Conservatorism Concept Dincolo de Ideologie Studiu de Caz Social Democratia

Introducere

CAPITOLUL I

CONSERVATORISMUL

1.1 Istoric. Definiții. Clasificări

Dimensiunea socială a conservatorismului.

CAPITOLUL II

SOCIAL-DEMOCRAȚIA

2.1.Istoric. Definiții. Clasificări

2.2. STATUL BUNĂSTĂRII ÎN SOCIAL-DEMOCRAȚIE

2.2.1 Teoretizare a statului bunăstării

2.2.2 Argumente pentru statul bunăstării

2.2.3 Argumenteîmpotriva statului bunăstării:

Capitolul III

Opoziția aparentă dintre conservatorism și social-democrație

3.1.Statul bunăstării ca liant între cele 2 doctrine

Capitolul IV

Studiu de caz: Germania și Marea Britanie

Concluzii

Bibliografie

Pagini 81

=== Conservatorism- concept dincolo de ideologie Studiu de caz Social-Democratia ===

Introducere

Prezentarea și argumentarea celor două doctrine în prezenta lucrare reprezintă o încercare de a pătrunde în interiorul lor, de a le măsura nu doar istoric, politic, economic, ci și de a surprinde elemente „intime” prin care doctrinele își manifestă influența la toate nivelurile.

Conservatorismul reprezintă prin această lucrare, nu doar o doctrină politică de natură strict politică, socială, economică ce a influențat la nivel de națiune state majore ale Europei precum și S.U.A.; conservatorismul reprezintă un mod de gândire, un mod de a trăi și reacționa, de a percepe lucrurile în general. Doctrina conservatoare are ca teme centrale și linii coordonatoare tradiția, familia, elitismul la nivelul conducerii, comunitatea etc., reprezintă un amestec între istorie și tradiție din care își trage fundamentul ideologic, doctrina per ansamlu.

Doctrina conservatoare a avut influență nu doar la nivel politic, social și economic ci și la nivel cultural, în literatură, de aceea are o consistență majoră la nivelul liniilor sale doctrinare, este o doctrină cu o familie mare în care coexistă ramuri și viziuni diferite provenit din același nucleu (Conservatorismul tradiționalist, romantic, paternalist, liberal, Neo-conservatorismul). Acestea sunt fațete ale aceleiași monezi cu diferențe mai mici sau mai mari dar cu același fundament imuabil în doctrina conservatoare.

Social-democrația, cu istoria sa furibundă, cu controversele sale, cu rădăcinile sale, reprezintă un model doctrinar mult mai aplicat adresat atât unei clase cât și unui model de bunăstare și ajutorare la nivel social. Liniile social-democrației precum ajutorarea socială, bunăstarea socială, intervenționismul statal, echitate la nivel social etc. nu fac decât să evidențieze caracterul de doctrină a maselor spre deosebire de conservatorism care este o doctrină a elitelor.

Scopul pe care îl urmărește lucrarea de față este de a face o radiografie asupra celor două doctrine, de a releva influențele reciproce, diferențele structurale, de a clasifica atitudinile, caracteristicile precum și reformările petrecute în interiorul doctrinelor prin factorii de natură politică, economică, socială. Este o încercare de a concentra cât mai obiectiv două doctrine majore cu influență structurală asupra vieții politice, economice și sociale la nivel mondial.

Structura lucrării conține patru capitole. Primele trei capitole ale lucrării tratează la nivel teoretic problema doctrinelor conservatoire și social-democrată la nivel istoric, social, economic și politic, iar ultimul capitol reprezintă o analiză practică a două state cu relevanță asupra doctrinelor: Marea Britanie și Germania.

Primul capitol are caracter introductiv în sfera conservatorismului, istoricul doctrinei, clasificări, definiții precum și o caracterizare a dimensiunii sociale a conservatorismului prin prezentarea de politici sociale cu exemple pe Marea Britanie, o prezentare a liderilor politici majori, evoluția și reformarea Partidului Conservator în Marea Britanie.

Cel de-al doilea capitol are ca punct central statul bunăstării în cadrul social-democrației, nu înainte de a face o introducere la nivel istoric, al definițiilor, al evoluției social-democrației ca doctrină. Accentul este pus pe statul bunăstării, politicile sale, prevederi, precursori, inițiatori, politici, principii și argumente pentru statul bunăstării și împotriva acestuia. În acest capitol se relevă importanța și legătura dintre statul bunăstării și lansarea doctrinei social-democrate prin politicile de intervenție, programele sociale, politicile economice de stabilizare etc. Sunt prezentate atât beneficiile statului bunăstării cât și influențele negative ale acestuia atât pe plan economic, politic și social.

Al treilea capitol abordează mai multe probleme ale celor două doctrine precum și o încercare de apropiere și includere teoretică a lor, o comparație la nivel teoretic. Un subcapitol este cel referitor la statul bunăstării ca liant între conservatorism și social-democrație unde sunt statuate tipurile de state ale bunăstării în viziunea lui Anthony Giddens precum și o exemplificare a unor politici și efecte ale unor politici ale welfare state-ului. Un alt punct al acestui capitol este analiza fenomenului devoluției în Marea Britanie și federalizarea sau sistemul federal al Germaniei.Această analiză este o comparație a două sisteme de descentralizare statală, unul care funcționează și se integrează în sistem și reușește să aibă performanță politică și instituțională (respective Germania) și celălalt prin care se încearcă un sistem de descentralizare într-un context regional foarte divers cu diferite probleme de natură etnică, religioasă și politică (cazul Irlandei de Nord); un sistem al devoluției clar statuat dar care are nevoie de integrare într-un sistem complex al vieții sociale și politice al regiunilor în cauză (cazul Marii Britanii).

Ultimul capitol reprezintă studiul de caz sau partea empirică a lucrării în care se analizează cele două state în cauză Marea Britanie și Germania din punct de vedere al sistemelor politice, al sistemelor de partide, sistemelor electorale precum și o istorie a partidelor majore ce au dominat și domină viața politică din aceste țări.

Perioada aleasă spre analiză este cuprinsă între anii de după cel de-al doilea Război Mondial până după anii ’90.

Abordarea empirică a teoriei studiate s-a făcut prin folosirea metodei sociologice comparative. Am ales această abordare datorită faptului că mi-am propus să studiez aplicabilitatea doctrinelelor conservatoare și social-democrată în două state europene care au o îndelungată tradiție politică. Punerea în paralel a celor două țări a venit pe fundalul identificării prezenței partidelor politice și a programelor acestora din perspectiva celor două doctrine menționate mai sus. Prin metoda comparativă am putut stabili atât punctele de intersecție, cât și punctele care nu sunt comnune conservatorismului și social-democrației.

Lucrare de față își propune să răspundă la următoarea întrebare de cercetare: a fost social-democrația influențată de doctrina conservatoare sau, dimpotrivă, doctrina social-democrată a influențat conservatorismul? Plecând de la formularea problemei de cercetat, am introdus următoarele ipoteze de lucru care urmează să fie testate empiric:

contextul social și economic al secolului XX a influențat programul politic și doctrinar al conservatorismului de către social-democrației;

preluarea programului de politici sociale de către conservatori s-a produs pe fundalul succesului de care se bucura social-democrația;

conservatorismul s-a detașat complet de social-democrație în condițiile în care statul bunăstării nu mai reprezenta o soluție viabilă pentru societățile în care acesta avusese succes inițial.

CAPITOLUL I

CONSERVATORISMUL

1.1 Istoric. Definiții. Clasificări

„Conservatorismul este o politică a tărăgănării, scopul ei fiind acela de a ține în viață pentru o perioadă cât mai lungă, sănătatea și durabilitatea unui organism social.” (Roger Scruton, The Meaning of Conservatism)

Ca și doctrină existentă pe eșichierul politic mondial, conservatorismul este văzut ca un model ideologic bazata pe conservare, protecție a valorilor traditionale. Aceste valori fac referire la familie, religia, comunitate ca întreg. Liniile doctrinei conservatoare presupun următoarele caracteristici referitoare la individ și la comunitatea din care acesta face parte. În primul rând se poate vorbi despre autoritatea politică concentrată în mâna poporului care, autoritate ce este negată pe deplin, rezultând astfel imperfecțiunea umana ce este „controlată de viciile umane și neschimbătoare.”.

Următoarea caracteristică despre care se poate vorbi ca fiind relevantă pentru doctrina conservatoare este cea referitoare la tradiție. Tradiția reprezintă un element major care face referire la moștenirile culturale, religioase legate de stramoși, cu alte cuvinte o esență morală a poporului.

Teoria organică asupra societății este cel de-al treilea element identificabil în doctrina conservatoare. Acesta presupune cooperarea sociala a claselor și grupurilor sociale, de aici rezultând și conceptul de comunitate ca întreg, omogen cu interesele acesteia deasupra celor individuale.

Proprietatea este cea de-a patra caracteristică a conservatorismului vazută de teoreticienii acestei doctrine ca fiind un mod de a media conflictele pe plan social.

Elitismul doctrinei conservatoare este privit per ansamblu ca fiind un element care militează pentru menținerea monarhiei, a unei linii regale care și-a demonstrat eficacitatea sau capacitatea de conservare prin elementul istoriei.

Libertățile individuale este ultimul dintre elementele identificate, acesta predominând în doctrina conservatoare numai în raport cu egalitatea.

Conservatorismul apare ca doctrină recunoscută în sens istoric prin “Reflecții asupra Revolutiei din Franța”, lucrare aparținând lui Edmund Burke. Acestuia i se arogă de asemenea dreptul de fondator ideologic și promotor al doctrinei conservatoare. Pe de alta parte, rădăcinile conservatorismului pot fi regăsite în gândirea greacă și romană, în opere scrise de Platon și autorii stoici romani.

Lucrarea lui Andrew Vincent, “Modern political ideologies” descrie diverse perioade care reflectă de asemenea o evoluție pregnantă a doctrinei conservatoire. Una dintre aceste perioade este Evul Mediu. Lucrarea lui John de Salisbury, ”Policraticus” este descrisă de Morton Aurebach ca fiind o lucrare de doctrină conservatoare pură. În cadrul conservatorismului Evului Mediu, în viziunea unora dintre autori, ca Hugh Cecil, Anthony Quinton, Samuel P. Huntington sau Robert Eccleshall, interpretarea lui Burke este considerată ca având un conținut nostalgic și neplauzibil. Criticile asupra conservatorismului apar din interiorul său prin autori ca Frank O’Gorman. Acesta critică monarhia elisabetană pentru lipsa instituțiilor politice si sociale în detrimentul conservatorismului modern.

Alți autori precum Gordon Scochet încadrează conservatorismul ca având fundament în dreptul divin și în societățile patriarhale. În ideea dreptului divin în care guvernarea este susținută de divinitate, obediența și supunerea sunt cerințe de ordin religios și trebuie respectate – societatea este privită oraganic și este asemănată cu o familie ce are o ierarhie stabilită de la sine pe cale cutumiară – acestea se consideră a fi idei ale conservatorismului secolului al XIX-lea. În viziunea lui Andrew Vincent, conceptul de suveranitate al conservatorismului s-a mutat din monarhie în instituția parlamentului.

„Frank O’Gorman tratează problema atitudinilor politice din Anglia în cadrul celor două formațiuni politice din perioada Restaurației sub Charles al II-lea și anume wigii si torii care după 1688 erau aliați pe plan politic, dar formate ca grupuri și nu ca partide politice în adevăratul sens al cuvântului. Nu aveau un statut bine stabilit, reguli, disciplină sau criterii stricte de selecție a membrilor. Cel mai bine ar putea fi descrisă ca o alianță de interese. Încercarea de a găsi o formă consistentă de conservatorism în acea perioadă este eronată. Burke era un wig si nu un tori, el susținând și revoluția din 1688 si cea Americană din 1770, dar acestea erau distincte de cea din 1789 din Franța.

Așadar, majoritatea autorilor subscriu la ideea conform căreia doctrina conservatoare a avut ca punct de pornire Revoluția din Franța, perioada dintre anii 1789-1914 fiind considerată ca majoră în cadrul doctrinei conservatoare. Revoluția Franceză a lansat atât „Reflecțiile” lui Burke cât si termenul de conservatorism în sine. Scriitorii europeni asociați conservatorismului sunt Coleridge, Maistre, Bonald, Chateaubriand, Novalis, etc. Pentru Burke, Revoluția Franceză era un eveniment nou deoarece nu avea același caracter ca cele din 1688 și 1776; ideea centrală era perfectibilitatea și egalitatea ființei umane; acestea având un impact major pe plan politic. Ideile centrale de libertate sau egalitate implicau o cultivare a raționalității umane și o reformă pe plan politic, social și la nivelul instituțiilor în cadrul unui stat. Prin lucrarea sa, care se poate considera un „manifest” atât el cât și doctrina în sine, se opun acestor schimbari.

Istoria conservatorismului în secolul XIX nu poate fi caracterizată ca fiind pozitivă datorită incercărilor de adaptare a doctrinei la democrație, având dificultăți datorită problemelor legate de proprietate. Conservatorii britanici s-au adaptat mult mai ușor la democrație spre deosebire de partidele din restul Europei. Conservatorii secolului XIX au avut reacții ambivalente asupra industrializării și evoluției politicii economice liberale. Pe de altă parte a existat o reacție puternică la adresa individualismului, a industrializării în conservatorism. Aceste reacții au venit din partea unor autori precum Coleridge, Cobbet, Disraeli, T.S. Elliot, Christpher Dawson etc. Industrializarea și individualismul însemnau declinul comunității, al tradiției, a ordinii și a religiei. Așadar există un nivel de contestare anti-capitalist în doctrina conservatoare, dar în același timp succesul Partidului Conservator în Marea Britanie s-a datorat capacității de adaptare la industrializare și la idealul democratic.”.

Andrew Vincent prezintă mai departe cele trei mari abordări ale doctrinei conservatoire. Din acest punct de vedere se pot sublinia abordarea națiune-stat din perspectivă istorică, cronologic și conceptual.

Viziunea cronologică propune ideea conform căreia conservatorismul poate fi clasificat în funcție de circumstanțe particulare culturale și istorice ale statului în cauză. Așadar conservatorismul din Germania, Anglia și Franța poate fi considerat ca suscitând interes major deoarece are aplicabilitate și poate fi privit practic și nu teoretic. Conservatorismul francez se regăsește în cadrul unei viziuni bazată pe morală și religie, apelând constant la adevăruri de natură religioasă în tandem cu conceptul de ordine. Conservatorismul german tinde spre o viziune metafizică și istorică, o puternică tendință filosofică asupra istoriei și lumii. În Marea Britanie se observă o viziune sceptică și empirică asupra conservatorismului, incoerentă dar cu un success politic de necontestat.

A doua viziune presupune o clasificare a conservatorismului în termeni cronologici. Aceasta conține liniile oscilante ale partidelor conservatoare în plan istoric. Contextul britanic care oferă evoluția de la facțiunile peelite (facțiune din Partidul Conservator care au existat din 1846 până în 1859, numite astfel datorită numelui lui Sir Robert Peel, prim-ministru de factură conservatoare al Marii Britanii în 1846) la superioritatea personalităților pe plan politic a lui Disraeli, Salisbury, Macmillan și Margaret Thatcher în anii ’80. Fiecare perioadă este relevantă din prisma personalităților și a exigențelor sociale și politice.

Ultima viziune se bazează pe o clasificare conceptuală a conservartorismului. Există două poziții majore asupra viziunii conceptuale și anume cea care consideră că există o singură doctrină pur conservatoare; nu există așadar tipuri de conservatorism cu toate că există rădăcini filosfice diferite. Cea de-a doua perspectivă propune mai multe școli ale conservatorismului. Există un corpus comun la nivel formal în cadrul doctrinei ca idei și valori, dar nivelul de interpretare ridicat a dus la concluzii radical diferite în cadrul conservatorismului: se poate vorbi despre conservatori pe linia torry, cei tradiționaliști și conservatorii reacționari.

Clasificările se complică, dar clasificarea care se poate considera exhaustivă este cea care încadrează liniile conservatorismului tradiționalist, romantic, paternalist, liberal și neo-conservatorismul (noua dreaptă conservatoare).

Conservatorismul tradiționalist pune accent pe tradiție, obicei și convenție. Spiritul de lider de autoritate și de ierarhie sunt constructe ale naturii umane și implicite. Libertățile și drepturile sunt înrădăcinate în normele comunității.

Conservatorismul romantic e caracteristic teoreticienilor germani ca Novalis, Justus Moser și cei englezi S.T. Coleridge, Wordsworth, Walter Scott, etc. Conservatorismul romantic implică o anume nostalgie pentru o lume idealizată rurală, cvasi-feudală cu o viziune asupra restaurării a acelei societăți. Bazat pe aceleași valori ca și conervatorismul tradiționalist.

Viziunea paternalistă implică un model aristocratic al responsabilității succint formulat în expresia noblesse oblige. Aceasta i-a conferit o caracterizare ca fiind o viziune dirijistă a conservatorismului. Statul e văzut ca un binefăcător care asigură egalitatea oportunității precum și a egalității în libertăți. Conservatorismul paternalist a avut influență în plan politic și a pus accent pe responsabilitatea proprietății, extensia drepturilor politice și un anume grad de bunăstare a națiunii. Viziunea paternalistă a conservatorismului trimite la o idee precursoare a statului bunăstării.

Conservatorismul liberal acceptă în mare parte ideile liberalismului clasic: individualismul, drepturile negative etc.

Neo-conservatorismul presupune un amestec de doctrină preluată din conservatorismul liberal cu o critică asupra totalitarismului anilor ’50 de către autori ca Hayek și Oakeshott. Este o formă amalgamată a conservatorismului tradițional și liberal, de teorie economică a unor autori ca Hayek și Ludwig von Mises, de libertarianism extremist și populist. Din ideile neo-conservatorilor fac parte concepte ca fervoare naționalistă, patriotismul, cultura națională, puritatea rasei, importanța disciplinei vieții de familie și autoritatea patriarhală, precum și obligativitatea educației religioase creștine

După cum se poate observa, criteriul statului organic sau dimensiunea organică în doctrina conservatoare este predominantă. Conservatorismul se bazează pe ideea de comunitate organică, un corp care poate performa în funcție de modul în care este administrat și conturat atât în plan politic, economic sau social. Imperfecțiunea ființei umane face ca statul conservator să considere individul ca incapabil de a decide decât prin prisma comunității: “pentru a evita neajunsurile discontinuității si ale nestatorniciei noi am consacrat statul. L-am consacrat astfel încât nici un om să nu poată pătrunde în structura lui intimă pentru a-l vedea defectele și aspectele corupte decât cu reținerea de rigoare; astfel încât nimeni să nu își poată vreodată închipui că ar putea începe reformarea acestuia, prin subminarea lui.”.

1.2 Dimensiunea socială a conservatorismului.

Una dintre ideile de bază ale conservatorismului este cea legată de conceptul de comunitate. În doctrina conservatoare comunitatea este privită ca fundament pentru stabilitate, status, ierarhie socială, protecție a valorilor culturale, familiale și tradiționale. Din termenul de comunitate reiese conceptul de stat al bunăstării, de istorie, de stat; comunitatea reprezintă punctul de plecare a doctrinei deoarece individul în doctrina conservatoare nu există prin sine și pentru sine, ci este flancat permanent de comunitatea în care se naște, în care este educat, în care trăiește și în care moare. „societatea este într-adevăr un contract… ea este un contract între științe; un parteneriat între arte; un parteneriat între virtuți și perfecțiuni… un parteneriat nu doar între cei vii, ci și între vii, morți și cei încă nenăscuți.”.

Prin dimensiunea socială, conservatorismul tratează problema grupurilor și asociațiilor care mediază între individ și stat. Robert Nisbet propune „punerea în discuție a drepturilor deținute de comunitățile istorice breasla, familia, biserica și clasa socială. O mare parte din jurisprudența secolului XIX are ca punct de plecare drepturile noilor și vechilor comunități împotriva statului și, pe de altă parte, cele ale indivizilor (…) O mare parte din opera lui Sir Henry Maine de comparare a instituțiilor tratează despre lupta dintre pretenția de suveranitate a statului și autoritatea tradițională a familiei patriarhale și a clanului sau a neamurilor. Mișcările reformatoare ale secolului, precum pluralismul, sindicalismul breslelor și apariția cooperativelor au făcut din problema drepturilor colectivităților punctul de plecare pentru reforme sociale mai ample.

Prin ideea de comunitate conservatorismul propagă un caracter de constantă dispută între valorile din corpul său doctrinar. Ideile directoare ale conservatorismului duc o luptă continuă între suveranitatea statală si autoritatea tradițională reprezentată de familie și corpusuri sociale ale comunității, cum ar fi bresle, sindicate etc. Nu este o dispută în sensul conflictual, ci în sensul în care autoritatea statală în conservatorism are obligația de a proteja valorile comunității și de a le propaga ca tradiție politică funcțională generațiilor viitoare: „Tendințele comunitariene anti-individualiste ale conservatorismului sunt legate de ideea conform căreia societatea nu este un artificiu sau un mecanism ci este un corp organic, de aceea individul face parte dintr-un întreg prin care poate fi înțeles și perceput…O altă implicație a comunității organice este o anume venerație pentru cutume stabilite, pentru tradiție.”.

Corpusul despre care vorbește Vincent vizează o imagine asupra societății în care individul trăiește prin comunitate fiind înrădăcinat în ea și având constructe morale, vizează de asemenea lucruri practice realizabile în cadrul unei comunități spre deosebire de viziunea individualistă a liberalismului.

“Guvernarea este esențială din cauza imperfecțiunii naturii umane…Viereck descrie conservatorismul ca fiind o secularizare politică a ideii de păcat originar (….) conviețuirea într-o lume decăzută în care politicul poate media în plan social dar nu poate perfecționa total și final.”. Problema imperfecțiunii umane caracterizează doctrina conservatoare prin faptul că divinitatea este omniprezentă până și la nivel politic, legătura dintre biserică și stat. Ca și exemplu se poate vorbi despre Marea Britanie, țară unde există Biserică de stat. Mai departe, Vincent afirmă faotul că “Guvernarea ar trebui să aducă un set de reguli cu un fundament procedural și legal puternic care să mențină pacea, justiția, libertatea și proprietatea. Conservatorii nu s-au ferit să folosească puterea statului pentru a interveni la nivel social și pentru a ajuta cetățenii în plan social. Calea de mijloc a lui Macmillan și alții au folosit idei corporatiste, precum și implicarea statului în securitatea socială, educație și sănătate. Conceptul statului bunăstării se datorează doctrinei conservatoare și politicilor îndreptate spre comunitate și societate.”

Politici sociale create de conservatori se regăsesc pe plan mondial. Marea Britanie are o întreaga istorie a ideilor legate de programe sociale, de intervenționism social, ajutor la nivelul sănătății, educației, al muncii etc.

Benjamin Disraeli a introdus politici care vizau protecția muncitorilor, pichetarea oficială și o măsură prin care angajații puteau să dea în judecată angajatorii în cazul rezilierii contractelor de muncă. Este inițiatorul ideii de “conservatorism al unei singure națiuni”, concept care presupune o poziție politică asupra unității în cadrul națiunii și un principiu al armoniei între clasele oponente precum și între grupurile de interese. Termenul provine din romanul “Sybil” în care descrie Marea Britanie ca “două națiuni între care nu există interacțiune și simpatie; care sunt ignorante asupra obiceiurilor lor, a ideilor și a sentimentelor ca și cum ar fi locuitori a două planete diferite: bogați și săraci.”. Ceea ce reiese din politica lui Disraeli este încercarea de echilibrare a clivajelor la nivel social, mental, politic și economic. Figuri marcante ale ideii de Conservatorism al unei singure națiuni sunt Harold Macmillan prim-ministru între 1957-1963 și Rab Butler.”Disraeli, a înființat organisme guvernamentale sau cu garanții de stat care să asigure pensii pentru muncitori, asistență socială pentru copii și ceea ce am numi astăzi persoane defavorizate (invalizi și estropiați de pe urma războaielor coloniale), școala generală obligatorie.A reuși să micșoreze șomajul britanic prin modelul colonial, păstrând monopolul metropolei asupra coloniilor.”(!!!!!!!!andrei taranu-doctrine politice moderne si contemporane, p.41)

O altă abordare a conservatorismului atât în plan social cât și economic este conceptul de stat al bunăstării. Istoria statului bunăstării și efectele lui sunt pregnante în Marea Britanie. Se pune accent pe o scurtă trecere în revistă a dimensiunii conceptului în plan social. Atât conservatorii de dreapta cât și cei de stânga au contribuit la dezvoltarea și proliferarea politicilor statului bunăstării. Se va încerca o trecere în revistă a conceptului și a tradiției acestuia pe bază istorică și prin aplicabilitate la nivel social prin exemple de legi și promotori de politici în cauză: “Joseph Chamberlain a activat în plan politic în secolul XIX asupra problemei legate de pensia retribuită persoanelor în vârstă. Succesorul său Neville Chamberlain expert ministerial cu influență majoră în domeniile legate de sănătate si locuire. Enoch Powell în anii ’60 a reprezentat unul din cei mai capabili miniștri ai sănătății. Keith Joseph a prezidat pentru reforme în planul sănătății al serviciilor sociale. Toate reformele referitoare la educație din acea perioadă au la bază programe politice propuse de membri ai partidului conservator.”

„Modelul lui Chamberlain a fost acela de a se îngriji ca statul să cheltuiască o sumă fixă pentru fiecare cetățean, indiferent de statutul său social.Astfel iau naștere, pe lângă asociațiile voluntare de caritate, și unități de stat care se îngrijesc de cetățenii britanici mai puțin norocoși.Este momentul când în Marea Britanie se construiesc locuințe sociale și spitale de către stat, se impun legi care încearcă să micșoreze inegalitățile economice, fără însă a crește libertățile politice (dreptul de vot al femeilor, ca exemplu).” (!!!!!!!!andrei taranu-doctrine politice moderne si contemporane, p.41). Efectele benefice pe plan social ale conservatorismului britanic nu au avut același efect și în cazul Europei Centrale și de Est, conservatorismul reprezentând aici un rol important în clivajul dintre posesorii de pământ și lucrătorii agricoli, Andrei Țăranu conchide aici cum că rolul conservatorilor a fost reacționar și nu modernizator.

„Winston Churchill a fost un fervent apărător al politicilor liberale în Marea Britanie dar pe postul de Președinte al Comerțului în guvernarea liberală din 1904, a impus politica ajutorului de șomaj, iar în 1910 a asigurat siguranța minelor din Marea Britanie precum și prevenirea angajării copiilor în mine.Alte contribuții ale lui Churchill au fost cele referitoare la guvernarea din timpul celui de-al doilea Război Mondial și înfrângerea Germaniei la 8 mai, 1945.Churchill a mai fost recunoscut pentru politica sa împotriva integrării Marii Britanii în orice formă federală a Europei, în special CEE.De la integrarea Marii Britanii în Uniunea Europeană, acest subiect a fost extrem de controversat în interiorul Partidului Conservator.”

(http://en.wikipedia.org/wiki/Conservative_Party_(UK)

Succesorii săi, Anthony Eden, Harold Macmillan și Sir Alec Douglas-Home au continuat politicile liberale pe plan social și nu au pus accent pe intervenționismul statal în timpul anilor ’50 și ’60. Edward Heath, între 1970-1974 este recunoscut pentru imposbilitatea de a duce la bun sfârșit politicile de negocieri cu uniunile sindicale și pentru „succesul” său de a integra Marea Britanie în Comunitatea Economică Europeană.”

O altă perspectivă asupra efectelor conservatoare în statul bunăstării este thatcherismul, după numele primului ministru Margaret Thatcher (1979-1990). A avut politici legate de scădere a inflației, dar cu efecte negative deoarece retrage T.V.A.-ul (taxă pe valoare adăugată) și introduce o cotă unică de impozit la un procent de 15%). Aceste măsuri duc la o cădere bruscă a sectorului fabricilor, apare fenomenul șomajului masiv. În 1981 continuă politicile începute, inflația scade la 8,6% dar în continuare fenomenul șomajului persistă.

O altă politică a “doamnei de fier” Margaret Thatcher a fost reducerea influenței Sindicatelor în plan politic, cu toate că problema grevelor a trenat, măsura luată a fost continuată cu toate opozițiile din partea sindicatelor, breslelor, această măsură a fost luată pentru a democratiza sindicatele și pentru ca puterea de decizie să revină membrilor și nu pentru a rămâne în interiorul grupurilor de interese.

Confruntările cu grevele muncitorilor minieri dintre anii 1984-1985 a creat deficiențe în plan economic, cu toate acestea însă nu s-a ajuns la nici un consens cu guvernarea Thatcher. Gvernul conservator închide cele 15 mine, iar eșecul mișcării unioniste a minerilor a dus la o perioadă de demoralizare a întregii mișcări sindicale..

“Thatcher a mai introdus politicile de privatizare a multor companii de stat precum British Telecom, companiile de autobuze în 1985, compania de stat British Gas în 1986, compania British Airways în 1987 și British Steel în 1988. În 1984 doamna Thatcher a concluzionat cu succes o negociere legată de bugetul Marii Britanii acordat Comunității Europene.

În 1989 a introdus „poll tax”, o taxă pe proprietate valabilă pentru fiecare cetățean pentru locuință, o politică ce a făcut ca popularitatea doamnei Thatcher să scadă vertiginos. Această taxă a avut efecte majore asupra populației sărace, a provocat o disproporționalitate datorită aplicării sale neținând cont de clasa socială. Această ultimă politică a făcut ca Margaret Thatcher să piardă alegerile și să fie înlocuită de John Major.

John Major(1990-1997) – prim-ministru al Marii Britanii; acesta a înlocuit “poll tax-ul” lui Thatcher și a introdus “Council Tax”, o taxă pe proprietatea locuită și a continuat politicile de privatizare începute de doamna Thatcher. Perioada de guvernare a lui John Major a fost presărată cu scandaluri în interiorul partidului și în afara acestuia. Unele scandaluri strict legate de viețile personale ale politicienilor cât și unele probleme publice legate de dare de mită etc. Toate acestea au dus la o decădere a partidului Conservator, iar în 1997 acesta a fost înlocuit la alegeri de Partidul Laburist.

William Hague(1997-2001) – la conducerea partidului .Până la alegerile din 2001 acesta s-a concentrate pe probleme legate de Uniunea Europeană, politici referitoare la imigranți(problema azilului politic), politici care țineau de reducerea taxelor și o afirmație publică din care reieșea faptul că Partidul Conservator este singurul capabil să salveze economia (“save the Pound”).

Lui Hague i-a urmat Ian Duncan Smith în 2001-2003 – un lider al partidului care este caracterizat de euroscepticism, dar această latură nu a afectat și nu a definit perioada sa de lider al partidului conservator. A reușit în perioada în care a fost la conducere să coaguleze părerile,opiniile adverse asupra Uniunii Europene, din interiorul partidului său.

Michael Howard (2003-2005) – a anunțat schimbări radicale în partid prin reducerea numărului membrilor,au fost desființate departamentele minore din partid, comitetul de conducere a fost împărțit între 2 oameni, o persoană care se ocupa de publicitate și cealaltă care se ocupa de partid ca element politic.Figuri majore din interiorul partiduli (Ian Duncan Smith, John Major, William Hague) au fost instalați pe posturi de consilieri de conducere ai partidului.

David Cameron (2005-prezent) – a anunțat la câștigarea alegerilor din 2005 o reformare și o realiniere a Partidului Conservator în aceiași măsură în care a procedat Tony Blair cu Partidul Laburist. Sondajele de opinie din Marea Britanie au arătat că David Cameron este favorit înaintea lui Tony Blair sau a succesorului acestuia Gordon Brown; această realiniere și reformare a Partidului Conservator a cauzat o mare criză a liderilor din frontul liberalilor, care au cel mai mult de pierdut datorită reformării Partidului Conservator.”.

CAPITOLUL II

SOCIAL-DEMOCRAȚIA

Istoric. Definiții. Clasificări

“Trecerea de la utopie la ideologie care în plan istoric reprezintă trecerea de la societatea feudală la cea burgheză, este marcată de procesele de raționalizare economică si administrativă inițiate în epoca absolutismului luminat. O ilustrare a continuității dintre iluminiști și socialiștii utopici era patternul rațional în schimbarea ordinii sociale, prin înlăturarea neajunsurilor ei. Astfel, o trăsătură comună a celor trei utopiști (Charles Fourier, R.Owen, Saint-Simon) este aceea că ei nu se manifestă ca reprezentanți ai intereselor proletariatului, apărut între timp ca rezultat al dezvoltării istorice. Ca și iluminiștii, ei nu vor să elibereze mai întâi o anumită clasă, ci dintr-o dată întreaga omenire.”.

Prin apariția socialismului utopic timpuriu se cizelează o serie de caracteristici fundamentale ale socialismului, a cursului istoric pe care acesta îl va avea. Aceste trăsături s-ar contura în viziunea socialiștilor utopici sub următoarea formă:

1) omul este bun de la natură, dar societatea îl corupe, duce la necesitatea unei pedagogii sociale, bazată pe educația maselor;

2) accentul pus pe muncă și pe organizarea producției, deci prioritatea factorului economic asupra factorului politic;

3) neîncrederea în democrația politică și afirmarea energică a necesității democrației economice și sociale;

4) asimilarea statului în societate;

5) puterea exemplară a organizării unor comunități perfecte;

6) neîncrederea în revoluție, ca instrument al transormării sociale;

7) afirmarea inegalității economice dintre oameni, ca urmare a contribuției inegale aduse la prosperitatea comunităților.

Aceste principii directoare au dus la apariția pe fondul Revoluției Industriale, precum și pe cel al Revoluției Franceze a ideologiei marxiste care a influențat major mediul politic, economic și social la nivel mondial. Teoria marxistă își are rădăcinile în dialectica hegeliană pe care o modifică pentru a-și fundamenta teoria asupra istoriei. Teoria lui Hegel despre istorie devine astfel după moartea sa un mod de facționare a două viziuni: una de dreapta, ai cărei adepți sunt preponderent îndreptați spre ideea de determinism filosofic, metafizică, iar cealaltă de stânga ai cărei reprezentanți adoptă o interpretare materialistă asupra istoriei, nu a unui “spirit” fără formă; îndreptați spre ideea de materie, istoria este văzută ca o luptă continuă, în cadrul lumii ostile în care acesta trăiește: “istoria tuturor societăților de până acum, este istoria luptelor de clasă.”.

Viziunea lui Marx implică conceptul de luptă de clasă, mijloace de producție, relații sociale de producție, o viziune materialistă per ansamblu spre deosebire de viziunea idealistă a lui Hegel. Așadar, apariția celor două clase antagoniste, sau scindarea celor două clase în teoria marxistă și anume burghezia și proletariatul au făcut ca marxismul să prolifereze o diviziune a muncii. În viziunea lui Friederich Engels diviziunea muncii are loc de-a lungul istorie astfel: „1) diviziunea între crescători de animale și agricultori. 2) diviziunea între agricultori și neguțători-moneda. 3) diviziunea între societatea productivă și războinici de profesie. 4) diviziunea între producători agricoli și meșteșugari.”.

O altă idee directoare a marxismului este legată de „suprastructura ideologică” a fiecărei societăți în care rezidă baza materială a acesteia, prin care se legitimează concepte precum status social sau puterea financiară. Ideologia nu face altceva, în viziunea lui Marx, decât să subjuge clasa supusă de către clasa dominantă.

Referitor la religie, Marx vorbește despre îndoctrinare, despre egoismul naturii umane în capitalism, despre competitivitatea dintre indivizii din această societate; religia este văzută ca „opiumul popoarelor” care nu a făcut decât să încurajeze sclavia și să subjuge mintea umană de a avea o gândire critică prin liniile sale directoare de supunere. Procesul de îndoctrinare la Marx este omniprezent și poate fi oprit prin trezirea clasei proletare din „falsa conștiință” și transformarea ei în clasă „în sine” printr-o revoluție împotriva clasei conducătoare.

Teoria alienării la Marx este împrumutată de la Hegel dar este total diferită ca și conținut: “1) muncitorii nu se bucură de produsul muncii lor, pentru că sunt nevoiți să-l vândă contra salariului; 2) prin faptul că muncitorul este un apanaj al mașinii, el nu poate să își folosească spiritual creator, alienându-se de întregul process al producției; 3) muncitorii sunt alienați față de potențialurile lor umane distinse sau unice; 4) capitalismul îi alieanează pe muncitorii unii de alții, punându-i în competiție unii cu alții pe piața forței de muncă.”.

Capitalismul în viziunea lui Marx subjugă nu doar proletariatul ci și burghezia prin caracterul său autosubversiv. Acest sistem, datorită relațiilor competitive dinăuntrul său, promovează subjugarea omului de către om. Liniile directoare pentru conștientizarea de către clasa muncitoare a stării în care se află vor fi aduse în prim-plan de către comuniști, prin revoluție și prin aplicarea unor măsuri de acaparare a capitalului și de centralizare a mijloacelor de producție în “mâinile statului, adică în mâinile proletariatului organizat ca clasă dominantă, și pentru a mări, cât se poate de repede, masa forțelor de producție.”. Marx propune în continuare un set de măsuri pentru aplicarea sistemului propus de el:

“1) exproprierea proprietății funciare și întrebuințarea rentei funciare pentru acoperirea cheltuielilor de stat;

2) impozit cu puternic caracter progresiv;

3) desființarea dreptului de moștenire;

4) confiscarea proprietății tuturor emigranților și rebelilor;

5) centralizarea creditului în mâinile statului cu ajutorul unei bănci naționale cu capital de stat și cu monopol exclusive;

6) centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mâinile statului;

7) sporirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de producție, desțelenirea și ameliorarea pămînturilor după un plan general;

8) egală obligativitate a muncii pentru toți, organizarea de armate industriale, îndeosebi pentru agricultură;

9) îmbinarea muncii agricole cu cea industrială, măsuri având ca scop înlăturarea treptată a opoziției dintre sat și oraș;

10) învățământ public gratuit pentru toți copiii.

Interzicerea muncii în fabrici a copiilor, sub actuala ei formă. Îmbinarea educației cu producția materială.”. Se poate observa că măsurile enumerate sunt specifice unui stat socialist în care se poate obține un control asupra sistemului propriu-zis, dar în carepe de altă parte individul este exclus. Socialismul în teoria lui Marx este o perioadă de trecere pentru a se ajunge la societatea comunistă, la idealul propus de teoria sa, practic la o societate idilică, utopică pe care a invocat-o atât Thomas Morus în lucrarea sa “Utopia” cât și alți precursori. Leszek Kolakowski prezintă caracteristicile marxismului sub forma: „a fi marxist înseamnă a fi convins:

■ că trăsăturile evoluției societății capitaliste și în special, concentrarea capitalului provocaseră deja o tendință istorică „naturală” spre socialism. Socialismul era fie consecința inevitabilă a proceselor de acumulare, fie, cel puțin, rezultatul cel mai probabil al acestora;

■ că socialismul implică proprietatea socială asupra mijloacelor de producție și, prin aceasta, abolirea exploatării, a tuturor veniturilor în afara celor dobândite prin muncă, a privilegiilor și inegalităților bazate pe discriminări rasiale, naționale, sexuale și religioase;

■ că socialismul este în serviciul umanității în întregime și permite accesul tuturor la bunăstare și la dezvoltare culturală nelimitată, dar că lupta pentru socialism se bazează pe clasa muncitoare. Deoarece este producătorul imediat, proletariatul este cel mai direct interesat de dispariția muncii salariate;

■ că înaintarea spre socialism are drept condiție lupta economică și politică a proletariatului, dar și lupta pentru ameliorarea situației în interiorul ordinii capitaliste și utilizarea, în mod egal, a tuturor formelor politice, în particular parlamentarismul – lupta pentru socialism cere, de fapt, ca proletariatul să se organizeze mai întâi în partide politice autonome;

■ că sistemul capitalist n-ar putea fi modificat radical doar prin reforme, oricât de numeroase ar fi acestea, și că defectele sistemului pe plan social (crize, șomaj, mizerie) sunt iremediabile: cu toate acestea, lupta pentru reforme – legislația muncii, democratizarea instituțiilor politice, ameliorarea salariilor – este indispensabilă deoarece pregătește proletariatul pentru luptele viitoare, îl antrenează în solidaritate și îi permite să suporte condițiile de viață existente;

■ că sistemul capitalist va fi, în cele din urmă, eliminat pe cale revoluționară, atunci când condițiile economice ale capitalismului precum și conștiința de clasă a proletariatului vor ajunge la maturitate; revoluția totuși, nu este o lovitură de stat, ea nu poate fi opera unui grup de conjurați, ci numai a imensei majorități a populației muncitoare;

■ că interesele proletariatului sunt aceleași în lumea întreagă și că revoluția va trebui să se îndeplinească la nivel internațional, sau cel puțin la națiunile cele mai industrialzate;

■ că în istoria umanității, progresul tehnic determină în manieră decisivă modificările structurii de clasă care, la rândul lor, determină principalele caracteristici ale instituțiilor politice și ale ideologiilor dominante;

■ că socialismul nu este numai un program politic, ci de asemenea, o concepție asupra lumii, conform căreia realitatea este accesibilă analizei științifice; că numai o investigație rațională ne poate arăta natura universului și a istoriei umanității; că doctrinele religioase și spiritualiste sunt expresii ale unei conștiințe mistificate și că ele vor trebui să dispară o dată cu abolirea exploatării și a antagonismelor de clasă; că lumea este supusă legilor naturii și providenței, că omul este un produs al naturii și, ca atare, și el trebuie să fie un obiect al investigației…”.

Socialismul, prezentat în “Enciclopedia Blackwell a gândirii politice”, apare ca doctrină în care predomină teme precum: “1) proprietatea și munca; 2) cooperarea și fraternitatea; 3) transformarea muncii; 4) democrația socială; 5) puterea clasei muncitoare; 6) raționalizarea și eficența; 7) planificarea, libertatea și piețele.

Proprietatea și munca reprezintă produse sociale din perspectiva socialismului. Distincția lui Proudhon asupra proprietății și posesiei are natură explicativă deoarece acesta distinge între proprietate ca o formă asupra unui capital, iar posesia reprezintă dreptul de folosire propriu-zis asupra proprietății. Munca are un caracter aparte datorită industrializării; controlul muncitoresc prin comensurarea recompenselor în raport cu efortul, remodelarea producției pentru ca unitățile să fie simple, directe și autonome; încercare de introducere a unui socialism centralizat.

Egalitatea și dreptatea. Egalitatea are un caracter moral în socialism care este enunțat succint în faptul că oamenii au aceleași drepturi și nu că sunt asemănători: „de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi”-Louis Blanc.

Cooperarea și fraternitatea. Socialismul are ca scop înlocuirea capitalismului și individualismului printr-o formă de producție și de repartiție comunitară și cooperativă. Înlocuirea astfel a organizării societății, a egoismului prin altruism și a concurenței prin cooperare.

Transformarea muncii – teorie propusă de Charles Fourier care consta în transformarea muncii în plăcere prin rotația îndeletnicilor din cadrul falansterelor.

Democrația socială – Ferdinand Lassalle pornește de la premisa conform căreia sufragiul universal este modul prin care muncitorilor li se poate da dreptul de a folosi statul pentru a promova cooperativele de producători pentru ca roadele muncii lor să le revină integral; statul privit ca expresie supremă a binelui comunitar.

Puterea clasei muncitoare – diferența dintre clase existentă în socialism este premisa de la care pleacă caracteristica puterii clasei muncitoare; existența unor exploatatori și a unor exploatați. Puterea clasei muncitoare survine prin răsturnarea capitalismului și prin crearea de sindicate, uniuni profesionale, etc; o variantă este socialismul de breaslă.

Raționalizarea și eficiența – viziunea lui Owen asupra caracterelor oamenilor care poate duce la un mediu armonios; Saint-Simon prin ideea de “fraternitate”, elita inteligenței și științei pentru o organizare a producției industriale.

Planificarea, libertatea și piețele – socialismul are o puternică moștenire liberală; echilibrul între stat ca reprezentant al tuturor în mod egal și asociațiile care reprezintă colective de oameni; se tinde spre un echilibru în interiorul sistemului pentru a se ajunge la principiul armoniei.”

Reorientarea ideologică a marxismului și a teoriei socialismului s-a produs odată cu Eduard Bernstein, membru al Partidului Social-Democrat care a revizuit teoria lui Marx asupra capitalismului și a tezelor sale asupra socialismului, aceasta introducând termenul de revizionism. Bernstein a găsit probleme în teoria marxistă în ce privește schimbările economice sau la nivel social. În viziunea lui Marx dezvoltarea capitalismului urma să producă o polarizare a claselor, exploatați – exploatatori; polarizarea nu s-a produs susține Bernstein și mai mult la nivelul meșteșugurilor, industrie, comerț s-a produs o diferențiere a structurii sociale, crescând ocupațiile caracteristice clasei de mijloc. „Ceea ce social-democrația trebuie să facă, și aceasta pentru o lungă perioadă de timp ce urmează de acum încolo, este să organizeze politic clasa muncitoare, să o pregătească pentru democrație, să lupte pentru fiecare și pentru reformele menite să emancipeze clasa muncitoare și să facă statul mai democratic.”.

Revizionismul reformist al lui Bernstein vizează două planuri: moral și social-prospectiv. Bernstein tratează problema și importanța aspectelor psihologice și etice ale socialismului: „Socialismul decmocratic bernsteinian pledează pentru o societate democratică și un om liber, nesupus constrângerilor disciplinei partidului comunist și intransigenței ideologiei revoluționare.”.

Bernstein tratează astfel problema eticii, a moralității social-democrației recurgând la Immanuel Kant pentru definirea căii către o politică a alegerilor etice.

Asupra căii referitoare la dobândirea și menținerii puterii Bernstein mizează pe importanța avansării spre socialism prin consens, gradualitate, în mod democratic cu alte cuvinte.

Social-democrația se desprinde de celelalte viziuni ideologice respectiv comunism, socialism și își creează propriul său curs istoric insistând cu precădere pe partea europeană, primul partid social-democrat fiind înființat în Germania în 1875. Clarificarea ideologică a social-democrației, „confruntarea cu doctrina marxist-leninistă este decisivă; pretutindeni social-democrația secolului XX și-a afirmat autonomia față de partidele comuniste […] sprijin al statului administrator, social-democrația nu încetează să denunțe fascismul, bolșevismul, denunțare probată concret de atașamentul său față de pluralismul politic.” și lansarea liniilor directoare se face la nivel teoretic cat și la nivel practic prin instituirea de partide social-democrate în Marea Britanie, atât pe fondul lansării noului liberalism cât și pe dezvoltarea simultană a fabianismului. Principalele trăsături ale fabianismului sunt: „1) accentul pe meritocrație și pe responsabilitatea experților în gestionarea treburilor publice; 2) neîncrederea în tacticile radicale sau de confruntare și convingerea că o reformă planificată și chibzuită poate crea încet dar inevitabil o societate socialistă; 3) încrederea în rațiunea ca motivație posibilă și dezirabilă a guvernământului și a politicii; 4) urmărirea eficienței în treburile publice, justificată prin criterii demonstrabile empiric; 5) atașamentul față de o formă de democrație în cadrul căreia indivizii participă ca cetățeni, lucrători, contribuind prin eforturile lor la binele comun, de care beneficiază ei înșiși.”. Toate aspectele descrise mai sus au condus la alte perspective asupra social-democrației, viziunile asupra doctrinei au început să aibă un impact pozitiv în plan teoretic.

Socialismul, în accepțiunea social-democrată este o combinație între decmocrația politică, statul asistențial, accesul cât mai larg la educație și o mai mare dreptate socială, toate acestea urmând a se dezvolta în contextul unei economii mixte. Poziția social-democrată a primit un important reazem teoretic odată cu publicare lucrării lui Keynes, ”Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor”. John Maynard Keynes propunea următorul program: „în materie de cheltuieli publice – ridicarea nivelului cererii efective ca detonator al intervenției statului în economie; în problema economisirii – descurajarea risipei întreținute prin sistemul parazitar al rentelor viagere și încurajarea creșterii consumului social ca stimulent al creșterii ofertei și al relansării producției; în ceea ce privește folosirea forței de muncă – favorizarea contractului salarial pentru a face previzibil costul muncii; în problema redistribuirii veniturilor – solvabilizarea unei părți cât mai mari a populației; în materie de investiții – scăderea costului creditului pentru favorizarea cererii în domeniul investițiilor; în materie de comerț exterior – asumarea riscului protecționismului vamal atunci când situația de sub-competitivitate a economiei naționale o cere.”.

Liniile directoare ale doctrinei social-democrate au totuși dileme, ambiguități în practica politică, acestea fac referire la:

„1) oscilarea între naționalizarea și privatizarea mijloacelor de producție; 2) planificarea etatică și economia de piață; 3) controlul politic al economiei de piață și libera inițiativă.”.

Caracteristicile liniei social-democrate sunt evidente și în primă fază vizează probleme de natură asistențială, după care se încearcă trecerea spre o maturitate a sistemului în sine care să funcționeze în baza politicilor adoptate și aplicate.

Declarația primului Congres al Internaționalei Socialiste de la Frankfurt pe Main (1951): Cu privire la scopurile și sarcinile socialismului democratic, accentuează caracterul ideologic îndepărtat de marxism precum și internaționalizarea social-democrației; se creează partide social-democrate în țări din Europa: Partidul Social-Democrat din Republica Federală a Germaniei (SPD), Partidul Socialist din Austria (SPO); Partidul Britanic al Muncii (BLP); Partidul Socialist al Muncii din Suedia (SAP); Partidul Socialist Francez (PSF) etc. Aceste partide tind să-și mărească linia electoratului, devin partide de tip catch-all și nu se mai adresează clasei muncitoare în special, ci se auto-denumesc ca partide ale “muncii” “populare”etc.

O altă caracteristică a social-democrației este relația sa cu mișcarea muncitorească și sindicală; caracterul relațiilor dintre partid și acestea este unul ambiguu datorită multiplului caracter al partidelor de factură social-democrată care doresc reprezentarea întregului electorat, dar și sprijin din partea clasei muncitoare: această viziune este una reformistă conform lui Adam Przeworski care conchide că partidele social-democrate nu pot rămâne la stadiul de “partide muncitorești” ci să evolueze spre o formă care nu mai implică mobilzarea muncitorilor pentru câștigarea puterii politice spre deosebire de partidele revoluționare, așadar procesul este unul de revizionism și reformare în interiorul social-democrației.

Legat de problema economiei mixte în social-democrație, aceasta implică cooperarea sectorului public cu cel privat în armonie; o îmbinare între economic și politic; principiile democratice aplicate la nivel economic.

Aplicarea teoriei keynesiene s-a făcut o dată cu lansarea Programului Social-Democrat din Republica Federală a Germaniei prezentat la Bad Godesberg în 1959; iar o sistematizare de referință o reprezintă lucrarea lui A. Crosland, „The future of socialism”,1956. Crosland descrie pe baza teoriei lui Keynes un sistem social-democrat care are principii ca: „1) liberalism politic; 2) economie mixtă; 3) stat al bunăstarii; 4) strategie economică keynesiană; 5) credință în egalitate.”.

„În perioada postbelică, mai cu seamă în Marea Britanie și în Germania, ideile social-democrației au câștigat teren în cadrul stângii politice. În 1959, la Conferința de la Bad Godesberg, Partidul Social-Democrat și-a abandonat marxismul rezidual, îmbrățișând până la capăt principiile social-democrate, iar în Marea Britanie, Partidul Laburist sub conducerea lui Hugh Gaitskell s-a orientat din ce în ce mai mult în practică, chiar dacă nu și în statut, spre idei social-democrate, mai cu seamă spre cele privind egalitatea și dreptatea socială.”.

STATUL BUNĂSTĂRII ÎN SOCIAL-DEMOCRAȚIE

Statul bunăstării sau statul asistențial „desemnează un ansamblu de politici sociale prin care se urmărește asigurarea unor servicii de bază, precum sănătatea și învățămîntul, după nevoi și de regulă gratuite, prin fonduri de la stat. Termenul a intrat în uz în cursul anilor 1940, când s-a înregistrat (în Marea Britanie în special) o amplificare rapidă a rolului guvernului în acest domeniu. Existența sa sub o formă sau alta a statului asistențial este acceptată în prezent în cea mai mare parte a spectrului politic, el fiind contestat în mod radical doar de către libertarieni, care-l consideră o încălcare a drepturilor celor ce sunt puși să plătească impozite, din care se alimentează fondurile necesare unor astfel de politici. Problema la nivel teoretic este legată de faptul că statul asistențial este un mod de a stabili un nivel minim de trai sub care nimeni nu poate să coboare, sau este un organism de redistribuție de la cei bogați către cei săraci, prin care se urmărește o mai mare egalitate socială.”.

„Statul neoliberal-desemnat cu ajutorul sintagmei „welfare state”- statul bunăstării – a cunoscut consacrarea prin intermediul denumirii menționate, ca urmare a adaptării formulei „welfare economics” pe care a impus-o în limbajul teoriei liberale Arthur Cecil Pigou (1877-1959) ce i-a succedat lui Alfred Marshall la conducerea catedrei de economie politică a Universității din Cambridge în 1908 și a rămas în această poziție până în 1943, când s-a pensionat. Arthur C. Pigou, în lucrarea „Welfare economics” a susținut și dezvoltat analiza în termeni „welfare” prin care a justificat intervenția statului în economie pentru a reduce distanța dintre „optimul social” și „optimul privat”. Teoria propriu-zisă despre statul neoliberal a fost elaborată datorită mai multor demersuri, la nivel atât individual cât și colectiv de analiști, întreprinse concomitent în Europa de Vest și S.U.A în anii ’30-’40. Această teorie a fost impusă pe fundamentul unei economii liberale ca antidot la fenomenele de criză economico-socială și ca mod de a bloca dezvoltarea unor tendințe spre transformări mai radicale decât voința clasei guvernante.

În același sens, Sir William Beveridge se pronunță încă din iunie 1944, în prefața lucrării „Full employment in a free society” recunoștea că o concepție cuprinzătoare cu privire la noile funcții ale statului, deși în redactarea scrierilor de referință, a unor documente primare el și alți câțiva gânditori din epocă au avut contribuții decisive.O asemenea construcție intelectuală ce poartă amprenta unor spirite de excepție, precum J.M. Keynes, Wilhelm Ropke, W. Beveridge ș.a. a beneficiat de asistență tehnică din partea autorităților publice din unele state democratice, îndeosebi Marea Britanie, S.U.A., Elveția etc.

Elementele incipiente ale teoriei neoliberale despre „welfare state” adică politicile de intervenționism economic și de securitate socială, au apărut în procesele de restructurare a capitalismului în ultimii ani ai „marii crize” și după depășirea acesteia. Primii protagoniști pragmatici din înaltele structuri de decizie, Frederic D. Roosevelt și consilierii săi, premierul belgian L. Van Zeeland, au fost patronați spiritual de J.M. Keynes. Aceștia urmăreau să creeze un mecanism politic capabil să acționeze în economie și în viața socială și să absoarbă consecințele destabilizatoare ale crizei de supraproducție, să diminueze contradicțiile sociale, să neutralizeze partidele și ideologiile extremiste care asaltau oraganizarea democratică și pluralistă a Europei.”

J.M. Keynes afirmă și el despre statul bunăstării faptul că: „Teoria expusă are implicații moderat conservatoare. Căci, deși ea indică importanța vitală a instaurării unui anumit control central în problemele lăsate astăzi în cea mai mare parte în seama inițiativei private, vaste domenii de activitate rămân neatinse. Statul va trebui să exercite o influență călăuzitoare asupra înlinației spre consum, în parte prin sistemul său de impunere, în parte prin fixarea dobânzii și în parte prin fixarea dobânzii și în parte și pe alte căi. În plus, pare puțin probabil ca influența politicii bancare asupra ratei dobânzii să fie suficientă pentru a putea determina ea însăși un volum optim de investiții. De aceea cred că o socializare destul de cuprinzătoare a investițiilor se va dovedi singurul mijloc pentru asigurarea unui nivel de ocupare apropiat de o ocupare deplină, deși aceasta nu trebuie să excludă tot felul de compromisuri și angajamente pe baza cărora autoritățile publice vor colabora cu inițiativa privată. Nu există, însă, nici un argument favorabil unui sistem al socialismului de stat, care să îmbrățișeze cea mai mare parte a vieții economice a colectivității. Ceea ce este important pentru stat nu este de a prelua proprietatea asupra instrumentelor de producție. Dacă statul este în măsură să stabilească volumul global al resurselor consacrate extinderii instrumentelor de producție și retribuția de bază a proprietarilor acestora, el va fi realizat tot ceea ce trebuie să realizeze. În plus, măsurile necesare de socializare pot fi introduse treptat și fără a se produce o ruptură în tradițiile generale ale societății.”.

„Elaborarea teoriei neoliberale cu privire la stat a intrat într-o fază hotărâtoare în anii celui de-al doilea Război Mondial, îndeosebi în Marea Britanie, singura mare putere europeană care a reușit să-și conserve sistemul politic democratic. Principiile cu privire la securitatea socială, complement necesar al „welfare state”-ului au fost formulate și argumentate de William Beveridge. Acesta, în lucrările pe care le-a redactat ca rapoarte pentru guvern sau pentru comisia de specialitate a Camerei Comunelor – „Social Insurance an Allied Services” (1942) și „Full employment in a free society” (1944), pune bazele unui adevărat program de securitate socială, care se va întemeia pe concluzia că „deplina folosire a forței de muncă” este compatibilă cu libertatea și democrația, că realizarea acestui deziderat va diminua falia artificială dintre economia națională și finanțele naționale, că diminuarea substanțială a șomajului este posibilă prin dezvoltarea cererii și împingerea, dacă este cazul, a cheltuielilor publice până la limita pe care o implică nu sistemul de impozite, ci potențialul uman. Principalele obiective ale „planului” de securitate socială erau: un sistem de alocații pentru copii; un serviciu cuprinzător de sănătate și de recuperare a întregii populații; ocuparea într-o proporție cât mai mare și pe o durată cât mai lungă a forței de muncă.

„Welfare state” constituie un ansamblu relativ coerent de tentative de soluționare a dificultăților capitalismului interbelic de a mobiliza resursele materiale și umane în anii celui de-al doilea Război Mondial pentru a înfrânge fascismul și a salva civilizația, de a reclădi democrația. Acesta trebuia să ofere răspunsuri fenomenelor și proceselor apărute în societățile occidentale după 1945 sub incidența revoluției științifice și tehnologice și în condițiile creșterii populației și a duratei medii de viață, ale noilor cerințe de consum, ale impactului datorat confruntării politico-ideologice dintre Vest și Est. Scopul statului bunăstării este acela de a asigura ritmuri rapide și ridicate de creștere și concomitent, de a oferi posibilitatea unui mod de viață decent tuturor cetățenilor, eliminând mizeria și malnutriția, de a atenua discrepanțele dintre bogați și foarte bogați și categoriile salariale cu venituri modeste și nesigure. Deși nu a fost impusă o definiție de referință, se poate susține că „statul bunăstării” reprezintă statul neoliberal ce-și asumă fățiș funcții economice de conducere a industriilor naționalizate și a ramurilor strategice, indiferent de titularul proprietății, de încurajare a producției prin mijloace financiare, de ocupare a forței de muncă, de impozitare riguroasă a veniturilor și funcții sociale, legate mai ales de redistribuirea veniturilor și de asigurarea accesului tuturor cetățenilor la o serie de servicii. De asemenea, „statul bunăstării” dezvoltă un sector puternic al proprietății publice și unul al proprietății mixte și promovează o legislație prin care urmărește să-și legitimeze noile competențe și să soluționeze contradicțiile dintre principiile libertății și egalității. ”Stat al bunăstării” este acel stat liberal postbelic care se angajează constant prin acțiuni politice, administrative și prin susțineri financiare în ample eforturi menite să ordoneze jocul forțelor pieței în cel puțin trei direcții, și anume să garanteze indivizilor aparținând populației active și familiiilor lor un venit minim, independent de fluctuațiile cererii și ofertei de forță de muncă și de „capriciile” ciclului economic; să diminueze aria de nesiguranță a personalului salariat și să-l pună în gardă asupra necesității de a suporta și securitatea socială a anumitor contingente, precum șomeri, pensionari, bolnavi etc.; să asigure tuturor cetățenilor, indiferent de statutul lor socio-profesional, posibilitatea de a se bucura de standarde mai bune de viață, datorate unei game predeterminate de servicii sociale și a stadiului general de dezvoltare. Așadar „statul bunăstării” presupune o sinteză între optimul social și piață, altfel spus o încercare rațională din partea liberalismului postbelic de a raționaliza economia de piață.”.

Teoretic, statul bunăstării trebuia să aibă funcția de mediere atât la nivel social cât și economic, de creeare a bunăstării pentru toată populația.

„Existența statului bunăstării aproximativ patru decenii a înregistrat în evoluția sa, recurgând, desigur la o anumită simplificare, câteva etape: a) perioada timpurie dintre 1940 și 1950 ce a acoperit anii războiului și ai reconstrucției și refacerii; b) perioada de maximă afirmare, 1950-1974, ce a coincis cu intervalul cel mai lung de avânt economic și de creștere, de prosperitate fără precdent, fenomene ce păreau să indice transformarea capitalismului și împăcarea societății cu sine; c) perioada de declin și de destructurare a politicilor de tip Welfare, ce se situează între anii 1974-1975 și debutul anilor ’80 coincizând cu succesiunea de crize și recesiunicare au pus sub semnul întrebării eficiența politicilor economice publice și teoria neoliberală despre acestea. În acest interval de aproape jumătate de secol, îndeosebi din anii celui de-al doilea Război Mondial și până la jumătatea deceniului al optulea, intervenționismul ponderat și selectiv, pe de o parte, și controlul de stat limitat au fost impuse tuturor întreprinderilor publice și unei bune părți a monopolurilor cu capital exclusiv privat, care au beneficiat de suport financiar de la buget. Funcțiile pozitive ale statului sunt asumate în forme concrete, materiale și organizaționale, precum proprietatea publică, proprietatea mixtă, resurse financiare pentru dezvoltare și salarizare, constituirea unui puternic aparat administrativ-birocratic însărcinat să urmărească sistemul de prețuri. Au fost impuse și mecanisme de factură calitativă, precum planificarea orientativă, elaborarea de prognoze, adoptarea unei noi legislații în materie referitoare la intervenția statului pe cale contractuală, la ajutoare publice pentru anumite sectoare sau zone.

Obiectievele intervenționismului indirect:

reglementări de natură economică, fără scopuri nemijlocit economice, ce urmează să protejeze pe consumatori și să asigure probitate relațiilor comerciale;

se emit acte normative care vizează organizarea economică într-un sector sau altul, puterea publică reglementând o activitate privată – ce-și păstrează acest caracter – în vederea atingerii unor scopuri economice prin intermediul agenților particulari;

anumite legislații propun doar facilitarea elaborării unor principii intervenționiste;

miniștrii pot să fixeze prețurile maximale, individualizate pe sortimente de produse și servicii sau pe sectoare; să „înghețe” la nevoie prețurile de desfacere, să reglementeze volumul și ritmul de realizare a producției, să elaboreze criterii și indicatori cu privire la distribuție;

avantaje menite să stimuleze anumite sectoare economice private, cu interes general deosebit într-un anumit moment: 1) acordarea de subvenții întreprinderilor ruinate; 2) autorizarea unor amortizări accelerate pentru anumite investiții ; 3) scutiri temporarea de impozite; 4) alte avantaje fiscale.

Intervenționismul direct: statul se substituie individului ori i se asociază ca producător sau comerciant, puterile publice exercită activități economice, prin creearea unui puternic sector de stat, fie prin intermediul organismelor pe care le întemeiază, prin investiții exclusiv sau predominant de stat, prin participări cu acțiuni la capitalul întreprinderilor private. Sectorul public a rezultat din dezvoltarea proprietăților publice tradiționale și cu deosebire din confiscarea avuțiilor îmbogățiților de război și ale colaboraționiștilor cu ocupantul hitlerist, precum și din naționalizări. După 1950, sectorul public s-a dezvoltat în sectoare de vârf precum electronica, cibernetica, aeronautica și cosmonautica, energia nucleară, industria de protejare a mediului, farmaceutica etc. Investiții au fost alocate pentru mecanizarea agriculturii, sisteme de irigații, profesionalizare etc.

Instrumente economice ale statului:

politica bugetară – rolul crescând al statului postbelic în distribuirea și redistribuirea unei părți tot mai mari din venitul național spre anumite domenii economice și obiective socio-umane;

politica monetară – intervenția statului în toate stadiile dezvoltării economice prin intermediul fluxurilor monetare, operații de mărire sau de reducere a masei monetare. Statul întreprinde: operații de cumpărare și vânzare de hârtii de valoare, manevre asupra taxei de scont prin banca centrală (aceasta influențează dobânda împrumuturilor), modificări ale cotei procentuale de rezerve obligatorii pe care băncile de depuneri trebuie să le tezaurizeze din totalul banilor de hârtie colectați;

planificarea orientativă – stabilirea unor indicatori cu privire la ritmurile dezvoltării și mai ales la indicii prin care se plasează sub control evoluțiile prețurilor și ale salariilor, se reglementează rata profitului;

politica de prețuri – intervenția statului prin mijloace administrative sau economice pentru a impune structura, nivelul, proporțiile și dinamica prețurilor, cu scopul de a atenua sau de a elimina dificultățile economice și sociale.”

2.2.1 Teoretizare a statului bunăstării

Paul Pierson în „The new politics of the welfare state” tratează problema statului bunăstării din punctul de vedere instituțional cât și al resurselor de putere.

Autorul abordează problema și din perspectiva politicilor de restructurare a fondurilor. „Perspectiva „resurselor de putere” care atribuie varații internaționale în mediul social de ajutorare a fost modul principal de a aborda problema distribuției de resurse la nivel politic între clase prin încercarea de explicare a fundamentelor expansiunii statului bunăstării. Lupta de clasă la nivel social asupra resurselor este intensă datorită programelor sociale care au un impact asupra angajaților și anjatorilor pe piața muncii. Multe programe sociale limitează vulnerabilitatea economică a salariaților și cresc solidaritatea acestora prin sindicate, patronate, organizații la nivel național etc. Teoreticienii din mediul resurselor de putere precizează că atât partidele de stânga puternice cât și partidele slabe sau fragmentate de factură conservatoare, influențează extinderea acestor programe de sindicate, patronate etc.

Puterea acestor organizații s-a micșorat considerabil în majoritatea țărilor și partidele de stânga au pierdut din putere în majoritatea țărilor cu politici sociale. În schimb nu se poate spune că acest lucru a avut un impact major și asupra statelor bunăstării. Reducerile financiare apărute în programele sociale au fost mult mai moderate spre deosebire de scăderea masivă a puterii organizațiilor de factură sindicală în multe țări; așadar pare să nu existe o legătură strictă între „resursele de putere” de stânga și magnitudinea restructurărilor financiare.

Analiza de către cei care susțin statul contemporan al bunăstării trebuie să includă nu doar organizații de muncitori și partide de stânga ci și programe de natură individuală. Grupuri de interese ce urmăresc anumite politici sociale sunt acum actori politici importanți. Ascensiunea acestor grupuri de interese este un exemplu de cum ar trebui să funcționeze principiul „politicilor de feedback” din perioadele politice anterioare și cum acestea influențează mediul politic contemporan. Grupurile de interese care au beneficiat de programe au fost dezvoltate de către statul bunăstării.”

Prezența internațională pe scena politică a grupurilor de interese concretizează mediul politic divergent și creează mediul propice pentru influențarea politicilor de către aceste grupuri.

„Până la apariția politicilor de austeritate în mijlocul anilor ’70 cele mai multe programe din state ale bunăstării erau legate de rețele majore de suport social. Organizații cu beneficii materiale precum cele pentru pensionari, persoane cu dizabilități, organizații din mediul medical, erau cele mai importante; o altă serie de organizații erau cele care îi protejau pe cei neorganizați și în cele din urmă cei care procurau serviciile sociale, aceștia având un rol major în susținerea nivelului de aport financiar la nivel social. Chiar și când aceste grupuri sociale nu sunt bine organizate, oamenii politici ar trebui să fie prevăzători deoarece reducerile de fonduri dacă sunt sesizate pot influența major electoratul. Partidele de opoziție vor sta constant în defensivă pentru a profita de aceste oportunități.”

Influența organizațiilor este majoră așadar, pozițiile partidelor sunt importante, jocul politic are o miză mare în aceste sisteme iar influențarea electoratului poate schimba radical rezultatul alegerilor și în consecință viața politică a partidului. Așadar importanța acordată detaliilor este critică în momente decisive de natură social-politică. (organizațiile au funcție de presiune asupra partidelor, ele reprezentând deopotrivă și electoratul). O funcție dublă care filtrează drastic linia politică prin intermediul politicilor publice și al politicilor sociale.

„Cu toate că există motive întemeiate a se crede că puterea partidelor de stânga și a organizațiile sindicale a scăzut în cadrul statului bunăstării, relevanța diminuată a „resurselor de putere” reflectă faptul că statele bunăstării sunt acum mature și că restructurarea de resurse nu este caracteristica majoră a statelor bunăstării. Într-un context în care procurarea de servicii sociale este abia la început, existența organizațiilor care tind să impună o agendă „expansionistă”, ar putea fi crucială.

Cu toate acestea, nepopularitatea reducerilor de fonduri va da oamenilor politici un moment de respiro, chiar dacă partidele de stânga și sindicatele vor pierde din susținere. Un lucru la fel de important este maturizare programelor sociale care dezvoltă noi baze de suport organizațional, acestea putând avea efecte asupra dinamicii dezvoltării politicilor în sine, dar slăbirea organizațiilor sindicale nu este neapărat analoagă unei slăbiri a statului bunăstării.”

„Noul instituționalism” și politicile statului bunăstării. „Instituțiile politice ale diferitelor țări variază în dimensiuni majore, precum regulile competiției electorale, relația dintre legislatură și executiv, rolul curților judecătorești etc. Instituțiile stabilesc „regulile jocului” pentru lupta politică, formând identitățile de grup, preferințele politice și alegerile din cadrul coalițiilor de guvernământ, toate acestea fac o înțelegere pentru putere în anumite grupuri în timp ce măresc puterea altor grupuri.

Instituțiile afectează capacitățile guvernelor, resursele lor financiare și administrative pentru a ameliora intervențiile politicilor. Instituționaliștii au arătat că perspectiva „resurselor de putere” are puțin de spus în ce privește politicile dezvoltate înainte de cel de-al doilea Război Mondial. Rolul partidelor social-democrate și al presiunii sindicatelor în formarea timpurie a statelor bunăstării era limitată.”

Capacitatea instituțiilor publice de a modula, influența diferite politici în cadrul statului bunăstării este de natură să creeze un mediu propice în rezolvarea eficientă a problemelor de natură socială.

„Statele puternice sunt cele mai în măsură să se organizeze în state ale bunăstării. Puterea statului a fost definită în termeni de capacitate administrativă a guvernării și coeziune instituțională. Resurse extinse de natură administrativă și resurse financiare, produc politici sociale expansive. Unde autoritatea politică este fragmentată, minorităție pot fi în măsură să blocheze legislația socială. (statele federale precum Belgia, Germania, Elveția etc.). Federalismul, separația puterilor în stat, bicameralismul puternic sau baza pe referendum, toate acestea pot restricționa dezvoltarea statului bunăstării.

Un al doilea argument pe bază instituțională se referă la „feedback” – consecințe antecedente ale structurilor statelor bunăstării. Argumente despre politicile de feedback sunt argumente esențiale asupra consecințelor de guvernare. Așa cum deciziile legate de politici au avut efecte cu precădere asupra vieții economice și sociale, impactul lor asupra procesului politic s-a extins.

Posibile consecințe asupra politicilor publice pre-existente pentru statul bunăstării sunt de o mare diversitate. Structurile statului bunăstării afectează mărimea și orientarea unor grupuri sociale variate precum și fundamentele de formare a grupurilor de interese. Programele ar putea aduce baza pentru procesele de „învățare socială” care afectează fie pozitiv fie negativ perspectivele asupra extinderii viitoare.”

“Structura instituțiilor formale ar putea influneța strategiile de restructurare a fondurilor. Chiar dacă autoritatea este concentrată guvernele vor fi nevoite constant să evite luarea unor decizii care nu sunt populare, dar vor avea o mai mare capacitate de a creea și implementa strategii care să facă mai dificilă detectarea unor politici de reducere a fondurilor.

Guvernele din sistemele fragmentate trebuie să adopte strategii care să minimizeze multiplele schimbări de politici prin dreptul de veto al instituțiilor. (blocajul instituțional). Federalismul, de exemplu ar putea găsi posibilități de a blama alte niveluri de guvernământ.

Există două moduri diferite de aplicare a argumentelor referitoare la feedbackul politicilor de restructurare. Primul ar fi acela prin care s-ar putea nuanța argumente referitoare la programele individuale și implicațiile lor pentru o aplicare de succes a politicii de restructurare. O altă alternativă ar fi cea prin care s-ar aduce argumente pentru o structurile particulare ale statelor bunăstării și maleabilitatea acestora, prin aceasta sugerându-se că ar putea ajunge la un nivel particular de aplicare a politicilor.

Esping-Andersen sugerează că statele social-democrate ale bunăstării sunt predispuse unor clivaje la nivelul sectoarelor public-privat, pe când statele conservatoare ale bunăstării precum Germania, vor fi capabile să facă o diviziune pe piața de muncă între sectoarele public-privat”.

2.2.2 Argumente pentru statul bunăstării:

– umanitar – datorită politicilor pentru asigurarea resurselor de bază pentru supraviețuire, fiind un drept fundamental pentru ca nici un individ să nu sufere din cauza lipsei acestora;

– democratic – expansiunea gradulă a protecției sociale este încurajată cetățenii economiilor mature, care și-au dat acordul pentru aceasta prin vot;

– etic – datorită reciprocității (schimbul corect) este universal ca principiu moral, și cele mai multe state ale bunăstării se bazează pe fundamente de schimb general, reciproc;

– altruist – ajutorarea celorlalți este o obligație morală în cele mai multe culturi; caritatea și ajutorul pentru persoanele care nu au posibilități sunt privite ca principii morale;

– utilitarian – aceeași sumă de bani va produce mai mult bine pentru o persoană care are resurse cât și pentru o persoană care nu are, așadar distribuția bunăstării de la bogați la săraci va mări totalul de bunăstare din societate;

– religios – religii majore pun accent pe organizarea socială spre deosebire de realizarea individuală. Obligațiile religioase includ caritatea și solidaritatea;

– economic – datorită programelor sociale care au funcții economice: spre exemplu, echilibrarea cererii și structurarea pieței muncii;

– social – programele sociale sunt folosite să promoveze obiective referitoare la educație, familie și piața muncii;

– piața deficitară – în unele cazuri, sectorul privat nu reușește să atingă obiectivele sociale sau să ducă la o producție eficientă, datorită existenței monopolurilor, oligopolurilor etc;

– economia de scală – unele servicii pot fi mai eficiente când sunt cumpărate de stat pentru sectorul public spre deosebire de consumatorii individuali: de exemplu: autostrăzi, sistemul de sănătate, de apărare națională etc.;

– anti-infracțional – oamenii cu venituri reduse nu trebuie să recurgă la acte infracționale pentru supraviețuire, aceasta reducând rata infracționalității.

2.2.3 Argumente împotriva statului bunăstării:

– moral – libertarienii susțin că statul asistențial agravează libertatea individuală, forțând individul să subvenționeze consumul altor persoane. Se ajunge la o criză a proprietății private prin acea distribuție echitabilă;

– religios/paternalist – unii protestanți susțin că actele de caritate trebuie înfăptuite individual pentru a a avea valoare morală. Statul bunăstării diminuează astfel capacitatea indivizilor de a dezvolta această virtute;

– anti-reglementare – statul asistențial este acuzat de impunerea unor dificultăți asupra afacerilor din mediul privat, chiar o încetinire a acestuia și creearea unei rate mari de șomaj;

– eficiența – cei care susțin piața liberă consideră că aceasta poate duce la o mai mare eficiență în activitate spre deosebire de programele derulate de statele asistențiale. Se consideră că cheltuielile pe plan social sunt costisitoare și au nevoie de fonduri din niveluri înalte de taxare. Hayek susține că mecanismul pieței este mult mai eficient și capabil să răspundă unor circumstanțe specifice al unui număr mare de indivizi spre deosebire de politicile impuse de stat;

– motivația și remunerația – statul bunăstării are efecte nedorite asupra comportamentului, dependenței de stat, de scădere a remunerațiilor precum și o scădere a motivației individului pe piața de muncă;

– caritabilitatea – odată cu asumarea de către stat a „poverilor” financiare pentru cetățeni, indivizii pot considera că ajutorul lor nu mai este necesar a fi îndreptat spre acte de donații și de filantropie;

– statul managerial – o viziune paleoconservatoare care consideră că statul bunăstării este parte dintr-un sistem care rămâne constant la putere, neținând cont de partidul politic care deține majoritatea. Acționează în numele unor concepte abstracte, egalitate, drepturi pozitive și folosește ca argument superioritatea morală, controlul taxelor și redistribuția bunăstării pentru a se menține la putere.

Capitolul III

Opoziția aparentă dintre conservatorism și social-democrație

Acest capitol prezintă o clarificare a liniilor celor două doctrine care fac obiectul lucrării de față, cât și orientarea acestora pe eșichierul politic de la stânga la dreapta, respectiv conservatorismul (centru-dreapta) și social-democrația (centru-stânga). Această orientare este dată de reconfigurarea politicilor partidelor politice reprezentative pentru cele două doctrine. Partidele sunt orientate spre centru pentru atragerea electoratului, cât și datorită aplicabilității de politici sociale sau economice de-a lungul timpului.

Această ultimă caracteristică precum și o detaliere a partidelor si politicilor ce se încadrează în doctrina conservatoare și social-democrată va fi prezentată în cadrul studiului de caz pe cele două țări, respectiv Marea Britanie și Germania. Scopul acestui capitol este de a cerceta puncte comune și puncte divergente ale doctrinelor amintite prin exemplificare referitor la statul bunăstării în cele două țări menționate mai sus.

Liniile conservatoare sunt reprezentate ca fiind:

„libertățile individuale sunt mai importante pentru conservatorism decât egalitatea;

conservatorismul este împotriva concentrării puterii în mâna oricui, și mai ales a mulțimilor;

insistența asupra unei teorii organice a societății, care să includă o ierarhizare a grupurilor și a claselor dar și o cooperare între ele. De aici se deduce că ideea de comunitate și interesele sale sunt întotdeauna deasupra intereselor individuale;

își asumă un respect aproape sacru pentru tradiție și moștenirea culturală, adică ceea ce ne leagă în mod fericit de înaintașii noștri;

rațiunea și proprietatea sunt metode de rezolvare a problemelor sociale;

religia, care este un bun cultural tradițional, trebuie să se bucure de respect;

majoritatea liniilor ideologice conservatoare sunt elitiste.”.

Liniile social-democrate cuprind următoarele valori:

„coexistența diferitelor tipuri și forme de proprietate în cadrul aceluiași sistem economic;

asigurarea unui raport optim între planificarea orientativă și concurență: la nivel macro (industria strategică și grea) urmând să predomine planificarea, iar la nivel micro (nivelul întreprinderilor mici și mijlocii) concurența, conform principiului enunțat în 1956 de Karl Schiller: „concurență atat cât este nevoie, planificare atât cât este necesar”;

principiul simetriei sociale – nici un grup nu poate obține foloase necuvenite pe seama exploatării altui grup;

valoarea egală a muncii și a capitalului (principiu enunțat de Olof Palme, fost prim-ministru socialist al Suediei) – se vizează transformarea proprietății în funcție socială, adică participarea muncitorilor cu acțiuni la formarea capitalului întreprinderii și creșterea funcției de control al mangerilor față de acționarii majoritari;

recunoașterea intervenționismului etatic în viața economică, urmare a creșterii sociale a statului și a extinderii sectorului public;

intervenționismul etatic este configurat de următoarele politici publice:

politica de sprijinire și socializare a investițiilor;

politica de creditare și subvenționare de la buget a investițiilor publice;

subvenționarea serviciilor publice (învățământ, sănătate, cultură etc.)

corelația dintre legislația socială și politicile profesionale în domeniul forței de muncă;

redistribuirea echitabilă a venitului național.”.

Din cele două clasificări ale liniilor doctrinelor se observă cu ușurință prevalența în cazul social-democrației spre spectrul social (într-ajutorare, politici de protecție, creearea de organizații muncitorești etc.), așadar o prevalență spre socio-economic; pe de altă parte conservatorismul abordează o linie mult mai rezervată făcând referire la valori morale, statuarea principiului tradiționalismului ca principiu de bază pentru orice societate, elitismul politic etc.

Aceasta dă o formă abstractă doctrinei conservatoare, oarecum ermetică fără a înclina spre economic, politic sau social; aceste linii sunt abordate subtil prin enumerarea unor principii universale care s-ar dori impuse de doctrina conservatoare.

Cele două doctrine au totuși puncte comune precum cooperarea la nivel social, ambele doctrine s-au îndreptat spre centru datorită partidelor reprezentative pentru a acumula electorat, în special social-democrația (catch-all party), un alt punct comun poate fi influența manifestată de social-democrație asupra doctrinei conservatoare la nivel social, adică o modificare în practică a laturii sociale a acesteia, accentuarea preocupării față de social (o prezență constantă este cea a statului bunăstării în Marea Britanie).

„Noțiunile „social-democrație” și „neoliberalism” sunt largi și cuprind grupuri, mișcări și partide cu orientări politice diferite. Deși fiecare l-a influențat pe celălalt, guvernele lui Ronald Reagan și Margaret Thatcher au urmat politici diferite în contexte diferite.

Neoliberalismul are două direcții iar cea principală este conservatoare, de aici termenul de „noua dreaptă”. Neoliberalismul a devenit concepția generală a multor partide conservatoare din întreaga lume. Celălalt curent al neoliberalismului este libertarian și are linii politice diferite, susținerea libertății sexuale și a legalizării drogurilor.

Social-democrația desemnează partidele și alte grupuri ale stângii reformiste, inclusiv Partidul Laburist britanic. La începuturile perioadei postbelice, social-democrații din mai multe țări împărtășeau o perspectivă la fel de largă. La aceasta mă voi referi când invoca social-democrația de tip vechi sau clasică. La începutul anilor ’90 ca răspuns la răpândirea neoliberalismului și la problemele socialismului, social-democrații de pretutindeni au început să se delimiteze de această poziție.”

Giddens încearcă sa marcheze prin aceste delimitări o problemă conceptuală a ambelor doctrine, atât cea neoliberală cu partea conservatoare care este relevantă pentru această lucrare cât și partea social-democrată, ambele au divergențe de natură doctrinară, ambele încearcă diferite reconfigurări, reorientări și adoptarea unor linii care să le echilibreze sistemul doctrinar. Social-democrații continuă cu desprinderea de himerele socialismului și a vechii stângi (social-democrația clasică).

Prezentarea celor două clasificări formulate de Giddens cu referire la social-democrația clasică precum și la neoliberalism este necesară pentru a clarifica atât diferențele dintre cele două cât și pentru coerența teoretică a doctrinelor în cauză:

Social-democrația clasică (vechea stângă):

implicare puternică a statului în viața socială și economică;

statul domină societatea civilă;

colectivism;

economie de comandă de tip keynesian, plus corporatism;

rol limitat al piețelor: economie socială sau mixtă;

lipsa șomajului;

egalitarism puternic;

stat al bunăstării generale, protejând cetățenii „din leagăn până-n mormânt”;

modernizare lineară;

slabă conștiință ecologică;

internaționalism;

aparține sistemului bipolar;

Neoliberalismul sau Thatcherismul (noua dreaptă):

guvernare minimală;

societate civilă autonomă;

fundamentalism de piață;

autoritarism moral, plus puternic individualism economic;

selecție operată de piața muncii;

acceptarea inegalității;

naționalism tradițional;

statul bunăstării ca plasă de siguranță;

modernizare lineară;

slabă conștiință ecologică;

teorie realistă a ordinii internaționale;

aparține sistemului bipolar;

Aceste clasificări sunt relevante pentru a arăta relația dintre cele două doctrine, excluziunile acestora precum și nevoia de reconfigurare atât a social-democrației (impasul ideologic, menționează Giddens), precum și a neoliberalismului datorită conflictului dintre fundamentalismul de piață și conservatorism.

Giddens consideră că liniile directoare ale conservatorismului referitoare la continuitatea tradițiilor și integrarea în aceste linii a conceptului de piață liberă nu au coerență și există o divergență conceptuală majoră. El este de părere că structurile tradiționale sunt dizolvate de conceptul de piață liberă și influențele pe care acesta le generează.

La nivelul social-democrației schimbările sau reconsiderările, precizează Giddens au fost făcute prin revizuirea politicii Partidului Laburist, în Marea Britanie, în 1987 prin care grupurile politice au ajuns la un acord în ce privește libertatea individului și a alegerii personale, precum și eliminarea politicilor cu privire la extinderea proprietății publice a industriei precum și a economiei de comandă de tip keynesian și o reducere a dependenței față de sindicate; pe lângă acestea au fost introduse și temele ecologice.

„Poziția „conservatoare” este una neoliberală: un conservator se pronunță în favoarea libertății pieței, dar vrea un control puternic din partea statului asupra familiei, drogurilor și avorturilor. ”Socialiștii” sunt opusul conservatorilor: ei vor o mai mare intervenție a statului în viața economică, dar sunt neîncrezători în piață și circumspecți în privința implicării guvernului în problemele morale.”

Reformarea social-democrației propusă de Giddens conține următoarele linii:

egalitatea;

protecția celor vulnerabili;

libertatea ca autonomie;

nu există drepturi fără responsabilități;

nu există autoritate fără democrație;

pluralism cosmopolit;

conservatorism filosofic.

„Egalitatea și libertatea individuală pot intra în conflict, dar măsurile egalitariste măresc în numeroase cazuri orizontul de libertăți deschise indivizilor. Pentru social-democrați, libertatea ar trebui să însemne autonomia acțiunii, care să ceară în schimb implicarea unei comunități sociale mai largi. A treia cale caută să stabilească o nouă relație între individ și comunitate, o redefinire a drepturilor și obligațiilor.

Nu există drepturi fără responsabilități – guvernul are un set întreg de responsabilități în privința propriilor cetățeni și a altora, inclusiv protejarea celor vulnerabili. O dată cu expansiunea individualismului se constată și o extindere a obligațiilor individuale. Ajutorul de șomaj, ar trebui să atragă obligația de a căuta activ un loc de muncă, iar garanția că sistemele de asigurări să nu descurajeze căutarea activă depinde de guvernare.

Nu există autoritate fără democrație – într-o societate unde tradiția și obiceiurile își pierd forța, singura cale de a institui autoritatea este cea a democrației. Noul individualism nu erodează în mod inevitabil autoritatea, dar necesită reașezarea pe o bază activă sau participativă.

Conservatorism filosofic – sugerează o atitudine pragmatică cu scopul de a se adapta mutațiilor; o viziune nuanțată asupra științei și tehnologiei, recunoscând consecințele lor ambigue; respect pentru trecut și pentru istorie; și, în privința problematicii ecologiste, adoptă principiul precauției acolo unde este posibil. Aceste idealuri nu sunt numai compatibile cu planurile de modernizare; chiar le prevăd. Știința și tehnologia nu mai pot fi lăsate în afara conceptului de democrație, deoarece ne influențează viața mai direct și mai puternic decât în cazul generațiilor precedente.”

3.1.Statul bunăstării ca liant între cele 2 doctrine

Anthony Giddens face o clasificare a sistemelor de asistență (welfare systems) în patru grupări instituționale la nivel european:

sistemul din Marea Britanie, care pune accentul pe servicii sociale și de sănătate, iar bugetul are tendința de a depinde de venituri;

statele nordice (scandinave), având un nivel ridicat al bazei de impozitare, universalist ca orientare, oferind ajutoare generoase și servicii solid finanțate, inclusiv în sistemul de sănătate;

sistemele central-europene, cu obligații reduse față de serviciile sociale, dar având resurse suficiente în alte privințe, finanțate mai ales de către angajați și bazate pe contribuțiile la asigurările sociale;

sistemele din sud, similare ca formă cu cele central-europene, dar mai puțin cuprinzătoare și cu niveluri mai scăzute în privința susținerii;

Paul Pierson face o radiografie a două state ale bunăstării, respectiv Marea Britanie și Germania.

Marea Britanie

„Până la mijlocul anilor ’70‚ Marea Britanie dezvoltase un stat al bunăstării de mărime mijlocie cu o mixtură de stat minimalist „liberal” în veniturile economice și o politică relativ expansivă în politicile de sănătate și locuire. Următorii 15 ani de guvernare conservatoare reprezintă un test a unei mulțimi de afirmații despre destructurare. Sunt câteva cazuri de o îndreptare radicală spre dreapta în distribuția resurselor la nivelul OECD (Organization for Economic Cooperation and Development). Un sistem bipartidist echilibrat a facilitat hegemonia Partidului Conservator cum au arătat cele patru victorii electorale consecutive. O bună parte a mișcării sindicale din Marea Britanie a suferit din cauza șomajului și a modificărilor la legea relațiilor industriale; densitatea sindicatelor a scăzut de la peste 55% în 1979 la 35 % în 1988.

Sistemul Westminster al Marii Britanii a concentrat puterea politică în mâinile conservatorilor pe baza căreia s-a încercat o reformare a statului bunăstării. Unul din triumfurile guvernării Thatcher a fost privatizarea Consiliului Public de Locuințe. Vânzarea a peste 1,5 milioane de case unor administratori, proprietari a fundamentat un set de politici extensive care au combinat o expansiune majoră a proprietarilor de case cu multe reduceri de fonduri la nivelul celor din sectorul public. Reforma locuințelor a fost o politică unică a destructurării statului bunăstării. Se puteau împărți beneficii considerabile între proprietarii de case și plătitorii de taxe, care aveau venituri din vânzarea Consiliului Public de Locuințe. Proprietarii din sectorul public care sub alte circumstanțe ar fi fost de așteptat să se opună destructurării, au devenit dezinteresați și dezorganizați.

Reformele guvernului cu privire la pensii au avut un succes la fel de relativ. Schimbările guvernării Thatcher spre un mod de indexare mai puțin generos pentru pensia de bază a produs gradual resurse bugetare considerabile. În același timp, guvernul a introdus reduceri masive în Fondul Național de Pensii (State Earnings Related Scheme (SERPS) în timp ce inițiase o alternativă pentru fonduri de pensii private. Propunerea inițială a guvernului de a desființa SERPS a fost respinsă în unanimitate. Guvernul a continuat pe aceeași linie cu reduceri substanțiale la nivel SERPS care nu au făcut decât ca sectorul privat să câștige teren în fața celui public. Aceste schimbări au fost criticate fervent dar nu îndeajuns încât Guvernul să nu ducă politica până la capăt. Odata cu apariția sistemului privat de pensii, durerea din sectorul public de pensii a fost diminuată.

Conservatorii britanici au descoperit că statul bunăstării era un teren politic minat. Suportul populației pentru cheltuielile sociale era la fel de puternic. De fapt opinia publică britanică cu privire la politicile sociale seamănă cu paternul prezent la nivel global: o micșorare a suportului pentru statul bunăstării o dată cu o guvernare care aplică politici de reducere a fondurilor; suport pentru statul bunăstării la primul semn de destructurare serioasă.

Cu toate că guvernul era ostil la tot ce însemna stat al bunăstării și avea autoritatea politică să facă schimbări radicale dacă dorea să procedeze în acest sens, frica de a fi responsabil de inițiative nepopulare a facut ca aceștia să nu aplice politicile dorite. Păstrarea Serviciului Național de Sănătate (National Health Service) de exemplu, a fost cea mai bună politică de pe agenda partidului conservator în anii ’80. Explorarea inițială a unor opțiuni de privatizare a provocat o repulsie publică. Guvernul Thatcher a renunțat repetat la a mai face planuri pentru schimbări fundamentale în sistem.

Alocația universală pentru copii, frecvent zvnonindu-se de a fi în pericol, a supraviețuit (deși la un nivel scăzut) datorită unor eforturi de lobby foarte bine organizate. Ajutorul de boală a fost considerat o instanță care a fost privatizată cu succes, dar rămâne un beneficiu al sectorului public cu greu „deghizat”. Politica taxei pe locuință a lui Margaret Thatcher, fără suport popular, a provocat o „amputare” a cheltuielilor sociale la nivel local, aceasta ducând la o scădere majoră la urne și care a forțat și demisia doamnei Thatcher. Succesorul ei, John Major a avut un curs mult mai moderat. Încercând să consolideze reformele cele mai nepopulare ale doamnei Thatcher, a lansat o serie de inițiative proprii și nu a pedalat pe politici nepopulare precum alocația pentru copii.”

Germania

„Are un stat al bunăstării extensiv cu toate că structura „conservatoare” a sistemului este bazată pe transferuri de bani și nu pe servicii publice. Ca și în Marea Britanie și S.U.A., a fost o schimbare burscă spre dreapta în alegerile electorale în perioada de austeritate. O coaliție de centru-dreapta a fost la guvernare din 1982. Recent, însă social-democrații au menținut o majoritate în Bundesrat, dând posibilitatea de intervenție în reformele la nivel social. Sindicatele puternice ale Germaniei au fost sub presiune iar membrii au scăzut sub 10 milioane în 1994, dar puterea organizațională s-a menținut destul de bine. Așadar, Germania reprezintă un caz moderat de politici de stânga și autoritate politică fragmentată.

Statul german al bunăstării nu se bazează pe ocuparea forței de muncă ci prin încurajarea imigranților să plece, lăsând piața muncii la nivelul productivității maxime.

Esping-Andersen a speculat că rezultatul este probabil să fie un conflict „interior-exterior” (populație angajată – populație în șomaj (pensionari,ajutor social etc.) în care angajații împreună cu angajatorii refuză să subvenționeze o „populație surplus” în creștere. Într-adevăr, în valul recent de comentarii la adresa contribuției la remunerațiile salariale (precum și creșteri abrupte ale taxelor) au fost luate în considerare în mod particular. Costul unificării, partea de Vest a Germaniei a statului bunăstării a fost extinsă să acopere partea de Est mai puțin productivă, acest fapt constituind un efort în plus.

Nu există totuși motive de îngrijorare cum că aceste presiuni se vor transpune într-un conflict „interior-exterior”. Această linie de posibil clivaj este bazată în mare parte pe factorul vârstei. Grupul cel mai „scump” de populație alogenă este constituit din pensionari și cei pensionați înainte de termen. Sunt bariere mari în dezvoltarea clivajelor politice de-a lungul generațiilor. Costurile asociate cu îmbătrânirea sunt principala sursă de presiune bugetară.

Departe de a releva un nou clivaj politic, reforma pensiilor din anii ’80 se potrivește „patternului” general al destructurării în programe sociale populare. Confruntându-se cu proiecțiile enorme ale unor deficite pe termen lung ca rezultat al unor curente demografice, a fost recunoscut pe plan internațional că sistemul de pensii al Germaniei avea nevoie de o reconsiderare spre sfârșitul anilor ’80. În timp ce unii ciritici puneau accent pentru o regândire a întregului sistem, guvernarea Kohl nu era de acord cu o asemenea strategie. În loc să acționeze în acest sens a căutat să ajungă la un consens cu experții în domeniu și cu partenerii sociali precum și suport din partea opoziției social-democrate. Sindicatele și organizațiile au sprijinit reforma sistemului de pensii. Toate partidele mai puțin Partidul Verzilor au susținut reforma sistemului de pensii. În 1989, actul reformei este adoptat. Planul care a rezultat a fost unul de tărăgănare: creșterea vârstei de pensionare, contribuții crescute precum și un nivel mai scăzut al înlocuirii de personal. Structura de bază a rămas până la urmă aceeași. În cazul reformelor în sistemul de sănătate, înțelegerile la nivel corporatist și o coalizare cu interesele la nivelul partidelor, precum și un consens la nivelul acestora din urmă, a fost regula de bază pentru reformă.

Unificarea a fost văzută de majoritatea populației ca o oportunitate de schimbare radicală. Situația în continuă deteriorare la nivel fiscal, existentă în Germania, combinată cu grija justificată asupra competitivității industriei germane la nivelul costurilor muncii în comparație cu productivitatea, a generat critici asupra statului bunăstării. Cu toate acestea, răspunsul asupra unificării a pus accent pe continuitate: Germania de Est a fost adusă în regimul social-politic al Germaniei de Vest. Ca rezultat al presiunilor bugetare, o serie de reduceri au fost introduse în majoritatea programelor sociale, în special cele legate de șomaj și sărăcie.”

Devoluția

În cadrul acestui subpunct urmăresc să diferențiez sistemul federal din Germania de procesul de devoluție din Marea Britanie prin exemplificări la nivel teoretic și practic.

„Procesul de devoluție sau de descentralizare reprezintă disiparea puterii de la centru în unităti subnaționale.Are trei forme:

administrativă – stabilirea unor corpuri de guvernare la nivel regional, transferarea responsabilităților de la guvernarea centrală la departamente teritoriale ale aceleiași guvernări;

executivă – unde prerogativele puterii, ale guvernării sunt transferate ministerelor descentralizate, sub autoritate statuară;

legislativă – unde puterile luării de decizie sunt transferate altor legislaturi;

Devoluția în Marea Britanie este descrisă ca fiind asimetrică – sunt diferențe fundamentale între acordurile din fiecare țară. Regiunile Scoția și Irlanda de Nord au caracteristici comune. Ambele au o legislație, care poate fi folosită atât ca primară cât și ca secundară în zone în care nu este nevoie de intervenția centrală. Au executiv separat, responsabil de acea legislatură. Cu toate acestea există și diferențe importante, în special Parlamentul scoțian poate da legi la nivelul codului penal, legislatura la nivelul poliției precum și legi referitoare la criminalitate, pe când în Irlanda de Nord aceste prerogative nu sunt acordate. Mai mult, în Irlanda de Nord, executivul este unul care împarte puterea cu toate partidele majore. Așadar, răspunderea colectivă la nivel ministerial în forma sa tradițională în Marea Britanie nu operează în această zonă. Progresul devoluției în Irlanda de Nord este legat de procesul de pace.

Devoluția la nivelul regiunii Wales este foarte diferită. Corpul legislativ este un corp comun care include atât funcții parlamentare cât și executive. Cu toate acestea, se încearcă o separare între executiv și legislativ în limita legislației. Corpul legislativ poate face doar legislație delegată de către Parlamentul Marii Britanii.

Instituțiile și prerogativele lor

În cadrul legislației devoluției, Guvernul a statuat clar faptul că Parlamentul Scoțian, Corpul legislativ al regiunilor Wales și al Irlandei de Nord sunt subordonate Parlamentului Marii Britanii. De exemplu, în 1997, Parlamentul Scoțian a stabilit noile reguli constituționale după cum urmează:

„Parlamentul Marii Britanii este și va rămâne suveran în toate problemele, dar ca mod de a moderniza constituția britanică, Westminster va alege să exercite suveranitatea prin devoluția responsabilităților legislativului Parlamentului Scoțian fără a diminua în nici un fel puterile sale.

Așadar, devoluția din Marea Britanie trebuie clar diferențiată de federalism. O constituție federală divide puterea supremă între guvernul central și guvernele fiecărui stat în parte, regiuni, provincii care alcătuiesc federația. Scopul puterii la două nivele este definit de o constituție în vigoare și cu putere de lege. În contrast, devoluția nu este „îngradită” (reglementată) în mod legal. Westminster poate amenda sau modifica legile ce conferă putere Parlamentului scoțian, Wales sau Irlandei de Nord ca și cum ar modifica oricare lege.”

„Descentralizarea și devoluția, de exemplu, sună atractiv – întoarcerea puterilor la regiuni, orașe, districte! Ca toate procesele democratice, sunt aducătoare de beneficii. Devoluția poate conduce la fragmentare dacă nu este echilibrată de transferul puterii „de jos în sus”. Nu este intrinsec democratizatoare:trebuie făcută să fie astfel. După cum subliniază criticii ei, devoluția poate adăuga straturi locale de birocrație celor care deja există la centrul politic. Se spune că „orașele triste, sărace” ale Marii Britanii ar putea să fie regenerate printr-o mai mare autoguvernare și cu siguranță este adevărat. Totuși, printre pericolele evidente se numără și acela că unele orașe sau regiuni ar putea în consecință să le devanseze pe celelalte, amplificând ingalitățile regionale pronunțate care există deja în Regatul Unit.”

Așadar, sistemul devoluției în Marea Britanie are atât avantaje cât și dezavantaje deoarece Marea Britanie are un caz particular de descentralizare cu foarte multe particularități regionale, lingvistice, religioase etc.

Federalismul

„Definiția lui William H. Riker: Federalismul este o organizare politică în care activitățile guvernului sunt divizate între guvernele regionale și guvernul central într-o astfel de manieră încât fiecare tip de guvern are decizia finală în anumite domenii.

Federalismul este descris, de obicei, ca divizare spațială sau teritorială a puterii, în care unitățile componente sunt definite din punct de vedere geografic. Aceste unități cunosc denumiri variate: state (S.U.A, Australia, India), provincii (Canada), landuri (Germania și Austria), cantoane ( Elveția) și regiuni (Belgia).

Daniel J. Elazar vede în federalism „distribuția fundamentală a puterii între centre multiple… nu devoluția puterilor dinspre un singur centru sau spre baza unei piramide. Nici unul din aceste centre ale sistemului federal „nu are importanță „mai mică” sau „mai mare” decât alta, spre deosebire de o piramidă organizațională în care nivelurile se disting, din punct de vedere constituțional, ca mai mari sau mai mici.”

Lijphart încearcă să explice faptul că federalismul reprezintă un mod egal de distribui puterea la nivelul statelor, cantoanelor, provinciilor etc., neexistând probleme de ordin teritorial, de importanță mai mare sau mai mică a unuia dintre organisme.

„Scopul fundamental al garantării divizării puterii este asigurarea exercitării puterii la nivel regional sau scopul non-centralizării puterii este descentralizarea puterii. Aceste două elemente sunt distincte conceptual, dar ar trebui considerate caracteristici primare ale federalismului.

Pe lângă aceste caracteristici primare, deseori, teoreticienii federalismului identifică numeroase alte caracteristic secundare ale federalismului: un legislativ bicameral cu o cameră federală puternică, reprezentând regiunile constitutive, o constituție scrisă, dificil de amendat, și o curte supremă sau o curte constituțională specială care sa poată proteja constituția prin intermediul puterii sale de control constituțional.

Aceste „standarde ale federalismului” pot asigura că divizarea federală a puterilor va fi respectată. Sunt mai degrabă garanții ale federalismului.”

Germania face parte din gradul cel mai înalt de federalizare în accepțiunea și în clasificarea lui Lijpahrt, cu alte cuvinte este un stat federal și descentralizat precum alte țări ca Australia, Canada, Elveția, S.U.A.

„Germania are o tradiție puternică la nivelul guvernării regionale datând odată cu fondarea Imperiului German în 1871. De la unificarea din 1990, Republica Federală a fost constituită din 16 Landuri: 10 landuri ale fostei Germanii de Vest, cele 5 landuri ale fostei Germanii de Est și Berlin.

Guvernarea landurilor se bazează pe un sistem parlamentar. Majoritatea landurilor au legislatură unicamerală, ai căror membri sunt aleși prin vot popular. Partidul de coaliție sau coaliția de partide care controlează legislatura alege un ministru președinte care să guverneze landul. Ministrul președinte selectează un cabinet pentru a conduce Landul și pentru a îndeplini funcțiile executive ale guvernării Landului. Miniștrii președinți sunt personalități naționale vizibile și avansează pe poziții de conducere în cabinetul federal sau cel de cancelar.

Legea separă autoritatea între guvernul federal și Landuri, cu principiul general de guvernare al Articolului 30: Exercițiul de guvernare și de aplicare a funcțiilor guvernamentale va fi lăsat la latitudinea Landului în măsura în care Constituția o prescrie și o permite. Cu toate acestea, guvernarea federală poate exercita autoritatea doar în acele domenii prescrise în Constituție. Guvernului federal îi sunt atribuite puteri legislative mai mari doar în acele domenii în care acest lucru este specificat în Constituție. Faptul că mai mulți funcționari din rândul civililor sunt angajați la nivelul guvernării Landurilor față de guvernele federale sau locale la un loc, arată funcția centrală administrativă a Landului.

Constituția divide responsabilitățile legislativului guvernării federale în puteri exclusive (Articolele 71 și 73), puterile concurente (Articolele 72, 74, și 74a). Jurisdicția exclusivă a legislativului guvernului federal se extinde spre apărare, afaceri externe, imigrație, transport, comunicații și stabilirea standardelor monetare.

Guvernele federale și guvernele Landurilor împart puteri concurente în diferite domenii, drept civil, sănătate, probleme ale refugiaților și ale extrădărilor, ajutor social, protecția consumatorului și statistici ale populației (natalitate, mortalitate și rata mariajului). În domeniul mass media, protecția mediului, planificare regională și reguli ale serviciilor publice, legislația limitează rolul guvernării federale prin oferirea serviciului de consultanță legislativă, prin care Landul acționează prin mijloacele legislației detaliate.

Domeniile de responsabilitate comună sunt cele de larg interes social precum învățământul superior, dezvoltarea economiei regionale și reformă în agricultură. Toate zonele care nu sunt atribuite jurisdicției federale sunt de competența Landului. Aceste domenii includ educația, aplicarea legii, regulile de radio și televiziune, afacerile bisericilor și activitățile culturale. Landurile dețin puteri semnificative de taxare. Majoritatea taxelor federale sunt colectate de oficialii Landului.

Guvernele Landului mai exercită putere și la nivel național prin Bundesrat, care este alcătuit din reprezentanți specificați de guvernul Landului. În acest aspect, Landul influențează procesul legislativ la nivel federal.”

Germania are parte de un sistem federal bine gestionat și foarte clar statuat legal atât la nivel Constituțional cât și la nivelul percepției individuale. Relaționarea centru și respectiv land este clar stabilită nici una din cele două neavând posibilitatea de a se bloca ci de a se continua sau ajuta reciproc.

Capitolul IV

Studiu de caz: Germania și Marea Britanie

Germania

Spațiul politic german a fost multă vreme o mulțime de state mici, pentru care evoluția spre democrație în secolul al XIX-lea a fost indisolubil legată de ideea naționala. Cele 32-34 de state germane au fost unificate pentru prima dată într-o formațiune economică numită Zollverein șI întemeiată în 1835, uniunea de această formulă participând la tratate economice internaționale ca persoană juridică ce încheia tratate comerciale cu celelalte țări ale Europei occidentale. Unificarea Germanie s-a produs în 1871 și a durat până în 1945. Imperiul german stabilit în 1871 și care a participat la împărțirea colonială a lumii, a cunoscut în anul 1919 pe teritoriul Germaniei orașe, principate și regate. Constituția de la Weimar din 1919 stabilește Republica drept formă de organizare și organizarea pe landuri a căror autonomie a dispărut o dată cu venirea lui Hitler la putere (1933-1934).

După al doilea război mondial Germania a fost împărțită între puterile aliate, partea de vest a Germaniei organizându-se ca stat autonom care s-a instituit cu o Constituție socotită "de tranziție" și adoptată în 1949. La vremea adoptării Constituției, RFG avea în componență 11 landuri, landurile fiind formațiuni administrative ce dispuneau de autonomie, înființate prin Constituția de la Weimer din 1919. După unirea unora dintre landuri, RFG avea în componență, până în octombrie 1990, 10 landuri.

Republica Democrată Germană era alcătuită din 5 landuri și era sub influența sovietică. În același octombrie 1990 cele 15 landuri s-au unit. După înfrângerea Germaniei în al doilea război mondial, spațiul german a fost ocupat și transformat în patru zone administrate de forțele aliate: zonele americană, franceză, britanică și sovietică.

Organizarea autorităților germane după cel de-al doilea război mondial s-a făcut în landuri și orașe, care au ales guverne locale. Până la Constituția RFG din 1949 lideri landurilor din cele patru zone de ocupație s-au întâlnit în mai 1947, când cererile reprezentanților landurilor din RDG au cerut mutarea conferinței la Berlin, de la Munchen, schimbarea ordini de zi șI mărirea numărului de participanți din fiecare land. Pentru că cererile lor nu au fost acceptate, aceștia s-au retras, timp de peste 20 de ani, între reprezentanții landurilor din zona ocupată de forțe occidentale și cele ocupate de sovietici nemaiavând loc întâlniri oficiale.

Congresul reprezentanților landurilor germane s-a desfășurat în iulie 1948, la acesta participând doar reprezentanți din landurile Germaniei federale (cele trei zone din Germaia de vest – americană, franceză, britanică). Adunarea Constituantă s-a ales cu acest prilej în formula Consiliului Parlamentar, ea fiind alcătuită din reprezentanți aleși de parlamentele locale și prezenta următoarea coloratură politică: creștin-democrați – 27 de locuri, social-democrați – 27 de locuri, liberalii – 5 locuri, comuniștii, plus alte două partide mici – câte două locuri. Primarul Kolnului între 1917-1933 șI 1945-1946, Konrad Adenauer a fost ales Președintele al Consiliului, el fiind și președintele Uniunii Creștin-democrate.

Constituția RFG a fost adoptată în mai 1949. Ea era proiectată să dureze până în momentul în care Germaia își va câștiga independența și poporul german va vota o altă constituție. Statul german în formula prevăzută de Constituția din 1948 era unul provizoriu ("de tranziție"). Prevederea aceasta va fi eliminată la 31 august 1990, când Legea fundamentală a Germaniei va primi stipulații potrivit cărora libertatea poporului german șI unitatea Germanie au fost realizate, lucru care duce la scoaterea articolelor șI prevederilor referitoare la provizoratul statului german și al structurilor sale politice.

Parlamentul Germaniei este alcătuit din Bundestag – Cameră aleasă prin vot universal, secret și direct, și Bundesratul, Cameră alcătuită din reprezentanți aleși de către guvernele locale din landuri.

1. Bundestagul este ales pe o perioadă de patru ani, iar alegerea reprezentanților în această Cameră a Parlamentului german se face prin două voturi. Un vot este pentru lista de partid și celălalt pentru scrutinul uninominal. Întâietate în intrarea în Bundesag au cei care au fost câștigători în circumscripțiile uninominale, și abia apoi cei care au fot votați pe liste de partid. Partidul obține locuri în Parlament proporțional cu voturile primite pe listele depuse în circumscripțiile electorale. Pragul electoral pentru intrarea în Parlamentul german este de 5%, sau dacă a obținut cel puțin 3 deputați în circumscripții uninominale.

Deciziile Bundestagului se iau, de regulă, cu majoritate de voturi, excepție făcând cazurile expres menționate în Constituție.

Președintele Germaniei și cancelarul se aleg cu majoritate absolută, schimbarea unui articol din Constituție cerând cel puțin două treimi din voturile Bundestagului și două treimi din voturile Bundesratului.

2. Bundesratul este ales de către guvernele locale, care își trimit membri în Camera numită și Consiliul Federal. Fiecare land dispune de cel puțin trei voturi în cadrul Bundesratului. Valabilitatea votului unui land ține de exprimarea monolitică a acestuia. Dacă reprezentanții unui land în Bundesrat votează diferit, voturile nu sunt valabile. În funcție de numărul de locuitori, fiecărui land i se mai adaugă unul sau două voturi, peste minimul de trei. De exemplu, landurile care au peste patru milioane de locuitori dețin 4 voturi în Bundesrat. Landurile care au este 6 milioane de locuitori dețin 5 voturi în Camera nealeasă prin vot universal a Parlamentului german.

O hotărâre în Bundesrat se ia cu voturile a cel puțin două landuri – 3+3. În structura de putere a Parlamentului german, Bundesratul este considerat ca având funcția de echilibrare a sistemului reprezentativ. El reprezintă guvernul, dar face parte din structura parlamentului, ca o contraputere la Bundestag. El face echilibrul dintre interesele federale șI interesele fiecărui land în parte.

3. Președintele Germaniei este ales de Adunarea Federală, alcătuită din reprezentanți ai Bundestagului și din delegați ai parlamentelor locale, în număr egal cu reprezentanții Bundestagului. Puterea președintelui este contrabalansată de puterea cancelarului, în sensul că actele semnate de Președintele Germaniei au valoare juridică doar atunci cînd sunt contrasemnate de cancelarul federal sau de ministrul de resort. Președintele se alege pe o durată de 4 ani și mandatul poate fi reînnoit o singură dată. În caz de vacanță a postului, Președintele Germaniei poate fi înlocuit de Președintele Bundesratului.

4. Guvernul este compus din miniștri de resort și cancelar, care este șef al acestuia. Cancelarul este ales de Bundestag, în urma propunerii Președintelui, alegerea, apoi numirea lui de către Președinte putând-se face doar dacă un candidat la postul de cancelar a obținut o majoritate absolută de voturi. Dacă un candidat propus de Președinte nu este ales, Bundestagul poate să propună în termen de 14 zile și să aleagă cancelarul. Dacă nici în aceste condiții cancelarul nu poate fi ales, atunci se încearcă din nou scrutinul în Bundestag pentru un candidat la funcția de cancelar, Președintele fiind apoi obligat fie să numească în funcție candidatul care a obținut numărul cel mai mare de voturi, fie să dizolve Bundestagul.

Cancelarul stabilește componența guvernului. el propune miniștri care sunt numiți sau eliberați din funcție de către Președinte. Mandatul cancelarului este dependent de mandatul forului care îl alege – Bundestagul. La încetarea mandatului Camerei alese a Parlamentului german, încetează și mandatul cancelarului, el putând rămâne în funcție, la cererea președintelui, până la alegerea succesorului său.

În istoria RFG s-a întâmplat în mai multe rânduri ca pe funcția de cancelar să fie realeasă aceeași persoană, după cum și miniștri pot fi numiți din nou de cancelar atunci când își face guvernul.

Guvernul poate fi revocat, Bundestagul retrăgându-i votul de încredere. Problema pe care o ridică sistemul instituțional german este aceea că retragerea votului de încredere guvernului trebuie să coincidă majoritatea parlamentară ostilă și înțelegerea asupra viitorului cancelar, care înseamnă structura și politica noului guvern.

Când cancelarul cere votul de încredere Bundestagului șI acesta îi este respins, el poate solicita Președintelui dizolvarea Parlamentului, care se face într-o perioadă de 21 de zile. Dacă în această perioadă Bundestagul reușește alegerea unui nou cancelar cu majoritate absolută de voturi, prerogativa Președintelui de dizolvare a Camerei este anulată.”

SPD (Partidul Social-Democrat)

Un istoric al social-democrației germane este făcut de Roger Fletcher în lucrarea „Bernstein to Brandt.A short history of German Social-democracy”.

„Istoria social-democrației germane cei în ce 40 de ani de la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial e împărțită în 4 perioade: 1. anii de criză (1945-1949) când au apărut două state care au împărțit mișcarea socialistă; 2. anii Adenauer (1949-1963) când noul format SPD (Partidul Social-democrat) a avut un periplu haotic pe plan politic; 3. anii de tranziție (1963-1969) când SPD a făcut o coaliție națională; și în sfârșit anii 1969-1982, când socialișttii au fost partenerii dominanți într-o coaliție SPD-FDP (Partidul Liber-Democrat) condusă mai întâi de Willy Brandt și apoi în 1974 de către Helmut Schmidt.

Influența rusească s-a resimțit și în Germania prin personalitatea lui Walter Ulbricht, iar în 1946 autoritățile ruse s-au decis să fuzioneze KPD cu SPD într-un nou partid SED (Socialist Unity Party) pentru a întări clasa muncitoare împotriva reminescențelor fasciste.Socialiști precum Otto Grotewohl leaderul SPD Berlin au fost de acord cu această fuziune,dar de cealaltă parte, în Vest, socialiștii au fost unanim împotriva. În 1948 elementele staliniste au transformat SED într-un partid de factură rusească, excluzânz mulți social-democrați din partid.

Kurt Schumacher a văzut SPD dintotdeauna ca un partid care se adresează clasei muncitoare. Dar nu erau speranțe ca SPD să devină un partid popular atâta timp cât punea accent pe clasa muncitoare și nu coaliza cu statul, cu biserica. Sub conducerea lui Schumacher, SPD a alunecat spre partea opusă din perioada Weimar-ului.

În alegerile din 1949, după stabilirea GFR (Republica Federală Germană), SPD nu a obținut o majoritate în noul Bundestag. Schumacher datorită fanatismului său față de socialism și criticile dure aduse conservatorismului, capitalismului și Bisericii Catolice, toți acești factori au dus la o pierdere a electoratului. O altă greșeală majoră a lui Schumacher a fost refuzul de a coopera cu CDU (Partidul Creștin-Democrat).

Schimbările majore au militat împotriva SPD datorită faptului că 1/3 din populație era de religie catolică iar catolicii erau încurajați de Biserică să susțină alianța CDU-CSU (aripa Bavareză, creștin-democrată) împotrivă „socialismului ateu”. SPD a înregistrat la alegeri un procent de 29,9% iar alianșa CDU-CSU 31% , respectiv 131 și 139 de locuri în Bundestag, o proporție bună ținând cont de situația SPD.

Pentru următorii 17 ani, SPD a rămas izolat în Bonn cu toate că a participat în multe din guvernările landurilor din Bremen, Hamburg, Berlinul de Vest și Saxonia Inferioară. Konrad Adenauer era de părere că existența a două state germane separate va exclude constant posibilitatea de reunificare. Cu toate că a susținut RFG în interiorul alianței Vestice și a îmbrățișat ideea intrării RFG în Consiliul Europei în 1950, precum și în CECO (Comunitatea Cărbunelui și Oțelului) în 1952, Schumacher a pus problema referitoare la faptul că era o violare a principiului autodeterminării ca RFG să fie invitată să facă parte din Consiliul Europei deoarece acesta din urmă invitase și Saarland, o regiune pe care Franța o separase de restul Germaniei.

Schumacher s-a opus atât integrării NATO în 1955 în Bundestag cât și altor programe care erau menite să aducă o protecție de natură militară Germaniei. Propaganda CDU împotriva SPD cât și alegerile nepotrivite făcute de SPD precum continuarea politicilor de trecere în domeniu public a industriilor de bază, neținându-se cont de situația dezastruoasă din GDR, au făcut ca SPD să aibă pierderi de electorat la alegerile din 1953 și 1957.”

Se poate observa așadar un curs sinuos al partidului social-democrat, cu o istorie plină de tumult, de influențe sovietice și de lideri naționaliști și fanatici.

„La sfârșitul anilor ’50, SPD a schimbat cursul, reformarea a venit din interior Carlo Schmid, Herbert Wehner și Fritz Erler pentru a epura partidul de imaginea marxistă creată.La Bad Godesberg linia SPD a fost schimbată și reînnoită prin programe care menționau afinități creștine ale partidului, umanism cu rădăcini în filosofia clasică iar pe plan economic, pragmatism combinat cu planificare esențială și cu încrederea economia de piață pe care Erland o popularizase în anii ’50 : „competiție cât e nevoie, planificare cât e necesar” era noul slogan. SPD avea aspirații de a deveni un partid popular, partidul a acceptat în sfârșit principiul apărării naționale.Herbert Wehner, purtătorul de cuvânt al SPD, a venit în suport NATO în 1960, formându-se o coaliție bipartizană de apărare.

După cum au arătat și anii ’70, SPD a reușit să se reformeze și să devină un factor major în politica germană.

Marea coaliție creată între SPD și FDP (Free Democratic Party) s-a creat pe fondul șomajului crescut, a prețurilor ridicate, situației economico-sociale precare. În octombrie 1966 coaliția CDU-FDP s-a destrămat din cauza politicilor de taxe, discordanțe la nivelul coaliției. În decembrie 1966 Kiesinger a devenit cancelar cu Willy Brandt pe postul de vice-cancelar, astfel s-a creat coaliția SPD-CDU, care nu a fost întâmpinată cu prea mult entuziasm de membrii partidului.”

Coaliția „roșie-neagră” cum o numește William Carr dintre anii 1966-1969, a reușit să restabilizeze planul economic al Germaniei în mare parte datorită metodelor Keynesiene și prin investiția a 27 de milioane de mărci germanie în economie. Sub actul de Actele de Stabilitate și Creștere din 1967 s-a reușit o stabilizare a prețurilor și a forței de muncă, atât prin înțelegeri, acorduri la nivelul sindicatelor și uniunilor pentru o stabilizare a salariilor.

Problemele au apărut la nivelul coaliției de guvernare odată cu protestele studențești ce avea un fond bazat pe o mișcare mai largă la nivel mondial ce milita împotriva valorilor „democrației burgheze” precum și pentru intervenția americană în Vietnam. La nivel național totuși existau cerințe prin aceste manifestări de reformare a sistemului universitar. Protestele s-au încheiat la începutul anilor ’70 deoarece nu au avut un suport major din parte populației.

Carr vorbește despre destrămarea coaliției în martie 1969, atât datorită slabei influențe a Bisericii Catolice asupra votanților CDU cât și datorită creșterii suportului electoral în SPD, acesta devenind în sfârșit un partid popular iar CDU menținându-și electoratul din mediul rural. În octombrie ia naștere coaliția dintre SPD-FDP care a avut un succes nebănuit păstrând guvernarea timp de 13 ani.

„La nivelul relațiilor externe coaliția a avut un mare succes datorită în mare parte liderului Willa Brandt, iar diferențele ideologice dintre CDU și SPD au fost lăsate deoparte deoarece programele politice atât ale conservatorilor cât și ale socialiștilor au fuzionat. În 1969, Willy Brandt realizează o cooperare la toate nivelele cu GDR, fapt care nu se mai întâmplase până în acel moment. Într-o serie de acorduri între anii 1970-1972, GFR a normalizat relațiile cu Europa de Est. Acordul din august 1970 între GFR și USSR care a statutat respectarea integrității teritoriale pentru toate tările din Europa, precum și frontiera dintre GFR și GDR. În 1972 s-a semnat tratatul între cele 2 Germanii în care se statuau relațiile cordiale între cele 2 precum și respectarea independenței.”.

Probleme la nivelul coaliției SPD-FDP precizează Carr au apărut pe fondul crizei petrolului prima din 1973 și cealaltă din 1979. Rezolvările la nivel economic în cadrul coaliției alternau între keynesianism și monetarism. Menajarea crizei de către Helmut Schimdt prin restabilirea dobânzilor ridicate la nivelul Bundesbank (Banca Națională a Germaniei), Schimdt fiind și cel care l-a înlocuit pe Brandt ca și cancelar. Brandt și Schimdt și-au asumat rezolvarea unor probleme majore prin programe de revitalizare și democratizare a unei societăți apăsată de conformism și autoritarism în era Adenauer. Au fost modificate și modernizate astfel legile referitoare la familie și căsătorie, în sistemul de ajutor social s-au realizat reforme la nivelul fondurilor alocate familiilor sărace și beneficiile pentru cei cu probleme de sănătate, precum și reforme educaționale (școli și universități), în industrie reprezentarea muncitorilor la nivel de conducere pentru a le putea apăra interesele.

În 1982 coaliția s-a destrămat iar Helmut Kohl l-a înlocuit pe Schmidt, iar în 1987 la alegeri Kohl a reînnoit coaliția cu FDP, SPD pierzănd din nou majoritatea.”

Eșecurile SPD-ului ca partid de stânga și prevalența centrului și a dreptei nu a făcut decât ca social-democrația germană să-și pună întrebarea dacă a fost capabilă de guvernare precum CDU-CSU și dacă probleme economice au rezolvări prin politici socialiste spre sfârșitul secolului XX, precizează William Carr; de aici oarecum se poate concluziona că o reformare la nivelul SPD ar putea fi un mod de a reveni la guvernare și de a recupera în fața centrului și a dreptei.

CDU (Uniunea Creștin-Democrată)/CSU(Uniunea Creștin-Socială)

„A fost fondat de către diverse grupuri de catolici și protestanți, oameni de afaceri și sindicaliști precum și conservatori și moderați. Partidul merge pe o linie creștină respingând comunismul și nazismul. Membrii pledează pentru o valorile conservatoare combinată cu economia de piață, practici capitaliste și un sistem bine stabilit și puternic de ajutor social (al bunăstării). Konrad Adenauer, primul cancelar al Germaniei de Vest a văzut CDU ca un partid consevator „catch-all” (partid de mase) care va atrage majoritatea electoratului.

Este un partid național cu excepția landului Bavaria, unde nu activează spre deosebire de partidul geamăn CSU (Uniunea Creștin-Socială). Bavaria este landul cu cea mai mare concentrație de votanți conservatori din mediul rural, catolici majoritari, CSU dominând politicile din acea zonă din 1957.

CDU/CSU formează o coaliție puternică în Parlament, au candidat comun pentru postul de cancelar și au avut dintotdeauna guvernare de coaliție.

Spre sfârșitul anilor ’80 CDU/CSU a devenit o coaliție nepopulară la nivelul electoratului.Avea și o nouă provocare din partea extremei drepte Republikaner. Kohl a realizat unificarea Germaniei în 1990, CDU/CSU având parte de o victorie majoră. Costurile unificării la nivel social, economic și psihologic, coaliția suferind o pierdere a electoratului în alegerile la nivelul landurilor și la nivel local. Cu toate acestea, cancelarul Helmut Kohl a reușit să câștige alegerile naționale din 1994. Guvernarea lui Kohl a avut parte de un ansamblu de masuri positive la nivel economic pe lângă aceasta și faptul că candidatul opoziției SPD, Rudolf Scharping, fiind văzut ca fiind lipsit de convingere și suport.

Structura organizațională a CDU este un produs al evoluției partidului. În anii ’70, CDU și-a construit oraganizarea națională pentru a intra în competiție cu structura mai compactă a SPD. Membrii și veniturile partidului au crescut constant. Executivul Federal este organul executiv al CDU. Este constituit din 60 de membri, incluzând președintele de partid (ales pe 2 ani), locuri de deputați, un secretar general și un trezorier, reprezentanții legislativi ai CDU și liderul organizațiilor de partid din landuri.

Deoarece Executivul Federal este prea numeros pentru a se întâlni frecvent, un subsidiu mai mic, numit Presidium, compus din oficialii de rang înalt ai CDU, se reunesc pentru a stabili politicile partidului și pentru deciziile la nivel administrativ.

La un interval de 2 ani, CDU susține un congres la care participă câteva sute de membri active ai partidului. Kohl a fost președinte național la nivel CDU din 1973, la conducerea în Parlament din 1976 până în 1982 și continuă să conducă partidul pe postul de cancelar. Managementul partidului de către Kohl i-a oferit acestuia dominație politică la nivel CDU pe care doar Adenauer a depășit-o.

CDU menține organizații auxiliare pentru a menține nivelul de atragere a votanților și pentru a le reprezenta interesele la nivelul partidului. Statutul CDU are o listă de 7 organizații care reprezintă tinerii, femeile, muncitori, afacerile și industria, clasa de mijloc, și refugiații. Alte grupuri neoficiale există, dar cel mai puternic din aceste organizații auxiliare este cel al afacerilor și industriei. Cu toate că aceste organizații sunt legal autonome, o mare parte din membrii lor sunt și membri CDU.”

FDP (Partidul Liberal-Democrat)

“FDP este un partid mult mai mic decât CDU sau SPD, dar puterea electorală limitată maschează influența neordonată a partidului. Până în alegerile din 1994, FDP a avut cele mai proaste rezultate în alegerile naționale, în 1969 (5.8%), iar în 1983 (7%). Aceste 2 rezultate au făcut ca FDP să schimbe partenerii de coaliție. Pe lângă aceste 2 excepții, între 1949 și 1990, FDP a avut un rezultat mediu de 9,6% în alegerile naționale. Datorită rolului său de pivot în coalițiile de guvernare, FDP a avut peste 20% din posturile din cabinet în timpul guvernărilor sale.

FDP a fost creat în 1948 de către Theodor Heuss care a fost primul președinte al Republicii Federale, din 1949 până în 1959.Fondatorii partidului au dorit să reînvie tradiția liberală a partidului dinainte de cel de-al doilea Război Mondial.FDP a acordat importanță protecției legale a libertăților individuale. Spre deosebire de SPD, a susținut micii întreprinzători. La începutul anilor ’90, FDP au rămas aproape de CDU/CSU pe problemele economice și mai aproape de SPD pe probleme legate de probleme sociale și politică externă. Mulți germani văd FDP ca un partid de mijloc, care moderează politicile celor 2 partide mari.

Structura FDP este descentralizată la toate nivelurile. Partidul practice este o federație de landuri, fiecare menținându-și un grad de independență. Centrul național al partidului nu are puterea de a orchestra activitățile din landuri și instituțiile formale ale partidului, Executivul Federal, Presidiumul și congresul partidului sunt slabe. FDP a justicat această lipsă de centralizare ca fiind necesară pentru a se acomoda diferențelor din interiorul partidului, în special între conservatorii economici și liberalii sociali.FDP nu s-a dorit un partid de mase iar membrii săi au o mică influență la nivel decisional.”

Sistemul electoral al Germaniei

“La nivelul designului sistemului electoral al Germaniei, Constituția a avut 2 obiective.Primul a fost acela de a restabili sistemul de reprezentare proporțională folosit în timpul Republicii de la Weimar. Reprezentarea proporțională distribuie locurile la nivelul legislativului pe baza procentajului partidului în votul obținut.Al doilea obiectiv a fost acela de a creea un sistem cu districte după modelul Statelor Unite. De aici a apărut un sistem hibrid personalizat, de reprezentare proporțională.

În sistemul electoral german, fiecare votant are două tururi de scrutin la alegerile din Bundestag. Primul vot este distribuit unui candidat care reprezintă un district anume.Candidatul care primește voturile cele mai multe devine reprezentantul districtului.Jumătate din membrii Bundestagului sunt aleși din aceste districte. Al doilea tur este ținut pentru un partid politic anume. Aceste tururi determină partea fiecărui partid din voturi.

Primul tur este creat pentru a decrește anonimitatea unui sistem proporțional strict, dar cel de-al doilea tur determină câte locuri în Bundestag vor reveni fiecărui partid în parte. Pentru a se asigura procentajul fiecărui partid pentru district (primul tur) și pentru partid (al doilea tur), sunt adăugate locuri adiționale. Aceste locuri adiționale sunt ocupate în funcție de listelor de candidați propuși de organizația națională a partidului înainte de alegeri.

Dacă un partid câștigă mai multe locuri decât i se cuvine în al doilea tur, partidul primește acele locuri iar Bundestagul se mărește. În alegerile din 1990 și la cele din 1994 au fost situații de această natură. După alegerile din 1990, numărul total al locurilor din Bundestag a crescut de la 656 la 662.În 1994 au mai fost adăugate încă 16 locuri, această ducând la o creștere de 672 de membri în Bundestag; 12 din acele locuri au fost ocupate de CDU.

O excepție crucială a sistemului proporțional personalizat al Germaniei, este clauza celor 5 procente. Legea electorală stipulează că un partid trebuie să primească un minim de 5% din votul național, sau 3 locuri constituante, pentru a primi reprezentare în Bundestag. O excepție a fost făcută pentru Germania în algerile din decembrie 1990, cu Curtea Federală Constituțională care a impus un minim de 5% separate pentru noile și pentru vechile landuri. Cu toate acestea, un partid avea nevoie doar de 5% din voturi din partea de Veste sau de Est a Germaniei pentru a primi locuri în Bundestag.

Clauza celor 5 % a fost introdusă pentru a nu se prolifera integrarea partidelor extremiste mici precum a celor care au destabilizat Republica de la Weimar. Partidele mici rareori câștigă cele 3 locuri care le califică pentru reprezentare în Parlament. Acest fenomen rar s-a petrecut în alegerile din 1994 la nivel național. PDS (partidul democrat socialist), fost communist a câștigat 4.4% din votul național, un total insuficient pentru cele 5%.PDS a surprins întregul eșichier politic prin câștigarea a 4 districte toate în Berlinul de Est, aceasta dându-i dreptul de a avea 30 de locuri în Bundestag.

Nu există nici alegeri prealabile prin care votanții să aleagă reprezentanții partidului. Un grup mici de oficiali ai partidului nominalizează candidații pentru locurile constituante și candidații pentru landuri sunt aleși la convențiile partidelor din fiecare land ținute la 6-8 săptămâni înaintea alegerilor. Oficialii federali ai partidului nu au nici un rol în procedura de nominalizare.2/3 din candidați participă și pe liste și prin vot pentru a-și mări șansele de a câștiga un loc în legislativ. Dacă un candidat câștigă la nivel legislative, numele îi este retras de pe lista pentru land. Candidații trebuie să aibă minim 21 de ani, iar aspiranții în politică sunt dependenți de partidul care îi susține, aceștia rămânând fideli partidului din care fac parte.

Marea Britanie

Modelul Westminster (majoritar)

Acest model este caracterizat de Lijphart în zece subpuncte relevante pentru întregul sistem politic al Marii Britanii.

„concentrarea puterii executive în cabinete monocolore și cu majoritate simplă”- cabinetul este cel mai puternic organism al guvernării britanice; acesta este alcătuit din membrii partidului care deține majoritatea în Camera Comunelor, minoritatea este exclusă

acest tip de guvernare, majoritate simplă și guvern monocolor, sunt principii de bază în guvernarea majoritară (conduce în interesul unei majorități care nu este atât de însemnată, iar minoritatea este exclusă de la guvernare și automat i se impune statutul de opoziție);

Lijphart prezintă cele trei tipuri de coaliții posibile pentru sistemul majoritar (atât pentru cel monocolor cât și pentru cel de coaliție): a) „cabinetele minimal câștigătoar, care sunt „câștigătoare” în sensul că partidelee care formează cabinetul controlează majoritatea locurilor parlamentare, dar „minimal”, in sensul că nu include nici un partid care nu e necesar pentru obținerea majorității parlamentare; b) „cabinete supradimensionate, care au mai multe partide decât e necesat pentru susținerea majoritară în legislativ”; c) „cabinete minoritare sau „subdimensionate”, care nu sunt susținute de o majoritate parlamentară”; autorul precizează faptul că „cel mai majoritarist tip de cabinet este cel monocolor si minimal câștigător – adică un cabinet majoritar monocolor”;

exemple de coaliții în cadrul sistemului majoritar din Marea Britanie ar fi cel din 1940-1945 enunțat și de Lijhpart, acesta a presupus o coaliție între conservatori, laburiști și liberali sub prim-ministrul Winston Chrurchill;

„Dominația cabinetului”- Marea Britanie are un sistem parlamentar de guvernământ, „guvernul este dependent de încrederea parlamentului”

aceasta presupune un control din partea Camerei Comunelor asupra cabinetului; Lijphart precizează totuși că această relație este inversă și anume Cabinetul exercită presiune asupra Camerei Comunelor datorită majorității de care se bucură partidul majoritar prezent, așadar Cabinetul este dominant față de Parlament;

dominația executivă, precizează autorul, se datorează sistemului bipartidist existent mai mult decât sistemului parlamentar; cabinetele bazate pe coaliții sunt mai puțin dominante;

„beneficiul sistemelor bipartidiste este faptul că oferă posibilitatea de a alege între două seturi de alternative de politici publice; cel de-al doilea beneficiu e acela legat de influența moderată a partidelor deoarece cele două partide trebuie să concureze pentru atragerea electoratului de la centru și pentru aceasta trebuie să propună politici centriste.”

„sistemul bipartidist” – prezența a doua partide pe eșichierul politic (Partidul Conservator și Partidul Laburist)

„unidimensionalitatea sistemelor bipartidiste (adică există diferențe doar la nivelul politicilor socio-economice);

Separația dintre laburiști și conservatori e doar pe linie socio-economică; cu alte cuvinte, laburiștii reprezintă stângă-centrului, iar conservatorii dreapta-centrului;

electoratul este tot în aceeași măsură sedimentat (muncitorii prevalează în vot cu partidul Laburist iar clasa de mijloc cu partidul Conservator);

prezența clivajelor se face resimțită și în Marea Britanie prin clivajul religios din Irlanda de Nord legat de protestanți-catolici, iar aceste diferențe nu au relevanță pentru Marea Britanie datorită procentului scăzut al populației în această regiune;

„sistemul electoral majoritar și disproporțional” – sistemul este bazat pe metoda pluralității „winner takes all” (câștigătorul este cel care obține majoritatea voturilor sau cu cea mai mare minoritate)

sistemul produce rezultate disproporționate

disproporționalitatea metodei pluralității poate produce un învingător absolut care eșueză în încercarea de a câștiga o pluralitate a voturilor;

„pluralismul grupurilor de interese”- concentrare puterii în mâinile majorității, raport-guvern-opoziție

– competiția și conflictul specific sistemului majoritar, pluralism, deschis tuturor (presiuni din partea grupurile de interese asupra guvernului);

6. „guvernare centralizată și unitară”- autoritatea executivă locală are funcții importante, ține de guvernul central, puterile nu sunt garantate constituțional (dependență financiară de guvernul central);

7. „concentrarea puterii legislative într-un legislativ unicameral” – Parlament este compus din două camere: Camera Comunelor (vot popular) și Camera Lorzilor (nobilime ereditară)

– puterea legislativă este concentrată în Camera Comunelor, Camera Lorzilor are doar posibilitatea de a întârzia legislația cu maxim un an;

8. „flexibilitatea constituțională”- Constituție „nescrisă” – nu este un singur document care stipulează compoziția și puterile instituțiilor guvernului și drepturile cetățenilor (reprezentative din acest punct de vedere sunt și Magna Charta, Bill of Rights, Parliament Acts)

– Constituția poate fi modificată de Parlament ca orice lege, cu majoritate

normală, iar Camera Lorzilor poate amâna decizia cu maxim un an;

9. „absența controlului constituțional” – majoritatea parlamentară este cea mai înaltă autoritate sau autoritatea suverană

– posibilitatea Comunității Europene în diferite domenii de a controla, media autoritatea Parlamentului;

10. „Banca Centrală controlată de executiv” – băncile centrale sunt responsabile de politica monetară iar cele independente pentru controlul inflației și stabilizarea prețurilor

– Banca Marii Britanii nu este independentă de controlul guvernului”

Partidul Conservator

„Partidul Conservator își are originile în Tories care îl susțineau pe Duke of York (mai târziu James al VIII-lea și al II-lea) dintre anii 1671-1681. George Cannind a folosit termenul de conservator în 1820 și a fost sugerat ca nume pentru partid de către John Wilson Croker în 1830 și a fost mai târziu adoptat sub legislatura lui Robert Peel.

Partidul s-a popularizat în sec.XIX prin Lordul Derby și Benjamin Disraeli prin „Reform Act” din 1867. În 1886 partidul a format o alianță cu Liberalii sindicaliști a lui Joseph Chamberlain și sub conducerea unor lideri ca Lord Salisbury și Arthur Balfour, partidul și-a menținut puterea timp de 17 ani. A suferit o înfrângere în 1906 din partea opoziției Laburiste.

Conservatorii au avut ca aliați Liberalii în toate coalițiile guvernamentale în timpul primului Război Mondial, iar coaliția a continuat și sub conducerea primului ministru David Lloyd Geoge (cu o jumătate din liberali) până în 1922. Partidul a pierdut alegerile în 1945 în fața partidului Laburist.

În 1951 revin la putere, acceptă realitatea Partidului Laburist a „statului bunăstării” și a programului acestuia de naționalizare, cu toate că Churchill, Anthony Eden, Harold Macmillan și Sir Alec Douglas-Home au continuat să promoveze politici liberale asupra comerțului și mai puțin intervenționism statal în timp anilor ’50 și începutul anilor ’60.

După Edward Heath între 1970-1974 care a fost cel care a avut conflicte cu sindicatele muncitorești precum și meritul de a integra Marea Britanie în EEC (Comunitatea Economică Europeană), politicile conservatoare au fost împotriva integrării în orice formă federalizată a UE, acesta rămânând un punct „fierbinte” în interiorul partidului conservator și în prezent.”

„Pentru a înțelege natura conservatorismului contemporan este faptul că liderul la nivelul partidului încă joacă un rol major ca simbol. El se bucură de autonomie și autoritate în cadrul aplicării politicilor, spre deosebire de cel laburist.

A doua caracteristică de observat legat de conservatori și valorile acestora precum și politicile lor este cea legată de faptul că sunt forțe reactive și nu inovative la nivel politic. Formularea lui Burke asupra valorilor tradiției și continuității vieții politice a Marii Britaniim au fost excese ale Revoluției Franceze.

În secolul XX este important de observat centrul dezbaterii politice și anume probleme legate de spațiul domestic, social și economic, teme ale stângii politice iar pe de altă parte influența stângii politice asupra politicilor și reformării partidului conservator. Între 1945-1970, introducerea pe agenda politică de către laburiști a conceptului de „stat al bunăstării”. A existat o continuitate și o complementaritate în perioada post-război din partea celor două partide asupra „statului bunăstării”; continuitate și aplicabilitate. Conservatorii nu au crezut în „statul bunăstării” precum laburiștii dar au folosit conceptul pentru propagandă electorală.

În cadrul partidului conservator temele de bază predomină: biserica, proprietatea, suportul pentru aristocrație (prezența în număr mare a conservatorilor în Camera Lorzilor), interesul național, interesul pentru relațiile internaționale în sens expansionist și politici cu privire la investiții în tehnică militară, în sistemul de apărare la nivel național, o mare parte din membrii parlamentului sunt foști ofițeri ai armatei în contrast cu partidul Laburist care are un interes scăzut față de politicile de apărare și are un număr scăzut de membri ai parlamentului ex-ofițeri.

O altă caracteristică majoră a conservatorilor moderni este cea referitoare la natura organică asupra societății. Unii se autodenumesc Tory și nu conservatori, conservatorismul fiind reacționar iar tory fiind reformist. Reformiștii subscriu lui Disraeli care a scos în evidență nu doar faptele referitoare la efectele devastatoare ale industrializării și toleranța asupra sărăciei, dar a subliniat și rolul votului clasei muncitoare.”

Partidul Conservator a fost dominat după anii ’90 de o decădere la nivel popular datorită scandalurilor din interiorul partidului, cazul lui John Major, precum și datorită politicilor înaintate de acesta cu un succes scăzut la nivelul populației Marii Britanii, spre deosebire de Partidul Laburist. Prezența majoră a membrilor Partidului Conservator în Camera Lorzilor nu face decât să creeze o reputație partidului în sine iar constructele morale ale conservatorilor au fost diminuate de scandaluri din interiorul partidului ceea ce a făcut ca acesta să piardă din susținerea electorală, acesta fiind doar unul din factorii care au contribuit la o „decădere” în popularitate. Un alt factor au fost politicile Partidului Laburist care a reușit să-și atragă electoratul spre centru-stânga prin politici sociale și statuarea principiilor celei „de-a treia căi” formulate de Anthony Giddens și de imaginea reformată a partidului prin „New Labour”.

Partidul Laburist

„În Marea Britanie, Partidul Laburist a fost și este reprezentantul major al curentului social-democrat.În 1981, a suferit o perioadă de secesiune datorită „Bandei celor 4” – Roy Jenkins, David Owen, Shirley William și Bill Rodgers care și-au anunțat intențiile la Declarația de la Limehouse în 25 ianuarie, iar 2 luni mai târziu au creat un nou partid social-democrat.

Puterea partidului Laburist a fost obținută în 1945 și s-a crezut că va putea acționa ca o a 3-a forță pe plan internațional între Washington și Moscova. Pe plan local, guvernarea lui Clement Atlee între 1945-1951 a fost cea mai energică din toate administrațiile post-război din Marea Britanie.

Expansiunea rapidă a politicilor sociale, cea mai notabilă fiind crearea unui serviciu Național de Sănătate, a intrării în domeniul public, al statului a utilităților publice și a transporturilor, astfel formându-se o economie mixtă, programele de naționalizare etc.

Creșterea influenței sindicatelor din perioada Wilson între anii 1963-1966 și 1966-1970 a dus la tensiuni la nivelul conducerii partidului și a aparatului partidului. Tensiunile s-au manifestat în perioada administrației Wilson dintre anii 1974-1976 și a administrației Callaghan 1976-1979; a fost exacerbată în momentul în care Callaghan a încercat să conlucreze cu sindicatele în privința serviciilor de sănătate, aceasta degenerând în „iarna neînțelegerilor” (1978-1979) care nu a făcut decât ca Partidul Laburist să piardă suportul electoral și să piardă guvernarea.

În 1981 au fost făcute schimbări la nivelul regulilor alegerilor în cadrul Partidului Laburist și a liderului partidului, la conferința de la Wembley din de pe 24 ianuarie din acel an. Prin această conferință s-a hotărât practic că sindicatele și organizațiile intra-parlamentare aveau ultimul cuvânt. Pe acest fond au apărut diferite divergențe, fervori extremiste, de natură socialistă, etc. S-ar putea spune că pe de o parte social-democrația suedeză își „exmatriculase” trotskiștii din organizațiile de tineret, iar Comitetul Național Executiv al Partidului Laburist votase 15 la 12 pentru numirea pe postul de lider al organizației de tineret a Partidului Laburist, unui troțkist.

O întrebare crucială care se punea era dacă era mai bine să lupți cu elementele noi prin procedurile democratic din interiorul partidului sau din exteriorul lui. Această separare a făcut ca social-democrații să piardă suportul sindicatelor, fiind pe spectrul de dreapta al democrației socialiste, aceștia au coalizat cu Liberalii în vederea câștigării alegerilor.”

„În alegerile din 1983, laburiștii au suferit o înfrângere majoră cu doar 28 % din voturi, având rata cea mai scăzută din 1918. Michael Foot a demisionat și a fost înlocuit de Neil Kinnock, care s-a dovedit a fi pragmatic și a reușit să ducă partidul spre centru, interzincând grupurile de stânga, precum și retragerea din EEC și din NATO. Acesta a mai făcut o modernizare a partidului prin Peter Mandelson ca și Director pentru Comunicare la nivelul Partidului Laburist.

La alegerile dn 1987, partidul a fost din nou învins, dar a restabilit rolul de partid de opoziție a conservatorilor și a câștigat 20 de locuri în Parlament, reducând majoritatea conservatorilor la 102 din 143 în 1983. Are loc o reorganizare a partidului prin disoluția aripei de tineret a partidului, existând suspiciuni asupra unor grupuri militante de extremă în interiorul ei. O altă caracteristică a reorganizării a fost o centralizare a structurii de comunicare, o mai mare flexibilitate asupra conducerii de a determina politicile, de a reacționa la evenimente și de a direcționa resursele.

În acest timp Partidul Laburist a pus accent pe abandonarea politicilor de taxare progresivă și naționalizare de factură socialistă; aceste reconsiderări dorindu-se a fi semne de îndreptare spre centru eșichierului politic. Partidul Laburist a devenit totodată și pro-european, susținând acțiunile ce duceau spre integrarea în Uniunea Europeană.

Conducerea lui Smith a Partidului Laburist a dus din nou la conflicte în interiorul partidului între cei de stânga și cei considerați ca „modernizatori”. La conferința din 1993, Smith a schimbat cu succes regulile partidului și a diminuat influența sindicatelor asupra selecției candidaților pentru Parlament prin sistemul OMOV (one member one vote), aceasta doar după un discurs fervent ținut de John Prescott.

John Smith a murit subit în mai 1994 pe fondul unui infarct, iar succesorul lui preluând conducerea partidului. Cu 57% din voturi, Tony Blair a câștigat în fața lui John Prescott și Margaret Beckett.

„New labour” este o alternativă de branding la numele Partidului Laburist, care datează de la o conferință ținută de Partidul Laburist în 1994, sloganul „New Labour, New life for Britain”. Peter Mandelson a fost o figură marcantă în promovarea acestui slogan și cu autoritate de netăgăduit în cadrul partidului după moartea lui John Smith. Numele este folosit de partid dar și de comentatori politici și de media precum și de Conservatori prin campania din 1997 intitulată „New Labour, New Danger”. Preponderența numelui pe plan public a coincis și cu îndreptarea partidului spre centru, proces început de Kinnock, iar „Old Labour” este uneori folosit de comentatori pentru a descrie membrii cu tentă de stânga și cu relații strânse la nivelul sindicatelor.

Tony Blair, Gordon Brown, Peter Mandelson,Anthony Giddens și Alastair Campbell sunt recunoscuți ca „arhitecți” ai „New Labour”. Au fost printre cei mai proeminenți susținători în reformarea social-democrației europene din timpul anilor ’90, cunoscută și sub numele de „a treia cale”. Cu toate că această politică a fost avantajoasă pentru Partidul Laburist, în ochii electoratului britanic a avut un impact negativ asupra susținătorilor vechi ai partidului, prin această politică partidul distanțându-se de idealurile socialismului în schimbul politcilor de piața liberă .

„Modernizarea” partidului Laburist și nepopularitatea lui John Major la guvernare, precum și o campanie bine condusă de relații publice, a mărit șansele partidului Laburist la „Anglia de mijloc”. Partidul a câștigat alegerile din 1997 cu o majoritate de 179 de locuri în Parlament.Această victorie a fost secondată de alte succese electorale precum cea din 2001 și cea din 2005, numele pierzându-și din prestanță. ”New Labour” nu are un statut oficial dar rămâne un mod de a distinge între modernizatori și membrii tradiționaliști ai partidului, „Old Labour”.”

Sistemul electoral

Sistemul electoral al Marii Britanii este de natură bipartidistă, se bazează pe sistemul „primul clasat câștigă” atât pentru alegerile locale cât și pentru cele generale.

Lijphart consideră că sistemele bipartidiste tind să devină unidimensionale, programele, politicile tind să difere asupra unei singure dimensiuni, socio-economică. Principala diferență care îi separă pe conservatori de laburiști este coordonata socio-economică. Conservatorii sunt reprezentanții dreptei-centrului iar laburiștii stânga-centrului. Votanții sunt de aceeași natură și anume clasa muncitoare susține candidații laburiști iar votanții clasei mijlocii, candidații conservatori. Liberalii și democrații din perspectiva dimensiunii socio-economice ocupând un loc de centru.

Distincția protestanți-catolici din Irlanda de Nord separă drastic partidele și susținătorii lor, dar populația Irlandei de Nord ocupă mai puțin de 3 procente din populația Marii Britanii iar diferențieri religioase de această natură nu sunt relevante pentru Anglia , Scoția și Țara Galilor. Singura percepție, precizează Lijphart, referitor la sistemul unidimensional britanic privind problemele de politică externă, apartenența Marii Britanii la Comunitatea Europeană, au constituit o sursă de diferențiere în interiorul și între partidele Conservator și Laburist.

Sistemul electoral britanic bazat pe primul clasat învinge tinde să creeze disproporționalități. Exemplul lui Lijphart este cel referitor la Partidul Laburist care a câștigat majoritatea parlamentară absolută, adică 319 din 635 de locuri, cu numai 39,3 % din voturi la alegerile din octombrie 1974, liberalii 13 locuri cu 18,6% din voturi, aproapte jumătate din voturile laburiștilor. În cele 5 alegeri din 1979 până în 1997, partidul învingător a obținut clar majoritatea locurilor dar neavând mai mult de 44 la sută din voturi. Douglas W. Rae (1967, p.74) numește corect „majorități fabricate” create artificial de sistemul electoral, din pluralitățile votului..

Sistemul electoral disproporțional s-a dovedit dezavantajos mai ales pentru liberali și liberal-democrați, care, ca urmare militează pentru introducerea unor forme de reprezentare proporțională (RP).S-a adoptat reprezentarea proporțională la alegerile din 1997 când noul cabinet al lui Tony Blair a decis că pentru alegerea reprezentanților britanici în Parlamentul European se va folosi sistemul RP, aducând Marea Britanie în aceeași linie cu toate statele membre ale UE.S-a constituit o comisie consultativă pentru sistemele de vot, prezidată de fostul ministru Lordul Jenkins, pentru a propune modificări ale sistemului electoral, inclusiv posibilitatea RP în Camera Comunelor.Principiul proporționalității conchide Lijhpart, nu mai este anatemizat.Graham Wilson subliniază că cele 2 partide au o lungă istorie în susținerea reformelor majoritare, dar numai până ajung la putere; după aceea „revin asupra schimbărilor, cum e reforma electorală, care ar lucra în dezavantajul lor.”.

Concluzii

Pe parcursul acestei lucrări am stabilit punctele de referință ale celor două doctrine, respective conservatorismul și social-democrația. Prima parte a lucrării prezintă ideile cheie ale doctrinelor menționate, stabilind punctele de referință ale fiecăreia, iar partea practică a vizat analiza propriu-zisă a aplicabilității lor pe cele două state alese pentru studiul de caz, Marea Britanie și Germania.

Testarea ipotezelor enunțate în introducerea lucrării a presupus analiza empirică a sistemelor de partide, a sistemelor electorale și a programelor politice din țările care fac obiectul acestui studiu.

Social-democrația a apărut în contextual socio-politic al statelor europene ca o reacție la liberalism și conservatorism. În Marea Britanie mișcarea cartistă și laburistă reprezintă cea mai veche formă de organizare politică ce definește apărarea intereselor muncitorilor. Reacția cea mai pregnantă pe care Partidul Laburist a avut-o a fost în jurul primului Război Mondial, moment în care Partidul Liberal a fost scos din competiția pentru putere. Social-democrații au reacționat pe fundalul regresiei economice provocate de război, propunând programe sociale care să sprijine populația, grav afectată de șomaj și creșterea galopantă a inflației.

Partidul conservator a trebuit să se adapteze la noile realități la nivel social, preluând de asemenea de la social-democrați politici care i-au ajutat în mesajul propagandistic și în acapararea electoratului. Aplicarea politicilor de după cel de-al doilea Război Mondial de către laburiști a vizat reconstrucția la nivel social, economic și politic. Reconstrucția întregii Europe s-a produs cu ajutorul S.U.A prin implementarea planului Marshall, constituindu-se în anii ’50 CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului), o organizație ce viza alăturarea statelor vest-europene în vederea ajutorului reciproc.

Anii ’60-’70 sau fost marcați de stabilitate, lucru ce reiese și din noua direcție pe care Partidul Conservator din Marea Britanie și Partidul Social-Democrat din Germania au adoptat-o. Această direcție se traduce prin noile influențe economice pe care le-au primit. Este vorba despre influențele liberalismului economic asupra programului politic: refuzul, celor două partide de a mai promova politici sociale și de impune un nou mod de guvernare, neintervenționist și antietatist.

Politicile adoptate de laburiștii britanici în perioada de după cel de-al doilea Război Mondial s-au constituit prin acțiunile primului-ministru Clement Atlee care a avut politici de reconstrucție economică precum crearea unui stat al bunăstării puternic “cradle to grave” – în cuvintele lui Clement Atlee -, prin politici de naționalizare a industriei, a Băncii Naționale a Marii Britanii, a sistemului de transporturi, a oțelului, cărbunelui etc.

Conservatorii pe de altă parte au avut un fond de politici sociale moștenit de la Partidul Laburist pe care le-au susținut în marea lor majoritate pe parcursul guvernării lor. Conservatorii și-au schimbat atitudinea odată cu accederea la guvernare în anii ’70, în special prin noua poziție asumată de Margaret Thatcher cu privire la practica economică. Au susținut politici de scădere a inflației prin introducerea cotei unice de impozitare, însă fenomenul șomajului a crescut simțitor. Acest lucru nu a oprit continuarea acestor politici, deși Marea Britanie a fost afectată în acest timp de grevele muncitorilor din domeniul minier. Thatcher a continuat să susțină privatizarea marilor întreprinderi, încercând astfel să reducă influența sindicatelor.

Tradiția social-democrată germană în privința reformelor începe odată cu Otto von Bismarck, primul cancelar al Germaniei. Deși inițial acesta interzisese Partidul Socialist din Germania, cancelarul a fost primul lider politic la nivel mondial care a introdus politici sociale ce privesc clasa muncitoare. Reformele pe care le-a susținut se încadrau în recunoașterea anumitor drepturi pentru clasa muncitoare, care până în acel moment nu fuseseră instituite. Bismarck a vizat Legea asigurărilor de sănătate din 1883 pentru muncitori, recunoașterea drepturilor muncitorilor de a beneficia de concediu medical în cazul accidentelor de muncă. Pe de altă parte, a fost introdus sistemul de pensii pentru persoane în vârstă și pentru persoane cu dizabilități.

Cele mai importante partide politice din Germania sunt: SPD (Partitdul Social-Democrat), CDU/CSU (Uniunea Creștin Democrată), FDP (Partidul Liber Democrat). Conservatorii din Germania sunt reprezentați prin Uniunea Creștin Democrată. Dacă inițial Uniunea Creștin-Democrată reprezenta cu precădere interesele zonei rurale și a popoulației de rit catolic, aceasta s-a transformat pe parcurs într-un partid ce apără interesele clasei întreprinzătorilor și a oamenilor de afaceri. Uniunea Creștin-Democrată a avut o evoluție majoră în Germania prin menținerea guvernării timp de 14 ani (1949-1963) sub Konrad Adenauer care a avut o politică de expansiune politică a țării precum și prin personalitatea sa de factură autoritaristă. Anii ’80 au marcat Germania și CDU prin adoptarea de politici similare cu cele ale conservatorilor din Marea Britanie și S.U.A (respective Thatcher și Reagan).

SPD-ul german este caracterizat de o reformare la nivel ideologic și politic, de o îndepărtare de partea socialistă prin liderul Willy Brandt care a adus un nou suflu guvernării social-democrate prin reconcilierea cu partea de Est a Europei precum și politici interne de stabilizare a prețurilor, a inflației și scăderea ratei șomajului. Alte politici implementate au fost cele legate de sindicate și de reprezentarea intereselor acestora.

Alternarea acestor guvernări atât în Marea Britanie cât și în Germania reliefează complementaritatea la nivel doctrinar a social-democrației și conservatorismului. Cele două doctrine sunt complementare datorită politicilor aplicate (continuarea politicilor social-democrate de către conservatori), datorită alternării guvernărilor în special în Marea Britanie dar și în Germania, datorită programelor adoptate la nivel social de către conservatori, influența social-democrată fiind vizibilă în ambele state dar cu precădere în Marea Britanie.

Doctrina conservatoare și cea social-democrată s-au continuat una pe cealaltă la nivel socio-politic, conservatorismul a adoptat o latură socială prin continuitatea politicilor social-democrate, a programelor de factură sociale adoptate de către aceștia, prin încercarea de acaparare a electoratului prin reformarea părții sociale a partidului, îndreptarea spre majoritatea claselor sociale și accentual pe mai multă transparență.

Limitele acestei lucrări vizează în primul rând faptul că studiul de caz pe Marea Britanie și Germania nu se aplică și altor state, acestea având particularități specifice fiecăruia dintre ele. Acestă limită un permite astfel o precizare clară a manifestării celor două doctrine, cu excepția statelor care au făcut obiectul studiului de față.

A doua limită este cea referitoare la dimensiunile abordate în lucrare și anume faptul că am încercat să acopăr și dimensiunile de natură economică, politică și socială pentru a avea o privire de ansamblu asupra doctrinelor și asupra celor două state din cadrul studiului de caz. Unele elemente nu au putut fi acoperite, deoarece acest studiu nu este unul de natură exhaustivă.

A treia limită se referă la detalierea doctrinei neoconservatoare. Nu am tratat îndeaproape acest aspect al conservatorismului deoarece materialele teoretice un au fost suficiente, iar neoconservatorismul reprezintă mai degrabă o doctrină ce se găsește cu precădere în S.U.A. În lucrarea de față am insistat și tratat perspectiva europeană a conservatorismului.

A patra limită idenificată rezidă în faptul că unele explicații ale doctrinelor în cauză le-am considerat a fi irelevante venind din partea mea, deoarece teoreticienii care au scris pe această temă au detaliat în ansamblu și dintr-un punct de vedere avizat.

Bibliografie

Burke, Edmund, Reflecții asupra Revoluției din Franța, ed. Nemira, București, 2000;

Ball, Terence și Dagger, Richard, Ideologii politice și idealul democratic, ed. Polirom, 2000;

Frigioiu, Nicolae, Social-democrația europeană în secolul XX, ed. Institutului de Teorie Socială, București, 1998;

Giddens, Anthony, A treia cale. Renașterea social-democrației, ed. Polirom, București, 2001;

Fletcher, Roger & Willy Brandt, Bernstein to Brandt. A short history of German Social-democracy, Oxford University Press, 1987;

Karpinski, Jakub, Abcu-ul democrației, ed. Humanitas, București, 1993;

Keynes, John Maynard, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor și a banilor, București, ed. Științifică, 1970;

Layton-Henry, Zig, The Character of Modern British Conservatorism, St. Martin’s Press, New York.

Lijphart, Arend, Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în 36 de democrații, ed. Polirom, Iași, 2006;

Marx, Karl și Engels, Friedrich, Manifestul partidului comunist, ed. Nemira, București;

Miller, David, Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, ed. Humanitas, București, 2006;

Mungiu-Pippidi, Alina, Doctrine politice. Concepte universale și realități românești, ed. Polirom, Iași, 1998;

Nica, Constantin, Opțiunea neoliberală, ed. Institutului de Teorie Socială, București, 1997;

Pierson, Paul, The New Politics of the Welfare State, Bremen, Zentrum fur Sozialpolitik, Universitat Bremen, 1995;

Țăranu, Andrei, Doctrine politice moderne și contemporane, ed. Fundației Pro, București, 2005;

Vincent, Andrew, Modern political ideologies, Oxford, UK; Cambridge, USA Blackwell, 1992;

Willets, David, Modern Conservatism, Penguin Books, London, 1992.

William Carr, Democratic socialism in the contemporary world in Roger Fletcher & Willy Brandt, Bernstein to Brandt.A short history of German Social-democracy, Oxford University Press, 1987

Resurse internet

http://en.wikipedia.org/wiki/Labour_Party_(UK)

http://www.germanculture.com.ua/library/facts/bl_federalism.htm

http://www.germanculture.com.ua/library/facts/bl_fdp.htm

http://en.wikipedia.org/wiki/Welfare_state

http://en.wikipedia.org/wiki/One_Nation Conservatism#Modern_revival.3F

http://en.wikipedia.org/wiki/Thatcher

http://en.wikipedia.org/wiki/History_of_the_Conservative_Party

http://en.wikipedia.org/wiki/Conservative_Party_(UK)

http://www.parliament.uk/commons/lib/research/rp2003/rp03-084.pdf –

Leeke, Matthew; Sear, Chris and Gay, Oonagh, Research Paper 03/84 Parliament and Constitution Centre, House of Commons Library, 2003.