau îngrădită atunci când anumite acte juridice nu se
pot încheia decât cu consim țământul expres al ambilor so ți. În
astfel de situa ții, fiecare so ț trebuie să-și exprime consim țământul,
fie personal, prin prezen ța la încheierea actului, fie printr-un
mandat expres și special, dat pentru încheierea actului juridic
respectiv.
4.2.4.1. Clasificarea limitelor mandatului tacit reciproc .
Criterii .
Din punctul de vedere al izvorului lor , limitele
mandatului tacit reciproc se clasific ă în limite de fapt ,
convenționale și legale .
După modul în care sunt prev ăzute de lege , limitele se
clasifică în limite exprese și limite virtuale sau implicite , care nu
sunt prev ăzute de lege în mod direct, dar rezult ă din ansamblul
prevederilor legale.
4.2.4.2. Limite de fapt .
În primul rând, astfel cum am ar ătat, mandatul tacit
reciproc poate fi limitat, în fapt, prin opunerea unuia dintre so ți la
încheierea unui act juridic de c ătre celălalt soț. Soțul care invoc ă
această opunere trebuie s-o dovedeasc ă, dovadă care se face, în
principiu, cu orice mijloc de prob ă. Această limită are ca premis ă
caracterul relativ al prezum ției de mandat tacit reciproc între so ți.
4.2.4.3. Limite conven ționale .
În al doilea rând, mandatul tacit reciproc poate fi limitat
prin conven ția soților. Astfel, este valabil ă convenția soților prin
221 care aceștia decid ca anumite acte cu privire la anumite bunuri s ă
fie încheiate numai cu consim țământul expres al ambilor so ți. Se
observă că, printr-o asemenea conven ție, soții scot anumite acte
juridice din câmpul de aplicare a prezum ției de mandat tacit
reciproc.
Precizăm însă că, pentru a fi valabil ă, o asemenea
convenție trebuie s ă fie concret ă, respectiv s ă se refere la anumite
acte juridice și la anumite bunuri. Nu va fi, îns ă, valabilă o
convenție general ă prin care so ții înlătură total aplicarea
prezumției de mandat tacit reciproc, deoarece ar intra sub
incidența art. 30 alin. (2) C.fam., fiind o conven ție contrar ă
regimului comunit ății legale de bunuri.
4.2.4.4. Limite legale .
În al treilea rând, mandatul tacit reciproc nu se aplic ă cu
privire la anumite categorii de acte juridice și cu privire la anumite
bunuri, fie pentru c ă legea o prevede în mod expres, fie pentru c ă
o astfel de solu ție – deși neprevăzută expres ca atare – rezult ă
implicit din lege.
Acestea sunt limitele legale ale mandatului tacit reciproc,
și anume: mandatul tacit reciproc nu se aplic ă în cazul actelor de
dispoziție cu privire la bunurile imobile și nici în cazul actelor
cu titlu gratuit între vii.
A. Actele de dispozi ție cu privire la bunurile imobile . În
cazul acestora func ționează limita legal ă expresă, consacrat ă de
art. 35 alin. (2) teza a II-a C.fam.64, care prevede: „Cu toate
acestea, niciunul dintre so ți nu poate înstr ăina și nici nu poate
greva un teren sau o construc ție ce face parte din bunurile
comune, dac ă nu are consim țământul expres al celuilalt so ț.”
În ceea ce prive ște sfera de aplicare a acestei limite , se
impun a fi f ăcute următoarele preciz ări:
64 Cu privire la constitu ționalitatea art. 35 alin. (2) C.fam., a se vedea Curtea
Constituțională, decizia nr. 1215 din 11 noiembrie 2008 , publicat ă în M.Of. nr.
826 din 9 decembrie 2008.
222 a) Din punctul de vedere al bunurilor , limita se aplic ă nu
numai terenurilor și construc țiilor la care se refer ă textul
menționat, ci și imobilelor prin destina ție și imobilelor prin
obiectul la care se aplic ă (uzufructul bunurilor imobile, servitu țile,
dreptul de superficie și acțiunile cu privire la imobile). Art. 35
alin. (2) teza a II-a C.fam. nu se refer ă însă la bunurile mobile,
indiferent de valoarea lor.
b) Din punctul de vedere al actelor juridice , limita
prevăzută de art. 35 alin. 2 teza a II-a C.fam. se aplic ă actelor de
dispoziție asupra bunurilor imobile, care mic șorează comunitatea
de bunuri, dat ă fiind gravitatea lor. Actele de folosin ță și de
administrare asupra bunurilor imobile pot fi îns ă făcute de un
singur soț, în temeiul mandatului tacit reciproc dintre so ți.
De exemplu , intră sub inciden ța acestui text și nu pot fi
făcute decât cu consim țământul expres al ambilor so ți, vânzarea
sau schimbul având ca obiect un teren sau o construc ție bun
comun, grevarea unui teren bun comun cu o servitute ori
constituirea unei ipoteci asupra unui astfel de bun.
c) De asemenea, trebuie men ționat că art. 35 alin. (2) teza
a II-a C.fam. se refer ă numai la înstr ăinarea prin acte între vii , iar
nu și la actele din cauz ă de moarte.
d) În sfârșit, textul se refer ă numai la înstrăinarea
bunurilor imobile, iar nu și la dobândirea de bunuri imobile.
Deci, un so ț poate să cumpere un imobil, în temeiul prezum ției de
mandat tacit reciproc, dar nu poate, ulterior, s ă vândă acel imobil
decât dac ă are consim țământul expres al celuilalt so ț.
B. Actele cu titlu gratuit între vii. Aceasta este o limit ă
legală virtuală a mandatului tacit reciproc între so ți, în sensul c ă
nu este expres prev ăzută de lege, dar rezult ă din ansamblul
reglement ării regimului matrimonial și din caracterul grav, ca și
din regimul special al acestor acte juridice.
223 În ceea ce prive ște sfera de aplicare a acestei limite a
mandatului tacit reciproc, trebuie f ăcute următoarele preciz ări:
a) din punctul de vedere al bunurilor , această limită se
referă atât la bunuri mobile, cât și la bunuri imobile;
b) din punctul de vedere al actelor juridice , limita se
referă numai la actele cu titlu gratuit între vii, iar nu și la cele
pentru cauz ă de moarte. Este vorba deci despre dona țiile și despre
actele de binefacere (actele dezi nteresate) care au ca obiect bunuri
comune.
Prin excep ție, se consider ă că darurile și actele de
binefacere obi șnuite, care se fac cu inten ția de a respecta unele
obiceiuri din societate, pot fi încheiate de un singur so ț cu
consimțământul prezumat al celuilalt so ț.
Fundamentul acestei limite rezid ă în caracterul imperativ
al regimului matrimonial actual, în cadrul c ăruia un so ț nu poate
dona singur un bun comun, deoarece aceasta ar fi o conven ție prin
care s-ar mic șora comunitatea de bunuri.
În plus, în cazul dona țiilor nu se justific ă aplicarea
prezumției mandatului tacit reciproc, deoarece între interesul
celuilalt so ț de a evita o pagub ă (certat de damno vitando ) și
interesul ter țului de a p ăstra un avantaj patrimonial gratuit ( certat
de lucrum captando ) trebuie ocrotite interesele so ților.
4.2.4.5. Sanc țiunea nerespect ării limitelor mandatului
tacit reciproc.
Legea nu prevede expres care este soarta actului încheiat
de unul dintre so ți cu înc ălcarea limitelor mandatului tacit
reciproc, astfel încât sanc țiunile vor fi determinate pe baza
regulilor din dreptul comun.
A. În primul rând , soțul care nu a consim țit la încheierea
actului de c ătre celălalt soț va putea invoca inopozabilitatea față
de el a actului. De exemplu , dacă bunul imobil înstr ăinat de unul
dintre soți nu a fost predat, so țul care nu a consim țit la încheierea
224 actului se poate opune pred ării bunului, iar dac ă terțul va
introduce o ac țiune în revendicare, se va ap ăra invocând prin
întâmpinare caracterul de bun comun și faptul c ă actul de
înstrăinare, încheiat doar de c ătre celălalt soț, nu îi este opozabil.
B. În al doilea rând , soțul care nu a consim țit la
încheierea actului poate introduce singur acțiunea în revendicarea
bunului comun, în calitate de proprietar dev ălmaș; într-o
asemenea împrejurare, nu s-ar putea opune so țului neparticipant la
act necesitatea ca și celălalt soț să fie parte, ca reclamant, în
acțiunea în revendicare, deoarece acesta nu ar avea niciodat ă
interesul s ă participe la o astfel de ac țiune – întrucât el este cel
care a înstr ăinat bunul comun c ătre terțul pârât –, iar o atare
cerință ar paraliza posibilitatea de ac țiune a reclamantului și ar da
o primă de încurajare so țului care a încheiat actul de înstr ăinare cu
încălcarea limitelor mandatului tacit reciproc.
C. În al treilea rând , soțul care nu și-a dat
consimțământul are la îndemân ă acțiunea în nulitate relativ ă a
actului încheiat de c ătre celălalt soț. Acțiunea se introduce
împotriva so țului care a încheiat actul și a terțului care a contractat
cu acest so ț.
Caracteristicile acestei nulit ăți sunt urm ătoarele:
a) Este vorba de o nulitate relativ ă, iar nu de o nulitate
absolută întemeiat ă pe art. 30 alin. (2) C.fam. Într-adev ăr, prin
această sancțiune se ocrotesc interesele so țului care nu și-a dat
expres consim țământul și numai el și succesorii lui o pot invoca.
De asemenea, acest so ț poate să confirme actul.
b) Nulitatea actului este totală, deoarece nu se cunosc
cotele-părți ale soților pentru a se putea considera c ă nulitatea
lovește actul doar în ceea ce prive ște partea din bun ce se cuvine
soțului care nu și-a dat consim țământul.
225 c) Înstrăinarea nu devine valabil ă după ce bunul respectiv
este împărțit între so ți, deoarece fiind vorba de o comunitate
organizată, împărțirea bunurilor comune produce doar efecte
pentru viitor – când se realizeaz ă în timpul c ăsătoriei – sau de la
data rămânerii irevocabile a hot ărârii de divor ț – când se
realizează la desfacerea c ăsătoriei sau dup ă desfacerea c ăsătoriei.
d) În ceea ce prive ște efectele nulit ății față de terțul
contractant , acestea sunt diferite, potrivit urm ătoarelor distinc ții:
(i) dacă unul dintre so ți a înstrăinat un bun mobil, printr-un
act cu titlu oneros (de exemplu, un contract de vânzare-
cumpărare), fără consimțământul celuilalt so ț, cu înc ălcarea
limitelor de fapt sau conven ționale, atunci ter țul dobânditor de
bună-credință se poate ap ăra, invocând art. 1909 C.civ., și poate
păstra bunul în calitate de dobânditor prin posesia de bun ă-
credință (așa-numita „prescrip ție instantanee”);
(ii) dacă unul dintre so ți a înstrăinat un imobil, printr-un
act cu titlu oneros, f ără consimțământul expres al celuilalt so ț, se
consideră că efectele nulit ății relative le suport ă și terțul
dobânditor, deoarece aceast ă limită a mandatului tacit reciproc
este prev ăzută expres de lege, iar ter țul avea datoria s ă depună
diligențele necesare și să se intereseze dac ă bunul este comun sau
propriu.
(iii) dacă unul dintre so ți a înstrăinat un bun – mobil sau
imobil – printr-un act cu titlu gratuit, f ără consimțământul celuilalt
soț, efectele nulit ății le suport ă și terțul dobânditor, chiar dac ă a
fost de bun ă-credință, deoarece, în acest caz, se acord ă preferință
comunității de bunuri fa ță de principiul ocrotirii bunei-credin țe a
terțului (soțul neparticipant la act încearc ă să evite o pagub ă –
certat de damno vitando – în timp ce ter țul încearc ă să păstreze un
beneficiu – certat de lucrum captando );
(iv) neîndoielnic, ter țul va pierde întotdeauna bunul,
indiferent de natura acestuia, într-o astfel de ac țiune în anulare
atunci când a fost de rea-credin ță, adică a știut că bunul este
226 comun și, totuși, a încheiat actul cu un singur so ț, cu încălcarea
limitelor mandatului tacit reciproc.
4.3. Gestiunea bunurilor proprii (drepturile so ților
asupra bunurilor proprii) potrivit Codului
familiei
În principiu, dreptul so ților asupra bunurilor proprii nu
ridică probleme practice deosebite.
Fiecare so ț exercită în mod exclusiv, asupra bunurilor
proprii, drepturile de administrare, folosin ță și dispoziție; fiecare
soț poate să încheie diferite acte juridice fie cu ter ții, fie cu cel ălalt
soț, cu excep ția vânzării între so ți care este interzis ă, potrivit art.
1307 C.civ.
Raporturile dintre so ți, precum și cele dintre fiecare so ț și
terți cu privire la bunurile proprii ale fiec ărui soț sunt guvernate de
dreptul comun. Un so ț poate da un mandat general celuilalt so ț
pentru administrarea bunurilor sale proprii, dup ă cum, potrivit
dreptului comun, poate s ă-i dea un mandat special pentru
înstrăinarea anumitor bunuri proprii.
De asemenea, între so ți, cu privire la bunurile lor proprii
sunt aplicabile dispozi țiile privind gestiunea de afaceri (art. 987-
991 C.civ.).
4.4. Gestiunea bunurilor comune potrivit noului Cod
civil
4.4.1. Aspecte generale
În sistemul noului Cod civil , pentru majoritatea actelor
juridice care au ca obiect bunuri comune ale so ților, legiuitorul a
consacrat mecanismul gestiunii paralele (concurente) ,
comunitatea fiind dotat ă astfel cu un „executiv bicefal”. Noul Cod
civil s-a îndep ărtat așadar de solu ția tradițională din cuprinsul
Codului familiei, respectiv sistemul cogestiunii , instituit prin
227 dispozițiile art. 35 alin. (1), potrivit c ărora soții administreaz ă,
folosesc și dispun împreună de bunurile comune. Consecin ța
firească a noii perspective și opțiuni legislative în materia
gestiunii bunurilor comune este renun țarea la prezum ția
mandatului tacit reciproc, a c ărei rațiune nu mai subzist ă, odată cu
consacrarea sistemului gestiunii concurente.
4.4.2. Sistemul gestiunii paralele
4.4.2.1. Domeniul de aplicare.
Art. 345 și art. 346 permit identificarea domeniului de
aplicare a sistemului gestiunii paralele, atât din punctul de vedere
al bunurilor, cât și al naturii actelor juridice asupra acestora.
Astfel, potrivit art. 345 : „(1) Fiecare so ț are dreptul de a
folosi bunul comun f ără consimțământul expres al celuilalt so ț. Cu
toate acestea, schimbarea destina ției bunului comun nu se poate
face decât prin acordul so ților.
(2) De asemenea, fiecare so ț poate încheia singur acte de
conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre
bunurile comune, precum și acte de dobândire a bunurilor
comune.
(3) Dispozi țiile art. 322 r ămân aplicabile.
(4) În măsura în care interesele sale legate de comunitatea
de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, so țul care nu a
participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-
interese de la cel ălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de
terții de bună-credință.”
De asemenea, art. 346 prevede c ă : „(1) Actele de
înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect
bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor so ți.
(2) Cu toate acestea, oricare dintre so ți poate dispune
singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a c ăror
228 înstrăinare nu este supus ă, potrivit legii, anumitor formalit ăți de
publicitate. Dispozi țiile art. 345 alin. (4) r ămân aplicabile.
(3) Sunt, de asemenea, exceptate de la prevederile alin. (1)
darurile obi șnuite.”
Din analiza acestor texte rezult ă că sunt supuse regulii
gestiunii paralele urm ătoarele categorii de acte având ca obiect
bunuri comune:
– actele de conservare ;
– actele de folosin ță;
– actele de administrare ;
– actele de dispozi ție cu titlu oneros asupra bunurilor
mobile care, potrivit legii, nu sunt supuse unor formalit ăți de
publicitate, precum și darurile obi șnuite .
Deși legiuitorul se refer ă doar la „acte”, intr ă în sfera de
aplicare a acestei reguli și acțiunile în justi ție corespunz ătoare,
formulate de oricare dintre so ți sau introduse împotriva oric ăruia
dintre soți. Prin urmare, fiecare so ț are calitate procesual ă activă
de a sta singur în proces, putând formula ac țiuni mobiliare sau
imobiliare, posesorii sau petitorii, dup ă cum fiecare so ț are calitate
procesual ă pasivă de a sta singur în proces și de a ap ăra
comunitatea de bunuri.
În ceea ce prive ște acțiunea în revendicarea bunurilor
comune , art. 643 din N.C.civ. consacr ă soluția potrivit c ăreia „(1)
Fiecare coproprietar poate sta singur în justi ție, indiferent de
calitatea procesual ă, în orice ac țiune privitoare la coproprietate,
inclusiv în cazul ac țiunii în revendicare.
(2) Hot ărârile judec ătorești pronun țate în folosul
copropriet ății profit ă tuturor coproprietarilor. Hot ărârile
judecătorești potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile
celorlalți coproprietari.
(3) Când ac țiunea nu este introdus ă de toți coproprietarii,
pârâtul poate cere instan ței de judecat ă introducerea în cauz ă a
celorlalți coproprietari în calitate de reclaman ți, în termenul și
229 condițiile prevăzute în Codul de procedur ă civilă pentru chemarea
în judecat ă a altor persoane.”
Prin acest text, problema legat ă de vechea regul ă a
unanimit ății este rezolvat ă în spiritul jurispruden ței Curții
Europene a Drepturilor Omului (cauza Lupaș contra României ).
4.4.2.2. R ăspunderea pentru actele care prejudiciaz ă
comunitatea.
Corelativ regulii gestiunii paralele, noul Cod civil instituie
principiul responsabilit ății între so ți pentru gestiunea bunurilor
comune [art. 345 alin. (4)].
Aceasta înseamn ă că soțul care, prin actele pe care le-a
încheiat singur, a prejudiciat interesele celuilalt so ț legate de
comunitatea de bunuri, r ăspunde pentru prejudiciul cauzat. Actul
rămâne valabil, astfel încât drepturile ter ților nu pot fi afectate
(desființate), dar so țul care a încheiat singur actul poate fi obligat
la despăgubiri față de celălalt soț.
Deși, la prima vedere, textul pare simplu, în realitate,
suscită numeroase întreb ări, legate de natura juridic ă a acestei
răspunderi. S-ar putea considera c ă textul este o aplica ție a
principiului r ăspunderii civile delictuale, în ideea c ă unul dintre
soți a încheiat un act care cauzeaz ă celuilalt un prejudiciu legat de
comunitatea de bunuri. De aici, ideea de daune-interese. Pe de alt ă
parte, se pune întrebarea cât de grav ă trebuie s ă fie culpa acestui
soț? Poate fi angajat ă răspunderea lui în cazul în care, de exemplu,
datorită inabilității, a încheiat un act care prejudiciaz ă comunitatea
de bunuri? O asemenea solu ție ar genera permanent litigii între
soți și ar compromite, practic, ideea gestiunii concurente.
Or, un so ț nu trebuie privit ca un administrator ordinar,
pentru că gestiunea pe care el o exercit ă are un caracter familial și
gratuit, ceea ce înseamn ă că el nu poate fi supus unei supravegheri
minuțioase din partea celuilalt so ț, care ar face insuportabil traiul
230 în comun. De aceea, ni se pare c ă răspunderea ar trebui s ă
intervină în cazul unei culpe care prezint ă o anumit ă gravitate.
În sfârșit, precizăm că, potrivit art. 386 , actele men ționate
la art. 346 alin. (2), respectiv actele cu titlu oneros asupra
bunurilor mobile a c ăror înstrăinare nu este supus ă, potrivit legii,
anumitor formalit ăți de publicitate, precum și actele din care se
nasc obliga ții în sarcina comunit ății, încheiate de unul dintre so ți
după data introducerii cererii de divor ț, sunt lovite de nulitate
relativă, dacă au fost făcute în frauda celuilalt so ț.
Prin urmare, sub condi ția dovedirii fraudei, so țul care a
suferit un prejudiciu va putea cere anularea actelor încheiate de
celălalt soț după data introducerii cererii de divor ț, ținând seama
de faptul c ă, potrivit art. 385 alin. (1), regimul matrimonial
încetează între soți cu efect retroactiv, în principiu de la data
cererii de divor ț. Dispozițiile art. 345 alin. (4) r ămân aplicabile, în
sensul că soțul care nu a participat la încheierea actului nu poate
pretinde decât daune – interese de la cel ălalt soț, dacă terțul
dobânditor a fost de bun ă-credință.
4.4.3. Sistemul gestiunii comune (cogestiunii) – excep ție
de la sistemul gestiunii paralele
4.4.3.1. Domeniul de aplicare.
În lumina art. 346 , sunt avute în vedere anumite categorii
de acte grave, pentru care este necesar consim țământul ambilor
soți, adică actele de dispozi ție asupra bunurilor comune, afar ă de
actele asupra bunurilor mobile a c ăror înstrăinare nu este supus ă
formelor de publicitate, precum și de darurile obi șnuite.
Rezultă că actele de dispozi ție asupra imobilelor presupun
consimțământul expres al ambilor so ți, ca și în reglementarea
actuală.
Tot astfel, este necesar acordul ambilor în cazul actelor de
dispoziție cu titlu oneros având ca obiect bunuri mobile supuse
formelor de publicitate, precum și în cazul actelor cu titlu gratuit
între vii asupra bunurilor mobile, cu excep ția darurilor obi șnuite.
231 De asemenea, actele ce presupun schimbarea destina ției
unui bun comun pot fi s ăvârșite doar cu acordul ambilor so ți.
Prin urmare, de și, raportat la întreaga mas ă de bunuri
comune ale so ților, regula pare s ă fie gestiunea paralel ă, în
realitate, în materia actelor de dispozi ție asupra imobilelor și
mobilelor a c ăror înstrăinare este supus ă anumitor formalit ăți de
publicitate (de exemplu, nave65, aeronave66 etc.), precum și a
actelor cu titlu gratuit între vii, regula cogestiunii a triumfat.
4.4.3.2. Modalit ățile de exprimare a consim țământului.
În primul rând, este impus ă condiția încheierii actului de
comun acord.
Dacă, însă, inițiativa încheierii actului apar ține doar unuia
dintre soți, acesta trebuie s ă aibă și consimțământul celuilalt so ț67.
65 Potrivit art. 51¹¹ din O.G. nr. 42/1997 privind transportul maritim și pe căile
navigabile interioare, republicat ă, cu modific ările și complet ările ulterioare,
constituirea și/sau transmiterea de drepturi reale asupra navelor, precum și
stingerea acestor drepturi, care nu sunt transcrise în registrele prev ăzute la art.
511 și 517, nu sunt opozabile ter ților. Registrele prev ăzute la art. 511 sunt:
Registrul matricol al navelor maritime, Registrul matricol al navelor de
navigație interioar ă, Registrul matricol al navelor de naviga ție interioar ă,
Registrul matricol al navelor de naviga ție interioar ă, iar art. 517 are în vedere
Registrul de eviden ță a navelor în construc ție.
Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra navelor care
arborează pavilionul român se transcrie, la solicitarea persoanelor juridice sau
fizice titulare ale acestor drepturi, f ăcându-se men țiunile corespunz ătoare și în
actul de na ționalitate.
66 Potrivit art. 22 din Codul aerian – O.G. 29/1997, cu modific ările și
completările ulterioare, actele de proprietate sau de transmitere a propriet ății,
de constituire de ipoteci sau a altor drepturi reale care privesc o aeronav ă civilă
sunt reglementate de legisla ția națională și se înscriu în Registrul unic de
înmatriculare a aeronavelor civile. Înscrierea în Registrul unic de
înmatriculare a aeronavelor civile nu este constitutiv ă de drepturi și are ca efect
numai opozabilitatea fa ță de terți a dreptului înscris.
67 Art. 346 se refer ă la „acordul ambilor so ți”, în timp ce art. 347, care instituie
sancțiunea nulit ății relative, se refer ă la lipsa „consim țământului expres al
ambilor so ți”. Este o u șoară necorelare a textelor, condi ția de valabilitate a
actului fiind evident aceea a consim țământului expres al ambilor so ți.
232 Aceasta înseamn ă că acordul so ților se va realiza fie prin
încheierea actului în prezen ța ambilor, fie prin încheierea actului
de către unul dintre so ți, dar și în numele celuilalt so ț, pe baza
unui mandat expres și special.
Se remarc ă deosebirea fa ță de materia regimului
matrimonial primar, unde, pentru unele situa ții speciale, s-a
prevăzut necesitatea consim țământului expres, în scris al celuilalt
soț (de exemplu, în ceea ce prive ște locuința familiei).
4.4.3.3. Sanc țiunea.
Actul încheiat f ără consimțământul celuilalt so ț este lovit
de nulitate relativ ă, [art. 347 alin. (1) ], regimul nulit ății fiind cel
de drept comun. Desigur, so țul în cauz ă poate să confirme actul.
De asemenea, va fi ap ărat de efectele nulit ății terțul
dobânditor care a depus diligen ța necesară pentru a se informa cu
privire la natura bunului [ art. 347 alin. (2) ], în aceast ă ipoteză
soțul lezat prin neexprimarea consim țământului putând pretinde
doar daune-interese de la cel ălalt soț.
Cu toate acestea, prin excep ție, soțul care nu și-a dat
consimțământul ca cel ălalt soț să întrebuin țeze bunuri comune
pentru a deveni singur ac ționar la o societate comercial ă ale cărei
acțiuni se tranzac ționează pe o pia ță reglementat ă nu poate cere
decât daune-interese de la cel ălalt soț (art. 349 alin. (1) teza a II-
a).
4.5. Gestiunea exclusiv ă potrivit noului Cod civil
Gestiunea exclusiv ă înseamn ă că actele supuse acestui
mecanism nu pot fi îndeplinite decât de unul dintre so ți, în virtutea
caracterului personal al actului s ăvârșit.
Intră în această categorie:
– legatul. Astfel, potrivit art. 350 din N.C.civ., fiecare so ț
poate dispune prin legat de partea ce i s-ar cuveni, la încetarea
căsătoriei, din comunitatea de bunuri. Solu ția se justific ă prin
caracterul personal al testamentului, pe de o parte, iar, pe de alt ă
233 parte, prin efectul „mortis causa” al actului, care presupune c ă
acesta produce efecte la decesul so țului dispun ător, când înceteaz ă
și comunitatea de bunuri;
– gestiunea sumelor de bani sau a titlurilor aflate în
conturile deschise doar pe numele unuia dintre so ți. Soțul titular
al contului are gestiunea exclusiv ă, independent de provenien ța
sau natura juridic ă a acestor bunuri ( art. 317 alin. (2) din
N.C.civ.);
– bunurile comune destinate exercit ării profesiei unuia
dintre so ți și care nu au natura juridic ă a bunurilor proprii,
respectiv elementele unui fond de comer ț care face parte din
comunitatea de bunuri ( art. 340 lit. c), teza a II-a coroborat cu art.
327 care consacr ă independen ța profesional ă a soților). Gestiunea
exclusivă are în vedere doar actele de gestiune curent ă, ca
excepție de la regula gestiunii paralele. Nu se derog ă, însă, de la
condiția consim țământului conjunct al so ților, în cazul actelor
grave, dispozi țiile art. 346 și ale art. 347 fiind aplicabile;
– titlurile de valoare care, deși sunt bunuri comune, so țul
care este asociat exercit ă singur toate drepturile ce decurg din
această calitate ( art. 349 alin. (2), teza a II-a ).
4.6. Gestiunea bunurilor proprii potrivit noului Cod
civil
Potrivit art. 342 , fiecare so ț poate folosi, administra și
dispune liber de bunurile sale proprii, în condi țiile legii.
În absența unor dispozi ții speciale privind modalitatea de
realizare a gestiunii bunurilor proprii, î și vor găsi aplicarea
mecanismele din dreptul comun, ținând seama îns ă, dacă este
cazul, de regulile de protec ție care configureaz ă regimul primar
imperativ, care prevaleaz ă asupra oric ăror altor dispozi ții; spre
exemplu, dac ă locuința conjugal ă este bun propriu al unuia dintre
soți, acesta nu poate dispune totu și singur și discreționar de
imobilul în cauz ă (art. 322 alin. (1) din N.C.civ.).
234 Secțiunea 5. Împ ărțeala (partajul) bunurilor comune în
timpul căsătoriei
5.1. Împ ărțeala bunurilor comune în timpul c ăsătoriei
potrivit Codului familiei
Preocuparea legiuitorului pentru protec ția comunit ății de
bunuri a so ților a determinat și o viziune extrem de restrictiv ă cu
privire la posibilitatea so ților de a pune cap ăt devălmășiei dintre ei
în timpul c ăsătoriei, datorit ă temerii c ă o împărțeală68 a bunurilor
comune ar semnifica, de fapt, încetarea comunit ății, ceea ce era
inadmisibil în concep ția redactorilor Codului familiei. Altfel spus,
prin derogare de la regula din dreptul comun potrivit c ăreia
nimeni nu poate fi silit s ă rămână în indiviziune, în viziunea
Codului familiei, proprietatea comun ă devălmașă a soților a fost
concepută ca fiind o proprietate comun ă organizat ă și forțată,
menită să dăinuie cât timp dureaz ă și căsătoria.
Așa fiind, în acest cod au fost prev ăzute doar dou ă situații
în care împ ărțirea bunurilor comune în timpul c ăsătoriei a fost
socotită admisibil ă: la cererea oric ăruia dintre so ți, pentru
motive temeinice și la cererea creditorilor personali ai unuia
dintre soți, care a urm ărit bunurile personale ale acestuia, ce s-au
dovedit, îns ă, insuficiente pentru satisfacerea crean ței sale.
Prima ipotez ă a fost reglementat ă în art. 36 alin. (2)
C.fam.: „Pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime
sau numai o parte dintre ele, se pot împ ărți prin hot ărâre
judecătorească și în timpul c ăsătoriei. Bunurile astfel împ ărțite
devin bunuri proprii. Bunurile neîmp ărțite, precum și cele ce se
vor dobândi ulterior, sunt bunuri comune.”
Din cuprinsul textului rezult ă că, sub imperiul Codului
familiei, împ ărțirea bunurilor comune la cererea unuia dintre so ți
are un caracter excep țional, presupunând existen ța unor motive
68 Codul de procedur ă civilă folosește noțiunea de împărțeală: în Cartea VI,
„Proceduri speciale”, Cap. VII1 poartă titlul „Procedura împărțelii judiciare” ( s.
n.).
235 temeinice. De asemenea, împ ărțirea se poate face doar pe cale
judecătorească. Urmare împ ărțelii, bunurile comune supuse
partajului vor deveni bunuri proprii. Bunurile comune care nu au
fost împărțite își păstrează, firesc, acest caracter, dup ă cum toate
bunurile dobândite dup ă partaj, în timpul c ăsătoriei, vor fi bunuri
comune. Cu alte cuvinte, comunitatea de bunuri nu înceteaz ă, ci
rămâne în fiin ță atâta timp cât va dura și căsătoria.
Evident, partajul bunurilor comune în timpul c ăsătoriei
produce efecte numai pentru viitor, prin derogare de la prevederile
art. 786 C.civ.
Cea de-a doua ipotez ă face obiectul art. 33 alin. (2)
C.fam. Astfel, dup ă ce art. 33 alin. (1) prevede c ă „bunurile
comune nu pot fi urm ărite de creditorii personali ai unuia dintre
soți”, alin. (2) al aceluia și text dispune: „Cu toate acestea, dup ă
urmărirea bunurilor proprii ale so țului debitor, creditorul s ău
personal poate cere împ ărțirea bunurilor comune, îns ă numai în
măsura necesar ă pentru acoperirea crean ței sale.”
Pentru a fi admis ă o astfel de ac țiune, este necesar ă
îndeplinirea urm ătoarelor condiții:
a) creditorul personal al unuia dintre so ți să fi urmărit, în
prealabil, bunurile proprii ale debitorului s ău, ceea ce înseamn ă că
această acțiune are un caracter subsidiar;
b) bunurile proprii ale so țului debitor s ă se fi dovedit
neîndestul ătoare pentru acoperirea crean ței sale;
c) obiectul ac țiunii creditorului s ă îl constituie bunurile
comune ale so ților, însă numai în m ăsura acoperirii crean ței sale.
Dacă instanța constată că aceste condi ții sunt îndeplinite,
va admite ac țiunea de partaj formulat ă de către creditor și va
dispune împ ărțeala bunurilor cerut ă de către acesta.
Creditorii exercit ă acțiunea în împ ărțirea bunurilor comune
în nume propriu, iar nu pe calea ac țiunii oblice, în numele so țului
debitor, condi țiile de exercitare ale celor dou ă acțiuni de partaj
fiind diferite.
236 Ca și în cazul împ ărțirii bunurilor comune în timpul
căsătoriei la cererea unuia dintre so ți, vor deveni bunuri proprii
numai bunurile comune împ ărțite la cererea creditorului și
atribuite fiec ărui soț (art. 33 alin. (3) C.fam.). Bunurile
neîmpărțite, ca și cele dobândite ulterior, vor fi bunuri comune,
pentru că regimul matrimonial al comunit ății de bunuri î și
continuă existența atâta timp cât va dura c ăsătoria.
Ambele cazuri de împ ărțire a bunurilor comune în timpul
căsătoriei sunt ipoteze admise de Codul familiei în mod
excepțional, nefiind permis ă extinderea lor și la alte situa ții.
Cu toate acestea, jurispruden ța și doctrina au extins aceast ă
posibilitate și în alte cazuri, generate de aplicarea unor dispozi ții
legale extrinseci Codului familiei, socotind c ă partajul bunurilor
comune poate fi cerut și în cazul confisc ării speciale, ca m ăsură de
siguranță dispusă potrivit Codului penal, precum și în cadrul
contestației la executare, în condi țiile art. 4001 din C.pr.civ.,
respectiv în condi țiile art. 174 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003
privind Codul de procedur ă fiscală, republicat ă.
5.2. Partajul bunurilor comune în timpul c ăsătoriei
potrivit noului Cod Civil
Noul Cod civil menține posibilitatea împ ărțirii bunurilor
comune în timpul c ăsătoriei , cu precizarea c ă, spre deosebire de
reglementarea restrictiv ă din Codul familiei, permite so ților să
recurgă oricând în timpul c ăsătoriei la un partaj amiabil.
Astfel, potrivit art. 358, în timpul regimului comunit ății,
bunurile comune pot fi împ ărțite, în tot sau în parte, prin act
încheiat în form ă autentică notarială, în caz de bun ă învoială, ori
pe cale judec ătorească, în caz de neîn țelegere.
Prin urmare, în timpul c ăsătoriei se poate face un partaj
amiabil al bunurilor comune, prin act notarial, sau, în caz de
neînțelegere, pe cale judec ătorească, fără însă ca legea s ă mai
237 condiționeze admisibilitatea ac țiunii de partaj de dovada unor
motive temeinice.
La împărțirea bunurilor comune se aplic ă în mod
corespunz ător prevederile art. 357 alin. (2) , în sensul c ă se
determină mai întâi cota-parte ce revine fiec ărui soț, pe baza
contribuției sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât și la
îndeplinirea obliga țiilor comune. Pân ă la proba contrar ă, se
prezumă că soții au avut o contribu ție egală.
Bunurile atribuite fiec ărui soț prin partaj devin bunuri
proprii, iar bunurile neîmp ărțite rămân bunuri comune.
Alin. (4) al art. 358 consacră expres solu ția potrivit c ăreia
regimul comunit ății nu înceteaz ă decât în condi țiile legii, chiar
dacă toate bunurile comune au fost împ ărțite în timpul c ăsătoriei.
Prin urmare, bunurile care vor fi dobândite dup ă partaj sunt
supuse regimului comunit ății legale, devenind, dup ă caz, bunuri
comune sau bunuri proprii.
În sfârșit, soluțiile prezentate privind împ ărțirea
bunurilor comune la cererea creditorilor personali ai unuia
dintre soți se mențin și în reglementarea cuprins ă în noul Cod
civil.
Astfel, art. 353 prevede expres c ă bunurile comune nu pot
fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre so ți. Cu toate
acestea, dup ă urmărirea bunurilor proprii ale so țului debitor,
creditorul s ău personal poate cere partajul bunurilor comune, îns ă
numai în m ăsura necesar ă pentru acoperirea crean ței sale.
Bunurile astfel împ ărțite devin bunuri proprii și pot fi urm ărite de
creditorul personal.
Secțiunea 6. Dispozi ții speciale din noul Cod civil privind
drepturile so ților în lumina legisla ției
societăților comerciale
Art. 348-349 conțin soluții legislative exprese vizând
problematica aportului în bunuri comune la constituirea unei
238 persoane juridice . Textele sunt evident binevenite, reglementând
aspecte practice deosebit de importante pentru constituirea
societăților și natura juridic ă a titlurilor de valoare.
Astfel, potrivit art. 348 „(1) Bunurile comune pot face
obiectul unui aport la societ ăți, asociații sau funda ții, în condi țiile
legii, dispozi țiile art. 346 alin. (1) și art. 347 aplicându-se în mod
corespunz ător.
(2) Pentru exercitarea drepturilor ce le revin ca asocia ți
soții trebuie s ă desemneze un reprezentant comun, care poate fi
oricare dintre ei sau un ter ț, în condițiile legii.”
De asemenea, art. 349 prevede c ă: „(1) Sub sanc țiunea
prevăzută la art. 347, niciunul dintre so ți nu poate singur, f ără
acordul celuilalt so ț, să dispună de bunurile comune ca aport la o
societate sau pentru dobândirea de p ărți sociale ori, dup ă caz, de
acțiuni. În cazul societ ăților comerciale ale c ăror acțiuni sunt
tranzacționate pe o pia ță reglementat ă, soțul care nu și-a dat
acordul la întrebuin țarea bunurilor comune nu poate pretinde
decât daune-interese de la cel ălalt soț, fără a fi afectate drepturile
dobândite de ter ți.
(2) În toate cazurile, p ărțile sociale sau, dup ă caz, acțiunile
sunt bunuri comune. Cu toate acestea, so țul care a devenit asociat
exercită singur toate drepturile ce decurg din aceast ă calitate.”
În primul rând, se remarc ă faptul c ă ipoteza avut ă în
vedere de art. 348 nu se reduce la sfera societ ăților comerciale69,
ci are în vedere orice societate, inclusiv societatea civil ă70, precum
și asociațiile și fundațiile71.
69 Cu privire la reglementarea societ ăților comerciale, a se vedea Legea nr.
31/1990, republicat ă în M.Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, cu modific ările
și complet ările ulterioare.
70 Cu privire la contractul de societate, a se vedea art. 1881-1954 din N.C.civ.
Aceste texte vor constitui dreptul comun în materia societ ăților.
71 A se vedea O.G. nr. 26/2000 cu privire la asocia ții și fundații, publicat ă în
M.Of. nr. 39 din 31 ianuarie 2000, cu modific ările și complet ările ulterioare.
239 În al doilea rând, în ceea ce prive ște soluțiile preconizate,
se pot identifica urm ătoarele aspecte principale :
a) Art. 348 alin. (1) instituie regula potrivit c ăreia bunurile
comune pot fi aduse ca aport la constituirea unei societ ăți sau a
unei asocia ții ori funda ții. Aceasta nu reprezint ă nicio noutate în
raport cu reglementarea „ de lege lata” ;
b) De asemenea, art. 348 alin. (1) instituie regula
cogestiunii , indiferent de natura mobiliar ă sau imobiliar ă a
bunului comun aportat și indiferent dac ă se aduce ca aport însu și
dreptul de proprietate sau un alt drept. Prin trimiterea la art. 346
alin. (1) și, respectiv art. 347 se în țelege că, din punctul de vedere
al gravit ății lor, legiuitorul a asimilat aportul unui act de
înstrăinare a bunului comun, motiv pentru care a impus condi ția
consimțământului expres ambilor so ți.
c) Alin. (2) al art. 348 are în vedere, pe cale de consecin ță,
ipoteza în care so ții devin asocia ți, când trebuie s ă-și desemneze
un reprezentant comun, care poate fi unul dintre so ți sau un ter ț, în
condițiile legii. Prin urmare, în aceast ă ipoteză, soții exercită în
comun calitatea de asocia ți.72
d) Art. 349 alin. (1) are în vedere în mod special ipoteza
societăților.
Textul instituie regula cogestiunii, atât pentru actele prin
care un so ț dispune aducerea unui bun comun ca aport la o
societate (faza constituirii societ ății), cât și pentru actele de
dobândire de p ărți sociale sau de ac țiuni cu bunuri comune (faza
ulterioară constituirii societ ății). Prin aceasta, solu ția este diferit ă
față de aceea de lege lata , care permitea unui singur so ț să facă
toate aceste acte în temeiul mandatului tacit reciproc între so ți, cu
72 După cum se poate observa, solu ția este identic ă aceleia pe care o consacr ă în
prezent art. 83, respectiv art. 102 din Legea nr. 31/1990.
240 excepția aportului de bunuri imobile pentru care se cererea
consimțământul expres al ambilor so ți.
Sancțiunea care se aplic ă în cazul în care lipse ște acordul
unuia dintre so ți este nulitatea relativ ă a actului, prev ăzută de art.
347, cu excep ția cazului în care actul are ca obiect dobândirea de
acțiuni tranzac ționate pe o pia ță reglementat ă, când soțul care nu
și-a dat consim țământul poate cere numai daune-interese.
e) Dată fiind natura comun ă a bunului adus ca aport, în
toate cazurile, p ărțile sociale sau, dup ă caz, acțiunile, sunt bunuri
comune, dar so țul asociat exercit ă singur drepturile care decurg
din aceast ă calitate. Aceasta înseamn ă că suntem în prezen ța unei
gestiuni exclusive.
Secțiunea 7. Încetarea și lichidarea comunit ății
7.1. Încetarea și lichidarea comunit ății legale potrivit
Codului familiei
Codul familiei nu reglementeaz ă expres aspectele privind
încetarea și lichidarea regimului matrimonial.
Art. 36 C.fam. are în vedere doar împ ărțirea bunurilor
comune la desfacerea c ăsătoriei, prin învoiala so ților sau, în caz
de neînțelegere, prin hot ărâre judec ătorească.
Totuși, chiar sub imperiul regimului unic și imperativ al
comunității de bunuri, problematica privind încetarea și lichidarea
comunității de bunuri prezint ă aspecte mult mai complexe, care nu
se reduc la mecanismul împ ărțirii bunurilor comune ale so ților.
Astfel, este necesar s ă se stabileasc ă data încet ării
comunității (a regimului matrimonial), natura juridic ă a
comunității post-matrimoniale, iar în cadrul lichid ării propriu-zise,
pe lângă împărțirea bunurilor comune, trebuie avute în vedere
problemele legate de lichidarea pasivului matrimonial.
241 7.1.1. Cauzele încet ării regimului comunit ății
legale
Cauzele încet ării regimului comunit ății legale coincid cu
cele care produc disolu ția căsătoriei73, având în vedere principiul
potrivit c ăruia regimul matrimonial nu poate exista decât în
limitele temporale ale c ăsătoriei, ceea ce înseamn ă că nu poate
supraviețui disoluției căsătoriei.
Art. 37 C.fam. distinge între încetarea c ăsătoriei prin
moartea unuia dintre so ți sau prin declararea judec ătorească a
morții unuia dintre ei [ alin. (1) ] și desfacerea c ăsătoriei prin divor ț
[alin. (2) ].
În plus, art. 19 și urm. C.fam. reglementeaz ă nulitatea
căsătoriei, în acest context interesând art. 24 alin. (1) din materia
căsătoriei putative, potrivit c ăruia raporturile patrimoniale dintre
bărbat și femeie sunt supuse, prin asem ănare, dispozi țiilor
privitoare la divor ț. Altfel spus, în cazul c ăsătoriei putative, când
cel puțin unul dintre so ți a fost de bun ă-credință la încheierea
căsătoriei, căsătoria produce efecte juridice, inclusiv în ceea ce
privește regimul matrimonial, pân ă la constatarea nulit ății sau,
după caz, anularea c ăsătoriei prin hot ărâre judec ătorească. Dacă,
însă, ambii so ți au fost de rea-credin ță la încheierea c ăsătoriei
lovite de nulitate, atunci nulitatea produce efecte retroactive,
considerându-se c ă nu a existat niciodat ă căsătorie și, deci, nici
regim matrimonial. În acest caz, nu se pune, a șadar, problema
lichidării comunit ății de bunuri.
În sfârșit, un caz special de desfacere a c ăsătoriei este cel
reglementat de art. 22 C.fam.
În toate aceste cazuri, regimul matrimonial înceteaz ă la
data la care s-a produs disolu ția căsătoriei, în func ție de cauzele de
încetare, desfacere sau desfiin țare a căsătoriei.
73 Noțiunea de disolu ție acoperă generic toate cauzele de încetare a regimului
matrimonial: desfacerea c ăsătoriei, încetarea c ăsătoriei, desfiin țarea căsătoriei.
242 Încetarea regimului matrimonial este, îns ă, distinctă de
problema privind lichidarea comunit ății legale de bunuri ,
lichidare care presupune reparti ția activului și a pasivului
comunitar între so ți, potrivit regulilor care privesc împ ărțirea
bunurilor comune, compensarea reciproc ă a creanțelor etc.
7.1.2. Data încet ării comunit ății de bunuri la
divorț
Efectul principal al desfacerii c ăsătoriei prin divor ț îl
constituie încetarea regimului matrimonial pe data desfacerii
căsătoriei prin hot ărâre judec ătorească irevocabil ă.
Aceasta înseamn ă că:
– bunurile dobândite dup ă această dată nu mai sunt
comune, încetând, de altfel, distinc ția între bunuri comune și
bunuri proprii;
– prezumția de mandat tacit reciproc nu se mai aplic ă în
raport cu bunurile comune;
– obligațiile asumate de so ți după această dată nu mai pot fi
considerate comune, în sensul art. 32 C.fam.
Bunurile comune ale so ților, la desfacerea c ăsătoriei,
urmează să fie împărțite, deoarece, dup ă desfacerea c ăsătoriei și
încetarea regimului matrimonial, redevine activ principiul din
dreptul comun, potrivit c ăruia nimeni nu poate fi obligat s ă
rămână în indiviziune.
Împărțeala bunurilor comune se poate face chiar în cadrul
procedurii de divor ț, dar, de regul ă, în practic ă, împărțeala
bunurilor comune poate s ă intervină la o dat ă mult ulterioar ă
rămânerii irevocabile a hot ărârii de divor ț.
Pentru acest din urm ă caz, se pune problema de a ști dacă
bunurile comune ale so ților rămân și după divorț în proprietate
comună în devălmășie sau dac ă proprietatea dev ălmașă a soților se
transform ă de drept, prin efectul divor țului, în proprietate pe cote-
părți.
243 Se consider ă că proprietatea comun ă continu ă să-și
păstreze caracterul dev ălmaș și după divorț, până la data
împărțelii, cotele-p ărți nefiind determinate, ci doar determinabile.
Dincolo, îns ă, de aceast ă problem ă teoretică, interesul
practic este de a ști cum se exercit ă drepturile fo știlor soți asupra
bunurilor comune, pân ă la efectuarea împ ărțelii, în condi țiile în
care, dată fiind încetarea regimului matrimonial, nu mai pot fi
aplicate regulile de gestiune a bunurilor comune care au func ționat
în timpul c ăsătoriei și care erau specifice regimului matrimonial al
comunității legale. Astfel, prezum ția de mandat tacit reciproc între
soți nu-și mai găsește aplicare. Bunurile dobândite ulterior
divorțului sunt proprietate exclusiv ă a fostului so ț dobânditor, iar
datoriile f ăcute de fiecare dintre fo știi soți sunt, de asemenea,
exclusive so țului care și le-a asumat.
Cât prive ște gestiunea bunurilor comune dup ă desfacerea
căsătoriei, în lipsa unei reglement ări exprese, ar trebui s ă
acceptăm că sunt aplicabile, cu unele adapt ări, regulile dreptului
comun în materia indiviziunii (precum regula unanimit ății), iar nu
regulile de gestiune a bunurilor specifice regimului matrimonial al
comunității de bunuri, deoarece c ăsătoria a fost desf ăcută, iar
regimul matrimonial a încetat. Aceste “adapt ări” ale dreptului
comun la proprietatea dev ălmașă presupun c ă: fostul so ț nu poate
să înstrăineze cota sa de proprietate din bunurile comune, pentru
că aceasta nu este determinat ă; creditorii comuni ai so ților
păstrează dreptul de a urm ări pentru realizarea crean ței lor
totalitatea bunurilor comune, deci dreptul lor nu este modificat
prin încetarea regimului matrimonial.
În concluzie , se poate spune c ă regimul matrimonial
încetează de drept, pentru viitor, prin efectul hot ărârii irevocabile
de divorț, dar comunitatea dev ălmașă a soților poate continua s ă
supraviețuiască până la realizarea lichid ării, respectiv a
împărțelii bunurilor comune.
244 Nu se confund ă, așadar, încetarea regimului comunit ății
legale cu încetarea propriet ății devălmașe a soților.
7.1.3. Partajul bunurilor comune
7.1.3.1. Modalit ățile de partaj.
Art. 36 alin. (1) C.fam. prevede: „La desfacerea c ăsătoriei,
bunurile comune se împart între so ți, potrivit învoielii acestora.
Dacă soții nu se învoiesc asupra împ ărțirii bunurilor comune, va
hotărî instan ța judecătorească.” Din acest text rezult ă că
împărțeala bunurilor comune, la desfacerea c ăsătoriei, se poate
face prin bună învoială sau prin hotărâre judec ătorească.
7.1.3.2. Împ ărțirea bunurilor comune prin bun ă învoială.
A. Momentul când învoiala poate avea loc . Sintagma „la
desfacerea c ăsătoriei” , folosită de art. 36 alin. (1) C.fam.,
semnifică momentul la care învoiala p ărților își produce efectele.
Învoiala poate avea loc, dup ă caz:
a) concomitent cu pronun țarea hotărârii de divor ț: soții
depun o tranzac ție asupra partajului, încheiat ă potrivit art. 1704 –
1717 C.civ., la dosarul de divor ț, de care judec ătorul va lua act și
va pronun ța asupra partajului o hot ărâre de expedient, conform
art. 271-273 din C.pr.civ.;
b) în timpul procesului de divor ț, tot printr-o tranzac ție,
încheiată în fața instanței sau în fa ța notarului public, de care
judecătorul va lua act tot în condi țiile art. 271-273 din C.pr.civ.
În ambele aceste cazuri, tranzac ția își va produce efectele
numai la data desfacerii c ăsătoriei, adic ă la data r ămânerii
irevocabile a hot ărârii de divor ț, conform art. 39 alin. (1) C.fam.
c) după divorț.
245 Dacă învoiala so ților intervine anterior intent ării acțiunii
de divorț, ea este nul ă absolut, potrivit art. 30 alin. (2) C.fam.,
deoarece contravine regimului matrimonial al comunit ății. Totuși,
în temeiul principiului conversiunii actelor juridice, conven ția
astfel încheiat ă poate valora mijloc de prob ă cu privire la existen ța
și valoarea bunurilor comune într-un viitor proces de partaj.
B. Obiectul învoielii so ților. Soții se pot învoi s ă
transforme dev ălmășia în indiviziune – caz în care nu este vorba
de partaj, ci doar de stabilirea contribu ției fiecăruia la dobândirea
bunurilor comune și, pe cale de consecin ță, a cotelor – p ărți din
dreptul de proprietate comun ă – sau s ă împartă bunurile în
materialitatea lor, realizând un partaj propriu-zis.
C. Forma învoielii so ților. Soții pot încheia actul de partaj
în forma unui înscris sub semn ătură privată sau a unui înscris
autentic, legea neprev ăzând o anumit ă formă ad validitatem
pentru actul juridic al împ ărțelii. Forma scris ă poate fi cerut ă ad
probationem , cum este cazul art. 1191 C.civ. sau al art. 1705
C.civ., în cazul tranzac ției.
7.1.3.3. Împ ărțirea bunurilor comune prin hot ărâre
judecătorească.
Judecarea oric ărei cereri de împ ărțeală privind bunuri
asupra cărora părțile au un drept de proprietate comun ă se face cu
procedura prev ăzută în Codul de procedur ă civilă (art. 673¹-
67314).
Dacă părțile nu se învoiesc, instan ța va stabili bunurile
supuse împ ărțelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce se cuvine
fiecăruia și creanțele născute din starea de proprietate comun ă pe
care coproprietarii le au unii fa ță de alții.
În ceea ce prive ște bunurile supuse împ ărțelii, instan ța
trebuie să stabileasc ă, practic, compunerea masei de împ ărțit în
care intră numai bunurile comune ale so ților existente la data
împărțelii.
246 De asemenea, judec ătorul este obligat s ă stabileasc ă, pe
baza susținerilor p ărților și a probelor administrate în cauz ă,
contribuția fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune , pentru
că, pe baza acestei contribu ții, va stabili cotele-p ărți conform
cărora va dispune partajarea bunurilor.
Jurispruden ța și doctrina au identificat o serie de criterii
care pot fi avute în vedere la stabilirea cotelor de contribu ție a
soților la dobândirea bunurilor comune:
– cotele de contribu ție se stabilesc raportat la totalitatea
bunurilor comune, ca o mas ă patrimonial ă, și nu pentru bunuri
privite izolat, individual determinate;
– din egalitatea so ților, prevăzută de lege (art. 1 alin. (4) și
art. 25 C.fam.), se poate deduce o prezum ție simplă privind
egalitatea contribu ției lor la dobândirea bunurilor comune;
– din probele administrate în cauz ă, pot să rezulte, îns ă, în
mod concret, cote diferite de contribu ție ale soților la dobândirea
bunurilor comune, diferen ța putând s ă meargă până la o cotă de
100 % pentru un so ț și de 0% pentru cel ălalt. În jurispruden ța
recentă, tot mai frecvent instan țele stabilesc cote de contribu ție
inegale.
Pentru stabilirea cotelor, pot fi avute în vedere o serie de
împrejurări, după cum urmeaz ă: veniturile fiec ăruia dintre so ți;
munca efectiv ă a fiecărui soț în gospod ărie și pentru cre șterea
copiilor; separa ția în fapt a so ților și contribu ția singular ă a unuia
dintre ei, pe perioada separa ției, la dobândirea bunurilor comune;
– valoarea bunurilor proprii ale unui so ț nu are influen ță în
privința determin ării cotei sale de contribu ție la dobândirea
bunurilor comune;
– sumele pl ătite de unul dintre so ți, în timpul c ăsătoriei, cu
titlu de obliga ție personal ă (cum ar fi între ținerea unui copil din
altă căsătorie) vor fi avute în vedere la stabilirea cotelor de
contribuție.
Pentru dovada contribu ției soților la dobândirea bunurilor
comune pot fi administrate orice mijloace de prob ă.
247 Aceste reguli generale se men țin și în reglementarea
noului Cod civil.
7.1.3.4. Efectele partajului.
Fie că are loc prin bun ă învoială sau pe cale judiciar ă, ca
urmare a partajului, bunurile comune devin bunuri proprietate
exclusivă74 a fiecăruia dintre fo știi soți, potrivit modalit ăților
concrete de împ ărțire (în natur ă sau prin atribuire).
În ceea ce prive ște efectele partajului, se pune problema de
a determina dac ă și în ce m ăsură împărțirea bunurilor comune
produce efectul retroactiv din dreptul comun al partajului prev ăzut
de art. 786 C.civ., potrivit c ăruia fiecare coproprietar este
considerat proprietar exclusiv al bunurilor care i s-au atribuit de
la data dobândirii lor și că niciodată nu a fost proprietar asupra
celorlalte bunuri.
Considerăm că trebuie s ă se facă distincție între dou ă
ipoteze:
a) când împ ărțirea bunurilor comune se realizeaz ă la
divorț, partajul nu produce efecte decât pentru viitor. Fiind în
prezența unei comunit ăți de bunuri organizat ă și strict
reglementat ă de lege, iar nu în prezen ța unei propriet ăți comune
temporare, partajul nu poate produce efectul retroactiv din dreptul
comun. În aceast ă ipoteză, partajul are deci efect constitutiv;
b) când împ ărțirea bunurilor comune se face dup ă divorț,
atunci partajul produce efectul retroactiv din dreptul comun, pân ă
74 Este incorect s ă se spună că bunurile împ ărțite la desfacerea c ăsătoriei devin
bunuri proprii, deoarece regimul matrimonial a încetat, deci nu mai poate fi
utilizată distincția între bunuri comune și bunuri proprii. Bunurile devin
proprietate exclusiv ă a fiecăruia dintre fo știi soți. Numai în cazul în care
împărțirea bunurilor comune se realizeaz ă în timpul c ăsătoriei, bunurile astfel
împărțite devin proprii, deoarece, chiar și în condi țiile unui asemenea partaj,
regimul matrimonial continu ă să funcționeze și, prin urmare, este necesar ă
calificarea bunurilor ca fiind comune sau proprii.
248 la data divor țului, respectiv a r ămânerii irevocabile a hot ărârii de
divorț. În aceast ă ipoteză, partajul are deci efect declarativ, în
sensul că efectele se produc de la data divor țului, deoarece de la
această dată a încetat regimul matrimonial, iar proprietatea
comună devălmașă a soților a continuat s ă existe doar ca o
comunitate post-matrimonial ă de tranziție.
7.2. Încetarea și lichidarea comunit ății potrivit noului
Cod civil
7.2.1. Cazurile de încetare a regimului
matrimonial
Spre deosebire de Codul familiei, noul Cod civil conține
dispoziții explicite în aceast ă materie.
Potrivit art. 319 alin. (1) din N.C.civ., regimul
matrimonial înceteaz ă prin constatarea nulit ății, anularea,
desfacerea sau încetarea c ăsătoriei.
De asemenea, art. 355 alin. (1) prevede c ă: „La încetarea
comunității, aceasta se lichideaz ă prin hotărâre judec ătorească sau
act autentic notarial.”, iar, potrivit alin. (3) , „Când comunitatea
încetează prin decesul unuia dintre so ți, lichidarea se face între
soțul supravie țuitor și moștenitorii so țului decedat. În acest caz,
obligațiile soțului decedat se divid între mo ștenitori propor țional
cu cotele ce le revin din mo ștenire.”
În cazul încet ării regimului matrimonial prin constatarea
nulității, anularea sau desfacerea c ăsătoriei, lichidarea se face între
soți.
În cazul în care comunitatea înceteaz ă prin moartea unuia
dintre so ți, lichidarea se face între so țul supravie țuitor și
moștenitorii so țului decedat, în sensul c ă: mai întâi se stabile ște
cota care revine fiec ăruia dintre so ți din comunitatea de bunuri;
apoi cota din comunitate care revine so țului decedat se include în
masa succesoral ă.
249 Soluțiile nu prezint ă elemente de noutate fa ță de actuala
jurispruden ță, dar prezint ă avantajul incontestabil al unei
reglement ări explicite.
7.2.2. Data încet ării regimului comunit ății legale
Pornind de la solu ția conferit ă în doctrin ă sub imperiul
Codului familiei, art. 356 din N.C.civ. prevede c ă „Dacă regimul
comunității de bunuri înceteaz ă prin desfacerea c ăsătoriei, foștii
soți rămân coproprietari în dev ălmășie asupra bunurilor comune
până la stabilirea cotei-p ărți ce revine fiec ăruia.”
De asemenea, potrivit art. 355 alin. (2) , „Până la
finalizarea lichid ării, comunitatea subzist ă atât în privin ța
bunurilor, cât și în privin ța obligațiilor”.
Prin urmare, ținând seama de solu țiile preconizate în
doctrină și jurispruden ță sub imperiul Codului familiei, se face
distincție între încetarea regimului matrimonial și încetarea
comunității de bunuri.
Deși textul se refer ă doar la desfacerea c ăsătoriei, el este
aplicabil și în cazul desfiin țării căsătoriei putative, când se aplic ă
prin asem ănare dispozi țiile de la divor ț, potrivit art. 304 alin. (2) .
De asemenea, aceea și este solu ția și în cazul în care se
realizează modificarea regimului comunit ății legale prin
înlocuirea lui cu un regim de separa ție de bunuri ( art. 369-370 ),
deoarece și în acest caz comunitatea legal ă de bunuri înceteaz ă.
Totodată, deși art. 356 este plasat în sec țiunea referitoare
la regimul comunit ății legale, el se aplic ă și comunit ății
convenționale, în lumina art. 368 .
Dacă soții nu au procedat la împ ărțirea bunurilor comune
odată cu încetarea comunit ății de bunuri (prin desfacerea
căsătoriei, desfiin țarea căsătoriei putative sau înlocuirea
comunității de bunuri cu separa ția de bunuri), comunitatea de
bunuri supravie țuiește, iar proprietatea comun ă a soților va avea în
continuare natura juridic ă a unei propriet ăți devălmașe.
250 Potrivit art. 668 din N.C.civ., „(1) Dac ă se naște prin
efectul legii, proprietatea în dev ălmășie este supus ă dispozițiilor
acelei legi care se completeaz ă, în mod corespunz ător, cu cele
privind regimul comunit ății legale.
(2) În cazul în care izvorul propriet ății în devălmășie este
un act juridic, dispozi țiile privitoare la regimul comunit ății legale
se aplică în mod corespunz ător.”
Regimul comunit ății legale a so ților este, a șadar,
considerat ca fiind regimul de drept comun în materia
proprietății devălmașe.
Aceasta înseamn ă că, practic, în ipoteza în care nu s-a
făcut lichidarea la divor ț, proprietatea dev ălmașă a soților
supraviețuiește, iar regulile privind gestiunea bunurilor comune
sunt tot cele aplicabile în timpul c ăsătoriei, respectiv cele ale
comunității legale de bunuri. Legiuitorul a optat, prin aceast ă
soluție, pentru o supravie țuire a regulilor aplicabile regimului
matrimonial al comunit ății de bunuri, punând astfel cap ăt
controverselor doctrinare generate de absen ța unui text clarificator
în Codul familiei.
Precizăm că, atunci când comunitatea de bunuri înceteaz ă
odată cu încetarea regimului matrimonial (divor ț, desființarea
căsătoriei putative), vor continua s ă se aplice doar prevederile
legale din materia comunit ății legale de bunuri care reflect ă
regimul propriet ății devălmașe (cum sunt cele referitoare la
gestiunea bunurilor), iar nu și celelalte dispozi ții legale specifice
regimurilor matrimoniale (de exemplu, cele care țin de regimul
primar imperativ).
Evident, dup ă încetarea comunit ății, regulile specifice
acesteia sunt aplicabile numai bunurilor comune dobândite în
timpul acesteia.
Bunurile dobândite dup ă divorț sau, în cazul c ăsătoriei
putative, dup ă desființarea acesteia, sunt proprietate exclusiv ă a
fiecăruia dintre fo știi soți și nu mai alimenteaz ă comunitatea de
bunuri.
251 Tot astfel, nu mai sunt bunuri comune bunurile dobândite
după înlocuirea comunit ății cu separa ția de bunuri.
7.2.3. Lichidarea comunit ății de bunuri
7.2.3.1. Modalit ățile de lichidare.
Potrivit art. 320 din N.C.civ., „În caz de încetare sau de
schimbare, regimul matrimonial se lichideaz ă potrivit legii, prin
bună învoială sau, în caz de neîn țelegere, pe cale judiciar ă.
Hotărârea judec ătorească definitiv ă sau, dup ă caz, înscrisul
întocmit în form ă autentică notarială constituie act de lichidare”.
Tot astfel, art. 355 alin. (1) din N.C.civ. prevede c ă “La
încetarea comunit ății, aceasta se lichideaz ă prin hot ărâre
judecătorească sau act autentic notarial.”
În esență, soluția este aceea și ca și cea din Codul
familiei , în sensul c ă lichidarea comunit ății de bunuri se poate
face prin bun ă învoială sau prin hot ărâre judec ătorească.
Aspectul inovator adus de noul Cod civil constă în faptul
că, în ceea ce prive ște lichidarea comunit ății de bunuri prin
învoiala so ților, la încetarea comunit ății, se instituie expres
condiția formei autentice notariale .
Condiția actului notarial poate fi considerat ă excesivă,
având în vedere faptul c ă, în materia partajului, noul Cod civil nu
impune o asemenea condi ție. Astfel, art. 670 prevede doar c ă
partajul poate fi f ăcut prin bun ă învoială sau prin hot ărâre
judecătorească, în condi țiile legii. Actul de partaj trebuie s ă
îmbrace forma autentic ă numai în cazul imobilelor, potrivit art.
680 alin. (2) .
7.2.3.2. Lichidarea comunit ății. Efectele partajului.
Potrivit art. 357 , „(1) În cadrul lichid ării comunit ății,
fiecare dintre so ți preia bunurile sale proprii, dup ă care se va
proceda la partajul bunurilor comune.
252 (2) În acest scop, se determin ă mai întâi cota-parte ce
revine fiec ărui soț, pe baza contribu ției sale atât la dobândirea
bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obliga țiilor comune. Pân ă
la proba contrar ă, se prezum ă că soții au avut o contribu ție egală.
(3) Dispozi țiile art. 364 alin. (2) se aplic ă în mod
corespunz ător.”75
Textul descrie succint mecanismul lichid ării comunit ății
legale, care implic ă partajul bunurilor comune și lichidarea
datoriilor, valorificând solu țiile deja consacrate în doctrin ă și
jurispruden ță. Ca și aspect de noutate , prin alin. (2) teza a II-a se
instituie o prezum ție legală simplă că soții au avut o contribu ție
egală.
Aceste dispozi ții speciale se completeaz ă cu prevederile
generale din materia partajului (art. 669-685), care, potrivit art.
686, sunt aplicabile bunurilor aflate în coproprietate, indiferent de
izvorul lor, precum și celor aflate în dev ălmășie.
Se mențin regulile referitoare la împ ărțire, aplicabile și
„de lege lata”.
Astfel, potrivit art. 676 , partajul bunurilor comune se va
face în natur ă, proporțional cu cota parte a fiec ărui coproprietar.
Dacă bunul este indivizibil ori nu este comod partajabil în
natură, partajul se va face în unul dintre urm ătoarele moduri :
a) atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în
favoarea unuia ori a mai multor coproprietari, la cererea acestora;
75 Trimiterea la art. 364 alin. (2) din materia regimului separa ției de bunuri este
curioasă. Acest text prevede: “Cu toate acestea, so ții răspund solidar pentru
obligațiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obi șnuite
ale căsătoriei și a celor legate de cre șterea și educarea copiilor.” În realitate, în
cadrul comunit ății legale de bunuri, potrivit art. 352, r ăspunderea so ților cu
bunurile proprii este solidar ă pentru toate datoriile comune, care trebuie avute
în vedere la lichidarea regimului matrimonial, iar nu doar pentru datoriile
asumate pentru acoperirea nevoilor obi șnuite ale c ăsătoriei și a celor legate de
creșterea și educarea copiilor.
253 b) vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori,
în caz de neîn țelegere, la licita ție publică, în condi țiile legii, și
distribuirea pre țului către coproprietari propor țional cu cota-parte
a fiecăruia dintre ei.
În ceea ce prive ște efectele partajului, în concep ția noului
Cod civil împ ărțeala bunurilor aflate în coproprietate produce
efect constitutiv, adic ă numai pentru viitor, ținând totodat ă cont de
efectul constitutiv al c ărții funciare.
Astfel, potrivit art. 680 , „(1) Fiecare coproprietar devine
proprietarul exclusiv al bunurilor sau, dup ă caz, al sumelor de
bani ce i-au fost atribuite numai cu începere de la data stabilit ă în
actul de partaj, dar nu mai devreme de data încheierii actului, în
cazul împ ărțelii voluntare, sau, dup ă caz, de la data r ămânerii
definitive a hot ărârii judec ătorești.
(2) În cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se
produc numai dac ă actul de partaj încheiat în form ă autentică sau
hotărârea judec ătorească rămasă definitiv ă, după caz, au fost
înscrise în cartea funciar ă.”
254 CAPITOLUL 5
Regimuri matrimoniale conven ționale
Noul Cod civil reglementeaz ă ca regimuri matrimoniale
convenționale regimul comunit ății convenționale (art. 366-368) și
regimul separa ției de bunuri (art. 360-365). Regimul particip ării
la achiziții nu a fost re ținut printre modelele alternative la regimul
legal al comunit ății, fiind considerat un regim complicat, lipsit de
orice tradi ție în România și care nu ar fi de natur ă să înregistreze
un interes deosebit, chiar dac ă în varianta din 2000 a proiectului
noului Cod civil se propunea reglementarea și a acestui tip de
regim matrimonial.
Secțiunea 1. Regimul comunit ății conven ționale
1.1. Preliminarii.
Reglementat de art. 366-368 din N.C.civ., regimul
comunității conven ționale poate fi ales de viitorii so ți sau de so ți
prin încheierea unei conven ții matrimoniale.
Art. 367 prevede o list ă cu caracter limitativ a stipula țiilor
posibile, acest caracter al enumer ării putând fi desprins din
ipoteza normativ ă a art. 366 , unde se statueaz ă clar că derogările
de la regimul legal sunt permise „în condi țiile și limitele
prevăzute în prezenta sec țiune” .
Prin aceast ă tehnică de reglementare, libertatea de ac țiune
a soților este îngr ădită, stipulațiile conven ționale trebuind a se
circumscrie perimetrului îngust trasat de legiuitor. Se impune
totuși precizarea c ă, în func ție de interesele concrete, op țiunea
soților poate viza una sau mai multe dintre clauzele prev ăzute la
art. 367 lit. a)-e), fiind permis ă așadar cumularea lor, dup ă cum
rezultă expres din partea introductiv ă a aceluia și articol.
Toate aspectele care nu au f ăcut obiectul unor derog ări
convenționale vor fi supuse dispozi țiilor privind regimul
comunității legale (reduse la achizi ții).
255 Clauzele unei comunit ăți convenționale, pe care so ții le pot
combina în limitele permise de art. 367, (desigur sub rezerva
respectării dispozi țiilor de ordine public ă din structura regimului
primar imperativ), vizeaz ă compoziția comunității, gestiunea sa,
precum și lichidarea și partajul său, aspecte pe care le vom
analiza în cele ce urmeaz ă.
1.2. Clauze referitoare la compozi ția comunit ății.
În funcție de interesele patrimoniale concrete, de
aspirațiile, mentalit ățile ori alte circumstan țe particulare, so ții pot
opta pentru o comunitate de bunuri mai extins ă sau mai restrâns ă
decât cea legal ă.
1.2.1. Comunitatea extins ă
Potrivit art. 367 lit. a) , convenția matrimonial ă poate viza
„includerea în comunitate a unor bunuri proprii dobândite înainte
sau după încheierea c ăsătoriei, cu excep ția celor prev ăzute la art.
340 lit. b) și c)”.
Neîndoielnic, se vor supune acestui regim matrimonial
alternativ so ții care sunt anima ți de un puternic spirit comunitar.
În ceea ce prive ște compoziția activului matrimonial , pe
lângă bunurile considerate comune (în dev ălmășie) sub imperiul
regimului legal, în structura activului se vor reg ăsi acele bunuri
proprii, dobândite înainte sau dup ă încheierea c ăsătoriei, cărora
soții, prin clauzele conven ției matrimoniale, le-au imprimat o
apartenen ță comunitar ă.
În primul rând , după cum se statueaz ă în art. 367 lit. a),
își vor păstra caracterul de bunuri proprii acelea prev ăzute de art.
340 lit. b) și c), o derogare de la aceast ă regulă prin conven ție
matrimonial ă nefiind posibil ă, față de inten ția univoc ă a
legiuitorului. Art. 340 lit. b) vizeaz ă bunurile de uz personal, în
vreme ce, în ipoteza normativ ă a lit. c), se face referire la
256 „bunurile destinate exercit ării profesiei unuia dintre so ți, dacă nu
sunt elemente ale unui fond de comer ț care face parte din
comunitatea de bunuri”.
În al doilea rând , în cazul liberalit ăților, nu vor putea face
parte din activul comunitar, (independent de cele stipulate în
cuprinsul conven ției matrimoniale), acele bunuri cu privire la care
donatorul ori testatorul a prev ăzut expres c ă vor fi proprietatea
exclusivă a soțului gratificat. De și nu exist ă o dispozi ție în acest
sens, apreciem c ă soluția se impune pentru a respecta astfel voin ța
dispunătorului, fiind îndeob ște cunoscut c ă liberalitățile sunt acte
juridice intuitu personae , făcute în considerarea persoanei
gratificate.
În al treilea rând , modul de redactare a art. 367 lit. a),
precum și lipsa unei reglement ări speciale a comunit ății universale
de bunuri, ridic ă problema de a determina dac ă părțile pot extinde
comunitatea legal ă de bunuri pân ă la limita maxim ă a unei
comunități universale.
Considerăm că nimic nu împiedic ă soții să extindă
comunitatea legal ă până la o comunitate universal ă, ceea ce ar
presupune c ă intră în comunitate toate bunurile prezente și viitoare
ale soților, cu excep ția bunurilor de uz personal și a celor destinate
exercitării unei profesii [art. 340 lit. b) și c)].
Astfel, folosirea sintagmei „ a unor bunuri proprii ” nu are
în vedere limitarea posibilit ății soților de a include în comunitate
toate celelalte bunuri care în regimul comunit ății legale sunt
considerate proprii, cu excep ția bunurilor de uz personal și a celor
destinate exercit ării unei profesii. În realitate, referirea textului la
unele bunuri proprii trebuie privit ă în raport cu faptul c ă alte
bunuri proprii, cum sunt cele de uz personal și cele destinate
exercitării unei profesii nu pot fi în niciun caz incluse în
comunitate.
257 Pe de altă parte, faptul c ă aceste dou ă categorii de bunuri
proprii nu pot fi incluse în comunitate nu altereaz ă cu nimic
calificarea regimului ca fiind unul de comunitate universal ă.
Aceasta nu trebuie conceput ă ca fiind incompatibil ă cu noțiunea
de bunuri proprii. Existen ța celor dou ă categorii de bunuri proprii
se justific ă și în cadrul comunit ății universale de bunuri prin aceea
că asigură, în cadrul unei simbioze aproape totale, o minim ă
independen ță patrimonial ă a soților, necesar ă ca și o garan ție a
independen ței lor personale.
Prin urmare, so ții au deplina libertate de a decide
includerea în activul comunitar a unor bunuri care, sub imperiul
regimului legal, sunt calificate ca fiind bunuri proprii: spre
exemplu , drepturile patrimoniale de proprietate intelectual ă [art.
340 lit. d)], sumele de bani ori valorile care înlocuiesc un bun
propriu [art. 340 lit. g)], fructele bunurilor proprii [art. 340 lit. h)]
etc.
1.2.2. Comunitatea restrâns ă
Dacă sub imperiul reglement ării din Codul familiei
opiniile exprimate în literatura de specialitate sunt unanime în
sensul că nu se pot încheia conven ții având ca obiect suprimarea
ori micșorarea comunit ății de bunuri, sanc țiunea care intervine
fiind nulitatea absolut ă, art. 367 lit. b) din N.C.civ. permite so ților
stipularea unor clauze conven ționale vizând „restrângerea
comunității la bunurile anume determinate în conven ția
matrimonial ă, indiferent dac ă sunt dobândite înainte sau în timpul
căsătoriei”.
În cuprinsul conven ției matrimoniale este necesar ca
bunurile ce vor intra în structura activului comunitar, potrivit
voinței soților, să fie foarte clar determinate: în cazul bunurilor
prezente, prin descrierea elementelor relevante de individualizare
a lor; pentru bunurile viitoare, prin precizarea criteriilor generice
care să permită identificarea acestora, evident, la momentul
dobândirii, care prin ipotez ă este ulterior datei de încheiere a
258 convenției matrimoniale (spre exemplu , soții pot stipula intrarea în
comunitate a unui fond de comer ț care nu exist ă la momentul
instituirii clauzei).
Neîndoielnic, un rol important va avea notarul public
chemat să autentifice conven ția matrimonial ă, menirea lui fiind
aceea de a surprinde fidel inten ția soților și de a configura în mod
corespunz ător toate aceste clauze.
Pentru toate celelalte aspecte care nu au f ăcut obiectul
unor stipula ții exprese, (spre exemplu, administrarea bunurilor
comune, lichidarea comunit ății conven ționale etc.), vor fi
aplicabile în completare dispozi țiile privind regimul comunit ății
legale, conform celor statuate la art. 368.
1.3. Clauze de modificare a gestiunii bunurilor
Potrivit art. 367 lit. c) teza I , în cuprinsul conven ției
matrimoniale se poate stipula „obligativitatea acordului ambilor
soți pentru încheierea anumitor acte de administrare”.
Unele precizări sunt necesare.
În primul rând , trebuie men ționat că administrarea
conjunctă poate avea ca obiect numai bunurile care fac parte din
activul comunitar, fiind interzise acele clauze privind
administrarea comun ă a bunurilor proprii ale unuia dintre so ți.
Art. 342, plasat în cadrul sec țiunii „Regimul comunit ății
legale”, dispune c ă „fiecare so ț poate folosi, administra și dispune
liber de bunurile sale proprii”; de la aceast ă regulă, fiind de ordine
publică, nu sunt admise derog ări pe cale conven țională, întrucât s-
ar ajunge la înc ălcarea principiului egalit ății dintre b ărbat și
femeie, reînviindu-se practic vechile regimuri (regimul dotal,
regimul f ără comunitate), bazate pe pozi ția de subordonare a
femeii față de bărbat.
În al doilea rând , semnifica ția textului este aceea de a
permite so ților ca, prin voin ța lor, să sustragă din câmpul de
259 aplicare a mecanismului gestiunii paralele o serie de acte juridice,
condiționând astfel validitatea acestor acte de existen ța
consimțământului expres al ambilor. În opinia noastr ă, pentru a fi
valabilă, o asemenea stipula ție trebuie s ă fie concret ă, respectiv s ă
se refere la anumite acte juridice și la anumite bunuri. Prin
urmare, nu va fi valabil ă o clauză generală, prin care so ții să
înlăture total mecanismul gestiunii paralele instituit de legiuitor în
privința actelor de administrare, întrucât o asemenea stipula ție ar
intra sub inciden ța art. 366 coroborat cu art. 359.76
În al treilea rând , deși textul folose ște in terminis
noțiunea de „administrare”, nu credem c ă intenția legiuitorului a
fost una restrictiv ă. Este adev ărat că prevederile din aceast ă
materie au un caracter de excep ție, dar, dac ă se permite o derogare
convențională referitoare la actele de administrare, a fortiori
considerăm că soluția ar trebui admis ă și în privin ța actelor de
dispoziție,77 în cazul lor ra țiunile putând fi mult mai puternice.
În al patrulea rând , în situația în care unul dintre so ți
nesocotește această exigență de sorginte conven țională, sancțiunea
care intervine este nulitatea relativ ă, soluția în acest sens rezultând
din coroborarea dispozi țiilor art. 368 cu cele ale art. 347.78
În al cincilea rând , potrivit art. 367 lit. c) teza a II-a,
„dacă unul dintre so ți se află în imposibilitate de a- și exprima
voința sau se opune în mod abuziv, cel ălalt soț poate să încheie
singur actul, îns ă numai cu încuviin țarea prealabil ă a instanței de
76 Nefiind admis ă o derogare sub acest aspect de la dispozi țiile regimului
comunității legale, conven ția general ă ar fi lovit ă de nulitate absolut ă, conform
art. 359.
77 Desigur, avem în vedere actele de dispozi ție sustrase sistemului cogestiunii,
în condițiile alin. (2) al art. 346, pentru celelalte legea impunând oricum
acordul ambilor so ți.
78 Conform art. 347 alin. (1), plasat în cadrul Sec țiunii a 2-a „Regimul
comunității legale”, „Actul încheiat f ără consimțământul expres al celuilalt so ț,
atunci când el este necesar potrivit legii, este lovit de nulitate relativ ă”.
260 tutelă”. În ce prive ște noțiunea de „imposibilitate de a- și exprima
voința” pot fi concepute dou ă tipuri de situa ții, imposibilitatea
putând fi de natur ă fizică (ipoteza în care voin ța unuia dintre so ți
nu se poate forma în mod valabil: spre exemplu, aliena ție,
debilitate mintal ă, comă etc.) sau de natur ă socială (absență
îndelungat ă, dispariție – caz în care voin ța celuilalt so ț nu poate fi
cunoscută). Nu este necesar ca aceste cauze s ă fie absolute:
important este ca impedimentul s ă fie constatat la momentul la
care consim țământul unuia dintre so ți este necesar a fi exprimat.
În sfârșit, precizăm faptul c ă ipoteza analizat ă se
deosebește de cea reglementat ă la art. 315 (mandatul judiciar),
deoarece, în m ăsura în care instan ța acordă încuviințarea, actul se
încheie de so țul care a solicitat încuviin țarea singur, iar nu în
temeiul unui mandat judiciar, ceea ce înseamn ă, practic, revenirea
la regula gestiunii paralele, în condi țiile în care gestiunea comun ă
convenită de părți nu poate func ționa din motive obiective
(imposibilitatea unuia dintre so ți de a-și exprima voin ța) sau
subiective (opunerea abuziv ă).
1.4. Clauze privind lichidarea și partajul comunit ății
1.4.1. Preliminarii
Alături de stabilirea compozi ției patrimoniului fiec ărui soț
și de gestiunea bunurilor care intr ă în structura activului
comunitar, o a treia problem ă important ă a oricărui regim
matrimonial, în special a celor de tip comunitar, vizeaz ă lichidarea
și partajul comunit ății de bunuri (fie ea legal ă sau conven țională).
Lichidarea regimului matrimonial are loc dup ă încetarea sa ori, în
unele cazuri, odat ă cu aceasta și constă în evaluarea și împărțirea
bunurilor so ților.79
79 Pentru unele preciz ări generale vizând lichidarea regimului matrimonial, a se
vedea și C.M. Cr ăciunescu, op. cit. , p. 20-21.
261 Conform art. 320 teza I – text cu voca ție general ă de
aplicare – „în caz de încetare sau de schimbare, regimul
matrimonial se lichideaz ă potrivit legii, prin bun ă învoială sau, în
caz de neîn țelegere, pe cale judiciar ă”.
În ceea ce prive ște soarta bunurilor comune dup ă
dizolvarea regimului matrimonial, so ții pot hot ărî inserarea în
cuprinsul conven ției matrimoniale a clauzei de preciput, fiindu-le,
totodată, permis s ă stabileasc ă în același tipar juridic și o serie de
modalități privind lichidarea comunit ății convenționale.
1.4.2. Clauza de preciput
Spre deosebire de celelalte stipula ții conven ționale
permise de dispozi țiile art. 367 din N.C.civ., clauza de preciput
este singura care beneficiaz ă de o reglementare mai consistent ă
(art. 333 ).
Clauza de preciput ofer ă soțului supravie țuitor dreptul de a
prelua, fără contrapartid ă și înainte de partajul mo ștenirii, „unul
sau mai multe din bunurile comune, de ținute în dev ălmășie sau în
coproprietate”.
În privința bunurilor care pot face obiectul clauzei, este
neîndoielnic c ă această clauză nu poate viza decât bunuri privite
ut singuli , ceea ce implic ă necesitatea individualiz ării acestor
bunuri în cuprinsul conven ției matrimoniale sau, cel pu țin,
precizarea criteriilor generice care s ă permită identificarea lor. În
sistemele de drept care reglementeaz ă clauza de preciput, în
practică, cel mai adesea obiectul ei este reprezentat de: locuin ța
comună a soților, un fond de comer ț pe care ace știa îl exploatau
împreună în timpul vie ții sau diverse alte bunuri care, de multe
ori, au mai mult o valoare sentimental ă, decât una material ă. Se
poate remarca faptul c ă, atunci când poart ă asupra locuin ței,
clauza de preciput ofer ă un grad sporit de protec ție soțului
supraviețuitor, prin raportare la beneficiile minimale pe care
262 acesta le poate extrage din exercitarea dreptului de abita ție
consacrat de art. 973 din noul Cod civil.
Cât prive ște beneficiarii săi, preciputul prezint ă un
pronunțat caracter personal, putând fi stipulat numai în favoarea
soțului supravie țuitor. Astfel, clauza va fi activat ă și preciputul va
produce efecte numai în caz de încetare a c ăsătoriei prin decesul
unuia dintre so ți, eveniment care, ope legis, conduce la încetarea
regimului comunit ății conven ționale: dup ă cum este îndeob ște
cunoscut, ca o consecin ță a caracterului s ău accesoriu, regimul
matrimonial nu poate supravie țui căsătoriei, fiind dependent
temporal de aceast ă instituție.
Prin urmare, clauza de preciput devine caducă ori de câte
ori comunitatea înceteaz ă în timpul vie ții soților [ art. 333 alin.
(4)], prin constatarea nulit ății, anularea ori desfacerea c ăsătoriei,
precum și în situația în care regimul comunit ății convenționale își
epuizează efectele în timpul c ăsătoriei (spre exemplu, prin
înlocuirea sa cu regimul conven țional al separa ției de bunuri).
Dispozițiile art. 333 alin. (4) men ționează în rândul ipotezelor de
caducitate a clauzei de preciput și cazul în care so ții au decedat în
același timp. Apreciem c ă această ipoteză este fireasc ă și cât se
poate de logic ă, în condi țiile în care, fiind vorba de comorien ți ori
de codeceda ți, funcționează o prezum ție a morții concomitente,
astfel că, deși soții au voca ție succesoral ă reciprocă, în situa ția
specială analizată niciunul nu va putea mo șteni în urma celuilalt,
(neavând a șadar calitatea de so ț supravie țuitor), întrucât nu se
poate dovedi „existen ța”, deci capacitatea succesoral ă a vreunuia
dintre ei în momentul mor ții celuilalt so ț.
Efectele preciputului pot fi deduse din con ținutul art. 333
alin. (1) : soțul beneficiar (supravie țuitor) preia, f ără contrapartid ă
și înainte de partajul mo ștenirii, bunurile enun țate în cuprinsul
clauzei, dup ă care se va proceda la lichidarea efectiv ă a
comunității de bunuri între so țul supravie țuitor și moștenitorii
263 soțului decedat. De notat c ă, în practic ă, cele dou ă operațiuni la
care am f ăcut referire, respectiv prelevarea și partajul mo ștenirii,
pot avea loc la o distan ță temporal ă apreciabil ă. Întrucât legea nu
prevede un termen pentru exercitarea preciputului, apare util ă
stipularea unui astfel de termen în cuprinsul conven ției
matrimoniale.
Neîndoielnic, clauza de preciput este susceptibil ă de a
procura so țului supravie țuitor un avantaj, prin raportare la situa ția
care ar rezulta din aplicarea regulilor regimului comunit ății legale
combinate cu cele ale dreptului succesoral, protejându-l, în
principiu, de rezultatele inechitabile pe care efectul aleatoriu al
partajului le-ar putea produce.
Preocupat ca prin mecanismul clauzei de preciput s ă nu fie
lezate totu și interesele mo ștenitorilor rezervatari (în special în
cazul căsătoriilor subsecvente), legiuitorul a prev ăzut expres c ă
această clauză este supus ă reducțiunii, în condi țiile legii, (nu îns ă
și raportului dona țiilor) – art. 333 alin. (2) – ori de câte ori se
depășește cotitatea disponibil ă în limita c ăreia defunctul putea
dispune în mod discre ționar.80 Prin urmare, atunci când so țul
supraviețuitor vine în concurs cu mo ștenitori a c ăror rezerv ă
succesoral ă este încălcată, clauza de preciput este asimilat ă parțial
unei liberalit ăți, pentru restul ipotezelor ea având natura juridic ă a
unui act cu titlu oneros.
Preciputul nu poart ă decât asupra activului net al
comunității, așa cum rezult ă de altfel și din ipoteza normativ ă a
art. 367 lit. d), ceea ce înseamn ă că el nu se execut ă decât dup ă
satisfacerea crean țelor creditorilor comunitari, ace știa conservând
dreptul de a urm ări bunurile ce fac obiectul clauzei – art. 333 alin.
(3). Drept urmare, atunci când aceste bunuri au fost vândute la
cererea creditorilor comuni, clauza de preciput devine caduc ă,
potrivit alin. (4) al aceluia și articol.
80 Pentru no țiunile de „cotitate disponibil ă” și „cotitate disponibil ă specială a
soțului supravie țuitor”, a se vedea art. 1089, respectiv art. 1090 din N.C.civ.
264 Deși putem intui ra țiunea care st ă la baza instituirii acestei
situații de caducitate, apreciem c ă suficiente argumente pledeaz ă
în favoarea solu ției contrare: în condi țiile în care executarea
clauzei de preciput se poate face și prin echivalent (dac ă
executarea în natur ă nu este posibil ă),81 preciputul stipulat ini țial
în natură ar fi convertit într-o prelevare în valoare, urmând s ă
poarte asupra restului masei comune (evident, dac ă mai exist ă un
rest). Pentru a preveni poten țiale complica ții, o utilitate practic ă
deosebită prezintă stipularea în cuprinsul conven ției matrimoniale
a modalit ăților, precum și a reperului temporal la care se va face
evaluarea bunurilor ce constituie obiectul clauzei de preciput.
1.4.3. Modalit ăți privind lichidarea comunit ății
convenționale
Potrivit art. 320 teza I , „În caz de încetare sau de
schimbare, regimul matrimonial se lichideaz ă potrivit legii, prin
bună învoială sau, în caz de neîn țelegere, pe cale judiciar ă” (s.n.).
Rezultă, așadar, că normele juridice în materia lichid ării regimului
matrimonial nu au caracter de ordine public ă, fiind permis ă, așa
cum prevede și art. 367 lit. e), stipularea în cuprinsul conven ției
matrimoniale a modalit ății concrete în care so ții înțeleg să
procedeze la lichidarea comunit ății convenționale.
Paleta de op țiuni posibile este foarte larg ă, exemplificativ
clauzele putând fi configurate dup ă cum urmeaz ă:
– partajarea bunurilor comune în cote egale, indiferent de
contribuția fiecăruia la dobândirea bunurilor comune și la
îndeplinirea obliga țiilor comune;
– unul dintre so ți să primeasc ă nuda proprietate, iar cel ălalt
uzufructul;
81 A se vedea dispozi țiile art. 333 alin. (5) și cele ale art. 367 lit. d).
265 – stabilirea unor cote inegale potrivit c ărora ar urma s ă se
partajeze bunurile comune (spre exemplu, ¼ și ¾); apreciem c ă
stipularea unei asemenea clauze nu aduce atingere principiului
egalității soților, din moment ce chiar criteriul legal de
determinare a cotei-p ărți ce revine fiec ărui soț, consacrat de art.
357 alin. (2) din N.C.civ., are în vedere contribu ția efectiv ă a
fiecăruia dintre ei, care, prin ipotez ă, poate fi diferit ă. Prin
adoptarea acestei clauze de partaj inegal, so ții pot viza, spre
exemplu, restabilirea echilibrului patrimonial rupt de o inegalitate
a aporturilor în comunitate. Drept urmare, consider ăm că o
asemenea clauz ă este, în principiu, valabil ă, cu excep ția situației
în care poate fi dovedit ă intenția frauduloas ă a soților.
Utilitatea practic ă a stipulării unei astfel de clauze este
evidentă, fiind îndeob ște cunoscut c ă, în general, procesele de
partajare a bunurilor comune ale so ților sunt complexe,
costisitoare și de durat ă.
Secțiunea 2. Regimul separa ției de bunuri
2.1. Succint ă caracterizare
Regimul separa ției de bunuri se situeaz ă la antipodul
regimurilor comunitare.
Comparativ cu alte regimuri matrimoniale, regimul
separației de bunuri are voca ția de a realiza o complet ă disociere a
intereselor so ților, oferind acestora cea mai mare independen ță
patrimonial ă.
În cadrul regimului separa ției de bunuri fiecare dintre so ți
păstrează administrarea independent ă și proprietatea exclusiv ă
asupra bunurilor sale, putând dispune discre ționar de acestea.
Spre deosebire de regimurile de tip comunitar, regimul
separatist nu conduce la formarea niciunei mase de bunuri
comune, masa de bunuri proprii a fiec ărui soț dezvoltându-se în
mod autonom. Totu și, raporturile pecuniare dintre so ții aflați sub
266 imperiul regimului separa ției de bunuri sunt cu totul diferite de
cele dintre dou ă persoane str ăine una fa ță de alta.
Regimul separa ției de bunuri prezint ă multiple avantaje,
care pot fi sintetizate astfel: simplicitate și independen ță.
Regimul separa ției confer ă soților o independen ță
patrimonial ă deplină.
Un alt avantaj al regimului separa ției este acela c ă
protejează soții în cazul unui pasiv foarte important. Spre
exemplu, dac ă unul dintre so ți este comerciant lansat într-o
activitate ce implic ă un mare risc profesional, se recomand ă în
acest caz op țiunea pentru regimul separa ției de bunuri, so țul
necomerciant fiind protejat astfel de riscul unei eventuale
insolvabilit ăți.
Simplificarea gestion ării bunurilor este evident ă,
întrucât, în condi țiile disocierii intereselor patrimoniale ale so ților,
nu există în timpul c ăsătoriei acea întrep ătrundere a puterilor
fiecăruia dintre ei care se manifest ă în cazul regimurilor de tip
comunitar, conducând de multe ori la complica ții atât în rela țiile
dintre soți, cât și în raporturile cu ter ții. Simplificat ă este, de
asemenea, (cel pu țin în aparen ță) și procedura de lichidare, c ăci
neexistând bunuri comune nu exist ă partaj, fiecare din so ți
conservând proprietatea și gestiunea bunurilor sale proprii.
Această perspectiv ă simplistă asupra separa ției de bunuri
se poate dovedi îns ă de multe ori iluzorie , având în vedere c ă, în
mod inevitabil, comunitatea de via ță genereaz ă o anume
comunitate de interese și chiar o confuziune par țială a acestora.
Separația de bunuri este adesea injust ă, în special în
privința soțului care nu exercit ă o activitate profesional ă,
ocupându-se de menaj și de creșterea copiilor; (de cele mai multe
ori femeia este cea care se afl ă într-o asemenea situa ție, în zilele
noastre îns ă tendința fiind aceea de bilateralizare).
Totodată, pentru a preîntâmpina producerea unor
confuzii în cadrul patrimoniilor lor, so ții sunt nevoi ți ca în
permanen ță să țină o eviden ță strictă a bunurilor achizi ționate și
267 a datoriilor contractate. Numai c ă în raporturile dintre so ți
contabilitatea nu este poate una din valorile care ar trebui
cultivate.
De asemenea , la disolu ția căsătoriei, nu de pu ține ori,
operațiunea de lichidare se poate dovedi în practic ă mult mai
complicat ă și mai nesigur ă decât în cazul comunit ății de bunuri.
2.2. Separa ția de bunuri potrivit noului Cod civil
2.2.1. Temeiul juridic al separa ției de bunuri
În arhitectura normativ ă a noului Cod civil, regimul
separației de bunuri este reglementat de art. 360-365 .
El este, în principal, un regim conven țional, în sensul c ă
izvorul s ău este conven ția matrimonial ă, spre deosebire de
reglementarea aplicabil ă sub imperiul Codului civil de la 1864, în
lumina căreia regimul separa ției de bunuri era considerat ca fiind
regimul matrimonial legal.
Temeiul regimului separa ției de bunuri îl poate, îns ă,
constitui și hotărârea judec ătorească prin care instan ța, la cererea
unuia dintre so ți, pronun ță separația de bunuri, „atunci când
celălalt soț încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale
ale familiei” – art. 370 alin. (1).
2.2.2. Separa ția patrimoniilor
2.2.2.1. Separa ția activului.
Potrivit art. 360 , „Fiecare dintre so ți este proprietar
exclusiv în privin ța bunurilor dobândite înainte de încheierea
căsătoriei, precum și a celor pe care le dobânde ște în nume
propriu dup ă această dată”.
Dacă soții sunt căsătoriți sub imperiul separa ției de bunuri,
în cadrul patrimoniului fiec ăruia dintre ei nu se mai constituie
așadar acea mas ă de bunuri comune, specific ă regimurilor de tip
268 comunitar: orice bun dobândit de unul dintre so ți alimenteaz ă
exclusiv patrimoniul respectivului so ț, nici data dobândirii
(anterioar ă sau posterioar ă încheierii c ăsătoriei) și nici caracterul
oneros sau gratuit neavând vreo relevan ță cu privire la
determinarea naturii juridice a bunului în cauz ă.
Cu unele excep ții, relațiile patrimoniale dintre so ții aflați
sub regimul separa ției de bunuri se desf ășoară în acelea și condiții
ca între persoane nec ăsătorite, fiind aplicabile în principiu
dispozițiile dreptului comun (regulile privitoare la accesiune,
mandat, îmbog ățirea fără justă cauză etc.).
Deși simple în aparen ță, principiul dominant fiind acela
„fiecare pentru sine”, regulile de fond în privin ța separației
patrimoniilor la nivelul activului se pot adesea complica.
Spre exemplu , în ipoteza în care unul dintre so ți
dobândește un bun utilizând fonduri/bunuri apar ținând celuilalt
soț, fără acordul acestuia din urm ă, se pune problema determin ării
naturii juridice a bunului dobândit în asemenea condi ții.
Soluția este oferit ă de dispozi țiile art. 363 alin. (2) ,
potrivit cărora în propor ția bunurilor proprii folosite f ără acordul
său, soțul proprietar al bunurilor/fondurilor utilizate poate alege
între a reclama pentru sine proprietatea bunului achizi ționat și a
pretinde daune-interese de la so țul dobânditor.
Dar cum aceast ă soluție, fără niciun fel de circumstan țiere,
ar fi fost de natur ă să pericliteze securitatea circuitului civil,
afectând drepturile/interesele ter ților de bun ă-credință, teza a II-a
a aceluiași text prevede c ă „Proprietatea nu poate fi îns ă reclamată
decât înainte ca so țul dobânditor s ă dispună de bunul dobândit, cu
excepția cazului în care ter țul dobânditor a cunoscut c ă bunul a
fost achizi ționat de c ătre soțul vânzător prin valorificarea
bunurilor celuilalt so ț.”
Separația patrimoniilor celor doi so ți nu este îns ă
absolută, în condi țiile în care destul de frecvent so ții pot adopta o
atitudine comunitar ă: procedeaz ă la achizi ționarea unor bunuri
269 indivize (de o importan ță/valoare pecuniar ă deosebită),82 deschid
conturi comune etc., acte licite, dar contrare spiritului acestui
regim matrimonial. În anumite cazuri, starea de indiviziune le
poate fi „impus ă” soților: spre exemplu, situa ția bunului dobândit
în baza unui act juridic cu titlu gratuit, voin ța donatorului fiind
aceea de a-i gratifica pe ambii so ți. În toate aceste ipoteze devin
aplicabile regulile din dreptul comun privitoare la indiviziune, art.
362 alin. (1) din N.C.civ. prevăzând că „Bunurile dobândite
împreună de soți aparțin acestora în proprietate comun ă pe cote-
părți, în condi țiile legii”.
În ceea ce prive ște dovada copropriet ății, sunt aplicabile
prevederile art. 361 , care se aplic ă în mod corespunz ător. Este
vorba de inventarul care poate fi întocmit pentru bunurile mobile
dobândite în timpul separa ției de bunuri. Consider ăm că trimiterea
vizează în principal alin. (4) al art. 361, ceea ce înseamn ă că, în
lipsa inventarului, se prezum ă, până la proba contrar ă, existența
copropriet ății în cazul unei posesii comune.
2.2.2.2. Separa ția pasivului.
Independen ța patrimonial ă a soților se manifest ă și în
privința laturii pasive, în principiu neexistând decât datorii
personale ale fiec ărui soț. Astfel, potrivit dispozi țiilor art. 364
alin. (1), „Niciunul dintre so ți nu poate fi ținut de obliga țiile
născute din acte s ăvârșite de celălalt soț.”
Așadar, datoriile care grevau patrimoniul fiec ărui soț în
momentul încheierii c ăsătoriei, precum și acelea asumate de el în
timpul căsătoriei rămân personale ale so țului respectiv, (indiferent
dacă sunt de natur ă contractual ă sau delictual ă) și vor fi guvernate
de dreptul comun al obliga țiilor.
Principiul independen ței patrimoniale la nivelul laturii
pasive comport ă, însă, anumite limite.
82 Spre exemplu, imobilul c ăruia i se imprim ă destinația de locuin ță a familiei,
achiziționat prin contribu ția financiar ă comună.
270 Potrivit alin. (2) al art. 364 , „soții răspund solidar pentru
obligațiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea
cheltuielilor obi șnuite ale c ăsătoriei și a celor legate de cre șterea
și educarea copiilor .” (s.n.). În lipsă de conven ție contrar ă, fiecare
din soți este ținut să contribuie la cheltuielile c ăsătoriei
proporțional cu mijloacele de care dispune,83 fiind posibil ca unul
din soți să contracteze datorii pentru care se va angaja r ăspunderea
solidară a soților, cu excep ția situațiilor în care so țul interesat face
dovada caracterului inutil ori excesiv al cheltuielilor f ăcute de
celălalt. Caracterul solidar al obliga ției reprezint ă, fără îndoială, o
formă de protec ție a terților de bun ă-credință care intr ă în relații
patrimoniale cu unul dintre so ți.
2.2.2.3. Dovada bunurilor.
Necesitatea delimit ării patrimoniilor so ților ridică unele
probleme de dovad ă în două categorii de situa ții: în raporturile
dintre so ți (spre exemplu, la momentul partajului cu ocazia
lichidării regimului), precum și față de creditorii fiec ăruia dintre
soți, în scopul delimit ării bunurilor pe care ace știa au dreptul s ă le
urmărească.
Dacă în privin ța bunurilor imobile proprietatea este mai
ușor de dovedit, unele dificult ăți pot apărea în materie de bunuri
mobile corporale, în condi țiile în care comunitatea de via ță
determină adesea o confuziune par țială a elementelor mobiliare
din patrimoniile so ților, iar de multe ori probele scrise nu sunt
păstrate.
Soluția legislativ ă instituită pentru preîntâmpinarea acestor
situații delicate și complexe este aceea a întocmirii de c ătre
notarul public (chemat s ă autentifice conven ția matrimonial ă) a
unui inventar al bunurilor mobile proprii , indiferent de modul lor
de dobândire – art. 361 alin. (1) din N.C.civ.
Pentru opozabilitate fa ță de terți, inventarul va fi anexat
convenției matrimoniale, fiind supus acelora și formalit ăți de
83 Conform art. 325 alin. (2), dispozi ție care intr ă în compunerea regimului
primar imperativ.
271 publicitate ca și aceasta – alin. (3) al art. 361 . Astfel, în privin ța
bunurilor mobile existente la momentul adopt ării regimului
separației84, confuzia ar putea fi evitat ă dacă inventarul este
riguros întocmit, pe baza declara țiilor soților și mai ales a
mijloacelor de prob ă pe care ace știa le pot furniza. Neîndoielnic,
utilitatea acestui inventar este mai pregnant ă în cazul so ților ale
căror patrimonii con țin elemente consistente de natur ă mobiliară.
Dacă, din varii motive, inventarul nu se întocme ște, lipsind
astfel persoana interesat ă de un mijloc de prob ă eficient în
dovedirea naturii juridice de bun propriu, conform alin. (4) al art.
361, până la proba contrar ă se prezum ă că dreptul de proprietate
exclusivă aparține soțului posesor. Dar, cum via ța în comun
generează inevitabil o confuziune inclusiv în privin ța posesiei
bunurilor mobile corporale, de multe ori, posesia nu ar putea servi
drept mijloc de prob ă, fiind viciat ă prin caracterul s ău echivoc. În
această situație, dovada contrar ă poate fi f ăcută prin orice mijloc
de probă: registre de familie, documente de banc ă, facturi,
martori, indicii etc., cu excep ția ipotezei în care „bunul a fost
dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii, unei condi ții de
formă pentru validitate ori unor cerin țe de publicitate”, când
„dreptul de proprietate exclusiv ă nu se poate dovedi decât prin
înscrisul care îndepline ște formele cerute de lege” – alin. (5) al
art. 361 .
Din analiza art. 361 reiese c ă legiuitorul a configurat o
anumită ierarhie a mijloacelor de prob ă care pot fi invocate de
persoana interesat ă pentru dovedirea propriet ății exclusive
asupra unui bun , poziția pe care mijlocul respectiv se situeaz ă
imprimându-i acestuia o anumit ă forță probatorie:
– în vârful piramidei sunt plasate înscrisurile care
îndeplinesc exigen țele formale prev ăzute de lege (pentru acele
categorii de bunuri dobândite prin acte juridice la care se refer ă
84 Potrivit art. 361 alin. (2), un inventar se poate întocmi și pentru bunurile
mobile dobândite în timpul separa ției de bunuri.
272 alin. (5) al art. 361, dovada este exclusiv ă, în sensul c ă nu se
admite un alt mijloc de prob ă);
– treapta imediat inferioar ă este ocupat ă de inventarul
bunurilor mobile întocmit de notar;
– pe următorul palier se situeaz ă posesia, pentru ca baza
piramidei, extrem de întins ă, să fie alcătuită din orice mijloc de
probă admis de lege, supus îns ă aprecierii suverane a judec ătorilor
fondului.
Întrucât dispozi țiile art. 361 nu fac niciun fel de
distincție, ordinea în care mijloacele de prob ă pot fi invocate
trebuie urm ărită atât în raporturile dintre so ți, cât și față de
terți. Având în vedere imposibilitatea moral ă de preconstituire a
unui înscris care exist ă de cele mai multe ori între so ți,
considerăm că în relațiile dintre ei dovada ar trebui permis ă prin
orice mijloc de prob ă, fără a fi necesar ă respectarea acelei ierarhii
prestabilite de legiuitor.
Spre deosebire de alte sisteme de drept, reglementarea
română nu a consacrat expres prezum ția legală de indiviziune ,
de o incontestabil ă utilitate practic ă, potrivit c ăreia bunurile
asupra cărora niciunul dintre so ți nu poate justifica o proprietate
exclusivă sunt considerate c ă le aparțin în indiviziune, fiecare
pentru jum ătate.
Această aparentă lacună de reglementare este suplinit ă,
însă, prin apelul la dispozi țiile art. 362 alin. (1), care statueaz ă în
sensul că „aparțin acestora în proprietate comun ă pe cote-p ărți, în
condițiile legii.”
De asemenea, se poate considera c ă o asemenea prezum ție
este instituit ă implicit prin trimiterea pe care o face art. 362 alin.
(2) la art. 361.
Acest text instituie prezum ția potrivit c ăreia, în lipsa
inventarului, pân ă la proba contrar ă, dreptul de proprietate
aparține soțului posesor, de unde rezult ă că, în măsura în care
273 posesia este comun ă, se prezum ă că bunurile sunt în coproprietate,
aplicându-se prevederile art. 633, potrivit c ărora „ Dacă bunul este
stăpânit în comun, coproprietatea se prezum ă, până la proba
contrară”, cotele-p ărți fiind prezumate egale, conform art. 634
alin. (2). Desigur, aceast ă prezumție nu poate opera în cazul în
care bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivit
legii, unei condi ții de form ă pentru validitate ori unor cerin țe de
publicitate, când dreptul de proprietate exclusiv ă, respectiv de
coproprietate trebuie s ă rezulte din înscrisul care îndepline ște
formele cerute de lege.
2.2.3. Gestiunea bunurilor
Independen ța soților – tr ăsătura esen țială a regimului
separației – se manifest ă și în privin ța gestiunii bunurilor. Astfel,
sub rezerva de a- și îndeplini obliga ția privind contribu ția la
cheltuielile c ăsătoriei, fiecare so ț administreaz ă, folosește și
dispune în mod discre ționar de bunurile proprietate exclusiv ă, fără
nicio ingerin ță din partea celuilalt.
Principiul enun țat comport ă însă o serie de limitări, dictate
în special de imperativul protej ării intereselor familiei.
a) Afectarea principiului independen ței soților în gestiunea
bunurilor proprietate exclusiv ă se produce, în primul rând, prin
acțiunea unor norme juridice din structura regimului primar
imperativ, prin care se instituie un mecanism de cogestiune a
anumitor bunuri, similar celui din materia regimului comunitar
pentru actele cele mai grave.
Astfel, potrivit art. 322 , valabilitatea oric ăror acte juridice,
având ca obiect drepturile asupra locuin ței familiei sau bunurile ce
mobilează/decoreaz ă această locuință, este condi ționată de
exprimarea consim țământului scris al celuilalt so ț, chiar și în
ipoteza în care locuin ța este proprietate exclusiv ă a unuia dintre
soți.
De asemenea, în condi țiile art. 316, dac ă unul din so ți
încheie acte de dispozi ție care pun în pericol grav interesele
274 familiei, pe cale judiciar ă se poate limita dreptul so țului titular de
a dispune singur de anumite bunuri, principiul independen ței
patrimoniale fiind astfel limitat.
b) O a doua categorie de limite survine în cazul imixtiunii
unuia dintre so ți în gestiunea bunurilor personale ale celuilalt. În
principiu, se aplic ă dispozițiile dreptului comun, în func ție de
calificarea concret ă pe care interven ția unuia dintre so ți o poate
primi: de regul ă, mandat expres sau tacit ori gestiune de afaceri.
O dispozi ție special ă, reglementat ă de art. 363 alin. (1) ,
vizează situația în care unul din so ți se folose ște de bunurile
celuilalt so ț fără împotrivirea acestuia din urm ă; obligațiile care se
nasc în sarcina so țului beneficiar al folosin ței sunt cele ale unui
uzufructuar, cu excep ția celor prev ăzute de art. 723, 726 și 727
din N.C.civ. vizând inventarierea bunurilor, constituirea garan ției
pentru îndeplinirea obliga țiilor, respectiv numirea
administratorului.
În privin ța fructelor pe care acest so ț le datoreaz ă
titularului, art. 363 alin. (1) teza a II-a statuează în sensul c ă soțul
respectiv este ținut să restituie „numai fructele existente la data
solicitării lor de c ătre celălalt soț sau, dup ă caz, la data încet ării
ori schimb ării regimului matrimonial”.
2.2.4. Lichidarea regimului
În condițiile în care patrimoniile celor doi so ți sunt
complet separate, neexistând în principiu decât bunuri proprietate
exclusivă, în cazul regimului separa ției dizolvarea nu ar trebui s ă
implice o lichidare propriu-zis ă.
Neexistând dispozi ții speciale în materie, opera țiunea de
lichidare va fi guvernat ă de regulile dreptului comun privitoare la
partaj (în cazul bunurilor proprietate pe cote-p ărți), îmbog ățire
fără justă cauză, compensa ție etc. Astfel, în baza acestor prevederi
va fi efectuat partajul bunurilor pe care so ții le-au dobândit în
275 indiviziune și tot dreptului comun (al obliga țiilor) va fi supus
regimul juridic al crean țelor existente între so ți.
Pentru a înl ătura orice posibil ă interpretare echivoc ă,
legiuitorul a prev ăzut expres în art. 365 că „La încetarea
regimului separa ției de bunuri, fiecare dintre so ți are un drept de
retenție asupra bunurilor celuilalt pân ă la acoperirea integral ă a
datoriilor pe care le au unul fa ță de celălalt”. În cazul so ților,
fizionomia dreptului de reten ție pare a fi una special ă, cu o sfer ă
de cuprindere mai întins ă față de cea conturat ă de dispozi țiile
dreptului comun:85 nu mai este vorba neap ărat de un debitum cum
re iunctum , deci de o conexiune a datoriei cu lucrul (condi ție
esențială pentru invocarea dreptului de reten ție), ci de orice datorii
pe care so ții le au unul fa ță de celălalt, chiar f ără legătură cu lucrul
reținut.
85 A se vedea art. 2495-2499 din N.C.civ.
276 CAPITOLUL VI
Modificarea regimului matrimonial
Secțiunea 1. Considera ții generale
Tradițional, regimurile matrimoniale erau imutabile, ceea
ce însemna c ă, în timpul c ăsătoriei, soții nu puteau modifica sau
schimba regimul matrimonial sub imperiul c ăruia s-au c ăsătorit.
Principiul imutabilit ății a fost introdus în dreptul nostru
prin preluarea vechiului art. 1395 C.civ.fr., fiind consacrat de art.
1228 C.civ., din care rezult ă că orice conven ție matrimonial ă
făcută după încheierea c ăsătoriei este nul ă. Era, deci, permis ă
numai modificarea conven ției matrimoniale înainte de încheierea
căsătoriei.
În timp, regula imutabilit ății a fost abandonat ă.
Mutabilitatea regimului matrimonial este cu atât mai
necesară astăzi, în condi țiile creșterii instabilit ății economice a
familiei, majoritatea țărilor instituind posibilitatea so ților de a
modifica regimul matrimonial pe cale conven țională, fie în mod
liber, fie sub un anumit control judec ătoresc, pentru a permite
astfel soților să-și adapteze regimul matrimonial unor noi situa ții
patrimoniale sau profesionale, intervenite în timpul c ăsătoriei.
Secțiunea 2. Modificarea regimului matrimonial potrivit
noului Cod civil
2.1. Delimit ări conceptuale
Spre deosebire de Codul familiei, care instituie un regim
matrimonial unic, imperativ și imutabil (regimul comunit ății de
bunuri), noul Cod civil, favorabil pluralismului și flexibilit ății,
permite modificarea regimului matrimonial în timpul c ăsătoriei .
În primul rând , consider ăm că este necesar s ă se facă
distincție între modificarea conven ției matrimoniale înainte de
277 căsătorie și modificarea regimului matrimonial în timpul
căsătoriei.
Astfel, potrivit art. 336 din N.C.civ., conven ția
matrimonial ă poate fi modificat ă înainte de încheierea c ăsătoriei,
cu respectarea condi țiilor prevăzute la art. 330 (înscris autentificat
de notarul public, cu consim țământul tuturor p ărților, exprimat
personal sau prin mandatar cu procur ă autentică, specială și având
conținut predeterminat) și art. 332 (prin conven ția matrimonial ă
nu se poate deroga, sub sanc țiunea nulit ății absolute, de la
dispozițiile legale privind regimul matrimonial ales decât în
cazurile anume prev ăzute de lege. De asemenea, conven ția
matrimonial ă nu poate aduce atingere egalit ății dintre so ți,
autorității părintești sau devolu țiunii succesorale legale.)
Totodată, pentru opozabilitate fa ță de terți, trebuie
respectate condi țiile de publicitate prev ăzute de art. 334 și 335
pentru orice conven ție matrimonial ă.
Modificarea conven ției matrimoniale înainte de c ăsătorie
poate să aibă ca obiect chiar înlocuirea regimului matrimonial
inițial ales de so ți, după cum poate s ă priveasc ă doar anumite
modificări în cadrul aceluia și regim matrimonial (de exemplu, în
cadrul regimului comunit ății conven ționale viitorii so ți adaugă
sau, după caz, elimin ă clauza de preciput).
Modificarea conven ției matrimoniale înainte de c ăsătorie
se realizeaz ă cu acordul tuturor persoanelor care au participat la
încheierea ei .
În schimb, modificarea regimului matrimonial se
realizează în timpul c ăsătoriei , după ce regimul matrimonial ales
la încheierea c ăsătoriei și-a produs efecte. Și aceasta presupune
încheierea unei conven ții, care trebuie s ă îndeplineasc ă toate
condițiile conven ției matrimoniale.
Deosebirea dintre cele dou ă ipoteze constă, așadar, în
faptul că, înainte de încheierea c ăsătoriei vorbim de modificarea
convenției matrimoniale (pentru c ă nu exist ă încă un regim
matrimonial aplicabil), pe când în timpul c ăsătoriei se modific ă
însuși regimul matrimonial. Modificarea conven ției matrimoniale
278 înainte de c ăsătorie presupune prezen ța tuturor celor care au
participat la încheierea ei (a viitorilor so ți, dar și, după caz, a
terților care au f ăcut donații, potrivit principiului simetriei actelor
juridice), în timp ce modificarea regimului matrimonial în timpul
căsătoriei se realizeaz ă doar cu acordul so ților.
În al doilea rând , noul Cod civil face distinc ție între
modificarea conven țională (art. 369) și cea judiciară a regimului
matrimonial (art. 370-art. 372).
Art. 369 prevede posibilitatea modific ării regimului
matrimonial dup ă cel puțin un an de la încheierea c ăsătoriei, cu
respectarea condi țiilor prev ăzute de lege pentru conven țiile
matrimoniale. Aceasta este o modificare convențională.
Modificarea judiciară are în vedere trecerea pe cale
judiciară de la regimul comunit ății de bunuri la regimul separa ției
de bunuri, la cererea unuia dintre so ți, dacă, prin actele încheiate,
celălalt soț pune în pericol interesele patrimoniale ale familiei.
2.2. Modificarea conven țională a regimului
matrimonial
2.2.1. Reglementare
Potrivit art. 369 din N.C.civ ., „(1) Dup ă cel puțin un an de
la încheierea c ăsătoriei, so ții pot, ori de câte ori doresc, s ă
înlocuiasc ă regimul matrimonial existent cu un alt regim
matrimonial ori s ă îl modifice, cu respectarea condi țiilor prevăzute
de lege pentru încheierea conven țiilor matrimoniale.
(2) Dispozi țiile art. 291, 334, 335 și 361 sunt aplicabile în mod
corespunz ător.
(3) Creditorii prejudicia ți prin schimbarea sau lichidarea
regimului matrimonial pot formula ac țiunea revocatorie în termen
de un an de la data la care au fost îndeplinite formalit ățile de
publicitate sau, dup ă caz, de când au luat cuno ștință mai înainte de
aceste împrejur ări pe altă cale.
279 (4) Creditorii prev ăzuți la alin. (3) pot invoca oricând, pe cale
de excepție, inopozabilitatea modific ării sau lichid ării regimului
matrimonial f ăcute în frauda intereselor lor.”
2.2.2. Condi ții de fond
Din cuprinsul art. 369 alin. (1), rezult ă că modificarea
directă a regimului matrimonial presupune încheierea unei
convenții matrimoniale, prin care fie se înlocuie ște regimul
matrimonial sub imperiul c ăruia soții s-au căsătorit, fie, dup ă caz,
soții aduc anumite modific ări în cadrul aceluia și regim
matrimonial.
Conven ția matrimonial ă prin care se modific ă regimul
matrimonial trebuie s ă îndeplineasc ă unele condi ții generale de
validitate ale contractelor, precum și unele condi ții speciale.
2.2.2.1. Condi ții generale.
Modificarea regimului matrimonial presupune
consimțământul liber și neviciat al so ților.
Chiar dac ă la încheierea conven ției matrimoniale ini țiale
au fost p ărți și alte persoane decât viitorii so ți, consim țământul
acestor persoane nu este necesar la modificarea conven ției
matrimoniale în timpul c ăsătoriei, spre deosebire de situa ția în
care conven ția matrimonial ă se modific ă înainte de celebrarea
căsătoriei.
Astfel, art. 369 alin. (1) se referă expres la so ții care pot s ă
modifice regimul matrimonial în timpul c ăsătoriei, de unde rezult ă
că, deși la încheierea conven ției matrimoniale au participat și alte
persoane, ra țiune pentru care, potrivit art. 330 alin. (1) , convenția
matrimonial ă se încheie „cu consim țământul tuturor p ărților”,
pentru modificarea regimului matrimonial nu se cere și
consimțământul acestora.
În ceea ce prive ște capacitatea , întrucât minorul care s-a
căsătorit dobânde ște capacitate deplin ă de exerci țiu, poate s ă
280 încheie singur o asemenea conven ție matrimonial ă de modificare
a regimului matrimonial.
2.2.2.2. Condi ție special ă.
Noul Cod civil instituie condi ția ca de la data încheierii
căsătoriei să fi trecut cel pu țin un an. Dup ă împlinirea acestui
termen, so ții pot modifica regimul matrimonial ori de câte ori
doresc.
2.2.2.3. Limitele modific ării regimului matrimonial.
La modificarea regimului matrimonial trebuie s ă se țină
seama de limitele impuse conven ției matrimoniale. Astfel, în ceea
ce prive ște obiectul conven ției matrimoniale modificatoare,
trebuie avute în vedere dispozi țiile art. 332 alin. (1) care
statuează că „Prin conven ția matrimonial ă nu se poate deroga, sub
sancțiunea nulit ății absolute, de la dispozi țiile legale privind
regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prev ăzute de
lege” și, de asemenea, prevederile art. 312 alin. (2) , potrivit
cărora, “Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate
deroga de la dispozi țiile prezentei sec țiuni, dacă prin lege nu se
prevede altfel.”
2.2.3. Condi ții de form ă
2.2.3.1. Condi ții ad validitatem.
Este cerut ă ad validitatem forma autentic ă notarială, ca și
pentru încheierea conven ției matrimoniale.
2.2.3.2. Condi ții de opozabilitate fa ță de terți.
Pentru opozabilitate fa ță de terți, modificarea regimului
matrimonial este supus ă măsurilor de publicitate.
Despre modificarea conven ției matrimoniale se face
mențiune în actul de c ăsătorie, iar, dac ă unul dintre so ți este
comerciant, și în registrul comer țului.
281 Potrivit noului Cod civil, sunt aplicabile dispozi țiile
privind publicitatea conven ției matrimoniale, astfel încât
modificarea conven țională a regimului matrimonial trebuie s ă fie
înscrisă în Registrul na țional notarial al regimurilor matrimoniale,
pentru opozabilitate fa ță de terți.
În plus, pentru a fi opozabil ă terților, este necesar ca prin
modificarea regimului matrimonial so ții să nu fi urm ărit fraudarea
intereselor ter ților. Prin urmare, chiar dac ă s-au îndeplinit
formalitățile de publicitate, modificarea regimului matrimonial nu
este opozabil ă terților, dacă modificarea s-a f ăcut în frauda
intereselor lor.
În acest sens, creditorii prejudicia ți prin schimbarea sau
lichidarea regimului matrimonial pot formula ac țiunea revocatorie
în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite
formalitățile de publicitate sau, dup ă caz, de când au luat
cunoștință mai înainte de aceste împrejur ări pe altă cale. Ei pot
invoca oricând, pe cale de excep ție, inopozabilitatea modific ării
sau lichid ării regimului matrimonial f ăcute în frauda intereselor
lor86.
2.2.4. Efectele modific ării conven ționale a
regimului matrimonial
Între soți, modificarea produce efecte, în principiu, de la
data încheierii conven ției în forma autentic ă notarială.
Față de terți, efectele se produc de la data îndeplinirii
formalităților de publicitate.
În funcție de întinderea sau amploarea modific ărilor,
rezultatul poate s ă fie o înlocuire a regimului matrimonial cu un
altul sau modificarea regimului existent.
Astfel, so ții pot opta pentru o schimbare total ă a regimului
matrimonial, de exemplu , pot trece de la regimul de comunitate la
un regim de separa ție de bunuri sau invers. În acest caz,
abandonarea unui regim matrimonial în favoarea altuia, de alt tip,
86 Acțiunea revocatorie este reglementat ă în N.C.civ. în art. 1562-1565.
282 implică încetarea și, după caz, lichidarea regimului matrimonial
anterior. De exemplu , dacă se trece de la regimul comunit ății la
regimul separa ției de bunuri, încetarea regimului comunit ății de
bunuri va fi urmat ă de lichidarea acestuia, în special de
împărțeala bunurilor comune, f ără însă ca legea s ă impună soților
ca împărțeala să se facă odată cu schimbarea regimului sau într-un
anumit termen de la data schimb ării. Sub acest aspect, trebuie
remarcat faptul c ă nu atât modificarea în sine a regimului
matrimonial ar putea s ă aducă atingere creditorilor, cât eventualul
partaj fraudulos al bunurilor comune, prin care, de exemplu, so ții
convin ca anumite bunuri s ă fie atribuite unuia dintre so ți, pentru a
frauda pe creditorii celuilalt so ț, prin mic șorarea dreptului de gaj
general al creditorilor chirografari. În acest caz, îns ă, creditorul
are la îndemân ă acțiunea revocatorie împotriva actului de
împărțeală făcut în frauda lui, potrivit art. 369 alin. (3).
În cazul în care se trece de la un regim de separa ție de
bunuri la un regim de comunitate, de regul ă, nu se ridic ă
asemenea probleme complicate legate de lichidarea regimului
matrimonial, de și nu este exclus ă nici în cadrul separa ției
existența unor bunuri în coproprietate, care pot fi supuse
împărțelii.
Cu atât mai mult, dac ă se menține regimul comunit ății, dar
se modific ă doar întinderea comunit ății – în sensul restrângerii sau
al extinderii -, nu este necesar ă lichidarea regimului matrimonial
anterior.
Pe de altă parte, so ții pot opta pentru o schimbare par țială
a regimului matrimonial, în sensul c ă pot să modifice doar regimul
unuia sau al anumitor bunuri ori regulile referitoare la gestiunea
bunurilor sau cele care privesc lichidarea regimului matrimonial,
în condițiile art. 367.
283 2.3. Modificarea judiciar ă a regimului comunit ății
de bunuri
2.3.1. Condi ții
Potrivit art. 370 alin. (1 ) din N.C.civ ., „Dacă regimul
matrimonial al so ților este cel al comunit ății legale sau
convenționale, instan ța, la cererea unuia dintre so ți, poate
pronunța separația de bunuri, atunci când cel ălalt soț încheie acte
care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei.”
Se reglementeaz ă, astfel, posibilitatea unei modific ări
judiciare a regimului comunit ății, la cererea unuia dintre so ți,
constând în instituirea unui regim de separa ție de bunuri, care î și
va avea temeiul în hot ărârea judec ătorească.
Noțiunea de „interese patrimoniale ale familiei” este una
de fapt , al cărei conținut se determin ă de instan ța de judecat ă de la
caz la caz. Instan ța trebuie s ă stabileasc ă existența unei leg ături de
cauzalitate între actele s ăvârșite de unul dintre so ți și „starea de
pericol” pe care aceste acte o genereaz ă.
Potrivit alin. (2) al art. 370 , instanța va face aplicarea
dispozițiilor art. 357, ceea ce înseamn ă că instituirea judiciar ă a
regimului separa ției de bunuri este precedat ă de lichidarea
regimului comunit ății de bunuri.
Prin aceasta, modificarea judiciar ă a comunit ății de bunuri
se deosebe ște de simpla împ ărțeală judiciară a bunurilor în timpul
căsătoriei, care potrivit art. 358 alin. (4) nu implic ă și modificarea
regimului matrimonial.
Potrivit alin. (3) al art. 370 , dispozițiile art. 361 se aplic ă
în mod corespunz ător. Aceasta înseamn ă că se va proceda la
întocmirea inventarului bunurilor mobile proprii, care este supus
formalităților de publicitate a conven țiilor matrimoniale. Nu
rezultă, însă, din text dac ă, prin aceea și hotărâre judec ătorească,
284 instanța ia act și de inventarul bunurilor mobile sau dac ă
inventarul va fi întocmit separat de notarul public, la cererea
soților. Evident, cea mai simpl ă soluție ar fi aceea ca, prin
hotărârea judec ătorească, instanța să ia act și de inventar.
2.3.2 Efectele modific ării judiciare a comunit ății
de bunuri
2.3.2.1. Efectele între so ți.
Potrivit art. 371 , separația de bunuri pronun țată de către
instanță face ca regimul matrimonial anterior s ă înceteze, iar
soților li se aplic ă regimul matrimonial prev ăzut la art. 360-
365. Între so ți, efectele separa ției se produc retroactiv, nu de la
data hotărârii judec ătorești, ci de la data formul ării cererii, cu
excepția cazului în care instan ța, la cererea oric ăruia dintre ei,
dispune ca aceste efecte s ă li se aplice chiar de la data separa ției în
fapt.
Măsura trecerii la separa ția de bunuri este una definitiv ă,
nefiind prev ăzută posibilitatea pentru so ți de a cere instan ței
modificarea ulterioar ă a măsurii.
În acest context, se pune întrebarea dac ă soții pot modifica,
ulterior, acest regim pe cale conven țională, de exemplu, în
vederea reinstituirii comunit ății de bunuri. Se pare c ă nu există
niciun impediment legal, dat fiind c ă art. 369 alin. (1) are în
vedere înlocuirea conven țională a „regimului matrimonial existent
cu un alt regim”, f ără să distingă după cum temeiul regimului
matrimonial înlocuit este legal, conven țional sau judiciar.
2.3.2.2. Efectele fa ță de terți.
În primul rând , precizăm că potrivit art. 372 alin. (1) ,
creditorii so ților nu pot cere separa ția de bunuri, dar pot interveni
în cauză. Într-adev ăr, dreptul de a cere separa ția de bunuri este un
drept personal al so ților, dat fiind și caracterul motivelor care pot
justifica o asemenea m ăsură (interesele familiei).
285 De asemenea, conform alin. (2) , convenția matrimonial ă
nu poate fi opus ă terților cu privire la actele încheiate de ace știa
cu oricare dintre so ți înainte de încheierea c ăsătoriei.
În al doilea rând , pentru opozabilitate fa ță de terți, alin.
(3) al art. 370 prevede c ă se aplic ă în mod corespunz ător
dispozițiile:
– art. 291, ceea ce înseamn ă că despre aceast ă schimbare
judiciară se va face men țiune pe actul de c ăsătorie;
– art. 334 privind înscrierea acestei modific ări în Registrul
național notarial al regimurilor matrimoniale, precum și în
celelalte registre pentru opozabilitate fa ță de terți;
– art. 335, potrivit c ăruia „(1) Conven ția matrimonial ă nu
poate fi opus ă terților cu privire la actele încheiate de ace știa cu
unul dintre so ți decât dac ă au fost îndeplinite formalit ățile de
publicitate prev ăzute la art. 334 sau dac ă terții au cunoscut-o pe
altă cale.
Prin aplicarea „în mod corespunz ător” a acestui text,
înseamnă că hotărârea judec ătorească prin care s-a instituit
regimul separa ției de bunuri nu poate fi opus ă terților decât dac ă
au fost îndeplinite formalit ățile de publicitate prev ăzute la art. 334
sau dacă terții au cunoscut-o pe alt ă cale. De asemenea, separa ția
de bunuri instituit ă prin hotărâre judec ătorească nu poate fi opus ă
terților cu privire la actele încheiate cu oricare dintre so ți înainte
de modificarea judiciar ă a regimului matrimonial.
În sfârșit, potrivit alin. (2) al art. 372 , „Dispozi țiile art.
369 alin. (3) și (4) se aplic ă în mod corespunz ător.”
Aceasta înseamn ă că, în măsura în care ter ții au fost
prejudicia ți prin instituirea regimului separa ției de bunuri, ei au la
îndemână acțiunea paulian ă (revocatorie) în termen de un an de la
data la care au fost îndeplinite formalit ățile de publicitate sau,
după caz, de la data la care au luat cuno ștință mai înainte de
hotărârea judec ătorească prin care s-a instituit separa ția de bunuri.
286 De asemenea, ei pot, pe cale de excep ție, să invoce oricând
inopozabilitatea noului regim al separa ției de bunuri, respectiv
inopozabilitatea lichid ării regimului comunit ății de bunuri, dac ă
dovedesc c ă schimbarea sau lichidarea judiciar ă a regimului
matrimonial s-a f ăcut în frauda intereselor lor.
287 TITLUL VII
DESFACEREA C ĂSĂTORIEI
CAPITOLUL 1
Considera ții generale. No țiunea de „desfacere a
căsătoriei”. Reglementare
Desfacerea c ăsătoriei, divor țul, este singura modalitate de
disoluție a căsătoriei valabil încheiate. În sistemul actual
reglementat de Codul familiei, divor țul este posibil numai pe cale
judiciară, putând fi pronun țat la inițiativa unuia din so ți sau pe
temeiul consim țământului ambilor so ți. Divorțul stinge, la data
rămânerii irevocabile a hot ărârii instan ței, principalele efecte ale
actului juridic al c ăsătoriei în raporturile dintre so ți, în special
efectele de natur ă personală.
Codul familiei consacr ă instituției desfacerii c ăsătoriei
Capitolul IV al Titlului I, art. 37-44 , dispozițiile dreptului material
completându-se cu cele ale Codului de procedur ă civilă privitoare
la divorț, art. 607-619, prin care se instituie o procedur ă specială,
derogatorie de la dreptul comun, de urmat în toate pricinile având
ca obiect desfacerea c ăsătoriei.
Dispozi țiile relative la divor ț au fost substan țial modificate
prin Legea nr. 59/199387 și, comparând textele (avem în vedere
textul de referin ță, art. 38 C.fam, în reglementarea anterioar ă și
ulterioară intervenției legiuitorului), remarc ăm abandonarea prin-
cipiului caracterului excep țional al desfacerii c ăsătoriei. Aceea și
modificare legislativ ă a reintrodus divor țul prin consim țământ
mutual, prev ăzându-se c ă, în anumite condi ții, căsătoria poate fi
desfăcută și „numai pe baza acordului ambilor so ți” art. 38 alin.
(2) C.fam.
87 M.Of. nr. 177 din 26 iulie 1993.
288 În fine, spre deosebire de vechea reglementare, când
alienația mintală cronică putea fi invocat ă în susținerea cererii de
divorț88 numai de so țul lezat de consecin țele maladiei,89 nu și de
însuși soțul bolnav, sub imperiul reglement ărilor astăzi în vigoare
„oricare dintre so ți poate cere divor țul atunci când starea s ănătății
sale face imposibil ă continuarea c ăsătoriei” (art. 38 alin. (3)
C.fam.).
Analiza dispozi țiilor referitoare la desfacerea c ăsătoriei
indică preferința legiuitorului pentru sistemul (concep ția) mixt
asupra divor țului, privit deopotriv ă ca remediu și ca sancțiune: ca
remediu pentru c ă, datorită unor motive temeinice, raporturile
dintre so ți sunt grav v ătămate; ca sanc țiune, fiindc ă
imposibilitatea continu ării căsătoriei implic ă vinovăția unuia sau a
ambilor so ți, afară de, subliniem înc ă de pe acum, culpa exclusiv ă
a soțului reclamant. În cazul divor țului prin acordul so ților,
consimțământul mutual al acestora, exprimat st ăruitor, are
semnifica ția unei prezum ții peremptorii a motivelor temeinice de
divorț, din cauza c ărora continuarea c ăsătoriei nu mai este
posibilă90.
88 Reamintim c ă alienația, precum și debilitatea mintal ă, existente în momentul
încheierii c ăsătoriei atrag nulitatea absolut ă a actului juridic al c ăsătoriei (art. 9
și 19 C.fam.). În contextul motivelor de divor ț, avem în vedere aliena ția mintală
survenită ulterior încheierii c ăsătoriei.
89 De exemplu, s-a decis c ă reclamantul, suferind de schizofrenie medical
confirmat ă, nu poate pretinde c ă relațiile de familie sunt deteriorate din cauza
stării sale de s ănătate și că, pentru el, continuarea c ăsătoriei este imposibil ă –
Trib. jud. Constan ța, decizia civil ă nr. 201/1987 , R.R.D. nr. 7/1987, p. 69-70.
90 Curtea Constitu țională, sesizată cu excep ția de neconstitu ționalitate a
prevederilor art. 37 și art. 38 C.fam., în raport cu dispozi țiile art. 26 alin. (1) din
Constituție, care proclam ă rolul autorit ăților publice în respectarea și ocrotirea
vieții de familie, întrucât textele criticate îng ăduie „posibilitatea de a divor ța cu
ușurință", subminând astfel „familia și societatea", s-a pronun țat în sensul
respingerii excep ției, apreciind, în esen ță, că „instanțele de judecat ă dispun de
instrumente legale pentru a nu permite desfacerea cu u șurință a căsătoriei, pe
care trebuie s ă le aplice în litera și spiritul lor, ac ționând astfel în sensul
îndeplinirii obliga ției ce revine autorit ăților publice de a respecta și ocroti via ța
de familie. Este, astfel, îmbinat ra țional principiul stabilit ății căsătoriei cu
admisibilitatea desfacerii ei, când continuarea c ăsătoriei nu mai este posibil ă." –
289 Noua reglementare a Codului civil modific ă în mod
radical concep ția clasic ă legată de desfacerea c ăsătoriei,
aducând în discu ție posibilitatea realiz ării divorțului pe cale
administrativ ă sau prin procedur ă notarial ă, introducând
criterii mult mai relaxate din perspectiva cazurilor de divor ț
edictate prin lege.
Decizia nr. 163 din 22 mai 2001 (M.Of. nr. 453 din 9 august 2001). În acela și
sens, constatând c ă nu există temeiuri pentru a se reconsidera jurispruden ța în
materie, Decizia nr. 311 din 6 aprilie 2006 a Curții Constitu ționale (M.Of. nr.
402 din 9 mai 2006).
290 CAPITOLUL 2
Cazurile de divor ț
Potrivit actualei reglement ări a art. 37 alin. (2) C.fam.,
„căsătoria se poate desface prin divor ț.”
Desfacerea c ăsătoriei presupune existen ța unei căsătorii
valabil încheiate ale c ărei efecte se sting pentru viitor, divor țul
fiind urmare a manifest ării de voin ță a unuia sau a ambilor so ți
care nu mai consider ă posibilă continuarea rela țiilor de căsătorie.
După cum rezult ă din prevederile cuprinse în art. 38
C.fam., desfacerea c ăsătoriei poate fi pronun țată fie la ini țiativa
unuia dintre so ți, fie pe temeiul consim țământului ambilor so ți.
Divorțul prin acordul so ților în actuala reglementare poate
fi solicitat dac ă de la data încheierii c ăsătoriei a trecut mai mult de
un an și dacă din căsătorie nu au rezultat copii minori.
Deși nu este prev ăzută în mod explicit printre cerin țele
divorțului prin consim țământ mutual, existen ța și caracterul liber,
neviciat al consim țământului so ților în sensul desfacerii c ăsătoriei
este subîn țeleasă; de fapt, existen ța acordului acestora este
premisa declan șării și condiția finalizării procedurii judiciare.
Așa cum stabile ște art. 6131 alin. (2) din C.pr.civ., primind
cererea de divor ț formulat ă în condi țiile art. 38 alin. (2) C.fam.,
președintele instan ței va verifica existen ța consim țământului
soților, după care va fixa un termen de 2 luni în ședință publică,
termen la care instan ța va verifica dac ă soții stăruie în desfacerea
căsătoriei pe baza acordului lor și, în caz afirmativ, va trece la
judecarea cererii.
Din interpretarea art. 38 alin. (1) , potrivit c ăruia „Instan ța
judecătorească poate desface c ăsătoria prin divor ț atunci când,
datorită unor motive temeinice, raporturile dintre so ți sunt grav
vătămate și continuarea c ăsătoriei nu mai este posibil ă”, deducem
următoarele condiții cumulative ale acestui divor ț din culpă:
– există motive temeinice de divor ț;
– motivele temeinice invocate au v ătămat grav rela țiile
dintre soți;
291 – continuarea c ăsătoriei nu mai este posibil ă.
În conformitate cu noua reglementare prevăzută de art.
373 N.C.civ., divor țul poate avea loc:
– prin acordul so ților, la cererea ambilor so ți, sau a unuia
dintre soți acceptat ă de celălalt soț;
– atunci când din cauza unor motive temeinice raporturile
dintre soți sunt grav v ătămate și continuarea c ăsătoriei nu mai este
posibilă;
– la cererea unuia dintre so ți, după o separare în fapt care a
durat cel pu țin doi ani;
– la cererea aceluia dintre so ți a cărui stare de s ănătate face
imposibil ă continuarea c ăsătoriei.
Este evident c ă noua reglementare abordeaz ă cazurile de
divorț și motivele de divor ț într-o manier ă mult mai relaxat ă și
mai puțin formalist ă, încercând o adaptare a instrumentelor
juridice la realit ățile societății moderne.
Abordând prima posibilitate – divor țul prin acord -,
constatăm că, în sistemul actual reglementat de art. 38 alin. (2)
C.fam., acesta se realizeaz ă numai pe cale judiciar ă, cu
respectarea urm ătoarelor condi ții:
– trecerea a mai mult de un an de la încheierea c ăsătoriei;
– inexisten ța unor copii minori n ăscuți din căsătorie;
– existen ța consimțământului so ților;
– existen ța unei cereri formulate de ambii so ți în fața
instanței competente.
În literatura de specialitate, se apreciaz ă că termenul de un
an, stabilit prin art. 38 alin. (2) lit. a) C.fam., nu este nici de
prescripție, nici de dec ădere91, prin urmare se va socoti pe zile
91 A se vedea I.P Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit. , p. 203.
Termenul de un an din aceast ă materie aminte ște, prin durata și, mai ales, prin
funcțiile sale – condi ție de exercitare a dreptului subiectiv, condi ție de
admisibilitate a cererii – de termenul stabilit în materie de declarare
judecătorească a dispariției și a morții: art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954
prevede c ă declararea judec ătorească a dispari ției poate avea loc numai dac ă a
trecut un an de la data ultimelor știri, din care rezult ă că persoana era în via ță,
292 întregi, fără a se lua în calcul ziua încheierii c ăsătoriei – practic,
ziua de plecare fiind cea de-a doua zi de c ăsătorie, termenul
considerându-se împlinit în ziua și luna corespunz ătoare
momentului ini țial.92
Noile texte ale Codului civil , respectiv art. 373 lit.a) și
art.375-378 instituie, pe de o parte, posibilitatea realiz ării
divorțului prin acord pe cale judiciar ă, iar pe de alt ă parte,
posibilitatea desfacerii c ăsătoriei prin acord, pe cale notarial ă
sau administrativ ă.
Secțiunea 1. Divor țul prin acordul so ților pe cale judiciar ă
Art. 374 N.C.civ. stabile ște că divorțul prin acordul so ților
poate fi solicitat instan ței de judecat ă în următoarele condi ții:
– indiferent de data încheierii c ăsătoriei;
– indiferent de existen ța sau nu a unor copii minori
rezultați din căsătorie;
– în condi țiile existen ței consim țământului so ților,
consimțământ liber și neviciat;
– la cererea ambilor so ți sau a unuia dintre so ți acceptat ă de
celălalt soț.
O analiză comparativ ă a dispozi țiilor în vigoare în prezent
și a celor aduse în discu ție în noul Cod civil relevă o extindere
important ă a ariei de inciden ță a divor țului prin acordul
părților, fiind dat ă posibilitatea desfacerii c ăsătoriei în ace ști
termeni și pentru so ții ce au copii minori n ăscuți din căsătorie. De
asemenea, apreciem ca deosebit de important ă abordarea mai
puțin formalist ă din perspectiva desfiin țării unor termene stricte
iar alin. (3) al aceluia și text dispune c ă declararea judec ătorească a morții nu va
fi precedat ă de declararea dispari ției dacă a trecut cel pu țin un an de la data
împrejurării în care a avut loc dispari ția, împrejur ări care sunt de natur ă să
justifice moartea prezumat ă a celui disp ărut.
92 De exemplu, dac ă încheierea c ăsătoriei a avut loc pe data de 15 martie 2001,
termenul de un an s-a împlinit la 16 martie 2002.
293 de respectat cu privire la durata c ăsătoriei, putându-se adresa
instanței cu o solicitare de desfacere a c ăsătoriei prin acordul
părților indiferent de data încheierii c ăsătoriei.
Subliniem faptul c ă divorțul prin acordul so ților nu poate
fi admis în niciun caz dac ă unul dintre so ți este pus sub
interdicție. În toate împrejur ările, instan ța învestit ă cu
soluționarea cererii de desfacere a c ăsătoriei prin acordul so ților
este obligat ă să verifice existen ța consim țământului liber și
neviciat al fiec ărui soț.
Secțiunea 2. Divor țul prin acordul so ților pe cale
administrativ ă sau prin procedur ă notarială
Modernitatea dispozi țiilor noului Cod civil este, îns ă,
relevată pe deplin în abordarea absolut revolu ționară pentru
sistemul de drept român a posibilit ății desfacerii c ăsătoriei prin
acordul so ților în fața unui notar sau în fa ța unui ofi țer de stare
civilă.
Art. 375 N.C.civ. stabile ște că dacă soții sunt de acord cu
divorțul și nu au copii minori n ăscuți din căsătorie sau adopta ți,
pot solicita desfacerea c ăsătoriei în fa ța ofițerului de stare civil ă
sau a unui notar public de la locul c ăsătoriei sau de la locul ultimei
locuințe comune a so ților.
Rezultă, deci, că se poate solicita desfacerea c ăsătoriei prin
acordul so ților pe cale notarial ă sau administrativ ă în următoarele
condiții:
– inexisten ța din căsătorie a unor copii minori, copii
născuți din căsătorie sau adopta ți;
– existența acordului so ților;
– la cererea comun ă a ambilor so ți.
Similar cu reglementarea actual ă a divorțului prin acordul
soților, în noua procedur ă de desfacere a c ăsătoriei prin acord pe
cale administrativ ă sau prin procedur ă notarială se instituie un
termen de 30 de zile de la primirea cererii de c ătre ofițerul de stare
294 civilă sau notarul public pentru eventuala retragere a cererii de
divorț.
După expirarea acestui termen, ofi țerul de stare civil ă sau
notarul public vor verifica dac ă soții stăruie să divorțeze și dacă
există consimțământul lor liber și neviciat în acest scop. Dac ă soții
vor stărui în divor ț, ofițerul de stare civil ă sau notarul public vor
proceda la eliberarea unui certificat de divor ț în care nu se vor
face mențiuni cu privire la culpa so ților.
Este interesant de v ăzut faptul c ă, în acest gen de
procedură, se va realiza finalizarea solicit ărilor prin eliberarea
directă a unui certificat de divor ț, document cu caracter
administrativ, care presupunem c ă nu va îmbr ăca, din punctul de
vedere al motiv ării și al formei, cerin țele prevăzute în prezent
pentru hot ărârile judec ătorești.
Din interpretarea dispozi țiilor art. 376 alin. (4) și (5) și
art. 378 N.C.civ., apreciem c ă decizia luat ă de ofițerul de stare
civilă sau de notarul public, atunci când admite solicitarea so ților
și procedeaz ă la eliberarea certificatului de divor ț, nu este supus ă
niciunei c ăi de atac , rămânând îns ă în discu ție posibilitatea
formulării unor cereri în temeiul legii contenciosului
administrativ.
Pentru a se putea realiza desfacerea c ăsătoriei în aceast ă
procedură este esen țial ca părțile să se înțeleagă cu privire la
numele de familie pe care urmeaz ă să-l poarte dup ă divorț. În
ipoteza unor divergen țe dintre so ți pe acest aspect, ofi țerul de
stare civil ă sau notarul public vor emite o dispozi ție de respingere
a cererii de divor ț, îndrumând so ții să se adreseze instan ței de
judecată, în condi țiile reglementate de art. 374 din N.C.civ. pentru
divorțul prin acordul so ților pe cale judiciar ă.
În ceea ce prive ște celelalte cereri formulate de so ți cu
privire la alte efecte ale divor țului asupra c ărora soții nu se
înțeleg, competen ța de solu ționare a acestora revine instan ței de
judecată.
În contextul în care divor țul prin acordul so ților pe cale
administrativ ă sau prin procedur ă notarială introduce posibilitatea
295 de a determina competen ța în raport de locul încheierii c ăsătoriei
sau de locul ultimei locuin țe comune a so ților, se pune în mod
necesar problema reglement ării unui circuit al comunic ărilor de
ordin administrativ prin care s ă se poată realiza în mod eficient
mențiunile necesare în actul de c ăsătorie în scopul inform ării
publice a ter ților.
Astfel, art. 377 din N.C.civ. stabile ște că, dacă solicitarea
de divorț este depus ă chiar la prim ăria unde s-a încheiat c ăsătoria,
ofițerul de stare civil ă, după emiterea certificatului de divor ț, va
face men țiunile necesare în actul de c ăsătorie. În situa ția în care
cererea a fost înregistrat ă la primăria în a cărei rază teritorială soții
au avut ultima locuin ță comună, ofițerul de stare civil ă, imediat
după emiterea certificatului de divor ț, va înainta o copie certificat ă
a acestuia la prim ăria locului unde s-a încheiat c ăsătoria, aceasta
urmând a efectua men țiunile necesare în certificatul de c ăsătorie.
În ipoteza constat ării desfacerii c ăsătoriei prin acordul
soților de c ătre notarul public, notarul va emite certificatul de
divorț și va înainta de îndat ă o copie certificat ă a acestuia la
primăria locului unde s-a încheiat c ăsătoria, aceasta urmând a
efectua men țiunile necesare în certificatul de c ăsătorie.
Arătam mai devreme c ă, în ipoteza în care so ții nu se
înțeleg cu privire la numele de familie pe care s ă-l poarte dup ă
divorț, ofițerul de stare civil ă sau notarul public emite o dispozi ție
de respingere a cererii de divor ț. În practic ă, însă, se poate pune și
problema refuzului acestor agen ți ai autorit ății publice de a
proceda la desfacerea c ăsătoriei, dac ă nu sunt întrunite condi țiile
art. 375 N.C.civ. Legiuitorul a avut în vedere ca, în aceste situa ții,
să precizeze foarte clar în art. 378 alin. (2) N.C.civ. c ă împotriva
acestui refuz nu exist ă nicio cale de atac. Aceasta nu exclude
posibilitatea ca so ții să se adreseze cu o cerere de divor ț instanței
de judecat ă, cerere formulat ă în conformitate cu oricare din
motivele reglementate de art. 373 N.C.civ. Dac ă refuzul ofi țerului
de stare civil ă sau al notarului public de a constata desfacerea
căsătoriei prin acordul so ților și de a emite certificatul de divor ț
este un refuz abuziv, oricare dintre cei doi so ți se poate adresa pe
296 cale separat ă pentru repararea prejudiciului instan ței competente
în materie.
Secțiunea 3. Divor țul din culp ă
Potrivit celor deja me ționate, în actuala reglementare a art.
38 alin. (1) C.fam, „Instan ța judecătorească poate desface
căsătoria prin divor ț atunci când, datorit ă unor motive temeinice,
raporturile dintre so ți sunt grav v ătămate și continuarea c ăsătoriei
nu mai este posibil ă”. Cauzele concrete ale desfacerii c ăsătoriei nu
sunt individualizate în legisla ția noastră; ele pot fi de natur ă
subiectivă, fondate pe conduita culpabil ă a unuia sau a ambilor
soți și care a condus la deteriorarea rela țiilor de familie art. 38
alin. (1) C.fam., sau de natur ă obiectivă, neimputabile vreunuia
dintre soți, practic vorbim aici de boala grav ă a unuia din so ți,
boală care face imposibil ă continuarea c ăsătoriei art. 38 alin. (3)
C.fam.
În reglementarea noului Cod civil – art. 373 lit.b),
art.379-380 , se poate pronun ța divorțul din culp ă atunci când din
cauza unor motive temeinice raporturile dintre so ți sunt grav
vătămate și continuarea c ăsătoriei nu mai este posibil ă, păstrându-
se, practic, termenii edicta ți în actualul Cod al familiei. Elementul
de noutate este adus, îns ă, de posibilitatea pronun țării divorțului
chiar dacă în totalitate culpa apar ține reclamantului.
Motivele de natur ă subiectiv ă, evocând responsabilitatea a
cel puțin unuia dintre so ți, sunt lăsate la aprecierea instan ței; în loc
de a le enumera, chiar exemplificativ, legiuitorul a preferat s ă
acorde judec ătorului libertate deplin ă în aprecierea temeiniciei
motivelor invocate , ținând seama de toate circumstan țele care
particularizeaz ă o speță determinat ă, urmând s ă decidă desfacerea
căsătoriei numai atunci când motivele, a c ăror realitate a fost
dovedită, sunt cu adev ărat serioase și severe, prin natura și
gravitatea lor compromi țând relațiile dintre so ți.
297 În practica judiciar ă au fost re ținute ca fiind întemeiate
motive precum: sustragerea îndelungat ă și nejustificat ă a soțului
pârât de la obliga ția de a convie țui dacă, în raport de împrejur ările
cauzei, stabilite pe baza probelor administrate, instan ța și-a format
convingerea c ă despărțirea faptic ă este definitiv ă, nefiind cu
putință reluarea vie ții conjugale93; actele de violen ță fizică sau/și
verbală ale unuia dintre so ți, mai cu seam ă când nu este vorba de
„simple accidente”94; infidelitatea unuia dintre so ți; existența unor
nepotriviri de ordin fiziologic95.
Motivele de divor ț invocate și dovedite în cursul
procesului permit instan ței, în prezent, s ă stabileasc ă culpa unuia
sau a ambilor so ți în destrămarea căsniciei. Cu toate c ă divorțul nu
intervine exclusiv cu titlu de sanc țiune îndreptat ă împotriva
soțului ori a so ților vinova ți, ci deopotriv ă ca remediu pentru o
stare de fapt ce a devenit de nesuportat pentru cel pu țin unul dintre
soți, stabilirea sau repartizarea culpei este relevant ă sub aspectul
93 Trib. Suprem, sec ția civilă, decizia nr. 636/1981 , Repertoriu… pe anii 1980-
1985, p. 29-30; Trib. Suprem, sec ția civilă, decizia nr. 1823/1971 , CD. 1971, p.
143; Trib. jud. Maramure ș, decizia civil ă nr. 1096/1976 , R.R.D. nr. 12/1977, p.
47. Instan ța este datoare s ă verifice dac ă situația nefireasc ă a despărțirii faptice
nu se datoreaz ă chiar comportamentului so țului reclamant, într-o asemenea
ipoteză cererea acestuia fiind neîntemeiat ă – Trib. Suprem, sec ția civilă, decizia
nr. 643/1978 , R.R.D. nr. 10/1978, p. 53-54; Trib. jud. Hunedoara, decizia civil ă
nr. 793/1978 , R.R.D. nr. 1/1979, p. 53. A se vedea, de asemenea, Plenul Trib.
Suprem, Decizia de îndrumare nr. 10/1969 , modificat ă prin Decizia de
îndrumare nr. 10/1974 (pct. 1), CD. 1974, p. 34.
94 Trib. Suprem, sec ția civilă, decizia nr. 1823/1971 , cit. supra ; Trib. jud.
Bistrița-Năsăud, decizia civil ă nr. 538/1970 , R.R.D. nr. 4/1971, p. 135. S-a
decis că actele singulare de lovire nu sunt de natur ă să justifice desfacerea
căsătoriei; dac ă se face îns ă dovada c ă între soți există o atmosfer ă tensionat ă,
datorită scandalurilor și certurilor provocate de pârât, divor țul este admisibil –
Trib. Suprem, sec ția civilă, decizia nr. 766/1978 , R.R.D. nr. 11/1978, p. 61. În
ceea ce prive ște reacția scuzabil ă a unuia dintre so ți față de actele de violen ță
sau infidelitatea celuilalt, nu poate fi invocat ă în susținerea cererii de divor ț,
afară de cazul în care ar dep ăși anumite limite rezonabile, transformându-se
într-o atitudine du șmănoasă, care alimenteaz ă neînțelegerile dintre so ți.
95 Trib. Suprem, sec ția civilă, decizia nr. 1823/1971 , cit. supra .
298 admisibilit ății cererii de divor ț, precum și al efectelor desfacerii
căsătoriei.
Sub primul aspect, acela al admisibilit ății cererii de divor ț,
pretinsa culp ă a soțului pârât invocat ă de reclamant, odat ă
constatată de instan ță, face posibil ă verificarea și a celorlalte
cerințe în prezen ța cărora poate fi pronun țată disoluția căsătoriei.
Potrivit îndrum ărilor fostei instan țe supreme, divor țul se
pronunță fie din vina ambilor so ți, fie din vina exclusiv ă a soțului
pârât. Desfacerea c ăsătoriei din vina ambilor so ți presupune culpa
concurent ă gravă a soțului reclamant, culp ă de natură să justifice
prin ea îns ăși desfacerea c ăsătoriei.
Divorțul nu poate fi pronun țat în situa ția în care din
probele administrate rezult ă culpa exclusiv ă a soțului reclamant,
iar soțul pârât nu a formulat cerere reconven țională solicitând, și
el, desfacerea c ăsătoriei96. În urma modific ărilor aduse art. 38
C.fam. prin Legea nr. 59/1993, s-a renun țat la condi ția restrictiv ă
ca, datorit ă motivelor temeinice, continuarea c ăsătoriei să fie vădit
imposibil ă pentru cel care cere desfacerea ei”, aceast ă condiție
fiind înlocuit ă cu cerința neatașată persoanei vreunuia dintre so ți,
și anume „continuarea c ăsniciei nu mai este posibil ă”.
Este de re ținut că, în situa ția în care al ături de cererea
introductiv ă a soțului exclusiv vinovat exist ă o cerere
reconvențională a celuilalt so ț, solicitând, de asemenea, desfacerea
căsătoriei, divor țul se va putea pronun ța inclusiv din vina
exclusivă a soțului reclamant. Practic, într-o asemenea ipotez ă,
cererea introductiv ă a reclamantului a fost respins ă, dar s-a admis
cererea reconven țională a soțului inițial pârât în divor ț.
Instanța poate pronun ța desfacerea c ăsătoriei din vina
ambilor so ți atât în situa ția în care numai unul dintre ei
(reclamantul) a f ăcut cerere de divor ț – însă din probele
administrate reiese culpa ambilor, culpa concurent ă a soțului
reclamant fiind grav ă și neîndoielnic stabilit ă (art. 617 alin. (2) din
C.pr.civ) – cât și în cazul în care ambii so ți au cerut divor țul, iar
96 Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 10/1969 , modificat ă prin
Decizia de îndrumare nr. 10/1974 , cit. supra .
299 instanța a admis cererea principal ă, precum și cea
reconvențională.
Sub cel de-al doilea aspect, acela al raportului dintre
vinovăția unuia sau a ambilor so ți și efectele desfacerii c ăsătoriei,
este de semnalat c ă, dacă divorțul s-a pronun țat din vina exclusiv ă
a unuia dintre so ți, acest so ț nu va avea drept la între ținere din
partea fostului s ău soț decât timp de un an de la desfacerea
căsătoriei (art. 41 alin. (4) C.fam.), la împlinirea termenului
dreptul său stingându-se; în schimb, obliga ția aceluia și fost soț de
a da între ținere fostului s ău soț se menține și poate fi valorificat ă
oricând, stingându-se, în raporturile dintre ei, prin rec ăsătorirea
beneficiarului între ținerii (art. 41 alin. (5) C.fam.). Divor țul din
vina ambilor so ți asigură fiecăruia dintre fo știi soți un drept la
întreținere pe toat ă durata stării de nevoie în care s-ar afla datorit ă
incapacității de a munci survenit ă în timpul c ăsătoriei, anterior
căsătoriei sau în decurs de un an de la desfacerea c ăsătoriei și
dintr-o împrejurare în leg ătură cu căsătoria (art. 41 alin. (2)
C.fam.), dreptul la între ținere încetând, și de aceast ă dată, prin
recăsătorirea creditorului între ținerii.
Culpa unuia dintre so ți poate fi criteriu de preferin ță în
favoarea celuilalt la atribuirea locuin ței comune.
Vinovăția soților, așa cum rezult ă din hotărârea instan ței,
nu are consecin țe directe asupra partaj ării bunurilor comune,
cotele cuvenite fiec ărui dev ălmaș stabilindu-se potrivit
contribuției reale, efective la dobândirea bunurilor comunitare.
Bineînțeles, când unul dintre so ți a risipit, a distrus ori a sustras o
parte din bunurile comune, cota ce-i revine va reflecta conduita sa,
dar nu pentru c ă acest soț ar fi fost, eventual, singurul vinovat de
desfacerea c ăsătoriei, ci pentru c ă faptele sale au constituit
deopotriv ă motive temeinice de divor ț și motive pentru stabilirea
de cote diferen țiate de contribu ție la dobândirea comunit ății de
bunuri.
De asemenea, chestiunea încredin țării copiilor minori spre
creștere și educare unuia dintre p ărinți sau, în cazuri extreme, unei
300 terțe persoane, va fi solu ționată ținându-se seama exclusiv de
interesele copiilor.
La cererea ambilor so ți, hotărârea prin care se pronun ță
desfacerea c ăsătoriei nu se va motiva (art. 617 alin. (2) din
C.pr.civ.), dar, indiferent c ă o astfel de cerere a fost sau nu
formulată, instanța este obligat ă să statueze cu privire la culpa
soților.
După intrarea în vigoare a dispozi țiilor noului Cod civil,
credem c ă toate cele mai sus ar ătate ca fiind interpret ări
câștigate prin interpret ările instan țelor de judecat ă vor putea fi
analizate și prin raportare la reglementarea nou ă a divorțului din
culpă, mai pu țin situațiile care țin de culpa exclusiv ă a
reclamantului, în care divor țul se va putea pronun ța din culpa
acestuia, so țul nevinovat putând s ă ceară soțului vinovat o
despăgubire , în conformitate cu art.388 din N.C.civ.
Motivele de natur ă subiectiv ă sau obiectiv ă afirmate și
dovedite în fa ța instanței vor constitui temei al desfacerii
căsătoriei numai dac ă s-au răsfrânt asupra rela țiilor dintre so ți,
vătămându-le grav. Preciz ăm că, sub aspectul solu ționării cererii
de divorț, intereseaz ă exclusiv rela țiile dintre so ți, de aceea
eventualele discordii dintre unul din so ți și alți membrii ai familiei
(de regulă, părinții celuilalt), în m ăsura în care nu se reg ăsesc și în
relația dintre so ți, nu sunt relevante.
Instanța judecătorească urmează să aprecieze în concret
dacă menținerea căsătoriei mai este sau nu posibil ă, ținând seama
de natura și gravitatea motivelor de fapt invocate, de m ăsura în
care acestea au marcat convie țuirea soților, erodând sau chiar
distrugând liantul afectiv al rela țiilor conjugale, precum și de
întreg complexul de împrejur ări caracteristice spe ței.
Stabilitatea familiei nu este o chestiune care s ă privească
exclusiv so ții în cauz ă, de aceea instan ța nu este un simplu
„ghișeu” de înregistrare a divor țului. Cum, îns ă, trăinicia rela țiilor
dintre so ți este condi ționată de o multitudine de factori
extrajuridici, ap ărarea căsătoriei prin mijloace juridice nu poate fi
301 realizată decât în limite rezonabile, ceea ce presupune, pe de o
parte, men ținerea căsătoriei ori de câte ori neîn țelegerile dintre
soți au caracter pasager și, în mod obi șnuit (față de natura
motivelor aduse în aten ția judecătorului), nu altereaz ă iremediabil
relația cuplului conjugal, iar pe de alt ă parte, ca desfacerea
căsătoriei să nu fie refuzat ă dacă se constat ă că, doar în acest fel,
poate fi asigurat ă protejarea intereselor unuia sau ambilor so ți.
În situa ția în care so țul reclamant decedeaz ă în timpul
procesului, mo ștenitorii s ăi pot continua ac țiunea de divor ț
conform art.380 din N.C.civ. Ac țiunea continuat ă de moștenitori
va fi admis ă numai dac ă instanța va constata culpa exclusiv ă a
soțului pârât.
Secțiunea 4. Divor țul după o separare în fapt
Noul Cod civil introduce, prin art. 373 lit.c) , posibilitatea
desfacerii c ăsătoriei la cererea unuia dintre so ți după o separare în
fapt care a durat cel pu țin doi ani. Este adev ărat că art. 379 alin.
(2) N.C.civ. abordeaz ă această formulă de desfacere a c ăsătoriei la
secțiunea dedicat ă divorțului din culp ă, dar dorim s ă o subliniem
distinct în acest material, întrucât ea aduce un element de noutate
din perspectiva unui motiv de divor ț ce ține exclusiv de
separarea în fapt a so ților. În aceast ă ipoteză, divorțul se
pronunță din culpa exclusiv ă a soțului reclamant. În cazul în care
pârâtul se va declara de acord cu divor țul cerut de reclamant,
instanța se va pronun ța fără a face men țiune despre culpa so ților.
Secțiunea 5. Divor țul din cauza st ării sănătății unui so ț
Motivele de natur ă obiectivă, independente de conduita
culpabilă a vreunuia dintre so ți, constituie temei al desfacerii
căsătoriei și „oricare dintre so ți poate cere divor țul arunci când
starea sănătății sale face imposibil ă continuarea c ăsătoriei” art. 38
alin. (3) C.fam.
302 Această posibilitate este preluată și în noul Cod civil ,
fiind reglementat ă de art. 373 lit.d) și art. 381 . În situația în care
desfacerea c ăsătoriei se va pronun ța în temeiul art. 373 lit.d), nu
se va face men țiune despre culpa so ților.
În lipsa oric ărei preciz ări referitoare la natura afec țiunii ce
poate sus ține cererea de divor ț și întrucât desfacerea c ăsătoriei pe
motivul precarit ății stării de sănătate evoc ă ideea divor țului
remediu ca solu ție pentru o situa ție ce nu mai poate d ăinui,
apreciem c ă s-au avut în vedere atât afec țiunile de natur ă fizică,
organică, cât și cele de natur ă psihică. Gravitatea maladiei precum
și severitatea formelor sale de manifestare sunt relevante sub
aspectul admisibilit ății acțiunii, desfacerea c ăsătoriei putându-se
pronunța, cum reiese din textul citat, dac ă boala face imposibil ă
continuarea c ăsătoriei.
Ținând seama de prevederile art. 9 coroborat cu art. 19
C.fam., căsătoria încheiat ă de alienatul sau debilul mintal, precum
și de cel lipsit vremelnic de facult ățile mintale, cât timp nu a avut
discernământul faptelor sale, este lovit ă de nulitate absolut ă. Dacă
boala psihic ă de natura celor amintite (afar ă de debilitatea mintal ă,
care nu se dobânde ște, ci exist ă de la na ștere) a debutat ulterior
încheierii c ăsătoriei, cererea de divor ț fondată pe art. 38 alin. (3)
C.fam. este admisibil ă.
Necomunicarea reciproc ă de către viitorii so ți a
eventualelor afec țiuni de care sufer ă, altele decât cele care,
potrivit art. 9 C.fam., sunt impedimente la c ăsătorie, constituie o
încălcare a obliga ției instituite prin art. 10 C.fam. și poate atrage
anularea c ăsătoriei la cererea so țului al cărui consim țământ a fost
viciat prin dol (art. 21 C.fam.).
Spre deosebire de nulitatea absolut ă a actului juridic,
nulitatea relativ ă este supus ă unui termen de prescrip ție, de 6 luni
în materie de c ăsătorie, cu începere de la data când so țul
îndreptățit să o invoce a cunoscut motivul de nulitate relativ ă. Prin
împlinirea termenului de prescrip ție, soțul pierde șansa de a ob ține
desființarea căsătoriei, dar boala de care sufer ă celălalt poate
303 întemeia o ac țiune de divor ț dacă, se înțelege, este cauza
imposibilit ății continu ării relațiilor maritale.
Acest motiv de divor ț poate fi invocat de însu și soțul
bolnav97, spre deosebire de motivele temeinice de natur ă
subiectivă care nu justific ă desfacerea c ăsătoriei din vina
exclusivă a soțului reclamant în prezenta reglementare a Codului
familiei.
La cererea ambilor so ți, instanța, pronun țând divor țul, nu
va motiva hot ărârea sa (art. 617 alin. (2) C.pr.civ.). Dat ă fiind
natura motivelor invocate, nu se va statua cu privire la vinov ăția
soților în desfacerea c ăsătoriei, aspect preluat și în noul Cod
civil.98
97 Sub auspiciile reglement ărilor anterioare modific ărilor aduse Codului
familiei prin Legea nr. 59/1993, boala grav ă survenită în timpul c ăsătoriei
constituia motiv temeinic de divor ț aflat numai la îndemâna so țului lezat de
consecințele maladiei. A se vedea Trib. jud. Constan ța, decizia civil ă nr.
20/1987 , R.R.D. nr. 7/1987, p. 69-70.
98 Aceeași era solu ția promovat ă de practica judiciar ă, îndrumat ă de fosta
instanță supremă, anterior modific ărilor aduse art. 38 din C.fam. prin Legea nr.
59/1993. A se vedea Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 10/1969 ,
modificat ă prin Decizia de îndrumare nr. 10/1974 , pct. 5 lit. a), CD. 1974, p.
36; Trib. Suprem, sec ția civilă, decizia nr. 1938/1983 , Repertoriu … pe anii
1980-1985, p. 29. Art. 617 alin. (3) C.pr.civ. prevede în mod expres aceast ă
soluție doar pentru ipoteza divor țului prin acordul so ților.
304 CAPITOLUL 3
Efectele divor țului
Desfacerea c ăsătoriei produce consecin țe care se r ăsfrâng
asupra întregului complex de rela ții de natur ă personal ă și de
natură patrimonial ă generate prin încheierea c ăsătoriei, atât între
soți, cât și între ace știa, pe de o parte, și copiii lor, pe de alt ă parte.
Alături de aceste raporturi intrafamiliale, vor suferi anumite
modificări și relațiile cu ter ții, în primul rând raporturile
patrimoniale, pân ă acum substan țial marcate de regulile
comunității matrimoniale de bunuri.
Ca trăsătură comună, toate efectele divor țului se vor
produce numai pentru viitor, spre deosebire de cele ale desfiin țării
căsătoriei care, în principiu, opereaz ă atât pentru trecut, cât și
pentru viitor.
Secțiunea 1. Data desfacerii c ăsătoriei
În conformitate cu dispozi țiile art. 382 din N.C.civ.,
căsătoria este desf ăcută din ziua când hot ărârea prin care s-a
pronunțat divorțul a rămas definitiv ă. În mod excep țional, în
ipoteza prev ăzută de art. 380 N.C.civ., dac ă acțiunea de divor ț
este continuat ă de moștenitorul so țului reclamant, c ăsătoria se va
considera desf ăcută la data decesului.
În ceea ce prive ște procedurile realizate în conformitate cu
dispozițiile art. 375 N.C.civ., respectiv divor țul prin acordul
soților pe cale administrativ ă sau prin procedur ă notarial ă,
căsătoria este desf ăcută cu data eliber ării certificatului de divor ț.
Secțiunea 2. Efectele divor țului cu privire la raporturile
nepatrimoniale dintre so ți
Divorțul își produce efecte în principal asupra rela țiilor
personale dintre fo știi soți. Odată cu pierderea calit ății de soț,
încetează drepturile și obligațiile personale reciproce dintre
305 aceștia. Prin urmare, fo știi soți nu mai sunt ținuți să-și acorde
sprijin moral, se sting îndatoririle de fidelitate, de coabitare,
precum și cele conjugale.
Cât prive ște numele dobândit prin încheierea c ăsătoriei,
după caz, acesta se va p ăstra în continuare sau va fi redobândit
numele de la data încheierii c ăsătoriei, potrivit cu op țiunea părților
și conform celor stabilite de instan ța de divor ț.
Art. 383 din N.C.civ. stabile ște că, odată cu desfacerea
căsătoriei prin divor ț, soții pot conveni s ă păstreze numele purtat
în timpul c ăsătoriei, instan ța luând act de în țelegere prin hot ărârea
pronunțată. Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia
din soți sau de interesul superior al copilului, instan ța poate
încuviința ca soții să păstreze numele din c ăsătorie chiar în lipsa
unei înțelegeri între ei. Dac ă instanța nu a încuviin țat o asemenea
cerere sau dac ă soții nu au c ăzut de acord pe acest aspect, fiecare
soț va purta numele dinaintea c ăsătoriei.
Așa cum am ar ătat mai devreme, acordul so ților cu privire
la numele ce va fi purtat dup ă desfacerea c ăsătoriei este esen țial
pentru a se putea aborda posibilitatea desfacerii c ăsătoriei prin
acord în fa ța ofițerului de stare civil ă sau a notarului public,
conform art. 375-378 N.C.civ.
Desfacerea c ăsătoriei nu are consecin țe asupra capacității
depline de exerci țiu a femeii minore la data r ămânerii irevocabile
a hotărârii de divor ț.
În conformitate cu dispozi țiile art. 384 N.C.civ., so țul
împotriva c ăruia a fost pronun țat divorțul pierde drepturile pe care
legea sau conven țiile anterioare încheiate cu ter ții i le atribuiau.
Aceste drepturi nu se vor pierde în ipoteza culpei comune sau a
divorțului prin acordul so ților.
306 Secțiunea 3. Efectele divor țului asupra rela țiilor
patrimoniale dintre fo știi soți
Urmare a desfacerii c ăsătoriei, înceteaz ă obligația
reciprocă de sprijin material, obliga ția soților de a contribui la
susținerea cheltuielilor c ăsniciei, precum și obligația legală de
întreținere între so ți – luând na ștere, în condi țiile art. 41 alin. (2)-
(5) C. fam, o nou ă obligație de între ținere între fo știi soți; vocația
succesoral ă reciprocă se stinge odat ă cu pierderea calit ății de soț.
3.1. Efecte cu privire la regimul matrimonial
Sub imperiul Codului familiei , cel mai de seam ă efect
privește comunitatea de bunuri a so ților. Astfel, art. 36 alin. (1)
C.fam stabile ște că „la desfacerea c ăsătoriei, bunurile comune se
împart între so ți, potrivit învoielii acestora. Dac ă soții nu se
învoiesc asupra împ ărțirii bunurilor comune, va hot ărî instanța
judecătorească.”
Pentru a fi produc ătoare de efecte juridice, învoiala so ților
trebuie s ă intervin ă fie consecutiv introducerii cererii în
desfacerea c ăsătoriei, oricând în cursul judec ății, inclusiv în fa ța
instanței de divor ț învestite cu rezolvarea cererii accesorii de
partajare a bunurilor comune sau a instan ței sesizate pe cale
principală cu o cerere de partaj,99 fie ulterior r ămânerii irevocabile
a hotărârii de divor ț. Chestiunea partajului este receptat ă în
doctrină și jurispruden ță ca o facultate recunoscut ă soților,
subzistând și varianta men ținerii comunit ății100.
99 Faptul c ă inițial părțile optaser ă pentru lichidarea judiciar ă a patrimoniului
lor comunitar nu împiedic ă partajul conven țional (care poate fi și numai
parțial), urmând ca instan ța să ia act de învoiala so ților.
100 „Desfacerea c ăsătoriei nu impune împ ărțirea bunurilor comune. Fo știi soți
pot, dacă vor, să continue s ă stăpânească împreun ă aceste bunuri, deoarece
starea de coproprietate fiind o stare legal ă, nimeni nu poate fi for țat să ceară
ieșirea din indiviziune" – se afirm ă în cuprinsul Deciziei de îndrumare a
Plenului Trib. Suprem nr. 1/1964 , Culegere de decizii ale Plenului Tribunalului
Suprem pe anii 1952-1965, p. 108.
307 Abordarea noului Cod civil distinge , însă, în art.385 noile
ipoteze legate de instituirea regimurilor matrimoniale, precizând
în alin. (1) c ă, în cazul divor țului, regimul matrimonial înceteaz ă
între soți la data introducerii cererii de divor ț.
În cazul divorțului prin acord , noul Cod civil dă
posibilitatea so ților de a cere, fiecare în parte sau împreun ă, să
se constate c ă regimul matrimonial a încetat la data separa ției în
fapt.
Posibilit ățile reglementate în art. 385 alin. (1) și (2) se
aplică și divorțului prin acordul so ților pe cale administrativ ă sau
prin procedur ă notarială.
De asemenea, situa ția regimului matrimonial va fi
tranșată în conformitate cu dispozi țiile capitolului VI din Codul
civil – „Drepturile și obligațiile patrimoniale ale so ților”.
Toate actele de înstr ăinare sau de grevare cu drepturi
reale ce privesc bunurile comune , indicate în art. 346 alin. (2),
precum și actele din care se nasc obliga ții în sarcina comunit ății
de bunuri încheiate de unul dintre so ți după data introducerii
cererii de divor ț, sunt lovite de nulitate relativ ă dacă au fost
făcute în frauda celuilalt so ț. În măsura în care interesele sale au
fost prejudiciate printr-un act juridic, so țul care nu a participat la
încheierea actului în condi țiile art. 345 N.C.civ. nu poate pretinde
decât daune-interese de la cel ălalt soț fără a fi afectate drepturile
dobândite de ter ții de bun ă credință. Față de terți, hotărârea
judecătorească prin care s-a pronun țat divorțul sau certificatul de
divorț sunt opozabile în condi țiile legii.
3.2. Dreptul la desp ăgubiri
Noul Cod civil consacră, în art. 388 , distinct de dreptul la
o prestație compensatorie, posibilitatea ca so țul nevinovat , care
suferă un prejudiciu prin desfacerea c ăsătoriei, să poată cere
soțului vinovat s ă îl despăgubească, despăgubiri ce se vor stabili
de instanța de judecat ă prin hotărârea pronun țată. Este interesant
308 de văzut în practica instan țelor de judecat ă care vor fi criteriile și
situațiile concrete de stabilire a unor asemenea desp ăgubiri, cu
atât mai mult cu cât, în ipoteza desfacerii c ăsătoriei din culpa
exclusivă a reclamantului, pârâtul poate uza de prevederile art.
388 N.C.civ.
3.3. Obliga ția de între ținere între fo știi soți.
Noul Cod civil stabile ște în art.389 că, prin desfacerea
căsătoriei, obliga ția de între ținere între so ți înceteaz ă, soțul
divorțat având dreptul la între ținere dac ă se află în nevoie din
pricina unei incapacit ăți de munc ă survenite înainte de c ăsătorie
ori în timpul c ăsătoriei. De asemenea, el beneficiaz ă de acest
drept și în situația în care incapacitatea se ive ște în decurs de un
an de la desfacerea c ăsătoriei, dar numai dac ă respectiva
incapacitate este cauzat ă de o împrejurare ce are leg ătură cu
căsătoria.
Actualul C.fam., în art. 41 alin. (2)-(5), reglementeaz ă o
astfel de îndatorire în rela ția dintre fo știi soți. Aceleași dispoziții
sunt de aplicat în materia c ăsătoriei putative, potrivit art. 24 alin.
(1) C.fam.
Obligația legală de întreținere dintre fo știi soți divorțați
sau dintre fo știi soți din căsătoria desfiin țată este, așadar, o
obligație distinct ă față de cea fondat ă pe îndatorirea de sprijin
material reciproc din timpul c ăsătoriei , după cum diferite sunt și
condițiile celor dou ă feluri de obliga ții. Ca numitor comun, în
ambele cazuri avem ca premis ă instituția căsătoriei, fiindc ă și între
foștii soți izvorul obliga ției de între ținere este c ăsătoria, de aceast ă
dată desfăcută ori desfiin țată, fără de care o atare de îndatorire nu
ar exista, a șa cum nu exist ă între concubini sau fo ști concubini,
indiferent de durata convie țuirii.
309 Fundamentul obliga ției legale de între ținere dintre fo știi
soți se află în acele reguli morale, umanitare, care impun asisten ța
materială între persoanele legate în trecut prin c ăsătorie101.
Dreptul la între ținere presupune, înainte de toate,
întrunirea condițiilor de drept comun în materie, adic ă starea de
nevoie a celui care pretinde între ținere, determinat ă de
incapacitatea sa de a munci și, de partea celui ținut să acorde
întreținerea, de existen ța mijloacelor necesare. Aceste cerin țe
generale prezint ă câteva tr ăsături particulare, pe care le vom
analiza în cele ce urmeaz ă.
Astfel, în ceea ce prive ște incapacitatea de munc ă, se are în
vedere dreptul la între ținere al fostului so ț aflat în nevoie de cauza
unei incapacit ăți survenite înainte de c ăsătorie sau în timpul
căsătoriei; dac ă incapacitatea s-a ivit în decurs de un an de la
desfacerea ori de la desfiin țarea căsătoriei, fostul so ț are drept la
101 A se vedea: I.P. Filipescu, Obligația legală de întreținere , cit. supra , p. 67;
Al. Bacaci, op. cit. , p. 175. Se admite, în mod unanim, c ă obligația de
întreținere dintre fo știi soți nu poate fi explicat ă invocând principiile
răspunderii civile delictuale – în ideea c ă soțul din a c ărui vină a fost desf ăcută
căsătoria, lipsindu-1 pe cel ălalt de sprijinul material pe care i-1 acorda, ar
datora desp ăgubiri – cel pu țin din urm ătoarele considerente: dreptul la
întreținere este recunoscut și aceluia dintre so ți din a cărui culpă – concurent ă
sau exclusiv ă – a fost pronun țat divorțul; vinovăția unuia dintre so ți în ceea ce
privește desfacerea c ăsătoriei prezint ă interes în stabilirea limitei de timp a
dreptului la între ținere, dar, în aceste limite, dreptul la între ținere exist ă
indiferent de conduita culpabil ă din timpul c ăsătoriei; atât condi țiile de
acordare, cât și cuantumul între ținerii sunt diferite de cele aplicabile în cazul
obligației de repararea prejudiciului cauzat unei persoane; obliga ția de
întreținere dintre fo știi soți prezintă caracterele specifice obliga ției legale de
întreținere în general. A se vedea: I.P. Filipescu, op. cit. , p. 434; Al. Bacaci, op.
cit., p. 175. Cu privire la fundamentul obliga ției legale de între ținere dintre
foștii soți, în doctrin ă a fost exprimat ă și opinia potrivit c ăreia, ulterior
desfacerii sau desfiin țării căsătoriei, obliga ția de între ținere este forma de
manifestarea obliga ției de sprijin reciproc n ăscute prin încheierea c ăsătoriei și
care „supravie țuiește" disolu ției acesteia, neputându-se vorbi de o nou ă
obligație, distinct ă de cea existent ă între soți – I. Com ănescu, I. Mihu ță, R.
Petrescu, op. cit. , p. 186.
310 întreținere numai dac ă incapacitatea sa a fost determinat ă de o
împrejurare în leg ătură cu căsătoria (cum ar fi, în cazul fostei so ții,
o incapacitate cauzat ă de naștere).
Ca și în cazul so ților, săvârșirea unor fapte grave
îndreptate împotriva celui c ăruia i se cere între ținere atrage
decăderea din dreptul de a beneficia de asisten ță material ă,
indiferent dac ă faptele au fost comise înainte sau ulterior
desfacerii c ăsătoriei102.
Dreptul la între ținere al fostului so ț recăsătorit se stinge ,
deoarece obliga ția de între ținere exist ă, în primul rând, între so ți,
deci soțul din căsătoria actual ă a beneficiarului preia, odat ă cu
încheierea c ăsătoriei, obliga ția de a da între ținere. Legiuitorul,
referindu-se la so țul recăsătorit, are în vedere încheierea unei
căsătorii subsecvente, valabile din punct de vedere juridic. Dar,
dacă această din urm ă căsătorie va fi desfiin țată, iar creditorul
întreținerii nu beneficiaz ă de avantajele putativit ății căsătoriei nule
sau anulate, se va reactiva obliga ția de între ținere a fostului so ț.
Soțul de bun ă-credință din căsătoria desfiin țată păstrează dreptul
la întreținere față de soțul din aceast ă căsătorie, obliga ția fostului
soț din căsătoria precedent ă celei desfiin țate s-a stins, de aceast ă
dată fără posibilitatea de a fi reactivat ă.
Se înțelege, obliga ția de a da între ținere subzist ă chiar dac ă
debitorul se rec ăsătorește. Nu este exclus ca acesta s ă fie
concomitent ținut la între ținere atât fa ță de fostul so ț, cât și față de
soțul din căsătoria actual ă.
În lipsa dispozi țiilor exprese privitoare la ordinea în care
își datoreaz ă întreținere foștii soți, prin asem ănare cu situa ția
soților, se aplic ă aceeași regulă de preferin ță; așadar, foștii soți își
datorează întreținere înaintea oric ărei alte persoane103.
102 A se vedea și Al. Bacaci, C. Hageanu, V. Dumitrache, op. cit. , p. 273-274, în
sensul că numai faptele ulterioare desfacerii c ăsătoriei conduc la pierderea
dreptului la între ținere I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit. , p. 466.
103 A se vedea I. Albu, op. cit. , p. 299; T.M.B., sec ția a III-a civil ă, decizia nr.
1458/1991 , CD. 1991, p. 54-55.
311 Virtual, dreptul la între ținere al fostului so ț se naște din
momentul în care dobânde ște „calitatea” de „fost so ț”, adică de la
data rămânerii irevocabile a hot ărârii de divor ț. Este de principiu,
însă, că întreținerea se acord ă numai de la data când s-a cerut,
prezumându-se c ă, anterior, cel îndrept ățit nu s-a aflat în nevoie.
Așadar, instan ța va dispune obligarea debitorului la plata
întreținerii începând cu data introducerii cererii de chemare în
judecată, chiar dac ă a trecut un timp oarecare de la desfacerea
căsătoriei, exceptând cazul în care promovarea cu întârziere a
acțiunii în stabilirea pensiei de între ținere este imputabil ă
debitorului (de exemplu, acesta a refuzat s ă comunice domiciliul
său actual sau locul s ău de munc ă), când, admi țându-se ac țiunea,
pensia va fi acordat ă și pentru trecut, adic ă pentru un interval
premergător declan șării procesului.
Este posibil ca dreptul la între ținere al fostului so ț să fi fost
stabilit în cadrul procesului de divor ț; de aceast ă dată, debitorul
datorează întreținere din momentul r ămânerii irevocabile a
hotărârii de divor ț. Creditorul, fost so ț exclusiv culpabil de divor ț,
are un drept la între ținere limitat în timp la un an de zile socotit de
la data desfacerii c ăsătoriei. Fostul so ț în a cărui sarcin ă nu s-a
reținut vreo vin ă în desfacerea c ăsătoriei, precum și cel în egal ă
măsură vinovat (oricare dintre fo știi soți al căror divor ț s-a
pronunțat din culpa ambilor) poate beneficia de între ținere pe o
durată nepredeterminat ă104; la fel, durata dreptului la între ținere nu
este prestabilit ă în acele ipoteze de desfacere a c ăsătoriei când
instanța nu statueaz ă privitor la culpa so ților105. Judecătorul
învestit cu o ac țiune direct ă în stabilirea pensiei de între ținere
cuvenită fostului so ț nu are a se ocupa de vinov ăția părților;
104 Trib. Suprem, sec ția civilă, decizia nr. 348/1979 , CD. 1979, p. 165.
105 Este cazul divor țului pentru motive temeinice, de natur ă obiectivă (boala
gravă a unuia dintre so ți, art. 38 alin. (3) C.fam), precum și al divor țului prin
consimțământul mutual al so ților (art. 38 alin. (2) C.fam, art. 617 alin. (3)
C.pr.civ.).
312 aceasta a fost stabilit ă de instan ța de divor ț cu putere de lucru
judecat106.
În toate cazurile, dreptul la între ținere al fostului so ț se
stinge prin recăsătorire , precum și – dat fiind caracterul personal
al obliga ției – prin moartea creditorului sau a debitorului
întreținerii. Dispozi țiile referitoare la durata în timp a obliga ției
legale de între ținere între fo știi soți și la cauzele speciale de
stingere a acesteia au caracter imperativ, astfel c ă orice conven ție
contrară, fie în sensul restrângerii, fie în sensul extinderii ori al
transferului (cesiunii) este lovit ă de nulitate absolut ă.107
Cuantumul pensiei de între ținere poate fi stabilit pân ă la o
treime din venitul net din munc ă al fostului so ț, în sistemul
actualului Cod al familiei, iar potrivit noului Cod civil poate fi
stabilit pân ă la o pătrime din acest venit net. Dac ă același debitor
este ținut față de copii cu o obliga ție de între ținere, cele dou ă
categorii de pensii, însumate, nu vor putea dep ăși jumătate din
venitul lunar net din munc ă al debitorului, în conformitate cu art.
41 alin. (3) C. fam, respectiv art. 389 alin. (3) din N.C.civ. Acest
din urmă nivel maximal va fi respectat și în alte ipoteze de
106 Este ceea ce am numit „efectul pozitiv" al puterii lucrului judecat, permi țând
părții să se prevaleze de constat ările jurisdic ționale ale instan ței într-un nou
litigiu, pentru a deduce alte consecin țe juridice ale unei situa ții deja consacrate,
potrivit cu obiectul și cauza acestei din urm ă cereri. A se vedea E. Florian,
Puterea lucrului judecat , op. cit. , p. 122.
107 S-a decis c ă declarația soțului făcută în cursul procesului de divor ț prin care
se obliga s ă acorde o pensie de între ținere celuilalt so ț aflat în incapacitatea de a
munci și lipsit de mijloace proprii, poate fi interpretat ă în sensul c ă s-a urmărit
asigurarea fostului so ț aflat în nevoie cu disponibilit ăți materiale de între ținere
pentru tot restul vie ții. O astfel de obliga ție evocă contractul de rent ă viageră,
guvernat de dispozi țiile art. 1640 C.civ, iar nu obliga ția legală de întreținere
reglementat ă de Codul familiei; în consecin ță, grevează patrimoniul debitorului
și se va transmite mo ștenitorilor s ăi – Trib. Suprem, în compunerea prev ăzută
de art. 39 alin. (2) și (3) din Legea pentru organizarea judec ătorească, decizia
civilă nr. 55/1975 , CD. 1975, p. 152.
313 concurs, ori de câte ori fostul so ț datoreaz ă întreținere,
concomitent, mai multor creditori108.
Dacă fostul so ț datorează întreținere mai multor persoane ,
dar nu de ține mijloacele necesare acoperirii tuturor crean țelor, în
raport de împrejur ări, instanța va hotărî fie ca între ținerea să se
presteze numai unuia sau unora dintre creditori, fie ca pensia ce
poate fi stabilit ă în sarcina debitorului s ă se împart ă între toți cei
îndreptățiți, care apoi se pot îndrepta, pentru completarea între-
ținerii, împotriva altor persoane obligate, cu respectarea ordinii în
care se datoreaz ă aceasta.
Dacă, în afara veniturilor din munc ă, debitorul are la
dispoziție și alte mijloace materiale , acestea vor fi avute în vedere
la stabilirea pensiei de între ținere. De exemplu , instanța de divor ț,
stabilind dreptul la între ținere al unuia dintre fo știi soți, poate
dispune obligarea debitorului s ă asigure creditorului o suprafa ță
locativă corespunz ătoare, eventual chiar în imobilul proprietatea
sa și, în acela și timp, la plata unei sume de bani cu titlu de pensie
de întreținere în favoarea aceluia și beneficiar109. Întreținerea
datorată trebuie s ă furnizeze beneficiarului cele strict necesare
traiului (locuin ța este un astfel de element), iar potrivit art. 93
C.fam., presta țiile pot fi executate în natur ă, prin echivalent
bănesc ori printr-o modalitate mixt ă, potrivit cu împrejur ările
concrete ale cauzei. La determinarea cuantumului presta țiilor în
numerar se va ține seama de faptul c ă debitorul execut ă în natură
o parte din obliga ția ce-i revine.
Datorită caracterului personal al obliga ției de între ținere,
vor fi avute în vedere exclusiv mijloacele debitorului, nu și
108 A se vedea Al. Bacaci , op. cit. , p. 178.
109 Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 5/1975 , pct. 8, CD. 1975, p.
30; Trib. Suprem, sec ția civilă, decizia nr. 1308/1984 , R.R.D. nr. 67/1985, p.
66. Instan ța poate dispune evacuarea provizorie a so țului proprietar pân ă când
acesta va oferi celui îndrept ățit la între ținere o alt ă locuință – Trib. Suprem,
secția civilă, decizia nr. 132/1982 , Legislația familiei p. 402. În acela și sens,
Trib. Suprem, sec ția civilă, decizia nr. 547/1980 , Legislația familiei p. 403.
314 mijloacele so țului sau ale altor persoane cu care împarte aceea și
gospodărie110.
În raport de dispozi țiile art. 389 alin. (4) din N.C.civ. când
divorțul este pronun țat din culpa exclusiv ă a unuia dintre so ți,
acesta nu beneficiaz ă de întreținere din partea fostului so ț decât
timp de un an de la desfacerea c ăsătoriei.
În cazul căsătoriei putative , dreptul la între ținere al
fostului so ț este supus, prin asem ănare, prevederilor din materia
divorțului, în conformitate cu art. 24 alin. (1) C. fam. Dreptul
fostului so ț de bună-credință sau al fo știlor soți de bună-credință
ia naștere odată cu rămânerea irevocabil ă a hotărârii prin care a
fost desfiin țată căsătoria. Reclamantul din cererea având ca obiect
stabilirea pensiei de între ținere urmeaz ă să probeze, aidoma fostul
soț divorțat, starea sa de nevoie datorat ă neputinței de a munci
cauzate de o incapacitate survenit ă înainte sau dup ă încheierea
căsătoriei nule sau anulate ori cu debut în decurs de un an de la
desființarea căsătoriei dintr-o împrejurare în leg ătură cu căsătoria.
Dreptul fostului so ț de bună-credință nu este limitat în
timp. Când amândoi so ții beneficiaz ă de putativitatea c ăsătoriei
desființate, obliga ția de între ținere are caracter reciproc.
Fostul so ț de rea-credin ță și-a pierdut cu efect retroactiv
calitatea de so ț și drepturile ata șate stării de persoan ă căsătorită,
așadar, nu va ob ține asisten ța material ă în temeiul c ăsătoriei
desființate.
Ca și în cazul fo știlor soți din căsătoria desf ăcută și din
aceleași rațiuni, dreptul la între ținere al fostului so ț de bună-
credință se stinge prin rec ăsătorire.
3.4. Presta ția compensatorie
Reglementarea noului Cod civil aduce în discu ție
posibilitatea acord ării unei presta ții compensatorii so țului
110 Trib. Bucure ști, secția a V-a civil ă, decizia nr. 50/2002 , cit. supra .
315 nevinovat, subiect care a constituit obiectul unor îndelungate
dispute în doctrin ă. Prin regulile stabilite de art. 390-395 N.C.civ.,
se stabilesc în mod clar termenii de acordare a unei asemenea
prestații.
În cazul în care divor țul se pronun ță exclusiv din culpa
soțului pârât, so țul reclamant poate beneficia, pe cât este posibil,
de o presta ție care să compenseze un dezechilibru semnificativ pe
care divor țul l-ar cauza în condi țiile de via ță ale solicitantului.
Pentru a se putea solicita o asemenea presta ție, este
necesar să fie întrunite o serie de condiții:
– divorțul să se fi pronun țat din culpa exclusiv ă a soțului
pârât;
– căsătoria să fi durat cel pu țin 20 de ani;
– să se solicite odat ă cu cererea de desfacere a c ăsătoriei;
– să existe un dezechilibru semnificativ pe care divor țul îl
determină în condițiile de via ță ale celui ce solicit ă prestația.
Prestația compensatorie nu poate fi cumulat ă cu pensia de
întreținere solicitat ă în conformitate cu art. 389 N.C.civ., astfel
încât soțul solicitant trebuie s ă decidă dacă apelează la solicitarea
unei presta ții compensatorii sau a unei pensii de între ținere la
momentul derul ării procedurilor de divor ț.
În stabilirea nivelului și termenilor presta ției
compensatorii se vor avea în vedere:
– resursele so țului solicitant în momentul divor țului;
– resursele celuilalt so ț în momentul divor țului;
– efectele pe care le are sau le poate avea lichidarea
regimului matrimonial;
– orice alte împrejur ări previzibile de natur ă să modifice
condițiile de via ță ale solicitantului (contribu ția la cre șterea
copiilor minori, preg ătirea profesional ă, posibilitatea de a
desfășura o activitate produc ătoare de venituri).
316 Art. 392 din N.C.civ. arat ă că prestația compensatorie
poate îmbr ăca următoarele forme :
– o sumă de bani
→ sumă globală, ce poate fi indexat ă trimestrial în
funcție de rata infla ției;
→ rentă viageră → în cotă procentual ă;
→ o sumă determinat ă, ce poate fi indexat ă
trimestrial în func ție de rata infla ției.
– în natur ă, sub forma uzufructului asupra unor bunuri
mobile sau imobile apar ținând debitorului.
La cererea so țului creditor, instan ța îl poate obliga pe so țul
debitor să constituie o garan ție reală sau să depună o cauțiune
pentru a asigura executarea rentei.
Prestația compensatorie poate fi modificat ă, prin hotărâre a
instanței în sensul m ăririi sau mic șorării, în ipoteza în care
intervin modific ări semnificative în mijloacele de care debitorul
dispune sau în resursele pe care creditorul le are.
Prestația compensatorie încetează dacă:
– soțul creditor se rec ăsătorește;
– unul dintre so ți decedeaz ă;
– când so țul creditor ob ține resurse de natur ă să îi asigure
condiții de viață asemănătoare celor din timpul c ăsătoriei.
Secțiunea 4. Efectele divor țului cu privire la raporturile
dintre părinți și copiii lor minori
Consecințe ale divor țului se produc și în privin ța copiilor
rezultați din căsătoria părților sau a celor care beneficiaz ă de un
regim juridic asimilat (este cazul minorului adoptat de ambii so ți,
al copilului firesc al unuia dintre so ți adoptat de cel ălalt soț), față
de care, pân ă la desfacerea c ăsătoriei, soții au exercitat împreun ă
drepturile și îndatoririle p ărintești. Ele se r ăsfrâng atât asupra
relațiilor personale dintre p ărinți și copii, cât și asupra rela țiilor de
natură patrimonial ă.
317 4.1. Efectele desfacerii c ăsătoriei asupra rela țiilor
personale dintre p ărinți și copii
4.1.1. Încredin țarea copiilor
Cum am v ăzut, odată cu pronun țarea divor țului, instan ța
este obligat ă să hotărască, în lipsa cererii p ărților chiar și din
oficiu, asupra încredin țării copiilor spre cre ștere și educare, în
funcție de interesul superior al minorilor, fie unuia dintre p ărinți,
fie, în mod excep țional111, unei ter țe persoane sau familii, cu
consimțământul acesteia ori unei institu ții de ocrotire – art. 42
alin. (1) și (2) C.fam.
Prin dispozi țiile art. 396 din N.C.civ., se stabile ște că
instanța va avea în vedere și concluziile rapoartelor de anchet ă
psiho-social ă, precum și, dacă este cazul, învoiala p ărinților pe
care îi ascult ă. De asemenea, vor fi asculta ți minorii cu
respectarea dispozi țiilor art.264 din N.C.civ.
În mod revolu ționar față de actualele norme ale Codului
familiei, noua reglementare a art. 397 N.C.civ. stabile ște fără
dubiu faptul c ă după divorț autoritatea p ărintească revine în
comun ambilor p ărinți, în afara cazului în care instan ța decide
altfel.
Dacă există motive întemeiate, instan ța poate decide ca
autoritatea p ărintească să fie exercitat ă numai de c ătre unul dintre
părinți, celălalt părinte păstrând dreptul de a veghea la modul de
creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consim ți la
adopția sau la c ăsătoria acestuia.
În mod excepțional , conform art. 399 din N.C.civ, instan ța
poate hot ărî plasamentul copilului la o rud ă sau la o alt ă familie
111 Măsura încredin țării minorului spre cre ștere și educare unei ter țe persoane
poate intra în discu ție numai dac ă, potrivit constat ărilor instan ței, nu este în
interesul minorului încredin țarea sa la unul dintre p ărinți. Atașamentul
bunicilor, cât de puternic ar fi, nu este un argument suficient pentru a fi
înlăturați părinții. În acest sens, T.M.B., sec ția a III-a civil ă, decizia nr.
1511/1992 , Culegere … pe anul 1992, p. 54; Trib. Suprem, sec ția civilă, decizia
nr. 421/1977 , CD. 1977, p. 128.
318 ori persoan ă, cu consim țământul acestora, sau într-o institu ție de
ocrotire, acestea dobândind exerci țiul drepturilor și îndatoririlor
părintești cu privire la persoana copilului. Instan ța va stabili, de
asemenea, dac ă drepturile cu privire la bunurile copilului se
exercită de către părinți în comun sau de c ătre unul dintre ei.
Măsura încredin țării copilului are caracter provizoriu, ceea
ce înseamn ă că se va putea reveni oricând asupra celor dispuse,
dacă se constat ă schimbarea împrejur ărilor care au motivat solu ția
dată. Instanța de judecat ă, la cererea oric ăruia dintre p ărinți sau a
unui alt membru de familie , a copilului – dac ă a împlinit 14 ani,
a autorității tutelare sau a unei institu ții de ocrotire, ori la
solicitarea procurorului, în baza art. 45 C.pr.civ, va putea dispune
reîncredin țarea copilului spre cre ștere și educare, dac ă se constat ă
că acesta e sensul actual al interesului minorului.112
Modalitățile de exercitare a drepturilor p ărintești
recunoscute aceluia dintre p ărinți căruia nu i-au fost încredin țați
copiii (dreptul de a avea leg ături personale cu copilul, precum și
de a veghea la cre șterea, educarea, înv ățătura și pregătirea
profesional ă a copilului, pe scurt, potrivit terminologiei curente,
„dreptul de a avea leg ături personale cu copilul”) se stabilesc pe
cale conven țională de către părinții aflați în divorț sau divor țați și,
numai în subsidiar, de c ătre instan ța de judecat ă,113 fie în cadrul
procesului de divor ț, fie în cadrul unei ac țiuni ulterioare. În cazul
în care instan ța este învestit ă să decidă în acest sens ascultarea
copilului este obligatorie, conform dispozi țiilor art. 401 alin. (2)
din N.C.civ..
112 C.S.J., sec ția civilă, decizia nr. 2447/1993 , B.J. 1993, p. 110.
113 Art. 42 C.fam. oblig ă instanța de divor ț să dispună cu privire la încredin țarea
copiilor minori, iar eventuala învoial ă a părinților este produc ătoare de efecte
numai dac ă este încuviin țată; prevederile art. 43 C.fam. nu oblig ă instanța să
stabileasc ă modalitățile de exercitare a dreptului p ărintelui de a avea leg ături
personale cu copilul, prin urmare în țelegerea realizat ă de părinți cu privire la
valorificarea concret ă a dreptului de a avea leg ături personale cu copilul nu este
condiționată de girul instan ței, urmând a fi exercitat întocmai și cu bun ă-
credință, dar numai în concordan ță cu interesele minorului – T.M.B., sec ția a
IlI-a civil ă, decizia nr. 1884/1983 , R.R.D. nr. 5/1984, p. 60.
319
Ca forme concrete de înf ăptuire , părintele poate vizita
copilul la domiciliul p ărintelui în a c ărui grijă se află, poate găzdui
copilul la domiciliul s ău, inclusiv în perioada vacan țelor
școlare114. În principiu, faptul c ă părinții domiciliaz ă în localit ăți
diferite nu are o semnifica ție deosebit ă, putându-se permite
părintelui căruia nu i s-a încredin țat copilul s ă-1 ia cu sine pentru
scurte perioade de timp115; totuși, o atare m ăsură nu poate fi
dispusă dacă, indiferent din ce împrejur ări (vârsta fraged ă a
copilului, starea precar ă a sănătății sale, etc.), ar contraveni
interesului superior al copilului (art. 16 din Legea nr.
272/2004)116. De asemenea, p ărintele poate coresponda cu copilul
114 Pentru dezvolt ări, a se vedea I. Albu, Dreptul p ărintelui divor țat căruia nu i
s-a încredin țat copilul de a avea leg ături personale , R.R.D. nr. 2/1988, p. 28-
33. Potrivit practicii judiciare, se va ține seama și de interesul manifestat de
părinte în a p ăstra legături personale cu copilul, de vârsta copilului, de
capacitatea sa de a în țelege nevoia leg ăturilor mai strânse cu p ărintele său,
specifică vârstei și sexului – CA. Pite ști, secția civilă, decizia nr. 2121/2004 ,
Jurispruden ță națională 2004-2005, Ed. Brilliance, Piatra-Neam ț, 2006, p. 273-
274. Stabilirea unui program de vizitare a copilului de c ătre tată, pe
considerentul c ă acesta nu a avut o atitudine agresiv ă față de copil, ci numai
față de mamă s-a manifestat violent, reprezint ă o aplicare gre șită a dispozi țiilor
legale în materie, cât ă vreme s-a dovedit c ă interesul superior al copilului nu
este, pentru moment, p ăstrarea acestor leg ături – CA. Alba Iulia, sec ția pentru
minori și familie, decizia civil ă nr. 32/2006 , D. Tițian, Cauzele cu minori în
materie civil ă și penală. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2006, p. 65. A se
vedea și C.S.J., sec ția civilă, decizia nr. 321/1994 , Repertoriu … pe anii 1989-
1994, voi. I, p. 595; T.M.B., sec ția a IlI-a civil ă, decizia nr. 150/1990 , Dreptul
nr. 3/1992, p. 65.
115 Trib. jud. Bra șov, decizia civil ă nr. 954/1992 , R.R.D. nr. 6/1983, p. 59.
116 Consider ăm discutabil ă soluția instan ței de a încuviin ța menținerea
legăturilor personale cu copilul într-o manier ă neadaptat ă interesului acestuia
de a se „acomoda" cât mai curând posibil cu noul s ău ambient familial. În
considerentele unei solu ții de speță, se afirm ă că, în ceea ce prive ște stabilirea
criteriilor dreptului minorului de a avea leg ături personale cu p ărinții naturali,
importante sunt criteriile legate de interesul acestuia, condi țiile de loc, rela țiile
tensionate dintre noile familii, în spe ță tatăl minorului și soțul mamei acestuia,
neavând importan ță în luarea unor asemenea m ăsuri – CA. Bucure ști, secția a
III-a civil ă și pentru cauze cu minori și familie, decizia nr. 511/2005 , Culegere
320 sau poate stabili orice alt ă formă de comunicare, poate transmite
informații copilului și este îndrept ățit să primeasc ă informații
privitoare la copil (inclusiv fotografii recente, evalu ări medicale
sau școlare).
În orice caz, stabilirea practic ă a planului de leg ături
personale dintre p ărinte și copil nu trebuie s ă lipsească demersul
de orice finalitate . De pildă, încuviin țarea dată părintelui de a
avea legături personale cu copilul numai trei ore într-o singur ă zi
pe an și, chiar și aceasta, la sediul autorit ății administra ției publice
locale, în prezen ța unui membru al autorit ății tutelare, exclude
dintr-un început orice exerci țiu al acestui drept.117
Exercitarea abuziv ă de către părinte a drepturilor ce i-au
fost conferite fa ță de persoana copilului încredin țat celuilalt so ț,
de natură a stânjeni sau periclita procesul de cre ștere, educare,
instruire și formare a acestuia, îndrept ățește instanța sesizată prin
cererea celuilalt p ărinte să dispună limitarea, suspendarea sau
chiar suprimarea acestui drept al p ărintelui, în func ție de natura și
gravitatea abaterilor constatate118.
de practic ă judiciară în materie civil ă a Curții de Apel Bucure ști, 2005, Ed.
Universul Juridic, Bucure ști, 2006, p. 284.
117 Trib. Suprem, sec ția civilă, decizia nr. 437/1975 , R.R.D. nr. 10/1975, p. 66.
Aprecierea modalit ății de vizitare a minorului de c ătre bunici și părintele căruia
nu i s-a încredin țat minorul se face prin fixarea unui program în limite
suficiente și rezonabile. Stabilirea unui program restrictiv de vizitare pe
considerentul c ă părintele sau bunicii au domiciliul în alt ă țară reprezint ă o
aplicare gre șită a dispozi țiilor legale în materie, cât ă vreme se dovede ște că este
în interesul superior al copilului s ă fie păstrate aceste leg ături – CA. Alba Iulia,
secția pentru minori și familie, decizia civil ă nr. 2/2006 , D. Tițian, Cauzele cu
minori în materie civil ă și penală. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2006, p.
53.
118 A se vedea I. Albu, loc. cit. , p. 32. Spre aceea și concluzie tind unele solu ții
ale practicii judiciare: dreptul p ărintelui de a avea leg ături personale cu copilul
„urmează să fie exercitat în a șa fel încât s ă nu aibă o influen ță negativă asupra
dezvoltării copilului… (fiind) gre șită măsura ca minorul s ă fie luat de la
domiciliul s ău o dată pe lună și să fie readus a doua zi, deplasându-1 în alt ă
localitate, la o distan ță de 60 km., unde s ă locuiască într-o camer ă, împreun ă și
cu concubina tat ălui, mai ales c ă aceasta nu a manifestat un ata șament deosebit
321 Dreptul p ărintelui divor țat căruia nu i s-a încredin țat
copilul de a men ține legături personale cu copilul, precum și de a
veghea la ocrotirea sa, nu e o simpl ă facultate , de care va putea
uza sau nu, ci și o îndatorire, atât prin con ținutul, cât și prin scopul
său, el fiind îndatorat s ă contribuie în continuare la ocrotirea
copilului119.
Art. 400 din N.C.civ. tranșează o altă problemă îndelung
dezbătută în doctrina și practica ultimilor ani cu privire la
locuința copilului dup ă divorț. Se stabile ște că instanța, în
condițiile în care nu exist ă o înțelegere a p ărinților sau în țelegerea
lor este contrar ă intereselor minorului, va decide odat ă cu
pronunțarea divor țului că locuința copilului minor este la p ărintele
cu care locuie ște în mod statornic. În ipoteza în care pân ă la divorț
copilul a locuit cu ambii p ărinți, instanța va stabili locuin ța la unul
dintre ace știa, ținând cont de interesul superior al copilului. Numai
în mod excep țional și dacă este în interesul superior al copilului,
instanța poate stabili locuin ța acestuia la bunici sau la alte rude ori
persoane, cu consim țământul acestora, ori la o institu ție de
ocrotire, acestea exercitând supravegherea copilului și îndeplinind
toate actele obi șnuite privind s ănătatea, educa ția și învățătura
copilului.
față de copil" – Trib. Suprem, sec ția civilă, decizia nr. 1830/1981 , CD. 1981, p.
171; „în cazul în care p ărintele și-ar exercita în mod abuziv dreptul de a- și
vizita copilul, se va putea cere încetarea tulbur ării, eventual prin interzicerea
vizitelor în anumite ore … (dar) atât timp cât o atare situa ție nu s-a ivit,
limitarea anticipat ă a dreptului de a- și vizita copilul este nejustificat ă" – Trib.
Suprem, sec ția civilă, decizia nr. 723/1970 , Repertoriu … pe anii 1969-1975, p.
58.
119 A se vedea I. Albu, loc. cit. , p. 29. Cum judicios remarc ă autorul, formula
legislativă din art. 43 alin. (1) și (3) C.fam. este incomplet ă, întrucât p ărintele
divorțat căruia i s-a încredin țat copilul exercit ă nu numai drepturi, ci și
îndatoriri p ărintești, la fel ca și celălalt părinte, care va avea atât drepturi, cât și
îndatoriri p ărintești. Într-o interpretare strict riguroas ă (și ermetică), în cazul
divorțului, ambii p ărinți ar fi degreva ți de îndatoririle fa ță de copil.
322 4.2. Efectele desfacerii c ăsătoriei cu privire la rela țiile
patrimoniale dintre p ărinți și copii
4.2.1. Contribu ția părinților la cheltuielile de
creștere, educare, înv ățătură și pregătire
profesional ă a copilului
Dispunând desfacerea c ăsătoriei, instan ța de divor ț este
obligată să fixeze contribu ția fiecăruia dintre p ărinți la cheltuielile
de creștere, educare, înv ățătură și pregătire profesional ă (art. 42
alin. (3) Cod familie), într-un cuvânt, la cheltuielile de între ținere
a minorului, chiar în lipsa unei cereri exprese în acest sens și
indiferent dac ă încredințarea copilului s-a dispus la unul dintre
părinți sau la o ter ță persoană ori la o institu ție de ocrotire.
Cuantumul între ținerii datorate se stabile ște în func ție de
nevoile minorului și de mijloacele fiec ărui părinte. Învoiala
părinților este admisibil ă dar, ca și în cazul învoielii privind
încredințarea copilului, este necesar ă încuviințarea instan ței (art.
42 alin. ultim C.fam.), pentru a se preveni nesocotirea intereselor
beneficiarului între ținerii.
Și noul Cod civil , în dispozi țiile art.402 , preia acela și
principiu urmând s ă dezvoltăm în titlul X dispozi țiile noului cod
civil în materie.
4.2.2. Aloca ția de stat pentru copii
Legea privind aloca ția de stat pentru copii nr. 61/1993120,
astfel cum a fost modificat ă și completat ă prin Ordonan ța de
Urgență nr. 44/2006121, stabilește dreptul tuturor copiilor în vârst ă
120 Republicat ă, M.Of. nr. 56 din 8 februarie 1999.
121 O.U.G. nr. 44/2006 pentru modificarea și completarea Ordonan ței de
Urgență a Guvernului nr. 148/2005 privind sus ținerea familiei în vederea
creșterii copilului și a Legii nr. 61/1993 privind aloca ția de stat pentru copii
(M.Of. nr. 545 din 23 iunie 2006).
323 de până la 18 ani, f ără discriminare122, de a beneficia de aloca ție
de stat, ca form ă de ocrotire a statului [art. 1 alin. (1) și (2)]; tinerii
care au împlinit vârsta de 18 ani și care urmeaz ă cursurile
învățământului liceal sau profesional, beneficiaz ă de aloca ție de
stat până la finalizarea studiilor [art. 1 alin. (3)]123.
Titularul dreptului la aloca ția de stat este copilul, stabile ște
art. 3 alin. (2) din Legea nr. 61/1993, și se plătește, după cum se
arată în cuprinsul art. 4 alin. (1) din aceea și lege, unuia dintre
părinți pe baza acordului acestora sau, în caz de neîn țelegere, pe
baza deciziei autorit ății tutelare ori a hot ărârii judec ătorești,
părintelui c ăruia i s-a încredin țat copilul spre cre ștere și
educare124. După împlinirea vârstei de 14 ani, plata aloca ției de
stat se poate face direct titularului, cu încuviin țarea
reprezentantului s ău legal [art. 4 alin. (3)]. Deci, p ărintele sau un
alt ocrotitor legal nu face decât s ă încaseze drepturile cuvenite
copilului titular al dreptului la aloca ție de stat.
Potrivit îndrum ărilor fostei instan țe supreme, este
admisibilă cererea de obligare a p ărintelui care a încasat aloca ția
122 Prin Decizia nr. 277 din 21 martie 2006 (M.Of. nr. 348 din 18 aprilie 2006),
Curtea Constitu țională a dispus admiterea excep ției de neconstitu ționalitate a
prevederilor art. 1 alin. (2) și ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 61/1993 (în
redactarea anterioar ă O.U.G. nr. 44/2006), constatând c ă prin condi ționarea
acordării alocației de faptul frecvent ării de către copilul de vârst ă școlară cel
puțin a învățământului general obligatoriu, respectiv neacordarea aloca ției în
cazul copilului aflat într-o institu ție de ocrotire a statului, sunt contrare
prevederilor art. 49 alin. (2) din Constitu ție, republicat ă, conform c ărora statul
acordă alocații pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav sau cu
handicap, ca expresie a regimului special de protec ție și asistență în realizarea
drepturilor copiilor și tinerilor, f ără nici o discriminare sau condi ționare.
123 Tânărul aflat în continuarea studiilor liceale sau profesionale și care repet ă
anul școlar nu beneficiaz ă de alocație de stat, afar ă de cazul în care repet ă din
motive de s ănătate, dovedite cu certificat medical (art. 1 alin. (4) din Legea nr.
61/1993, astfel cum a fost modificat ă și completat ă prin O.U.G. nr. 44/2006).
124 În funcție de titularul ocrotirii p ărintești, alocația de stat pentru copii se
plătește, de asemenea, tutorelui, curatorului, persoanei c ăreia i-a fost dat în
plasament familial copilul, inclusiv asistentului maternal sau persoanei c ăreia i-
a fost încredin țat copilul în vederea adop ției (art. 4 alin. (2) din Legea nr.
61/1993, astfel cum a fost modificat ă prin O.U.G. nr. 44/2006).
324 de stat pentru copil s ă o remită părintelui în a c ărui îngrijire se afl ă
titularul, pe temeiul principiului îmbog ățirii fără justă cauză125.
Părintele care a neglijat întocmirea formelor necesare încas ării
alocației poate fi și el obligat la desp ăgubiri, potrivit regulilor din
materia răspunderii civile delictuale126.
125 Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 10/1974 , cit. supra .
126 A se vedea Al. Bacaci, C. Hageanu, V. Dumitrache, op. cit. , p. 161.
325 TITLUL VIII
FILIAȚIA
CAPITOLUL 1
Considera ții introductive. No țiune
Filiația poate fi definit ă ca șirul descenden ței unei
persoane, una din alta sau ca leg ătura direct ă dintre p ărinți și
copii.
Rudenia fireasc ă este legătura bazat ă pe descenden ța unei
persoane dintr-o alt ă persoană sau pe faptul c ă mai multe persoane
au un ascendent comun. Rudenia civil ă este legătura rezultat ă din
adopția încheiat ă în condițiile prevăzute de lege.
Modalitatea de stabilire a leg ăturii de rudenie este detaliat ă
în cuprinsul art. 406 N.C.civ. Astfel:
– rudenia este în linie dreapt ă în cazul descenden ței unei
persoane dintr-o alt ă persoan ă și poate fi ascendent ă sau
descendent ă;
– rudenia este în linie colateral ă atunci când rezult ă din
faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.
Gradul de rudenie se stabile ște astfel:
– în linie dreapt ă, după numărul nașterilor: astfel, copiii și
părinții sunt rude de gradul întâi, nepo ții și bunicii sunt rude de
gradul al doilea;
– în linie colateral ă, după numărul nașterilor, urcând de la
una dintre rude pân ă la ascendentul comun și coborând de la
acesta pân ă la cealalt ă rudă; astfel, fra ții sunt rude de gradul al
doilea, unchiul sau m ătușa și nepotul, de gradul al treilea, verii
primari, de gradul al patrulea.
Conform dispozi țiilor art. 407 N.C.civ., afinitatea este
legătura dintre un so ț și rudele celuilalt so ț. Rudele so țului sunt, în
aceeași linie și același grad, afinii celuilalt so ț.
326 Subliniem faptul c ă noul Cod civil introduce o
reglementare distinct ă cu privire la no țiunea de posesie de stat .
Posesia de stat este starea de fapt care indic ă legăturile de filia ție
și rudenie dintre copil și familia din care se pretinde c ă face parte.
Ea const ă, în principal, în oricare dintre urm ătoarele
împrejurări:
a) o persoan ă se comport ă față de un copil ca fiind al s ău,
îngrijindu-se de cre șterea și educarea sa, iar copilul se comport ă
față de aceast ă persoană ca fiind p ărintele său;
b) copilul este recunoscut de c ătre familie, în societate și,
când este cazul, de c ătre autorit ățile publice, ca fiind al persoanei
despre care se pretinde c ă este părintele său;
c) copilul poart ă numele persoanei despre care se pretinde
că este părintele său.
Posesia de stat trebuie s ă fie continuă, pașnică, publică și
neechivoc ă.
327 CAPITOLUL 2
Filiația
Secțiunea 1. Filia ția față de mamă
Când este vorba de determinarea filia ției unui copil,
dovada maternit ății trebuie f ăcută înaintea oric ărei alte dovezi.
Filiația matern ă rezultă din faptul material al na șterii
copilului de c ătre o anumit ă femeie, fiind importante în aceast ă
situație două elemente de fapt :
– împrejurarea c ă o anumit ă femeie a dat na ștere unui
copil;
– identitatea copilului care revendic ă maternitatea cu
aceea a copilului n ăscut de femeia respectiv ă.
Starea civil ă a mamei de la data na șterii copilului nu este
relevantă în stabilirea leg ăturii de filia ție matern ă.
Dovada leg ăturii de filia ție matern ă se face prin certificatul
constatator al na șterii, consolidat prin folosin ța stării civile –
posesia de stat.
În conformitate cu dispozi țiile art. 411 N.C.civ., nicio
persoană nu poate reclama o alt ă filiație față de mamă, decât aceea
ce rezultă din actul s ău de naștere și din posesia de stat conform ă
cu acesta. Nimeni nu poate contesta filia ția față de mam ă a
persoanei ce are o posesie de stat conform ă cu actul s ău de
naștere.
În ipoteza rar întâlnit ă a unei substituiri de copil sau în
cazul în care a fost înregistrat ă ca mamă o altă femeie decât cea
care a născut copilul se poate face dovada adev ăratei filia ții cu
orice mijloc de prob ă.
Arătam mai sus c ă filiația față de mamă rezultă din însuși
faptul nașterii.
328 Ea se poate stabili, îns ă, și prin:
a) recunoaștere în formele prev ăzute de art. 415-416
N.C.civ., dac ă nașterea nu a fost trecut ă în registrul de
stare civil ă sau copilul a fost trecut în registru ca
născut din p ărinți necunoscu ți, mama îl poate
recunoaște pe copil.
Recunoașterea poate fi f ăcută prin:
– declara ție la serviciul de stare civil ă;
– înscris autentic, caz în care o copie a actului se va
trimite din oficiu serviciului de stare civil ă competent
pentru efectuarea men țiunilor necesare;
– testament.
Nulitatea absolut ă a recunoa șterii de maternitate intervine
dacă:
* a fost recunoscut un copil a c ărui filiație, stabilit ă potrivit
legii, nu a fost înl ăturată. Cu toate acestea, dac ă filiația anterioar ă
a fost înl ăturată prin hotărâre judec ătorească, recunoa șterea este
valabilă;
* a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu a l ăsat
descenden ți firești;
* a fost făcută în alte forme decât cele prev ăzute de lege.
Nulitatea relativ ă a recunoa șterii de maternitate poate fi
cerută pentru eroare, dol sau violen ță. Prescrip ția dreptului la
acțiune începe s ă curgă de la data încet ării violenței ori, dup ă caz,
a descoperirii erorii sau dolului.
Preciz ăm că în reglementarea actual ă a art. 48 din C.fam.
sunt urmate acelea și reguli în aceast ă materie.
b) prin hotărâre judec ătorească → printr-o ac țiune în
contestarea filia ției, în situa ția în care a avut loc o
substituire de copil, sau a fost înregistrat ă ca mamă o
altă femeie decât cea care l-a n ăscut pe copil; orice
329 persoană interesat ă poate contesta oricând printr-o
acțiune în instan ță filiația stabilită de un act de na ștere
ce nu este în conformitate cu posesia de stat.
Reglementarea noului Cod civil nu difer ă de prezenta
reglementare din art. 50 C.fam. care utilizeaz ă
principii identice de analiz ă.
→ contestarea maternit ății, stabilit ă pe cale
judecătorească. În sistemul actual al Codului familiei,
maternitatea, rezultând din certificatul de na ștere
eliberat pe baza hot ărârii judec ătorești de stabilire a
filiației rămasă irevocabil ă, poate fi contestat ă de orice
persoană interesat ă afară de cele ce au participat ca
părți în procedurile judiciare. Codul familiei nu
reglementeaz ă această acțiune, dar ea poate fi dedus ă
din interpretarea art. 57 din Legea 119/1996, coroborat
cu dispozi țiile art. 23 alin. (2) din Decretul 31/1954.
Acțiunea este imprescriptibil ă extinctiv. Noul Cod
civil reglementeaz ă în art. 421 aceeași posibilitate de
contestare oricând de c ătre orice persoan ă interesată a
filiației stabilite printr-un act de na ștere ce nu este
conform cu posesia de stat.
→ printr-o ac țiune în stabilirea maternit ății în cazul
în care, din orice motiv, dovada filia ției față de mamă
nu se poate face prin certificatul constatator al na șterii,
ori în cazul în care se contest ă realitatea celor cuprinse
în certificatul constatator al na șterii. Subliniem c ă, în
actuala reglementare a art. 51 din C.fam., regulile
aplicabile în aceast ă materie sunt identice.
Condiții pentru intentarea unei ac țiuni în stabilirea
maternității:
a) dreptul la ac țiune apar ține copilului și se porne ște în
numele s ău de reprezentantul s ău legal; ea poate fi
continuată de moștenitorii s ăi în condi țiile legii;
330 b) acțiunea se introduce împotriva pretinsei mame sau a
moștenitorilor pretinsei mame;
c) acțiunea este imprescriptibil ă, ca regul ă, dacă între timp
copilul a decedat înainte de introducerea ac țiunii,
moștenitorii s ăi o pot formula în termen de un an de la data
decesului.
Noul Cod civil reia practic dispozi țiile edictate în art. 52
din C.fam. în ceea ce prive ște acțiunea în stabilirea maternit ății.
Secțiunea 2. Stabilirea filia ției față de tată.
Prezum ția de paternitate
În conformitate cu art. 414 N.C.civ., copilul n ăscut sau
conceput în timpul c ăsătoriei are ca tat ă pe soțul mamei.
Paternitatea poate fi t ăgăduită dacă este cu neputin ță ca soțul
mamei să fie tatăl copilului.
Noul Cod civil stabile ște, în art. 412 alin. (1) , că intervalul
de timp cuprins între a 300-a și a 180-a zi dinaintea na șterii
copilului este timpul legal al concep țiunii, termen ce se calculeaz ă
zi cu zi.
Între aceste dou ă texte de lege se realizeaz ă conectarea
pentru stabilirea în concret a paternit ății reale a unui copil,
generând o abordare diferit ă a paternit ății din căsătorie, față de
paternitatea din afara c ăsătoriei.
Noul Cod civil preia, astfel, din actualul Cod al familiei,
regulile consacrate de art. 53 alin. (1) privind prezum ția de
paternitate și art. 61 C.fam. privind timpul legal al concep țiunii.
Ca și un aspect de noutate, art. 412 alin. (2) din N.C.civ.
prevede c ă „Prin mijloace de prob ă științifice se poate face
dovada concep țiunii copilului într-o anumit ă perioad ă din
intervalul de timp prev ăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui
interval”. Aceasta înseamn ă că noul Cod civil consacr ă expres
331 caracterul relativ al prezum ției timpului legal al concep țiunii,
atât în ceea ce priveste durata minim ă și durata maxim ă a
gestației, cât și în ceea ce prive ște posibilitatea de a face dovada
că, în realitate, copilul a fost conceput într-o anumit ă perioadă
din timpul legal al concep țiunii.
Filiația față de tată se poate realiza prin:
A. recunoașterea copilului în condi țiile prezentate în art.
415 alin. (2) N.C.civ.
Astfel, recunoa șterea se poate realiza în formele prev ăzute
de art. 415-416 N.C.civ., respectiv copilul conceput și născut în
afara căsătoriei poate fi recunoscut de c ătre tatăl său; după
moartea copilului acesta poate fi recunoscut numai dac ă a lăsat
descenden ți firești.
Recunoașterea poate fi f ăcută prin:
– declara ție la serviciul de stare civil ă;
– înscris autentic, caz în care o copie a actului se va
trimite din oficiu serviciului de stare civil ă competent
pentru efectuarea men țiunilor necesare;
– testament.
Nulitatea absolut ă a recunoa șterii de paternitate intervine
dacă:
* a fost recunoscut un copil a c ărui filiație, stabilit ă potrivit
legii, nu a fost înl ăturată. Cu toate acestea, dac ă filiația anterioar ă
a fost înl ăturată prin hotărâre judec ătorească, recunoa șterea este
valabilă;
* a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu a l ăsat
descenden ți firești;
* a fost făcută în alte forme decât cele prev ăzute de lege.
Nulitatea relativ ă a recunoa șterii de paternitate poate fi
cerută pentru eroare, dol sau violen ță. Prescrip ția dreptului la
332 acțiune începe s ă curgă de la data încet ării violenței ori, dup ă caz,
a descoperirii erorii sau dolului.
Arătăm că noul Cod civil preia regulile existente în
prezent în C.fam. ( art. 56 și urm. ), pornind de la aceea și limitare a
posibilității de recunoa ștere numai la copiii din afara c ăsătoriei.
B. Pe cale judec ătorească în cadrul:
– unei ac țiuni în stabilire de paternitate din afara
căsătoriei;
– unei ac țiuni în tăgada de paternitate în situa ția unei
filiații deja stabilite fa ță de tatăl din căsătorie;
– pe calea unei ac țiuni în contestarea filia ției față de tatăl
din căsătorie.
Vom detalia în cele ce urmeaz ă condițiile impuse de lege
pentru fiecare dintre ac țiunile în justi ție care vizeaz ă filiația față
de tată.
2.1. Ac țiunea în stabilirea paternit ății din afara
căsătoriei
Dacă tatăl din afara c ăsătoriei nu îl recunoa ște pe copil,
paternitatea acestuia se poate stabili prin hot ărâre judec ătorească
în următoarele condiții:
– acțiunea apar ține copilului și se porne ște în numele lui
de către mamă sau de reprezentantul lui legal; ea poate
fi pornită sau continuat ă și de moștenitorii copilului; și
în prezent, art. 59 din C.fam. utilizeaz ă aceleași reguli
de lucru, fiind condi ționată de calitatea de copil din
afara căsătoriei a titularului dreptului.
– acțiunea se introduce împotriva pretinsului tat ă ori a
moștenitorilor acestuia;
333 – acțiunea nu se prescrie în timpul vie ții copilului. În
situația în care copilul a decedat înainte de a introduce
acțiunea, mo ștenitorii s ăi o pot introduce în termen de
un an de la data decesului.
Art. 426 N.C.civ. instituie o prezumție de filia ție față de
pretinsul tat ă în ipoteza în care se dovede ște că pretinsul tat ă a
conviețuit cu mama copilului în perioada timpului legal al
concepțiunii.
Această prezumție poate fi înl ăturată dacă pretinsul tat ă
dovedește că este exclus ca el s ă-l fi conceput pe copil.
Reglementarea noului Cod civil vine s ă tranșeze o disput ă
îndelungat ă în doctrin ă și practic ă, determinat ă de actuala
reglementare din art. 60 alin. (1) C.fam., conform c ăreia acțiunea
în stabilirea paternit ății din afara c ăsătoriei putea s ă fie pornit ă de
mamă în termen de un an de la na șterea copilului. În acest fel, se
realiza un conflict cu normele din art. 60 alin. (4) C.fam. și art. 59
C.fam., din perspectiva rolului mamei ca parte în aceast ă
procedură (atât în nume propriu, cât și ca reprezentant ă legală a
copilului). Noul Cod civil stabilește în mod clar termenii în care
doar copilul poate porni aceast ă acțiune și faptul c ă ea nu este
supusă unui termen de prescrip ție.
Codul civil nou vine cu o reglementare special ă privind
recunoașterea pentru mama copilului a unui drept de a fi
despăgubită cu cheltuielile ce țin de perioada de sarcin ă și naștere.
Ea poate solicita și obține de la pretinsul tat ă:
– jumătate din cheltuielile na șterii și ale lehuziei;
– jumătate din cheltuielile f ăcute cu între ținerea ei în
timpul sarcinii și în perioada de lehuzie.
Această acțiune în desp ăgubiri:
→ se intenteaz ă în termen de 3 ani de la na șterea
copilului;
334 → se poate formula și în situația în care copilul s-a
născut mort sau a murit înainte de pronun țarea
hotărârii privind stabilirea paternit ății;
→ nu poate fi admis ă dacă mama nu a formulat și
acțiune pentru stabilirea paternit ății.
2.2. Ac țiunea în t ăgada paternit ății
Prezumția instituit ă de art. 414 N.C.civ. indică faptul că un
copil născut sau conceput în timp c ăsătoriei îl are ca tat ă pe soțul
mamei, paternitatea putând fi t ăgăduită dacă este cu neputin ță ca
soțul mamei s ă fie tatăl copilului.
Dacă prezumția se reg ăsește în termeni identici și în
actuala reglementare a art.54 din Codul familiei, trebuie s ă
subliniem c ă noul Cod civil vine cu o abordare mult mai larg ă a
categoriilor de subiec ți ce pot formula acest tip de ac țiune în fa ța
instanțelor de judecat ă.
Acțiunea în t ăgada de paternitate se poate intenta în
următorii termeni:
– se porne ște de: → soțul mamei;
→ mamă;
→ tatăl biologic;
→ copil;
→ moștenitorii acestora.
Observăm că noile dispozi ții ale Codului Civil extind
sfera persoanelor care pot formula ac țiunea în t ăgada
paternității, dând aceast ă posibilitate chiar copilului și tatălui
biologic. Prezen ța tatălui biologic în sfera titularilor acestei ac țiuni
reprezintă, din punctul nostru de vedere, un element inovator care
va genera în practic ă dezvoltări și interpret ări din punctul de
vedere al probatoriilor administrate.
– se introduce de so țul mamei:
→ împotriva copilului;
335 → împotriva mamei copilului, dac ă respectivul
copil este decedat.
Dac ă soțul este pus sub interdic ție, acțiunea poate fi
pornită de tutore sau curator.
– mama sau copilul pot introduce ac țiune:
→ împotriva so țului;
→ împotriva mo ștenitorilor so țului, dacă soțul este
decedat.
– tatăl biologic poate introduce ac țiune:
→ împotriva so țului mamei și a copilului;
→ împotriva mo ștenitorilor acestora, dac ă soțul și
copilul sunt deceda ți.
Acțiunea în t ăgada de paternitate se formuleaz ă cu
respectarea strict ă a termenelor prevăzute de lege:
• soțul mamei poate introduce ac țiunea în t ăgada
paternității în termen de 3 ani de la:
→ data la care a cunoscut c ă este prezumat tat ă al
copilului;
→ data când a aflat c ă prezumția nu corespunde
realității;
→ data ridic ării interdic ției, dacă soțul fusese pus
sub interdic ție judecătorească, iar acțiunea nu a fost
pornită de tutore.
Dacă soțul a murit înainte de împlinirea termenului de 3
ani, fără a porni ac țiunea în t ăgada paternit ății, aceasta poate fi
pornită de moștenitori în termen de un an de la data decesului.
• mama poate porni ac țiunea în t ăgada paternit ății în
termen de 3 ani de la:
→ data nașterii copilului;
336 → data ridic ării interdic ției, dacă mama fusese
pusă sub interdic ție judecătorească, iar acțiunea
nu a fost pornit ă de tutore.
Dacă mama a murit înainte de împlinirea termenului de 3
ani fără a porni ac țiunea în t ăgada paternit ății, aceasta poate fi
pornită de moștenitori în termen de un an de la data decesului.
• pretinsul tat ă biologic poate introduce ac țiunea în
tăgada paternit ății pe toată durata vie ții lui. Ea poate fi
admisă numai dac ă pretinsul tat ă biologic face dovada
paternității sale față de copil.
Dacă pretinsul tat ă biologic a murit f ără a porni ac țiunea în
tăgada paternit ății, aceasta poate fi pornit ă de moștenitori în
termen de un an de la data decesului.
• copilul poate introduce ac țiunea (prin reprezentantul
său legal pe perioada minorit ății) pe toat ă durata vie ții
lui.
Dacă respectivul copil a murit f ără a porni ac țiunea în
tăgada paternit ății, aceasta poate fi pornit ă de moștenitori în
termen de un an de la data decesului. Dispozi țiile art. 429 alin. (3)
N.C.civ. se aplică în mod corespunz ător.
În actualul sistem al Codului familiei, și cu preciz ările
aduse de Legea 288/2007, ac țiunea în t ăgăduirea paternit ății se
prescrie în termen de 3 ani:
– de la data na șterii copilului, pentru mam ă și pentru
copil;
– pentru so țul mamei termenul curge de la data la care a
luat cunoștință de nașterea copilului;
– pentru copil de la data majoratului s ău, dacă acțiunea
nu a fost introdus ă în timpul minorit ății sale.
337 2.3. Ac țiunea în contestarea filia ției față de tatăl din
căsătorie
Acțiunea în contestarea filia ției față de tatăl din căsătorie
poate fi formulată de orice persoan ă interesat ă, oricând .
În fața instanței se va solicita s ă se constate c ă nu sunt
întrunite condi țiile pentru ca prezum ția de paternitate s ă se aplice
unui copil înregistrat în actele de stare civil ă ca fiind n ăscut din
căsătorie.
În actualul Cod al familiei aceast ă posibilitate nu este clar
reglementat ă, doctrina și practica judiciar ă fiind cele care au creat
o cale de ac țiune în așa numita contestare a paternit ății copilului
aparent din c ăsătorie. Prin ac țiunea în contestarea paternit ății
copilului aparent din c ăsătorie, se urm ărește exclusiv înl ăturarea
prezumției de paternitate gre șit aplicate datorit ă înregistr ării
greșite a copilului, ca fiind din c ăsătorie. Lipsa acestei
reglement ări în Codul familiei a determinat introducerea unor
reguli clare în noul Cod civil – art. 434 .
Pentru toate categoriile de ac țiuni referitoare la filia ție,
noul Cod civil stabilește o serie de dispoziții procedurale
aplicabile în mod general :
– părinții vor fi cita ți în toate cauzele referitoare la filia ție,
chiar și când nu au calitatea de reclamant sau pârât;
– copilul va fi citat în toate cauzele referitoare la filia ție,
chiar și când nu are calitatea de reclamant sau pârât;
– în acțiunile privitoare la filia ție nu se poate renun ța la
drept;
– în acțiunile privitoare la filia ție nu se poate renun ța la
judecată atunci când ac țiunea este introdus ă în numele unui copil
sau al unei persoane puse sub interdic ție judecătorească, ori este
formulată de copilul minor singur, potrivit legii;
– prin hot ărârea pronun țată, în caz de admitere a ac țiunii,
instanța va dispune obligatoriu cu privire la:
→ numele copilului;
338 → exercitarea autorit ății părintești;
→ obligația de între ținere a părinților față de copil.
După caz, instan ța poate stabili și modul în care copilul
păstrează legături personale cu acela care l-a crescut.
– în cazul în care ac țiunea privitoare la filia ție vizează o
moștenire vacant ă, acțiunea poate fi introdus ă împotriva comunei,
orașului sau municipiului de la locul deschiderii succesiunii;
citarea în proces a renun țătorilor, dac ă ei există, este obligatorie;
– în cazul infrac țiunilor a c ăror calificare presupune
existența unui raport de filia ție care nu este legal stabilit, hot ărârea
penală nu poate fi pronun țată înainte de r ămânerea definitiv ă a
hotărârii civile privitoare la raportul de filia ție.
339 CAPITOLUL 3
Reproducerea uman ă asistată medical cu ter ț donator
Adaptându-se la realit ățile medicinei moderne și venind în
întâmpinarea unor probleme dificile cu care instan țele de judecat ă
sunt confruntate în prezent, noul Cod civil reglementeaz ă, în mod
cu totul inovator pentru legisla ția româneasc ă, situația copiilor
născuți în urma unor opera țiuni de reproducere uman ă asistată
medical, în care este utilizat material genetic de la ter ți donatori.
Art. 441 N.C.civ. stabilește că reproducerea uman ă
asistată medical cu ter ț donator nu determin ă nicio leg ătură de
filiație între copil și donator . În acest caz, nicio ac țiune în
răspundere nu poate fi pornit ă împotriva donatorului.
Pornind de la situa ții concrete aduse spre solu ționare în
ultimii ani în fa ța Curții Europene de Justi ție, noul Cod civil
precizeaz ă în mod clar că: părinți, în sensul dat de prezenta
secțiune, nu pot fi decât un b ărbat și o femeie sau o femeie
singură. Sunt, astfel, curmate orice posibilit ăți de discu ție legate
de cuplurile de tip homosexual și de posibilitatea de a discuta în
calitate de p ărinți despre un cuplu format din persoane de acela și
sex.
Condițiile în care p ărinții care, pentru a avea un copil,
doresc să recurgă la reproducerea asistat ă medical cu ter ț donator,
vizează:
– existența consimțământului prealabil, în condi ții care să
asigure deplina confiden țialitate, în fa ța unui notar public;
– notarul public s ă le explice, în mod expres, consecin țele
actului lor cu privire la filia ție.
Consimțământul rămâne fără efect:
– în cazul decesului;
– al formul ării unei cereri de divor ț;
– al separa ției în fapt, survenite anterior momentului
concepțiunii realizate în cadrul reproducerii umane
asistate medical.
340 El poate fi revocat oricând, în scris, inclusiv în fa ța
medicului chemat s ă asigure asisten ța pentru reproducerea cu ter ț
donator.
Secțiunea 1. Contestarea filia ției în situa ția reproducerii
asistate medical
Noul Cod civil preîntâmpin ă potențialele conflicte vizând
filiația copiilor n ăscuți în urma unor proceduri de reproducere
umană asistată medical. Nimeni nu poate contesta filia ția copilului
pentru motive ce țin de reproducerea asistat ă medical și nici
copilul astfel n ăscut nu poate contesta filia ția sa.
Singura excep ție vizează cazul în care so țul mamei poate
tăgădui paternitatea copilului, în condi țiile legii, dac ă nu a
consimțit la reproducerea asistat ă medical realizat ă cu ajutorul
unui terț donator.
În cazul în care copilul nu a fost conceput în acest mod,
dispozițiile privind t ăgăduirea paternit ății rămân aplicabile.
Art. 444 din N.C.civ. instituie o regulă de responsabilitate
legată de părintele care în țelege să nu recunoasc ă un copil n ăscut
în urma unei proceduri de reproducere uman ă asistată medical,
deși inițial consim țise la aceasta. Astfel, cel care, dup ă ce a
consimțit la reproducerea asistat ă medical cu ter ț donator, nu
recunoaște copilul astfel n ăscut în afara c ăsătoriei răspunde
față de mamă și față de copil. În acest caz, paternitatea copilului
este stabilit ă pe cale judec ătorească în condițiile art. 411 și 423.
În ceea ce prive ște raporturile dintre tat ă și copil, tat ăl are
aceleași drepturi și obligații față de copilul n ăscut prin
reproducere asistat ă medical cu ter ț donator ca și față de un copil
născut prin concep țiune natural ă.
341 Secțiunea 2. Confiden țialitatea informa țiilor
Orice informa ții privind reproducerea uman ă asistată
medical sunt confiden țiale.
Cu toate acestea, în cazul în care, în lipsa unor astfel de
informații, există riscul unui prejudiciu grav pentru s ănătatea unei
persoane astfel concepute sau a descenden ților acesteia, instan ța
poate autoriza transmiterea lor, în mod confiden țial, medicului sau
autorităților competente.
De asemenea, oricare dintre descenden ții persoanei astfel
concepute poate s ă se prevaleze de acest drept, dac ă faptul de a fi
privat de informa țiile pe care le cere poate s ă prejudicieze grav
sănătatea sa ori pe cea a unei persoane care îi este apropiat ă.
342 CAPITOLUL 4
Situația legală a copilului
Copilul din afara c ăsătoriei a c ărui filiație a fost stabilit ă
potrivit legii are, fa ță de fiecare p ărinte și rudele acestuia, aceea și
situație ca și aceea a unui copil din c ăsătorie.
Noul Cod civil stabilește următoarele reguli pentru copilul
din căsătorie:
• copilul din c ăsătorie ia numele de familie comun al
părinților săi;
• dacă părinții nu au un nume comun, copilul ia numele
unuia dintre ei sau numele lor reunite. În acest caz
numele copilului se stabile ște prin acordul p ărinților și
se declară, odată cu nașterea copilului, la serviciul de
stare civil ă;
• în lipsa acordului p ărinților, instan ța de tutelă hotărăște
și comunic ă de îndat ă hotărârea rămasă definitiv ă la
serviciul de stare civil ă unde a fost înregistrat ă
nașterea.
În ceea ce prive ște copilul din afara c ăsătoriei , art. 450
N.C.civ. stabile ște:
* copilul din afara c ăsătoriei ia numele de familie al
aceluia dintre p ărinți față de care filia ția a fost mai întâi
stabilită;
* în cazul în care filia ția a fost stabilit ă ulterior și față de
celălalt părinte, copilul, prin acordul p ărinților, poate lua
numele de familie al p ărintelui fa ță de care și-a stabilit
filiația ulterior sau numele reunite ale acestora. Noul
nume de familie al copilului se declar ă de către părinți,
împreună, la serviciul de stare civil ă la care a fost
înregistrat ă nașterea. În lipsa acordului p ărinților, se
aplică dispozițiile art. 449 alin. (3);
343 * în cazul în care copilul și-a stabilit filia ția în acela și timp
față de ambii p ărinți, se aplic ă în mod corespunz ător
dispozițiile art. 449 alin. (2) și (3).
344 TITLUL IX
ADOPȚIA
CAPITOLUL 1
Noțiune. Reglementare
Adopția este o fic țiune juridic ă prin care filia ția firească și
raporturile de rudenie fireasc ă sunt înlocuite cu o filia ție civilă,
respectiv cu leg ături de rudenie civil ă.
Astăzi, adop ția este consacrat ă, chiar încurajat ă ca
fenomen, în mai toate legisla țiile, fiind cunoscut ă și acceptat ă încă
din antichitate.
Adopția era, de asemenea, cunoscut ă în vechiul drept
românesc, sub denumirea de „înfial ă” (art. 236 și urm. din Codul
Calimach); potrivit Codului Caragea, „ facerea de fii de suflet este
dar spre mântuirea celor ce nu au copii ”.
Codul civil român de la 1864, inspirat de cel francez,
reglementa adop ția sub forma unui contract solemn, încheiat între
adoptator și adoptat127. Dispozițiile sale au fost abrogate în 1954,
odată cu intrarea în vigoare a Codului familiei.
Anul 1990 a marcat începutul reformei în domeniul
adopției. Legea nr. 11/1990 privind încuviin țarea adop ției a
corectat unele din prevederile Codului familiei, pentru ca
Ordonanța de Urgen ță nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al
adopției128 să dispună abrogarea tuturor dispozi țiilor anterioare și
127 Cu privire la adop ție, în reglementarea dat ă de Codul civil, a se vedea C.
Hamangiu, I. Rosetti-B ălănescu, Al. B ăicoianu, op. cit. , vol. I, p. 327-333. Cea
mai important ă cerință privitoare la persoana viitorului adoptator era ca acesta
să se bucure de „bun ă reputație" și era supus ă evaluării instanței judecătorești,
care putea refuza încuviin țarea adop ției (p. 327).
128 Cu privire la trecutul legislativ al institu ției adopției, pe larg, a se vedea D.
Lupașcu, Aspecte teoretice și de practic ă judiciară privind adop ția, cu referire
specială la reglementarea stabilit ă prin Legea nr. 273/2004 , P.R. nr. 4/2004, p.
119-149 sau Dreptul nr. 12/2004, p. 9-45.
345 instituirea unui cadru juridic nou și unitar, în concordan ță cu
documentele interna ționale la care România este parte129. În
scopul armoniz ării legisla ției interne cu reglement ările și
practicile interna ționale în domeniu, a fost adoptat ă Legea nr.
273/2004 privind regimul juridic al adop ției130, intrată în vigoare
la 1 ianuarie 2005, dat ă de la care reglement ările anterioare,
precum și orice dispozi ție contrar ă au fost abrogate. Normele
metodologice pentru punerea în aplicare a noii legi au fost
aprobate prin Hot ărârea Guvernului nr. 1435/2004.131 Recent,
Ordonanța de Urgen ță nr. 102/2008132 a modificat și completat
Legea nr. 273/2004, în acord cu Decizia Cur ții Constitu ționale nr.
369/2008133, prin care au fost declarate neconstitu ționale
prevederile art. 35 alin. (2) lit. i) teza I și art. 63 alin. (3) și (4) din
Legea privind regimul juridic al adop ției.
Potrivit definiției date în art. 451 din N.C.civ., „adop ția
este opera țiunea juridic ă prin care se creeaz ă legătura de filia ție
între adoptator și adoptat, precum și legătura de rudenie între
adoptat și rudele adoptatorului.”
Adopția este opera țiunea juridic ă prin care, la ini țiativa și
cu consim țământul persoanelor implicate, având încuviin țarea
129 Cadrul legislativ intern se întrege ște cu prevederile cuprinse în conven țiile
internaționale în materie la care țara noastr ă este parte și care, în baza art. 11
din Constitu ție, sunt încorporate în dreptul intern: Conven ția de la Haga asupra
protecției copiilor și cooperării în materia adop ției interna ționale, încheiat ă la
29 mai 1993, ratificat ă de România prin Legea nr. 84/1994 (M.Of. nr. 298 din
21 octombrie 1994); Conven ția european ă în materia adop ției de copii,
încheiată la Strasbourg, la 24 aprilie 1967, la care țara noastr ă a aderat prin
Legea nr. 15/1993 (M.Of. nr. 67 din 31 martie 1993) cu rezerva neaplic ării
dispozițiilor art. 7 din Conven ție, potrivit c ărora vârsta adoptatorului nu poate fi
mai mică de 21 de ani și nici mai mare de 35 de ani; Conven ția O.N.U. cu
privire la drepturile copilului, adoptat ă la 20 noiembrie 1989, ratificat ă prin
Legea nr. 18/1990 (M.Of. nr. 109 din 28 septembrie 1990).
130 M.Of. nr. 557 din 23 iunie 2004.
131 M.Of. nr. 868 din 23 septembrie 2004.
132 M.Of. nr. 639 din 5 septembrie 2008.
133 M.Of. nr. 238 din 27 martie 2008.
346 instanței, ia naștere rudenia civil ă dintre adoptat, descenden ții săi,
pe de o parte, și adoptator (adoptatori) și rudele acestora, pe de
altă parte, concomitent cu stingerea rudeniei fire ști care lega
adoptatul și descenden ții săi de părinții firești ai adoptatului și de
rudele acestora.
În doctrin ă și în practica judiciar ă, termenul „adop ție” este
întrebuințat în trei accep țiuni:
– ca opera țiune juridic ă, desemneaz ă manifest ările de
voință ale persoanelor fa ță de care se vor produce
efectele adop ției, precum și activitatea desf ășurată de
instituțiile și autoritățile cu atribu ții în domeniu, în
vederea stabilirii raportului juridic al adop ției;
– ca raport juridic, adop ția evocă legătura de rudenie
civilă care ia na ștere între adoptat și descenden ții săi,
pe de o parte, și părintele sau p ărinții adoptivi și rudele
firești ai acestora, pe de alt ă parte;
– ca institu ție juridic ă, adopția este no țiunea care
reunește normele juridice reglementând condi țiile
încuviințării și ale încet ării adopției, precum și efectele
atașate acestor opera țiuni.
Adopția presupune, dup ă cum rezult ă din defini ția de mai
sus, cumulativ, manifestarea de voin ță a persoanelor care vor fi în
mod direct atinse de efectele adop ției – fie c ă vor fi generate noi
drepturi și îndatoriri în temeiul filia ției și a rudeniei civile, fie c ă
drepturile și îndatoririle existente ca atribute ale filia ției și
rudeniei fire ști se vor stinge – precum și o manifestare de
autoritate.
347 Secțiunea 1. Principiile adop ției
Art. 452 din N.C.civ. enun ță principiile care trebuie
respectate în mod obligatoriu în cursul procedurii adop ției:
• principiului interesului superior al copilului;
• principiul cre șterii și educării copilului într-un mediu
familial;
• principiul continuit ății în educarea copilului, ținând seama
de originea sa etnic ă, culturală și lingvistic ă;
Dintre acestea, principiul interesului superior al copilului
se detașează ca fiind de importan ță primordial ă, fiind considerat
etalon al fiec ăreia din ac țiunile, m ăsurile sau deciziile luate în
legătură cu înfăptuirea adop ției.
1.1. Principiul interesului superior al copilului
Analizarea interesului superior al copilului presupune
stabilirea, mai întâi, dac ă în cazul unui copil anume m ăsura
adopției este sau nu cea mai potrivit ă formă de asigurare a
protecției din perspectiva dreptului ( și a interesului) s ău
fundamental ca, pe cât posibil, s ă fie îngrijit, crescut și educat de
părinții firești sau cel pu țin în apropierea acestora, în cadrul
familiei extinse. Apoi credem c ă acest principiu vizeaz ă
modalitățile de identificare a persoanei sau familiei care, dintre
toți cei care îndeplinesc condi țiile de eligibilitate, se adapteaz ă cel
mai bine minorului în discu ție.
Interesul superior al copilului reclam ă asigurarea grabnic ă
a unui mediu protectiv, deci rapiditate în îndeplinirea oric ăror
acte referitoare la procedura adop ției.
Într-o situa ție de fapt real ă, recomand ările cu caracter
general privind determinarea interesului superior al copilului se
individualizeaz ă și se exprim ă prin fiecare din actele sau deciziile
premergătoare încuviin țării propriu-zise a adop ției și apoi prin
actul final al instan ței.
348 Lămurirea sensului, a con ținutului concret al cerin ței
interesului superior al copilului are loc, în fiecare din etapele
procedurii de încuviin țare a adop ției, cu implicarea persoanelor
direct vizate de efectele adop ției, a adoptatului în primul rând.
Consimțământul la adop ție al adoptatului, al p ărinților firești (sau
tutorelui), al adoptatorului, este condi ție de fond a opera țiunii
juridice, dar și indicator extrem de valoros al interesului superior
al copilului. În formarea convingerii instan ței asupra conformit ății
deciziei privind m ăsura de protec ție alternativ ă cu interesul
superior al copilului, un rol aparte revine Direc ției generale pentru
asistență socială și protecția copilului, învestit ă cu supravegherea
și observarea evolu ției copilului pe toat ă durata procedurii
adopției.
Principiul interesului superior al copilului înso țește adopția
și ulterior încuviin țării prin hot ărârea irevocabil ă a instanței.
Promovarea interesului superior al copilului nu exclude un
interes propriu al adoptatorului în realizarea adop ției, dimpotriv ă,
prezența interesului s ău – fără îndoială, de natur ă morală –
confirmă interesul superior al copilului în realizarea noii schi țe de
rudenie, civil ă, cu implicarea acestui p ărinte adoptiv.
Secțiunea 2. Principiul cre șterii și educării copilului într-un
mediu familial
Principiul cre șterii copilului într-un mediu familial este un
criteriu în selec ția părinților adoptivi. Capacitatea viitorului
părinte adoptiv de a asigura copilului mediul familial dorit este
verificată în condițiile legii și confirmat ă apoi în cursul procedurii
adopției, de aceast ă dată, pe baza evalu ărilor directe privind
evoluția relațiilor dintre adoptat și adoptator, prin rapoartele
stabilite a fi realizate. Evaluarea persoanei sau a familiei
adoptatoare se face ținând seama, al ături de alte elemente, de via ța
familială; în cazul în care numai unul dintre so ți solicită adopția,
intereseaz ă motivele pentru care cel ălalt soț nu se asociaz ă la
cerere.
349 Tradițional, din punctul de vedere al copilului, mediul
familial presupune un cuplu parental. În cazul adop ției, acest
cuplu nu poate fi decât unul legal constituit, c ăsătorit. Legiuitorul
nu interzice adop ția de către o persoan ă necăsătorită și nici nu
stabilește explicit vreun criteriu de preferin ță în favoarea
adoptatorilor so ț și soție, însă credem c ă aceștia din urm ă ar putea
invoca, în concurs cu un candidat nec ăsătorit, beneficiul
principiului analizat.
Secțiunea 3. Principiul continuit ății în educarea copilului,
ținându-se seama de originea sa etnic ă,
culturală și lingvistic ă
Acest principiu vizeaz ă, în esență, asigurarea unui mediu
stabil pentru copil care s ă permită păstrarea elementelor
structurale fundamentale ale personalit ății sale.
În aplicarea principiului continuit ății în educarea copilului,
în cadrul activit ăților vizând identificarea celui mai potrivit
adoptator (familii adoptatoare), au prioritate rudele din familia
extinsă, asistentul maternal profesionist la care se afl ă copilul sau
persoana ori familia la care copilul se afl ă în plasament.
De asemenea, caracterul subsidiar al adop ției
internaționale a copilului cu domiciliul în România este explicat
de necesitatea asigur ării continuit ății, prin men ținerea copilului în
mediul său de origine.
350 CAPITOLUL 2
Condițiile de fond ale adop ției
Conform art. 5-18 din Legea nr. 273/2004 se instituie o
serie de cerin țe de fond și, de asemenea, se indic ă impedimentele
la adopție, acele împrejur ări în prezen ța cărora adop ția este
interzisă.
Noul Cod civil detaliază în art. 455- 468 condițiile de
fond ale adop ției, fiind preluate aproape identic vechile cerin țe din
Legea 273/2004 aplicabile în prezent.
2.1. Cerin țe de fond privitoare la persoana adoptatului
În conformitate cu Legea 273/2004 privind regimul juridic
al adopției, termenul „adoptat” desemneaz ă persoana care a fost
sau urmeaz ă a fi adoptat ă [art. 3 lit. a)].
Art. 455 din N.C.civ. stabile ște, de asemenea, cerin țe cu
privire la persoana ce poate fi adoptat ă.
Privitor la persoana adoptatului , sunt de întrunit
următoarele cerințe:
• vârsta adoptatului. Art. 3 din Legea nr. 273/2004
consacră faptul că adopția vizeaz ă copilul, copilul fiind
persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani sau nu a
dobândit capacitate deplin ă de exerci țiu. Aceeași regulă
este preluat ă și de noul Cod civil în art. 455 alin.(1).
Excep ția de la regul ă este adop ția persoanei majore,
permisă numai dac ă adoptatul a fost crescut pe timpul minorit ății
de persoana sau familia care dore ște să adopte, conform art. 5 alin.
(3) din Legea 273/2004 și art. 455 alin. (2) din codul civil.
Adopția persoanei care a împlinit 18 ani sau care a
dobândit capacitate deplin ă de exerci țiu anterior vârstei
majoratului se afl ă sub condi ția restrictiv ă a creșterii în timpul
minorității de către persoana sau familia care dore ște să adopte.
Însăși rațiunea derog ării de la regula adop ției de copii este
351 explicată prin aceast ă condiție, fiindc ă prin creșterea pe timpul
minorității de către cel sau cei care doresc s ă devină părinți
adoptivi, finalitatea adop ției, adică înfăptuirea ocrotirii, s-a
realizat cu anticipa ție. Cererea de adop ție a părintelui adoptiv este
dovada leg ăturilor afective statornicite, a c ăror consacrare juridic ă
nu este lipsit ă de interes pentru niciuna din p ărți, ținând seama de
multitudinea de efecte ale filia ției și ale rudeniei civile.
Persoana devenit ă majoră trebuie s ă fi beneficiat în timpul
minorității de ocrotirea complex ă a persoanei sau a familiei care
voiește să o adopte, o protec ție acoperitoare pentru componentele
esențiale ale persoanei și personalit ății sale.
Astfel, s-a decis c ă faptul cre șterii în timpul minorit ății
înseamnă mai mult decât acordarea sau asigurarea între ținerii
copilului, implicând, de asemenea, existen ța unor leg ături afective
între adoptat și adoptator, de natura acelora dintre copil și părinții
săi firești.
Pe de altă parte, în ceea ce prive ște întreținerea copilului,
aceasta nu trebuie rezumat ă doar la între ținerea propriu-zis ă, ci, de
asemenea, trebuie avut ă în vedere educarea copilului, care nu
poate fi suplinit ă prin simple influen țe cu caracter educativ,
ambele – între ținerea și educarea – presupunând o anumit ă
continuitate134.
De asemenea, între ținerea acordat ă pe timpul minorit ății
trebuie să se fi prestat în natur ă, prin traiul în comun al copilului
cu cei care l-au crescut, nefiind suficient ă plata periodic ă a unor
sume de bani.
Cât prive ște durata „cre șterii în timpul minorit ății”, nu a
fost stabilit ă o perioad ă minimă și nici nu credem c ă ar fi fost
indicat. Dac ă persoana sau familia adoptatoare a înf ăptuit sau nu
ocrotirea p ărintească, dacă între ace știa și adoptat s-au statornicit
sau nu leg ături speciale, afectiv-emo ționale, sunt chestiuni de fapt
care nu pot fi determinate printr-o m ăsurătoare a intervalului de
timp.
Evident, factorul temporal este un criteriu, dar care nu
134 Trib. Suprem, sec ția civilă, decizia nr. 531/1970 , Legislația familiei p . 438.
352 epuizează întreg con ținutul condi ției privind cre șterea copilului în
timpul minorit ății. Nu se cere ca adoptatorul (adoptatorii) s ă fi
crescut copilul pe întreaga perioad ă a minorit ății, ci să-1 fi crescut
vreme suficient de îndelungat ă și cu caracter de continuitate ca s ă
excludă ideea cre șterii ocazionale, în alt scop decât acela al
ocrotirii copilului.135
• consimțământul adoptatului, dac ă a împlinit vârsta de
10 ani, conform art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
273/2004 și art.463 alin. (1) lit.b) din N.C.civ.
reprezint ă o altă cerință.
În cuprinsul textului care stabile ște persoanele chemate s ă
consimtă la adopție, legiuitorul indic ă în mod expres „copilul care
a împlinit vârsta de 10 ani” iar nu „adoptatul care a împlinit 10
ani”, dar este mai presus de orice îndoial ă că cerința
consimțământului este, de asemenea, prezent ă în cazul adop ției
persoanei majore sau care a dobândit capacitate deplin ă de
exercițiu.
Referindu-ne la adop ția de drept comun, anume adop ția
copilului, este de observat c ă manifestarea de voin ță a minorului
care a împlinit vârsta de 10 ani, cu valoare de condi ție de
valabilitate a opera țiunii juridice, constituie o excep ție de la
regulile privitoare la capacitate în materie de acte juridice. Cum se
știe, doar la împlinirea vârstei de 14 ani consim țământul copilului
are valen țe ale manifest ării juridice a voin ței, până la aceast ă
vârstă atitudinea sa nu are decât semnifica ția unei „manifest ări
afective de voin ță”.
Capacitatea juridic ă specială recunoscut ă copilului care a
împlinit vârsta de 10 ani face ca alegerea acestuia s ă fie decisiv ă.
Refuzul de a consim ți la adopție, cu neputin ță de suplinit prin vreo
încuviințare sau manifestare de voin ță a altei persoane, împiedic ă
135 Bunăoară, s-a decis c ă poate fi încuviin țată adopția persoanei majore care,
de la vârsta de 11 ani, a locuit în mod efectiv împreun ă cu părintele adoptiv –
Trib. Suprem, sec ția civilă, decizia nr. 529/1976 , CD. 1976, p. 175. A se vedea,
de asemenea, C.S.J, sec ția civilă, decizia nr. 547/1993 , BJ. 1993, p. 105-106.
353 încuviințarea adop ției. Consim țământul la adop ție al copilului care
a împlinit 10 ani se exprim ă în fața instanței de judecat ă, în etapa
finală a procedurii adop ției, anume în faza încuviin țării. El este
pregătit în vederea manifest ării de voin ță prin grija direc ției
generale care instrumenteaz ă cazul său, fiind sf ătuit și informat în
prealabil, potrivit vârstei și maturității sale, în special cu privire la
consecințele adopției și ale consim țământului s ău la adop ție,
întocmindu-se un raport în acest sens.
De asemenea, în fa ța instan ței va fi exprimat
consimțământul la adop ție al adoptatului major sau având
capacitate deplin ă de exerci țiu.
2.2. Cerin țe de fond privitoare la persoana sau familia
adoptatoare
Prin adoptator, respectiv familie adoptatoare, se
desemneaz ă persoana, respectiv so țul și soția, care a (sau au)
adoptat ori urmeaz ă să adopte.
În principiu, orice persoan ă poate deveni p ărinte adoptiv,
indiferent de starea civil ă, de sex, ras ă naționalitate ori de
cetățenie.
Legea privind regimul juridic al adop ției stabile ște, în mod
expres, condi țiile pentru calitatea de adoptator, condi ții reluate în
art. 459 și urm. din N.C.civ.
Acestea sunt urmatoarele:
* capacitatea deplin ă de exerci țiu;
Deplinătatea capacit ății de exerci țiu a celui care voie ște să
adopte este expres prev ăzută și este o condi ție necesar ă, dat fiind
faptul că, prin efectul adop ției, adoptatorul va dobândi drepturile
și îndatoririle p ărintești privitoare la persoana și la patrimoniul
copilului, inclusiv reprezentarea sa ori, dup ă caz, încuviin țarea
actelor juridice ale acestuia.
Ocrotirea copilului se explic ă prin lipsa capacit ății sale
depline de exerci țiu, de aceea, sarcina înf ăptuirii ocrotirii nu poate
354 fi încredin țată celui care, fiind lipsit de capacitate deplin ă de
exercițiu, are nevoie el însu și de ocrotire.
* vârsta adoptatorului;
Adoptatorul trebuie s ă fie cu cel pu țin 18 ani mai în vârst ă
decât cel pe care dore ște să îl adopte, pentru c ă, așa cum s-a spus,
„adopția imită natura și legea nu a îng ăduit formarea unui raport
de filiație între dou ă persoane care nu ar fi destul de îndep ărtate în
vârstă una față de alta”.
Pentru motive temeinice, poate fi încuviin țată adopția
chiar dacă diferența de vârst ă este mai mic ă de 18 ani, dar în nici o
situație mai mic ă de 16 ani conform art. 460 alin. (2) din N.C.civ.
Subliniem c ă, în reglementarea Legii nr. 273/2004, aceast ă
diferență era fixată la 15 ani. Regula este, a șadar, cea a diferen ței
de vârstă de cel pu țin 18 ani; adop ția încuviin țată în condițiile unei
diferențe de vârst ă sub 18 ani, dar în niciun caz mai pu țin de 16
ani, este excep ția, care trebuie sus ținută de motive temeinice,
reținute ca atare de instan ța judecătorească. Exemplificativ , se află
într-o situa ție cu valoare de motiv temeinic adoptatorul care este
soțul părintelui firesc al copilului adoptat, adoptatorul care a
crescut pe timpul minorit ății persoana major ă care urmeaz ă a fi
adoptată.
Convenția european ă în materia adop ției de copii prevede
că adoptatorul trebuie s ă fi atins vârsta de cel pu țin 21 de ani, dar
să nu fi dep ășit vârsta de 35 de ani (art. 7), îns ă aceste dispozi ții
nu sunt aplicabile în dreptul român deoarece țara noastr ă,
ratificând Conven ția, a făcut rezerv ă la art. 7 al Conven ției.
* condi ții materiale și morale necesare pentru cre șterea,
dezvoltarea armonioas ă a copilului, aptitudini atestate de
autoritățile competente;
Persoana sau familia adoptatoare trebuie s ă îndeplineasc ă
garanțiile morale și condițiile materiale necesare dezvolt ării
depline și armonioase a personalit ății copilului, dovedit ă prin
atestarea solicitantului, cerin ță impusă de art. 461 N.C.civ.
355 Condiția atestatului privind aptitudinea moral ă și material ă
de a adopta este regula în concep ția actualei legi a adop ției, cu
două excepții când obținerea atestatului nu este necesar ă:
• adopția privește o persoan ă majoră;
• adopția se refer ă la copilul firesc sau adoptat al celuilalt
soț (art. 20).
Procedura atest ării adoptatorului sau a familiei
adoptatoare este reglementat ă minuțios prin art. 19-21 din Legea
nr. 273/2004.
La solicitarea persoanei (familiei) interesate, direc ția
generală de la domiciliul acesteia procedeaz ă la evaluarea
garanțiilor morale și a condi țiilor materiale, ținând seama de:
personalitatea, starea s ănătății și situația economic ă a
adoptatorului sau a familiei adoptatoare, via ța familial ă, condițiile
de locuit, aptitudinea de a educa un copil; motivele pentru care se
dorește adopția; atunci când numai unul dintre so ți solicită
adopția, motivele pentru care cel ălalt nu se asociaz ă cererii;
impedimente de orice natur ă relevante pentru capacitatea de a
adopta [art. 19 alin. (1)].
În tot cursul procesului de evaluare, Direc ția general ă de
asistență socială și protecția copilului este obligat ă să asigure
adoptatorului (familiei adoptatoare) serviciile de
pregătire/consiliere necesare în vederea asum ării în cuno ștință de
cauză și în mod corespunz ător a rolului de p ărinte (art. 21).
Pe baza rezultatelor evalu ării, aceea și autoritate decide
asupra aptitudinii de a adopta în termen de 60 de zile de la data
depunerii cererii de evaluare [art. 19 alin. (2)]. Dac ă rezultatul
evaluării este favorabil, direc ția general ă va elibera atestatul de
persoană sau familie apt ă să adopte. Atestatul este valabil timp de
un an (de la data comunic ării deciziei, presupunem), cu
posibilitatea prelungirii anuale la cerere și sub condi ția actualiz ării
concluziilor privitoare la capacitatea de a adopta [art. 19 alin. (3)].
În cazul rezultatului nefavorabil, adoptatorul (familia
adoptatoare) are dreptul s ă solicite direc ției generale, în termen de
356 30 de zile de la comunicarea deciziei, reevaluarea aptitudinii de a
adopta. Rezultatul, de asemenea nefavorabil, al reevalu ării poate fi
atacat în termen de 15 zile de la data comunic ării, la tribunalul de
la domiciliul adoptatorului [art. 19 alin. (4) și (5)].
Atestatul eliberat, înso țit de toate informa țiile privitoare la
persoana sau familia atestat ă, va fi transmis, prin grija direc ției
generale, Oficiului Român pentru Adop ții, în termen de 5 zile de
la emiterea atestatului [art. 66 alin. (1) lit. e), alin. (2)], în vederea
înscrierii în Registrul na țional pentru adop ții.
Rămâne de v ăzut dacă legiuitorul va men ține în legea
specială, la care face referire în art. 454 N.C.civ, acelea și
proceduri.
* consim țământul la adop ție al adoptatorului, conform
art. 11 lit. C din legea 273/2004 și art. 463 alin. (2). lit. c) din
N.C.civ.;
Adopția presupune manifestarea de voin ță liberă,
neviciată, a fiecăreia din persoanele fa ță de care efectele filia ției
civile se vor produce în mod nemijlocit: adoptatorul sau so ții
adoptatori, adoptatul, p ărinții firești ai copilului. Consim țământul
la adopție al adoptatorului sau al adoptatorilor este, în toate
cazurile, condi ție indispensabil ă pentru valabilitatea opera țiunii
juridice.
Potrivit legisla ției noastre, adop ția poate fi încuviin țată
unui singur p ărinte adoptiv sau unei familii, adic ă soților, fie
simultan, fie succesiv. Faptul c ă cel care dore ște să adopte este
persoană căsătorită nu oblig ă pe celălalt soț să devină, la rândul
său, părinte adoptator dar, întrucât adoptatul va intra în familia
adoptatorului (asem ănător copilului firesc din afara c ăsătoriei al
părintelui care adopt ă), soțul adoptatorului este consultat, cerându-
i-se consim țământul cu titlu de „neîmpotrivire” la adop ție, afară
de cazurile în care acesta se afl ă în imposibilitatea de a- și
manifesta voin ța. Când adoptatorul este so țul părintelui adoptiv,
acesta din urm ă va consim ți la adopție în calitatea sa de p ărinte
dobândită prin efectul adop ției anterioare .
357 În func ție de situa ția concret ă în care se g ăsește viitorul
părinte, este necesar, dup ă caz, fie consim țământul la adop ție al
unei singure persoane, fie consim țământul la adop ție al fiecăruia
dintre soții care doresc, deopotriv ă, calitatea de p ărinte adoptiv,
fie consim țământul la adop ție al unuia dintre so ți care va deveni
părinte adoptiv – consim țământul s ău fiind „completat” de
manifestarea de voin ță a soțului care nu se opune adop ției
preconizate de so țul său. În toate cazurile, conform Legii
273/2004, consim țământul părintelui adoptator va fi exprimat în
fața instanței, în etapa solu ționării cererii de încuviin țare a
adopției. În acelea și condiții va fi luat consim țământul so țului
celui care adopt ă.
* o cerin ță deosebit de important ă din perspectiva noii
reglement ări a codului civil este aceea a diferen țierii de sex pentru
adoptatori, două persoane de acela și sex neputând adopta
împreună. Din perspectiva numeroaselor cereri ce fac obiectul
contenciosului drepturilor omului în prezent, credem c ă pentru
instanțele române acest text aduce o clarificare necesar ă.
2.3. Cerin țe legate de consim țământul altor persoane
implicate în adop ție
Art. 463 din N.C.civ. stabile ște că pentru încheierea unei
adopții mai este necesar consim țământul p ărinților firești ai
adoptatului minor sau al celui ce exercit ă ocrotirea p ărintească,
dacă părinții sunt necunoscu ți, morți, declara ți morți sau puși
sub interdic ție.
Instan ța poate trece peste împotrivirea p ărinților firești sau
a tutorelui de a consim ți la adopție, în cazul copiilor abandona ți,
dacă se dovede ște, prin orice mijloc de prob ă, că aceștia refuză în
mod abuziv s ă-și dea consim țământul, cu toate c ă, potrivit
aprecierii aceleia și instanțe, adopția este în interesul superior al
copilului.
Părinții firești sau tutorele î și vor putea exprima
358 consimțământul numai dup ă trecerea a 60 de zile de la na șterea
copilului, potrivit datei înscrise în certificatul s ău de naștere și, de
asemenea, cu precizarea c ă acest consim țământ este revocabil în
termen de 30 de zile de la exprimarea lui, conform art. 466
N.C.civ.
• Părintele ori p ărinții decăzuți din exerci țiul drepturilor
părintești ori cărora li s-a interzis exerci țiul drepturilor
părintești păstrează dreptul de a consim ți la adop ția
copilului, caz în care este obligatoriu și consim țământul
celui ce exercit ă autoritatea p ărintească.
• Dacă unul din p ărinți este decedat, declarat mort,
necunoscut ori dac ă este în imposibilitate din orice motiv
de a-și manifesta voin ța, consim țământul celuilalt p ărinte
este suficient. Când ambii p ărinți sunt într-o asemenea
situație, adopția se poate încheia f ără consimțământul lor.
• Persoana c ăsătorită care a adoptat un copil trebuie s ă
consimtă la adopția aceluia și copil de c ătre soțul său, caz
în care nu mai este necesar consim țământul p ărinților
firești.
Părinții firești ai adoptatului minor sau cel ce exercit ă
ocrotirea p ărintească trebuie s ă fie informa ți corespunz ător cu
privire la consecin țele adopției.
2.4. Impedimente la adop ție
Legiuitorul indic ă în mod expres acele situa ții în care
adopția este interzis ă.
Astfel:
* este interzis ă adopția între fra ți conform art. 8 alin. (1)
din Legea 273/2004 și art. 457 din N.C.civ., fără a deosebi dup ă
cum frații sunt din c ăsătorie sau din afara c ăsătoriei și fără să
intereseze dac ă sunt frați buni (cu acela și tată și aceeași mamă),
frați consangvini (numai dup ă tată) ori couterini.
* este interzis ă adopția propriului copil firesc, argument
adus în doctrin ă prin analizarea de ansamblu a condi țiilor de
359 derulare a adop ției.
* este interzis ă adopția a doi so ți sau foști soți de către
același adoptator sau familie adoptatoare, precum și adopția
între soți sau între fo ști soți conform art. 8 alin. (2) din legea
adopției și art. 458 N.C.civ.
* este interzis ă adopția simultan ă sau succesiv ă de către
mai mulți adoptatori conform art. 7 alin. (1) din Legea nr.
273/2004 și art. 462 N.C.civ.
Nu se deosebe ște după cum cel ce urmeaz ă a fi adoptat
este un copil sau o persoan ă majoră ori cu capacitate deplin ă de
exercițiu, pentru a nu se ajunge la rela ții de filia ție civilă
multiplicate sau multiplicabile la nesfâr șit și, în cazul adoptatului
copil, la disiparea periculoas ă a responsabilit ăților legate de
ocrotirea p ărintească care s-ar înf ăptui într-o formul ă ce nu are
legătură cu principiul cre șterii și educării copilului într-un mediu
familial.
Legiuitorul îng ăduie două categorii de excep ții de la
impedimentul enun țat:
– adopția simultan ă sau succesiv ă de către adoptatori so ț și
soție. Ceea ce intereseaz ă este ca, la data încuviin țării
adopției, adoptatorii s ă fie căsătoriți între ei, în cazul
adopțiilor succesive neavând relevan ță dacă la data
adopției anterioare cel care dore ște să adopte acum avea
calitatea de so ț al părintelui adoptiv și s-a mul țumit să
consimtă cu titlu de „neopunere” la adop ția solicitat ă de
soțul său ori a devenit so ț al părintelui adoptiv ulterior
încuviințării adopției;
– adopția succesiv ă în cazul încet ării, din orice motiv, a
adopției anterioare. Adop ția înceteaz ă fie prin desfacere,
fie prin declararea nulit ății acesteia;
– adoptatorul sau so ții adoptatori au decedat.
* este interzis ă adopția de către persoane cu boli psihice
și handicap mintal.
360 Reamintim c ă deplinătatea capacit ății de exerci țiu a
părintelui adoptiv este una dintre cerin țele de fond ale adop ției. De
aceea, în cazul celui aflat sub interdic ție judecătorească, adopția
nu poate fi încuviin țată pe motivul neîndeplinirii uneia din
cerințele de fond, în vreme ce persoana cu capacitate deplin ă de
exercițiu poate fi refuzat ă în intenția de a deveni adoptator pe
temeiul impedimentului rezultând din boala psihic ă și handicapul
mental, dovedit ca atare.
361 CAPITOLUL 3
Efectele adop ției
Adop ția produce efecte numai de la data r ămânerii
irevocabile a hot ărârii judec ătorești prin care a fost încuviin țată.
Pe baza hot ărârii irevocabile de încuviin țare a adop ției,
serviciul de stare civil ă va întocmi un nou act de na ștere al
adoptatului, în care adoptatorii vor fi trecu ți ca fiind p ărinții săi
firești.
Prin efectul adop ției, legăturile de filia ție și de rudenie ale
adoptatului sunt reconfigurate și vor produce consecin țele în mod
obișnuite raporturilor de filia ție, respectiv de rudenie.
3.1. Rela țiile de filia ție și de rudenie ale adoptatului
Efectul principal al adop ției este acela constitutiv de
legături de filia ție civilă între adoptat, descenden ții săi, pe de o
parte, și adoptator sau adoptatori, pe de alt ă parte, precum și de
relații de rudenie civil ă între adoptat și rudele p ărintelui sau
părinților adoptivi.
Concomitent și simetric opus, este generat efectul extinctiv
în ceea ce prive ște filiația fireasc ă între adoptat și părinții săi
firești, precum și rudenia fireasc ă între adoptat și rudele sale
firești, afară de impedimentul la c ăsătorie izvorât din rudenie, care
continuă să existe între adoptat și descenden ții acestuia, pe de o
parte, și rudele sale fire ști, pe de alt ă parte.
Dacă, însă, adopția se refer ă la copilul firesc al celuilalt
soț, efectul extinctiv este doar par țial, ceea ce înseamn ă că
încetează numai leg ătura de filia ție a copilului fa ță de părintele
firesc nec ăsătorit cu adoptatorul, precum și raporturile de rudenie
firească față de rudele acestui p ărinte firesc; de asemenea, efectul
extinctiv nu se manifest ă în privin ța rudeniei fire ști dintre fra ții
adoptați de către același părinte sau familie adoptiv ă; efectul
constitutiv este solitar în cazul adop ției copilului adoptiv al
celuilalt so ț, raporturile de rudenie civil ă astfel n ăscute
362 alăturându-se celor deja existente prin efectul adop ției anterioare.
Adop ția nu afecteaz ă în nici un fel leg ătura de filia ție
dintre persoana adoptat ă și descenden ții săi firești.
Adoptatul intr ă în familia p ărintelui său adoptiv asemenea
unui descendent firesc al acestuia, fie c ă este vorba despre
adoptatul minor, fie despre cel major. Atât adoptatul, cât și
descenden ții săi, sunt rude cu adoptatorul sau adoptatorii și cu
rudele acestora.
În cazul adop ției copilului (descendentului) adoptiv al
celuilalt so ț, fie că este vorba de o prim ă adopție încuviin țată
anterior c ăsătoriei părinților adoptatori, fie de o adop ție realizat ă
numai de c ătre unul dintre so ți, în timpul c ăsătoriei, raporturile de
rudenie civil ă nou create se vor ata șa, fără să afecteze, rela țiilor de
rudenie adoptiv ă preexistente. Filia ția și rudenia fireasc ă a
aceluiași adoptat nu prezint ă interes, fiindc ă au încetat pe data
încuviințării irevocabile a adop ției anterioare.
3.2. Raporturile dintre adoptat și adoptator
Nașterea rela țiilor de filia ție adoptiv ă, precum și a
raporturilor de rudenie adoptiv ă, are loc împreun ă cu drepturile și
îndatoririle fondate pe aceste leg ături. Aceste drepturi și îndatoriri
nu sunt efecte distincte ale adop ției, ci efectele implicite,
nicidecum secundare ca importan ță, ale filia ției și rudeniei, a șa
cum au fost modelate prin opera țiunea juridic ă realizată. Avem în
vedere transferul drepturilor și îndatoririlor p ărintești în favoarea
părintelui sau p ărinților adoptivi, modificarea numelui și,
eventual, a prenumelui celui adoptat, obliga ția legală de
întreținere în cadrul familiei adoptive, voca ția succesoral ă între
rudele civile, precum și, în cazul adop ției interna ționale, cet ățenia
adoptatului.
Cu toate c ă, din punctul de vedere al rudeniei civile lato
sensu , consecințele adopției sunt acelea și, fără a deosebi dup ă cum
cel adoptat este minor sau persoan ă cu capacitate deplin ă de
exercițiu, efectele raporturilor de rudenie astfel create nu sunt
363 identice, îns ă explicația se află în stadiul diferit al capacit ății
persoanei adoptate, f ără legătură cu artificiul rudeniei civile,
stadiu de capacitate în func ție de care ocrotirea p ărintească a
adoptatului, ca și în cazul descendentului firesc, este sau nu cazul
să se înfăptuiască.
Din punct de vedere juridic, persoana adoptat ă se bucur ă
de tratamentul asigurat descendentului firesc. In privin ța copilului
adoptat principiul este de mult consacrat prin dispozi țiile Codului
familiei [art. 97 alin. (1)] și reafirmat prin art. 7 din Legea nr.
272/2004, iar în ceea ce prive ște adoptatul major, argumentul de
text este furnizat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 273/2004,
potrivit c ăruia adoptatul are fa ță de adoptator drepturile și
îndatoririle de orice natur ă pe care le are o persoan ă față de
părinții săi firești.
3.2.1. Ocrotirea p ărintească a copilului adoptat
Din momentul încuviin țări irevocabile a adop ției,
adoptatorul are fa ță de copilul adoptat drepturile și îndatoririle
părintelui firesc fa ță de copilul s ău, atât drepturile și îndatoririle
privitoare la persoan ă, cât și cele referitoare la bunurile copilului.
În cazul în care adoptatorul este so țul părintelui firesc al copilului,
drepturile și îndatoririle p ărintești se exercit ă de către adoptator și
părintele firesc c ăsătorit cu acesta . Atât în cazul adoptatorilor so ț
și soție, cât și al adoptatorului c ăsătorit cu p ărintele firesc al
copilului, p ărinții vor exercita drepturile și îndatoririle p ărintești
împreună și în mod egal., dac ă acest lucru este necesar în vederea
desăvârșirii învățăturii sau a preg ătirii sale profesionale.
Obliga ția de a da între ținere copilului este, în primul rând,
în sarcina p ărinților. În subsidiar, au obliga ția legală de întreținere
a copilului, în ordinea stabilit ă de art. 89 C.fam., fra ții, precum și
ascendenții minorului, al ții decât p ărinții acestuia. Condi țiile,
cuantumul, modalit ățile de executare, stingerea obliga ției legale
de întreținere sunt stabilite prin norme deopotriv ă aplicabile
copilului firesc și celui adoptiv.
364
În situația decesului, dispari ției, decăderii din drepturile
părintești, aplicării pedepsei interzicerii drepturilor p ărintești sau a
neputinței, din orice motive, a unuia dintre p ărinți de a-și
manifesta voin ța, drepturile și îndatoririle p ărintești vor fi
preluate, integral, de c ătre celălalt părinte.
Dacă amândoi p ărinții se află în vreuna din aceste situa ții,
copilul, fiind lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea p ărinților,
are dreptul la protec ție alternativ ă, care se va putea realiza fie prin
instituirea tutelei, fie prin luarea unei m ăsuri de protec ție special ă,
cu precizarea c ă protecția alternativ ă poate însemna adop ția
succesivă a copilului, îns ă numai dac ă părinții adoptatori au
decedat. Audierea copilului este obligatorie.
3.2.2. Obliga ția legală de întreținere
Afară de obliga ția legală de întreținere a copilului în cadrul
înfăptuirii ocrotirii p ărintești, între membrii familiei exist ă
obligația legală de întreținere, cu caracter reciproc, adoptatul cu
capacitate deplin ă de exerci țiu fiind, și din acest punct de vedere,
perfect integrat în familia sa adoptiv ă. Persoanele între care exist ă
obligația legală de între ținere, ordinea în care se datoreaz ă
întreținerea, precum și condițiile generale ale obliga ției legale de
întreținere sunt cele stabilite de dreptul comun în materie .
Adoptatul major aflat în continuarea studiilor are drept la
întreținere în acelea și condiții în care descendentul firesc, aflat în
aceeași situație, își poate valorifica dreptul la între ținere.
Adoptatul are nu doar dreptul de a primi între ținere, ci și
obligația de a da între ținere, în func ție de echilibrul condi țiilor
cerute pentru a fi creditor sau debitor al obliga ției.
3.2.3. Voca ția succesoral ă legală
În dreptul nostru, transmisiunea succesoral ă legală are ca
temei rudenia, fireasc ă sau adoptiv ă.
365 Ca premis ă a moștenirii legale, intereseaz ă, așadar,
existența legăturii de rudenie cu defunctul, ținând seama de
relațiile de rudenie astfel cum au fost stabilite prin efectul
adopției, practic ignorând sursa acestor rela ții, intrând în ac țiune
regulile dreptului succesoral, care vor stabili, dac ă o anumit ă
persoană, aflată într-un anumit grad de rudenie cu defunctul , va
culege sau nu, și dacă da, care este cota ce îi revine din mo ștenirea
lăsată.
Întrucât rela țiile de rudenie fireasc ă au încetat prin efectul
adopției, adoptatul și descenden ții săi nu au chemare legal ă la
moștenirea lăsată de părinții firești sau de rudele acestora, cu
excepția ipotezelor particulare semnalate mai sus și în limitele
rudeniei fire ști rămase neatins ă.
În virtutea principiului reciprocit ății vocației legale
generale, persoanele la a c ăror moștenire este chemat adoptatul au,
la rândul lor, chemare general ă la moștenirea adoptatului.
3.2.4. Cet ățenia adoptatului
Copilul cet ățean străin sau fără cetățenie adoptat de un
cetățean român sau de so ții având cet ățenie român ă, dobânde ște
cetățenia român ă. Când numai unul dintre so ți are cet ățenie
română, adoptatorii vor decide cet ățenia copilului sau, în caz de
neînțelegeri între ace știa, va decide instan ța judecătorească odată
cu încuviin țarea adop ției.
Ulterior încuviin țării adop ției, schimbarea cet ățeniei
părinților adoptivi are în privin ța cetățeniei copilului adoptat
aceleași consecin țe ca și schimbarea cet ățeniei părinților firești.
3.2.5. Numele și prenumele adoptatului
Prin adop ție, adoptatul dobânde ște numele de familie al
adoptatorului. Dac ă adopția se face de c ătre soți, ori de c ătre soțul
părintelui firesc, iar so ții au nume comun, adoptatul va purta acest
nume, iar dac ă soții nu au un nume comun, ei sunt obliga ți să
366 declare instan ței care încuviin țează adopția numele pe care
urmează să îl poarte adoptatul. În caz de divergen țe, instanța va
decide.
In cazul adop ției unei persoane c ăsătorite care poart ă un
nume comun în timpul c ăsătoriei, soțul adoptat poate primi pe
timpul c ăsătoriei numele adoptatorului, cu consim țământul
celuilalt so ț, acordat în fa ța instanței care încuviin țează adopția.
Dacă nu există acordul celuilalt so ț, adoptatul r ămâne cu numele
comun din c ăsătorie (care poate fi chiar numele s ău de familie,
adică numele s ău „firesc”), îns ă, în cazul desfacerii c ăsătoriei,
presupunând c ă nu va opta, în condi țiile legii, pentru p ăstrarea
numelui comun din c ăsătoriei, va lua numele dobândit prin
adopție.
Odată cu încuviin țarea adop ției, instan ța poate dispune
schimbarea prenumelui copilului adoptat, pentru motive
temeinice, la cererea p ărintelui sau a p ărinților adoptivi și cu
consimțământul copilului care a împlinit 10 ani.
Față de redactarea textului, se pare c ă schimbarea
prenumelui în cadrul procedurii adop ției este admisibil ă numai în
cazul copilului adoptat, nu și în cazul persoanei majore.
3.2.6. Dreptul la informare. Informa țiile cu
privire la adop ție sunt confiden țiale
Adoptatorii vor informa copilul c ă este adoptat, de îndat ă
ce vârsta și gradul de maturitate ale acestuia o permit, conform art.
52 alin. (1) din legea adop ției.
Noul Cod civil stabilește, în art. 474 , că prin lege special ă
se vor stabili condi țiile concrete de acces la aceste informa ții.
Din perspectiva legii actuale, adoptatorii și adoptatul au
dreptul să obțină din partea autorit ăților competente extrase din
registrele publice, al c ăror conținut atest ă faptul, data și locul
nașterii, dar nu dezv ăluie în mod expres adop ția și nici identitatea
părinților firești. După dobândirea capacit ății depline de exerci țiu,
adoptatul poate solicita tribunalului în a c ărui rază teritorial ă se
367 află domiciliul s ău ori, dac ă nu domiciliaz ă în România,
Tribunalului Bucure ști, să-i autorizeze accesul la informa țiile
aflate în posesia oric ărei autorit ăți publice cu privire la identitatea
părinților firești. Identitatea p ărinților firești ai copilului poate fi
dezvăluită înainte ca acesta s ă fi dobândit capacitate deplin ă de
exercițiu numai pentru motive medicale, cu autorizarea instan ței
judecătorești, la cererea oric ăruia dintre adoptatori, a adoptatului,
a soțului sau a descenden ților acestuia ori a reprezentantului unei
instituții medicale sau unui spital.
Soluționarea cererilor de acest fel are loc cu citarea
direcției generale de la domiciliul copilului, a Oficiului Român
pentru Adop ții, precum și a oricărei alte persoane a c ărei audiere
poate fi util ă, și va putea admite cererea dac ă, potrivit probelor
administrate, constat ă că accesul la informa țiile solicitate nu este
dăunător integrit ății psihice și echilibrului emo țional ale
solicitantului și dacă adoptatul a beneficiat de consiliere din partea
direcției generale..
368 CAPITOLUL 4
Încetarea adop ției
Legea privind regimul juridic al adop ției stabile ște două
cazuri de încetare a adop ției, anume desfacerea adop ției și
declararea nulit ății acesteia ( art. 475 ).
4.1. Desfacerea adop ției
Desfacerea adop ției intervine de drept prin decesul
adoptatorului sau al so ților adoptatori, sau, dac ă adopția a încetat
din orice alte motive, conform art. 462 N.C.civ. Desfacerea
adopției presupune decesul p ărintelui adoptiv, dac ă adopția a fost
încuviințată față de un singur p ărinte adoptiv, sau decesul ambilor
părinți adoptivi, desigur, indiferent dac ă moartea acestora a avut
loc concomitent sau succesiv.
Noul Cod civil – art.477 – aduce în aten ție și posibilitatea
desfacerii adop ției la cererea adoptatorului sau a familiei
adoptatoare, dac ă adoptatul a atentat la via ța lor ori a
descenden ților lor, precum și atunci când el se face vinovat de
săvârșirea unor fapte penale pedepsite cu închisoare de minimum
2 ani față de adoptatori. Dac ă urmare a acestor fapte adoptatorul a
decedat, cererea poate fi f ăcută de cei ce ar veni la mo ștenire
împreună cu adoptatul sau în lipsa lui.
Este reglementat ă și posibilitatea desfacerii adop ției la
cererea adoptatului, în condi ții identice cu cele mai sus descrise.
4.2. Nulitatea adop ției
* Adop ția este nul ă absolut dac ă este fictiv ă ori dacă s-a
încheiat cu înc ălcarea cerin țelor de form ă sau de fond, cu
excepția, în acest ultim caz, a unei sanc țiuni cu nulitatea relativ ă
prevăzute de lege.
Este considerat ă fictivă adopția încheiat ă în alt scop decât
cel al ocrotirii intereselor superioare ale copilului.
369 Nulitatea absolut ă ar putea surveni în cazul lipsei
consimțământului la adop ție al părinților firești sau, dup ă caz, al
tutorelui copilului.
Potrivit art. 463 alin. (2) , „nu este valabil consim țământul
dat în considerarea promisiunii sau ob ținerii efective a unor
foloase, indiferent de natura acestora.”. Consim țământul
„interesat” al oric ăruia dintre cei chema ți să consimtă la adopție –
dat fiind caracterul general al enun țului – atrage nulitatea absolut ă
a operațiunii juridice, pentru lipsa consim țământului la adop ție.
Lipsa consim țământului la adop ție al copilului care a
împlinit 10 ani la data încuviin țării, lipsa consim țământului la
adopție al adoptatorului sau al so ților adoptatori, neîndeplinirea
oricăreia din cerin țele de fond privitoare la persoana adoptatoru-
lui, neîndeplinirea oric ăreia dintre cerin țele de fond referitoare la
persoana adoptatului, prezen ța oricăruia din impedimentele la
adopție, prevăzute expres de lege sau subîn țelese de legiuitor pot,
de asemenea, constitui motive de nulitate absolut ă.
Nesocotirea cerin țelor de form ă ale încuviin țării adopției
credem că se va stabili în func ție de viitoarea reglementare legal ă
a procedurii adop ției.
* Cazurile de nulitate relativ ă a adopției expres prev ăzute
vizează vicierea consim țământului prin eroare, dol sau violen ță.
Potrivit art. 465 N.C.civ., p ărinții firești ori tutorele trebuie
să consimt ă la adop ție în mod liber și necondiționat ,
consimțământul fiind liber dac ă nu a fost viciat prin eroare, dol
sau violen ță, iar sanc țiunea tipic ă în cazul alter ării
consimțământului prin oricare dintre viciile voin ței este nulitatea
relativă a actului juridic încheiat.
Nulitatea relativ ă a adopției poate interveni și în alte
situații: vicierea consim țământului la adop ție al adoptatorului, al
unuia dintre so ții adoptatori sau a consim țământului copilului care
a împlinit 10 ani sau a consim țământului la adop ție al părinților.
370 Conform art. 479 N.C.civ. eroarea poate întemeia o
acțiune în anularea adop ției pentru vicierea consim țământului
adoptatorului numai dac ă privește identitatea fizic ă a adoptatului.
Dacă, însă, eroarea poart ă asupra îns ăși naturii juridice a
operațiunii, bun ăoară, dacă „adoptatorul” î și manifest ă
consimțământul încredin țat că este parte la un contract de
întreținere cu cel „adoptat”, nu ne mai g ăsim în prezen ța unui
„simplu” viciu al voin ței. De aceast ă dată, reprezentarea fals ă a
realității nu doar altereaz ă voința, ci este obstacol care împiedic ă
manifestarea de voin ță, echivalând cu lipsa consim țământului. În
consecință, sancțiunea ce intervine este aceea a nulit ății absolute.
Dolul constituie cauz ă de anulabilitate a adop ției indiferent
de la care din persoanele implicate în realizarea adop ției ar
proveni manoperele dolosive; de asemenea, aceste manopere
„viclene” pot fi provocate de c ătre un terț în raport cu adop ția.
Potrivit practicii judiciare, manoperele dolosive
întrebuințate evocă dolul ca viciu de consim țământ numai dac ă
prin natura și prin felul în care s-au exercitat au fost decisive în
manifestarea consim țământului la adop ție, adică în lipsa lor
persoana în cauz ă nu ar fi luat parte de realizarea adop ției.136
Violența, admisă în teorie, este totu și dificil de imaginat în
practică în legătură cu consim țământul la adop ție, în special
datorită procedurii specifice de încuviin țare a adop ției.
4.3. Regimul juridic al nulit ății adopției
Acțiunea în constatarea nulit ății absolute a adop ției poate
fi formulat ă de orice persoan ă interesată conform art. 480 alin. (3)
N.C.civ..
În ceea ce prive ște nulitățile indicate de art. 479 N.C.civ.,
dreptul la ac țiune este prescriptibil în termen de 6 luni socotit de
136 Trib. Suprem, sec ția civilă, decizia nr. 693/1970 , Legislația familiei, cit.
supra , p. 447.
371 la data descoperirii erorii ori dolului sau a încet ării violen ței,dar
nu mai târziu de 2 ani de la încheierea adop ției.
Instan ța poate respinge cererea privind nulitatea dac ă
menținerea adop ției e în interesul celui adoptat. Acesta va fi
obligatoriu ascultat, cu aplicarea dispozi țiilor art. 264.
4.4. Efectele încet ării adopției
Conform art. 482 N.C.civ., la încetarea adop ției, drepturile
și îndatoririle p ărintești vor fi, în principiu, redobândite de c ătre
părinții firești ai copilului, afar ă numai dac ă instanța, dispunând
nulitatea adop ției, nu a decis instituirea tutelei sau a altor m ăsuri
de protecție special ă a copilului. Domiciliul copilului nu va mai fi
la părintele sau la p ărinții adoptivi, ci se va stabili în func ție de
forma de protec ție care i se va asigura copilului (prin p ărinți sau
prin mijloace alternative de ocrotire). Adoptatul redobânde ște
numele de familie și, după caz, prenumele avut înainte de
încuviințarea adop ției.
372 TITLUL X
AUTORITATEA P ĂRINTEASC Ă
CAPITOLUL 1
Noțiune
Noul Cod civil reglementeaz ă o noțiune nou ă,
autoritatea p ărintească. Aceasta constituie cadrul general cu
privire la drepturile si îndatoririle p ărintești privind persoana si
bunurile copilului minor, exercitarea autorit ății părintești si
decăderea din exerci țiul drepturilor p ărintești.
Potrivit noului Cod civil ( art. 483 ), „autoritatea
părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri, care
privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în
mod egal ambilor p ărinți”.
Părinții vor exercita autoritatea p ărintească numai în
interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei
acestuia, și îl vor asocia pe copil la toate deciziile care îl privesc,
ținând cont de vârsta și de gradul s ău de maturitate.
Autoritatea p ărintească se va exercita pân ă la data când
copilul dobânde ște capacitatea deplin ă de exerci țiu.
Ambii p ărinți răspund pentru cre șterea copiilor lor minori.
Dacă părinții sunt divor țați, autoritatea p ărintească se va exercita
potrivit dispozi țiilor referitoare la efectele divor țului în raporturile
dintre părinți și copii.
Ori de câte ori exist ă neînțelegeri între p ărinți cu privire la
exercițiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor p ărintești,
instanța tutelară, după ce îi ascult ă pe părinți și luând în
considerare concluziile raportului referitor la ancheta psiho-
socială, hotărăște potrivit interesului superior al copilului.
Ascultarea copilului este obligatorie, dispozi țiile art. 281 fiind
aplicabile.
373 CAPITOLUL 2
Drepturile și îndatoririle p ărinților
Potrivit noului Cod civil, p ărinții au dreptul și îndatorirea
de a crește copilul, îngrijind de s ănătatea și dezvoltarea lui fizic ă,
psihică și intelectual ă, de educa ția, învățătura și pregătirea
profesional ă a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri și
însușirilor copilului – art. 487 din N.C.civ.
De asemenea, p ărinții au îndatorirea de a cre ște copilul în
condiții care să asigure dezvoltarea sa fizic ă, mentală, spiritual ă,
morală și socială în mod armonios. În acest scop, p ărinții sunt
obligați:
– să coopereze cu copilul;
– să îi respecte via ța intimă, privată și demnitatea;
– să informeze copilul despre toate actele și faptele care l-ar
putea afecta și să ia în considerare opinia acestuia;
– să ia toate masurile necesare pentru protejarea și realizarea
drepturilor copilului;
– să coopereze cu persoanele fizice și persoanele juridice cu
atribuții în domeniul îngrijirii, educ ării și formarii
profesionale a copilului.
P ărintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani are numai
drepturile si îndatoririle p ărintești cu privire la persoana copilului –
art. 490 din N.C.civ.
Drepturile și îndatoririle cu privire la bunurile copilului
revin tutorelui sau, dup ă caz, altei persoane, în condi țiile legii.
Măsurile disciplinare
Măsurile disciplinare nu pot fi luate de p ărinți decât cu
respectarea demnit ății copilului. Sunt interzise pedepsele fizice,
precum și orice alte m ăsuri care pot afecta dezvoltarea fizic ă,
psihică sau starea emo țională a copilului.
Legiuitorul r ăspunde, astfel, unor cerin țe impuse de textele
Convenției Europene a Drepturilor Omului și de jurispruden ța
374 Curții de la Strasbourg în privin ța pedepselor și măsurilor
coercitive aplicate minorilor atât în cadrul familial, cât și în mediul
școlar. România devine astfel unul dintre statele europene care
interzice în mod clar, prin lege, pedepsele fizice și măsurile
coercitive care ar putea leza fizic, psihic, ori emo țional copiii.
Religia copilului
P ărinții îndrum ă copilul, potrivit propriilor convingeri în
alegerea unei religii, în condi țiile legii. În acest scop, p ărinții vor
ținea seama de opinia, vârsta și gradul de maturitate al copilului. Ei
nu îl vor putea obliga s ă adere la o anumit ă religie sau la un anumit
cult religios.
Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul s ă-și
aleagă singur credin ța religioas ă.
Numele copilului
P ărinții aleg prenumele și, când e cazul, numele de familie
al copilului, în condi țiile legii – art.492 din N.C.civ.
Supravegherea copilului
Părinții au dreptul și îndatorirea de supraveghere a
copilului minor. Prin stabilirea în art. 493 N.C.civ a acestor
drepturi și obligații în sarcina p ărinților, legiuitorul a vrut s ă
accentueze necesitatea unei implic ări conștiente și responsabile a
părinților în îndrumarea continu ă a copilului, atât în ceea ce
privește dezvoltarea sa intelectual ă, cât și conduita sa în societate,
în mediul școlar și în relațiile cu alte persoane.
Aceast ă obligație este apoi preluat ă în art.494 din
N.C.civ., atunci când se puncteaz ă în mod particular limitele
exercitării acestei supravegheri din partea p ărinților. Astfel,
părinții nu pot, în afara unor motive temeinice, s ă împiedice
coresponden ța și legăturile personale ale copilului cu bunicii s ăi
ori cu frații și surorile sale sau cu orice alte persoane, chiar dac ă nu
sunt rude cu el.
375 Noul Cod civil reglementeaz ă în mod inovator, în
cuprinsul unui text de lege, no țiunea de „locuin ță a copilului”.
Potrivit art. 496 din N.C.civ., copilul minor va locui la
părinții săi. Daca părinții nu locuiesc împreun ă, aceștia vor stabili,
de comun acord, locuin ța copilului.
În caz de neîn țelegere între p ărinți, instanța va fi cea care
va hotărî, luând în considerare concluziile raportului de anchet ă
psiho-social ă și, ascultându-i pe p ărinți și pe copil, dac ă a împlinit
10 ani. Locuin ța copilului stabilit ă în condi țiile reglementate de
art. 496 nu poate fi schimbat ă fără acordul p ărinților, exceptând
cazurile anume stabilite de lege.
În ceea ce prive ște părintele cu care copilul nu locuie ște în
mod statornic, acesta î și păstrează dreptul de a avea leg ături
personale cu minorul la locuin ța sa. În cazul în care este în
interesul superior al copilului, instan ța de tutel ă poate limita
exercițiul acestui drept.
Dac ă afectează exercițiul autorit ății sau al unor drepturi
părintești, schimbarea locuin ței copilului împreun ă cu părintele la
care locuie ște, nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al
celuilalt p ărinte. În cazul în care p ărinții nu se pot în țelege, ei se
vor adresa din nou instan ței de judecat ă, aceasta hot ărând, desigur
tot potrivit interesului superior al copilului. Și în cadrul acestei
proceduri, instan ța va avea în vedere concluziile raportului de
anchetă psiho-social ă, îi va asculta pe p ărinți și, în mod
obligatoriu, pe copil.
Sunt numeroase situa ții în practic ă în care se pune
problema înapoierii copilului de la persoane ce îl de țin fără drept .
Art. 495 N.C.civ. reglementeaz ă acest aspect, ar ătând că
părinții pot cere oricând instan ței de tutel ă înapoierea copilului.
Instanța va avea în vedere interesul superior al copilului, putând
proceda la respingerea cererii numai dac ă înapoierea este în mod
vădit contrar ă interesului superior al copilului. Ascultarea copilului
este, și în acest caz, obligatorie.
376
Din perspectiv ă patrimonial ă, patrimoniul p ărintelui și cel
al copilului nu se confund ă. Părintele nu are niciun drept asupra
bunurilor copilului, iar copilul nu are niciun drept asupra bunurilor
părintelui. Desigur c ă regulile privitoare la mo ștenire și la
întreținere își găsesc pe mai departe aplica ția, însă legiuitorul a
vrut să sublinieze faptul c ă minorul este independent patrimonial
față de părinții săi.
O altă noțiune reglementat ă de noul Cod Civil este cea de
„administrare a bunurilor”. Astfel, p ărinții au dreptul și
îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum și
de a-l reprezenta în actele juridice civile ori de a-i încuviin ța aceste
acte, după caz.
Dup ă împlinirea vârstei de 14 ani, minorul î și va exercita
drepturile si î și va executa obliga țiile singur, în condi țiile legii,
însă numai cu încuviin țarea părinților și, după caz, a instan ței
tutelare.
Noul Cod civil vine să reglementeze și problema modului
în care copilul poate avea un cuvânt de spus în ceea ce prive ște
alegerea felului înv ățăturii ori al preg ătirii profesionale . Art. 498
din N.C.civ. stabilește că după împlinirea vârstei de 14 ani, copilul
poate cere p ărinților săi să-și schimbe felul înv ățăturii, felul
pregătirii profesionale, iar în acest context, poate solicita chiar
schimbarea locuin ței în vederea asigur ării condi țiilor propice
pentru des ăvârșirea învățăturii ori preg ătirii sale profesionale.
Credem c ă aici s-a avut în vedere o schimbare a locuin ței
din perspectiva ora șului în care se afl ă instituția de învățământ,
ori a mut ării locuin ței la cel ălalt părinte cu care copilul nu
locuiește în mod statornic, pentru a putea fi mai aproape de
școală. În ipoteza în care p ărinții se opun acestei solicit ări, copilul
se poate adresa instan ței de tutel ă. Instanța va hotărî în func ție de
concluziile raportului de anchet ă psiho-social ă, ascultarea copilului
în cadrul procedurii fiind obligatorie.
377 În cadrul capitolului privind drepturile și îndatoririle
părintești este abordat ă și obligația de între ținere a părinților față
de copilul minor, aspect pe care l-am dezvoltat în cadrul prezentei
lucrări la Titlul X. Ceea ce dorim s ă subliniem este importan ța
precizării aduse în art. 499, prin care se tran șează o serie de
discuții din practica judiciar ă a ultimilor ani, legate de vârsta
maximă până la care p ărinții sunt obliga ți să presteze între ținere
copiilor majori afla ți în continuarea studiilor, fiind stabilit ă o
limită de 26 ani .
378 CAPITOLUL 3
Exercitarea autorit ății părintești
Părinții exercit ă împreun ă și în mod egal autoritatea
părintească. Față de terții de bună-credință, oricare dintre p ărinți,
care îndepline ște singur un act curent pentru exercitarea drepturilor
și îndeplinirea îndatoririlor p ărintești, este prezumat c ă are și
consimțământul celuilalt p ărinte.
Dac ă părinții sunt divorțați, autoritatea p ărintească se
exercită potrivit dispozi țiilor referitoare la efectele divor țului în
raporturile dintre p ărinți și copii.
În cazul copilului din afara c ăsătoriei , a cărui filiație a
fost stabilit ă concomitent sau, dup ă caz, succesiv, fa ță de ambii
părinți, autoritatea p ărintească se exercit ă în comun și în mod egal,
de către părinți, dacă aceștia convie țuiesc. Dac ă părinții copilului
din afara c ăsătoriei nu convie țuiesc, modul de exercitare a
autoritații părintești se stabile ște de către instan ța tutelară, fiind
aplicabile, prin asem ănare, dispozi țiile privitoare la divor ț.
Instan ța sesizată cu o cerere privind stabilirea filia ției, este
obligată să dispună asupra modului de exercitare a responsabilit ății
părintești, fiind aplicabile prin asem ănare dispozi țiile privitoare la
divorț.
Cu încuviin țarea instan ței tutelare, părinții se pot în țelege
cu privire la exercitarea autorit ății părintești sau cu privire la
luarea unei m ăsuri de protec ție a copilului , dacă este respectat
interesul superior al acestuia. Ascultarea copilului este obligatorie,
dispozițiile art. 264 N.C.civ. fiind aplicabile.
Dac ă unul dintre p ărinți este decedat , declarat mort prin
hotărâre judec ătorească, pus sub interdic ție, decăzut din exerci țiul
drepturilor p ărintești sau dac ă, din orice motiv, se afl ă în neputin ța
de a-și exprima voin ța, celalalt p ărinte exercit ă singur autoritatea
părintească.
379 CAPITOLUL 4
Decăderea din exerci țiul drepturilor p ărintești
Dec ăderea din exerci țiul drepturilor p ărintești va putea fi
pronunțată de instan ța tutelar ă, la cererea autorit ăților
administra ției publice cu atribu ții în domeniul protec ției copilului,
dacă părintele pune în pericol via ța, sănătatea sau dezvoltarea
copilului:
– prin relele tratamente aplicate acestuia;
– prin consumul de alcool sau stupefiante;
– prin purtare abuziv ă ori prin neglijen ța gravă în
îndeplinirea obliga țiilor părintești;
– prin atingerea grav ă a interesului superior al copilului.
D e c ăderea din exerci țiul drepturilor p ărintești este total ă și
se întinde asupra tuturor copiilor n ăscuți la data pronun țării
hotărârii. Cu toate acestea, instan ța poate dispune dec ăderea
numai cu privire la anumite drepturi p ărintești ori la anumi ți copii,
dar numai dac ă, în acest fel, nu sunt primejduite cre șterea,
educarea, înv ățătura si preg ătirea profesional ă a copiilor. Cererea
se va judeca de urgen ță, cu citarea p ărinților. În cauz ă,
participarea procurorului este obligatorie. Hot ărârea va avea în
vedere concluziile raportului de anchet ă psiho-social ă.
D e c ăderea din exerci țiul drepturilor p ărintești nu scute ște
părintele de obliga ția sa de a da între ținere copilului.
În cazul în care, dup ă decăderea din exerci țiul drepturilor
părintești, copilul se afl ă în situația de a fi lipsit de îngrijirea
ambilor p ărinți, se va institui tutela.
Instan ța va reda p ărintelui exerci țiul drepturilor p ărintești,
dacă au încetat împrejur ările care au dus la dec ăderea din exerci țiul
acestora și dacă părintele nu mai pune în pericol via ța, sănătatea și
dezvoltarea copilului.
Pân ă la solu ționarea cererii, instan ța poate îng ădui
părintelui să aibă legături personale cu copilul, dac ă aceasta este în
interesul superior al copilului.
380 TITLUL XI
OBLIGA ȚIA LEGAL Ă DE ÎNTRE ȚINERE
CAPITOLUL 1
Noțiunea și fundamentul obliga ției legale de între ținere
Reglementat ă în principal, în prezent, prin dispozi țiile art.
86-96 C.fam., obliga ția legală de între ținere este îndatorirea
impusă de lege unei persoane de a asigura altei persoane
mijloacele necesare traiului, precum și – în cazul obliga ției de
întreținere a p ărinților față de copiii lor minori – a mijloacelor
necesare educ ării și pregătirii profesionale.
Deși este destinat ă a satisface, în primul rând, nevoile
alimentare ale creditorului, obliga ția legală de întreținere este mai
complexă decât o simpl ă îndatorire alimentar ă, pentru c ă are
menirea de a procura celui îndrept ățit resursele necesare împlinirii
și a altor trebuin țe, precum cele privind asigurarea unei locuin țe, a
tratamentelor medicale etc.
Temeiul obliga ției legale de între ținere se afl ă în
îndatorirea de sprijin moral și material pe care sunt datori s ă și-1
acorde persoanele legate prin raporturi de rudenie, de c ăsătorie
sau prin alte raporturi asimilate, sub unele aspecte, celor de
rudenie.
Aceleași principii sunt reluate în dispozi țiile capitolului V
din noul Cod civil .
Secțiunea 1. Caracterele juridice ale obliga ției legale de
întreținere
Trăsăturile juridice ale obliga ției legale de între ținere sunt
următoarele:
– caracterul legal , în sensul c ă obligația de între ținere este
stabilită de lege și există numai în condi țiile și între persoanele
381 prevăzute de aceasta; principiul este reafirmat în art. 513 din
N.C.civ.
Obligația legală de întreținere este diferit ă de obliga ția de
întreținere de natur ă contractual ă, însă regulile acesteia din urm ă
constituie dreptul comun în materie. Deoarece nu exist ă
incompatibilitate între cele dou ă tipuri de obliga ții de între ținere,
este posibil ă coexisten ța acestora, în sensul c ă același creditor este
îndreptățit la întreținere din partea aceluia și debitor atât în temeiul
dispozițiilor Codului familiei, cât și în temeiul unei conven ții.
– caracterul personal al obliga ției legale de între ținere –
există numai între persoanele anume prev ăzute de lege, este
inseparabil legat ă atât de persoana celui îndrept ățit să primeasc ă
întreținere, cât și de persoana celui obligat s ă o presteze și este
destinată exclusiv asigur ării trebuin țelor de zi cu zi ale
beneficiarului.
Creanța de între ținere este insesizabil ă, deși nu în
întregime, a șa cum rezult ă din prevederile art. 409 alin. (1) din
C.pr.civ. Crean ța de între ținere este incesibil ă atât activ, cât și
pasiv; prin urmare, este exclus ă cesiunea de crean ță, novația prin
schimbare de debitor sau stipula ția pentru altul. Crean ța de
întreținere este exceptat ă de la regula compensa ției legale.
Compensa ția judecătorească este admisibil ă, deci poate fi dispus ă
de instanță, dar numai cu privire la crean țe de între ținere, ceea ce
se întâmpl ă în cazul p ărinților divor țați, când fiec ăruia i s-au
încredințat copii spre cre ștere și educare. În nici un caz crean ța de
întreținere nu poate fi compensat ă cu o crean ță de altă natură, de
exemplu cu obliga ția de a plăti cheltuieli judiciare.
Obligația legală de între ținere nu poate forma obiectul
acțiunii oblice, dar creditorii debitorului obliga ției legale de
întreținere vor putea cere pe aceast ă cale sistarea între ținerii sau
reducerea cuantumului acesteia. Obliga ția de între ținere nu poate
fi transmis ă moștenitorilor în conformitate cu dispozi țiile actuale
ale Codului familiei, în afar ă de obliga ția de între ținere datorat ă
382 minorului care poate trece asupra mo ștenitorilor debitorului în
condițiile art.96 C.fam..
– caracterul, în principiu, reciproc al întreținerii rezult ă
în prezent din dispozi țiile cuprinse în art. 2 și art. 86 C.fam., îns ă
fără ca existen ța obligației să fie condi ționată de reciprocitatea
îndeplinirii acesteia. Spuneam c ă obligația legală de întreținere, în
principiu, are caracter reciproc, pentru c ă excepțiile de la regul ă
sunt numeroase.
– caracterul succesiv al obligației legale de între ținere este
explicabil, întrucât, de regul ă, executarea sa are loc prin presta ții
periodice, corespunz ător ritmului nevoilor beneficiarului, nevoi pe
care este destinat s ă le satisfac ă. De aceea, în principiu, plata
anticipată a întreținerii sub forma unei presta ții globale nu este
acceptabil ă. Totuși, potrivit Deciziei de îndrumare nr. 2/1973 a
fostei instan țe supreme, p ărțile pot conveni ca suma ce totalizeaz ă
prestațiile periodice pe întreaga durat ă, stabilită prin hot ărâre
judecătorească, să fie anticipat depus ă la C.E.C., cu autorizarea
părintelui căruia i s-au încredin țat copiii spre cre ștere și educare s ă
încaseze periodic suma fixat ă, pe baza unei clauze de retragere.
De asemenea, potrivit practicii judiciare, pensia de între ținere
stabilită ca presta ție succesiv ă poate fi înlocuit ă cu o sum ă globală
pentru toat ă perioada pe care este datorat ă, în cazul în care unul
dintre părinți emigreaz ă împreun ă cu copilul care i-a fost
încredințat spre cre ștere și educare, iar executarea obliga ției ar fi
imposibil ă altfel. Chiar dac ă executarea între ținerii s-ar face
printr-o plat ă globală, în condi țiile de mai sus, creditorul
întreținerii nu î și pierde dreptul de a solicita majorarea
cuantumului între ținerii, dac ă s-au modificat criteriile avute în
vedere ini țial la stabilirea nivelului pensiei de între ținere137.
Finalitatea obligației legale de între ținere este aceea de a
asigura satisfacerea nevoilor curente ale creditorului, astfel c ă,
137 Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 17/1962 , CD. 1962, p. 29-31.
383 dacă aducerea la îndeplinire a acesteia se face prin constrângerea
debitorului, între ținerea se acord ă de la data introducerii cererii de
chemare în judecat ă, iar nu de la data pronun țării hotărârii,
întrucât promovarea ac țiunii semnific ă punerea în întârziere a
debitorului. În principiu, între ținerea nu poate fi acordat ă pentru o
perioadă anterioar ă introducerii cererii de chemare în judecat ă,
fiindcă până la data sesiz ării instanței se prezum ă că cel îndrept ățit
(creditorul) nu a avut nevoie de între ținerea altei persoane138;
prezumția este relativ ă și poate fi r ăsturnată dacă se dovede ște că
promovarea cererii a fost întârziat ă din motive imputabile debito-
rului, urmând ca acesta s ă fie obligat la acoperirea cheltuielilor de
întreținere aferente unei perioade premerg ătoare, stabilite prin
hotărârea instan ței139.
– caracterul prin excelen ță variabil al obligației legale de
întreținere, dat fiind faptul c ă existența, cuantumul, precum și
modalitățile concrete de executare ale acesteia difer ă de la caz la
caz, fiind determinate de starea de fapt concret ă în care se g ăsesc
părțile, adică de starea de nevoie a celui care pretinde între ținerea
și de posibilit ățile materiale ale celui obligat s ă asigure
întreținerea, acestea fiind criteriile generale avute în vedere la
stabilirea și apoi, dac ă este cazul, la modificarea cuantumului sau
a modalităților de executarea obliga ției.
– caracterul divizibil al obligației legale de între ținere,
atât sub aspect activ, adic ă al creditorilor între ținerii, cât și sub
aspect pasiv, al debitorilor obliga ției. De drept comun, obliga țiile
sunt divizibile, c ăci solidaritatea nu se prezum ă (art. 1041 C.civ).
Așadar, când mai mul ți creditori sunt deopotriv ă și concomitent
îndreptățiți la întreținerea aceluia și debitor, iar debitorul nu poate
asigura în întregime între ținerea cuvenit ă fiecăruia în parte,
instanța poate hot ărî, potrivit art. 92 C.fam. și în raport de
138 C.S.J., sec ția civilă, decizia nr. 786/1993 , Dreptul nr. 12/1993, p. 91; Trib.
Suprem, sec ția civilă, decizia nr. 1978/1989 , Dreptul nr. 4/1990, p. 71.
139 Trib. Suprem, sec ția civilă, decizia nr. 1978/1989 , cit. supra .
384 dispozițiile 523 N.C.civ., fie ca între ținerea să fie prestat ă numai
unuia dintre creditori, fie ca între ținerea ce poate fi stabilit ă în
sarcina debitorului s ă fie împărțită între mai mul ți creditori sau
toți creditorii (divizibilitate activ ă); în ipoteza în care mai multe
persoane sunt ținute a acorda asisten ță aceluiași creditor, fiecare
dintre debitori va contribui la plata între ținerii propor țional cu
mijloacele de care dispune (divizibilitate pasiv ă).
În ceea ce prive ște divizibilitatea activ ă a obligației, dacă
debitorul ținut concomitent la între ținerea mai multor creditori nu
are mijloace îndestul ătoare pentru a acoperi în întregime starea de
nevoie a fiec ăruia dintre creditori, instan ța de judecat ă, ținând
seama de trebuin țele fiecărei persoane îndrept ățite la între ținere,
poate hot ărî fie ca între ținerea să se presteze unei singure
persoane, fie ca între ținerea să se împart ă între mai multe sau între
toate persoanele în drept s ă o primeasc ă – situație în care se va
stabili, prin aceea și hotărâre, modul în care se împarte între ținerea
între beneficiarii acesteia. Creditorul neîndestulat, în totul sau în
parte, poate solicita între ținere de la alte persoane obligate în
ordinea imediat urm ătoare
Divizibilitatea pasiv ă a obligației legale de între ținere are
ca ipotez ă situația în care mai multe persoane sunt deopotriv ă
chemate la între ținerea acelea și persoane, fiecare dintre debitori
urmând să contribuie propor țional cu mijloacele sale. Esen țial este
ca debitorii s ă fie obliga ți în aceea și ordine; divizibilitatea nu
operează între debitori de rang diferit.
Regula divizibilit ății face ca persoana îndrept ățită la
întreținere să fie nevoit ă să acționeze in justi ție pe toți cei
îndatorați pentru a ob ține acoperirea integral ă a creanței, întrucât
fiecare dintre debitori este ținut numai în m ăsura propriei sale
părți; dacă, totuși, reclamantul se îndreapt ă numai împotriva unuia
sau împotriva unora dintre debitori, nu i se va putea impune
chemarea în judecat ă și a celorlal ți obligați, dar instan ța va stabili
contribuția pârâților ținând seama de partea fiec ăruia140. Aceasta
140 Trib. jud. Bra șov, decizia civil ă nr. 145/1972 , R.R.D. nr. 11/1972, p. 166.
385 înseamnă că nu se poate ajunge la obligarea în întregime la plata
întreținerii de c ătre debitorii chema ți în judecat ă și, respectiv, la
scutirea celorlalte persoane care, de și potrivit legii datoreaz ă
înțreținere, nu au fost chemate în judecat ă.
Principiul divizibilit ății obligației legale de între ținere
comportă două excepții, când obliga ția revine mai multor debitori
solidari și oricare dintre ace știa poate fi ac ționat pentru întreaga
creanță, urmând ca debitorul pl ătitor să se întoarc ă împotriva
celorlalți obligați cu o ac țiune în regres pentru partea ce revine
fiecăruia:
– părintele îndrept ățit la între ținere, în caz de urgen ță, se
poate îndrepta împotriva unuia dintre copiii s ăi, cu posibilitatea
recunoscut ă descendentului care a prestat între ținerea de a se
întoarce împotriva celorlal ți obligați, pentru partea fiec ăruia (art.
90 alin. (2) C.fam.).
Cum s-a precizat în literatura de specialitate, aceast ă ipoteză
de solidaritate pasiv ă se fondeaz ă pe ideea de urgen ță în care se
găsește părintele aflat în stare de nevoie; prin urmare, condi ția
urgenței trebuie verificat ă de către instan ță; pe de alt ă parte,
solidaritatea este facultativ ă pentru p ărintele creditor, care poate
urmări pe unul dintre copii s ăi și numai pentru partea ce revine
acestuia.
– oricare dintre mo ștenitorii persoanei obligate la
întreținerea unui minor sau dintre mo ștenitorii celui care a dat
întreținere unui copil f ără a avea obliga ția legală, poate fi ac ționat
în judecat ă pentru întreaga crean ță cuvenit ă minorului,
moștenitorul care a executat în întregime între ținerea având la
îndemână calea ac țiunii în regres împotriva celorlal ți debitori
solidari, pentru partea contributiv ă a fiec ăruia, stabilit ă
proporțional cu valoarea bunurilor mo ștenite. Este de precizat c ă
obligația moștenitorilor este una subsidiar ă, deci nu poate fi
valorificat ă decât dac ă părinții minorului au murit, sunt disp ăruți
ori se află în stare de nevoie.
386 Regula divizibilit ății mai cunoa ște o abatere , deși nu este
explicit nominalizat ă de legiuitor ca fiind o alt ă excepție – de
aceea nu o putem include printre cazurile de divizibilitate, anume
ipoteza creditorului minor îndrept ățit la între ținerea părinților,
acesta fiind îndrituit s ă obțină întreaga crean ță de la oricare dintre
părinți (art. 107 C.fam.). De aceast ă dată, obligația este in
solidum, o categorie controversat ă, contestat ă de unii autori dac ă
aplicația se face la obliga ția de între ținere dintre p ărinți și copiii
lor minori.
387 CAPITOLUL 2
Persoanele între care exist ă obligația legală de întreținere
și ordinea în care se datoreaz ă
Obligația legală de întreținere se fondeaz ă pe solidaritatea
intrafamilial ă, pe datoria moral ă a fiecăruia de a acorda asisten ță
persoanelor apropiate aflate în stare de nevoie și invers, de a putea
beneficia de sprijinul material al rudelor sau al altor persoane de
care suntem lega ți prin raporturi asimilate celor de familie.
Potrivit art. 86 C.fam., și în raport de dispozi țiile art.516-
518 din N.C.civ., obliga ția legală de între ținere exist ă între
următoarele persoane:
– între so ț și soție;
– între p ărinți și copii, fără a deosebi dup ă cum filia ția este
firească sau adoptiv ă. Cât prive ște adopțiile cu efecte restrânse
încuviințate sub imperiul regimului juridic al adop ției în vigoare
până la Ordonan ța de Urgen ță a Guvernului nr. 25/1997 (în
prezent abrogat ă) – varietate a rudeniei civile care î și produce
nestingherit efectele, întrucât leg ătura de rudenie fireasc ă a celui
adoptat fa ță de părinți și rudele acestora nu a încetat, ci a fost
„dublată" de o leg ătură de filiație adoptiv ă, prioritar ă față de cea
firească, inclusiv sub aspectul drepturilor și îndatoririlor p ărintești
– obligația legală de întreținere exist ă, cu caracter de reciprocitate,
între părinții adoptivi și cel adoptat și, de asemenea, îns ă numai în
subsidiar, între p ărinții firești și cel adoptat cu efecte restrânse de
filiație firească.
– între bunici și nepoți;
– între str ăbunici și strănepoți;
– între fra ți și surori;
– între celelalte persoane anume prev ăzute de lege:
* între foștii soți din căsătoria desf ăcută. Soțul din a
cărui vină exclusiv ă a fost pronun țat divorțul are drept la
întreținerea celuilalt so ț doar timp de un an de la data desfacerii
căsătoriei (rămânerea irevocabil ă a hotărârii de divor ț), dar poate
388 fi obligat oricând în viitor s ă presteze între ținere fostului s ău soț,
câtă vreme acesta din urm ă nu s-a rec ăsătorit;
* între foștii soți din căsătoria desfiin țată; dacă
amândoi so ții au fost de bun ă-credință la data încheierii c ăsătoriei
nule sau anulate, fiecare dintre ei poate invoca beneficiul
putativității, inclusiv dreptul la între ținere al fostului so ț. Când
numai unul dintre fo știi soți a fost de bun ă-credință, numai acesta
are acest avantaj, deci se va putea bucura de între ținerea fostului
soț de rea-credin ță. Dacă instanța, desfiin țând căsătoria, a re ținut
reaua-credin ță a ambilor so ți, nici unul nu este îndrept ățit și nu
este dator s ă primeasc ă, respectiv s ă acorde între ținere;
* soțul care a contribuit la între ținerea copilului
firesc al celuilalt so ț este obligat s ă continue a da între ținere
copilului pe timpul minorit ății acestuia, îns ă numai dac ă părinții
firești sunt deceda ți, dispăruți ori sunt în nevoie ( art. 87 alin. (1)
C.fam., art. 517 din N.C.civ.);
* copilul care a beneficiat timp de cel pu țin 10 ani
de întreținerea soțului părintelui firesc (adic ă a părintelui vitreg)
poate fi la rândul s ău obligat a da între ținere soțului părintelui
firesc ( art. 87 alin. (2) C.fam., art. 517 din N.C.civ.);
* mo ștenitorii celui obligat la între ținerea unui copil,
precum și moștenitorii celui care, de și nu avea obliga ția legală, a
dat întreținere unui copil, sunt datori a continua între ținerea,
fiecare în m ăsura valorii bunurilor mo ștenite, îns ă numai pe
perioada minorit ății copilului și, în subsidiar, fa ță de părinții
copilului, deci doar dac ă părinții, obligați în primul rând, au murit,
sunt disp ăruți ori se afl ă în stare de nevoie ( art. 96 alin. (1)
C.fam., art. 518 din N.C.civ.);
* cel care ia un copil (g ăsit sau părăsit de părinți)
pentru a-1 îngriji sau proteja temporar, pân ă la stabilirea unei
măsuri de protec ție, are obliga ția de a-1 între ține (art. 13 alin. (2)
din Legea nr. 272/2004); obliga ția are caracter tranzitoriu, fiind
limitată pe perioada în care minorul se afl ă în mod efectiv sub
ocrotirea debitorului. Luând copilul în grija sa, debitorul
întreținerii urmeaz ă ca, în termen de 48 de ore, s ă anunțe autorită-
389 țile administra ției publice locale de la domiciliul s ău în vederea
declanșării procedurilor de instituire a uneia din m ăsurile de
protecție prevăzute de Legea nr. 272/2004.
Legea stabile ște ordinea imperativ ă a prestării întreținerii ,
instituind o ierarhie a celor obliga ți, în funcție de calitatea sau de
proximitatea rela ției de rudenie fa ță de cel îndrept ățit la
întreținere. În prezent art. 89 C.fam. stabile ște această ordine, ea
fiind preluat ă în dispozi țiile art. 519 din N.C.civ.
Textul art. 89 C.fam. stabile ște următoarea ordine a
prestării întreținerii de către persoanele enumerate în cuprinsul
art. 86 alin. (1):
– soții își datoreaz ă întreținere înaintea celorlal ți obligați;
– descendentul este obligat la între ținere înaintea
ascendentului, iar dac ă sunt mai mul ți descenden ți sau mai mul ți
ascendenți, cel în grad mai apropiat este obligat înaintea celui în
grad mai îndep ărtat.
Să luăm un exemplu : creditorul are descenden ți și
ascendenți – evident, excludem prezen ța unui so ț al creditorului
aflat în situa ția de a da între ținere. El va pretinde între ținere mai
întâi copiilor, adic ă descenden ților, care sunt obliga ți înaintea
ascendenților, și abia pe urm ă, dacă descenden ții nu sunt în
măsură să îndeplineasc ă obligația, se poate întoarce împotriva
părinților, adic ă a ascenden ților. Când acela și creditor are mai
mulți descenden ți și/sau mai mul ți ascenden ți, de pild ă există
copii, nepo ți, strănepoți și/sau părinți, bunici, el se va îndrepta mai
întâi împotriva descenden ților, și anume a descenden ților de grad
mai apropiat, adic ă împotriva copiilor, apoi a nepo ților, apoi a
strănepoților, și doar dac ă niciuna dintre aceste categorii de
descenden ți nu poate asigura între ținerea se va orienta spre
ascendenți, întâi împotriva p ărinților, iar apoi, dac ă este cazul,
împotriva bunicilor. În aplicarea acestei reguli, în practic ă s – a
decis că bunicii vor putea fi obliga ți la întreținerea nepo ților numai
dacă părinții minorului, din cauze independente de voin ța lor, nu
390 dispun de mijloace materiale sau aceste mijloace sunt
neîndestul ătoare141;
– cel care adopt ă este obligat la între ținere înaintea
părinților firești. Este vorba de adop ția cu efecte restrânse
încuviințată sub imperiul reglement ărilor anterioare Ordonan ței de
urgență a Guvernului nr. 25/1997 (act normativ abrogat odat ă cu
intrarea în vigoare a Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al
adopției), când cel adoptat, precum și descenden ții săi, deveneau
rude numai cu adoptatorul, nu și cu rudele acestuia, p ăstrând în
același timp rela ția de rudenie fireasc ă față de părinți și rudele
acestora, implicit și drepturile și obligațiile aferente raporturilor de
rudenie. Obliga ția de între ținere a p ărinților firești, precum și a
rudelor acestora are caracter subsidiar, adoptatul urmând s ă ceară
întreținere părintelui s ău adoptiv și numai dac ă acesta este
decedat, disp ărut sau lipsit de mijloace se va putea îndrepta
împotriva p ărinților firești, iar dac ă nici ace știa nu pot asigura
aducerea la îndeplinire a obliga ției legale de între ținere, împotriva
celorlalte rude fire ști. În cazul tuturor adop țiilor încuviin țate sub
imperiul Ordonan ței de urgen ță a Guvernului nr. 25/1997 și apoi
al Legii nr. 273/2004, cel adoptat, întocmai ca un copil firesc al
adoptatorului, are drept la între ținere din partea adoptatorului,
apoi a rudelor acestuia; când adoptatorul este so țul părintelui
firesc, obliga ția de între ținere se afl ă in solidum în sarcina ambilor
părinți, cel adoptiv și cel firesc (art. 51 din Legea nr. 273/2004).
– fra ții și surorile î și datoreaz ă întreținere dup ă părinți, dar
înaintea bunicilor;
Cât prive ște „celelalte persoane prev ăzute de lege " în
exprimarea art. 86 alin. (1) parte final ă C.fam., în lipsa
dispozițiilor exprese, urmând indica țiile legiuitorului, ordinea în
care se datoreaz ă întreținerea este urm ătoarea:
141 C.S.J., sec ția civilă, decizia nr. 1802/1991 , Dreptul nr. 5/1992, p. 87.
391 – între fo știi soți divorțați sau a c ăror căsătorie a fost
desființată, întreținerea se datoreaz ă în aceea și ordine ca și între
soții dintr-o c ăsătorie în fiin ță, adică înaintea oric ărei alte
persoane;
– soțul care a contribuit la între ținerea copilului firesc al
celuilalt so ț datorează întreținere copilului, dar numai dac ă părinții
firești sunt deceda ți, dispăruți ori se afl ă în nevoie ( art. 87 alin. (1)
C.fam.);
– copilul între ținut timp de cel pu țin 10 ani de so țul
părintelui firesc poate fi obligat la între ținerea părintelui vitreg
(art. 87 alin. (2) C.fam.). Dac ă soțul părintelui firesc, p ărintele
vitreg din perspectiva debitorului poten țial, are copii fire ști
obligați în termeni imperativi prin art. 86 alin. (1) C.fam.,
considerăm că instanța va putea stabili o pensie de între ținere în
baza art. 87 alin. (2) C.fam., numai dac ă descenden ții firești nu
dispun de mijloace îndestul ătoare pentru acoperirea integral ă a
stării de nevoie a beneficiarului. Este adev ărat, nu s-a instituit o
ordine de preferin ță între aceste categorii de debitori, ci doar s-a
recunoscut instan ței facultatea ca, în aplicarea art. 91 C.fam., s ă
atragă în rândul celor obliga ți, în temeiul art. 87 alin. (2) C.fam.,
și persoana care a beneficiat timp de cel pu țin 10 ani de
întreținerea soțului părintelui firesc;
– moștenitorii persoanei care a fost obligat ă la întreținerea
unui copil, la fel ca mo ștenitorii celui care, f ără a avea obliga ția
legală, a prestat între ținere unui copil, sunt datori a continua
întreținerea copilului pe timpul minorit ății acestuia, dar numai în
subsidiar, dac ă părinții copilului au murit, sunt disp ăruți sau se
află în nevoie ( art. 96 C.fam.);
– întreținerea datorat ă de cel care a luat copilul pentru a-1
îngriji sau proteja temporar (art. 13 alin. (2) din Legea nr.
272/2004), prin defini ție, are caracter subsidiar fa ță de obliga ția
392 impusă părinților, de vreme ce are drept creditor copilul g ăsit sau
părăsit de părinți.
Aceleași principii se regăsesc în cuprinsul art. 519 din
N.C.civ. în următoarea ierarhizare :
• soții și foștii soți își datoreaz ă întreținere înaintea
celorlalți obligați;
• descendentul este obligat la între ținere înaintea
ascendentului, iar dac ă sunt mai mul ți descenden ți sau
ascendenți, cel în grad mai apropiat înaintea celui mai
îndepărtat;
• frații și surorile î și datoreaz ă întreținere dup ă părinți,
dar înaintea bunicilor;
• în cazul desfacerii adop ției, adoptatul poate cere
întreținere numai de la rudele sale fire ști sau, dup ă caz,
de la soțul său (art.520 N.C.civ.).
393 CAPITOLUL 3
Condițiile obliga ției de între ținere
Legiuitorul, stabilind persoanele între care fiin țează
obligația legală de întreținere, determin ă, într-o manier ă implicită,
categoriile de persoane cu voca ție la între ținere. Dreptul la
întreținere se na ște și, corelativ, obliga ția de a da între ținere
devine activ ă, numai dac ă cel îndrept ățit se află în stare de nevoie,
fiind lipsit de un câ știg din munc ă datorită incapacit ății de a munci
(art. 86 alin. (2) C.fam.), iar cel virtual desemnat pentru a presta
întreținere poate fi obligat în concret numai dac ă are la dispozi ție
mijloacele necesare înf ăptuirii acesteia.
În noul Cod civil se stabile ște conform art. 524 , de
asemenea, c ă are drept la între ținere numai cel ce se afl ă în
nevoie, neputându-se între ține din munca sau din bunurile sale.
O persoan ă este îndrept ățită la întreținere numai dac ă
îndeplinește, cumulativ, dou ă cerințe: se află în stare de nevoie;
cauza stării de nevoie în care se g ăsește este incapacitatea sa de a
munci.
Această stare evoc ă neputința unei persoane, fie și parțială,
de a-și procura prin mijloace proprii cele necesare traiului zilnic,
adică alimente, îmbr ăcăminte, locuin ță, medicamente și alte
asemenea. Se afl ă în aceast ă situație cel care nu ob ține venituri
dobândite prin munc ă ori produse de bunurile sale și nici nu de ține
bunuri de care, potrivit traiului obi șnuit, s-ar putea dispensa
valorificându-le.
Întrucât starea de nevoie nu trebuie s ă fie absolut ă, faptul
că o persoan ă beneficiaz ă de o pensie de invaliditate sau de o
pensie pentru limit ă de vârstă nu exclude posibilitatea de a primi
și o pensie de între ținere potrivit Codului familiei, deoarece pensia
obținută în cadrul sistemului de asigur ări sociale se fondeaz ă pe
alte criterii decât starea de nevoie a titularului.
Starea de nevoie este o chestiune de fapt ce trebuie
analizată și apreciat ă de la caz la caz, în func ție de situa ția
394 concretă în care se g ăsește cel care pretinde între ținere, nivelul de
trai al părților, păstrându-se echilibrul între standardul de via ță al
creditorului și cel al debitorului între ținerii.
În mod distinct, atât art. 86 alin. (3) din C.fam, cât și art.
252 din N.C.civ., reglementeaz ă situația dreptului de între ținere
al minorului.
După cum spune art. 86 alin. (3) C.fam, „descendentul, cât
timp este minor, are drept la între ținere, oricare ar fi pricina nevoii
în care se afl ă", ceea ce înseamn ă că, în cazul copilului, creditor în
raport cu p ărintele său, singura cerin ță impusă pentru a beneficia
de întreținere este starea de nevoie, iar aceast ă condiție (a stării de
nevoie a descendentului minor) este prezumat ă iuris tantum.
Art.525 alin.1 din N.C.civ. stabile ște, însă, că „minorul care cere
întreținere de la p ărinții săi se află în nevoie dac ă nu se poate
întreține din munca sa, chiar dac ă ar avea bunuri”. Deci starea de
nevoie a descendentului minor se prezum ă până la proba contrar ă.
În cadrul ac țiunii având ca obiect stabilirea pensiei de între ținere
în favoarea sa, descendentul minor va fi protejat de aceast ă
prezumție, în sensul c ă va fi scutit de a proba starea de nevoie.
Avantajul nu este de neglijat, pentru c ă, afară de cazul în care cel
împotriva c ăruia se îndreapt ă cererea de între ținere, adic ă părintele
pârât, s-ar opune admiterii acesteia, dovedind c ă minorul, având
mijloace proprii, nu se afl ă în nevoie, copilului reclamant nu i se
pretinde nici un efort de proba țiune privind temeinicia preten ției,
spre deosebire de situa ția persoanei majore prezumate a dispune
de mijloace proprii suficiente și care, solicitând pensie de
întreținere, va trebui s ă facă de la început dovada st ării sale de
nevoie.
Starea de nevoie prezumat ă a descendentului minor
creează dificultăți în situația în care acesta, de și nu obține venituri,
dispune de bunuri proprii.
Conform art. 106 C.fam., „P ărintele nu are niciun drept
asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor
părintelui, în afar ă de dreptul la mo ștenire și la întreținere". Alin.
395 (2) al art. 525 din N.C.civ. d ă, însă, posibilitatea instan ței să
încuviințeze ca între ținerea să se asigure prin valorificarea
bunurilor pe care minorul le de ține, cu excep ția celor de strict ă
necesitate.
Spre deosebire de regula de drept comun, conform c ăreia
numai cel aflat în stare de nevoie determinat ă de incapacitatea sa
de a munci este îndrituit la între ținere, legiuitorul stabile ște în mod
expres dreptul la între ținere al descendentului minor, oricare ar fi
pricina nevoii în care se afl ă. În consecin ță, singura cerin ță impusă
descendentului minor este starea sa de nevoie, iar aceasta este
prezumată iuris tantum pe toată durata minorit ății. Minorul care
obține venituri îndestul ătoare între ținerii sale nu va putea pretinde
întreținere; dac ă veniturile sau resursele sale materiale acoper ă
numai în parte starea de nevoie, p ărinții debitori sunt datori la
întreținere propor țional cu nevoia copilului creditor.
Dispozițiile Codului familiei detaliaz ă, în cuprinsul mai
multor texte, care anume sunt acele nevoi ale minorului a c ăror
asigurare cade în sarcina p ărinților.
Astfel, art. 107 , după ce în alineatul întâi instituie în
termeni imperativi obliga ția părinților de a- și întreține copilul
minor, în alineatul urm ător precizeaz ă că obiectul acestei obliga ții
este furnizarea mijloacelor necesare pentru cre șterea, educarea,
învățătura și pregătirea profesional ă a copilului.
Art. 530 din N.C.civ. stabile ște, în alin. (1) , în principiu
aceleași cerințe. Obliga ția de între ținere ce incumb ă părinților
minorului are caracter complex, fiind mai cuprinz ătoare
comparativ cu îndatorirea de a da între ținere potrivit dreptului
comun, având ca finalitate procurarea nu doar a mijloacelor nece-
sare traiului, ci și asigurarea condi țiilor materiale reclamate de
procesul de formare a copilului prin școlarizare și pregătire
profesional ă.
Cât prive ște obligația de între ținere a p ărinților față de
copiii lor minori, este de necontestat c ă amândoi p ărinții sunt
396 datori să contribuie, fiecare propor țional cu mijloacele de care
dispune, la acoperirea cheltuielilor legate de cre șterea, educarea și
pregătirea profesional ă a copilului. Oricare dintre p ărinți poate fi
urmărit pentru întreaga crean ță a întreținerii, iar p ărintele care a
executat în întregime presta ția are la îndemân ă o acțiune în regres
împotriva celuilalt p ărinte pentru partea ce revine acestuia.
În ceea ce prive ște celelalte persoane care solicit ă
întreținere, în afara minorilor, incapacitatea de munc ă poate avea
cele mai diverse cauze: boala, infirmitatea, vârsta înaintat ă etc. și
poate fi total ă sau parțială, definitiv ă sau temporar ă. Dreptul la
întreținere exist ă în toate aceste cazuri, dar în limite diferite,
corespunz ător poten țialului real de munc ă al beneficiarului
întreținerii.
În practica instan țelor judec ătorești s-a pus problema dac ă
împlinirea vârstei de pensionare marcheaz ă, prin ea îns ăși,
pierderea capacit ății de munc ă. Credem c ă obținerea unei
asemenea presta ții în temeiul Codului familiei, și, respectiv în
temeiul noului Cod civil, va fi condi ționată, la fel ca în cazul altor
categorii de persoane, de proba incapacit ății de munc ă. Fără
îndoială, dovada este mai u șor de produs în aceast ă ipoteză,
criteriul vârstei de pensionare putând fi re ținut ca prezum ție
simplă de diminuarea capacit ății de munc ă (iar nu de pierdere a
acesteia), l ăsată la aprecierea instan ței.
Proba incapacit ății de munc ă, la fel ca și cea a st ării de
nevoie, se face prin oricare din mijloacele de dovad ă reglementate
de lege (înscrisuri, martori, prezum ții etc.).
O persoan ă poate fi obligat ă la întreținerea alteia numai
dacă sunt întrunite urm ătoarele cerințe legale : debitorul dispune
de mijloacele necesare asigur ării întreținerii altei persoane ( art. 90
alin. (1), art. 91, art. 94 alin. (1) C.fam. și art. 527 din N.C.civ.);
nu există o altă persoan ă obligată la între ținere înaintea
397 debitorului, în ordinea de preferin ță stabilită prin art. 89 C.fam. și
art. 516-523 din N.C.civ.
În ceea ce prive ște noțiunea de mijloace de care dispune
debitorul obliga ției de între ținere , vor fi avute în vedere toate
mijloacele materiale ale debitorului, cum ar fi: câ știgul din munc ă
– dacă este cazul, salariul ob ținut la fiecare din locurile de munc ă –
, precum și celelalte câ știguri cu caracter de continuitate142, cum
ar fi sporul de vechime, indemniza ția de conducere etc., dar și
ajutorul pentru incapacitate temporar ă de munc ă, compensa ția
acordată salariaților în caz de desfacere a contractului individual
de muncă pe baza oric ăror dispozi ții legale, precum și sumele
cuvenite șomerilor; de asemenea, economiile realizate, bunurile
care, nefiindu-i necesare, ar putea fi înstr ăinate.
Nu vor fi luate în calcul veniturile întâmpl ătoare, cum ar fi
indemniza ția de deplasare sau de transfer, sporul pentru condi ții
deosebite de munc ă, alocațiile de stat și indemniza țiile pentru
copii, ajutorul pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutorul de
maternitate, cel acordat în caz de deces, bursele de studii acordate
de stat, diurnele, precum și orice alte asemenea indemniza ții cu
destinație special ă.
În principiu, faptul c ă cel care urmeaz ă să plătească
întreținere nu are venituri sau alte mijloace, întrucât nu presteaz ă
vreo munc ă, deși are capacitatea de a munci, nu este de natur ă să
înlăture obliga ția sa de între ținere.
În asemenea situa ții – inexisten ța veniturilor cu caracter de
continuitate –, în practic ă s-a prezumat existen ța mijloacelor la
nivelul salariului minim pe economia na țională, stabilit periodic
prin hotărâre de guvern.
În ceea ce prive ște privarea de libertate, invocat ă ca motiv
de împiedicare a execut ării obligației de între ținere, se consider ă
că urmează a se distinge între debitorul condamnat pentru
infracțiunea de abandon de familie, care poate fi obligat la
142 Trib. jud. Sibiu, decizia civil ă nr. 193/1991 , cu note de B. Diamant, V.
Luncean (I), V. Pătulea (II), Dreptul nr. 10-11/1991, p. 91 și urm.
398 întreținere, și cel condamnat pentru o alt ă infracțiune, acesta din
urmă fiind, în principiu, scutit de plat ă pe durata deten ției, dacă
salariul reprezenta singurul s ău venit.
La stabilirea posibilit ăților materiale ale debitorului se va
ține seama, al ături de resursele propriu-zise ale acestuia, și de
sarcinile c ărora trebuie s ă le facă față, cum ar fi alte obliga ții de
întreținere, cheltuieli impuse de nevoile personale – inclusiv
pentru îngrijirea s ănătății -, costurile gospod ăriei sale etc., fiindc ă
nici în aceast ă materie nu se poate da satisfac ție absolut ă dreptului
unei persoane (dreptul la între ținere al creditorului) împov ărând
peste măsură o altă persoană, periclitând dreptul debitorului între-
ținerii de a- și asigura sie și mijloace rezonabile pentru un trai
decent.
399 CAPITOLUL 4
Stabilirea și executarea obliga ției de între ținere
Întreținerea, având ca obiect asigurarea a ceea ce este
necesar traiului celui îndrept ățit va fi prestat ă, după cum rezult ă
din art. 93 alin. (1) C.fam., fie în natur ă, fie prin echivalent
bănesc; de asemenea, se poate stabili un sistem mixt de executare
a obligației, adică parte în natur ă, parte în numerar.
Noul Cod civil stabile ște în art. 530 că obligația de
întreținere se execut ă în natur ă prin asigurarea celor necesare
traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, înv ățătură și
pregătire profesional ă; dacă obligația de între ținere nu se execut ă
de bună voie în natur ă, instanța va dispune executarea ei prin plata
unei pensii de între ținere stabilite în bani.
Pensia se poate stabili sub forma unei sume sau la o cot ă
procentual ă din venitul net lunar al celui ce datoreaz ă întreținerea,
formularea din noul Cod civil tran șând controversele din
practica instan țelor legate de stabilirea unei cote procentuale , în
condițiile reglement ării din Codul familiei. În plus, față de vechea
reglementare , N.C.civ. stabile ște în art. 531 alin. (2) că pensia de
întreținere stabilit ă într-o sum ă fixă se indexeaz ă de drept
trimestrial în func ție de rata infla ției.
4.1. Cuantumul obliga ției de între ținere
Criteriile generale avute în vedere la stabilirea întinderii
obligației legale de între ținere sunt nevoia celui care o pretinde și
mijloacele celui care urmeaz ă să o presteze conform art. 94 alin.
(1) C.fam.
Atunci când între ținerea este datorat ă de părinți, inclusiv
adoptivi, legea stabile ște prin art. 94 alin. (3) C.fam. urm ătoarele
plafoane maximale din câ știgul din munc ă al celui obligat:
– până la o pătrime pentru un copil;
– până la o treime pentru doi copii;
– până la jumătate pentru trei sau mai mul ți copii.
400 Facem precizarea c ă aceste limite nu sunt fixe , ci
maximale , așadar, indic ă nivelul pân ă la care poate ajunge
cuantumul pensiei de între ținere calculat în raport de venitul net
din munc ă al debitorului, nivel care nu poate fi dep ășit, însă, în
concret; suma acordat ă de instan ță – determinat ă prin conjugarea
celor dou ă criterii ale obliga ției legale de între ținere, adic ă nevoia
creditorului și mijloacele debitorului – se poate situa sub nivelul
maxim permis ori poate fi egal ă cu acesta, func ție de starea de fapt
concretă.
Așa cum s-a ar ătat în literatura de specialitate, inten ția
legiuitorului exprimat ă prin art. 94 alin. (3) C.fam nu a fost de a
face o evaluare a st ării de nevoie a copilului, pentru c ă starea de
nevoie în general este o realitate obiectiv ă legată exclusiv de
creditor, independent de câ știgurile din munc ă ale debitorului, ci
s-a urmărit determinarea aproximativ ă a câtimii din câ știgul din
muncă pe care p ărintele firesc sau cel adoptiv trebuie s ă o aloce
întreținerii minorului, p ăstrându-se totodat ă echilibrul propor țiilor
între situa ția părinților și cea a copiilor.
În principiu, aplicarea dispozi țiilor legale referitoare la
câtimea obliga ției de între ținere nu poate fi înl ăturată de către
părinți prin conven ția lor sau prin manifest ări unilaterale de
voință, pentru a se preveni prejudicierea intereselor creditorului
copil minor.
Dar, așa cum reiese din cuprinsul art. 107 alin. (3) C.fam,
întinderea obliga ției legale de între ținere, felul și modalit ățile
concrete de executare, precum și contribu ția fiecăruia dintre
părinți se vor stabili pe cale judiciar ă doar dacă există neînțelegeri
între părinți; cu alte cuvinte, conven țiile intervenite între p ărinți
ori manifest ările unilaterale ale p ărintelui (debitor) nu au nimic
ilicit câtă vreme interesele copilului sunt proteguite. Totu și, în caz
de divorț, orice conven ție a soților privitoare la contribu ția
fiecăruia la între ținerea copiilor minori este supus ă încuviințării
instanței (art. 42 alin. ultim C.fam.) care verific ă dacă prin
401 înțelegerea so ților nu sunt nesocotite drepturile copiilor sau ale
altor persoane îndrept ățite la între ținere.
Cotele prev ăzute de art. 94 alin. (3) C.fam se raporteaz ă
exclusiv la câ știgul din munc ă al părintelui firesc sau adoptiv, prin
„câștig din munc ă" înțelegându-se venitul net al debitorului. Fiind
vorba de o norm ă specială, ea devine incident ă numai când
obligația de între ținere se execut ă asupra câ știgului din munc ă, nu
și asupra altor mijloace aflate la dispozi ția celui obligat. Iat ă de ce,
atunci când, dat ă fiind starea de nevoie în care se g ăsește copilul,
pensia de între ținere cuvenit ă lui a fost fixat ă avându-se în vedere
și celelalte surse de venit ale debitorului, iar suma global ă datorată
cu acest titlu dep ășește plafoanele maximale indicate de lege,
urmărirea a ceea ce excede cotelor stabilite prin art. 94 alin. (3)
C.fam se va face asupra altor bunuri ale debitorului, și nu asupra
câștigului său din munc ă.
Deoarece criteriile în func ție de care se determin ă pensia
de întreținere se raporteaz ă la fiecare dintre copiii îndrept ățiți,
atunci când p ărintele este ținut la între ținerea mai multor minori,
cuantumul presta țiilor se stabile ște individual, pentru fiecare copil
în parte, în raport de nevoia fiec ăruia și, de asemenea, indicându-
se durata între ținerii143.
Întinderea între ținerii va ține seama, în toate cazurile, de
numărul total de copii afla ți în întreținerea aceluia și debitor (de
numărul de copii fa ță de care acela și debitor are, în calitate de
părinte, obliga ția legală de întreținere), fără a deosebi dup ă cum
aceștia sunt din c ăsătorie (din aceea și căsătorie ori din c ăsătorii
diferite), din afara c ăsătoriei, îns ă având filia ția legal stabilit ă față
de debitor ori sunt copii adopta ți și, foarte important, indiferent
dacă toți copiii sau numai unii dintre ei au solicitat, pe cale
judecătorească, pensie de între ținere. Doar în mod excep țional,
când nevoile copiilor minori sunt aproximativ acelea și, se poate
dispune o sum ă globală cu titlu de pensie de între ținere cuvenit ă
143 Trib. Suprem, sec ția civilă, decizia nr. 1191/1972 , C.D. 1972, p. 227.
402 tuturor copiilor, urmând ca aceasta s ă se împart ă în cote egale
între beneficiari144.
Obligația legală de întreținere are caracter personal , de
aceea este exceptat ă de la compensa ția legală. În schimb, dac ă
sunt mai mul ți copii, unii încredin țați spre cre ștere și educare la
unul dintre p ărinți, alții la cel ălalt părinte, este admisibil ă
compensa ția judiciar ă. În nici un caz nu pot fi compensate judiciar
creanțe de alt ă natură cu crean ța întreținerii (de exemplu,
cheltuielile judiciare cu pensia datorat ă copilului).
La determinarea cuantumului întreținerii, instan ța va ține
seama de mijloacele ambilor p ărinți, nu doar de cele aflate la
dispoziția părintelui pârât, fiindc ă amândoi p ărinții au acelea și
drepturi și îndatoriri fa ță de copilul minor. Ca s ă înțelegem,
părintele acționat în judecat ă este cel c ăruia nu i-a fost încredin țat
copilul spre cre ștere și educare, copilul aflându-se în grija efectiv ă
a celuilalt p ărinte care, în acest fel, î și îndepline ște în natur ă
propria obliga ție de între ținere. Când spunem c ă instanța va lua în
considerare mijloacele ambilor p ărinți, ne referim la aceast ă
ipoteză, adică se va ține seama de ceea ce poate asigura din
mijloacele sale p ărintele căruia i s-a încredin țat copilul, nicidecum
nu se pune problema s ă fixăm o pensie de între ținere care s ă
însumeze datoriile cu acest titlu ale ambilor p ărinți, obligație care
să se execute pe seama patrimoniilor p ărinților sau a patrimoniului
unuia dintre ei.
În toate cazurile, instan ța stabilește o sumă concretă la
care este ținut debitorul cu titlu de obliga ție de între ținere, nefiind
suficientă indicarea unei cote din câ știgul său din munc ă, deoarece
prin aceast ă din urmă modalitate s-ar îngreuna punerea în execu-
tare a hot ărârii, cu atât mai mult cu cât legea nu stabile ște exact ce
anume se în țelege prin „câ știg din munc ă".
Nu este mai pu țin adevărat că, date fiind condi țiile econo-
mice din ultimele decenii, precum și majorările, index ările
salariale succesive, unele instan țe au preferat s ă exprime pensia de
144 Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 16/1965 , CD. 1952-1965, p.
139.
403 întreținere printr-o cot ă procentual ă din salariul net lunar al
debitorului, corelat ă atât cu limitele maximale prev ăzute de art. 94
alin. (3) C.fam, cât și cu evolu ția veniturilor celui care urma s ă
presteze între ținerea, apreciindu-se c ă în acest fel se evit ă
promovarea repetat ă de cereri având ca obiect majorarea pensiei
de întreținere, prevenindu-se totodat ă riscul unor pensii devenite
excesive la un moment dat din cauza fluctua țiilor imprevizibile a
veniturilor avute în vedere la data stabilirii cuantumului
întreținerii. Preciz ăm că determinarea câ știgurilor din munc ă ale
debitorului se face pe baza salariului mediu și a celorlalte venituri
din munc ă având caracter de continuitate ob ținute în ultimele șase
luni premerg ătoare oblig ării la plată.
În ceea ce prive ște cuantumul întreținerii, și N.C.civ. în
art. 529 preia vechile dispozi ții ale Codului familiei arătând că:
• întreținerea datorat ă de părinte se stabile ște până la o
pătrime din venitul s ău lunar net pentru un copil, o
treime pentru doi copii și o jumătate pentru trei sau mai
mulți copii;
• cuantumul între ținerii datorate copiilor împreun ă cu
întreținerea datorat ă altor persoane nu poate dep ăși
jumătate din venitul net lunar al celui obligat.
În concret, condi țiile de înf ăptuire a între ținerii vor fi
detaliate prin hot ărârea instan ței, potrivit circumstan țelor cauzei,
avându-se în vedere nevoia creditorului și posibilit ățile
debitorului, indicându-se – dac ă este cazul – fie bunurile ori
serviciile care urmeaz ă a se furniza beneficiarului între ținerii, fie
cuantumul pensiei de achitat, iar în cazul modalit ății mixte de
executare, elementele care se vor asigura în natur ă și câtimea
prestației bănești. Felul execut ării se poate stabili și prin învoiala
părților, dar, pentru a fi protejate interesele ambelor p ărți, este
necesar ca instan ța să încuviințeze o astfel de învoial ă.
Dacă intervin modific ări în împrejur ările avute în vedere
de instanță la data stabilirii modalit ății de executare a obliga ției, la
404 cerere, aceasta va fi adaptat ă stării de fapt actuale, conform
prevederilor art. 531 din N.C.civ..
Pensia de între ținere se datoreaz ă de la data cererii de
chemare în judecat ă conform dispozi țiilor art. 532 din N.C.civ. În
mod excep țional, pensia poate fi acordat ă și pentru o perioad ă
anterioară dacă introducerea cererii de chemare în judecat ă a fost
întârziată din culpa debitorului obliga ției.
Prestațiile stabilite prin hot ărâre judec ătorească cu titlu de
întreținere cuvenit ă minorului sunt acordate pân ă la data când
beneficiarul împline ște vârsta majoratului. Dobândind capacitate
deplină de exerci țiu, creditorul între ținerii își va putea valorifica
dreptul la între ținere personal și singur, formulând o nou ă cerere
de întreținere, de aceast ă dată cu respectarea condi țiilor de drept
comun în materie de între ținere. Dac ă cererea sa va fi admis ă,
cuantumul pensiei fixate anterior pentru perioada minorit ății poate
suferi modific ări, deoarece elementele în func ție de care se
determină această câtime – nevoia creditorului și mijloacele
materiale ale debitorului – sunt și ele variabile; de altfel, prin art.
94 alin. (2) și art. 44 C.fam. se prevede în mod expres c ă „instanța
judecătorească va putea m ări sau mic șora obliga ția de între ținere
sau a hotărî încetarea ei", în func ție de evolu ția elementelor ce au
stat la baza stabilirii ei145.
145 Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 2/1973 , CD. 1973, p. 13 și
Decizia de îndrumare nr. 19/1964 , cit. supra. În practic ă, au fost pronun țate și
unele solu ții discutabile sub aspectul legalit ății. De exemplu, instan ța a admis
cererea de majorare a pensiei de între ținere stabilite în favoarea copilului,
motivată prin schimb ările intervenite în situa ția material ă a debitorului care a
primit o sum ă însemnat ă cu titlu de desp ăgubiri pentru prejudiciul încercat în
urma unui accident; judec ătorul a apreciat c ă un astfel de „venit" trebuie inclus
în categoria celor care definesc mijloacele materiale ale debitorului, în func ție
de care se calculeaz ă nivelul pensiei de între ținere datorate – Trib. jud. Tulcea,
decizia civil ă nr. 204/1975 , R.R.D. nr. 97/1977, p. 62. O prim ă observație: după
cum rezult ă din datele spe ței, „venitul" de care se face vorbire este o sum ă
globală acordată debitorului victim ă a accidentului; a șa fiind nu ne afl ăm în
prezența unui venit din categoria celor vizate de legiuitor în contextul normelor
privitoare la obliga ția legală de între ținere, pentru c ă lipsește caracterul de
continuitate al venitului; cel mult s-ar putea discuta dac ă și în ce m ăsură
405 În caz de divorț, instanța este obligat ă să se pronun țe, chiar
din oficiu dac ă părțile nu au formulat o cerere expres ă, asupra
contribuției fiecărui părinte la cheltuielile de cre ștere, educare și
învățătură ale copiilor. Și de aceast ă dată, pensia de între ținere se
stabilește începând cu data introducerii cererii de divor ț – cererea
privind stabilirea pensiei de între ținere fiind accesorie cererii
principale -, iar nu de la data pronun țării divorțului sau a
rămânerii irevocabile a hot ărârii146. Dacă pensia cuvenit ă copiilor
a fost stabilit ă printr-o hot ărâre separat ă, anterior pronun țării
divorțului, instan ța învestit ă cu soluționarea cererii în desfacerea
căsătoriei, datoare s ă statueze asupra obliga ției de între ținere a
părinților, va dispune obligarea debitorului cu începere de la data
pronunțării hotărârii de divor ț.
4.2. Stingerea obliga ției de între ținere
Cauzele generale de stingere a obliga ției legale de
întreținere sunt urm ătoarele:
– dispariția stării de nevoie a creditorului între ținerii .
Descendentul ajuns la vârsta majoratului, dac ă nu se afl ă în
continuarea studiilor, beneficiaz ă de între ținere în condi țiile
dreptului comun, deci f ăcând proba st ării de nevoie în care se
găsește datorit ă incapacit ății sale de a munci. Tân ărul care î și
continuă studiile are drept la între ținere pân ă la finalizarea
despăgubirile ob ținute sporesc mijloacele aflate la dispozi ția debitorului
întreținerii. În al doilea rând, sumele acordate cu titlu de desd ăunări au
întotdeauna o destina ție precisă, adică sunt menite s ă repare prejudiciul încercat
de victim ă, de aceea cu greu s-ar putea admite c ă pe aceast ă cale vor spori
mijloacele materiale ale debitorului.
146 C.S.J., sec ția civilă, decizia nr. 641/1990 , Deciziile Cur ții Supreme de
Justiție pe anii 1990-1992, p. 208; Trib. Suprem, sec ția civilă, decizia nr.
1556/1976 , CD. 1976, p. 175; Trib. jud. Hunedoara, decizia civil ă nr.
749/1978 , R.R.D. nr. 1/1979, p. 54. În sensul c ă instanța de divor ț, în lipsa unei
cereri exprese a p ărții interesate, stabilind din oficiu pensia de între ținere, va
dispune obligarea debitorului cu începere de la data pronun țării hotărârii de
divorț, iar nu de la data promov ării cererii, Trib. jud. S ălaj, decizia civil ă nr.
281/1980 , R.R.D. nr. 3/1981, p. 58.
406 studiilor, îns ă fără a depăși vârsta de 26 de ani. Întrucât, exceptând
categoria descenden ților minori, starea de nevoie a creditorului
întreținerii trebuie s ă fie consecin ța incapacit ății de munc ă, dreptul
la întreținere se stinge odat ă cu dispari ția cauzelor de incapacitate,
chiar dacă starea de nevoie s-ar men ține;
– debitorul obliga ției nu mai dispune de mijloace
îndestulătoare prest ării întreținerii . Această cauză de stingere a
obligației poate fi re ținută, de pildă, în situația în care persoana
ținută să presteze între ținere și-a pierdut capacitatea de munc ă, iar
veniturile sale nu acoper ă nici propriile nevoi. Încetarea obliga ției
de întreținere nu este cu titlu definitiv, astfel c ă se va putea reveni
asupra m ăsurii sist ării presta țiilor imediat ce s-au schimbat
împrejurările care au justificat luarea acesteia, adic ă de îndată ce
situația material ă a debitorului se va fi îmbun ătățit;
– decesul creditorului sau al debitorului obliga ției de
întreținere ;
– pierderea calit ății avute în vedere de legiuitor prin
impunerea obliga ției de între ținere . Este o alt ă consecin ță a
caracterului personal al obliga ției legale de între ținere.
4.3. Plata pensiei de între ținere
Conform art. 533 din N.C.civ., pensia de între ținere se
plătește în rate periodice, la termenele convenite de p ărți sau, în
lipsa acordului lor, la termenele stabilite prin hot ărârea
judecătorească.
Părțile pot conveni, a șa cum am mai ar ătat, ca între ținerea
să se execute prin plata anticipat ă a unei sume globale care s ă
acopere nevoile de între ținere.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: CONSIDERA ȚII GENERALE PRIVIND REGLEMENTAREA [602137] (ID: 602137)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.