Conservarea Biodiversitatii Speciilor de Plante Rare Si Periclitate cu Disparitia Prin Metoda Inmultierii In Vitro

ANEXE: legislația privind conservarea ariilor protejate în [NUME_REDACTAT] de urgență a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 49/2011

Text în vigoare începând cu data de 16 aprilie 2011

REALIZATOR: COMPANIA DE INFORMATICĂ NEAMȚ

Text actualizat prin produsul informatic legislativ LEX EXPERT în baza actelor normative modificatoare, publicate în [NUME_REDACTAT] al României, Partea I, până la 13 aprilie 2011.

Act de bază

#B: Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2007

Acte modificatoare

#M1: Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 154/2008*

#M2: Legea nr. 329/2009

#M3: [NUME_REDACTAT] nr. 1432/2009

#M4: Legea nr. 49/2011

Actele normative marcate cu asterisc (*) sunt în prezent modificate, abrogate sau respinse și modificările efectuate prin aceste acte normative asupra Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2007 nu mai sunt de actualitate.Modificările și completările efectuate prin actele normative enumerate mai sus sunt scrise cu font italic. În fața fiecărei modificări sau completări este indicat actul normativ care a efectuat modificarea sau completarea respectivă, în forma #M1, #M2 etc. #CIN

NOTĂ:

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2007 a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 49/2011

(#M4). #B

Având în vedere necesitatea și urgența compatibilizării depline a legislației naționale cu cea a [NUME_REDACTAT] în domeniul protecției naturii și ținând cont de faptul că prevederile Directivei 79/409/CEE privind conservarea păsărilor sălbatice și ale Directivei 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună sălbatice trebuie transpuse în legislația națională, iar pentru aplicarea [NUME_REDACTAT] (CE) nr. 348/81 privind regulile comune pentru importul produselor derivate din balene sau din alte cetacee, a [NUME_REDACTAT] (CE) nr. 3.254/91 privind interzicerea utilizării capcanelor de picior și a importului de blănuri și produse obținute din animale capturate prin utilizarea capcanelor de picior sau a altor tipuri de capcane care nu sunt conforme cu standardele internaționale și a [NUME_REDACTAT] (CE) nr. 338/97 privind protecția speciilor de floră și faună sălbatică prin reglementarea comerțului cu acestea, cu modificările și completările ulterioare, trebuie creat cadrul instituțional și sancțiunile pentru încălcarea prevederilor conținute în acestea. Având în vedere că potrivit angajamentelor asumate de România prin documentul de poziție complementar – capitolul 22 "Mediu", pentru domeniul "protecția naturii" nu există perioade de tranziție, transpunerea și implementarea prevederilor comunitare trebuind să fie depline la data aderării, luând în considerare faptul că statelor membre le sunt aplicate sancțiuni în cazul transpunerii incomplete sau al implementării neconforme a prevederilor comunitare, în temeiul art. 115 alin. (4) din [NUME_REDACTAT], republicată.

[NUME_REDACTAT] adoptă prezenta ordonanță de urgență

LEGE Nr. 389 din 19 octombrie 2006 pentru ratificarea Convenției-cadru privind protecția și dezvoltarea durabilă a Carpaților, adoptată la Kiev la 22 mai 2003

EMITENT: PARLAMENTUL ROMÂNIEI

PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 879 din 27 octombrie 2006

[NUME_REDACTAT] adoptă prezenta lege.

ART. 1

Se ratifică Convenția-cadru privind protecția și dezvoltarea durabilă a Carpaților, adoptată la Kiev la 22 mai 2003 și intrată în vigoare la 4 ianuarie 2006, semnată de [NUME_REDACTAT] la data de 22 mai 2003.

ART. 2 Cu ocazia depunerii instrumentului de ratificare, [NUME_REDACTAT] este autorizat să formuleze următoarea rezervă:

"[NUME_REDACTAT] consideră sintagma regiunea Carpați, din articolul 1 paragraful 1 al Convenției-cadru privind protecția și dezvoltarea durabilă a Carpaților, ca desemnând zona montană carpatică, aceasta fiind delimitată, pe teritoriul României, în conformitate cu criterii fizico-geografice, biologice, socioeconomice, legate de posibilitățile de utilizare a terenului și modalitățile de raportare a populației locale la condițiile fizice specifice ale mediului înconjurător, precum și cu criteriile [NUME_REDACTAT] privind delimitarea regiunilor biomontane, stabilite în baza Directivei 92/43/CE privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună sălbatică. Astfel, sintagma regiunea Carpați, din articolul 1 paragraful 1 al Convenției-cadru privind protecția și dezvoltarea durabilă a Carpaților, semnată la Kiev la 22 mai 2003, desemnează pe teritoriul [NUME_REDACTAT] Carpați cu depresiunile intramontane, fără a include [NUME_REDACTAT] și dealurile subcarpatice, conform hărții prevăzute în anexă."

ART. 3 Anexa prevăzută la art. 2 face parte integrantă din prezenta lege.

Această lege a fost adoptată de [NUME_REDACTAT], cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (2) din [NUME_REDACTAT], republicată.

PREȘEDINTELE CAMEREI DEPUTAȚILOR

BOGDAN OLTEANU

p. PREȘEDINTELE SENATULUI,

TEODOR VIOREL MELEȘCANU

CONVENȚIA-CADRU

privind protecția și dezvoltarea durabilă a [NUME_REDACTAT], cunoscând faptul că Carpații reprezintă o bogăție naturală unică de mare frumusețe și valoare ecologică, un important rezervor al biodiversității, zona din care izvorăsc râuri principale, un habitat și un refugiu esențial pentru numeroase specii periclitate de plante și animale și zona naturală cea mai extinsă acoperită de păduri virgine din Europa, și conștiente de faptul că Carpații constituie un important mediu ecologic, economic, cultural, de agrement și de viață în inima Europei, folosit de numeroase popoare și țări, fiind conștiente de importanța și valorile ecologice, culturale și socioeconomice ale regiunilor montane, fapt ce a determinat [NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT] să declare anul 2002 ca [NUME_REDACTAT] al Munților, recunoscând importanța regiunilor montane așa cum este specificată în cap. 13 (Dezvoltarea durabilă a munților) din Declarația privind mediul și dezvoltarea (Agenda 21, Rio de Janeiro, 1992) și în Planul de implementare a întâlnirii mondiale la vârf pentru dezvoltare durabilă, reamintind Declarația pentru mediu și dezvoltare durabilă în zona carpato-danubiană, adoptată la Întâlnirea la vârf pentru mediu și dezvoltare durabilă în zona carpato-danubiană (București, 2001), luând în considerare principiile și prevederile pertinente specificate în instrumentele juridice de mediu relevante în materie, strategiile și programele, la nivel global, regional și subregional, având ca scop asigurarea unei implementări efective a unor instrumente existente, cum ar fi cele de mai sus, și bazându-se pe alte programe internaționale, recunoscând că Carpații constituie mediul de viață pentru populația locală și fiind conștiente de contribuția populației locale la dezvoltarea socială, culturală și economică durabilă și pentru păstrarea cunoștințelor tradiționale în Carpați, cunoscând importanța cooperării subregionale pentru protecția și dezvoltarea durabilă a Carpaților în contextul procesului "un mediu pentru Europa", recunoscând experiența câștigată în cadrul Convenției pentru protecția Alpilor (Salzburg, 1991) ca un model de succes pentru protecția mediului și dezvoltarea durabilă a regiunilor montane, oferind o bază solidă pentru noi inițiative de colaborare și pentru întărirea cooperării între statele Alpine și Carpatice, fiind conștiente de faptul că eforturile de protejare, menținere și administrare durabilă a resurselor naturale ale Carpaților nu pot fi realizate de către o singură țară și necesită cooperare regională, precum și de valoarea sporită a cooperării transfrontiere pentru asigurarea coerenței ecologice, au convenit asupra celor ce urmează:

ART. 1

Delimitarea geografică

1. Convenția se referă la regiunea Carpați (denumită în continuare Carpați) care va fi definită de Conferința părților.

2. Fiecare parte contractantă poate extinde aplicarea prezentei convenții și a protocoalelor la aceasta la părți adiționale din teritoriul lor național, prin transmiterea către depozitar a unei declarații, cu condiția ca aceasta să fie necesară pentru implementarea prevederilor prezentei convenții.

ART. 2

Obiective și principii generale

1. Părțile vor urmări realizarea unei politici cuprinzătoare și vor coopera pentru păstrarea și dezvoltarea durabilă a Carpaților, printre altele și în vederea îmbunătățirii calității vieții, întăririi economiei și comunităților locale și conservării valorilor naturale și moștenirii culturale.

2. Pentru atingerea obiectivului la care se face referire în paragraful 1, părțile vor lua măsuri corespunzătoare în domeniile prevăzute în art. 4 – 13 din prezenta convenție, prin promovarea:

a) principiilor precauției și prevenirii; b) principiului "poluatorul plătește"; c) participării publicului și implicării factorilor interesați; d) cooperării transfrontiere; e) gospodăririi și planificării integrate a resurselor terestre și de apă; f) unei abordări programatice; și g) unei abordări ecosistemice.

3. Pentru realizarea obiectivelor prevăzute în prezenta convenție și pentru asigurarea implementării lor, părțile pot, dacă este necesar, să elaboreze și să adopte protocoale.

ART. 3 Gospodărirea integrată a resurselor terestre

Părțile trebuie să promoveze gospodărirea integrată a resurselor terestre, astfel cum este definită în cap. 10 din Agenda 21, prin dezvoltarea și implementarea instrumentelor potrivite, cum ar fi planurile de gospodărire integrată, referitoare la domeniile prezentei convenții.

ART. 4 Conservarea și utilizarea durabilă a biodiversității și a diversității peisajelor

1. Părțile vor urmări să realizeze politici având ca scop conservarea, utilizarea durabilă și refacerea diversității biologice și a peisajelor în Carpați. Părțile trebuie să întreprindă măsuri adecvate pentru asigurarea unui nivel ridicat al protecției și utilizării durabile a habitatelor naturale și seminaturale, a continuității și conectivității acestora și a speciilor de floră și faună care sunt caracteristice regiunii, în special pentru protecția speciilor amenințate, a speciilor endemice Carpaților și a carnivorelor mari.

2. Părțile vor promova susținerea adecvată a habitatelor seminaturale, restaurarea habitatelor degradate și vor susține dezvoltarea și implementarea planurilor de gospodărire relevante.

3. Părțile vor urmări aplicarea măsurilor de prevenire a introducerii speciilor străine și eliberării organismelor modificate genetic ce amenință ecosistemele, habitatele sau speciile, controlul sau eradicarea lor.

4. Părțile vor dezvolta și/sau promova sisteme de monitorizare compatibile, vor coordona inventare regionale ale speciilor și habitatelor, vor coordona cercetarea științifică și interconectarea lor.

5. Părțile vor coopera în realizarea Rețelei ecologice carpatice ca parte constitutivă a Rețelei ecologice paneuropene, în stabilirea și sprijinirea Rețelei carpatice pentru arii protejate, precum și pentru îmbunătățirea conservării și gestionării durabile în afara ariilor protejate.

6. Părțile vor lua măsuri adecvate pentru integrarea obiectivelor de conservare și utilizare durabilă a diversității biologice și a peisajelor în cadrul politicilor sectoriale, cum ar fi agricultura montană, silvicultura montană, gospodărirea bazinelor râurilor, turismul, transportul și energia, industria și activitățile miniere.

ART. 5 Planificarea teritoriului

1. Părțile vor urmări politicile de planificare a teritoriului în vederea dezvoltării durabile a Carpaților, care vor lua în considerare condițiile ecologice și socioeconomice specifice Carpaților și ecosistemelor montane ale acestora, furnizând beneficii pentru comunitățile locale.

2. Părțile vor avea ca scop coordonarea pentru planificarea teritoriului în zonele de frontieră, prin dezvoltarea programelor și politicilor de planificare teritorială transfrontiere și/sau regionale, îmbunătățind și sprijinind cooperarea dintre instituțiile relevante regionale și locale din Carpați.

3. În dezvoltarea acestor politici și programe de planificare a teritoriului, o atenție specială trebuie acordată, printre altele:

a) transportului transfrontalier, infrastructurii și serviciilor de telecomunicații și energie; b) conservării și utilizării durabile a resurselor naturale; c) planificării coerente a localităților și a teritoriului din zonele de graniță;

d) prevenirii impactului transfrontalier al poluării; e) planificării integrate a utilizării terenului și evaluărilor impactului asupra mediului.

ART. 6 Gospodărirea integrată și durabilă a apei/bazinelor hidrografice

Luând în considerare particularitățile hidrologice, biologice, ecologice și alte particularități ale bazinelor râurilor de munte, părțile:

a) vor lua măsuri adecvate pentru promovarea politicilor care integrează utilizarea durabilă a resurselor de apă cu planificarea utilizării terenurilor și vor urmări aplicarea de politici și planuri bazate pe o abordare integrată a administrării bazinelor râurilor, recunoscând importanța gestionării prevenirii și controlului poluării și inundațiilor, și reducerea fragmentării habitatelor de apă; b) vor dezvolta politici care au ca scop gospodărirea durabilă a resurselor de apă de suprafață și subterane, asigurând o aprovizionare adecvată cu apă de suprafață și subterană de bună calitate, necesară pentru utilizarea durabilă, echilibrată și echitabilă a resursei și o canalizare și tratare adecvată a reziduurilor de apă; c) vor dezvolta politici care au ca scop conservarea cursurilor naturale de apă, izvoarelor, lacurilor și a resurselor subterane, precum și conservarea și protejarea zonelor umede și a ecosistemelor de zone umede și protejarea împotriva efectelor dăunătoare naturale și antropice, cum ar fi inundațiile și poluarea accidentală a apei; d) vor dezvolta în continuare un sistem coordonat sau comun de măsuri, activități și avertizare timpurie privind impactul transfrontier asupra regimului apelor, al inundațiilor și al poluării accidentale a apei, precum și cooperarea în prevenirea și reducerea daunelor și acordarea de asistență în lucrările de restaurare.

ART. 7 Agricultura și silvicultura durabile

1. Părțile vor menține organizarea modului tradițional de cultivare a terenurilor, într-o manieră durabilă, și vor lua măsuri adecvate pentru planificarea și implementarea politicilor agricole, ținând cont de necesitatea protecției ecosistemelor și a peisajelor montane, de importanța diversității biologice și de condițiile specifice mai puțin favorabile din zona montană.

2. Părțile vor urmări aplicarea de politici care au ca scop dezvoltarea și stabilirea de instrumente adecvate, cum ar fi programele agro-mediu de o importanță crucială în Carpați, întărind integrarea preocupărilor de mediu în politicile agricole și de planificare a teritoriului și ținând cont de importanța ecologică ridicată a ecosistemelor montane din Carpați, cum ar fi pășunile naturale și seminaturale, ca parte a rețelelor ecologice și a utilizării tradiționale a peisajelor și terenurilor.

3. Părțile vor urmări politici care au ca scop promovarea și sprijinirea utilizării instrumentelor și programelor compatibile cu principiile de administrare forestieră durabilă, internațional acceptate.

4. Părțile vor aplica practicile de management durabil forestier montan în Carpați, ținând cont de multiplele funcții ecologice ale pădurilor, de importanța ecologică ridicată a ecosistemelor montane carpatice, precum și de condițiile mai puțin favorabile din pădurile montane.

5. Părțile vor urmări politici care au ca scop desemnarea ariilor naturale protejate, în special păduri virgine în număr și mărime suficiente, cu scopul de a restricționa sau adapta utilizarea acestora în conformitate cu îndeplinirea obiectivelor de conservare.

6. Părțile vor promova practici privind măsuri forestiere și agricole favorabile mediului, asigurând o retenție corespunzătoare a precipitațiilor în munți în vederea asigurării unei mai bune preveniri a inundațiilor și a creșterii siguranței vieții și bunurilor.

ART. 8 Transportul durabil și infrastructura

1. Părțile vor urmări politici durabile de transport și de planificare și dezvoltare a infrastructurii, care vor ține cont de specificul mediului montan, prin luarea în considerare a protecției zonelor sensibile, în special a zonelor bogate în biodiversitate și a celor de importanță internațională, a protecției biodiversității și peisajelor și a zonelor cu importanță turistică deosebită.

2. Părțile vor urmări să coopereze în vederea dezvoltării politicilor de transport durabil care furnizează beneficii pentru mobilitatea și accesul în Carpați, minimizând în același timp efectele dăunătoare asupra sănătății umane, peisajelor, plantelor, animalelor și habitatelor acestora și încorporând cerințele de administrare a transportului durabil în toate etapele de planificare a transportului în Carpați.

3. În zonele sensibile din punctul de vedere al mediului, părțile vor coopera în vederea dezvoltării modelelor de transport favorabile mediului.

ART. 9 Turismul durabil

1. Părțile vor lua măsuri pentru a promova turismul durabil în Carpați, în beneficiul populațiilor locale, pe baza patrimoniului excepțional cultural, peisagistic și natural al Carpaților, și vor spori cooperarea în acest scop.

2. Părțile vor urmări dezvoltarea politicilor ce au scop promovarea cooperării transfrontiere în vederea facilitării dezvoltării turismului durabil, precum planuri de gospodărire coordonate sau comune pentru zonele de interes turistic și ariile protejate transfrontiere sau de lângă frontieră.

ART. 10 Industria și energia

1. Părțile vor urmări promovarea tehnologiilor de producție mai curate, în vederea prevenirii accidentelor industriale, acționării în caz de accident și remedierii în mod adecvat a consecințelor acestora, precum și în vederea păstrării sănătății oamenilor și a ecosisteme montane.

2. Părțile vor urma politici menite să introducă metode de producție, distribuție și folosire a energiei, care să minimizeze efectele adverse asupra biodiversității și peisajelor, incluzând folosirea surselor regenerabile de energie și a măsurilor de conservare a energiei, după caz.

3. Părțile vor contribui la reducerea impactului exploatărilor de minereuri asupra mediului și vor asigura supravegherea adecvată a mediului din punctul de vedere al tehnologiilor și practicilor de minerit.

ART. 11 Patrimoniul cultural și cunoștințele tradiționale

Părțile vor urma politici care vizează promovarea și protecția patrimoniului cultural și a cunoștințelor tradiționale ale populației locale, a producerii și comerțului de mărfuri locale, obiecte artizanale și de artă. Părțile vor urmări păstrarea arhitecturii tradiționale specifice, a modului de utilizare a terenurilor, a raselor locale de animale domestice și a varietăților de plante cultivate și utilizarea durabilă a plantelor sălbatice în Carpați.

ART. 12 Evaluarea mediului/sistemul de informatizare, monitorizarea și avertizarea timpurie

1. Părțile vor aplica, acolo unde este necesar, evaluarea riscurilor, evaluarea impactului de mediu și evaluări strategice de mediu, ținând cont de specificul ecosistemelor munților Carpați, și vor lua în considerare proiecte cu caracter transfrontier în Carpați, evaluând impactul acestora asupra mediului, pentru a se evita efectele dăunătoare transfrontiere.

2. Părțile vor elabora politici, utilizând datele de monitorizare și evaluare existente, în scopul promovării:

a) cooperării pentru realizarea activităților de cercetare și pentru evaluările științifice în Carpați; b) programelor comune sau complementare de monitorizare, inclusiv monitorizarea sistematică a mediului; c) standardizării, complementarității și comparabilității metodelor de cercetare și activităților de achiziție a datelor; d) armonizării și dezvoltării indicatorilor sociali, economici și de mediu, existenți și noi; e) unui sistem timpuriu de avertizare, monitorizare și evaluare a pericolelor și riscurilor de mediu antropice și naturale; f) unui sistem informațional accesibil tuturor părților.

ART. 13 Creșterea gradului de conștientizare, educare și participare a publicului

1. Părțile vor urma politici menite să crească gradul de conștientizare pentru protecția mediului și să îmbunătățească accesul publicului la informații privind protecția și dezvoltarea durabilă a Carpaților, prin promovarea de programe de educație specifice în domeniu.

2. Părțile vor urma politicile privind garantarea participării publicului la luarea deciziilor privind protecția și dezvoltarea durabilă a Carpaților și pentru implementarea prezentei convenții.

ART. 14 Conferința părților

1. Conferința părților (denumită în continuare Conferința) este în acest fel stabilită.

2. Conferința va discuta probleme comune ale părților și va lua deciziile necesare pentru promovarea implementării efective a prezentei convenții. În particular, aceasta:

a) va revizui și va sprijini în mod regulat implementarea prezentei convenții și a protocoalelor sale; b) va adopta amendamente la prezenta convenție, în conformitate cu art. 19; c) va adopta protocoale, inclusiv amendamente, în conformitate cu art. 18; d) va nominaliza președintele său și va stabili grupul executiv pentru activitatea dintre sesiuni, după cum este necesar și în conformitate cu regulile de procedură stabilite; e) va stabili organisme subsidiare, incluzând grupuri de lucru tematice, considerate a fi necesare pentru implementarea prezentei convenții, revizuind în mod regulat rapoartele acestora și acordându-le consultanță; f) va aproba pentru activitățile sale un program de lucru, reguli financiare și bugetul necesar, inclusiv pentru organismele subsidiare și secretariat, și va realiza aranjamentele necesare pentru finanțarea acestora, în conformitate cu art. 17; g) va adopta regulile de procedură; h) va adopta sau recomanda măsuri pentru realizarea obiectivelor prevăzute în art. 2 – 13; i) dacă este cazul, va căuta să coopereze cu organisme sau agenții competente, naționale ori internaționale, guvernamentale sau nonguvernamentale, și va promova și întări relațiile cu alte convenții relevante, căutând să evite dublarea eforturilor; și j) va exercita acele funcții care ar putea fi necesare pentru realizarea obiectivelor prezentei convenții.

3. Prima sesiune a Conferinței va fi convocată nu mai târziu de un an de la data intrării în vigoare a prezentei convenții. Sesiunile ordinare vor fi ținute la fiecare 3 ani, în cazul în care Conferința nu hotărăște altfel.

4. Sesiunile extraordinare ale Conferinței vor fi convocate oricând se va decide fie de către Conferință în sesiune ordinară, fie la solicitarea scrisă a oricărei părți, cu condiția ca, în termen de 3 luni de la data la care solicitarea a fost comunicată părților de către secretariat, să fie susținută de cel puțin o treime din numărul părților.

5. Părțile pot decide să accepte ca observatori la întrunirile ordinare și extraordinare ale Conferinței:

a) orice alt stat; b) orice organizație națională guvernamentală sau nonguvernamentală ale cărei activități sunt în legătură cu prezenta convenție. Condițiile pentru admiterea și participarea observatorilor vor fi stabilite în regulile de procedură. Acești observatori pot prezenta orice observație sau raport relevant pentru obiectivele prezentei convenții.

6. Conferința va lua deciziile prin consens.

ART. 15 Secretariat

1. Un secretariat este stabilit prin prezenta convenție.

2. Funcțiile acestuia vor fi:

a) să elaboreze planuri pentru sesiunile Conferinței și să furnizeze serviciile solicitate; b) să compileze și să transmită rapoartele înaintate către acesta; c) să-și coordoneze activitățile cu cele ale secretariatelor altor instituții internaționale și convenții relevante; d) să pregătească rapoarte privind exercitarea funcțiilor sale conform prevederilor prezentei convenții și ale protocoalelor acesteia, inclusiv rapoarte financiare, și să le prezinte Conferinței; e) să faciliteze cercetarea, comunicarea și schimbul de informații în probleme ce privesc prezenta convenție; și f) să îndeplinească alte funcții de secretariat, care pot fi stabilite de Conferință.

ART. 16 Organisme subsidiare

Organismele subsidiare, inclusiv grupurile tematice de lucru stabilite în concordanță cu art. 14 paragraful 2 lit. e), vor furniza Conferinței, dacă este necesar, asistență tehnică, informații și consultanță asupra problemelor specifice legate de protecția și dezvoltarea durabilă a Carpaților.

ART. 17 Contribuții financiare

Fiecare parte va contribui la bugetul total al prezentei convenții în conformitate cu scala de contribuție determinată de Conferință.

ART. 18 Protocoale

1. Oricare parte poate propune protocoale la prezenta convenție.

2. Proiectele protocoalelor vor fi prezentate tuturor părților prin intermediul secretariatului, nu mai târziu de 6 luni înaintea desfășurării sesiunii Conferinței, cu prilejul căreia vor fi luate în considerare.

3. Protocoalele vor fi adoptate și semnate cu prilejul sesiunilor conferințelor. Intrarea în vigoare, amendarea și retragerea din protocoale vor fi făcute mutatis mutandis în conformitate cu art. 19, art. 21 paragrafele 2 – 4 și art. 22 din prezenta convenție. Numai o parte la prezenta convenție poate deveni parte la protocoale.

ART. 19 Amendamente la prezenta convenție

1. Orice parte poate propune amendamente la prezenta convenție.

2. Amendamentele propuse trebuie prezentate tuturor părților la prezenta convenție, prin intermediul secretariatului, nu mai târziu de 6 luni înaintea desfășurării sesiunii Conferinței, cu prilejul căreia vor fi luate în considerare.

3. Conferința va adopta amendamentele propuse prin consens.

4. Amendamentele la prezenta convenție vor fi supuse ratificării, aprobării sau acceptării. Amendamentele vor intra în vigoare în cea de-a nouăzecea zi de la data depozitării celui de-al patrulea instrument de ratificare, aprobare sau acceptare. După aceea, amendamentele vor intra în vigoare pentru orice altă parte, în cea de-a nouăzecea zi de la data depunerii de către acestea a instrumentelor de ratificare, acceptare, aderare sau aprobare.

ART. 20 Soluționarea diferendelor

Părțile vor soluționa diferendele apărute din interpretarea sau implementarea prevederilor prezentei convenții, prin negocieri sau prin alte mijloace de soluționare a diferendelor, în concordanță cu legile internaționale.

ART. 21 Intrarea în vigoare

1. Prezenta convenție va fi deschisă spre semnare la depozitar începând de la 22 mai 2003 până la 22 mai 2004.

2. Prezenta convenție va fi supusă ratificării, acceptării sau aprobării și va fi deschisă pentru aderare oricărei părți care nu a semnat-o. Instrumentele de ratificare, acceptare, aprobare și aderare la aceasta vor fi depozitate la depozitar.

3. Prezenta convenție va intra în vigoare în cea de-a nouăzecea zi de la data depozitării celui de-al patrulea instrument de ratificare, aprobare, acceptare sau aderare.

4. Prezenta convenție va intra în vigoare pentru orice altă parte în cea de-a nouăzecea zi de la data depozitării instrumentului de ratificare, aprobare, acceptare sau aderare.

ART. 22 [NUME_REDACTAT] parte poate să denunțe prezenta convenție prin intermediul unei notificări scrise adresate depozitarului. Denunțarea va deveni efectivă în cea de-a 180-a zi de la data primirii notificării de către depozitar.

ART. 23 Depozitarul

1. Depozitarul prezentei convenții va fi [NUME_REDACTAT].

2. Depozitarul va notifica toate celelalte părți asupra:

a) oricărei semnături a prezentei convenții și a protocoalelor sale;

b) depozitării oricărui instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare;

c) datei de intrare în vigoare a prezentei convenții, a protocoalelor sale sau a amendamentelor și asupra datei de intrare în vigoare pentru fiecare parte;

d) oricărei notificări de denunțare a prezentei convenții sau protocoalelor sale și asupra datei la care denunțarea devine efectivă pentru o anumită parte;

e) depozitării oricărei declarații conform art. 1 paragraful 2. Adoptată la Kiev, Ucraina, la 22 mai 2003, în limba engleză, în original. Originalul prezentei convenții va fi depozitat la depozitar, care va distribui copii legalizate fiecărei părți. Drept care, subsemnații, pe deplin autorizați, au semnat prezenta convenție. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], ministrul mediului, [NUME_REDACTAT] (semnat la 23 mai 2003 la Kiev, Ucraina); [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], ministrul mediului, [NUME_REDACTAT] (semnat la 22 mai 2003 la Kiev, Ucraina); [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], ambasador plenipotențiar al [NUME_REDACTAT] (semnat la 25 noiembrie 2003 la Kiev, Ucraina); [NUME_REDACTAT] României, [NUME_REDACTAT], ministrul apelor și protecției mediului, România (semnat la 22 mai 2003 la Kiev, Ucraina); [NUME_REDACTAT] Miniștrilor din Serbia și Muntenegru, [NUME_REDACTAT], ministrul mediului și resurselor naturale, Serbia și Muntenegru (semnat la 22 mai 2003 la Kiev, Ucraina); [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], ministrul mediului, [NUME_REDACTAT] (semnat la 22 mai 2003 la Kiev, Ucraina); [NUME_REDACTAT] Ucrainei, [NUME_REDACTAT], ministrul mediului și resurselor naturale, Ucraina (semnat la 22 mai 2003 la Kiev, Ucraina)

BIBLIOGRAFIE

Bajaj, Y., 1986, In vitro preservation of genetic resources, IAEA-SM-282/66

Vienna;

Bavaru A., Godeanu S., Butnaru G și Bogdan A., 2007, Diversitatea și ocrotirea naturii, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT];

Bleahu M., 2004, Arca lui Noe în sec. XXI. Ariile protejate, Ed. Național, Buc;

Botnariu N., 2005, Evoluția sistemelor supraindividuale, Ed. Acad. Ro., Buc.;

Bradshaw A. D., 1990, The reclamation og derelict land and the ecology pf ecosistems. In: Jordan, Gilipin, and Aber (eds.). [NUME_REDACTAT]: A [NUME_REDACTAT] to [NUME_REDACTAT], Cambridge, Univ. [NUME_REDACTAT];

Bryant D., Nelson D., Tangley L., 1997, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]: Ecosystems and Economies on rhe Edge. [NUME_REDACTAT] Institut, Washington, D.C.;

Cachiță, D., 1987, Metode in vitro la plantele de cultură, „Bazele teoretice și practice, Editura CERES, București ;

Cachiță., D.. Ardeleanu, A., 2009, Tratat de biotehnologie vegetală, Vol. II., [NUME_REDACTAT], Cluj – Napoca;

Cairns J., și Heckman J. R., 1996, Restoration ecology: The state of an emerging field. [NUME_REDACTAT] of Energy and the Environment 21

Cogălniceanu D., 2003, Biodiversty, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] M., 2006, Biodiversitatea, Ed. CERES, București ;

Cristea V., Denaeyer, S., 2004,, De la biodiversitater la OGM-uri, Editura EIKON, Colecția UNIVERSTAS, Seria BIOLOGIE, Cluj – napoca

Cristea V., 1995 La conservation de la nature en Roumanie, Ed. Univ. Camerino, Italia;

Cristea, Victoria, 2010, Culturi in vitro fotoautotrofe la speciile de Dianthus endemice și periclitate din România, Ed. Todesco, Cluj – Napoca;

Fay, M. F., 1992, Conservation of rare and endangeres plant using in vitro methods, In vitro Cell. Dev. Biol., 28P;

Forman R. T., 1995, [NUME_REDACTAT]: [NUME_REDACTAT] of Landscapes and regions, [NUME_REDACTAT]. Press, New – York ;

Gomoiu MT., Ardeleanu A., Ardeleanu G., Ardeleanu I, D., Onciu T.M., Skolka M., și Kar K., 2009, ZONELE UMEDE, Ed. Casa cărții de Știință, Cluj;

Groombridge B., Jenkins M. D., 2000, [NUME_REDACTAT]. Earth’s [NUME_REDACTAT] in the 21-st Century, [NUME_REDACTAT] Press. [NUME_REDACTAT] E.R.,1994b, [NUME_REDACTAT] and Bioidiversity. [NUME_REDACTAT]., Washington;

Heywood W. H.(ed.)., 1995, [NUME_REDACTAT] Assessment. [NUME_REDACTAT]. Press.;

Johnson N. C., 1995, Biodiversity in the Balance. Approaches to [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Press. Landover, Maryland;

Laslo, Vicaș, Agud, Zăpârțan, 2011 "Methods of conservation of the plant germplasm. In vitro techniques", în: [NUME_REDACTAT]. Oradea, Fas. P.M, vol.XVI B, Ed. Univ. Oradea;

Laslo, Zăpârțan, Agud., 2011 "In vitro conservation of certain endangered and rare species of Romanian spontaneons flora", în: [NUME_REDACTAT]. din Oradea, Fasc. P. M.,vol. XVI A, Ed. Univ. Oradea,

Laslo, V., 2013, BIOTEHNOLOGII VEGETALE și aplicațiile lor, Ed. Univ. din [NUME_REDACTAT] C.C., Plummer m. L., 1993, The high cost of biodiversity, Science 294;

Manoleli D., Găldeanu N., Cogălniceanu D., Nistor M., 2004, Raport de evaluare tematică privind implementarea CNDB. Ed. [NUME_REDACTAT], Buc.;

Miller K., Allegreti M.H., Johnson N., Jonsson B., 1995, Measures for Conservation of Biodiversity and sustainable use of its components:, in: Heywood W.H., (Ed.) [NUME_REDACTAT] Assessment. [NUME_REDACTAT] Press;

Mittermeier R.A., Myers M., Gil P.R., și Mittermeier G.,1999, Hotspots, Earrrrrrth’s Richest and M ost [NUME_REDACTAT] Ecoregions, Agrupación [NUME_REDACTAT], S.C., [NUME_REDACTAT], Mexico;

Mooney H. A., 1995, Biodiversity and ecosystem functioning basic principles 275-325, in: Heywood W.H., (Ed.) [NUME_REDACTAT] Assessment. [NUME_REDACTAT]. Press;

Pop C.L., 2009, Ecologie și conservarea biodiversității, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca;

Primack, R.H., 2001, „Conservarea diversității biologice”, Ed. tehnică, București (traducere);

Reagan H. M., Colyvan M., Burgman M.A. 1999, A proposal for fuzzy [NUME_REDACTAT] for Conservation of Nature (IUCN) categories and criteria, [NUME_REDACTAT] 92-2000;

Scott J. M., Csuti B., Davis F.,1991, Cap analiysis : An aplication of GIS for wildlife species. [NUME_REDACTAT], Krasny, Goff, Smith și Cross (eds.)., Challenges in the Conservation of [NUME_REDACTAT]: A Practitioner’s Guide, pg. 167-179. [NUME_REDACTAT], Boulder;

Soran, V., Bândiu C., Munteanu D., 1993, Criteria for establishment of minimal and optimal areas of an effective constancy of forest ecosystems , Rev. Pădurilor, 108;

Vădineanu A., 1998. Dezvoltarea durabilă. Vol. I Teorie și practică. Ed. Univ. București;

Zăpârțan, M., 1994, The conservation of some rare and protected plants from Romania using in vitro methodes, in: VIII-th [NUME_REDACTAT] of [NUME_REDACTAT] and Cell, Culture, Firenze ;

Zăpârțan, M., 1994, Conservation of endemic, rare and endangered species in the Romania flora using in vitro methods, in: Proceeding of the 8-th national Symposium of [NUME_REDACTAT] and Biotehnology, Bucaresti;

Zăpârțan, 1995-1996, Rolul culturilor de țesuturi în conservarea unor specii rare pentru salvarea și extinderea lor în cultură, În: [NUME_REDACTAT], Cluj:

Zăpîrțan, M., 2001, Conservarea florei spontane prin înmulțire in vitro”, Ed. ALC [NUME_REDACTAT], Cluj – [NUME_REDACTAT] D., Wright R. M., Strum S. C. (eds.), 1994, [NUME_REDACTAT]: Perspectives in [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Washington, D.C.

*** IUCN: [NUME_REDACTAT] for the Conservation of Nature

***UNEP:[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]; WWF: [NUME_REDACTAT];

[NUME_REDACTAT] for [NUME_REDACTAT], 1991

*** http://iucn.org: http://pornatura.ro:

*** http://ro.wikipedia.org:

***http://deltadunării.ro:

*** http://retezat.ro: www.carte-europe.com/:

***http://ramsar.org

*** [NUME_REDACTAT] pentru utilizarea rațională a zonelor umede. Towards the [NUME_REDACTAT] Wetlands (Ramsar, 1993), publicație a IUCN 219c [NUME_REDACTAT], Cambridge CB3 0DL, U.K. (info@books.iucn.org)

*** Legea nr. 13/1993 pentru aderarea României la Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa, adoptată la berna în 19 septembrie 1979 (M.=. 62/20.01.1993

*** Ordonanța de urgență nr. 57/20.06.2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, publicată în [NUME_REDACTAT], Partea i nr. 442 din 29.06.2007

*** Cartea roșie a plantelor vasculare din România, Dihoru și Negrean, 2009, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] ; *** Flora, R. P. R., T. Săvulescu, (ed.), Vol. I-XIII din 1952-1974

CUPRINS

INTRODUCERE

1. Conservarea biodiversității plantelor

1.1. Formele și funcțiile diversității biologice

1.2. Necesitatea conservării biodiversității

1.2.1. Metode, strategii și argumente pentru conservare a biodiversității

1.2.2. Cauzele amenințării biodiversității și a extincției speciilor

1.3. Activitățile umane și impactul lor asupra diversitatea biologică

1.4. Aspecte legate de conservarea unor populații de specii

2. Durabilitatea biodiversității plantelor

2.1. Conservarea diversității biologice baza dezvoltării durabile

3. Strategii și criterii de monitorizare și protecție a biodiversității plantelor

3.1. Priorități pentru protecție

3.1.1 Categoriile sozologice de plante cu anumit grad de periclitare.

4. Conservarea speciilor de plante periclitate prin tehnici in vitro

4.1. Avantajele metodei de conservare prin micropropagare in vitro

4.2. Succese și realizări în domeniul conservării in vitro

4.2.1. Materialul și compoziție mediilor ce cultură folosite

4.1.2. Condiții de cultură in vitro și de aclimatizare ex vitro

Studiu de caz: Conservarea speciei Campanula rotundifolia L. prin tehnicii

de înmulțire in vitro

BIBLIOGRAFIE

ANEXE: legislația privind conservarea ariilor protejate în [NUME_REDACTAT] biodiversității speciilor de plante rare și periclitate cu dispariția prin metoda înmulțirii in vitro

Studiu de caz: Conservare speciei Campanula rotundifolia L. prin tehnica

in vitro

CUPRINS

INTRODUCERE

1. Conservarea biodiversității plantelor

1.1. Formele și funcțiile diversității biologice

1.2. Necesitatea conservării biodiversității

1.2.1. Metode, strategii și argumente pentru conservare a biodiversității

1.2.2. Cauzele amenințării biodiversității și a extincției speciilor

1.3. Activitățile umane și impactul lor asupra diversitatea biologică

1.4. Aspecte legate de conservarea unor populații de specii

2. Durabilitatea biodiversității plantelor

2.1. Conservarea diversității biologice baza dezvoltării durabile

3. Strategii și criterii de monitorizare și protecție a biodiversității plantelor

3.1. Priorități pentru protecție

3.1.1 Categoriile sozologice de plante cu anumit grad de periclitare.

4. Conservarea speciilor de plante periclitate prin tehnici in vitro

4.1. Avantajele metodei de conservare prin micropropagare in vitro

4.2. Succese și realizări în domeniul conservării in vitro

4.2.1. Materialul și compoziție mediilor ce cultură folosite

4.1.2. Condiții de cultură in vitro și de aclimatizare ex vitro

Studiu de caz: Conservarea speciei Campanula rotundifolia L. prin tehnicii

de înmulțire in vitro

BIBLIOGRAFIE

ANEXE: legislația privind conservarea ariilor protejate în România

INTRODUCERE

Creșteri îngrijorătoare a numărului de specii dispărute din flora spontană, datorate presiunilor exercitate asupra ecotopului (activitatea umană, defrișări, drenări, poluarea solului etc.), a afectând vitalitatea lor, făcând ca numărul acestora să scadă sub pragul biologic al posibilităților lor de regenerare.

Actualmente există pe Pământ deja 60.000 de specii vasculare amenințate cu dispariție, iar din flora Europei, evaluată la 12.000 de specii, peste 2000 sunt considerate rare și pe cale de dispariție. Măsurile de conservare a acestor speciilor, tradiționale și moderne (exp. micropropagarea in vitro), prezintă interes pentru obținerii unui număr mare de plante de la o singură specie.

Distrugerea și degradarea habitatelor naturale, destabilizarea ecosistemelor datorită: modificărilor climatice, poluării, creșterii numărului de specii invazive, omul etc., sunt doar câteva dintre cauzele declinului biodiversității. Nevoia găsirii unor soluții pentru păstrarea acesteia a dus la intensificarea acțiunilor de conservare, la reactualizarea listelor și cărții roșii de plante, pentru a atenționa specialiștii din domeniu, ori pe cei care desfășoară activitate de protecția mediului.

Speciile din regnul vegetal și animal dispar cu 100 până la 1000 de ori mai repede decât înaintea intervenției omului în mediu, intervenție uneori necesară dar de cele mai multe ori nechibzuită. Una din opt specii sunt amenințate cu dispariția, estimându-se că în ultimii 50 de ani că au dispărut cca. 300.000 de specii de pe glob.

La o acțiune moderată și echilibrată a factorilor de mediu, populațiile de plante se echilibrează reciproc; în schimb, dacă unul dintre factori devine predominant avantajează unele plante sau populații și dezavantajează altele (Dihoru și Negrean, 2009).

În fitocenoze unele specii sunt frecvente iar altele rare, cele rare au stat mereu în atenția și preocuparea specialiștilor. Numărul de specii rare din țara noastră este mare datorită faptului că au areal continuu, însă multe dintre ele se află la limita de areal (Cristea, V., et all. 1996).

Lucrarea „Conservarea speciilor de plante rare și periclitate cu dispariția prin metoda înmulțirii in vitro” prin cele patru capitole pune problema conservării unor specii de plante din flora spontană a țării, cu un anumit statut de vulnerabilitate și periclitare prin alte metode decât cele clasice.

Capitolul 1 „Conservarea biodiversității plantelor” prezintă noțiuni legate de normele și funcțiile diversității biologice, necesitatea conservării ei, metode, strategii și argumente care vin în sprijinul conservării. Tot în acest capitol am considerat necesar să arăt care sunt cauzele amenințării cu dispariția a speciilor și populațiilor de plante din flora spontană și impactul pe care-l are activitatea omului asupra fenomenului dispariției.

Capitolul 2 scoate în evidență durabilitatea biodiversității plantelor și nevoia de conservare a ei ca bază a dezvoltării durabile.

În continuare sunt dezvoltate „Strategiile și criteriile de monitorizare și protecție a biodiversității speciilor periclitate” (capiztolul 3), evidențiind prioritățile în acțiunea de protecție a speciilor din flora sălbatică, precum și categoriile de plante funcție de gradul de periclitate (sozologice) enumerate de UICN.

Capitolul 4 „Conservarea speciilor de plante periclitate prin tehnici in vitro” cuprinde avantajele metodei și realizările în domeniul neconvențional al conservării.

Demn de reținut este Studiu de caz abordat: „Conservarea unor specii de plante din genul Campanula prin tehnicii de înmulțire in vitro”, care a cuprins etapele de lucru, protocolul concret a obțineri și aclimatiză ex vitro a plantulelor de Campanula. Studiu se încheie cu concluzii privind conservarea prin înmulțire in vitro și recomandări prin care am încercat să vă conving de avantajele metodelor neconvenționale de conservarea a speciilor periclitate.

1. Conservarea biodiversității plantelor

Există peste 1,7 milioane de specii de plante și animale, deși unii specialiști susțin că numărul acestor ar fi mult mai mare, de cca. 12 milioane. Deși numeroase, speciile sunt în pericol cu dispariția, datorită în principal activității umane, anual dispare o specie de animale și zilnic una de plante. Ecosisteme întregi sunt victime ale activității umane, ale poluării, ale parcelării terenului pentru a se construi, etc., biodiversitatea fiind amenințată cu scăderea, Astăzi mai mult ca oricând conservarea biodiversității a devenit actuală atât la nivel național cât și internațional (Pop, 2009).

Biodiversitatea a fost definită pentru prima dată în 1986 în primul [NUME_REDACTAT] pentru Biodiversitate de la Washington, în cadrul [NUME_REDACTAT] de Cercetare, definiția referindu-se la varietatea biologică. După conferința din 1991 de la [NUME_REDACTAT], biodiversitatea „trebuie înțeleasă ca un vast, esențial și semnificativ proces al vieții terestre, ce se manifestă la toate nivelurile de organizare și integrare a sistemelor vii, începând cu virusurile și sfârșind cu biosfera”. Cu un an mai târziu la Conferința ONU de la Rio de Janeiro, [NUME_REDACTAT] s-a desprins ideea importanței biodiversității pentru omenire, pentru că ea stă la baza existenței omului, stabilindu-se astfel câteva obiective legate de biodiversității:

protejarea diversității biologice;

folosirea biodiversității în dezvoltarea durabilă și distribuirea beneficiilor rezultate din utilizarea ei.

Astfel, s-a dat o altă definiție biodiversității ca fiind „variabilitatea organismelor vii de orice origine, sisteme terestre, marine, acvatice, precum și complexele ecologice din care acestea fac parte, ele incluzând diversitatea din interiorul speciilor și dintre speciile ecosistemului”(Cristea, 2006).

Diversitatea biologică poate fi de trei feluri, de biotop, sectorială și cea dată de indicele de similitudine, iar pentru determinarea diversității biologice există un indice de diversitate care este dat de raportul dintre numărul total de specii și numărul de indivizi dintr-o biocenoză (Ardelean și colab., 2008). Sistemele naturale, formate în milioane de ani, au început să se distrugă datorită factorului antropic și a activității diversificate a acestuia, ceea ce a dus la declinul unui număr mare de specii, datorită atacului nechibzuit și dur al omului (Primack, 2002).

Defrișarea pădurilor a dus la erodarea suprafeței active a solului, provocând în același timp perturbarea ciclurilor biochimice și hidrologice naturale. Poluarea combinată cu defrișarea pădurilor au afectat climatul Terrei, pericol care amenință azi mai mult ca oricând biodiversitatea biologică, pericol intensificat și datorită creșterii populațiilor umane pe glob, și a nevoilor acestora de hrană și alte bunuri de consum (Lawton și May, 1995).

1.1. Formele și funcțiile diversității biologicei

Conservarea biodiversității este un domeniu multidisciplinar apărut în urma crizelor cu care se confruntă azi mediu, crize din care se desprind scopurile biodiversității:

investigarea și descrierea diversității lumii vii;

efectelor activităților umane asupra ecosistemelor;

scopul găsirii unor metode interdisciplinare pentru protejarea și

restaurarea diversității biologice (Wilson, 1992: Meffe și Carroll, 1997).

Este un domeniu științific care spre deosebire de domeniile agriculturii, silviculturii, industria pescuitului etc. (axate pe dezvoltarea unor metode care să permită administrarea unui număr mic de specii de interes economic), conservarea diversității biologice are ca obiectiv protecția pe termen lung a întregii comunități biologice. Este o disciplină considerată de criză (Temple, 1991) și ca orice criză are efect în presiunea umană de cele mai multe ori și încearcă să răspundă la întrebări specifice, aplicabile situației actuale. Aceste întrebări se nasc din dorința de a afla care este cea mai bună strategie de protejare a vulnerabilității mediului.

Prin deciziile pe care le iau privind conservarea, specialiștii încearcă să stabilească planuri de management și proiecte corespunzătoare pentru ariile protejate, corelate în același timp cu nevoile oamenilor dar și cu scopurile conservării (Cogălniceanu, 1999).

Conservarea întâmpină și unele dificultăți, datorate faptului că între elementele ce trebuie conservate există diferențe mari legate de cerințele acestora față de mediu, legate de complexitatea biodiversității, a structurilor care o alcătuiesc (fiecare structură având particularitatea ei biologică, fiziologică și de comportament), a cerințelor specifice de conservare, a necesității unor măsuri speciale de organizare și management și a unor investiții specifice în infrastructură. Acțiunea conservării s-a născut din nevoia comunităților umane de a se dezvolta în interiorul ecosistemelor naturale și în dependență de acestea, mediul natural ca și cel creat de om sunt indispensabile supraviețuirii umanității.

Scopul conservării diversității biologice este acela de ai asigura supraviețuirea și de ai menține capacitatea de a produce bunuri, servicii și valori pentru el și generațiile care vin, mai poate înseamnă apoi eliminarea poluării și menținerea ecosistemele în capacitate de funcționare, în stabilitate și în rezistență la degradare. Orice pierdere a biodiversității unui ecosistem duce la scăderea capacității sale de a produce bunurile necesare supraviețuirii omenirii.

La început biodiversitatea cuprindea totalitatea biosistemelor, plantelor sau animale grupate în specii, genuri, clase, familii etc., considerate sisteme dinamice ale biosferei, care se întind pe un anumit areal geografic, biodiversitatea incluzând totalitatea acestor ecosisteme dintr-un areal. Dar pe lângă această diversitate a ecosistemelor, biodiversitatea mai cuprinde și diversitatea genetică, specifică, cultural umană și peisagistică.

Conservarea biodiversității implică guvernele și organizațiile neguvernamentale în activități cum sunt cele de: prezervare a diversității speciilor și comunităților biologice; de menținere a complexității ecosistemelor; în prevenirea extincției premature a speciilor; în urmărirea istoricului evoluției și continuarea evoluției prin stimularea procesului de adaptare a noilor specii, acesta fiind suportul material al biodiversității.

Formele biodiversității sunt foarte diferite, la început s-a crezut că aceasta există doar la nivelul organismelor (plante, animale, bacterii), apoi prin îmbunătățirea cunoștințelor de genetică s-a considerat că există o biodiversitate la nivel de gene, cromozomi. Biogeografia și ecologia au evidențiat o mare varietate de forme după care funcționează diferite ecosisteme și grupări de ecosisteme (biomi).

Considerăm că cea mai importantă formă de diversitate este cea de la nivel individual (baza structurii materiei vii), extrem de puțin cercetată sub aspectul relațiilor simbiotice, morfologice, fiziologice etc. Tabelul 1 prezintă aceste forme de la nivel individual în număr de opt (Bavaru și colab. 2007).

Viețuitoarele depinde de modul de funcționare a sistemelor din care fac parte, iar valoarea lor depinde de nivelul spațial la care aceasta este analizată (local, regional, ecosistemic, global etc.).

Funcțiile biodiversității sunt în număr de cinci (informativă, antientropică, interactivă, reglatoare și productivă), prezentate mai jos:

Informativă, după care biodiversitatea sintetizează toată informația obținută în milioanele de ani, în care natura a funcționat prin: → eșec → reîncercare → reușită, funcție care a asigurat echilibrul planetar, între lumea vie și nevii;

Antientropică, prin care organismele acumulează energie în propria biomasă pe care o folosește în procesele sistemelor naturale (biologice);

Interactivă, prin care asociația de viețuitoare coexistă și interacționeză. Dacă funcție este afectată, în asociația respectivă (de plante, animale, microorganisme) scade biodiversitatea și stabilitatea speciei, vor fi afectate funcțiile de autoreglare și autocontrol și apoi degradare a organismelor;

Reglatoare, prin care biodiversitatea are capacitatea de a menține funcțiunea tuturor sistemelor ecologice și interacțiunea dintre componentele vii și nevii, această funcție realizează echilibrul dintre speciile biocenozei (mangrovele și mlaștinile pe de o parte sunt un mediu bun pentru reproducerea unor pești și organisme oceanice, iar pe de altă parte asigură stabilitatea malurilor);

Productivă, realizează producerea de substanțe organice la toate nivelele sistemelor, folosite în procesele vitale și reproducere. Omul folosește producție: organismele pe care le-a produs: materia organică excedentară stocată: cărbuni, petrol etc.

Amploarea biodiversității derivă din păstrarea și utilizarea judicioasă a ei și a formelor de viață existente la toate nivelele de organizare ale ecosistemului (Hawksworth și col. 1995), iar pentru a înțelege diversitatea ecosistemelor trebuie să ținem cont de tipul de biotop, caracteristicile structurale și funcționale ale fiecărui ecosistem și de reacția ecosistemului la acțiunea factorilor destabilizatori.

Tabel 1 Formele biodiversității la nivel individual

(Bavaru, Godeanu, Butnaru și Bogdan, 2007)

La stadiul biodiversității, au contribuit toate discipline biologice dar și așa numite discipline de „graniță”:

taxonomia – teoria și practica clasificării ierarhice a sistemelor;

paleontologia – cunoașterea organismelor care au trăit în trecut;

sistematica – diversitatea organismelor și a relațiilor dintre ele;

evoluționismul – înțelegerea modului de existență a diversității, a formelor de viață, al apariție, dezvoltare și dispariție; genetica (baza eredității și variabilității formelor de viețuitoare);

biochimia – asigură suportul proceselor moleculare care stau la baza informației lumii vii prin acizii nucleici ADN și ARN;

ecologia – relațiile dintre organisme și factorii biotici, abiotici, interacțiile dintre viu și neviu;

antropologia – variabilitatea genetică, morfo-fiziologică, etno-culturală la nivelul omului;

etologia – comportamentele diferitelor organisme vii;

economia – producția de bunuri pentru societate bazată pe biodiversitate;

sociologia – modul desfășură relațiile dintre oameni, dintre plante și animale (ecosociologie);

dreptul – relațiile interumane cu ele însele și cu mediu (Bisby, 1995).

1.2. Necesitatea conservării biodiversității

Diversității biologice și modurile de conservare a ei sunt preocupări care au loc în domeniul academic, pentru salvarea speciilor periclitate și de administrare corespunzătoare a actualelor arii protejate, precum și stabilirea de noi arii, toate aceste eforturi pot asigura care dintre speciile și comunitățile biologice vor supraviețui în urma prezervării și pot stabili timpului de supraviețuire a diversității biologice existente (Primack, 1998)

1.2.1. Metode, strategii și argumente pentru conservarea biodiversității

Metodele de conservare pornesc de la analiza fenotipului bazându-se pe analize moleculare. Astfel vorbim de analiza directă a genelor (fenotipul), a ADN-ului (genotipul)m metodele statistico – matematicii și bioinformaticii. Metode de analiza moleculară și bioinformatica, stau la baza cunoașterii biodiversității. Metodele clasice de investigare s-au bazat pe marcheri genetici fenotipici, cunoscute încă la începutul secolului XX, care indică prezența s-au absența unei gene. Marcherul folosit trebuie să îndeplinească câteva condiții: să fie prezent sau absent calitativ sau cantitativ, să fie influențat de condițiile de mediu sau de dezvoltare, să indice ereditatea și schimbările la nivelul genomului, să fie specific pentru toate clasele de ADN, să evidențieze schimbările specifice evoluției, să fie omologi, să se regăsească la descendenți (Weising și col., 1995). Se cunosc mai multe tipuri de marcherii, grupați după acuratețe și complexitatea răspunsului dat (Briggs și Walters, 1997):

genetici, este considerat marcher genetic o particularitate fizică sau moleculară care exprimă variabilitatea dintre indivizi, cu flexibilitate la adaptare și posibilitatea aplicării lor pentru fiecare fenomen;

morfologici, avantajul metodei constă în simplitatea observării și costul redus al investigării (absența culorii, prezența absența sau dispunerea perilor etc.);

citologici, indică particularitatea numărului de cromozomi, care nu poate fi detectată morfologic;

biochimici, pentru evidențierea produșilor secundari de sinteză (flavone, terpene etc.) foarte utili în genetica ecologică în determinarea variabilității intraspecifică (Crawford, 1990);

proteici și de ADN, utilizați în genetica evolutivă, au condus la cunoașterea variabilității organismelor formate în condiții de mediu natural și artificial;

enzimatici, utilizați pentru stabilirea variabilității intrapopulațională, în electroforeză enzimelor (Weeden și Wendel, 1989) dar și cu rol le nivelul ploidie în colonizarea unor populații. Tetraploidia a dus la o diversificare genetică mare, ceea ce a dus la un comportament invaziv.

moleculari, cu impact în investigațiile genetice (Baker, 2000).

Alte metode de analiză a biodiversității sunt, metoda microsateliților (SSR) utilizată pentru analiza fluxului de gene în cadrul populației și asupra organismelor [NUME_REDACTAT]. Pentru estimarea diversității în cadru populațiilor locale se folosește în schimb metoda AFLP, tehnică foarte eficientă pentru evidențierea polimorfismului genetic, metodă cu aplicație practică în ameliorarea plantelor.

Tabel 3. Problemele conservării biodiversității și argumentele la aceste probleme

(Bulte și, Looten, 2000)

Există o mulțime de discipline care studiază diversitatea biologică și posibilitățile conservării ei, de asemenea sunt întreprinse o mulțime de cercetări care urmăresc cunoașterea și prevenirea pierderilor din lumea vie, distrugerea comunităților biologice, urmărind fenomenul extincției speciilor etc. Problemele conservării biodiversității cu argumentarea fiecărei probleme ridicate sunt prezentate în tabelul 3 (după Bulte, and van Looten, 2000).

Pentru a caracteriza o biocenoză și a exprima unele relații cantitative dintre speciile ei se folosesc unii indici care permit caracterizarea amănunțită a biocenozei și compararea cantitativă a biocenozelor între ele. Acești indici sunt: frecvența (F), care exprimă dispersia și gradul de omogenitate ai indivizilor unei specii raportat la unitatea de suprafață și abundența speciei (A) care exprimă numărul de indivizi dintr-o specie raportat la suprafața de probă.

Frecvența este dată de numărul de probe (p) ale speciei luate în studiu și numărul total de probe (P), se exprimă procentual și se calculează prin formula: F=p/P•100(%). Abundența este dată de raportul dintre numărul de indivizi sau biomasa totală a unei specii, sau numărul de indivizi sau biomasa totală a speciilor, se exprimă de asemenea procentul și se calculează prin formula. A=n/N•100(%).

1.2.2. Cauzele amenințările biodiversității și a extincției speciilor

Prin activitatea sa omul a contribuit la extincția unui număr mare de specii, actual rața extincției a crescut, iar în continuare se așteaptă la creșterea numărului de specii dispărute, peste 99% din speciile amenințate cu extincția se datorează unor cauze antropice. În principal amenințările biodiversității lumii vii se datorează factorului antropic.

Amenințările și vulnerabilitatea la dispariție a speciilor, cu exemple caracteristice sunt redate în tabelul 4.

Tabel 4. Amenințări ale biodiversității

1.3. Activitățile umane și impactul asupra biodiversității

Formele impactului pe care omul îl are asupra biosferei sunt alarmante în ultima vreme. HIPPO este cea mai cunoscută formă fiind numită așa (HIPPO), după fiecare literă (din engleză) însemnând partea din mediu care este afectată: H = Habitas (afectarea habitatelor); I = Invasive species (specii invadatoare); P = Population (creșterea demografică); P = Polluation (poluarea generată de om); O = Overexploatation (supraexploatarea terenurilor) ( McNeesdy și col. 1995).

Fig. 1 Influențele directe și indirecte ale activității omului asupra biosferei (Cogălniceanu, 1999)

Omul manifestă influențe directe și indirecte asupra ecosistemului având cauze și legături între ele de neimaginat, acestea nu se manifestă la fel și nu au aceleași efecte asupra biodiversității planetei (fig. 1), de aceea cercetările trebuiesc întreprinse pe sisteme ecologice naturale etalon susține Cogălniceanu, 1999.

Influența omului asupra biodiversității sunt negative și sunt foarte numeroase dar și pozitive dar acestea puține la număr, efectele au apărut în timpul căutării de soluții care să contracareze influențele. Efectele negative sunt:

Creșterea demografică a populației umane manifestată printr-o creștere crescândă a resurselor materiale și energetice, pe care omul este nevoit să le ia din mediile, naturale, modificate sau create de el;

Afectarea habitatelor naturale prin transformarea acestora în terenuri agricole prin: defrișarea pădurilor, ararea stepelor, nivelarea pantelor etc.;

Schimbarea modului de funcționarea ecosistemului, un alt efect de alterare a habitatelor, cauza principală este ritmul înalt de extincție a speciilor actuale);

Supraexploatarea ecosistemelor preluarea de către om a unei părți din produsele biologice ale planetei cu depășirea capacității de regenerare a lor;

Extinderea ecosistemelor artificiale consecință directă a creșterii demografică a populației umane, prin creșterea numărului de așezări umane în care omul aduce, în scop estetic plante sau animale exotice, înlăturând speciile locale;

Predatorismul exercitat conștient prin care omul a eliminat un număr mare de specii: mai ales mamifere mari și păsări nezburătoare;

Influența asupra biodiversității naturale locale omul prin natura sa invazivă aduce intenționat, sau nu, alte specii invazive, cele locale devin astfel vulnerabile. Specii invazive sunt una din cauzele cele mai importante a schimbării biodiversității, care nu sunt haotice, fiind un răspuns la amploarea schimbărilor globale. Invazia sau se face accidental sau intenționat;

Specii modificate genetic prin biotehnologii contribuind la conservarea ex situ a biodiversității, reducând posibilitatea noastră de a gira biodiversitatea;

Poluarea unul din factorii negativi de mare impact asupra biodiversității, rezultată din activitățile umane energofage;

Modificările climatice, modifică sistemele ecologice prin defrișare, deșertificarea și creșterea globală aentropiei, toate la schimbări climatice locale: prin gaura de ozon, ajung la suprafața P. radiații UV cu anumită lungime de undă, care acționează nefavorabil asupra organismelor vii;

Modificări hidrologice determină scurgerile apelor curgătoare, datorită eroziunii versanților, cu impact asupra distrugeri diversității biocenozelor acvatice, modificarea reacției acestora la factorii stresanți;

Alterarea ciclurilor biogeochimice cu efect negativ la fel de important ca și încălzirea globală sau ca și modificările stratului de ozon. Astfel, sunt afectate în principal circuitul apei, a azotului, a carbonului și a fosforului. La începutul anilor ’90 este prezentat un raport al creșterii concentrației de CO2 în ultimii 250 de ani, date prezentate în fig. 2 (Brawn, 1995).

Fig. 2 Creșterea concentrație de CO2 din atmosferă în ultimii 250 ani (Brown, 1995)

După ce s-a conștientizat pericolul omului asupra mediului s-au căutat soluții pozitive de contracarare a efectelor negative, care pot fi:

Crearea de zone ocrotite prin diversificarea suprafețelor naturale ocrotite, cercetări care să vină în sprijinul cunoașterii mai bună a biodiversității actuale, măsuri de păstrare a unor medii de viață deosebite din unele zone biogeografice;

Refacerea controlată a ecosistemelor forestiere prin programe speciale și odată cu refacerea ecosistemului pădure se reface și flora, fauna;

Redresarea ecologică a ecosistemelor afectate prin renaturarea unor medii deteriorate datorită intervenției omului. Acțiunile de refacere au cunoscut amploare în scop de a reface echilibrul ecologic și diversitatea biologică a zonelor locale și a organismelor autohtone (Godeanu, 2004);

Alocarea de fonduri speciale pentru o bună gestionare a mediului după Conferința de la Rio de Janeiro se alocă tot mai multe fonduri pentru cercetare, gestionarea și păstrarea biodiversității;

Trecerea la o agricultură biologică prin mărirea calității solului, înlăturarea îngrășămintelor chimice și pesticidelor, contribuind la stabilizarea biodiversității ecosistemelor antropizate și naturale vecine. Agricultură biologică urmărește reducerea impactul substanțelor chimice de sinteză asupra produselor agricole și asupra componentelor ecosistemului (Godeanu și Paraschiv, 2005).

1.4. Aspecte legate de conservarea unor populații de specii

Omul deși vinovat în mare măsură pentru afectarea biodiversității Terrei, el este cel care a impus speciilor în multe cazuri restricții severe prin activitatea sa. Conservarea are în vedere protejarea speciilor aflate în pericol înainte de a deveni în pericol. Stabilindu-se dacă măsurile de prevenire a dispariției sunt necesare și să se evalueze dacă includerea arealului speciei respective într-o zonă protejată va stabiliza și va asigura supraviețuirea speciei.

Indivizii sau populațiile de specii aflați în afara ariilor protejate vor fi mereu expuși riscului, de aceea trebuie să cunoaște statutul populațiilor libere, ontologia, etologia și ecologia acestora înainte de a concepe un plan de conservare și reconstrucție a speciilor periclitate. Tabelul 5 prezintă câteva categorii de reconstrucție ecologică la nivelul populațiilor și a speciilor.

Tabel 5 Reconstrucția ecologică la nivel populațional și al speciei

Cel mai eficient mod de conservare a biodiversității rămâne protejarea habitatelor, a comunităților și a ecosistemelor sănătoase. Protejarea ecosistemului se face prin câteva măsuri: crearea de arii protejate care să funcționeze după un management efectiv; stabilirea unor măsuri de conservare a zonelor (ariilor) din afara celor protejate prin lege; și nu în ultimul rând restaurarea și reconstrucția comunităților care populează habitatele degradate (Western, 1997). Tabelul 6 prezintă măsurile de reconstrucție ecologică la nivelul unei comunități și la nivelul ecosistemului.

Tabel 6. Măsuri de reconstrucția ecologică la nivel de comunitate și ecosistem

Conservarea biodiversității trebuie să se bazeze pe reconstrucția ecologică, cu rol în readucerea speciilor la starea inițială și adăugarea lor ariilor protejate. Pe glob reconstrucție se sprijină pe unele societăți, exemplu Scociety for [NUME_REDACTAT] (Zedler, 1996) și chiar publicații ca eforturile de reabilitare a mediului să nu fie acțiuni dăunătoare mediului, ci acestea să fie reale.

Durabilitatea biodiversității plantelor

În problema conservării biodiversității, specialiștii prin legăturile pe care le au cu autoritățile locale și naționale iau măsuri de interzicere a comerțului cu specii periclitate cu dispariția. Eforturile acestora uneori duc la conflicte, iscate din nevoile oamenilor, ambele fiind probleme reale care trebuie înțelese (atât cele ale societății cât și cele ale mediului), fapt pentru care specialiștii recunosc necesitatea dezvoltării durabile pe care o definesc sugestiv (Lubchenco și col., 1991). Această noțiune se deosebește de noțiunea de creștere care exprimă volumul de resurse folosite, dezvoltarea durabilă pune accentul pe necesitatea dezvoltării curente, limitând creșterea. Câteva exemple de dezvoltare durabilă ar putea fi, investițiile în infrastructura ariilor protejate pentru îmbunătățirea conservării biodiversității sau unele eforturi de promovare a practicilor silvice sau de pescuit (sunt acțiuni mai puțin distructive, susține Willers, 1994).

Termenul de dezvoltare durabilă a fost folosit pentru prima dată în 1972 la Conferința asupra mediului de la Stockholm, până în prezent existând peste 80 de interpretări ale conceptului. Sintagma de dezvoltare durabilă este utilizată pentru prima dată de președintele [NUME_REDACTAT] de Mediu și Dezvoltare, premierul norvegian G. H. Brundtland, în 1987, mesajele transmise de el în raportul „Viitorul nostru comun” se regăsesc și în Declarația de la Rio din 1992, după care „dreptul de dezvoltare trebuie exercitat astfel încât să fie satisfăcute, în mod echilibrat, nevoile de dezvoltare și de mediu ale generațiilor prezente și viitoare”.

Dezvoltarea durabilă uneori este înțeleasă greșit de către finanțatori, de organizațiile care finanțează acțiunile de mediu pentru a-și ascunde activitățile industriale pe care le dezvoltă (Vădineanu, 1998, 1999). De exemplu construcția unui complex minier în mijlocul unei păduri virgine, nu poate fi considerată o acțiune a dezvoltării durabile, deoarece acțiunea scoate din circuitul natural suprafețe care nu mai pot fi incluse în ariile protejate. După alți cercetători dezvoltarea durabilă ar urmării păstrarea departe de orice program de dezvoltare a unor arii geografice protejate natural, favorizând rămânerea în sălbăticie a zonei (Mann și Plummer, 1993). Cele mai eficiente programe de conservare și dezvoltare durabilă sunt prezentate în tabel 7.

Tabel 7. Programe eficiente de conservare și dezvoltare durabilă

În prezent conceptul de dezvoltare durabilă atinge un anumit nivel în gândirea activității umane, dar este greu de stabilit echilibrul între acțiunea de protecție a biodiversității și extragerea și folosirea resurselor naturale. De aceea de-a lungul timpului au existat preocupări din partea ecologiștilor și a altor specialiști în protecția mediului pentru înființarea de societăți cu preocupări în protecția mediului, care pe baza unor programe sau legi au încercat să arate efectul nefast al unor acțiuni umane și să găsească soluții în această direcție. Astfel, în 1963 în parlamentul englez s-a votată prima lege antipoluare și tot în acest forum în 1965 s-a fondat prima societate de protecția mediului intitulată ”Commons, [NUME_REDACTAT] and [NUME_REDACTAT] Society”. Aproximativ în același timp(1971), în SUA este semnalată constituirea primului parc național, rezervație pentru monitorizarea speciilor existente. Însă cooperarea internațională pentru gestionarea problemelor Terrei este mai veche, legată chiar de anul 1945 când a fost înființată [NUME_REDACTAT] Unite (ONU) și mai târziu cu trei ani (1948) când a luat ființă [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] (IUCN). Astfel, ONU cu sediu la Nairobi, începe să pună bazele Programului de Mediu al [NUME_REDACTAT]. Problemele de mediu sunt legată de înființarea și activitatea [NUME_REDACTAT] pentru mediu și Dezvoltare, care se remarcă prin raportul „Viitorul nostru comun” din 1989, denumit și [NUME_REDACTAT] în care este definită și noțiunea de dezvoltare durabilă. Conferința ONU pentru mediu sau „[NUME_REDACTAT] de la Rio de Janeiro”, din 1992 este cadrul unde sunt lansate cinci acorduri:

Convenția cu privire la diversitatea biologică;

Convenția-cadru cu privire la modificarea cadru, care au fost ratificate de toate statele participante;

Declarația de la Rio (care emite 27 principii privind dezvoltarea durabilă);

Agenda 21(program de lucru pentru secolul XXI);

Raportul pentru dezvoltarea forestieră (cuprinde principii pentru utilizarea durabilă a resurselor forestiere).

Conferință ONU de la Rio, consideră dezvoltarea durabilă o țintă mișcătoare, cu conținut variabil nu numai în funcție de regiunile lumii, dar și funcție de nivelul cunoștințelor și a valorilor etico-morale ale unor societăți. Pe lista Convenției de la Rio (1992), de peste 70 de ani se înscriu preocupări firești de pe Glob cum ar fi:

patrimoniul biologic(convenții privind fauna și flora Africii);

biotopuri sau zăcăminte de resurse frontaliere (fluvii, mări) sau specifice (exemplu Antarctida);

prezervarea unor specii (CITES, Washington);

clima și biodiversitatea, în abordarea Convenția de la Rio;

apa, a cărei raritate poate duce la conflicte;

solul și protejarea ecosistemelor la scară globală.

Gestionarea publică a resurselor și a mediului de către fiecare stat este greoaie apărând astfel la Congresul mondial al apei – martie 1998 de la Paris și în Raportul ONU- martie 2000 de la Haga, principiul „precauției” sau al „responsabilității”, principiu care intervine doar în situații grave cu efecte ireversibile asupra mediului, sau acolo unde se stabilește relația dintre cauză-efect și unde se preferă monitorizarea sursei. Acest principiu după Convenția de la Rio este tridimensional: dimensiunea finită a resurselor globului, interdependența mondială și responsabilitatea față de viitor: apare pe fondul creșterii continue a producției și a consumului, a limitării resurselor naturale și al constrângerilor de mediu.

Concept relativ nou legat de anii ’90 dezvoltarea durabilă a cunoscut o mulțime de definiții, care au trebuit să lămurească două probleme acea a durabilității și a dezvoltării, astfel:

– durabilitatea este considerat un mod de utilizare a resurselor naturale regenerabile, adică acele resurse care au capacitatea de a se reproduce și reface cum sunt: fauna oceanică, vegetația cu pădurea, solul etc. Resursele care nu au capacitate regenerabilă sunt considerate epuizabile, a căror evaluare se referă la raportul dintre consum și rezerve și pentru ca acestea să nu se epuizeze statul trebuie să caute noi rezerve, zăcăminte sau înlocuitori, să crească prețul pentru a descuraja exploatarea și să exercite un control public asupra pieții; – dezvoltarea care este legată de procesul de decolonizare în țările afectate de subdezvoltare, concept care a cunoscut o abordare economicistă, socială și în ultima vreme se apelează la un nou concept PS-C ([NUME_REDACTAT] de Cumpărare).

Dezvoltarea durabilă nu este un concept nou, este expresia unei vechi etici, care implică relațiile oamenilor cu mediul înconjurător și responsabilitatea generațiilor prezente asupra generațiilor viitoare, ea transmite mesaj pentru responsabilizarea generațiilor viitoare, deoarece este considerată viabilă și sustenabilă numai „dezvoltarea care satisface nevoile generațiilor prezente, fără a compromite nevoile generațiilor viitoare”. Nevoia este nelimitată, diversificată și într-un continuă dinamism, fapt pentru nu trebuie asociată numai cu creșterea economică. Complexitatea conceptului a făcut ca nici una din definiții date să nu satisfacă corespunzător fenomenul. Una dintre definiții, consideră dezvoltarea durabilă „ o strategie prin care comunitatea caută căi de dezvoltare economică (Rojanschi, 2006), beneficiind de asemenea de mediul înconjurător și care să aducă beneficii calității vieții. Modurile de interpretare tradiționale de planificare și dezvoltare creează, mai mult decât rezolvă probleme de mediul înconjurător sau social, interpretările tradiționale pot conduce la aglomerare, extindere, poluare și consum excesiv de rezerve, astfel, dezvoltarea durabilă oferă soluții reale și de durată care ne consolidează viitorul„ (Rojanschi și col. 2006).

Oferă o anume concepție prin care comunitățile pot folosi în mod eficient resursele, pot crea infrastructuri eficiente, pot proteja și îmbunătății calitatea vieții, pot crea noi activități comerciale care să le consolideze economic. Resursa înseamnă: resursele naturale; capitalul fizic, clădiri, uzine, infrastructură, echipamente; capital uman, adică forța de muncă; capital intelectual, cunoștințe utile unor înalte tehnologii. La baza folosirea resurselor stau modelele biologice, cum ar fi pădurea și exploatarea piscicolă, pentru a menține un echilibru durabil al exploatării (Enescu, 1992). Pădurea, exploatată printr-o politică rațională poate oferii constant servicii asigurate de funcțiile ei climatice, de agrement și prin lemnul exploatat (Giurgiu, 1995). Trebuie intervenit în transformarea managementului economic pentru viabilitatea lui, de asemenea adoptarea unor programe politice și strategii care să satisfacă pe viitor o economie viabilă (economisirea resurselor să fie mai mare decât deprecierea capitalului creat natural): o creștere economică care să țină seama de o serie de fenomenele ecologice manifestate în timp: pragul de deteriorare și epuizare a mediului, ireversibilitatea, stabilitatea, rezistența mediului la unii factori de stres etc. Principiul echității intergenerații, înseamnă că unele categorii de trai cum ar fi veniturile, consumul pe locuitor etc. să nu fie mai mari decât cel al generațiilor viitoare. Mediul este variabila cheie a dezvoltării durabile asigurată prin folosirea rațională a resurselor, stoparea riscului datorat poluării, evitarea depășirii pragului de ireversibilitate ecologică. Promovarea dezvoltării durabile va modifica politicile de protecția mediului, luându-se în considerare o mulțime de dimensiuni ale problemei protecției mediului, cum sunt: crearea cadrului instituțional pentru aplicarea politicilor de mediu, controlul poluării, menținerea stocului de rezerve rare și diminuarea poluării, implementarea unor strategii integrate de mediu și economice, promovarea progresului tehnologic în favoarea unei creșteri economice ecologizate, etc.(Vădineanu și col. vol. II, 1999).

Dezvoltarea durabilă are loc în două etape: în prima etapă se îmbunătățesc sistemele tehnologice actuale, iar în cea de a doua se promovează tehnologiile noi, considerate tehnologiile viitorului (Iancu, 1979). Strategia de dezvoltare durabilă are câteva componente care sunt prezentate în fig. 3.

Fig. 3 Strategia de dezvoltare durabilă (Componente după Iancu, 1979)

Fiecare țară trebuie să-și gestioneze resursele naturale să adoptare politici anticipative în utilizarea resurselor, echitate între generații privind utilizarea resurselor, creșterea bunăstării oamenilor, estimarea valorii resurselor naturale, rezolvarea problemei mediului la nivel regional, național și global, participarea populației la procesul dezvoltării durabile (Finneveden și Lindfors, 1992).

2.1. Conservarea diversității biologice baza dezvoltării durabile

Conferinței de la Rio, ONU a stabilit că singura opțiune viabilă pentru viitorul omenirii este dezvoltarea durabilă, iar Agenda 21 arată că la baza acestei dezvoltări stă biodiversitatea, stabilindu-se funcții biodiversității pentru omenire:

sursă de producție;

sursă de reglare a proceselor vieții;

de suport pentru traiul oamenilor

și informativă.

Tabel 8 Rolul biodiversității în dezvoltarea armonioasă a principalelor domenii economice și de interes pentru om (după Bavaru și col. 2007)

Rolul biodiversității pentru domeniile primordiale ale omului sunt schematizate în tabelul 8.

Analizând literatura privind gestionarea diversității biologice putem spune că aceasta înseamnă adoptarea:

unor politici speciale;

un inventar complet a componentelor mediului;

un management pe termen lung;

o monitorizare corespunzător.

În politicile de mediu specifice trebuie să funcționeze principiul, menținerea biodiversității naturale prin respectarea tuturor formelor de viață existente pe Pământ, al asigurării bunăstării oamenilor, fără a fi afectat mediu și nu în ultimul rând trebuie ținut cont de principiul dezvoltării durabile.

Biodiversității are câteva trăsături esențiale pentru o bună gestionare:

conservarea ei trebuie să fie obiectiv stipulat în tratatele internaționale;

accent pe protecția genofondului local, a ecosistemelor și habitatelor;

acordat prioritate politicilor de protecția ecosistemelor naturale;

atenție pentru zonelor protejate, tampon și a celor utilizate în scop economic;

crearea unei rețele de ecosisteme naturale și antropizate, gestionate unitar;

reintroducerea speciilor naturale, native, provenite din alte zone climatice, pentru obținerea de specii utile agriculturii, silviculturii etc.;

găsirea formelor adecvate de valorificare durabilă a unor zone de interes;

stimularea mijloacelor și promovarea specificului populațiilor indigene, a culturii, a tradițiilor și a modului de gestionare a mediului;

educație referitoare la cunoașterea și gestionarea mediului și a diversității;

promovarea cercetării științifice care se referă la biodiversitate.

Protejarea biodiversității impune inventarierea tuturor formelor ei, adică catalogarea, cuantificarea, cartarea componentelor (individ, populații, specii, habitat, ecosistem) și sintetizarea datelor pentru analiza stării ei. Inventarierea aduce informații pentru teorie și practică și stabilește prioritățile legate de modul de conservare, reducerea impactului negative și informarea publicului, înseamnă cunoștințe, expertiză, aparatură adecvată, urmărind câteva scopuri și anume de a da informații utile conservării biodiversității și gestionării durabilă a resurselor, identificarea zonelor naturale cu valoare economică, găsirea de noi organisme și soiuri autohtone productive în economie agricultură, silvicultură; evidențierea speciilor prădătoare și dăunătoare autohtone pentru extinderea eficacității în agricultură și silvicultură și acumularea de date privind procesele din sisteme ecologice și serviciile pe care le pot oferii omului, pentru o viață mai bună.

Tabel 9 Principiile utilizării resurselor mediului (Lisabona, 1997)

Managementul biodiversității se bazează pe găsirea și menținerea capacității ei de adaptare la schimbări. [NUME_REDACTAT] de la Lisabona (1997) s-au elaborat principiile referitoare la utilizarea echilibrată a resurselor mediului. S-au stabilit un număr de șase principii care sunt prezentate în tabelul 9, cu implicațiile fiecărui principiu. Pentru întocmirea planului de management al biodiversității s-au elaborat anumite programe internaționale, dintre cele mai cunoscute amintim: Programul „Diversitas”, care stimulează acumularea de date specifice și elaborează informații legate de conservarea mediului; Programul „Omul și Biosfera” este un program controlat de [NUME_REDACTAT] din SUA, care evaluează și monitorizează biodiversitatea în rețea globală, rezervațiile biosferei și zonele protejate; Programul „[NUME_REDACTAT] 2000”, desfășurat pe durată de 25 de ani, care urmărește descoperirea, descrierea și clasificarea speciilor de viețuitoare de pe glob.

Fig. 4 Fazele de desfășurare a programului de evaluare, păstrare și utilizare

durabilă a biodiversității ( Cogălniceanu. 1999)

Starea mediului se analizează prin programe de evaluare, păstrare și utilizare durabilă a biodiversității, programe elaborate de PNUE, pentru aplicarea convențiilor internaționale. Un astfel de program este prezentat în figura 4 prezentată de Cogălniceanu, 1999. Pentru eficiența monitorizării se utilizează un sistem unitar de metode și tehnici de măsurare și control a biodiversității, corelate cu alte variabile ca: parametrii fizico – chimici, dinamici sau genetici (Storck și Samways, 1995). Monitorizare permite evidențierea schimbărilor din sistemele biologice și ecologice care au loc în anumite condiții climatice, precizând gradul impactului uman și măsura în care este influențat (Manoleli și col. 2004).

3. Strategii și criterii de monitorizare și protejare a biodiversității plantelor

Strategiile de monitorizare și planurile de acțiune ale instituțiilor din punct de vedre a teoriei sistemice, privind conservarea ariilor protejate, trebuie abordate concomitent pentru individ, specie și întreg sistem ecologic, cu monitorizare la nivel global, regional (UE), local și național.

Monitorizare la nivel de individ se realizează prin conservarea ariilor protejate: in situ, realizată în mod concret prin conservarea ecosistemelor, a sanctuarelor pentru specii protejate, bănci de gene in situ și rezervații de vânătoare etc.; ex situ, prin colecții de organisme vii (Grădini botanice, zoologice, programe de reproducere în captivitate), cu ajutorul băncilor de gene (de semințe și polen, de ovule, spermă și embrioni, culturi microbiene și culturi de țesuturi și celule.

Un sistem de conservare in situ pornește de la un inventar amănunțit, cu care se pune în evidență frecvența găsirii anumitor specii. Pe baza acestui inventar se elaborează [NUME_REDACTAT], Roz și Albastre. Criteriile după care speciile sunt incluse în [NUME_REDACTAT], sunt reglementate pe plan internațional.

Protejarea unui ecosistem ce conține specii deosebite, a unor ecosisteme periclitate, și a unor complex de ecosistem protejate special, se face la nivel global, regional (la nivelul UE ) și local sau național. Strategiile elaborate la aceste trei nivele sunt :

La nivel global prin activitatea:

[NUME_REDACTAT] Strategy (IUCN/UNEP/WWF);;

[NUME_REDACTAT] (IUCN/UNEP/WWF);

Agenda 21 (UNCED);

[NUME_REDACTAT] (CDB);

[NUME_REDACTAT] for [NUME_REDACTAT] (CDP 7.09.2002);

FAO Code (responsab. Fisheries).

La nivel regional sau U.E. prin activitatea:

UE Strategy for [NUME_REDACTAT];

UE [NUME_REDACTAT] and [NUME_REDACTAT];

UE [NUME_REDACTAT]; [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT];

A strategy for the sustenable development of [NUME_REDACTAT];

[NUME_REDACTAT] for Biodiversity fisheries

La nivel Local, național prin:

Strategia națională și Planul de [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Biologice și [NUME_REDACTAT] a Componenentelor sale;

Planurile regionale, locale și județene de Acțiune pentru [NUME_REDACTAT] ;

Strategii de dezvoltare Durabilă a [NUME_REDACTAT] (HG, [NUME_REDACTAT] nr. 347/04);

Strategia privind organizarea activității de îmbunătățire și exploatare a pajiștilor la nivel național (OMAAP 226/2003) ;

Strategii naționale de conștient- zare publică în domeniul conserv. Biodiv.;

Strategia de dezvoltare a Silviculturii din România;

Strategii naționale a sectorului de plante Medicinale și aromate (Legea 491/2003):

Strategii naționale în domeniul protecției și gestionării durabile a fondului piscicol (Manoleli, 2004).

Monitorizarea se bazează pe o serie de principii pentru stabilirea priorităților în conservare, elaborate încă la mijlocul ultimului deceniu al secolului trecut (1995) de un grup de experți (Manoleli 2004). Principiile constau în stabilirea de obiective pentru menținerea nivelului actual al biodiversității, elaborarea unor priorități credibile, clare, motivate, stabilirea zonele prioritare pentru conservare, toate fiind strategiile adaptate la nivel local, regional și global (Johnnson 1995).

Activitate de monitorizarea ariilor protejate impune sisteme specifice de monitorizare care au în vedere supravegherea caracteristicilor fizico-chimice, pedologice, biologice și ecologice pentru combaterea poluării.

Criteriile prioritare de monitorizare sunt biologice și social-politice. Cele biologice sunt legate de bogăția și raritatea elementului ce trebuie protejat, reprezentativitatea acestor elemente (biologice, ecologice) la nivel regional țin cont de vulnerabilitatea elementelor la factorii de risc și funcționarea acestora în realizarea echilibrului în natură, cele social – politice țin cont de interesul politic, economic, culturale a comunităților umane implicate.

Priorități pentru protecție

Prioritar în monitorizare este prevenirea extincției speciilor prin: reducerea periclitării speciilor pe întreg arealul; specii reprezentate singure a genului sau familiei; familii sau genuri monotipice, care trebuie conservate cu prioritate față de cele politipice; ordinea priorității speciilor este periclitate, vulnerabile și apoi rare; speciile cu distribuție restrâns-limitată trebuie monitorizate chiar dacă nu sunt periclitate.

Prioritățile de protecție și conservare se stabilesc funcție de taxon, pornește de la gradul unu (1 = prioritate minimă), până la gradul nouă (9 = prioritatea maximă):

1. în taxonul Famile :

– la gradul de protecție rar (R), prioritate este medie (4);

– la gradul vulnerabil (V), prioritatea de conservare este minimă (2) ;

– la gradul periclitat (NT), prioritatea de conservare este minimă ( 1) :

2. [NUME_REDACTAT] : – la gradu de protecție Rar (R), prioritatea este aproape

maximă ( 7) ;

– la gradul vulnerabil (V), prioritatea de conservare medie ( 5) ;

– la gradul periclitat (NT), prioritatea de conservare minimă ( 3)

[NUME_REDACTAT] : – la gradul Rar (R), prioritatea de conservare maximă ( 9) ;

– la gradul vulnerabil (V), prioritatea de conservare maximă ( 8) ;

– la gradul periclitat (NT), prioritatea de conservare mai mare de medie (6).

Urmărind prioritățile de protecție și conservare funcție de taxoni constatăm că specia necesită cea mai mare nevoie și grad de prioritate în conservare cel mai ridicat (8, 9), urmat de gen prioritatea fiind medie (3, 5, 7), ca în cazul familiei prioritatea de protecție și conservare fiind minimă (1, 2, 4).

Se pun întrebări legate de ce trebuie, unde și cum trebuie protejate speciile, ținând cont de criteriul unicității, al pericolului de extincție și de al utilității (comunitățile cu valoare biologică mare au prioritate mai mare de conservare). Ariile protejate au fost create pentru a conserva doar anumite specii: „megafauna carismatică” sau a speciilor vedetă; specii indicatoare care demonstrează starea ecosistemului (care asigură conservarea unor comunități întregi), ariile protejat sunt arii reprezentative pentru mai multe comunități biologice. O analiză eficientă de conservare o dă analiza gap, care face comparație între ariile existente și cele propuse a se înființa și descoperă lipsuri în prezervarea biodiversității. Apoi sistemul național de arii protejate asigură protecția mai eficientă prin includerea tipurilor majore de ecosisteme. Analiza gap cuprinde [NUME_REDACTAT] Geografice (GIS), folosind computerul pentru a integra multitudinea de date cu informații privind distribuția speciilor( Scott, J. M., et al. 1991). Multe organizații ([NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], etc.) au încercat să identifice areale cheie din lume „puncte fierbinți” cu mare diversitate și endemicitate și cu imediată amenințare a speciilor și distrugere a habitatelor. Au fost identificate 25 puncte fierbinți, pe 1,4% din suprafața Pământului : 44% plante, 28% păsări, 30% mamifere, 38% reptile, 54% amfibieni (Mittermeier, R.A., et al., 1999). S-a identificat apoi 17 țări cu biodiversitate ridicată (din 230), cca. 70% din diversitatea biologică a lumii Apoi grupuri indicatoare (păsări, plante etc.) pentru protecția arealelor complementare, selectate pentru numărul mare de astfel de specii pe care-l conțin; apoi arii puțin afectate de om (datorită densității mici a populației umane) denumite și arealele naturale care trebuie să rămână sub control pentru a arăta generațiilor viitoare, care sunt comunitățile naturale cu influență antropică minimă (Bryant D., et al., 1997).

Categoriile sozologice de plante cu anumit grad de periclitare.

Cauzele dispariției speciilor, fie antropogene, fie naturale au diferite manifestări care duc în general la, micșorarea habitatului, diminuarea rezervelor naturale, deteriorarea mediului, degenerarea unor specii, scăderea potențialului biologic, dezastre ecologice etc.(Flora RSR vol. XIII). Preocupările de salvare a speciilor aflate în pericol se adresează nu numai societății, dar și specialiștilor tehnologi și biotehnologi din domeniu.

A apărut astfel știința numită sozologia, știința salvării organismelor periclitate. Convenția de la Berna (1979), a luat măsuri concrete pentru cercetarea și înmulțirea speciilor rare, măsuri de ecofilaxie, de prevenire a unor pericole sub îndrumarea [NUME_REDACTAT] de Conservare a Naturii (Maunder, M., S. Higgens., 1998), precum și unele măsuri neconvenționale adoptate de statele europene ulterior prin dezvoltarea băncilor de gene (IBPGR, 1986, [NUME_REDACTAT] for Plant genetic resources),1986, Design, planning and operation of in vitro genebanks, Rome).

Cartea roșie cuprinde o mulțime de monografii ale speciilor care cad în sfera de activitate a sozologiei, deci cu anumit statut sozologic, prezentate prin econografii, hărți corologice, taxonii sunt ordonați alfabetic, dup numele latin, lucrare academică de referință pentru specialiștii din domeniu.

Fiecare taxon a fost evaluat după ultimele categorii IUCN, din care constatăm că lipsește treapta plantă rară (R), taxon rar cu populații mici pe glob care în prezent fac parte din V sau E și despre care nu sunt suficiente informații, ceea ce ne duce cu gândul la moto-ul „nu orice plantă rară este periclitată și nici orice plantă periclitată este rară” (Dihoru, Negreanu, 2009), astfel treptele sozologice după ultima modificare sunt:

EX (Extinct) – stins (dispărut) când nu sunt dubii că ultimul individ, reprezentant al taxonului a murit;

EW (Extinct in the Wild)- stins (dispărut) în sălbăticie (în flora spontană), când taxonul supraviețuiește numai în cultură sau ca populație naturalizată în zonă depărtată de arealul primar-istoric;

CR [NUME_REDACTAT]) – critic (grav) periclitat de dispariție, când taxonul se confruntă cu un risc extrem de ridicat de stingere în sălbăticie în viitorul imediat;

EN (Endagered)- periclitat de stingere, când taxonul nu este CR, dar este confruntat cu un risc foarte ridicat de stingere în sălbăticie în viitorul apropiat;

VU (Vulnerable) – vulnerabil, când taxonul nu este nici CR nici EN, dar este confruntat cu un risc ridicat de stingere în sălbăticie într-un viitor mediu;

LR ([NUME_REDACTAT])- risc scăzut de dispariție, când la evaluarea taxonului nu satisface criteriile pentru nici una din categoriilr CR, EN sau VU. Aici intră trei subcategorii: cd = taxoni dependenți de măsuri de conservare; nt = taxoni aproape amenințați; lc = taxoni care nu sunt incluși în celelalte două categorii;

DD (data deficient)- informații deficiente, când informațiile primite nu pot au acoperire pentru a face o evaluare directă sau indirectă a riscului de stingere a taxonului, bazată pe abundența și/sau distribuția sa și/sau pe statutul populației;

NE (not Evaluated) – neevaluată, taxonul nu a fost apreciat în raport cu criteriile enunțate mai sus.

Se estimează că în ultimii 50 de ani au dispărut cca. 300.000 specii, iar între 20-40% din flora mondială este în declin (Farusworth, E., 2008). [NUME_REDACTAT] Internațională de Conservare a Naturii (2006), ritmul dispariției speciilor pe glob este de 100 până la 1000 de ori mai alert decât cel natural, factorul antropic făcând ca una din 8 specii de plante să fie amenințate cu extincția.

La nivel european în 1998 se arată că cca. 100 de specii din cele amenințate sunt incluse în programe de restaurare in situ, cu măsuri apoi de conservare ex situ, iar cca. 35% din taxoni se află într-un program de minimă protecție(13). Conservarea in situ presupune, planuri de management, monitorizare și protecție a habitatelor unde se găsesc speciile de plante rare și vulnerabile, planuri de recuperare chiar și a unei singure specii periclitate, precum și activitate de conservare ex situ (Blându, R., I. Holobiuc, 2008)

[NUME_REDACTAT] pe lângă ariile protejate, reviste, conferințe etc., amintim și acțiuni științifico – sintetice, care constau în elaborarea și reactualizarea „listelor roșii”(Dihoru, Ghe. Dihoru, A., 1994) și a „Cărții roșii”(Dihoru, Ghe., Negrean, G., 2009), care cuprind speciile periclitate din România.

Conservarea acestor specii prin metode neconvenționale, prin micropropagare in vitro prezintă o preocupare de mare interes([NUME_REDACTAT], E.A.L., 1984). Avantajele acestei metode constă în faptul că pentru inițierea culturii este necesară o singură plantă (Zăpârțan, M., 1996), o sămânță sau chiar un singur explant (vârful lăstarului, boboc floral, porțiune din frunză și tulpină etc.), astfel plante din natură și așa puține și periclitate, nu sunt afectate în urma recoltării materialului din locul de origine (Zăpârțan, M, 2001).

Conservarea speciilor periclitate cu dispariția prin tehnici in vitro

Conservarea biodiversității plantelor constituie o preocupare majoră a cercetătorilor în domeniu, în acest sens susțin că biodiversitatea Terrei a suferit un declin de neimaginat între anii 1996 – 2004, fiind introduse în lista roșie peste 8300 de specii de plante cu diferite grade de periclitare (Sarasan, V și col., 2006). Numeroase habitate naturale și populații de plante, datorită în principal activității omului au scăzut puternic ca număr de indivizi. După unele date schimbările climatice au de asemenea efect distructiv asupra biodiveristății, ritmul de dispariție al speciilor este de 100 până la 1000 de ori mai mare decât ritmul natural (după raportul IUCN, mai 2006), astfel, diversitatea biologică este permanent afectată, apreciindu-se că mai bine de 50% din specii au dispărut în ultimii 20 de ani.

Menținerea patrimoniului natural vegetal este stabilit de [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] (CBD) elaborată la Haga în 2002 în cadrul Convenției pentru Biodiversitate și susține cercetări în domeniul ecologiei, sistematicii, taxonomiei, biologia conservării plantelor etc., stabilind protocoale de conservare a speciilor. Unul dintre obiectivele CBD susține importanța conservării ex situ.

4.1. Avantajele metodei de conservare prin micropropagare in vitro

Prin aplicarea metodei de înmulțire in vitro a unor plante vasculare, s-a ținut cont de avantajele metodei în scopul conservării regnului vegetal. dintre aceste avantaje amintim:

posibilitatea obținerii unui număr mare de exemplare, identice sau aproximativ identice cu planta mamă;

timp relativ scurt de obținere a noilor plante, cu preț de cost scăzut (prin înlocuirea hormonilor cu extracte naturale);

tehnica reprezintă unica modalitate de înmulțire a plantelor care nu se pot înmulți sexuat (semințe) și unica posibilitate viabilă de înmulțire a plantelor unisexuate;

metoda face posibilă obținerea de plante identice cu planta-mamă donatoarea de explante, acest fapt fiind posibil fie direct (prin organogeneza in vitro), fie indirect, (prin embriogenizarea somatică).

tehnica poate determina apariția unor modificări genetice, utile în cazul când dorim să obținem anumite variații somatice (rezistente la factorii de stres, variații producătoare de compuși utili, etc.).

Pentru plantele spontane este de preferat a se preveni apariția variațiilor somaclonale, deoarece implică mutații în biologia plantei regenerate și modificări ale capacității sale de adaptare în arealele de origine. Dezavantajul îl constituie faptul că există pericolul reducerii diversității genofondului populației deoarece în refacerea populației se pornește de la un număr mic de genotipuri. Tehnica este mult mai costisitoare, deoarece necesită o dotare corespunzătoare și formarea de specialiști.

Organizație constituită în 1995 „[NUME_REDACTAT]” se preocupă de conservarea florei spontane de pe continentul nostru. În 2007 a cincia Conferință de Conservare a Plantelor spontane din Europa a fost organizată la Cluj, unde s-a elaborat programul „Un viitor durabil pentru Europa: [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] 2008 – 2014”, care stabilea necesitatea conservării pe termen lung a diversității plantelor și restabilirea habitatelor și ecosistemelor. Programul stabilea clar că, conservarea se poate realiza: I. in situ prin menținerea speciilor în ecosistemul sau habitatul lor natural; II. ex situ: a. prin grădini botanice sau alte instituții de profil care asigură colecții în aer liber, în sere, culturi controlate, bănci de semințe și de gene și b. multiplicare și conservare prin culturi și colecții in vitro.

Conservarea ex situ are drept scop „refacerea și perpetuarea populațiilor unor specii amenințate prin măsuri complementare luate într-o altfel de ambianță ecologică, decât cea din habitatul propriu și care urmărește realizarea unor rezerve pentru a asigura și prin acest mod, protecția elementelor periclitate” (Cristea., Denaeyer, 2004). Datorită izolării țesutului cultivat in vitro și a creșterii lui în condiții diferite față de cele ale vieții naturale, cultura in vitro se știe că poate acționa ca un factor traumatizant (Jain, S., 2001). Prin culturi in vitro este indusă variabilitatea somaclonală (Larkin., Scowcroft, 1981), care se poate datora, metodei de conservare, tipului de explant, numărului de subculturi, mediului și compoziției lui, genotipului, vârstei plantei donatoare de explante etc. Variabilitatea somaclonală se poate analizată și cu ajutorul markerilor molculari și a tehnicilor de biologie moleculară (Butiuk-Keul, A., 2006). După analiza genomică a materialului vegetal obținut in vitro și după aclimatizarea ex vitro pot fi inițiate acțiuni de repopulare a habitatelor periclitate, după o consultare prealabilă cu specialiștii din rezervațiile naturale și din ariile protejate.

Metoda clasică de conservarea în colecții pe teren, are unele deficiențele: posibilitatea distrugerii colecțiilor în urma unui atac de boli și dăunători, cauzate de unele dezastre naturale etc., ceea ce a dus la necesitatea găsirii unor metode neconvenționale care pot asigura stocarea mai sigură a unor specii periclitate. Neajunsurile conservării în bănci de gene sau în colecții clonale pe teren a făcut să crească interesul pentru conservarea in vitro, metoda devenind în ultimul timp o certitudine, făcând posibilă o legătură între metoda clasică și cea modernă, ambele completându-se reciproc (Engelman, F., 1997).

La începuturile lor culturile in vitro au fost considerate soluții de multiplicare clonală rapidă a speciilor de importanță economică, abia după 1990 au fost privite ca mijloc de conservare a resurselor vegetale (Witheres, L.S., 1990).

Metoda de stocare in vitro este considerată o soluție pentru conservarea speciilor care ridică probleme, dar și pentru conservarea materialului vegetal obținut prin cultura in vitro, primind recunoaștere internațional și mare aplicabilitate. Tehnica cuprinde două faze, în prima se inițiază cultura in vitro, iar în următoarea se dirijează cultură impunându-se anumite condiții pentru încetinirea sau stoparea creșterii, funcție de metoda de conservare in vitro (Cachiță, C.D., 1987).

Metodele de conservare in vitro a plantelor funcție de durat de stocare se realizează prin impunerea anumitor condiții de cultură și conservare, aceste condiții impuse sunt de trei feluri, fiecare dintre metode asigură o rată de creștere mai rapidă decât în cultură clasică (Bajaj, Z., 1986):

conservarea pe o perioadă scurtă de timp de câteva luni (2-3 luni);

conservarea pe o perioadă medie de timp, câteva luni la 3-4 ani;

conservarea pe termen lung sau crioconservarea, care se realizează prin stocarea țesutului vegetal în azot lichide (-196oC).

4.2. Succese și realizări în domeniul conservării in vitro

Este conștientizat pericolul dispariției specii din flora sălbatică a țării noastre, fapt ce a determinat specialiștii să manifeste interes pentru conservarea elementelor rare și a celor pe cale de dispariție. Ca o consecință benefică, formele de conservare, de orice natură ar fi ele, încep să fie privite și analizate cu deosebită atenție. [NUME_REDACTAT] sunt cunoscute câteva liste și cărți roșii (Olteanu. M., și col., 1994; Boșcaiu, N., și col., 1994; Moldovan, M., și col.,1994; [NUME_REDACTAT]., 1992; Dihoru., Gh., Negrean., G. 2009), în elaborarea cărora s-a ținut cont de, încadrarea speciei în categoria reală de periclitate, de rata pierderilor, de lărgirea ariilor protejate și de proiectelor de conservare ex situ, prin dezvoltarea unor cercetări riguroase asupra taxonilor considerați dispăruți și urmărind obiectivele impuse de organismele europene abilitate să gestioneze mediul înconjurător.

4.2.1. Materialul și compoziția mediilor de cultură folosite

Materialul vegetal, prin aplicarea metodei de înmulțire in vitro a unor plante vasculare, s-a ținut cont de avantajele metodei în scopul conservării regnului vegetal. La inițierea unei culturi in vitro pentru speciile din flora spontană se va lua în calcul încadrarea botanică a speciei. Inițierea culturii la unele specii a fost posibilă folosind aproape toate țesuturile sau părțile din plantă, sau denumite de noi tipuri de explante: frunte, porțiuni din frunză (teacă, limb, nervură, pețiol), tulpină: din care s-a detașat nod sau internos, rădăcină, inflorescență, organe de floare etc., La alte specii inițierea culturii in vitro a fost posibilă doar din germoplasmă, din semințe germinate in vitro, din care se dezvoltă plantule de la care se detașează diferite explante (apex, meristem, nod, frunză, rădăcină etc.). de cele mai multe ori germinația in vitro necesită unele operații preliminare: tratarea semințelor mecanic, chimic, fizic pentru a favoriza germinația, tratament aplicat în funcție de natura seminței și vârstă. Fiecare tip de explant cultivat in vitro diferențiază prin propria capacitate de regenerare și multiplicare in vitro, afirmație susținută de rezultatele obținute la diferite specii de plante spontane de cercetători străini și de la noi (Cachiță, 1987: Zăpârțan și col., 1983; Ziv, M., 1989; Fay, M. F.,, 1992; Zăpârțan 2001; Laslo, 2013). Redăm mai jos figura 5 care evidențiază sugestiv capacitatea de regenerare și propagare a tuturor părților dintr-o plantă de Chrysanthemzm morifolium L.

Fig. 5 Tipuri de explante în tehnica de multiplicare a plantelor in vitro

(Zăpârțan și col. 1983)

Mediile de cultură, Asupra formulelor de mediu adoptate și modificate funcție de familia botanică și chiar funcție de diferite specii de plante, pentru creșterea țesuturilor in vitro au existat foarte multe preocupări și serioase contribuții la reușita metodei. Amintim în tabelul 1, câteva astfel de formule de mare uzanță. Mediul de cultură se aleg fie funcție de natură speciei, fie de starea fiziologică în dezvoltare a materialului vegetal, având o utilitate mai largă sau specifică, dar alese funcție de scopul urmărit. Medii de cultură mai frecvent utilizate sunt legate de anii 1942, 1956, 1971, în zilele noastre apărând formule cu compoziție îmbunătățită și cu specificitate pentru fiecare grup sau familie de plante.

Tabel 1 Formule de mediu pentru impunerea „creșterii lente” a țesuturilor in vitro

Mediile de bază folosite sunt după Murashige-Skoog-1962 (MS), Schenk-Hildebrandt-1972 (SH), Heller, White etc. la care se adaugă diferite balanțe hormonale funcție de specie și reacția ei in vitro. Pentru germinarea semințelor in vitro s-a folosește mediul MS1/2 (cu microelementele și macroelementele înjumătățite), cu sau fără cărbune vegetal (care favorizează alungirea neoplantulelor germinate in vitro). Sunt de asemenea specii care se comportă foarte bine in vitro pe medii simple MS1/2 cu regenerarea și multiplicarea lor.

Adausul de hormoni face ca economic, tehnica să fie mai costisitoare, dar în ideea de-a face cultura in vitro economicoasă s-a procedat la reducerea dozei de zaharoză și agar, înlocuirea unor hormoni sintetici, foarte scumpi, cu substanțe sintetizate la noi în țară, sau cu extracte naturale din plante, sau organe de plante cu proprietăți stimulatoare: de expemplu 1 mg/l extract din germeni de porumb substituie în mediu prezența zeatinei (Butiuc, Keul A. și Zăpârțan, M., 1996): apoi laptele din nucă de cocos care favorizează alături de alți hormoni regenerarea plantulelor in vitro și embriogeneza somatică (Cachiță, și col.2006; 2009).

Tehnologia propagării și înmulțirii in vito a speciilor spontane urmărește nu doar stabilirea unei tehnologii de înmulțire ci și aspecte ale proceselor de creștere și dezvoltare in vitro a noilor plantule și organizarea completă a lor. Acest lucru se realizează prin urmărirea fazelor de organogeneză in vitro: caulogeneza, rizogeneza și filogeneza, corelația dintre aceste faze și evoluția plantulelor in vitro. Organogeneza in vitro este dependentă de natura speciei, de compoziția mediului de cultură, tipul de explant, faza fiziologică în care se găsește țesutul (vârsta plantei-mamă donatoare), perioada din an când are loc prelevarea țesutului etc.

4.2.2. Condiții de cultură in vitro și de aclimatizare ex vitro

Inoculii implantați pe mediul de cultură adecvate sunt păstrați la condițiile camerei de creștere, la o durată a iluminării de 8 ore întuneric și 16 ore lumină: intensitatea luminii variind funcție de specie și scopul urmărit: temperatură între 25ºC – 27ºC, iar umiditatea atmosferică 50%-100% (funcție de specie). Observațiile se fac după cca. 4 săptămâni sau 2 luni (funcție de specie și natura țesutului inoculat) și cuprind aspecte ale diferențierii și regenerării in vitro a țesutului, urmărindu-se procesele de morfogeneză, rizogeneză (organogeneză în ansamblu) care au loc la nivelul explantelor.

Materialul obținut in vitro (noile plantule) trebuie să depășească un prag important dar dificil, aclimatizarea ex vitro a neo-plantulelor prin trecerea in sere sau răsadnițe reci sau semi-reci și apoi în câmp. Supraviețuirea la condițiile de câmp și mai ales în arealele de unde au provenit, constituie aspectul esențială în succesul acestei metode, astfel aclimatizarea presupune anumite trepte care trebuie să asigure condiții optime fiecărui individ sau specie. Mediu de cultură folosit pentru propagarea speciilor in vitro, tipul de explant experimentat pentru asigurarea procentul de regenerare (organogeneză, rizogeneză, multiplicare) și capacitatea de aclimatizare a speciei multiplicate depinde de natura speciei.

Menținerea în colecții a plante conservate in vitro, s-a dovedit a fi o tehnică de succes pentru conservarea unor grupe de plante diferite taxonomic: atât ierboase (Engelman, F., 1991) cât și lemnoase (Dodds, J. H., 1991). La conservarea unora dintre aceste specii s-a aplicat creșterea lentă a țesutului in vitro astfel s-a permis înființarea unor colecții de plante, mai cu seamă a celor care nu pot fi înmulțite și conservate prin alte metode, apoi plante rare, specii periclitate (în curs de extincție) și alte specii de mare importanță pentru economie. Colecția de plante menținută in vitro nu poate fi asemuită cu o bancă de gene, materialul trebuie conservat la standarde înalte și chiar de securitate biologică, iar descrierea morfologică a materialului trebuie însoțită de analize biochimice, moleculare și enzimatice (Withers, L.A., 1983). Metoda de conservare in vitro este utilizată în paralel cu alte strategii de conservare a plantelor, tehnica in vitro fiind deseori o alternativă la conservare speciilor prin colecții in situ și de asemenea considerată un răspuns dat semințelor unor specii, cu putere de germinație scăzută (Laslo, 2013).

Colecții de plante obținute și stocate in vitro se pot grupa în funcție de durata conservării în:

Colecții active in vitro, când plantele se conservă o perioadă medie de timp (de la 1 – 3 ani);

Colecții de bază in vitro, când speciile sunt conservate pe o perioadă mai îndelungată de timp (după IBPGR).

Aceste colecții se pot menține cu succes numai dacă unele etape sunt parcurse riguros. Aceste etape sunt considerate următoarele:

Etapa I. Stabilirea și identificarea germoplasmei care prezintă interes;

Etapa II. Alegerea tipului de tehnologie in vitro, considerată optimă;

Etapa IV. Stabilirea tipurilor de colecții (active sau de bază), funcție de specie;

Etapa V. Monitorizarea permanentă a colecțiilor;

Etapa VI. Distribuirea colecțiilor și desfășurarea schimburilor naționale și internaționale de plante.

Deși avantajelor metodei sunt evidente și tehnologiei mai diversificate, totuși numărul de specii plante care pot fi conservate cu succes prin această metodă este relativ mic (Egelman, 1997).

Aclimatizarea ex vitro. Am amintit că una dintre problemele pe care le ridică tehnica înmulțirii in vitro a unor specii spontane este aclimatizarea ulterioară a noilor plantule la condițiile de viață ex vitro în mediul natural al plantei. În prima fază materialul este plantat în condiții protejate, provizoriu în condiții diferite de locul de origine unde se menține până când noile plantule devin viguroase (o tulpină bine dezvoltată și un sistem radicular bogat). După îndeplinirea acestor condiții se face trecerea la locul definitiv de origine al plantulelor cu un anumit grad de vigurozitate. Deci trebuie depășit un prag critic generat de unii factori (temperatură, lumină, umiditate, compoziție substrat de cultură etc.) precum și respectarea unor etape care premerg obligatoriu plantării în câmp, la loc definitiv al plantelor.

Procesul aclimatizarea plantulelor obținute in vitro nu este ușor, în mare măsură depinde de calitatea neoplantulelor și de calitatea rădăcinilor diferențiate. În momentul scoaterii neoplantulelor din condițiile aseptice și trecerea lor în susbstratul de cultură, trebuie asigurată protecția împotriva deshidratării, care se realizează prin aplicarea unui clopot de sticlă transparent deasupra plantulelor (câteva zile, 7-8 zile), acest sistem asigură de asemenea o protecție și împotriva unor curenților de aer, unei temperaturii și luminii necorespunzătoare.

Trebuie intervenit prin dezinfecția inițială a substratului de cultură și chiar a plantulelor pentru a înlătura pericolul de infecție de la patogenii din sol: solul se poate dezinfecta cu substanțe slab fitotoxice și în concentrație mică, de exemplu 5-10mg/l (Boxus și col., 1995). Umiditatea trebuie să fie mai ridicată, intensitatea luminoasă mai redusă și condițiilor de lucru perfectă sterilitate (Jorge și col., 2000), chiar și în condiții de transfer perfect ex vitro, după unii cercetători au loc modificări morfologice la nivelul frunzelor. Lăstarii sau plantulele neînrădăcinate in vitro trebuie transferate pentru înrădăcinare asigurând control termic în spațiul de aclimatizare (sere, răsadnițe etc.), iar în substratul de plantare controlată umiditatea care nu trebuie să fie excesivă pentru că va apare fenomenul de hipoxie și starea de anaerobioză, care ar duce la scădere capacității de înrădăcinare a plantulelor transferate. Substratul de cultură este format din turbă, nisip, perlit sau vermiculit (roci vulcanice expandante): trei părți turbă și câte o parte din celelalte componente, apoi acesta trebuie fertilizat după nevoia speciei, de preferat prin metoda fertilizării în picătură. Înrădăcinarea va avea loc în cca. o lună, sau mai repede dacă este stimulată înrădăcinarea cu fitohormoni (pudre sau soluții) cu rol în formarea rădăcinilor (în special auxine). Concentrația pudrelor, sau a soluțiilor rizogene cu adaos auxinic folosite depinde de specie și de starea fiziologică a tulpinițelor neoformate in vitro (Laslo, 2013).

De regulă materialul obținut in vitro asigură schimbul intern sau extern de plante între instituții de cercetare sau unități de producție. Acest schimb se face respectând unele indicații sau chiar restricții care se impun între instituțiile de profil sau chiar între unele state interesate de plante obținute prin această tehnică, deoarece acest materialul vegetal care asigură un schimb internațional are unele avantaje față de materialul sau semințele obținute prin metode clasice:

Condițiile fitosanitare impun lipsa infecțiilor virale, de aceia materialul trebuie însoțit de un certificat fitosanitar, la fel ca și materialul liber de viroze obținut in vitro (Fay, 1994);

[NUME_REDACTAT] schimbul de material vegetal în general este bine reglementat, există norme naționale și internaționale, stabilite de fiecare stat membru al UE, deoarece odată cu creșterea schimbului de material vegetal se intensifică și preocuparea de găsirea unor soluții care să preîntâmpine introducerea unor agenți patogeni într-o altă țară (Martin și Postman, 1999);

Siguranța sănătății materialului vegetal obținut in vitro se poate realiza și prin folosirea markerilor moleculari pentru identificare și eliminarea unor infecții (Ng și col., 1999).

Studiu de caz: Conservarea specii de plante din genul [NUME_REDACTAT] rotundifolia (syn. carpatica) din familia Campanulaceae, este prezentată pentru prima dată de Borza, 1923 și apoi descrisă de Morariu 1964, cu statut de periclitate (EN), se întâlnește la noi în județele Covasna, Mehedinți, Porțile de Fie, Dobrogea dar și în [NUME_REDACTAT] etc. la limita a trei județe din Transilvania: Cluj, Bihor și Maramureș. Din punct de vedere taxonomic este specie perenă cu rizomi, care conține o mulțime de subtaxoni cum ar fi subspeciile: rotundifolia, carpatica, romanica (în flora Europaea. Hayeck, 1933, Beldie, 1961, Rațiu și Ghergely 1961, etc.).

Inițial era considerat geoelement cu populații sărace, dar în timp s-a extins și în alte areale din țara noastră și din țările vecine. Se înmulțește din semințe dar și vegetativ fiind biologic plantă perenă, prin despărțirea tufei mature în perioada de vară târzie spre toamnă după înflorire, sau primăvara timpuriu înainte de înflorire (materialul peren de înmulțire se găsește de regulă în colecțiile din grădinile botanice) Analizele morfologice îl consideră paleoendemit, element dacic (Toniuc, A, 1987, 2000), subspecia rotundifolia studiată pe lângă interes botanic are și valoare ornamentală (Dihoru, Negreanui – după Lista roșie a plantelor vasculare, 2009).

Măsurile de conservare mai vechi au plast-o în [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], în Carpați, în canalele din portul Hârșova, în recifele jurasice Cheia etc., dar și cultivată ex situ în [NUME_REDACTAT], cu controlul periodic al stării populației. Specia prezentă conservată de noi a provenit din [NUME_REDACTAT] a Universității din Cluj-Napoca (semințe dar și plante tinere).

Scopul studiului. S-a urmărit conservarea speciei Campanula rotundifolia L. prin înmulțire in vitro, care din punct de vedere sozologic face parte din grupa de conservare EN (periclitată) după ultima listă roșie, geoelement dacic întâlnit în Carpații, Porțile de Fier pe Dunăre și împrejurimi (Fig.1).

Fig. 1. Mapping areal of Campanula rotundifolia L. specie, on the Romanian territory (Dihoru and Negreanu 2009 p. 116)

Material și metoda: Materialul vegetal a provenit de [NUME_REDACTAT] a Universității din Cluj – Napoca. Semințele de campanula prin germinație a format plantule care cultivate în grădină au format plante care la diferențierea bobocului floral s-a recurs la detașarea unui explantul care a constat din boboc floral foarte tânăr (necolorat), detașat de la plantula matură de Campanula (Fig. 2).

Bobocul de cca. 2,5-3,0cm diametru, înainte de inoculare pe mediu de cultură aseptic s-a dezinfectat după cum urmează:

clătiri repetate sub jet de apă cca. 5 minute;

apoi imersat și agitat 1- 2 minute în alcool 80%;

menținerea în soluție de hipoclorit de calciu 10% cca. 10-15 minute (tipul de menținere în soluția dezinfectantă depinde de anatomia speciei (campanula este pubescentă, fapt pentru care concentrația soluției ca și timpul de tratament a fost mai mare;

clătiri repetate (4-5 reprize) cu apă sterilă. Fazele de dezinfecție se desfășoară în camera sterilă.

Fig. 2 Plantă de mamă Campanula rotundifolia donatoare de explante

După sterilizare materialul, bobocul este secționat la cca. 2-3cm diameterul și este inoculat pe mediul de bază (MB) SH (Shenk-Hildebrand) + vitamine MS (Murashige-Skoog), cu câteva variantele experimentale specificate în tabel 1. Explantele după inoculare pe mediile aspectice s-au păstrat în camerei de creștere: la intensitate luminoasă de 16/24 de ore, la temperatură de cca. 260C și umiditate cca. 80%.

Tabel 1 Compoziția mediilor de cultură pentru înmulțirea in vitro a bobocului de [NUME_REDACTAT] a cuprins două părți:

în Partea I. s-a cultivat bobocul pe variantele Mt, V1 și V2: observațiile s-au făcut după 5 săptămâni și s-a constat o bună regenerare și multiplicare dar fără înrădăcinare;

în Partea II neo-plantulele neînrădăcinate din partea I, s-au pasat pe variantele V3 și V4 pe mediu cu AIB (tabel 1) pentru stimularea înrădăcinării, iar după cca. 15 zile (2 săptămâni) s-au făcut observațiile iar media rezultatele este redată în tabel 2.

Tabel 2 Capacitatea regenerativă in vitro a bobocului de Campanula (după 35-50zile)

Rezultate și discuții: după 35 de zile respectiv 50 de zile s-au făcut observații privind: media valorică a neoplantulelor (număr și lungimea plantulelor și a sistemul radicular aferent), precum și procentul de plantule regenerate și multiplicate (tabel 2). Urmărind tabelul 2 remarcăm diferențele în evoluție funcție de timpul de cultură și compoziția mediului, dacă după 35 de zile evoluția este inferioară (neo-plantule fără sistem radicular diferențiat). Nu același lucru putem spune în partea a II-a a experimentului, după 50 de zile de cultură in vitro, când plantulele neînrădăcinate s-au cultivat pe medii cu acid indolil-butiric (AIB), pe acest mediu au diferențiat rădăcini și au regenerat plantule în procent dublu (chiar mai mare) cu organizare completă a plantulelor și cu formarea sistemului rădăcular în procent de 98-100% (pe V3 și V4).

Procentul de regenerate și numărul de plantule obținute in vitro este prezentate în fig. 3 din care deducem valoarea regenerativă bună și foarte bună a bobocului de Campanula rotundifolia L, după cca. 50 de zile de cultură in vitro în prezența benziladeninei (BA – 1mg/l ) și cu adaos de acid β indolil butiruc (AIB – 0,5 respectiv 1,0 mg/l). Astfel are loc diferențierea de neoplantule de campanula complet conformate bine organizate și viguroase.

Fig. 3 Procent de regenerare, multiplicare și înrădăcinare a bobocului cultivat in vitro

Media numărului de neo-plantule regenerate in vitro și media lungimii lor este redată grafic în fig. 4, care evidențiază implicația acidul β-Indolil butiric (AIB) și a benzyl adeninei (BA) în diferențierea unui sistem radicular bine dezvoltat, parametru cu rol importanta în obținerea unui procent ridicat de aclimatizare ex vitro.

Cele mai bune variante s-au dovedit următoarele: V3 = SH + vit. MS + 0,5mg/l AIB + 1,0mg/l BA și V4 = SH + vit. MS + 1,0mg/l AIB + 1,0mg/l BA pe care s-au obținut în medie un număr de 5 – 11 plantule de cca. 1 cm. De asemenea regenerate de neoplantule este cea mai bună de 80% pe V3 și 83% pe V4: multiplicarea atinge 85% pe V3 și 87% pe V4, iar înrădăcinare este de 98% pe V3 și chiar 100% pe V4.. Evoluția explantelor de boboc de Campanula rotundifolia L. cultivate pe mediile cu balanța hormonală specificată în tabelul 1 sunt redate și în foto 1-6.

Fig. 4. Numărul și lungimea neo-plabtulelor diferențiate in vitro

Fig. 5, 6 și 7 Boboc de Campanula regenerat in vitro după 50 respectiv 35 de zile

CONCLUZII și RECOMANDĂRI:

Metoda de înmulțire in vitro a speciilor din flora spontană în scopul conservării lor și repopulării arealelor naturale este o tehnica care asigurând obținerea unui număr mare de exemplare, într-un timp relativ scurt, identice fenotipic și genotipic cu planta mamă de la care s-a prelevat țesutul.

Avantajul primordial al acestei metode constă în faptul că, pentru inițierea culturii, se poate folosi o singură plantă mamă, o sămânță, o frunză, un apex, un meristem, o celulă etc., deci un singur explant, fără a fi compromise plantele din natură și așa existente în număr mic.

Cercetările în acest domeniu au dovedit că speciile spontane se pretează la înmulțirea in vitro în scopul conservării și extinderii lor în areale de origine, precum și în spațiile arhitectural peisagistice, pe baza valorii naturale și în același timp ornamentale pe care o au. În cazul speciei Campanula rotundifolia L. concluzionăm următoarele:

Procentul de regenerare cel mai ridicat se înregistrează pe variantele cu 1mg/l BA și în prezența unei auxine, acidul β indolil acetic – AIB (V3 și V4) și este de 80% pe V3 și respectiv 83% pe V2, iar de multiplicare tot pe aceleași variante, de 85 – 87%;

Plante complet conformate, cu un sistem radicular bun s-au obținut după cca. 50 de zile tot pe V3 și V4, care s-au aclimatizat în procent de peste 80% asigurând un material de plantare valoros atât cantitativ cât și calitativ;

Recomandăm tehnica înmulțirii ex situ, prin cultură in vitro pentru conservarea speciilor de plante periclitate cu extincția și pentru popularea zonelor unde specia a dispărut.

BIBLIOGRAFIE

Bajaj, Y., 1986, In vitro preservation of genetic resources, IAEA-SM-282/66

Vienna;

Bavaru A., Godeanu S., Butnaru G și Bogdan A., 2007, Diversitatea și ocrotirea naturii, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT];

Bleahu M., 2004, Arca lui Noe în sec. XXI. Ariile protejate, Ed. Național, Buc;

Botnariu N., 2005, Evoluția sistemelor supraindividuale, Ed. Acad. Ro., Buc.;

Bradshaw A. D., 1990, The reclamation og derelict land and the ecology pf ecosistems. In: Jordan, Gilipin, and Aber (eds.). [NUME_REDACTAT]: A [NUME_REDACTAT] to [NUME_REDACTAT], Cambridge, Univ. [NUME_REDACTAT];

Bryant D., Nelson D., Tangley L., 1997, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]: Ecosystems and Economies on rhe Edge. [NUME_REDACTAT] Institut, Washington, D.C.;

Cachiță, D., 1987, Metode in vitro la plantele de cultură, „Bazele teoretice și practice, Editura CERES, București ;

Cachiță., D.. Ardeleanu, A., 2009, Tratat de biotehnologie vegetală, Vol. II., [NUME_REDACTAT], Cluj – Napoca;

Cairns J., și Heckman J. R., 1996, Restoration ecology: The state of an emerging field. [NUME_REDACTAT] of Energy and the Environment 21

Cogălniceanu D., 2003, Biodiversty, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] M., 2006, Biodiversitatea, Ed. CERES, București ;

Cristea V., Denaeyer, S., 2004,, De la biodiversitater la OGM-uri, Editura EIKON, Colecția UNIVERSTAS, Seria BIOLOGIE, Cluj – napoca

Cristea V., 1995 La conservation de la nature en Roumanie, Ed. Univ. Camerino, Italia;

Cristea, Victoria, 2010, Culturi in vitro fotoautotrofe la speciile de Dianthus endemice și periclitate din România, Ed. Todesco, Cluj – Napoca;

Fay, M. F., 1992, Conservation of rare and endangeres plant using in vitro methods, In vitro Cell. Dev. Biol., 28P;

Forman R. T., 1995, [NUME_REDACTAT]: [NUME_REDACTAT] of Landscapes and regions, [NUME_REDACTAT]. Press, New – York ;

Gomoiu MT., Ardeleanu A., Ardeleanu G., Ardeleanu I, D., Onciu T.M., Skolka M., și Kar K., 2009, ZONELE UMEDE, Ed. Casa cărții de Știință, Cluj;

Groombridge B., Jenkins M. D., 2000, [NUME_REDACTAT]. Earth’s [NUME_REDACTAT] in the 21-st Century, [NUME_REDACTAT] Press. [NUME_REDACTAT] E.R.,1994b, [NUME_REDACTAT] and Bioidiversity. [NUME_REDACTAT]., Washington;

Heywood W. H.(ed.)., 1995, [NUME_REDACTAT] Assessment. [NUME_REDACTAT]. Press.;

Johnson N. C., 1995, Biodiversity in the Balance. Approaches to [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Press. Landover, Maryland;

Laslo, Vicaș, Agud, Zăpârțan, 2011 "Methods of conservation of the plant germplasm. In vitro techniques", în: [NUME_REDACTAT]. Oradea, Fas. P.M, vol.XVI B, Ed. Univ. Oradea;

Laslo, Zăpârțan, Agud., 2011 "In vitro conservation of certain endangered and rare species of Romanian spontaneons flora", în: [NUME_REDACTAT]. din Oradea, Fasc. P. M.,vol. XVI A, Ed. Univ. Oradea,

Laslo, V., 2013, BIOTEHNOLOGII VEGETALE și aplicațiile lor, Ed. Univ. din [NUME_REDACTAT] C.C., Plummer m. L., 1993, The high cost of biodiversity, Science 294;

Manoleli D., Găldeanu N., Cogălniceanu D., Nistor M., 2004, Raport de evaluare tematică privind implementarea CNDB. Ed. [NUME_REDACTAT], Buc.;

Miller K., Allegreti M.H., Johnson N., Jonsson B., 1995, Measures for Conservation of Biodiversity and sustainable use of its components:, in: Heywood W.H., (Ed.) [NUME_REDACTAT] Assessment. [NUME_REDACTAT] Press;

Mittermeier R.A., Myers M., Gil P.R., și Mittermeier G.,1999, Hotspots, Earrrrrrth’s Richest and M ost [NUME_REDACTAT] Ecoregions, Agrupación [NUME_REDACTAT], S.C., [NUME_REDACTAT], Mexico;

Mooney H. A., 1995, Biodiversity and ecosystem functioning basic principles 275-325, in: Heywood W.H., (Ed.) [NUME_REDACTAT] Assessment. [NUME_REDACTAT]. Press;

Pop C.L., 2009, Ecologie și conservarea biodiversității, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca;

Primack, R.H., 2001, „Conservarea diversității biologice”, Ed. tehnică, București (traducere);

Reagan H. M., Colyvan M., Burgman M.A. 1999, A proposal for fuzzy [NUME_REDACTAT] for Conservation of Nature (IUCN) categories and criteria, [NUME_REDACTAT] 92-2000;

Scott J. M., Csuti B., Davis F.,1991, Cap analiysis : An aplication of GIS for wildlife species. [NUME_REDACTAT], Krasny, Goff, Smith și Cross (eds.)., Challenges in the Conservation of [NUME_REDACTAT]: A Practitioner’s Guide, pg. 167-179. [NUME_REDACTAT], Boulder;

Soran, V., Bândiu C., Munteanu D., 1993, Criteria for establishment of minimal and optimal areas of an effective constancy of forest ecosystems , Rev. Pădurilor, 108;

Vădineanu A., 1998. Dezvoltarea durabilă. Vol. I Teorie și practică. Ed. Univ. București;

Zăpârțan, M., 1994, The conservation of some rare and protected plants from Romania using in vitro methodes, in: VIII-th [NUME_REDACTAT] of [NUME_REDACTAT] and Cell, Culture, Firenze ;

Zăpârțan, M., 1994, Conservation of endemic, rare and endangered species in the Romania flora using in vitro methods, in: Proceeding of the 8-th national Symposium of [NUME_REDACTAT] and Biotehnology, Bucaresti;

Zăpârțan, 1995-1996, Rolul culturilor de țesuturi în conservarea unor specii rare pentru salvarea și extinderea lor în cultură, În: [NUME_REDACTAT], Cluj:

Zăpîrțan, M., 2001, Conservarea florei spontane prin înmulțire in vitro”, Ed. ALC [NUME_REDACTAT], Cluj – [NUME_REDACTAT] D., Wright R. M., Strum S. C. (eds.), 1994, [NUME_REDACTAT]: Perspectives in [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Washington, D.C.

*** IUCN: [NUME_REDACTAT] for the Conservation of Nature

***UNEP:[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]; WWF: [NUME_REDACTAT];

[NUME_REDACTAT] for [NUME_REDACTAT], 1991

*** http://iucn.org: http://pornatura.ro:

*** http://ro.wikipedia.org:

***http://deltadunării.ro:

*** http://retezat.ro: www.carte-europe.com/:

***http://ramsar.org

*** [NUME_REDACTAT] pentru utilizarea rațională a zonelor umede. Towards the [NUME_REDACTAT] Wetlands (Ramsar, 1993), publicație a IUCN 219c [NUME_REDACTAT], Cambridge CB3 0DL, U.K. (info@books.iucn.org)

*** Legea nr. 13/1993 pentru aderarea României la Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa, adoptată la berna în 19 septembrie 1979 (M.=. 62/20.01.1993

*** Ordonanța de urgență nr. 57/20.06.2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, publicată în [NUME_REDACTAT], Partea i nr. 442 din 29.06.2007

*** Cartea roșie a plantelor vasculare din România, Dihoru și Negrean, 2009, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] ; *** Flora, R. P. R., T. Săvulescu, (ed.), Vol. I-XIII din 1952-1974

ANEXE: legislația privind conservarea ariilor protejate în [NUME_REDACTAT] de urgență a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 49/2011

Text în vigoare începând cu data de 16 aprilie 2011

REALIZATOR: COMPANIA DE INFORMATICĂ NEAMȚ

Text actualizat prin produsul informatic legislativ LEX EXPERT în baza actelor normative modificatoare, publicate în [NUME_REDACTAT] al României, Partea I, până la 13 aprilie 2011.

Act de bază

#B: Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2007

Acte modificatoare

#M1: Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 154/2008*

#M2: Legea nr. 329/2009

#M3: [NUME_REDACTAT] nr. 1432/2009

#M4: Legea nr. 49/2011

Actele normative marcate cu asterisc (*) sunt în prezent modificate, abrogate sau respinse și modificările efectuate prin aceste acte normative asupra Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2007 nu mai sunt de actualitate.Modificările și completările efectuate prin actele normative enumerate mai sus sunt scrise cu font italic. În fața fiecărei modificări sau completări este indicat actul normativ care a efectuat modificarea sau completarea respectivă, în forma #M1, #M2 etc. #CIN

NOTĂ:

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2007 a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 49/2011

(#M4). #B

Având în vedere necesitatea și urgența compatibilizării depline a legislației naționale cu cea a [NUME_REDACTAT] în domeniul protecției naturii și ținând cont de faptul că prevederile Directivei 79/409/CEE privind conservarea păsărilor sălbatice și ale Directivei 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună sălbatice trebuie transpuse în legislația națională, iar pentru aplicarea [NUME_REDACTAT] (CE) nr. 348/81 privind regulile comune pentru importul produselor derivate din balene sau din alte cetacee, a [NUME_REDACTAT] (CE) nr. 3.254/91 privind interzicerea utilizării capcanelor de picior și a importului de blănuri și produse obținute din animale capturate prin utilizarea capcanelor de picior sau a altor tipuri de capcane care nu sunt conforme cu standardele internaționale și a [NUME_REDACTAT] (CE) nr. 338/97 privind protecția speciilor de floră și faună sălbatică prin reglementarea comerțului cu acestea, cu modificările și completările ulterioare, trebuie creat cadrul instituțional și sancțiunile pentru încălcarea prevederilor conținute în acestea. Având în vedere că potrivit angajamentelor asumate de România prin documentul de poziție complementar – capitolul 22 "Mediu", pentru domeniul "protecția naturii" nu există perioade de tranziție, transpunerea și implementarea prevederilor comunitare trebuind să fie depline la data aderării, luând în considerare faptul că statelor membre le sunt aplicate sancțiuni în cazul transpunerii incomplete sau al implementării neconforme a prevederilor comunitare, în temeiul art. 115 alin. (4) din [NUME_REDACTAT], republicată.

[NUME_REDACTAT] adoptă prezenta ordonanță de urgență

LEGE Nr. 389 din 19 octombrie 2006 pentru ratificarea Convenției-cadru privind protecția și dezvoltarea durabilă a Carpaților, adoptată la Kiev la 22 mai 2003

EMITENT: PARLAMENTUL ROMÂNIEI

PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 879 din 27 octombrie 2006

[NUME_REDACTAT] adoptă prezenta lege.

ART. 1

Se ratifică Convenția-cadru privind protecția și dezvoltarea durabilă a Carpaților, adoptată la Kiev la 22 mai 2003 și intrată în vigoare la 4 ianuarie 2006, semnată de [NUME_REDACTAT] la data de 22 mai 2003.

ART. 2 Cu ocazia depunerii instrumentului de ratificare, [NUME_REDACTAT] este autorizat să formuleze următoarea rezervă:

"[NUME_REDACTAT] consideră sintagma regiunea Carpați, din articolul 1 paragraful 1 al Convenției-cadru privind protecția și dezvoltarea durabilă a Carpaților, ca desemnând zona montană carpatică, aceasta fiind delimitată, pe teritoriul României, în conformitate cu criterii fizico-geografice, biologice, socioeconomice, legate de posibilitățile de utilizare a terenului și modalitățile de raportare a populației locale la condițiile fizice specifice ale mediului înconjurător, precum și cu criteriile [NUME_REDACTAT] privind delimitarea regiunilor biomontane, stabilite în baza Directivei 92/43/CE privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună sălbatică. Astfel, sintagma regiunea Carpați, din articolul 1 paragraful 1 al Convenției-cadru privind protecția și dezvoltarea durabilă a Carpaților, semnată la Kiev la 22 mai 2003, desemnează pe teritoriul [NUME_REDACTAT] Carpați cu depresiunile intramontane, fără a include [NUME_REDACTAT] și dealurile subcarpatice, conform hărții prevăzute în anexă."

ART. 3 Anexa prevăzută la art. 2 face parte integrantă din prezenta lege.

Această lege a fost adoptată de [NUME_REDACTAT], cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (2) din [NUME_REDACTAT], republicată.

PREȘEDINTELE CAMEREI DEPUTAȚILOR

BOGDAN OLTEANU

p. PREȘEDINTELE SENATULUI,

TEODOR VIOREL MELEȘCANU

CONVENȚIA-CADRU

privind protecția și dezvoltarea durabilă a [NUME_REDACTAT], cunoscând faptul că Carpații reprezintă o bogăție naturală unică de mare frumusețe și valoare ecologică, un important rezervor al biodiversității, zona din care izvorăsc râuri principale, un habitat și un refugiu esențial pentru numeroase specii periclitate de plante și animale și zona naturală cea mai extinsă acoperită de păduri virgine din Europa, și conștiente de faptul că Carpații constituie un important mediu ecologic, economic, cultural, de agrement și de viață în inima Europei, folosit de numeroase popoare și țări, fiind conștiente de importanța și valorile ecologice, culturale și socioeconomice ale regiunilor montane, fapt ce a determinat [NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT] să declare anul 2002 ca [NUME_REDACTAT] al Munților, recunoscând importanța regiunilor montane așa cum este specificată în cap. 13 (Dezvoltarea durabilă a munților) din Declarația privind mediul și dezvoltarea (Agenda 21, Rio de Janeiro, 1992) și în Planul de implementare a întâlnirii mondiale la vârf pentru dezvoltare durabilă, reamintind Declarația pentru mediu și dezvoltare durabilă în zona carpato-danubiană, adoptată la Întâlnirea la vârf pentru mediu și dezvoltare durabilă în zona carpato-danubiană (București, 2001), luând în considerare principiile și prevederile pertinente specificate în instrumentele juridice de mediu relevante în materie, strategiile și programele, la nivel global, regional și subregional, având ca scop asigurarea unei implementări efective a unor instrumente existente, cum ar fi cele de mai sus, și bazându-se pe alte programe internaționale, recunoscând că Carpații constituie mediul de viață pentru populația locală și fiind conștiente de contribuția populației locale la dezvoltarea socială, culturală și economică durabilă și pentru păstrarea cunoștințelor tradiționale în Carpați, cunoscând importanța cooperării subregionale pentru protecția și dezvoltarea durabilă a Carpaților în contextul procesului "un mediu pentru Europa", recunoscând experiența câștigată în cadrul Convenției pentru protecția Alpilor (Salzburg, 1991) ca un model de succes pentru protecția mediului și dezvoltarea durabilă a regiunilor montane, oferind o bază solidă pentru noi inițiative de colaborare și pentru întărirea cooperării între statele Alpine și Carpatice, fiind conștiente de faptul că eforturile de protejare, menținere și administrare durabilă a resurselor naturale ale Carpaților nu pot fi realizate de către o singură țară și necesită cooperare regională, precum și de valoarea sporită a cooperării transfrontiere pentru asigurarea coerenței ecologice, au convenit asupra celor ce urmează:

ART. 1

Delimitarea geografică

1. Convenția se referă la regiunea Carpați (denumită în continuare Carpați) care va fi definită de Conferința părților.

2. Fiecare parte contractantă poate extinde aplicarea prezentei convenții și a protocoalelor la aceasta la părți adiționale din teritoriul lor național, prin transmiterea către depozitar a unei declarații, cu condiția ca aceasta să fie necesară pentru implementarea prevederilor prezentei convenții.

ART. 2

Obiective și principii generale

1. Părțile vor urmări realizarea unei politici cuprinzătoare și vor coopera pentru păstrarea și dezvoltarea durabilă a Carpaților, printre altele și în vederea îmbunătățirii calității vieții, întăririi economiei și comunităților locale și conservării valorilor naturale și moștenirii culturale.

2. Pentru atingerea obiectivului la care se face referire în paragraful 1, părțile vor lua măsuri corespunzătoare în domeniile prevăzute în art. 4 – 13 din prezenta convenție, prin promovarea:

a) principiilor precauției și prevenirii; b) principiului "poluatorul plătește"; c) participării publicului și implicării factorilor interesați; d) cooperării transfrontiere; e) gospodăririi și planificării integrate a resurselor terestre și de apă; f) unei abordări programatice; și g) unei abordări ecosistemice.

3. Pentru realizarea obiectivelor prevăzute în prezenta convenție și pentru asigurarea implementării lor, părțile pot, dacă este necesar, să elaboreze și să adopte protocoale.

ART. 3 Gospodărirea integrată a resurselor terestre

Părțile trebuie să promoveze gospodărirea integrată a resurselor terestre, astfel cum este definită în cap. 10 din Agenda 21, prin dezvoltarea și implementarea instrumentelor potrivite, cum ar fi planurile de gospodărire integrată, referitoare la domeniile prezentei convenții.

ART. 4 Conservarea și utilizarea durabilă a biodiversității și a diversității peisajelor

1. Părțile vor urmări să realizeze politici având ca scop conservarea, utilizarea durabilă și refacerea diversității biologice și a peisajelor în Carpați. Părțile trebuie să întreprindă măsuri adecvate pentru asigurarea unui nivel ridicat al protecției și utilizării durabile a habitatelor naturale și seminaturale, a continuității și conectivității acestora și a speciilor de floră și faună care sunt caracteristice regiunii, în special pentru protecția speciilor amenințate, a speciilor endemice Carpaților și a carnivorelor mari.

2. Părțile vor promova susținerea adecvată a habitatelor seminaturale, restaurarea habitatelor degradate și vor susține dezvoltarea și implementarea planurilor de gospodărire relevante.

3. Părțile vor urmări aplicarea măsurilor de prevenire a introducerii speciilor străine și eliberării organismelor modificate genetic ce amenință ecosistemele, habitatele sau speciile, controlul sau eradicarea lor.

4. Părțile vor dezvolta și/sau promova sisteme de monitorizare compatibile, vor coordona inventare regionale ale speciilor și habitatelor, vor coordona cercetarea științifică și interconectarea lor.

5. Părțile vor coopera în realizarea Rețelei ecologice carpatice ca parte constitutivă a Rețelei ecologice paneuropene, în stabilirea și sprijinirea Rețelei carpatice pentru arii protejate, precum și pentru îmbunătățirea conservării și gestionării durabile în afara ariilor protejate.

6. Părțile vor lua măsuri adecvate pentru integrarea obiectivelor de conservare și utilizare durabilă a diversității biologice și a peisajelor în cadrul politicilor sectoriale, cum ar fi agricultura montană, silvicultura montană, gospodărirea bazinelor râurilor, turismul, transportul și energia, industria și activitățile miniere.

ART. 5 Planificarea teritoriului

1. Părțile vor urmări politicile de planificare a teritoriului în vederea dezvoltării durabile a Carpaților, care vor lua în considerare condițiile ecologice și socioeconomice specifice Carpaților și ecosistemelor montane ale acestora, furnizând beneficii pentru comunitățile locale.

2. Părțile vor avea ca scop coordonarea pentru planificarea teritoriului în zonele de frontieră, prin dezvoltarea programelor și politicilor de planificare teritorială transfrontiere și/sau regionale, îmbunătățind și sprijinind cooperarea dintre instituțiile relevante regionale și locale din Carpați.

3. În dezvoltarea acestor politici și programe de planificare a teritoriului, o atenție specială trebuie acordată, printre altele:

a) transportului transfrontalier, infrastructurii și serviciilor de telecomunicații și energie; b) conservării și utilizării durabile a resurselor naturale; c) planificării coerente a localităților și a teritoriului din zonele de graniță;

d) prevenirii impactului transfrontalier al poluării; e) planificării integrate a utilizării terenului și evaluărilor impactului asupra mediului.

ART. 6 Gospodărirea integrată și durabilă a apei/bazinelor hidrografice

Luând în considerare particularitățile hidrologice, biologice, ecologice și alte particularități ale bazinelor râurilor de munte, părțile:

a) vor lua măsuri adecvate pentru promovarea politicilor care integrează utilizarea durabilă a resurselor de apă cu planificarea utilizării terenurilor și vor urmări aplicarea de politici și planuri bazate pe o abordare integrată a administrării bazinelor râurilor, recunoscând importanța gestionării prevenirii și controlului poluării și inundațiilor, și reducerea fragmentării habitatelor de apă; b) vor dezvolta politici care au ca scop gospodărirea durabilă a resurselor de apă de suprafață și subterane, asigurând o aprovizionare adecvată cu apă de suprafață și subterană de bună calitate, necesară pentru utilizarea durabilă, echilibrată și echitabilă a resursei și o canalizare și tratare adecvată a reziduurilor de apă; c) vor dezvolta politici care au ca scop conservarea cursurilor naturale de apă, izvoarelor, lacurilor și a resurselor subterane, precum și conservarea și protejarea zonelor umede și a ecosistemelor de zone umede și protejarea împotriva efectelor dăunătoare naturale și antropice, cum ar fi inundațiile și poluarea accidentală a apei; d) vor dezvolta în continuare un sistem coordonat sau comun de măsuri, activități și avertizare timpurie privind impactul transfrontier asupra regimului apelor, al inundațiilor și al poluării accidentale a apei, precum și cooperarea în prevenirea și reducerea daunelor și acordarea de asistență în lucrările de restaurare.

ART. 7 Agricultura și silvicultura durabile

1. Părțile vor menține organizarea modului tradițional de cultivare a terenurilor, într-o manieră durabilă, și vor lua măsuri adecvate pentru planificarea și implementarea politicilor agricole, ținând cont de necesitatea protecției ecosistemelor și a peisajelor montane, de importanța diversității biologice și de condițiile specifice mai puțin favorabile din zona montană.

2. Părțile vor urmări aplicarea de politici care au ca scop dezvoltarea și stabilirea de instrumente adecvate, cum ar fi programele agro-mediu de o importanță crucială în Carpați, întărind integrarea preocupărilor de mediu în politicile agricole și de planificare a teritoriului și ținând cont de importanța ecologică ridicată a ecosistemelor montane din Carpați, cum ar fi pășunile naturale și seminaturale, ca parte a rețelelor ecologice și a utilizării tradiționale a peisajelor și terenurilor.

3. Părțile vor urmări politici care au ca scop promovarea și sprijinirea utilizării instrumentelor și programelor compatibile cu principiile de administrare forestieră durabilă, internațional acceptate.

4. Părțile vor aplica practicile de management durabil forestier montan în Carpați, ținând cont de multiplele funcții ecologice ale pădurilor, de importanța ecologică ridicată a ecosistemelor montane carpatice, precum și de condițiile mai puțin favorabile din pădurile montane.

5. Părțile vor urmări politici care au ca scop desemnarea ariilor naturale protejate, în special păduri virgine în număr și mărime suficiente, cu scopul de a restricționa sau adapta utilizarea acestora în conformitate cu îndeplinirea obiectivelor de conservare.

6. Părțile vor promova practici privind măsuri forestiere și agricole favorabile mediului, asigurând o retenție corespunzătoare a precipitațiilor în munți în vederea asigurării unei mai bune preveniri a inundațiilor și a creșterii siguranței vieții și bunurilor.

ART. 8 Transportul durabil și infrastructura

1. Părțile vor urmări politici durabile de transport și de planificare și dezvoltare a infrastructurii, care vor ține cont de specificul mediului montan, prin luarea în considerare a protecției zonelor sensibile, în special a zonelor bogate în biodiversitate și a celor de importanță internațională, a protecției biodiversității și peisajelor și a zonelor cu importanță turistică deosebită.

2. Părțile vor urmări să coopereze în vederea dezvoltării politicilor de transport durabil care furnizează beneficii pentru mobilitatea și accesul în Carpați, minimizând în același timp efectele dăunătoare asupra sănătății umane, peisajelor, plantelor, animalelor și habitatelor acestora și încorporând cerințele de administrare a transportului durabil în toate etapele de planificare a transportului în Carpați.

3. În zonele sensibile din punctul de vedere al mediului, părțile vor coopera în vederea dezvoltării modelelor de transport favorabile mediului.

ART. 9 Turismul durabil

1. Părțile vor lua măsuri pentru a promova turismul durabil în Carpați, în beneficiul populațiilor locale, pe baza patrimoniului excepțional cultural, peisagistic și natural al Carpaților, și vor spori cooperarea în acest scop.

2. Părțile vor urmări dezvoltarea politicilor ce au scop promovarea cooperării transfrontiere în vederea facilitării dezvoltării turismului durabil, precum planuri de gospodărire coordonate sau comune pentru zonele de interes turistic și ariile protejate transfrontiere sau de lângă frontieră.

ART. 10 Industria și energia

1. Părțile vor urmări promovarea tehnologiilor de producție mai curate, în vederea prevenirii accidentelor industriale, acționării în caz de accident și remedierii în mod adecvat a consecințelor acestora, precum și în vederea păstrării sănătății oamenilor și a ecosisteme montane.

2. Părțile vor urma politici menite să introducă metode de producție, distribuție și folosire a energiei, care să minimizeze efectele adverse asupra biodiversității și peisajelor, incluzând folosirea surselor regenerabile de energie și a măsurilor de conservare a energiei, după caz.

3. Părțile vor contribui la reducerea impactului exploatărilor de minereuri asupra mediului și vor asigura supravegherea adecvată a mediului din punctul de vedere al tehnologiilor și practicilor de minerit.

ART. 11 Patrimoniul cultural și cunoștințele tradiționale

Părțile vor urma politici care vizează promovarea și protecția patrimoniului cultural și a cunoștințelor tradiționale ale populației locale, a producerii și comerțului de mărfuri locale, obiecte artizanale și de artă. Părțile vor urmări păstrarea arhitecturii tradiționale specifice, a modului de utilizare a terenurilor, a raselor locale de animale domestice și a varietăților de plante cultivate și utilizarea durabilă a plantelor sălbatice în Carpați.

ART. 12 Evaluarea mediului/sistemul de informatizare, monitorizarea și avertizarea timpurie

1. Părțile vor aplica, acolo unde este necesar, evaluarea riscurilor, evaluarea impactului de mediu și evaluări strategice de mediu, ținând cont de specificul ecosistemelor munților Carpați, și vor lua în considerare proiecte cu caracter transfrontier în Carpați, evaluând impactul acestora asupra mediului, pentru a se evita efectele dăunătoare transfrontiere.

2. Părțile vor elabora politici, utilizând datele de monitorizare și evaluare existente, în scopul promovării:

a) cooperării pentru realizarea activităților de cercetare și pentru evaluările științifice în Carpați; b) programelor comune sau complementare de monitorizare, inclusiv monitorizarea sistematică a mediului; c) standardizării, complementarității și comparabilității metodelor de cercetare și activităților de achiziție a datelor; d) armonizării și dezvoltării indicatorilor sociali, economici și de mediu, existenți și noi; e) unui sistem timpuriu de avertizare, monitorizare și evaluare a pericolelor și riscurilor de mediu antropice și naturale; f) unui sistem informațional accesibil tuturor părților.

ART. 13 Creșterea gradului de conștientizare, educare și participare a publicului

1. Părțile vor urma politici menite să crească gradul de conștientizare pentru protecția mediului și să îmbunătățească accesul publicului la informații privind protecția și dezvoltarea durabilă a Carpaților, prin promovarea de programe de educație specifice în domeniu.

2. Părțile vor urma politicile privind garantarea participării publicului la luarea deciziilor privind protecția și dezvoltarea durabilă a Carpaților și pentru implementarea prezentei convenții.

ART. 14 Conferința părților

1. Conferința părților (denumită în continuare Conferința) este în acest fel stabilită.

2. Conferința va discuta probleme comune ale părților și va lua deciziile necesare pentru promovarea implementării efective a prezentei convenții. În particular, aceasta:

a) va revizui și va sprijini în mod regulat implementarea prezentei convenții și a protocoalelor sale; b) va adopta amendamente la prezenta convenție, în conformitate cu art. 19; c) va adopta protocoale, inclusiv amendamente, în conformitate cu art. 18; d) va nominaliza președintele său și va stabili grupul executiv pentru activitatea dintre sesiuni, după cum este necesar și în conformitate cu regulile de procedură stabilite; e) va stabili organisme subsidiare, incluzând grupuri de lucru tematice, considerate a fi necesare pentru implementarea prezentei convenții, revizuind în mod regulat rapoartele acestora și acordându-le consultanță; f) va aproba pentru activitățile sale un program de lucru, reguli financiare și bugetul necesar, inclusiv pentru organismele subsidiare și secretariat, și va realiza aranjamentele necesare pentru finanțarea acestora, în conformitate cu art. 17; g) va adopta regulile de procedură; h) va adopta sau recomanda măsuri pentru realizarea obiectivelor prevăzute în art. 2 – 13; i) dacă este cazul, va căuta să coopereze cu organisme sau agenții competente, naționale ori internaționale, guvernamentale sau nonguvernamentale, și va promova și întări relațiile cu alte convenții relevante, căutând să evite dublarea eforturilor; și j) va exercita acele funcții care ar putea fi necesare pentru realizarea obiectivelor prezentei convenții.

3. Prima sesiune a Conferinței va fi convocată nu mai târziu de un an de la data intrării în vigoare a prezentei convenții. Sesiunile ordinare vor fi ținute la fiecare 3 ani, în cazul în care Conferința nu hotărăște altfel.

4. Sesiunile extraordinare ale Conferinței vor fi convocate oricând se va decide fie de către Conferință în sesiune ordinară, fie la solicitarea scrisă a oricărei părți, cu condiția ca, în termen de 3 luni de la data la care solicitarea a fost comunicată părților de către secretariat, să fie susținută de cel puțin o treime din numărul părților.

5. Părțile pot decide să accepte ca observatori la întrunirile ordinare și extraordinare ale Conferinței:

a) orice alt stat; b) orice organizație națională guvernamentală sau nonguvernamentală ale cărei activități sunt în legătură cu prezenta convenție. Condițiile pentru admiterea și participarea observatorilor vor fi stabilite în regulile de procedură. Acești observatori pot prezenta orice observație sau raport relevant pentru obiectivele prezentei convenții.

6. Conferința va lua deciziile prin consens.

ART. 15 Secretariat

1. Un secretariat este stabilit prin prezenta convenție.

2. Funcțiile acestuia vor fi:

a) să elaboreze planuri pentru sesiunile Conferinței și să furnizeze serviciile solicitate; b) să compileze și să transmită rapoartele înaintate către acesta; c) să-și coordoneze activitățile cu cele ale secretariatelor altor instituții internaționale și convenții relevante; d) să pregătească rapoarte privind exercitarea funcțiilor sale conform prevederilor prezentei convenții și ale protocoalelor acesteia, inclusiv rapoarte financiare, și să le prezinte Conferinței; e) să faciliteze cercetarea, comunicarea și schimbul de informații în probleme ce privesc prezenta convenție; și f) să îndeplinească alte funcții de secretariat, care pot fi stabilite de Conferință.

ART. 16 Organisme subsidiare

Organismele subsidiare, inclusiv grupurile tematice de lucru stabilite în concordanță cu art. 14 paragraful 2 lit. e), vor furniza Conferinței, dacă este necesar, asistență tehnică, informații și consultanță asupra problemelor specifice legate de protecția și dezvoltarea durabilă a Carpaților.

ART. 17 Contribuții financiare

Fiecare parte va contribui la bugetul total al prezentei convenții în conformitate cu scala de contribuție determinată de Conferință.

ART. 18 Protocoale

1. Oricare parte poate propune protocoale la prezenta convenție.

2. Proiectele protocoalelor vor fi prezentate tuturor părților prin intermediul secretariatului, nu mai târziu de 6 luni înaintea desfășurării sesiunii Conferinței, cu prilejul căreia vor fi luate în considerare.

3. Protocoalele vor fi adoptate și semnate cu prilejul sesiunilor conferințelor. Intrarea în vigoare, amendarea și retragerea din protocoale vor fi făcute mutatis mutandis în conformitate cu art. 19, art. 21 paragrafele 2 – 4 și art. 22 din prezenta convenție. Numai o parte la prezenta convenție poate deveni parte la protocoale.

ART. 19 Amendamente la prezenta convenție

1. Orice parte poate propune amendamente la prezenta convenție.

2. Amendamentele propuse trebuie prezentate tuturor părților la prezenta convenție, prin intermediul secretariatului, nu mai târziu de 6 luni înaintea desfășurării sesiunii Conferinței, cu prilejul căreia vor fi luate în considerare.

3. Conferința va adopta amendamentele propuse prin consens.

4. Amendamentele la prezenta convenție vor fi supuse ratificării, aprobării sau acceptării. Amendamentele vor intra în vigoare în cea de-a nouăzecea zi de la data depozitării celui de-al patrulea instrument de ratificare, aprobare sau acceptare. După aceea, amendamentele vor intra în vigoare pentru orice altă parte, în cea de-a nouăzecea zi de la data depunerii de către acestea a instrumentelor de ratificare, acceptare, aderare sau aprobare.

ART. 20 Soluționarea diferendelor

Părțile vor soluționa diferendele apărute din interpretarea sau implementarea prevederilor prezentei convenții, prin negocieri sau prin alte mijloace de soluționare a diferendelor, în concordanță cu legile internaționale.

ART. 21 Intrarea în vigoare

1. Prezenta convenție va fi deschisă spre semnare la depozitar începând de la 22 mai 2003 până la 22 mai 2004.

2. Prezenta convenție va fi supusă ratificării, acceptării sau aprobării și va fi deschisă pentru aderare oricărei părți care nu a semnat-o. Instrumentele de ratificare, acceptare, aprobare și aderare la aceasta vor fi depozitate la depozitar.

3. Prezenta convenție va intra în vigoare în cea de-a nouăzecea zi de la data depozitării celui de-al patrulea instrument de ratificare, aprobare, acceptare sau aderare.

4. Prezenta convenție va intra în vigoare pentru orice altă parte în cea de-a nouăzecea zi de la data depozitării instrumentului de ratificare, aprobare, acceptare sau aderare.

ART. 22 [NUME_REDACTAT] parte poate să denunțe prezenta convenție prin intermediul unei notificări scrise adresate depozitarului. Denunțarea va deveni efectivă în cea de-a 180-a zi de la data primirii notificării de către depozitar.

ART. 23 Depozitarul

1. Depozitarul prezentei convenții va fi [NUME_REDACTAT].

2. Depozitarul va notifica toate celelalte părți asupra:

a) oricărei semnături a prezentei convenții și a protocoalelor sale;

b) depozitării oricărui instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare;

c) datei de intrare în vigoare a prezentei convenții, a protocoalelor sale sau a amendamentelor și asupra datei de intrare în vigoare pentru fiecare parte;

d) oricărei notificări de denunțare a prezentei convenții sau protocoalelor sale și asupra datei la care denunțarea devine efectivă pentru o anumită parte;

e) depozitării oricărei declarații conform art. 1 paragraful 2. Adoptată la Kiev, Ucraina, la 22 mai 2003, în limba engleză, în original. Originalul prezentei convenții va fi depozitat la depozitar, care va distribui copii legalizate fiecărei părți. Drept care, subsemnații, pe deplin autorizați, au semnat prezenta convenție. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], ministrul mediului, [NUME_REDACTAT] (semnat la 23 mai 2003 la Kiev, Ucraina); [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], ministrul mediului, [NUME_REDACTAT] (semnat la 22 mai 2003 la Kiev, Ucraina); [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], ambasador plenipotențiar al [NUME_REDACTAT] (semnat la 25 noiembrie 2003 la Kiev, Ucraina); [NUME_REDACTAT] României, [NUME_REDACTAT], ministrul apelor și protecției mediului, România (semnat la 22 mai 2003 la Kiev, Ucraina); [NUME_REDACTAT] Miniștrilor din Serbia și Muntenegru, [NUME_REDACTAT], ministrul mediului și resurselor naturale, Serbia și Muntenegru (semnat la 22 mai 2003 la Kiev, Ucraina); [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], ministrul mediului, [NUME_REDACTAT] (semnat la 22 mai 2003 la Kiev, Ucraina); [NUME_REDACTAT] Ucrainei, [NUME_REDACTAT], ministrul mediului și resurselor naturale, Ucraina (semnat la 22 mai 2003 la Kiev, Ucraina)