Consecintele Unui Fenomen Socio Economic Somajul la Nivel Motivatiei Si Afectivitatii Adultilor Si Tinerilor

Economie

Consecintele Unui Fenomen Socio Economic Somajul la Nivel Motivatiei Si Afectivitatii Adultilor Si Tinerilor

Byadmin ianuarie 1, 2024

CONSECINȚELE UNUI FENOMEN SOCIO – ECONOMIC, ȘOMAJUL, LA NIVELUL MOTIVAȚIEI ȘI AFECTIVITĂȚII ADULȚILOR ȘI TINERILOR

C U P R I N S

PARTEA ÎNTÂI

ARGUMENT

Șomajul constituie un fenomen psihosocial cu care societatea modernă se confruntă într-o măsură tot mai mare; în tot mai multe țări. Pentru specialiști șomajul devine o adevărată „problemă” psihosocială ce trebuie rezolvată.

Din punct de vedere social-economic șomajul poate avea și unele efecte benefice. Conștientizând existența unei anumite proporții din populația țării care dorește să lucreze, dar nu găsește un loc de muncă (șomerii) populația activă are o pârghie motivațională extrinsecă suplimentară izvorâtă din frica de a-și pierde locul de muncă și de a fi înlocuit cu un șomer. Dar șomajul are multiple efecte negative pentru:

individ;

grupuri sociale din care face parte;

societatea în ansamblu.

Problema șomajului se manifestă predominant la două nivele de vârstă:

tinerețea (25 – 35 de ani);

vârsta adultă ( 35 – 65 de ani).

Asupra acestora ne-am îndreptat atenția în cadrul cercetării.

Desigur șomajul își pune amprenta, într-o măsură mai mare sau mai mică asupra unor fenomene psihice, a unor trăsături de personalitate ale respectivilor subiecți. Dintre acestea ne-am orientat asupra a două fenomene psihice pe care le-am considerat mai importante:

afectivitatea;

motivația.

Apreciem că asupra acestor fenomene psihice șomajul exercită un impact deosebit, de aceea ne-am orientat asupra lor.

Ipotezele cercetării:

Trăsăturile afective ale tinerilor și adulților sunt influențate de șomaj.

Trăsăturile motivaționale ale tinerilor și adulților sunt influențate de șomaj.

În vederea testării acestor ipoteze am apelat la strategia comparării particularităților motivației și afectivității la două categorii de subiecți:

șomeri;

angajați.

1. ȘOMAJUL

Conceputul de șomaj

Nu există o definiție perfectă a șomajului care să țină seama de toate:

aspectele și

dimensiunile sale.

D. Schnapper (în: R. Boudon, Ph. Besnard, M. Cherkaoui și B.P. Lecnyer, 1996, p.293-294) arată că definiția propusă de către Biroul Internațional al Muncii (B.I.M.), pe care se bazează studiile comparative internaționale, consideră șomeri pe cei:

fără loc de muncă;

aflați în căutarea unui post.

Conform acestei definiții șomer este acea persoană care:

este lipsită de muncă;

caută un loc de muncă remunerat;

este aptă de muncă;

face efectiv demersuri pentru aceasta;

este dispus să-și ia o slujbă imediat (în 15 zile) și

nu a avut nici o activitate profesională o perioadă de timp.

Datorită complexității realității sociale uneori este greu de stabilit dacă anumite persoane pot fi considerate șomere:

femeile care nu se angajează decât dacă găsesc locuri de muncă în apropierea domiciliului lor;

cei care caută un loc de muncă dispărut de pe piața muncii;

tinerii care caută un loc de muncă cu jumătate de normă pentru a-și putea continua studiile în condiții mai bune;

tinerii care doresc să lucreze numai la sfârșit de săptămână (din aceeași cauză de mai sus) etc.

Șomajul este definit de către N. Sillamy (1996, p.308) ca lipsă de lucru.

În literatura de specialitate, arată N. Dobrotă (1997, p.401) se găsesc mai multe modalități de analiză a șomajului.

În unele manuale și tratate universitare, șomajul este analizat ca sumă agreată a tuturor acelor persoane care au statut (oficial) de șomer. În acest caz, problema se deplasează spre persoana-șomer.

Definiția cea mai des folosită și care o dau economiștii șomajului este următoarea: acea persoană care caută un loc de muncă remunerat și care nu are un asemenea loc în mod curent.

În diferitele reglementări naționale și internaționale se folosesc și alte criterii delimitative ale șomerilor:

persoanele trebuie să fie înscrise pe listele solicitanților de muncă la centrele de repartizare a resurselor de muncă;

persoanele trebuie să fie disponibile de a începe lucrul imediat ce i s-ar oferi un loc de muncă.

Cel mai adesea, în epoca contemporană, fenomenul șomaj este abordat și analizat ca:

un dezechilibru al pieței muncii la nivelul ei național;

– loc de întâlnire și de confruntare între cererea globală și oferta globală de muncă.

Această manieră de abordare a șomajului este, de fapt, o continuare a :

analizei problemelor demografico-economice;

celor economico-financiare și investiționale.

De aceea, indiferent de unghiul de abordare și tratare a lui șomajul este o disfuncție a pieței naționale a muncii. Această afirmație este de domeniul evidenței clare.

Au fost descrise două forme de șomaj și anume:

Șomajul voluntar constă în acea nonocupare datorată refuzului sau imposibilității unor persoane de a accepta:

retribuția oferită (este vorba de cea reală) și/sau

condițiile de muncă existente.

În șomajul voluntar se încadrează mai multe categorii de persoane:

subiecții angajați care preferă să-și înceteze temporar activitatea, apreciind că ajutorul de șomaj le poate asigura o existență decentă (ajutorul de șomaj este cauza fenomenului șomaj arată economistul francez Jacques Rueff);

șomerii care așteaptă locuri de muncă mai bune decât cele oferite de instituții și întreprinderi, cât și față de cele pe care le-au deținut;

gospodinele hotărâte, pe baza unui consens de familie, să se încadreze, dar ezită încă să se angajeze în condițiile date (ca distanță de domiciliu, ca nivel de salariu etc.).

Șomajul involuntar constă din acea parte a folosirii incomplete a mâinii de lucru, care decurge din rigiditatea salariului, respectiv din acele persoane neocupate care ar fi dispuse să lucreze pentru un salariu real mai mic decât cel existent, astfel că atunci când cererea efectivă de forță de muncă va crește, va spori și gradul de ocupare.

De regulă, șomajul este tratat și apreciat prin prisma celui involuntar. Așa că, șomajul constă din acea nonocupare, din acea folosire incompletă a mâinii de lucru, din acel ansamblu de subiecți neocupați care ar dori să lucreze pentru un salariu real mai mic decât cel existent.

Ca fenomen macroeconomic, șomajul constituie ansamblul subiecților activi disponibili fără ocupație, care caută de lucru, așadar el este alcătuit din excesul de resurse de muncă în raport cu cei ce pot fi ocupați, în condițiile de rentabilitate impuse de piață (N. Dobrotă, 1997,p.401-406).

Șomajul, arată I. Băbăiță, G. Silași, A. Duță (1999, p.125-127) este definit, în general drept stadiul în care un subiect nu este capabil să desfășoare o muncă utilă, dar perceperea utilității muncii este, în sens larg, rezultatul condițiilor sociale.

În general, șomajul este asimilat unei abateri apărute între:

efectivul populației realmente utilizate și

efectivul populației apte care ar corespunde unei situații de utilizare deplină.

O definiție riguroasă a șomajului nu se poate limita la referința privind utilizarea deplină și la abaterea de la aceasta. Se cere luarea în considerare a distincției dintre:

– un șomer și o persoană fără ocupație;

– intenția de a munci și căutarea efectivă a unui loc de muncă.

1.2. Evoluția preocupărilor față de șomaj

Noțiunea de șomaj nu exista în secolul al XIX-lea, înaintea constituirii unei piețe adevărate a muncii, caracterizată de cererea și oferta unei forțe de muncă cu o calificare:

sigură;

solidă.

În anul 1932 erau recunoscuți și socotiți șomeri numai bărbații, muncitori și funcționari fără loc de muncă de mai puțin de doi ani; femeile și liberii profesioniști nu erau incluși în statistici (R. Boudon, 1996, p.293).

Caracteristicile șomajului

Șomajul lumii contemporane desemnează realități diferite. Prezent în viața cotidiană a tuturor țărilor, într-o proporție mai mare sau mai mică, șomajul este caracterizat, global și structural, prin mai multe aspecte pe:

cauze;

durate;

forme;

tipuri etc.

Principalele caracteristici se referă la:

nivelul șomajului;

durata șomajului ;

structura șomajului.

Nivelul șomajului

Punctul de plecare în analiza șomajului îl reprezintă stabilirea diferenței dintre:

populația aptă de muncă;

populația activă (forța de muncă).

Mărimea forței de muncă (populația activă) include:

persoanele ocupate (angajate)

șomeri.

Nivelul absolut al șomajului existent la un moment dat poate fi exprimat prin rata șomajului calculată în raport cu populația activă. Aceasta poate varia mult pe diferite grupe de forță de muncă în raport cu:

sexul;

vârsta;

profesiunea;

zona etc.

Durata șomajului

Durata perioadei de șomaj poate fi definită ca fiind intervalul de timp cuprins între:

momentul pierderii locului de muncă și

cel al reluării normale a lucrului sau al ieșirii din rândul forței de muncă.

Durata șomajului este influențată de o serie de factori:

organizarea pieței muncii;

comportarea lucrătorilor;

structura demografică a populației și, în special, a populației active;

numărul și tipul locurilor de muncă disponibile;

interesul șomerilor de a căuta un loc de muncă mai bun;

mărirea ajutorului de șomaj, în comparație cu salariul practicat pe piața muncii etc.

Structura șomajului

Șomajul diferă de la un grup la altul, crescând odată cu vârsta. El este mai ridicat în rândul tinerilor decât al adulților (I. Băbăiță, G. Silași și A. Duță, 1999, p.127-129).

Cauzele șomajului

Ca un flux macrosocial global, șomajul este generat de cauze care țin de:

situația economică a utilizatorilor;

statutul social al ofertanților de muncă.

Apariția șomerilor se explică prin unele fenomene ca:

Evoluția nefavorabilă a activităților social-economice;

Procesul de substituire a muncii prin capital;

Neonorarea de utilizatorii de muncă a solicitărilor suplimentare de lucru ale noilor generații ce au ajuns la vârsta legală a muncii;

Solicitările de locuri de muncă din partea unor persoane încadrate în vârsta a doua, care se decid să-și ofere munca lor pe piață. Unele dintre aceste persoane nu au lucrat până în momentul respectiv, altele au întrerupt activitatea pe o perioadă relativ îndelungată.

Pentru aprofundarea cauzelor șomajului trebuie luate în considerație, în unitatea lor, asemenea procese demo-economice, economice, tehnico-științifice cum ar fi:

evoluția populației active;

dinamica producției naționale;

rata de creștere economică și modificarea sensului ei;

tehnicile și tehnologiile folosite;

progresul tehnico-științific;

restructurările agenților economici;

conjunctura internă și internațională etc.

Apariția șomajului, dar mai ales creșterea și diminuarea lui au fost și sunt influențate de unele cauze directe, fiecare dintre acestea dând naștere la forme particulare de șomaj:

ciclic;

fricțional;

structural;

tehnologic;

intermitent;

de discontinuitate;

sezonier etc. (N. Dobrotă, 1997, p.406-408).

Economiștii consideră șomajul un rezultat al:

insuficienței cererii globale;

eșecului pieței muncii de a se adapta la evoluția structurii profesionale determinată de progresul tehnic (R. Boudon, 1996, p.294)

Efectele șomajului

Conform rezultatelor multor anchete, șomajul provoacă o stare anomică exprimată prin experiența umilinței, plictiselii și desocializării, este puțin probabil ca această situație să determine o acțiune colectivă (R. Boudon, 1996, p.294).

Au fost descrise multe categorii de efecte:

cele resimțite de șomer și de familia sa;

naționale;

sociale;

economice;

politice.

Aceste efecte trebuie privite și apreciate în unitatea lor.

Un efect incontestabil este irosirea unei cantități însemnate de resurse de muncă.

Șomajul este un factor de scădere a intensității dezvoltării economice.

Un alt efect al șomajului constă în sporirea costurilor pe care economia țării trebuie să le suporte sub forma ajutoarelor de șomaj.

Un alt efect, adesea dramatic al șomajului este diminuarea veniturilor familiilor având șomeri. (N. Dobrotă, 1997, p.411-412).

Implicațiile ajutorului de șomaj asupra șomajului

O problemă de mare actualitate pentru pi).

Implicațiile ajutorului de șomaj asupra șomajului

O problemă de mare actualitate pentru piața muncii o constituie determinarea implicațiilor modificărilor ce intervin:

în ajutorul de șomaj;

în impozitele pe acest ajutor, asupra șomajului.

Un prim aspect al acestei probleme îl constituie faptul că un ajutor de șomaj ridicat face mai puțin stringentă căutarea unui loc de muncă, prelungind durata șomajului. Dacă prin măsuri de politică fiscală, ajutorul de șomaj este și scutit de impozit, atunci înclinația de prelungire a duratei de șomaj este și mai mare.

Venitul net pe timpul perioadei de șomaj, care include ajutorul de șomaj plus celelalte avantaje bănești ce recurg din calitatea de șomer, trebuie astfel dimensionat încât:

să asigure un minim de existență șomerului;

să-l determine să dorească să-și găsească o slujbă nouă.

Un al doilea aspect al implicațiilor ajutorului de șomaj asupra șomajului, o constituie faptul că ajutorul de șomaj afectează stabilitatea angajaților. Astfel, existența unui ajutor de șomaj face ca și consecințele încadrării sau neîncadrării în muncă să fie mai puțin severe, adică atât lucrătorii, cât și firmele să nu fie cointeresate într-o stabilitate prea mare a angajării. Un patron poate fi tentat să concedieze lucrători în mod temporar, decât să-i păstreze la locul de muncă, deoarece cel concediat nu va suferi o pierdere prea mare.

Un al treilea aspect al implicațiilor ajutorului de șomaj asupra șomajului îl reprezintă evidența somajului. Faptul că acordarea ajutorului de șomaj este condiționată de luarea în evidență a celui fără loc de muncă, face ca toți cei care nu au un loc de muncă, indiferent dacă vor sau nu să muncească, să se însrie ca șomeri. Așadar, toți cei ce nu au un loc de muncă, prin această înscriere la oficiul de șomaj, vor intra scriptic în rândul forței de muncă și vor apărea ca fiind datori să caute un loc de muncă, îngroșând astfel rândul șomerilor și mărind astfel rata naturală a șomajului.

Așadar ajutorul de șomaj ar micșora rata neparticipării la muncă și ar crește proporția angajărilor. Din analiza celor trei aspecte ale influenței negative ale ajutorului de șomaj asupra șomajului nu trebuie să tragem concluzia pripită că ajutorul de șomaj ar trebui desființat. Lipsa ajutorului de șomaj nu se justifică din punct de vedere al eficienței economice.

Problema principală rămâne deci gândirea unui model de ocupare a forței de muncă care:

să stimuleze firmele în a nu concedia lucrătorii;

să asigure un minim decent de viață pentru cei care, dintr-un motiv sau altul, își pierd slujba (M. Băcescu, A. Băcescu, 1993, p.335-337).

2. TINEREȚEA

2.1. Caracterizare generală

U.Șchiopul și E. Verza (1997, p.289) consideră că tinerețea, inclusiv tendința ușoară de dilatare a acesteia la limita superioară se extinde între 24 și 35 de ani (M. Epuran și V. Hoghican (1999, p.54), susțin că termenul de „tinerețe” sau „tineret” este deseori folosit pentru a desemna o categorie largă de oameni de la vârsta pubertății, până la 25 de ani. Cei doi autori delimitează această perioadă între 18/19 – 25 ani, deci între sfârșitul adolescenței și maturitatea propriu-zisă. E. Erikson,1963, arată că vârsta adultă tânără este cuprinsă între 20 -30 de ani, vârsta adultă mijlocie între 40 – 64 de ani, iar vârsta adultă târzie, după 64 de ani (apud. A.Birch,1999,p.267-268).

U.Șchiopu și E.Verza (1997,p.289) consideră de asemenea că, perioada tinereții se poate împărți în trei subetape:

a) Perioada de adaptare (24 – 28 ani) care se poate caracteriza ca perioadă de :

– ucenicie;

– stagierat.

b) Perioada de implantație (28 – 32 ani) în care:

– se intensifică experiența profesională;

– se dezvoltă și statutul de părinte, dat fiind faptul că adeseori apare un al doilea copil în familie

c) Perioada de stabilitate relativă a adaptării, a valorilor, conduitelor și aspirațiilor formulate între timp (se întinde între 32 – 35 ani).

Etapa cuprinsă între 24 și 35 de ani, în ansamblu, posedă încă:

un potențial de opozabilitate și

capacități flexibile de adaptare.

Intrarea și adaptarea profesională pun numeroase probleme :

tânărului și

tinerei.

Tânărul se întreabă ce știe, ce poate și acestea raportate la ce ar vrea să facă, sub semnul aspirației spre:

autorealizare;

fericire;

independență.

Activitatea practică influențează foarte mult antrenarea tinerilor în viața socială, fapt ce creează altă ierarhie de valorizare decât aceea din viața școlară.

Subetapa de identificare primară , de stagiar (de acomodare-adaptare și identificare primară cu profesiunea), cuprinsă între 24 și 28 de ani se exprimă prin cunoașterea treptată a :

programului de muncă;

stilului;

ritualului;

sistemului de organizare;

ritmurilor biologice (orele de masă, de somn, de odihnă) și adaptarea la acestea.

În ierarhia muncii, tânărul are rol auxiliar. Tânărul are de conturat rolul său profesional. A doua direcție de solicitare a adaptării este legată de căsătorie, după care urmează adaptarea la rolul:

de soț sau

de soție.

Căsătoria reprezintă oficializarea unei legături complexe:

afective;

sexuale;

– sociale.

În cele mai multe cazuri,este urmată de apariția unui copil în familie fapt ce conturează:

statutul de părinte ;

adaptarea prin experiență la acest rol (natural).

Tânărul și tânăra fac eforturi de mărire a confortului din familie.

Subetapa de implementație mai consistentă în muncă și de identificare verticală mai complexă în cerințele profesiunii se extinde între 28 și 32 de ani. S-a reușit adaptarea la:

orarul de muncă;

ritualul muncii.

Au nevoie de instruire: parcurg o școală, o facultate etc.

În activitățile sociale se primesc responsabilități mai ferme. Uneori aderă la organizații politice. Se extind relațiile sociale.

În familie se multiplică responsabilitățile:

gospodărești;

educative etc.

Este posibil să mai apară un copil, fapt ce ridică probleme legate de :

orarul femiliei;

aprovizionare;

satisfacerea trebuințelor ei etc.

Distracțiile în familie se împuținează.

Se amplifică unele preocupări ca:

lectura de specialitate;

lecturi referitoare la organizarea muncii;

vizite la prieteni;

implicarea în activități culturale și politice etc.

Subetapa cuprinsă între 32 și 35 de ani este cea care aduce un nou cerc de integrare socio-profesională. Statutul socio-profesional este în progres din nou, experiența profesională devine mai suplă, iar contribuția mai valoroasă, mai multilaterală. În activitatea socială primesc responsabilități mai complicate. Are loc și extinderea relațiilor oficiale pe verticală.

În familie viața se stabilizează.

Întreaga perioadă a tinereții este marcată de activitatea profesională intensă. Aceasta acționează profund și intens asupra întregii activități psihice, inclusiv asupra capacităților:

senzoriale;

perceptive;

intelectuale etc.

De asemenea ea își pune amprenta asupra:

intereselor;

convingerilor;

aspirațiilor;

atitudinilor;

idealurilor etc.

Așadar, perioada tinereții se caracterizează prin intensificarea sinuoasă a identității profesionale și a integrării diferențiate în statusurile și rolurile sociale, dobândite de adeziun pe care le cuprinde viața socială la un moment dat (U. Șchiopu, E.Verza,1997, p.269-272).

E. Erikson (1963) apreciază că la subiecții cu vârsta cuprinsă între 20 și 30 de ani criza („lupta”) de viață ia forma relației intimitate vs. izolare manifestată prin faptul că ei caută relații personale profunde și durabile, în special cu un partener de sex opus. Rezultatul favorabil al acestei relații îl constituie abilitatea de:

iubire,

dăruire.

Rezultatul nefavorabil va lua forma:

izolării;

relațiilor superficiale cu ceilalți.

Persoana care este incapabilă să facă față în mod satisfăcător crizei, va continua să aibă probleme și în stadiile viitoare și astfel progresul va fi afectat. Totuși E. Erikson credea că este posibilă compensarea ulterioară a experiențelor nesatisfăcătoare într-o etapă anume. În mod similar, negocierea satisfăcătoare a unei crize, dintr-un stadiu anterior poate fi diminuată dacă persoana suferă unele deficiențe în dezvoltarea ulterioară (după A.Birch, 2000, p. 267-268)

Perioada adultă timpurie (cuprinsă între 17 și 45 de ani) arată Levinson (1978, 1986) este considerată stadiul în care persoana caută independența față de părinți și devine baza pentru ceea ce autorul numea visul-viziunea pentru scopurile de viață care asigură:

motivația și

entuziasmul pentru viitor.

Spre exemplu un bărbat aflat în acest stadiu poate anticipa:

achizițiile în cariera lui profesională;

performanțele fizice și intelectuale;

acumularea bogăției personale etc.

Felul în care relaționează persoana cu visul său este considerat de către Levinson ca fiind crucial, astfel spus, dacă „visul” nu devine o parte a vieții sale, el poate muri și își pierde simțul scopului și al responsabilității în viață.

Între 28 și 33 de ani tinerii se confruntă cu tranziția vârstei de 30 de ani când ei trec printr-o perioadă de întrebări înainte de a-și găsi drumul în viață și de a se încredința unei anumite cariere profesionale.

Trăsătura –cheie a perioadei adulte timpurii este existența unui mentor, un olaborator mai în vârstă și mai experimentat, sau superiorul de la locul de muncă, care :

îi asigură un ajutor și

îi dă sfaturi asupra progresului în cariera profesională (după A.Birch,2000,p.270-271).

Roberts și Newton (1977) constată că, în general, progresul evolutiv legat de vârsta vieții femeilor, este foarte asemănător cu cel pe care Levinson la descris la bărbați. Spre exemplu, faza vârstei adulte timpurii implică același interes față de”vis”, iar aproape toate femeile au experimentat tranziția la vârsta de 30 de ani. Au existat însă unele diferențe subtile, dar importante:

În cazul femeilor „visul” a implicat priorități diferite. Foarte puține dintre ele și-au propus scopuri ocupaționale. „Visele” femeilor erau, în general, mai complexe și difuze decât cele ale bărbaților și reflectau un conflict între:

scopurile lor personale și

obligațiile față de ceilalți.

Pentru multe dintre participante, o parte a „visului” lor este succesul soților.

Pentru femei este dificil de găsit un mentor (cum au bărbații). Chiar și femeile care aveau cariere profesionale și care identificaseră metodele de rol, tindeau să nu găsească un mentor de la care să primească:

sfaturi și

susținere în raport cu dezvoltarea carierei profesionale.

Tranziția de la 30 de ani s-a descoperit a fi la fel de importantă în viața femeilor precum era și pentru bărbații, din cercetarea lui Levinson. Totuși natura acestei tranziții tindea să fie influențată de ceea ce s-a întâmplat anterior. Spre exemplu, femeile care timp de 20 de ani au pus accent mai mare pe căsătorie și maternitate, tindeau acum să aibă scopuri mai individualiste. Femeile care au fost orientate spre cariera profesională timp de 20 de ani acum s-au concentrat asupra întemeierii unei familii.

d) Tranziția de la 30 de ani părea a fi imprecis definită pentru femei, puține dintre ele vedeau în aceasta o perioadă pentru „întemeierea unui cămin” (după A. Birch, 2000, p.272-273).

2.2. Dezvoltarea afectivității și motivației

White (1975) a identificat cinci „direcții de dezvoltare”observată în perioada adultă, dominată de tinerețe:

stabilizarea identității eului;

independența relațiilor personale;

creșterea intereselor;

umanizarea valorilor;

extinderea ocrotirii.

Creșterea intereselor este evidențiată prin faptul că tinerii se angajează în numeroase lucruri și în consecință obțin o mai mare satisfacție din interese, cum ar fi:

hobby-urile;

studiul;

ocupațiile sau relațiile personale, comparativ cu adolescenții.

b) Umanizarea valorilor se referă la faptul că în timpul acestei perioade, tinerii văd problemele morale și etice din ce în ce mai mult în lumina experiențelor de viață. Ei sunt, prin urmare, mai conștienți de aspectele umane ale valorilor și de modul în care aceste valori se aplică în societate.

White arată că aceste direcții de dezvoltare reprezintă scopurile ideale ale dezvoltării în:

adolescență;

perioada adultă dominată de tinerețe.

Majoritatea oamenilor fac un anumit progres, deși este îndoielnic dacă fiecare își îndeplinește toate aceste scopuri (după A. Birch, 2000, p.274-275).

La vârsta tinereții se realizează:

unitatea dintre idealuri, năzuințe, aspirații etc. și activitatea concretă, productivă pusă în slujba lor;

concordanța dintre aptitudini și interesele sociale majore.

Tinerețea constituie o perioadă de trecere de la adolescență la maturitate (vârsta adultă) și este deseori însoțită de unele:

frământări;

contradicții.

Acestea provin din trăsături psihologice specifice vârstei:

elan spre nou ;

aspirații înalte;

spirit revoluționar;

dar și o nedeplină integrare profesională și socială, care poate crea multe stări de insatisfacție sau chiar conflicte (M. Epuran și V. Hoghican, 1999, p.55).

Motivația îndeplinește un rol important și în activitatea profesională a tinerilor. Dintre formele de stimulare și de constituire a motivației pozitive în muncă amintesc:

promovările;

recompensările;

dar și simpla evaluare (onorifică) (U.Șchiopu, E.Verza, 1997, p. 276).

2.3. Integrarea socială a tinerilor

Integrarea în general are mai multe laturi calitative și anume E. Williams descrie (după M. Moldovan, 1979):

Integrarea civilizatoare (ajustarea la interesele și rolurile grupului de apartenență);

Integrarea normativă (normele sociale se ajustează între ele și individul la ele);

Integrarea socială (ajustarea grupurilor între ele și formarea unei societăți organizate);

Integrarea culturală (concordanța între normele unui sistem cultural și reglajul între ele).

La acestea pot fi adăugate cele trei laturi calitative descrise de W. Landeker (după M.Moldovan,1979):

Integrarea formativă (cadru normativ însușit și prezentat în conduite);

Integrarea comunicativă (însușirea normelor și mijloacelor simbolice și folosirea lor în comunicare);

Integrarea funcțională (interdependența de așteptări și acte ce rezultă din diviziunea sarcinilor);

Din cele de mai sus rezultă că integrarea este deosebit de complexă. Se poate realiza deoarece tinerii posedă resurse și capacități deosebite ce trebuie:

canalizate;

antrenate în direcții foarte diverse.

Prezintă importanță două aspecte ce se intercondiționează și anume:

satisfacerea intereselor, a motivației proprii și

obținerea unor rezultate în activitate care să răspundă pe deplin cerințelor societății.

Integrarea profesională și socială deplină constituie pentru tineret:

o condiție de adaptare și

una de menținere a sănătății fizice și mintale de dezvoltare armonioasă a personalității.

Integrarea socială se realizează în mai multe direcții. Cea mai însemnată dintre acestea este integrarea profesională. Problemele cele mai spinoase, de altfel, apar în acest domeniu. Aceste dificultăți apar din:

Cauze obiective:

deficiențe ce țin de organizarea locului și a procesului de muncă;

neîndeplinirea sarcinilor de muncă;

incompetența conducătorilor din întreprinderi;

atmosfera nesănătoasă din colectiv etc.

Cauze subiective:

necunoașterea reală a dificultăților ce se ridică în activitate;

formularea unor idealuri care depășesc posibilitățile profesionale de realizare;

existența unor deficiențe în direcția pregătirii profesionale;

deficiențe caracteriale etc.

O. Crites (1973) a definit maturitatea în alegerea carierei în funcție de patru factori:

consecvența alegerii profesiei;

realism al alegerii carierei;

competența în cariera aleasă;

maturitatea aptitudinilor alegerii (după U.Șchiopu, E. Verza,1997, p.282).

Integrarea trece prin câteva stadii (care ar putea fi considerate ca trepte gradate de integrare) și anume:

acomodarea;

adaptarea;

participarea și

integrarea propriu-zisă.

În timpul parcurgerii acestor stadii are loc o modificare a motivației de rol. Se trece de la:

accepția de tip supunere, în care acționează motivația de recompensă și comportamentele reglate din exterior la;

motivația de autorealizare (din ultimul stadiu), în care se exprimă comportamente reglate dinspre interior (autoreglare) (U.Șchiopu, E. Verza, 1997, p.283).

Integrarea socială deplină a tineretului se realizează odată cu:

întemeierea familiei,

procrearea și educarea copiilor.

Căsătoria marchează:

maturizarea sexuală;

echilibrarea erotismului specific vârstei.

Latura sentimentală a vieții tânărului nu este calmă și chiar în căsătorie, în relațiile dintre soți pot apărea momente mai încordate. O parte a tineretului nu este încă suficient de pregătită pentru întemeierea familiei.

Instituția familiei implică existența copiilor care dau sens vieții și care vor continua atât specia cât și opera începută de părinți. Apariția copiilor provoacă profunde restructurări în:

viața familiei tinere;

mentalitatea și modalitățile de petrecere a timpului liber, care urmează să fie structurat potrivit nevoilor de instruire, educare și îngrijire a acestora (M. Epuran, V. Hoghidan, 1999, p.55-56).

3. VÂRSTA ADULTĂ (maturitatea)

3.1. Caracterizare generală

G.W. Allport (1970) a enumerat șase trăsături specifice și anume (după U. Șchiopu și E. Verza, 1997, p. 300):

conștiința de sine largă;

relații și raporturi intime;

securitate emoțională fundamentală;

preocupare obiectivă;

obiectivarea de sine;

armonie relativă cu propriile achiziții din experiența personală.

H. Moens (1953) a diferențiat șase perioade dintre care patru se referă la :

– tinerețe;

– vârsta adultă.

În decursul acestora au importanță modificările de impulsuri sufletești. Perioadele acestea se manifestă după cum urmează, din punctul de vedere al receptivității la învățare (după U.Șchiopu, E.Verza, 1997, p.300):

A doua perioadă a vieții, prima perioadă adultă dominată de tinerețe (21 -30 ani), se caracterizează prin autoinstruire;

A treia perioadă a vieții: a doua perioadă adultă, miezul vieții umane (30 – 44 ani), este cea mai scăzută perioadă de receptivitate prin instruirea adulților. Dispare interesul pentru învățare;

A patra perioadă a vieții: a treia perioadă adultă, criza de autocunoaștere (45 – 55 ani), este cea mai puternică perioadă de criză;

A cincea perioadă a vieții; prima perioadă a bătrâneții (după 55 de ani).

Cl. I. Leuba (1961) a stabilit diferențe numeroase între:

adultul tânăr;

adultul de vârstă mijlocie;

adultul tardiv (după U. Șchiopu, E. Verza,1997, p. 301).

D.E. Super (1970) utilizează un model de cinci stadii de dezvoltare în care cel adult este de împlinire socială și profesională și este precedat de stadiul tinereții astfel:

a) Tinerețea (între 24 și 44 ani) este perioada de maturitate în care se petrece integrarea în profesie, eventual găsirea unui drum specific. Este un stadiu de generalitate;

b) Stadiul menținerii (între 44 și 65 de ani) este dominat de integrarea profesională (după U.Șchiopu, E.Verza,1997, p. 302).

D.C. Miller și W.H. Form (1951) au descris și ei cinci stadii în care o evoluție specifică o are relația cu munca. Cele care ne interesează sunt:

a) Ciclul de stabilizare a vieții (al treilea), de la 25 la 44 de ani. Într-o primă subetapă a acestui stadiu autorii consideră că se continuă alegerea profesiunii traversându-se câteva schimbări. Mai fermă devine stabilizarea după 31 de ani (până la 44 de ani). În acest episod de viață eforturile se centrează pe stabilizarea rolului profesional.

b) Perioada a patra de menținere (de la 45 la 65 de ani) este dominată de antrenarea complexă în munca specifică postului ocupat. Acesta este un ciclu de viață productiv (după U.Șchiopu, E. Verza, 1997, p. 302).

Împărțirea stadiilor adulte în funcție de evoluția familiei este mai interesantă la Douglas Hall, 1976, (p.55-58). Autorul subliniază faptul că femeile sunt mai dependente de evoluția familiei care marchează ciclurile vieții lor. Aceste tipuri de stadii încep după căsătorie, care creează un cadru suplimentar de identificare a tinerei soții. Au fost identificate următoarele stadii:

Primul stadiu durează de la căsătorie până la nașterea primului copil. Este un stadiu dominat de o anxietate ușoară legată de:

dezvoltarea copilului;

intimitate și de

organizarea stereotipurilor familiei.

Al doilea stadiu durează:

de la nașterea primului copil

până la nașterea celui de-al doilea copil.

Al treilea stadiu este al momentului în care familia are doi sau mai mulți copii preșcolari (și mai mici).

Al patrulea stadiu (al familiei în plinătatea ei) începe odată cu intrarea primului copil în viața școlară.

Al cincilea stadiu începe odată cu plecarea primului copil din casa părintească și sfârșește odată cu plecarea ultimului copil din familia de proveniență.

Al șaselea stadiu este cel de minim platou caracterizat prin faptul că toți copiii sunt plecați din căminul familiei.

Astfel privită dezvoltarea adultă se creează o oarecare dificultate de delimitare a ciclurilor vieții adulte datorită variabilității foarte mari a evoluției fiecărei familii în ceea ce privește numărul de copii (după U. Șchiopu, E.Verza, 1997, p. 303).

S. Dublineanu descrie trei faze sau stări adulte și anume:

Starea adultă tânără (de la 25 la 35 de ani) dominată de :

nevoia de activitate;

viața sentimentală;

creșterea sensibilității (starea de adult confirmat) în ultima sa parte.

Starea sau faza de maturitate și de dezvoltare (de la 35 la 50 de ani) în care se stabilizează instruirea:

profesională;

socială;

familială.

O fază critică marcată de o scădere relativă (după persoană) a capacităților vitale (de la 50 la 60 de ani) (după U.Șchiopu, E. Verza, 1997, p.303).

M. Zlate (1975) a realizat o diviziune a vârstei adulte în:

tinerețe;

maturitate;

involuție.

Tinerețea începe la 20 de ani și se caracterizează prin:

o mai mare armonizare, stabilizare și maturizare;

adâncirea socializării;

specializarea profesională;

angajarea în viața socială etc.

Maturizarea (perioada adultă) este considerată ca perioada unei maxime realizări, ca perioada celei mai înalte productivități, a armonizării intereselor, aptitudinilor, deprinderilor, a modalităților interrelaționale, a conștiinței inclusiv a securizării emoționale și a structurii convenției filosofice de viață.

Având în vedere ideea că stadiile dezvoltării psihice au drept criterii de diferențiere tipul fundamental de activitate și tipul de relații implicate, se poate considera că expansiunea cumulativă în caracteristicile profesionale și în ierarhia posturilor de muncă reprezintă tipul fundamental de activitate în perioadele vârstei adulte, iar structura relațiilor de muncă sociale și de familie (valoarea lor contribuantă în afectarea și dezafectarea identității și a subidentitățiilor) constituie tipul de relații caracteristice și în această perioadă. De aceea se pot identifica următoarele subetape ale vârstei adulte:

Subetapa cuprinsă între 35 și 45 de ani este cea a vârstei adulte de stabilitate în care integrarea profesională este intensă, activitatea pe acest plan este:

cumulativă ;

activă și

creatoare.

Deseori la această vârstă se parcurge:

o școală de perfecționare;

unele cursuri de reciclare;

o facultate;

un doctorat etc.

Statusurile și rolurile sociale încep să fie mai încărcate de responsabilități, accesul în ierarhia profesională este activ.

În viața de familie copiii încep să frecventeze școala, ceea ce creează o creștere relativă a conținutului subidentității de părinte și o modificare în evoluția familiei.

Subetapa adultă mijlocie cuprinsă între 45 și 55 de ani se caracterizează prin trecerea pe planuri de mai mare responsabilitate profesională și socio-culturală, aceste două subidentități se vor dezvolta. Și aceasta cu atât mai mult cu cât vor fi mai multe etape de reciclare profesională parcurse. Subidentitatea de soț se va diminua ușor ca și aceea de părinte datorită faptului că independența copiilor (mari în cele mai multe cazuri) nu mai presupune o atenționare permanentă în acest rol. Evoluția feminină este relativ mai tensională și încărcată de :

indispoziții;

anxietăți.

Acestea au un substrat biologic –hormonal (menopauza).

Subetapa adultă prelungită (de la 55 – 65 de ani) se caracterizează printr-o oarecare diminuare a forței fizice. Reprezintă o perioadă critică în special pentru femei. Diminuarea celor patru tipuri de subidentități este relativ inegală, dar regula este validă în special pentru subidentitatea familială de părinte. Familia se găsește într-un plin proces de denuclearizare. Apoi are loc diminuarea anulativă a subidentității profesionale (prin intermediul pensionării).

Rămân active celelalte două subidentități:

maritală familială și cea

a activității socio-culturale.

Intrarea în perioada de pensionare, mai vădit de regresie, implică o restructurare importantă a întregului regim de :

viață;

activitate;

relații sociale etc. (U. Șchiopu, E. Verza, 1997, p.305).

A. Birch (2000, p.283-284) consideră că există două interpretări contradictorii ale naturii vârstei adulte mijlocii.

Una dintre ele apreciază că vârsta adultă mijlocie este o perioadă de :

conflict și

criză.

Psihologii au folosit termenul de „criza de la mijlocul vieții” pentru a descrie perioada când subiecții de vârstă mijlocie devin conștienți (și de multe ori deprimați) de schimbările ce au loc în viața lor cum ar fi efectele somatice și psihologice ale îmbătrânirii, ajustările ocupaționale și plecarea copiilor de acasă.

O opinie mai optimistă susține că vârsta mijlocie este perioada când oamenii sunt:

– mai îngăduitori cu ei însiși;

– gata să abordeze viața cu o vigoare renăscută.

Dacă una dintre cele două interpretări va fi adoptată de persoanele de vârstă mijlocie depinde de felul în care ei își percep:

viața și

pe ei înșiși.

Și, de asemenea de timpul de instalare a vârstei mijlocii.Unii subiecți se percep ca fiind mai tineri sau de vârstă mijlocie la 60 de ani, în timp ce alții se apreciază de vârstă mijlocie la 35 de ani.

E. Erikson (1963) susține că la vârsta mijlocie conflictul central este acela de generativitate versus stagnare. Adultul urmărește să fie productiv și creativ și să-și aducă o contribuție în societate ca întreg. Rezultatul favorabil îl constituie interesul și grija față de ceilalți într-un sens mai larg. Rezultatul nefavorabil se referă la stagnarea dezvoltării; plictiseală și un interes deosebit pentru propria persoană (după A.Birch, 2000, p. 268).

Peck (1968) a descris patru ajustări psihologice majore necesare oamenilor de vârstă mijlocie.

Ei trebuie să învețe să aprecieze înțelepciunea mai mult decât:

puterea fizică și

atractivitatea.

Acest fapt presupune acceptarea declinului inevitabil al puterii fizice și obținerea satisfacției din înțelepciunea care vine din:

experiență;

cunoștințe;

abilități mintale.

Bărbații și femeile trebuie să se aprecieze între ei mai degrabă ca personalități individuale decât ca obiecte sexuale.

Ei trebuie să dezvolte capacitatea de a-și schimba investiția emoțională de la :

o persoană sau

o activitate la alta.

Flexibilitatea emoțională are o importanță particulară la vârsta adultă mijlocie. Este important ca ei să se concentreze asupra satisfacției și să o obțină de la diferite persoane sau din diferite activități deoarece:

copiii părăsesc casa;

rudele sau prietenii se sting din viață;

anumite activități cum ar fi spre exemplu sporturile grele nu mai sunt posibile.

4. La vârsta adultă mijlocie este importantă conservarea flexibilității mentale și a receptivității față de noile idei și modalități de a face ceva (după A.Birch, 2000, p.287-288).

3.2. Afectivitatea și motivația la adulți

Unul dintre factorii din viața adulților de vârstă mijlocie, care s-a bucurat de atenția cercetărilor este cel al stresului și a efectelor sale asupra:

sănătății și

bunăstării psihologice.

Cercetarea realizată de către Theorell și Rahe (1974) a indicat o relație pozitivă între incidența atacurilor cardiace, numărul și tipul evenimentelor de viață stresante cum ar fi:

decesul unuia dintre soți;

pierderea locului de muncă;

divorțul etc.

Psihologii au elaborat modalități de măsurare a nivelului de stres asociat cu evenimente de viață particulare precum și a nivelului general de stres trăit de persoană. Din scala de evaluare a reajustării sociale (SERS) realizată de Holmes și Rahe (1967) voi prezenta valoarea medie a acelor evenimente de viață legate de activitatea profesională:

accident sau îmbolnăvire (53);

concedierea (47);

schimbarea responsabilităților profesionale (29);

realizarea profesională excepțională (28);

soția începe sau renunță la serviciu (26);

începerea sau terminarea școlii (26);

schimbarea condițiilor de trai (25);

probleme cu superiorul (23);

schimbarea condițiilor sau a programului de muncă (20);

schimbarea școlii (20) etc.

3.3. Șomajul la vârsta adultă

Șomajul constituie o circumstanță deosebit de stresantă pentru :

tineri;

adulți.

Dar ratele șomajului determinate prin recesiune au consecințe mult mai importante în cazul adulților mai în vârstă. Adulții de vârstă mijlocie și cei mai bătrâni, odată deveniți șomeri rămân în această situație cu 70% mai mult decât muncitorii mai tineri. (Etine, 1976, după A. Birch, 2000, p. 291-292).

Consecințele psihologice pentru adulții de vârstă mijlocie sunt la fel de serioase. În timpul șomajului, șomerii adulți trec prin patru stadii psihologice:

Relaxarea și ușurarea apar după șocul inițial. Indivizii trăiesc un sentiment de mulțumire cu noul lor statut mai relaxat. La faza a doua duc:

speranța și

încrederea în abilitatea lor de a găsi un loc de muncă.

Efortul concentrat pentru obținerea unui loc de muncă. În acest stadiu cei mai mulți subiecți se plictisesc datorită timpului liber disponibil, dar sunt optimiști în ceea ce privește găsirea unui loc de muncă. Subiectul intră în cea de a treia fază dacă încercările făcute pentru a găsi un serviciu rămân în continuare fără succes.

Ezitare și îndoială. Subiectul începe să se îndoiască de faptul că va găsi un loc de muncă, iar eforturile depuse în această direcție sunt neregulate. Devin încordate relațiile cu:

familia ;

prietenii etc.

Apatie și indiferență. Mulți dintre cei investigați au susținut că:

sunt neajutorați, inadecvați și

își imaginează cu greu că vor mai munci vreodată.

Bărbații șomeri, arată Marsden (1975) a arătat că erau copleșiți de :

dificultăți în a dormi;

pierderea apetitului;

oboseală în timpul zilei etc.

Pe măsură ce perioada de șomaj a crescut ei și-au pierdut:

scopurile în viață,

și deseori simțul identității (după A. Birch, 2000, p. 292).

Șomajul, apreciază Warr (1982) duce la creșterea nivelului de afectare psihologică a bărbaților. Prin aceste studii s-a demonstrat că nu este posibilă delimitarea :

cauzei și a

efectului.

Cu toate acestea, studiul longitudinal realizat de Warr și Jackson (1985) a indicat că o dată ce șomerii erau reangajați, ei manifestau o îmbunătățire evidentă a bunăstării psihologice, sugerând că totuși șomajul este factorul cauzelor (după A. Birch, 2000, p.293).

Cercetarea realizată de Gallie și Vogler (1994) arată că șomerii în curs prezintă un nivel mai redus de bunăstare psihologică în comparație cu oricare alt grup de pe piața muncii:

persoanele care au fost anterior în șomaj sau care

au un partener șomer (după A. Birch, 2000, p. 293).

Șomajul la femei , constată Kelvin și Jaret (1985) poate prezenta unele diferențe față de cel la bărbați:

Femeile au, în general, servicii mai slab plătite care nu necesită performanțe deosebite și au mai puține posibilități de avansare în cariera profesională. Astfel, munca este percepută ca fiind o componentă mai slabă pentru îmbunătățire și de aceea pierderea locului de muncă nu este la fel de traumatică.

Multe femei deseori suportă dublu povara unei slubje deoarece au de realizat și activități casnice. Pierderea unui serviciu plătit va ușura fără îndoială această „povară”.

Rolul casnic îndeplinit de multe femei poate oferi un set alternativ de activități și sursa de identitate care să le protejeze de unele efecte negative ale șomajului (după A. Birch, 2000, p.293).

4. A F E C T I V I T A T E A

4.1. Definire și caracterizare generală

Afectivitatea a fost înțeleasă în mod diferit de către autorii care au studiat-o.

P. Popescu-Neveanu (1978, p. 29) o definește ca o proprietate a subiectului de a resimți emoții și sentimente; ansamblul proceselor, stărilor și relațiilor:

– emoționale sau

– afective.

Procesele afective , arată I. Radu (1991, p. 236) sunt fenomene psihice complexe caracterizate prin:

modificări fiziologice mai mult sau mai puțin extinse;

o conduită marcată de expresii emoționale (mimică, pantomimică, gesturi etc.);

o trăire subiectivă.

Procesele afective, susține M.Zlate (în: P. Popescu-Neveanu, 1996, p. 116) sunt procesele psihice care reflectă relațiile dintre subiecți și obiect sub formă de trăiri, uneori atitudinale.

Stările afective , apreciază A. Cosmovici (1996, p. 219) sunt trăiri care exprimă gradul de concordanță sau neconcordanță dintre un subiect sau o situație și tendințele noastre (termenul „obiect” este luat în sens filosofic – fiind ceea ce cunoaștem, ființă sau lucru).

Afectivitatea, constată N. Sillamy (1996, p. 17) reprezintă un ansamblu al stărilor afective:

emoții;

sentimente;

pasiuni ale unei persoane.

Afectivitatea ,consideră U.Șchiopu (1997, p. 53) reprezintă o trăire diferențiată, ca stare față de :

situații ;

evenimente;

persoane;

conținuturi de comunicări la care se participă etc.

Afectivitatea, susțin E. Jailey și C. Prevost (în R. Doron și F. Parot, 1999, p. 35) constituie o noțiune cu o răspândire și cu o înțelegere destul de vagi, care reunește stări total diferite cum ar fi:

emoțiile;

pasiunile;

sentimentele;

anxietatea;

angoasa;

tristețea;

bucuria;

chiar și senzațiile de plăcere și de durere.

Afectivitatea, declară M. Golu (2002, p.544) este acea componentă a vieții psihice care reflectă în forma unei trăiri subiective de un anumit semn, de o anumită intensitate și de o anumită durată, raportul dintre:

dinamica evenimentelor motivaționale sau a stărilor proprii de necesitate și

dinamica evenimentelor din plan obiectiv extern.

Alți autori (A. Lieury,1996; F. Crașovan,1999; M. Reuchlin, 1999, R.L. Atkinson, ș.a., 2002) vorbesc de emoție și/sau procese emoționale (și nu de afactivitate), emoția fiind considerată fenomenul afectiv fundamental (P.Popescu-Neveanu, 1978, p.231).

4.2. Proprietățile proceselor afective

V.Pavelcu (1969 și 1972) a descris câteva dintre trăsăturile (proprietățile) caracteristice ale proceselor emoționale.

a) Subiectivitatea. Orice proces psihic este subiectiv (aparține unui subiect) dar trăsăturile afective întrunesc această caracteristică prin excelență.

b) Nota evaluativă. Ca atitudini emoționale, procesele afective implică un moment relațional, o raportare implicită la valori.

c) Polaritatea vieții afective. În dinamica vieții afective, întâlnim alternanța în contraste, tendința de a forma cupluri contrare:

– pozitive și

– negative.

d) Mobilitatea vieții afective este rezultatul dinamicii relațiilor cu lumea reală.

La acestea M. Golu (2002, p. 546 – 549) mai adaugă următoarele caracteristici:

e) Intensitatea exprimă încărcătura tensional – energetică a emoției, îndeosebi a trăirii subiective interne. Ea este determinată de intensitatea stimulului afectogen; adică de ”amplitudinea” semnificației care i se acordă de subiect în :

– percepție;

– reprezentare sau

– judecată.

f) Durata exprimă corespondența în timp între :

acțiunea stimulului și

prezența trăirii emoționale.

Durata depinde și de forma structurală a emoțiilor:

recațiile emoționale simple sunt, de regulă, de durată scurtă;

emoțiile secundare și cele complexe (sentimentele, pasiunile) sunt de durată lungă.

g)Ambivalența este o caracteristică mai specială a organizării vieții afective și ea constă în coexistența în aceeași structură a doi vectori emoționali opuși (+ și -) care se susțin reciproc.

4.3. Dimensiunile procesului emoțional.

Printre dimensiunile procesului emoțional distingem următoarele:

modificări, organice, vegetative;

manifestări comportamentale (gesturi, mimice, expresii vocale schițate sau desfășurate);

trăirea afectivă a relației cu lumea.

Modificările organice, vegetative cuprind:

modificări în tabloul EEG;

modificări în activitatea cardiacă și a sistemului circular;

schimbări în respiraâie (durată, ritm etc.);

schimbări în mobilitatea gastrointestinală;

modificări în tensiunea musculară;

modificări în rezistența (conductanța electrică a pielii);

schimbări în compoziția chimică a sângelui;

accelerarea transpirației;

descreșterea secreției salivare etc.

Manifestările comportamentale

Manifestările comportamentale externe, accesibile observației cuprind:

gestul;

mișcarea sau imobilitatea corporală;

expresia facială;

expresia vocală;

tremurul muscular etc.

Trăsăturile afective constituie aspectul subiectiv al procesului emoțional și țin de experiența intimă a subiectului.

Trăirile afective pot fi cunoscute în mod obiectiv grație:

comunicării lor de către subiect (prin cuvânt etc.);

înregistrării manifestărilor fiziologice și comportamentale care le însoțesc în procesul emoțional unitar.

4.4. Clasificarea trăirilor afective

Criteriile principale după care se clasifică trăirile afective sunt:

proprietățile de care dispun;

gradul lor de conștientizare;

nivelul calitativ al formelor motivaționale din care izvorăsc.

Luând în considerare aceste criterii, corelative în esența lor, procesele afective se împart în trei categorii (M. Zlate în: P.Popescu-Neveanu, 1996, p.121):

primare;

complexe;

superioare.

Procesele afective primare

Procesele afective primare se caracterizează prin faptul că (M.Zlate în: P.Popescu-Neveanu,1996, p. 121):

au un caracter elementar, spontan;

sunt slab organizate, mai aproape de biologic (instinctiv) și mai puțin elaborate cultural;

tind să scape controlului conștient, rațional.

Din această categorie fac parte:

Tonul afectiv al proceselor cognitive care se referă la reacțiile emoționale ce însoțesc și colorează afectiv orice act de cunoaștere (M. Zlate în: P. Popescu-Neveanu, 1996, p.121):

o senzație;

o percepție;

o reprezentare;

un gând;

o amintire etc.

Trăirile afective de proveniență organică sunt produse de buna sau proasta funcționare a organelor interne (M. Zlate, în: P. Popescu-Neveanu, 1996, p.121)

Afectele, arată N. Sillamy (1996, p.17) sunt aspecte inanalizabile și elementare ale afectivității diferite de :

emoție (care este traducția neurovegetativă a afectelor) și de

sentimentele mai elaborate.

Procesele afective complexe

Beneficiază de un grad mai mare de :

conștientizare și

intelectualizare.

Acestea cuprind:

Emoțiile, arată R. Dantzer și M. Moal (în R. Doron și F. Parot, 1999, p.293) sunt stări deosebite a unui organism, care survine în condițiile bine definite (o situație numită emoțională), însoțită de o experiență subiectivă și de manifestări:

somatice și

viscerale.

Emoțiile de bază cuprind:

bucuria;

tristețea;

mânia;

frica;

surpriza;

dezgustul.

Dispozițiile afective (dispozițiile integrate globale), arată M. Golu (2002,p.553-554) reprezintă acel fond afectiv bazal pe care se evidențiază și se manifestă cotidian și situațional:

trăirile afective și

actele comportamentale specifice.

Ele constituie o sinteză a:

experienței de viață și a

trăirii de sine.

Ele se elaborează în ontogeneză și se impun ca un fel de constantă a:

firii sau

a modului de a fi al personalității.

Astfel trebuie distinse:

dispoziția globală homeostatică, care definește structural raportarea afectivă a omului la lumea externă și la sine însuși (optimistă sau pesimistă, încrezătoare sau neîncrezătoare etc.) și

dispozițiile de moment induse situațional prin acțiunea conjugată a unor influențe conștientizabile sau neconștientizabile și care pot fi diferite de cea dintâi.

4.4.3.Procesele afective superioare (atitudinale) se caracterizează printr-o mare restructurare valorică situată:

nu la nivel de obiect (ca cele primare);

de activitate (ca cele complexe);

ci la nivel de personalitate.

Ele depășesc prin conținutul și structura lor stările emoționale (M. Zlate în: P.Popescu-Neveanu, 1996, p.122):

disparate;

tranzitorii.

Acestea cuprind:

Sentimentele sunt stări afective complexe, combinație de elemente emotive și imaginative, mai mult sau mai puțin clare, stabile care persistă în absența oricărui stimul.

Cauzele acestui fenomen, mai durabil decât emoția și mai puțin violent decât pasiunea, pot fi de ordin:

intelectual;

moral sau

afectiv.

Acestei definiții îi corespund:

sentimentele estetice ;

sentimentele religioase;

simpatia;

admirația;

resentimentul;

orgoliul;

rușinea etc.

Acestea sunt fenomene psihice conștiente care:

colorează afectiv percepțiile noastre și

ne influențează conduitele.

Sentimentele sunt legate de :

tendințele profunde ale persoanei;

impulsiile sale;

dorințele satisfăcute sau frustate etc. (N. Sillamy, 1996, p. 283).

Pasiunile arată F. Crașovan (1999, p.172) reprezintă o speță de sentimente de mare intensitate, ce se impun imperios în conduită, fiind trăite foarte profund de subiect. Se pare că pasiunea realizează cea mai bună armonizare între disponibilitățile afective și cele volitive, caracterul lor imperativ datorându-se nu volitivului, ci:

bazei pulsionale;

energiei mari pe care o conțin și care trebuie investită în acțiune.

După orientarea în sens valoric sau nonvaloric pasiunile pot fi:

inferioare (impulsive);

comune (hobby-uri) și

superioare (noblețe spirituală).

Toate modalitățile afective, independent de nivelul trăirii sunt supuse aceluiași ciclu:

demarare;

creștere;

culminație;

involuție.

Teorii ale emoției (afectivității)

Voi prezenta pe scurt cele mai cunoscute teorii.

În perspectiva sa evoluționistă, C. Darwin susține că manifestările emoției sunt utile sau sunt vestigii ale reacțiilor care au fost utile într-un stadiu anterior de dezvoltare a speciei.

W. James susține că anumite percepții declanșează anumite reacții organice care declanșează la rândul lor emoțiile. C. Lange adoptă acest punct de vedere până într-atât încât pentru el emoțiile nu sunt altceva decât chiar reacțiile organice (M. Reuchlin,1999, p.504).

Teoriile fiziologice periferice ale celor doi autori (W. James și C. Lange) includ totuși o parte de adevăr. Luând în considerare caracterul procesual ale emoției, feed-back-ul vegetativ al organelor efectoare joacă un anumit rol:

întreține și

uneori exagerează într-o anumită măsură emoția.

Teoria intelectualistă consideră emoțiile, stările afective în general, drept efecte ale acordului/conflictului dintre reprezentări (I. Radu,1999, p. 249-250).

Teoriile fiziologice centrale se bazează pe unele experimente de extirpare a unor porțiuni din creier care au pus în evidență rolul diencefalului în producerea reacțiilor afective. Canon și Bard au propus teoria talamică a emoției, iar Papez și McLean susțin și participarea unor nivele mai înalte ale sistemului nervos arătând că:

participarea scoarței cerebrale este esențială în ceea ce privește aspectul subiectiv al emoției;

iar hipotalamusul rămâne centrul efector al expresiei emoționale.

Teoriile cognitiv-fiziologice susțin că emoția reprezintă un sindrom organizat la care participă:

dimensiunea cognitiv-subiectivă;

dimensiunea vegetativă și

manifestările motorii comportamentale.

O stare emoțională este produsul interacțiunii între două componente:

– o activizare fiziologică (marcată de o activizare simpatică ridicată);

– o cunoaștere asupra cauzei activității.

În timp ce prima componentă este considerată ca emoțional nespecifică (ea determină numai intensitatea procesului emoțional) a doua determină calitatea stării afective.

Teoriile cognitiv-fiziologice se bazează pe datele unor experimente în care se manipulează două variabile:

componenta neurovegetativă;

contextul cognitiv-social.

Se urmărește modul în care un anumit dublaj informațional, care însoțește modificări fiziologice controlate determină tipul de evaluare subiectivă în cadrul procesului emoțional.

În urma unor astfel de studii s-a constatat că în procesele afective fuzionează informații despre:

situația care produce emoția;

relația persoanei față de situație;

modificările vegetative și comportamentale care apar în organism (I. Radu, 1991, p. 251-253).

5. MOTIVAȚIA

5.1. Definire și caracterizare generală

Prin motivație, Al Roșca (1943) înțelege totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt:

înnăscute sau dobândite;

conștientizate sau neconștientizate;

simple trebuințe fiziologice sau idealuri abstracte.

Motivul (motivația) constituie, arată P. Popescu-Neveanu (1978, p.464) un act sau un ansamblu, un sistem de :

impulsuri;

imbolduri;

pulsiuni interne;

energizări sau activități;

stări tensionale sau mobiluri ale afecțiunilor și conduitei.

În timp ce motivul este unitatea ce activează în afară, motivația este înțeleasă fie ca :

un ansamblu de motive;

un proces al motivării sau împingere spre acțiune.

Motivul arată A. Cosmovici (1996, p.198) este acel fenomen psihic ce are rol esențial în :

declanșarea;

orientarea;

modificarea conduitei.

Motivația este constituită din:

ansamblul motivelor, mai bine zis din

structura tuturor motivelor, întrucât ele nu sunt pe același plan.

M. Zlate (în P. Popescu-Neveanu, coord. 1996, p.106) arată că motivația este o pârghie importantă în procesul autoreglării persoanei, o forță motrică a întregii dezvoltări:

psihice și

umane.

Motivația susține N. Sillamy (1996, p.202) reprezintă un ansamblu de factori dinamici care determină conduita unui subiect.

Termenul general de motivație apreciează A. Lieury (1996, p.161) desemnează ansamblul mecanismelor care determină:

declanșarea unui comportament;

orientarea unui comportament, direcționarea către scop sau dimpotrivă respingerea sau fuga;

intensitatea mobilizării energetice, emoția, atenția.

Motivația constată S. Teodorescu (1997, p. 464) constituie o structură de factori indisociabili temporar de activare în conduitele unor caracteristici și cerințe ale personalității, care determină manifestarea tensiunii sau plăcerii implicate, dar și mesajul latent și de suprafață al acesteia.

Conceptul de motivație demonstrează F. Crașovan (1999, p.140) s-a dovedit a fi greu de analizat pentru că:

aceleași comportamente se datorează unor motive foarte diferite;

motivele reale ale unei acțiuni nu sunt în totalitate conștientizate;

manifestările și nevoile umane se întind pe un interval foarte diversificat.

C. Prevost (în: R. Doron, F. Parot, 1999, p.513) spune că motivația se înscrie în funcția de relație a comportamentului; datorită ei trebuințele se transformă în :

– scopuri;

– planuri;

– proiecte.

De asemenea subiectul caută în mod activ forme de interacțiune în așa fel încât anumite relații cu unele obiecte sunt necesare sau indispensabile funcționării.

Dezvoltarea motivației presupune:

canalizarea trebuințelor (învățare);

elaborarea cognitivă (scopuri și proiecte);

motivația instrumentală (mijloace și obiective);

personalizarea (autonomie funcțională).

Într-o accepțiune mai restrânsă și științific mai riguroasă, prin motivație M. Golu (2002, p. 571-572) înțelege o formă specifică de reflectare prin care se semnalează mecanismele de comandă control ale sistemului personalității:

o oscilație de la starea inițială de echilibru;

un deficit energetico-informațional sau

o necesitate ce trebuie satisfăcută.

Motivația ne apare ca o cauzalitate externă transpusă în plan intern.

În calitate de componentă a sistemului psihic uman, motivația se evidențiază și se individualizează prin două laturi:

de conținut, informațională;

dinamică.

5.2. Funcțiile motivației

a) Funcția de declanșare constă în deblocarea și activarea centrilor de comandă efectori, care asigură pregătirea și punerea în priză a verigilor motorii și secretorii în vederea satisfacerii stării de necesitate, fie că este vorba de o trebuință biologică, fie de una de ordin spiritual:

de cunoaștere;

estetică;

etică etc.

Pentru producerea acestei funcții este necesar ca intensitatea motivului să depășească o anumită valoare – prag. Cu cât intensitatea motivului va fi mai mare cu atât și forța lui de declanșare va fi mai mare.

b)Funcția de orientare – direcționare constă în centrarea comportamentului și activității pe un anume obiectiv: satisfacerea stării de necesitate individualizate de către motiv.

Pentru a-și atinge efectul său reglator – adaptativ specific, nu este suficient ca acțiunea să fie doar declanșată pur și simplu; este absolut necesar ca ea să fie și orientată spre un anumit scop sau obiectiv, adică să devină:

finalistă;

teleonomică.

Altfel ea s-ar desfășura și consuma:

în van;

haotic.

c)Funcția de susținere și energizare constă în menținerea în actualitate a comportamentului declanșat până la satisfacerea „stării de necesitate”. În virtutea acestei funcții se asigură elaborarea de energie și dincolo de momentul declanșării acțiunii (M. Golu, 2002, p. 580-581).

5.3. Modalități și structuri ale motivației

Acțiunile umane sunt de regulă plurimotivate. Principalele modalități și structuri ale motivației sunt:

Trebuințele , arată M. Richelle (în R. Doron și F. Parot, 1999, p.797-798) sunt stări de deficit sau de reglare a echilibrului homeostatic care declanșează comportamente specifice la nivelul organismului, în scopul de a ajunge la actul consumatoriu, pentru a satisface deficitul și a restabili echilibrul.

Au fost diferențiate:

trebuințele primare (înnăscute):

biologice sau organice (de foame, sete etc.);

fiziologice sau funcționale (de relaxare,mișcare etc.).

trebuințele secundare (dobândite):

materiale (de unelte, locuință etc.);

spirituale (etice, estetice etc.);

sociale (de cooperare, comunicare etc.).

B. Maslow (1970) stabilește opt categorii de trebuințe pe care la structurează într-o „piramidă a trebuințelor și motivelor”:

fiziologice;

de siguranță și necesitate;

sociale;

relative la Eu (de stimă, statut etc.);

de autorealizare;

cognitive;

estetice;

de concordanță între cunoaștere, simțire și acțiune.

Impulsul constă în trăirea unei stări de:

activare;

tensiune;

preparare a acțiunii.

W. Mc Dougall consideră că există 18 impulsuri cum ar fi, de exemplu cele:

– de a se hrăni;

– de curiozitate;

– de dominare;

– de autoafirmare;

– de achiziție etc.

c) Dorința , consideră J. M. Petot (în R. Doron și F. Parot, 1999, p. 257-258) este o tendință însoțită de conștiință. Acestui mod clasic de înțelegere a noțiunii, psihanaliza îi adaugă dorința inconștientă, care stă la baza visului din timpul nopții.

d) Intenția , apreciază A. Braconnier (în R. Doron și F. Parot, 1999, p. 413-414) este folosită cu două semnificații diferite:

în limbajul comun, faptul de a-și propune un scop, corespunzând unei voințe sau dorințe, ce precedă o acțiune;

o componentă dispozițională a acțiunii.

e) Scopul este ținta finală pe care ne propunem să o atingem. Când un scop este inacesibil, arată N. Sillamy (1996, p. 278) el poate fi înlocuit cu un altul, aproximativ asemănător.

Uneori se întâmplă ca două scopuri urmărite să se afle în direcții contrare. O astfel de situație este generatoare de :

anxietate și de

o stare de dezadaptare cu aspect nevrotic.

f) Aspirația este un ansamblu de tendințe care îl propulsează pe om către un ideal.

Se vorbește de aspirație într-o acțiune atunci când efectuarea acesteia înseamnă pentru persoană realizarea capacităților sale. Succesele și eșecurile noastre sunt în funcție de nivelul de reușită pe care sperăm să îl atingem, acela pe care ni-l fixăm într-o anumită activitate. Acest nivel de aspirație are o deosebită importanță în comportamentul subiecților datorită faptului că influențează, într-o măsură mai mare sau mai mică, atingerea scopurilor. Depinzând atât de factori individuali cât și de factori sociali, nivelul de aspirație necesită:

o anumită cunoaștere de sine;

cunoașterea valorii proprii;

cunoașterea aptitudinilor și limitelor personale;

dorința de a accede la un statut determinat (N. Sillamy, 1996, p.35)

g) Valența este un concept folosit de K. Lewin pentru a desemna forța de atracție (valența pozitivă), sau de repulsie (valența negativă) exercitată asupra unui subiect de diferitele regiuni ale spațiului său de viață, adică de diferitele elemente ale câmpului său psihologic:

trebuințe;

motivații (motive);

idealuri;

norme;

roluri;

statusuri etc.

Valențele diferitelor obiecte sunt diferite după indivizi și se pot schimba în funcție de trebuințele lor de moment (F. Askevis-Leherpeux, în : R. Doron, F. Parot, 1997, p. 811).

h) Tendința este o mișcare în stare născândă. Mai general, este dispoziția internă a unui organism de:

a efectua anumite acțiuni sau de

a le facilita executarea.

Această prezență dinamică se exprimă:

printr-o lipsă sau

printr-o tensiune.

Astfel tendințele sunt substratul conduitelor (C. Prevosz în: R.Doron, F. Parot, 1999, p.776).

i) Motivul reprezintă mobilul care:

declanșează;

susține energetic și

orientează acțiunea.

Motivele sunt modalități fundamentale de :

mobilizare ;

activare sau

autodeterminare.

Motivele sunt foarte variate:

individuale și sociale;

inferioare și superioare;

minore și majore;

egoiste și altruiste etc.

Ele acționează interdependent, alcătuind adevărate:

configurații și

constelații de motive în cadrul structurii personalității, fapt ce explică enorma varietate a comportamentelor umane.

Interacțiunea motivelor în situații complexe de viață implică acțiuni:

de optare, de reținere a unor motive și de respingere a altora;

de cooperare, de susținere reciprocă a motivelor, fapt care duce la întărirea motivației;

conflictuale, ce conduc la apariția unor stări tensionale care, dacă sunt intense și prelungite, se soldează cu efecte negative (M.Zlate, 1996, p.108-109).

j) Interesul reprezintă ceea ce are importanță pentru subiect la un moment dat.

Interesul ia naștere din trebuință.

Etimologia conceptului interes (latinescul interesse semnifică „a fi în mijlocul atenției”) exprimă relația utilă dintre:

organism și

mediu.

Orice comportament este motivat de un interes. Principiul de acțiune pe care îl implică interesul este folosit de cadrele didactice, școala activă făcând apel în permanență la interesul elevilor. Sistemele pedagogice propuse de O. Decroly și J. Dewey grupează obiectele de învățământ în jurul centrelor de interes, definite în mediul nemijlocit. E. Spranger distinge interesele:

teoretice (privind activitățile intelectuale și științifice);

economice;

estetice;

sociale;

politice;

religioase.

Cunoașterea lor permite o orientare și consiliere corectă a adolescenților în ceea ce privește opțiunea lor școlară și profesională întrucât s-a demonstrat că reușita într-o meserie depinde:

atât de aptitudini;

cât și de interesul manifestat față de ea (N. Sillamy, 1996, p.102).

k) Convingerile sunt orientări, acțiuni, idei sădite adânc în structura personalității, trăite puternic afectiv care:

– împing;

– impulsionează spre acțiune.

Sunt convingeri numai acele idei-valoare care se contopesc cu :

trebuințele;

dorințele;

aspirațiile;

năzuințele;

trăsăturile lui de personalitate (M. Zlate, 1996, p.109).

l) Idealul prefigurează în funcție de realități un scop final al acțiunilor avându-și originea în sistemul de valori al:

individului uman sau al

grupului din care face parte.

El presupune o opțiune valorică de perspectivă care capătă expresie în programul de viață al subiectului fiind:

configurat în imagini sau

formulat prin idei (I. Radu, 1991, p.221).

Îndeplinind o decisivă forță spirituală, idealul are o structură complexă cuprinzând:

scopul vieții, direcția în care se orientează subiectul;

semnificația vieții, importanța ce i se acordă acesteia și nivelul de aspirații;

scopul vieții sau obiectivul întregii existențe personale;

modelul idealizat sau ideal, care este urmat cu pasiune și consecvență (M.Zlate,1996, p.110).

m) Concepția despre lume și viață reprezintă o formațiune motivațională cognitiv-valorică, de maximă generalitate ce cuprinde ansamblul:

părerilor;

ideilor;

teoriilor etc. despre om, natură, societate.

Ea este o structură motivațională globală cu rol strategic în raport cu orientarea comportamentului. Reunește cognitivul cu valoricul și se împlinește în acțiune.

Există o gamă variată de concepții:

științifice sau neștiințifice;

realiste sau utopice (fanteziste);

progresiste sau retrograde;

materialiste sau idealiste etc.

De aceea ea presupune întotdeauna opțiune valorică.

Între convingeri, idealuri și concepția despre lume și viață există o strânsă interdependență, constituind împreună un complex motivațional de prim ordin al personalității (M. Zlate, 1996, p.110).

5.4. Caracteristicile proprii ale motivațiilor:

a) Relativa independență față de:

– cerințele biologice și

– constrângerile mediului.

b) Importanța funcției simbolice (semiotice) și a imaginarului;

c) Importanța reglărilor cognitive;

d) Importanța aspectelor sociale ale conduitelor se manifestă prin:

– nevoia de contacte sociale;

– atitudini, stereotipii, opinii etc.

e) Importanța diferențelor individuale. Se pare că aceste diferențe sunt mai ample la om decât la celelalte specii. Există un tip de motivații umane la care diferențele individuale au fost studiate și utilizate în mod special: interesele.

Explicarea caracteristicilor specifice motivației umane (în măsura în care ele există) este deosebit de dificilă datorită:

complexității structurii nervoase la om;

organizării sociale.

Stadiul motivațiilor umane trebuie să țină seama mai ales de o relativă libertate a omului privind:

necesitățile biologice și

constrângerile mediului.

Dezvoltarea funcției semiotice permite imaginilor și imaginarului să îndeplinească un rol important în motivație, eventual într-un mecanism mai complex de reducere a tensiunii. Deoarece motivația depinde de o comparație între o informație actuală și o informație „de referință”, vom vedea cum la om intervin posibilități extraordinare de sporire în ceea ce privește:

prelucrarea și

stocarea acestor informații.

Este evident și faptul că motivațiile sociale la om se manifestă sub forme mult mai: diversificate și mai complexe (M. Reuchlin, 1999, p. 439-465).

5.5. Teorii ale motivației

Apariția unui număr mare de teorii se explică prin:

gradul înalt de complexitate pe care îl prezintă motivația umană și

dificultatea unor criterii suficient de generale și de obiective de definire și interpretare.

Deosebirile mai mari sau mai mici dintre aceste teorii sunt determinate de :

aspectele prioritare care sunt abordate;

importanța care li se conferă în cadrul ansamblului.

Exemplific aceste aspecte prin faptul că apariția:

teoriilor biologizante (hormistă a lui W. Mc Dougall și instinctualistă a lui S. Freud) se explică prin desprinderea ca centrale a componentelor biologice înnăscute;

teoriilor socio-culturale (M. Mead și R. Linton) sunt datorate analizei componentelor dobândite;

teoriei vectoriale (D. Berlyne, 1951 și 1968) este legată de centrarea pe funcția de orientare a motivului;

teoriei constelațional-modală (A.H. Maslow și Murray) are la bază axarea pe conținutul motivului (după M. Golu, 2002, p.594-595).

Sistematizându-le E. Deci (1992) grupează teoriile motivației în cinci clase astfel:

1. Teorii centrate pe răspunsuri sau comportamente specifice de satisfacere cum ar fi:

– teoria operantă a lui B.F. Skinner (1953) derivată din legea efectului a lui E.L. Thorndike);

– teoria conducerii științifice a lui Taylor (1911).

2. Teorii focalizate asupra nevoilor fiziologice:

– impulsuri și

– instincte.

Spre exemplu:

teoria psihologică a instintului;

teoria impulsului a lui C. L. Hull (1941).

3. Teorii centrate pe scopuri cum ar fi:

teoria învățării a lui Tolman (1932);

teoria tensiunii a lui K. Lewin (1937);

teoria controlului de întărire (Rotter, 1966; A. Bandura, 1977);

teoria expectantă – valența (Mahoney și Jones, 1957 etc.);

teoria conducerii prin obiective (Tosi și Caroll, 1970 etc.);

teoriile fixării scopului (Locke, 1968; Ryan, 1970 etc.).

4. Teorii centrate pe nevoi psihologice (Murray, 1938; A.H. Maslow, 1943 etc.) teoriile autorealizării (Goldstein, 1939; C. Rogers, 1963); teoria motivației de realizare (Mc Clelland ș.a.,1951; Atkinson 1964); teoriile motivației intrinseci (White, 1959 etc.).

5. Teorii centrate pe influențarea comportamentului de către factorii speciali (Festinger, 1957, Asch, 1958 etc.) (după M.Golu, 2002, p.594-595).

5.6. Formele motivației

a) Motivația pozitivă și negativă

Motivația pozitivă este produsă de stimulări premiale cum ar fi:

lauda;

încurajarea etc.

Ea se soldează cu efecte benefice asupra activității sau relațiilor interumane:

apropierea activităților;

angajarea în ele;

preferarea persoanelor.

Motivația negativă este produsă de folosirea unor stimuli aversivi cum ar fi:

amenințarea;

blamarea;

pedeapsa etc.

Ea se soldează cu efecte de :

abținere;

evitare;

refuz etc. (M.Zlate în: P. Popescu-Neveanu, coord., 1996,

p. 110-111).

b) Motivația extrinsecă și intrinsecă

Motivele extrinseci sunt exterioare acțiunii respective (spre exemplu școlarul învață pentru a obține un premiu). Forma superioară a motivației este cea intrinsecă. În acest caz este vorba despre motive a căror recompensă rezidă în:

terminarea cu succes a acțiunii sau chiar în

activitatea în sine (J. Bruner, 1970).

Această motivație nu cunoaște saturație.

În practică activitatea este motivată

atât intrinsec;

cât și extrinsec.

c) Motivația cognitivă și afectivă

Motivația cognitivă își are originea în:

activitatea exploratorie;

nevoia omului de a ști, de a cunoaște, de a fi stimulat senzorial.

Forma ei tipică este curiozitatea înțeleasă ca o trebuință de a obține informații fără a avea nevoie de adaptare imediată.

D. Berlyne (1973) distinge:

curiozitatea perceptivă (o simplă prelungire a reflexului înnăscut de orientare) și

curiozitatea epistemică (nevoia devenită autonomă de a ști, de a cunoaște, proprie omului) (I. Radu, 1991, p. 223).

Motivația cognitivă acționează dinlăuntrul proceselor cognitive (senzoriale și superioare, logice) stimulând din aproape în aproape activitatea intelectuală. Astfel:

de la explorare se trece la reproducere;

de aici la înțelegere;

apoi la interes științific;

în final se ajunge la înclinația creativă.

Ea își găsește satisfacția în nevoia de a :

înțelege;

explica;

rezolva ca un scop în sine (fiind de fapt o specie particulară a motivației intrinseci.

Motivația afectivă este determinată de nevoia omului:

de a obține aprobarea din partea altor persoane;

de a se simți bine în compania altora.

Formele motivației sunt inegal productive:

motivația pozitivă este mai productivă ca cea negativă;

motivația intrinsecă decât cea extrinsecă;

motivația cognitivă ca cea afectivă.

Modalități și mijloace pentru creșterea gradului de eficiență a diferitelor motivații:

a) Cea cognitivă prin conflictul de idei care produce:

incertitudine;

dorința de rezolvare;

paradoxul logic;

noutatea;

surpriza etc.

b) Cea afectivă prin:

retragerea sau doar

amenințarea cu retragerea aprobării celor dragi.

c) Cea intrinsecă prin utilizarea unor elemente de:

noutate;

variație;

surpriză;

complexitate;

ambiguitate etc.

Asemănător se poate proceda și la celelalte forme ale motivației (M. Zlate în: P. Popescu-Neveanu, 1996, p.112-113).

5.7. Motivele principale ale activității umane

a) Foamea și setea sunt trebuințe homeostatice ce provin din deficiențe înregistrate de organism.

b) Tendințele de apărare-frica

Frica este o cunoscută emoție, dar și un motiv de comportare. Anxietatea este:

o frică de un pericol iminent, dar nedefinit;

un sentiment de perpetuă insecuritate.

I se mai spune „angoasă”. Când este accentuată devine:

o stare patologică;

o frică nevrotică.

Frica puternică poate duce la activare:

o puternică mobilizare fizică și psihică;

fugă;

ocolirea pericolului.

Dar mai frecvent produce:

inhibiție;

reducerea activității.

Randamentul intelectual scade sub influența fricii, deși vigilența, atenția pot crește. Învățarea se realizează mai greu, înțelegerea survine cu dificultăți.

Împotriva fricii, a anxietății pe subiect îl poate proteja educația rațională, ajutând tânărul:

– să-și cunoască forțele proprii și

– să aibă încredere în forțele proprii.

c) Tendințele agresive

Agresivitatea constituie un comportament distructiv și violent orientat spre:

obiecte;

persoane;

sine.

Este posibilă și dirijarea pozitivă a agresivității prin:

acceptarea rațională a frustrației;

canalizarea ei în acțiuni socialmente utile;

– adoptarea unor comportamente agresive acceptabile (spre exemplu cele din competițiile sportive).

d) Atașamentul față de persoane poate fi:

reciproc sau

unilateral.

Copilul nou-născut manifestă repede atașament față de mamă. Copiii rămași fără mamă după naștere, lipsiți de afecțiune, cu slabe contacte sociale în primul an, se dezvoltă foarte greu.

Motivația erotică

După S. Freud tendințele erotice sunt prezentate din primii ani de viață și influențează mult psihicul infantil.

Drept consecință a barierelor sociale, tendințele erotice nesatisfăcute se structurează, apare iubirea.

Motivația de realizare

Motivele de mai sus au o bază ereditară mai mult sau mai puțin evidentă. În cadrul motivației de realizare această predeterminare este mai puțin sigură. Constă în dorința de a obține:

un succes;

o performanță într-o acțiune apreciată social.

Deși există diferențe individuale în ceea ce privește gradul ei de intensitate:

este manifestă încă de la preșcolari;

este evidentă la adulți (A. Cosmovici,1996, p.202-213).

g) Nivelul de aspirație/expectanță ( vezi subcapitolul 5.3.).

h) Nivelul de activare motivațională

Între nivelul de activare și prestația efectivă există practic o relație liniară (un paralelism) numai până la un punct (vezi fig.12.3 în: I. Radu,1991, p.232) supramotivarea prezintă deci efecte negative.

Există așadar un optimum motivațional care este o zonă între:

nivelul minim și

nivelul maxim al activării motivaționale.

Optimumul motivațional diferă de la o persoană la alta în funcție de :

gradul de dificultate al sarcinii;

aptitudini;

echilibrul emoțional;

echilibrul temperamental etc.

Această lege comportă o serie de corecții:

relația nu este valabilă pentru motivația cognitivă intrinsecă (cu cât aceasta este mai mare, cu atât eficiența activității crește);

în sarcini ușoare, stereotipe (care pot fi rapid automatizate) nivelul de activare eficace poate fi unul mai scăzut.

Optimumul motivațional se obține prin acțiunea asupra celor două variabile implicate:

obișnuirea persoanelor de a percepe cât mai corect gradul de dificultate al sarcinii (subliniind importanța ei, momentele ei mai grele etc.) și

manipularea intensității motivației, în sensul creșterii sau scăderii ei (M.Zlate în:P. Popescu-Neveanu, 1996, p.114).

Conflict, frustrare, stres

Conflictul apare atunci când subiectul are de ales motive diferite, mutual exclusive. Există trei tipuri de situații conflictuale:

conflict de tip „atracție-atracție”;

conclict de tip „evitare-evitare”;

conflict de tip „atracție-evitare”;

Un conflict nerezolvat sau cronicizat este o sursă de frustrare. Frustrarea se definește, din perspectivă cognitivă, intergraționistă, ca o reacție afectivă la o situație percepută ca situație frustrantă.

Principalele reacții comportamentale imediate, consecințe sau simptome ale frustrării sunt:

neastâmpărul;

tensiunea;

agresivitatea;

apatia;

evaziunea în imaginar;

stereotipia;

regresiunea la un comportament din copilărie etc.

Nu este exclusă convertirea frustrării în ceva pozitiv cum ar fi:

activitățile sportive;

munca intensă etc. (M. Miclea în: I. Radu, coord,1991).

Stresul este abordat din trei perspective:

situația stresantă;

răspunsul la stres;

interacțiunea dintre stimul și răspuns.

Principalii factori stresanți sunt:

zgomotul;

aglomerația;

evenimentele (negative) de viață;

supraîncărcarea muncii etc. (R. Floru, 1974).

Stresul este considerat ca răspunsul nespecific al organismului la solicitările externe, manifestat prin (H. Selye,1978):

modificarea parametrilor sistemului nervos, sistemului hormonal;

modificările imediate ale organismului;

modificările de lungă durată ale organismului mediate de sistemul pituitar-adrenal;.

Stresul prezintă trei faze:

reacția de alarmă;

stadiul de rezistență;

stadiul de epuizare.

Stresul este un corelat constant al vieții. Completa eliberare de stres înseamnă moarte. Există un stres pozitiv (eustres) care solicită optimal disponibilitățile adaptative ale persoanei sau chiar le dezvoltă.

Dacă expunerea la stres este prelungită, iar răspunsul adaptativ este blocat, stresul devine acut și cauzează tulburări de adaptare. Acest stres negativ se numește distres.

Stresul devine distres dacă :

este prelungit sau frecvent;

refacerea necesară după expunerea la stres, mereu amânată, scade performanțele;

determină apariția unor tulburări psihice somatice.

Rezolvarea solicitărilor generale din societatea contemporană a generat două tipuri de comportament: tipul A și tipul B.

Tipul A se manifestă prin:

competitivitate;

agresivitate;

nerăbdare;

sentimentul acut al presiunii timpului etc.

Tipul B se manifestă prin:

calm;

relaxare;

lipsa dorinței de competiție;

supraselectivitate în răspunsul la stimulii externi etc.

În societatea contemporană comportamentul de tip A este mai performant decât cel de tip B.

Principalele mecanisme de apărare la stres sunt:

raționalizarea ;

proiecția;

intelectualizarea ;

represia;

reacția inversă etc.

La diminuarea stresului contribuie:

un regim igienic de muncă și viață;

alternarea înțeleaptă a activităților;

substituția (substituirea cu scopuri acceptabile – sublimare; înlocuirea acțiunii fără șanse de succes cu acțiuni pline de succes –compensare).

Metode psihoterapeutice mai des folosite:

antrenamentul (trainingul) autogen;

hipnoza;

relaxarea progresivă etc. (M. Miclea, în: I. Radu, 1991).

6. METODOLOGIA CERCETĂRII

6.1. Scopul și obiectivele cercetării

Scopul cercetării investigarea felului în care șomajul exercită o influență asupra trăsăturilor motivaționale și afective ale tinerilor și adulților.

Obiectivele cercetării au fost:

găsirea trăsăturilor motivaționale și afective care diferențiază în mod semnificativ tinerii și adulții șomeri de cei care nu au fost și nu sunt șomeri;

realizarea unui profil al trăsăturilor motivaționale și afective ale tinerilor și adulților (șomeri și nonșomeri);

depistarea unor modalități concrete de intervenție psihologică în cazul șomerilor tineri și adulți.

6.2. Ipotezele cercetării

Șomajul influențează semnificativ trăsăturile afective ale tinerilor și adulților.

2. Șomajul influențează semnificativ trăsăturile motivaționale ale tinerilor și adulților .

6.3. Design-ul cercetării

Lucrarea de față este un studiu non-experimental, în care s-au avut în vedere următoarele variabile:

Variabila etichetă: vârsta;

Variabila independentă: șomajul;

Variabilele dependente: afectivitatea și motivația.

În vederea controlului variabilelor nerelevante, subiecții investigați au fost aleși în mod aleator.

6.4. Lotul de subiecți

Cercetarea a cuprins un grup experimental alcătuit din 96 subiecți:

48 de tineri;

48 de adulți.

Grupul de control a fost alcătuit din același număr de subiecți, repartizați la fel pe cele două cicluri de vârstă:

tinerețea;

vârsta adultă.

Pentru a realiza o comparație cât mai corectă între cele două grupuri cuprinse în cercetare am încercat să aleg astfel subiecții din lotul martor, de control urmărind să realizez un control cât mai corect al variabilelor nerelevante prin tehnica balansării. Astfel am urmărit ca subiecții din lotul de control să fie egali cu cei din grupul experimental în ceea ce privește:

nivelul pregătirii școlare;

sexul;

vârsta;

mediul de proveniență (rural, urban).

6.5. Metodele cercetării

În cadrul cercetării am apelat la metoda anchetei psihologice pe bază de chestionar.

În sens larg, arată P. Golu (1974, p.303) ancheta înseamnă orice culegere de informație în baza unei scheme operaționale de tipul „întrebare-răspuns”. În sens mai special ancheta socială, în speță ancheta psiho-socială constituie o culegere metodică de informații, transferând observațiile și opiniile subiecților și ajungând la rezultate cuantificabile cu privire la:

comportamentele grupului;

gusturile membrilor săi;

trebuințele membrilor săi;

rațiunea de a acționa și de a reacționa a acestora;

maniera lor de a munci, de a trăi, de a se distra (R. Mucchielli, 1968, p.5, după P. Golu, 1997, p.303).

Termenul de anchetă apreciază I. Radu (1994, p.320) luat în conținutul său cel mai larg este sinonim cu cel de :

investigație;

culegere de informație.

În psihologia socială metoda anchetei înseamnă o culegere metodică de informații grație unei combinații de tehnici care asigură:

colectarea și

analiza datelor.

Este vorba de o metodă prin excelență extensivă, care pune acceptul pe date exprimabile numeric, culese în sânul unor colectivități destul de largi. Printre tehnicile care se combină mai frecvent în cadrul unei anchete de psihologie socială putem enumera:

eșantionarea;

interviul individual și de grup;

chestionarul scris;

studiul documentelor;

analiza multilaterală a datelor etc.

Ancheta , ca metodă de cercetare psihologică, diferită de ancheta juridică sau ziaristică, susțineP. Popescu-Neveanu (1996, p.18) presupune recoltarea sistematică a unor informații despre viața psihică a unui individ sau a unui grup social ca și interpretarea acestora în vederea desprinderii semnificației lor psihocomportamentale.

Ancheta, susțin R. Boudon, Ph. Besnard, ș.a. (coord.)(1996), într-o accepție generală, desemnează orice căutare de informații pentru a răspunde la o problemă.

Ancheta, spune G. Moser (în: R. Doron și F. Parot., dir.,1999, p. 66) este un procedeu de cercetare care constă în culegerea de date verbale de la grupuri sau eșantioane de subiecți aleși în funcție de obiective precise, cu scopul:

descrierii și

analizei unei situații deosebite.

Orice anchetă are, dacă nu ipoteze, cel puțin obiective care dictează punerea în acțiune a diferitelor tehnici particulare:

convorbiri (semidirective, nondirective);

chestionare;

scale de atitudini;

tipuri de eșantioane reținute pentru a lua o decizie privind grupurile care trebuie interogate în funcție de planul anchetei.

Culegerea datelor (ancheta propriu-zisă) este precedată adeseori de o fază exploratorie (preanchetă) menită:

să aducă la cunoașterea populației în discuție;

să rafineze ipotezele de plecare (de start);

să construiască instrumentele de verificare și

să le testeze pe populație.

Ancheta permite culegerea informațiilor asupra:

atitudinilor;

credințelor;

reprezentărilor;

preferințelor etc.subiecților.

Totodată ea dă posibilitatea studierii comportamentelor când acestea nu sunt accesibile decât prin intermediul limbajului.

Ea apare mai ales ca singurul mijloc de culegere a datelor când:

cercetătorul trebuie să obțină un număr important de informații asupra aceluiași subiect;

comportamentele cercetate aparțin istoriei persoanei;

observația comportamentului este imposibilă sau inacceptabilă din punct de vedere deontologic.

Ancheta psihosocială , zice P. Golu (1974, p.303-304), se bazează pe două tehnici fundamentale:

tehnica chestionarului (ancheta pe bază de chestionar);

tehnica interviului, bazată pe un ghid de interviu, care reprezintă o succesiune de teme asupra cărora subiecții urmează să se pronunțe succesiv.

Chestionarul este metoda care constă în administrarea unei serii de întrebări – care se succed conform logicii interne a cercetării –unor subiecți, având drept scop dezvăluirea unor:

opinii;

gusturi;

trăsături de personalitate (P. Popescu-Neveanu, 1978, p.112).

Chestionarul, afirmă S. Chelcea (1981, p. 46) este o tehnică și instrument de înregistrare a:

opiniilor;

motivațiilor;

intereselor;

sentimentelor;

atitudinilor etc.

Chestionarul este alcătuit dintr-o serie de întrebări standardizate, orale sau scrise, puse în cadrul unei anchete (N. Sillamy, 1996, p. 62).

Chestionarul este format dintr-o serie de întrebări adresate unor subiecți referitor la:

opiniile;

reprezentările;

credințele sale etc.

Chestionarul permite obținerea unor informații factuale despre:

sine sau

mediul său ambiant (R. Boudon ș.a.,coord., 1996, p.46).

Chestionarul este definit ca un sistem de întrebări elaborat în așa fel încât să obținem informații cât mai exacte cu privire la :

o persoană sau

un grup social (A. Cosmovici, 1996, p.34).

Chestionarul este o metodă de investigație a unei colectivități ce constă dintr-un set de itemi (secvențe) ce conțin:

întrebări;

afirmații;

soluții de ales etc. (U. Șchiopu,1997, p.151).

Ancheta pe bază de chestionar , arată R. Mucchielli (1968),cuprinde mai multe etape (după P. Golu, 1974, p.304-320; P. Popescu Neveanu, 1996, p.18 etc.):

stabilirea obiectului anchetei;

documentarea;

formularea ipotezei;

determinarea populației (a universului anchetei);

eșantionarea;

alegerea tehnicilor și redactarea chestionarului;

pretestul (pentru a vedea dacă chestionarul a fost bine elaborat);

redactarea definitivă a chestionarului;

alegerea metodelor de administrare a chestionarului (prin persoane special destinate acestei operații sau prin autoadministrare);

despuierea rezultatelor;

analiza rezultatelor obținute în raport cu obiectivele formulate;

redactarea raportului final de anchetă.

Aceste etape sunt grupate de P. Golu (1974, p.304-320) în patru mari secțiuni:

Pregătirea anchetei presupune:

clarificarea ipotezelor anchetei;

definirea obiectivelor anchetei;

determinarea populației (universului) anchetei;

fixarea eșantionului de cercetare;

stabilirea planului anchetei;

Redactarea și aplicarea chestionarului potrivit modului de administrare ales:

redactarea provizorie a chestionarului (alegerea tipurilor de întrebări și testarea proiectului chestionarului);

redactarea definitivă a chestionarului;

aplicarea chestionarului.

Prelucrarea și interpretarea rezultatelor anchetei:

despuierea datelor;

cotarea lor;

analiza cantitativă;

analiza calitativă etc.

Redactarea raportului final de anchetă și soluționarea problemei aplicării în practică a concluziilor la care s-a ajuns.

În funcție de felul întrebărilor, există mai multe tipuri de chestionare:

cu răspunsuri deschise;

cu răspunsuri închise;

mixte.

La chestionarele cu răspunsuri deschise subiectul are libertatea de a răspunde cum crede el de cuviință.

La chestionarele cu răspunsuri închise subiectului i se dau mai multe răspunsuri posibile din care el alege pe cel considerat convenabil. Acest tip de chestionar are avantajul că:

se completează ușor de subiect;

poate fi „cuantificat” (prin acordarea de puncte se pot stabili diferențe cantitative între subiecții ce completează chestionarul).

Acest chestionar are și dezavantajul că poate sugera răspunsuri la care subiectul nu s-ar fi gândit.

Chestionarul (ca și convorbirea) se lovește de două categorii de dificultăți:

cele ce decurg din particularitățile introspecției și

aceea de a câștiga încrederea individului chestionat pentru a răspunde în mod sincer și cu seriozitate.

Acest din urmă dezavantaj este amplificat la chestionar (în comparație cu metoda convorbirii), deoarece neavând un contact direct cu persoana în timpul completării chestionarului nu avem nici un fel de indiciu pentru a putea aprecia:

sinceritatea;

angajarea sa efectivă.

De aceea prima și cea mai importantă condiție a unui chestionar este de a fi alcătuit astfel încât să combată tendința de fațadă, ceea ce nu este deloc ușor. Unul din mijloacele posibile este acela de a evita întrebările directe; se prezintă o afirmație și se cere să se aprecieze dacă:

este corectă sau

nu este corectă.

Apoi va trebui să evităm sugestionarea subiectului chestionat. Având în vedere că se succed multe întrebări, se cere să evităm și efectul de „halo”- influențarea răspunsului de cele precedente. De asemenea, se impune combaterea „tendinței către răspuns pozitiv”; de obicei tindem să fim de acord cu ceilalți și, în cazul când în chestionar ni se cere să răspundem „da” sau „nu”, înclinația către „da” poate falsifica rezultatul urmărit.

Există și alte condiții. Spre exemplu, se cere ca, „întrebarea să fie specifică”, adică să nu fie prea largă, prea generală.

Cum mai există și alte condiții (R. Mucchielli, 1974) elaborarea unui chestionar se dovedește a fi un lucru complicat, cerând:

calificare și

experiență (A. Cosmovici, 1996, p.34-35).

În cadrul cercetării am folosit următoarele chestionare:

chestionarul de maturitate afectivă;

chestionarul de structură motivațională a personalității;

chestionarul de anxietate Castaneda;

chestionarul de personalitate S. P. 13.

6.5.1. Chestionarul de maturitate afectivă

Chestionarul de maturitate afectivă este alcătuit din 76 de întrebări închise. La fiecare întrebare subiecții chestionați trebuie să aleagă unul din cele cinci răspunsuri oferite:

foarte des (mult, ușor etc.);

deseori (mult, ușor etc.);

uneori (oarecum, potrivit etc.);

rareori (puțin, greu etc.);

niciodată (de loc, foarte greu etc.).

În funcție de răspunsul ales la fiecare întrebare se poate acorda:

zero puncte;

un punct;

două puncte;

trei puncte;

patru puncte.

Prin însumări de puncte se obține un punctaj care apoi este înmulțit cu 5 (la cinci indicatori) și respectiv cu 3 (la alți cinci indicatori).

Astfel se obține o cotă finală care se reportează la un etalon unic pentru cei zece indicatori. Pe baza acestuia punctajul final, subiectul, la fiecare indicator este încadrat în una dintre cele cinci clase:

I (superior)

II (bun spre superior);

III (mediu);

IV (slab);

V (foarte slab).

Cei zece indicatori sunt:

stabilitate emoțională:

adaptabilitate socio-afectivă;

echilibru emoțional;

stăpânire de sine (sfera comportamentală – opus impulsivității)

rezistență la situații emoționale (opus hiperemotivității);

capacitate de participare afectiv-constructivă;

adaptabilitate afectivă (opus irascibilității);

capacitate de interiorizare, stăpânire de sine și control;

liniște interioară, tonus afectiv pozitiv, optimism, încredere în sine și control;

confort psihic afectiv generat de realismul imaginii de sine, acceptare de sine.

Pe lângă acești indicatori, tot prin însumare de puncte la toate cele 76 de întrebări se calculează o cotă globală a maturității afective care se raportează la un etalon specific și se diferențiază în aceleași cinci clase (ca la indicatori).

În instructaj li se cere subiecților „Citiți cu atenție fiecare întrebare de mai jos și încercuiți pe foaia de răspuns,în dreptul numărului corespunzător întrebării,una din literele:

a;

b;

c;

d;

e în acord cu varianta de răspuns care se potrivește cel mai bine cu felul dumneavoastră, obișnuit de a fi.

Aplicarea (administrarea) chestionarului s-a efectuat în condițiile adecvate de :

luminozitate;

mobilier;

sonoritate etc.

Administrarea chestionarului s-a efectuat în colectiv la cele două grupuri investigate:

experimental;

de control.

6.5.2. Chestionarul de structură motivațională a personalității (structura nevoilor psihogene).

Chestionarul acesta a fost elaborat în Suedia de către doi psihologi:

Cesaree și

Marke.

A fost preluat și tradus în țara noastră în anul 1983. De asemenea a fost etalonat pe populația română pe eșantioane mici dar semnificative din punct de vedere statistic.

Etalonarea s-a efectuat separat pe sexe în trei clase:

I intensitate scăzută;

II intensitate medie;

III intensitate crescută.

Etaloanele unora dintre factori sunt identice la ccele două sexe:

nevoia de apărare (autoapărare);

nevoia de conștiință (culpabilitatea);

nevoia de autonomie (dintre factorii de ordinul I);

nevoia de autojustificare (dintre factorii de ordinul al II-lea).

La ceilalți factori etaloanele sunt diferite la cele două sexe:

bărbați;

femei.

Evaluarea nevoilor psihogene se face pe :

11 factori motivaționali fundamentali și

5 factori de ordinul al II-lea, rezultați din combinații specifice a celor 11 factori fundamentali.

Cei 11 factori motivaționali fundamentali sunt :

nevoia de performanță;

nevoia de afiliație sau apartenență;

nevoia de agresiune;

nevoia de apărare (autoapărare);

nevoia de conștiință (culpabilitate);

nevoia de dominare;

nevoia de exhibiție;

nevoia de autonomie;

nevoia de îngrijire a altora;

nevoia de ordine;

nevoia de ajutor din partea altora.

Pe baza acestora prin formule de calcul specific se ajunge la cei cinci factori de ordinul al doilea:

nevoia de autojustificare;

nevoia de dominare rațională;

nevoia de conformism agresiv;

nevoia de dependență pasivă;

nevoia de sociabilitate.

În administrarea chestionarului s-a procedat la fel ca la chestionarul anterior (vezi subcapitolul 6.4.1.).

Chestionarul este alcătuit din 165 de întrebări (câte 15 întrebări pentru fiecare dintre cei 11 factori fundamentali de ordinul I enumerați mai sus). La fiecare întrebare subiecții chestionați pot răspunde prin:

Da;

Nu.

Așadar, avem de-a face cu întrebări închise (chestionar cu întrebări închise).

În cotarea rezultatelor se procedează astfel: pe foaia de calcul, în paranteze se completează pentru fiecare întrebare astfel:

DA = + ;

NU = – .

Dacă semnele sunt de aceleași fel (cel ales de subiect și cel existent în foaia de cotare) se acordă un punct la întrebarea respectivă. Așadar se acordă un punct în două situații:

+ și +;

– și -.

Dacă semnele sunt diferite se acordă zero puncte. Deci zero puncte se acordă tot în două situații:

+ și -;

– și +.

Se vor aduna apoi punctele separat pe cele 11 coloane corespunzătoare la cei 11 factori fundamentali (de ordinul I). Cota găsită la fiecare factor se raportează la etalonul respectiv.

Cota maximă posibilă este de 15 puncte la fiecare factor fundamental (de ordinul I).

Cota minimă este de zero puncte.

Pornind de la aceste 11 cote prin formule de calcul specifice se obțin cote pentru cei cinci factori de ordinulal II-lea. Acestea se raportează la etaloanele specifice ale acestora.

6.5.3. Chestionarul de anxietate Castaneda

Chestionarul de anxietate Castaneda este alcătuit din 53 de itemi la care se răspunde prin:

DA sau

NU.

Așadar este tot un chestionar alcătuit din itemi închiși.

Instructajul este următorul : Citiți următoarele afirmații, apoi gândiți-vă dacă vi se potrivesc sau nu. Dacă vi se potrivesc, răspundeți cu DA; dacă nu vi se potrivesc, răspundeți cu NU.

Din cei 53 de itemi 8 aparțin scarei „L” (scara de minciună). O cotă ridicată la această scară face să scadă gradul de încredere în cota obținută la anxietate.

La ceilalți 45 de itemi se totalizează răspunsurile afirmative („DA”). Astfel se obține cota de anxietate. Cota maximă poate fi de 45 de puncte, iar cota minimă de zero puncte.

Cota găsită la anxietate se raportează la etalonul probei. În acest fel subiecții sunt clasificați în trei clase:

slab anxioși (au cota mai mică de 15 puncte);

mijlocii (au cota cuprinsă între 15 și 27 de puncte);

puternic anxioși (au cota mai mare de 27 de puncte).

6.5.4. Chestionarul de personalitate S. P. 13

Chestionarul de personalitate S. P. 13 conține 130 de întrebări care vizează câteva aspecte

ce privesc personalitatea umană:

scala 1: onestitate – o cotă crescută indică scăderea creditului pe care îl acordăm subiectului;

scala 2: prezența sau absența antecedentelor personale (alcool, probleme cu legea, suicid);

scala 3: psihastenie – energie psihică scăzută;

scala 4: depresivitate – tendințe depresive;

scala 5: imaturitate și labilitate emoțională – dezvoltarea întârziată în plan afectiv emoținal;

scala 6: schizofrenia – tipul de gândire schizoid, orientarea spre abstract, spre sine;

scala 7: tendințe paranoide – orientări spre superioritate exagerată în comportament și în aprecierea disponibilităților personale precum și susceptibilitate exagerată;

scala 8: tendințe histeroide – demonstrabilitate, sugestibilitate, dorința de a te pune în valoare cu orice preț. Labilitate emoțională;

scala 9: psihopatie – personalități dizarmonice în comportament;

scala 10: nivelul mintal – evaluare, dar cu referire la inteligență verbală și cu necesitatea evaluării cu teste specifice;

scala 11: frustrare – cota obținută indică în ce măsură subiectul se adaptează și rezistă la regimul de lucru impus precum și la privațiuni;

scala 12: echilibru emoțional – o cotă crescută relevă prezența unor intensități ale reacțiilor emoționale, de multe ori exagerate;

scala13: structura motivațională – cota obținută indică gradul de conștientizare al conduitei și al atitudinilor față de cerințele impuse în plan socio-familial sau socio-profesional.

La fiecare întrebare există două posibilități de răspuns:

DA sau

NU.

Subiecții au fost rugați să răspundă la întrebări cât mai sincer, menționându-se că nu există raspunsuri corecte sau greșite alegând varianta care considerau că li se potrivește cel mai bine din cele două date.

Cotarea s-a făcut prin însumare de puncte la fiecare scală. La scalele 1, 11 și 13 răspunsurile NU au fost cotate cu 1 punct, iar răspunsurile DA cu 0 puncte. La celelalte scale răspunsurile DA au fost cotate cu 1 punct, iar răspunsurile NU cu 0 puncte. Pragul critic este 5.

6.6. Demersul cercetării

În vederea realizării lucrării am parcurs următoarele etape mai importante:

am ales tema lucrării;

am parcurs bibliografia;

am alcătuit capitolele teoretice ale lucrării;

am elaborat metodologia cercetării;

am aplicat cele patru chestionare la subiecții din cele două grupuri (experimental și de control);

am comparat rezultatele obținute de subiecții din grupul experimental și din grupul de control la cele patru chestionare aplicate;

am încercat să găsesc unele modalități concrete de intervenție psihologică în cazul subiecților din lotul experimental.

7. PREZENTAREA, PRELUCRAREA

ȘI INTERPRETAREA DATELOR

7.1. Influența șomajului asupra trăsăturilor de afectivitate

7.1.1. Particularități ale afectivității la șomerii tineri

În vederea testării primei ipoteze a cercetării am procedat astfel:

am calculat cotele individuale la toți subiecții investigați pentru toți cei zece indicatori specifici ai afectivității și pentru ansamblul maturității afective;

am realizat histogramele pentru toți indicatorii atât la grupul experiemntal cât și la cel de control;

deoarece la cele mai multe histograme s-a înregistrat o formă aproximativ simetrică a distribuțiilor datelor am apelat la medie ca indicator al tendinței centrale (a datelor).

Mediile astfel găsite sunt prezentate în figura 7.1.

Fig. 7.1. Mediile la indicatorii afectivității la tinerii din grupul experimental și la cei din grupul de control (Menționăm că în figura 7.1. sunt prezentate mediile găsite la cei 10 indicatori specifici ai afectivității enumerați în subcapitolul 6.4.1. și la ansamblul maturizării afective: cel de-al unsprezecelea indicator).

În urma investigării atente a figurii 7.1. se poate constata că mediile găsite la subiecții din grupul experimental sunt mai mici decât cele ale tinerilor din grupa de control la toți cei unsprezece indicatori ai afectivității (ce au fost calculați). De aceea am calculat în continuare criteriul |z| al semnificației diferențelor dintre medii în cazul eșantioanelor independente (deoarece N1 >30 și N 2 >30). Valorile găsite ale criteriului |z| la cei unsprezece indicatori ai afectivității sunt reprezentați în tabelul 7.1.

Tabelul 7.1.

Mediile și semnificația diferențelor dintre mediile grupului experimental și ale celui de control la indicatorii afectivității (la tineri)

În urma investigării atente a datelor cuprinse în tabelul 7.1. se poate constata că la șapte din cei 11 indicatori calculați există diferențe semnificative între mediile:

grupului experimental și cele ale

grupului de control.

În aceste condiții putem spune că în comparație cu tinerii din lotul de control, cei din lotul experimental (șomerii) sunt mai puțin:

adaptabili socio-afectiv;

echilibrați emoțional;

rezistenți la situații emoționale;

capabili de participare afectiv-constructivă.

De asemenea subiecții din grupul experimental (în comparație cu cei din grupul de control) manifestă:

mai puțină liniște interioară, încredere în sine;

mai redus tonus afectiv pozitiv, optimism, control, confort psihic afectiv generat de realismul imaginii de sine;

mai redusă acceptare de sine și maturitate afectivă.

La ceilalți patru indicatori (stabilitate emoțională, stăpânire de sine în sfera comportamentală – opus impulsivității, adaptabilitate afectivă – opus irascibilității, capacității de interiorizare, stăpânire de sine și control) nu există diferențe semnificative între mediile găsite la cele două loturi:

experimental;

de control.

Menționăm faptul că la cinci din cei unsprezece indicatori ai afectivității mediile celor două loturi (experimental și de control) se încadrează în clase diferite. Astfel la indicatorul numărul 9 (liniște interioară, tonus afectiv pozitiv, optimism, încredere în sine și control) și la indicatorul numărul 10 (confort psihic afectiv generat de realismul imaginii de sine, acceptare de sine) se găsește o diferență de două clase:

mediile grupului experimental se încadrează în clasa IV (submediu slab) în timp ce

mediile grupului de control se încadrează în clasa II (bun spre superior).

La ceilalți trei indicatori (doi: adaptabilitate socio-afectivă; trei: echilibru emoțional și cinci: rezistență la situații emoționale – opus hiperemotivității) se întâlnește următoarea situație:

mediile grupului experimental se încadrează în clasa III (mediu) în timp ce

mediile grupului de control se încadrează în clasa II (bun spre superior).

Toate comparațiile de mai sus ne determină să apreciem că a fost confirmată din plin prima ipoteză a cercetării. S-a demonstrat astfel că afectivitatea se dovedește a fi un proces psihic sensibil, influențat în mod semnificativ de către variabila independentă (șomajul). Altfel spus tinerii șomeri manifestă unele carențe afective (în comparație cu tinerii care n-au fost sau nu sunt șomeri). Acestea se manifestă mai ales la cei șapte indicatori la care s-au găsit diferențe semnificative între mediile celor două loturi cuprinse în cercetare:

experimental;

de control.

În direcția acestora trebuie să se manifeste în primul rând intervenția psihoterapeutică a psihologilor.

7.1.2. Particularități ale afectivității la șomerii adulți

În vederea depistării modului în care șomajul exercită un impact semnificativ asupra indicatorilor de afectivitate la adulți am parcurs aceleași etape ca la tineri (vezi subcapitolul7.1.1.).

Deoarece la cele mai multe histograme s-a găsit o formă aproximativ simetrică a distribuției rezultatelor s-a calculat media ca indicator al tendinței centrale a datelor.

Mediile astfel obținute sunt prezentate în figura 7.2.

Fig.7.2. Mediile la indicatorii afectivității la adulții din grupul experimental și la cei din grupul de control.

Urmărind cu atenție figura 7.2. se poate constata marele grad de similaritate cu figura 7.1. La fel ca și în cadrul acesteia la toți cei unsprezece indicatori ai afectivității mediile la lotul experimental sunt mai mici decât cele de la lotul de control. De aceea am calculat în continuare din nou criteriul |z| al semnificației diferențelor dintre medii în cazul eșantioanelor independente (deoarece N1 >30 și N 2 >30). Valorile găsite și gradul semnificației acestora sunt prezentate în tabelul 7.2.

Tabelul 7.2.

Mediile și semnificația diferențelor dintre mediile celor două loturi de adulți la indicatorii afectivității

Investigând cu atenție datele cuprinse în tabelul 7.2. se constată că la 3 din cei 11 indicatori ai afectivității la adulți se constată diferențe semnificative între mediile grupului experimental și cele ale grupului de control. Așadar adulții din grupul de control obțin medii mai ridicate semnificativ decât adulții din grupul experimental la următorii indicatori ai afectivității:

rezistența la situații emoționale (opus hiperemotivității)(indicatorul numărul 5);

capacitatea de participare afectiv-constructivă (indicatorul numărul 6);

confort psihic afectiv generat de realismul imaginii de sine, acceptare de sine (indicatorul numărul 10).

La ceilalți opt indicatori nu există diferențe semnificative între mediile celor două loturi:

experimental și

de control.

O altă constatare se referă la faptul că în timp ce la lotul experimental toate mediile celor 11 indicatori se încadrează în clasa a III-a (medie), la lotul de control șase indicatori se încadrează într-o clasă superioară: a doua (bun spre superior). Acești indicatori sunt:

adaptabilitate socio-afectivă (indicatorul 2);

echilibru emoțional (indicatorul 3);

rezistența la situații emoționale, opus hiperemotivității (indicatorul 5);

capacitate de participare afectiv-constructivă (indicatorul 6);

liniște interioară, tonus afectiv pozitiv, optimism, încredere în sine și control (indicatorul 9);

confort psihic afectiv generat de realismul imaginii de sine, acceptare de sine (indicatorul 10).

(La ceilalți indicatori ai afectivității mediile grupului de control se încadrează în aceeași clasă ca și mediile grupului experimental: a treia –medie).

Din toate comparațiile de mai sus rezultă că a fost confirmată din nou prima ipoteză a cercetării și în cazul adulților. Totuși, față de situația găsită la vârsta tinereții la cea adultă se reduce mult numărul indicatorilor de afectivitate (de la șapte la trei) care prezintă medii semnificativ mai ridicate la subiecții din lotul de control în comparație cu mediile găsite la lotul experimental.Așadar impactul negativ al șomajului asupra unor trăsături de afectivitate este mai puternic la tineri decât la vârsta adultă. Dintre explicațiile posibile ale acestei situații enumăr câteva:

La tineri „șocul” șomajului este mai puternic (decât la adulți) deoarece ei se află la debutul carierei profesionale în timp ce adulții șomeri „au în spate” o carieră profesională, mai mult sau mai puțin prodigioasă de cel puțin 10 – 15 ani. Tinerii șomeri, în general, au terminat o pregătire profesională îndelungată și sunt plini de :

vise;

idealuri;

năzuințe;

așteptări;

aspirații etc.profesionale.

În aceste condiții constituie o grea lovitură pentru trăsăturile de personalitate, predominant de natură:

afectivă și

motivațională.

În schimb adulții șomeri desfășurând o activitate profesională cel puțin un deceniu și-au împlinit într-o măsură mai mare sau mai mică, multe dintre aceste deziderate profesionale.

Tinerii șomeri au o nevoie acută de resurse materiale, doresc să-și trăiască viața din plin, să trăiască pe picioarele proprii, să se bucure de viață, să călătorească etc. Ori ajutorul de șomaj (dacă este primit) este atât de mic încât nu-i permite decât în prea mică măsură să-și îndeplinească aceste dorințe.

La vârstele tinere tendința spre nonconformism este mai puternică decât la vârstele adulte etc.

Remarc și faptul că cei trei indicatori ai afectivității găsiți la adulți ca fiind diferențiatori semnificativi ai mediilor celor două categorii de subiecți investigate au fost identificați ca având aceeași forță discriminatoare și în cazul tinerilor. Așadar șomajul exercită cea mai puternică influență asupra acestora:

indicatorul numărul 5: rezistența la situații emoționale (opus hiperemotivității);

indicatorul numărul 6: capacitatea de participare afectiv – constructivă și

indicatorul numărul 7: confort psihic afectiv generat de realismul imaginii de sine, acceptare de sine (vezi tabelele 7.1. și 7.2.).

Cei trei indicatori intră în profilul trăsăturilor afective ale șomerilor.

7.2. Influența șomajului asupra trăsăturilor de motivație

7.2.1. Particularități ale motivației la tinerii șomeri

7.2.1.1. Analiza rezultatelor la chestionarul de structură motivațională a personalității (la tineri).

În vederea evidențierii influenței șomajului asupra trăsăturilor motivaționale ale tinerilor (și adulților) am parcurs următoarele etape:

am calculat cotele individuale la toți subiecții investigați pentru toți cei 11 factori motivaționali fundamentali;

am calculat la fiecare subiect cotele la cei cinci factori motivaționali de ordinulal II-lea;

am realizat histogramele pentru toți factorii motivaționali atât la grupul experimental cât și la cel de control;

deoarece cele mai multe dintre ele au o formă aproximativ simetrică am calculat media ca indicator al tendinței centrale a datelor.

Mediile găsite au fost prezentate în figura 7.3.

Fig. 7.3. Mediile celor două loturi de subiecți la factorii motivaționali.

Se poate observa că la 5 dintre cei 16 factori motivaținali mediile grupului experimental sunt mai mari decât la grupul de control, iar restul mediilor grupului experimental sunt mai mici decât cele ale grupului de control. De aceea am calculat în continuare criteriul ׀z׀ al semnificației diferențelor dintre medii. Valorile găsite și gradul semnificației sunt prezentate în

Tabelul 7.3.

Mediile și semnificația diferențelor dintre mediile celor două loturi de tineri la factorii motivaționali

Menționăm faptul că în tabel 7.3 primii 11 factori se referă la factorii motivaționali fundamentali, iar ultimii cinci se referă la cei de ordinul al doilea (vezi subcaptolul 6.4.2. ).

Urmărind cu atenție datele cuprinse în tabelul 7.3. se poate constata că la cinci dintre cei 11 factori motivaționali fundamentali și la trei dintre cei cinci factori de ordinul al doilea (așadar la jumătate dintre cei 16 factori motivaționali în ansamblu) există diferențe semnificative din punct de vedere statistic între mediile celor două loturi investigate:

experimental și

de control.

Astfel la primul factor motivațional fundamental (nevoia de performanță) media grupului de control (8,59 puncte) este cu mult mai mare decât cea a grupului experimental (6,84 puncte); între cele două medii existând o diferență puternic semnificativă la un prag de semnificație

p< 0,01 (criteriul |z| fiind de 2,79). Cotele mai scăzute ale tinerilor șomeri semnifică faptul că ei (în comparație cu cei din lotul de control)

– sunt firi liniștite:

– nu sunt prea ambițioși;

– nu doresc neapărat performanțe etc.

La cel de-al treilea factor motivațional fundamental (nevoia de agresiune) media grupului experimental (7,84 puncte) este cu mult mai mare decât cea a grupului de control (6,38 puncte); între cele două medii există o diferență semnificativă la un prag de semnificație p< 0,02 (criteriul |z| fiind de 2,51).

Cotele relativ mai ridicate ale tinerilor șomeri denotă:

irascibilitate;

nerăbdare;

dorință de a asigura dreptatea lui etc.

La cel de-al patrulea factor motivațional fundamental (nevoia de apărare și autoapărare) este din nou mai mare media lotului experimental (8,29 puncte) decât cea a lotului de control (6,94 puncte). Între cele două medii există o diferență semnificativă la un prag de semnificație p< 0,05, criteriul |z| fiind 2,11. Cotele relativ mai mari ale tinerilor șomeri sunt interpretate că aparțin unor persoane:

ușor de jignit;

tip „arici”;

foarte sensibile;

care imediat se apără;

acordă mare importanță evitării conflictului și eșecului;

suferă enorm în situații de eșec (după cum s-a văzut și la trăsăturile de afectivitate, vezi subcapitolul 7.1.1).

La cel de-al șaselea factor motivațional fundamental (nevoia de dominare) media grupului de control (8,77 puncte) este mai mare decât cea a grupului experimental (7,37 puncte). Între cele două medii există o diferență semnificativă la un prag de semnificație p< 0,05. Cotele relativ mai mici ale tinerilor șomeri reprezintă:

maleabilitate;

buni executanți;

foarte buni coechipieri;

faptul că lucrează bine în grup etc.

La cel de-al unsprezecelea factor (nevoia de ajutor din partea altora) subiecții grupului experimental realizează o medie mai mare (8,97 puncte) decât subiecții grupului de control (7,53 puncte). Între cele două medii există o diferență semnificativă la un prag de probabilitate p< 0,05, criteriul |z| fiind 2,21. Cotele relativ mai ridicate ale tinerilor șomeri arată că la ei:

eșecurile existențiale îi demobilizează (de obicei);

se manifestă tendința de a se retrage, de a se izola, de a-și „linge” rănile;

există manifestări de frică dar și de mândrie etc.

La primul factor motivațional de gradulal doilea numărul 12: (nevoia de autojustificare) este mai mare media subiecților din grupul martor de control (154,61 puncte) decât cea a subiecților din grupul experimental (131,19 puncte). Între cele două medii există o diferență semnificativă la un prag de probabilitate p< 0,05, criteriul |z| găsit fiind 2,13.Cotele relativ mai mici ale tinerilor șomeri se asociază cu unele trăsături ca:

motivație destul de redusă pentru ceea ce întreprind deși au intenții bune, pozitive etc.;

La cel de-al doilea factor motivațional de gradul al doilea numărul 13: (dominare rațională) se obține o medie de 41,79 puncte la grupul de control și o medie mai mică (32,69 puncte) la grupul experimental. Între cele două medii există o diferență puternic semnificativă la un prag de probabilitate p< 0,01, criteriul |z| obținut fiind 2,76. Cotele mai mici ale tinerilor șomeri se întâlnesc în cazul unor persoane:

liniștite;

domestice;

care respectă foarte mult valorile umane etc.

La ultimul factor motivațional de gradulal doilea numărul 16: (sociabilitatea) media subiecților din grupul de control (71,27 puncte) este mai mare decât cea a grupului experimental (57,21 puncte). Între cele două medii există o diferență semnificativă la un prag de probabilitate p< 0,05, criteriul |z| fiind 2,18. Cotele mai mici ale șomerilor tineri denotă faptul că ei::

preferă singurătatea;

sunt introvertiți;

preferă lucruri abstracte;

sunt vistători;

se rup de realitate etc.

La ceilalți factori motivaționali se găsesc diferențe mici nesemnificative între mediile:

grupului experimental și cele ale

grupului de control.

În acest fel a fost confirmată și cea de a doua ipoteză a cercetării.

7.2.1.2. Analiza rezultatelor la chestionarul de anxietate Castaneda (la tineri).

În vederea evidențierii impactului șomajului asupra anxietății la tineri am procedat astfel:

am calculat cotele individuale la toți tinerii investigați;

am realizat histogramele pentru tinerii din cele două grupuri (experimental și de control);

Deoarece acestea au avut o formă aproximativ simetrică am calculat media ca indicator al tendinței centrale a datelor.

Mediile obținute sunt prezentate în figura 7.4.

Fig. 7.4. Mediile găsite la tinerii din grupul experimental și de control la chestionarul de anxietate Castaneda

După cum se poate constata în urma observării atente a figurii 7.3. nivelul anxietății este mai ridicat la tinerii din grupul experimental (la care media este de 23,59 puncte) decât la tinerii din grupul de control (la care media este mult mai mică: 20,17 puncte).

Pentru a ne putea da seama dacă între cele două medii există diferență semnificativă sau nu am calculat criteriul |z| al semnificației diferențelor dintre medii în cazul eșantioanelor independente. Valoarea găsită a acestuia este prezentată în tabelul 7.4.

Tabelul 7.4.

Mediile și semnificația diferențelor dintre medii la chestionarul de anxietate Castaneda (la tineri)

După cum se observă în urma investigării datelor cuprinse în tabelul 7.4. între mediile anxietății găsite la tinerii din grupul experimental (23,59 puncte) și de control (20,17 puncte) se obține o valoare a criteriului |z| de 2,37 care este semnificativă la un prag de probabilitate de

p< 0,02. Așadar nivelul anxietății tinerilor șomeri este mai mare decât nivelul anxietății tinerilor care nu sunt și nu au fost șomeri. Astfel a fost confirmată din nou cea de-a doua ipoteză a cercetării.

7.2.2. Particularități ale motivației la adulții șomeri

7.2.2.1. Analiza rezultatelor la chestionarul de structură motivațională a personalității (la adulți)

Am procedat la fel ca la tineri la aceeași probă (vezi subcapitolul 7.2.1.1.). Deoarece și de această dată la majoritatea histogramelor am constatat o formă aproximativ simetrică a distribuției datelor am calculat din nou media ca indicator al tendinței centrale a datelor.

Mediile găsite la adulți sunt prezentate în figura 7.5.

Fig. 7.5. Mediile la factorii motivaționali la cele două grupuri de adulți.

Deoarece mediile sunt aproximativ identice am calculat criteriul ׀z׀ al semnificației diferențelor dintre medii. Vezi tabelul 7.5.

Tabelul 7.5.

Mediile și semnificația diferențelor dintre mediile celor două grupuri de adulți la factorii motivaționali

Observând cu atenție datele prezentate în tabelul 7.5. putem constata că la trei din cei 11 factori motivaționali fundamentali și la doi dintre cei cinci factori motivaționali de ordinul al doilea s-a obținut o diferență semnificativă între mediile găsite la grupul:

experimental și

de control.

Așadar, în ansamblu la cinci dintre cei 16 factori motivaționali (fundamentali și de ordinul al doilea) apar diferențe semnificative între mediile comparate la cele două loturi și anume:

factorul fundamental numărul unu (nevoia de performanță);

factorul fundamental numărul trei (nevoia de agresiune);

factorul fundamental numărul unsprezece (nevoia de ajutor din partea altora);

factorul de ordinul al doilea numărul doi (numărul 13 în tabel): nevoia de dominare rațională;

factorul de ordinul al doilea numărul cinci (numărul 16 în tabel): nevoia de sociabilitate.

Menționăm faptul că toți acești cinci factori enumerați mai sus au fost întâlniți și la tineri. De aceea interpretarea acestor cinci factori realizată în subcapitolul 7.2.1.1. este valabilă și la adulți.

Ei constituie factorii ce intră-n profilul motivațional al șomerilor.

La ceilalți factori (opt dintre cei fundamentali și trei dintre cei de ordinul al doilea) nu există diferențe semnificative între mediile grupului:

experimental și

de control.

În acest fel a fost confirmată din nou cea de-a doua ipoteză specifică a cercetării.

Comparând situația găsită la tineri și adulți se constată scăderea de la opt la cinci a numărului factorilor motivaționali la care se înregistrează diferențe semnificative între mediile grupului:

experimental și

de control.

Situația este asemănătoare cu cea întâlnită la afectivitate (vezi subcapitolul 7.1.1.), iar explicațiile date acolo acestui fenomen rămân valabile și în acest caz.

7.2.2.2. Analiza rezultatelor la chestionarul de anxietate Castaneda (la adulți)

Am parcurs aceleași etape ca și la tineri la aceeași probă (vezi subcapitolul 7.2.1.1).

Deoarece forma distribuției datelor la cele două histograme (corespunzătoare grupului experimental și de control) a fost aproximativ simetrică am calculat iarăși media ca indicator al tendinței centrale a datelor.

Mediile găsite la grupul experimental și la grupul de control sunt prezentate în figura 7.5.

Fig. 7.6. Mediile găsite la adulții din grupul experimental și de control la chestionarul de anxietate Castaneda.

După cum se poate constata în urma investigării datelor cuprinse în figura 5.4. adulții din grupul experimental prezintă un nivel mai ridicat al anxietății (22,47 puncte) în comparație cu adulții din grupul de control (19,63 puncte).

Pentru a ne da seama dacă între cele două medii există sau nu există o diferență semnificativă am calculat criteriul |z| al semnificației diferenței dintre medii în cazul eșantioanelor independente. Valoarea găsită a acestuia este prezentată în tabelul 7.6.

Tabelul 7.6.

Mediile și semnificația diferențelor dintre medii la chestionarul de anxietate Castaneda (la adulți)

În urma investigării datelor cuprinse în tabelul 7.6. se poate constata că între nivelul anxietății găsit în grupul experimental (22,47 puncte este media acestui grup) și nivelul anxietății găsit la grupul de control (19,63 puncte este media acestui grup) există o diferență semnificativă la un prag de probabilitate p< 0,05.

Așadar nivelul anxietății adulților șomeri este mai ridicat decât nivelul anxietății adulților care nu au fost și nu sunt șomeri. În acest fel a fost confirmată din nou cea de-a doua ipoteză specifică a cercetării.

7.2.3. Analiza rezultatelor la cestionarul de personalitate S. P. 13 (la tineri)

În vederea evidențierii influenței șomajului asupra trăsăturilor afective și motivaționale ale tinerilor am parcurs următoarele etape:

am calculat cotele individuale la toți subiecții investigați pentru scalele: 5 (imaturitate și labilitate emoțională), 12 (echilibru emoțional), 13 (structura motivațională);

am realizat histograme pentru aceste scale atât la grupul experimental cât și la cel de control;

deoarece cele mai multe dintre ele au o formă aproximativ identică am calculat media ca indicator al tendinței centrale a datelor.

Mediile găsite au fost reprezentate în figura 7.7.

Figura 7.7. Mediile la cele trei scale ale chestionarului de personalitate S. P. 13

Urmărind figura 7.7. se poate observa că la cele trei scale ale chestionarului de personalitate S. P. 13 mediile de la grupul experimental sunt mai mari ca cele ale grupului de control.

Tabelul 7.7.

Mediile și semnificația diferențelor dintre medii la cele două loturi de tineri la chestionarul de personalitate S. P. 13

Urmărind cu atenție datele din tabelul 7.7. se poate constata că la toate cele trei scale există diferențe semnificative din punct de vedere statistic între mediile loturilor investigate, cel experimental și cel de control.

Astfel la scala 5 (imaturitate și labilitate emoțională) media grupului experimental (4,18 puncte) este mai mare decât cea a grupului de control (3,16 puncte); între cele două medii existând o diferență puternic semnificativă la un prag de semnificație p<0,05 (criteriul ׀z׀ fiind de 2,08). Cota mai ridicată la tinerii șomeri denotă:

dezvoltare întârziată în plan afectiv – emoțional;

imaturitate afectiv – relațională;

reactivitate excesivă față de familie sau față de alte persoane (probleme de atașament).

La scala 12 (echilibru emoțional) media grupului experimental (6,39 puncte) este mai mare decât cea a grupului de control (5,14 puncte); între cele două medii existând o diferență puternic semnificativă la un prag de semnificație p<0,01 (criteriul ׀z׀ fiind de 2,71). Cota relativ ridicată la tinerii șomeri relevă:

echilibru emoțional precar;

timiditate exagerată (excesivă);

excitabilitate greu controlabilă.

La scala 13 (structura motivaținală) media grupului experimental (4,47 puncte) este mai mare decât cea a grupului de control (3,66 puncte); între cele două medii existând o diferență puternic semnificativă la un prag p<0,05 (criteriul ׀z׀ fiind 2,07). Cota mai ridicată la tinerii șomeri arată că:

nu sunt prea motivați;

nu sunt prea ambițioși;

nu investesc multă energie în activitate.

În acest fel au fost confirmate cele două ipoteze ale cercetării.

7.2.4. Analiza rezultatelor la chestionarul de personalitate S. P. 13 (la adulți)

Am parcurs aceleași etape ca și la tineri la același chestionar ( vezi subcapitolul 7.2.3.).

Deoarece la majoritatea histogramelor se constată o formă aproximativ simetrică a distribuției datelor am calculat, și de această dată, media ca indicator al tendinței centrale a datelor.

Mediile astfel găsite sunt reprezentate în figura 7.8.

Fig.7.8. Mediile găsite la chestionarul de personalitate S. P. 13 la adulți.

În continuare am calculat criteriul ׀z׀ al semnificației diferențelor dintre mediile grupului experimental și cel de control. Acestea sunt prezentate în tabelul 7.8.

Tabelul 7.8.

Mediile și semnificația diferențelor dintre mediile celor două grupuri de adulți la chestionarul de personalitate S. P. 13

Din analiza tabelului 7.8. se poate observa că:

la scala 5 (imaturitate și labilitate emoțională) media grupului experimental (5,68 puncte) este mai mare decât media grupului de control (4,56 puncte); între cele două grupuri existând o diferență puternic semnificativă la un prag de semnificație p<0,02 (criteriul ׀z׀ fiind de 2,54). Cotele mai ridicate ale adulților șomeri semnifică:

dezvoltare întârziată afectiv-emoținală;

imaturitate afectiv-relațională (situațională).

la scala 12 (echilibru emoțional) media grupului experimental (6,62 puncte) este mai mare decât media grupului de control (5,54 puncte); între acestea existând o diferență puternic semnificativă la un prag de semnificație p<0,01 (criterilul ׀z׀ fiind de 2,70). Cotele mai ridicate la adulții șomeri reprezintă:

echilibru emoțional precar;

timiditate excesivă;

excitabilitate emoțională greu controlabilă.

la scala 13 (structura motivațională) media grupului experimental (6,39 puncte) este mai mare decât media grupului de control (5,14 puncte); între cele două medii existând o diferență semnificativă la un prag de semnificație p<0,01 (criteriul ׀z׀ fiind de 2,71). Cota obținută indică gradul de conștientizare al conduitei și al atitudinilor față de cerințele impuse în plan socio-familial sau socio-profesional.

Așadar, au fost din nou confirmate cele două ipoteze ale cercetării.

8. CONCLUZII ȘI PERSPECTIVE

Șomajul se dovedește a fi o variabilă independentă ce exercită un impact semnificativ asupra unor trăsături ale:

afectivității;

motivației.

Această influență se exercită la ambele stadii de vârstă investigate:

tinerețea și

vârsta adultă..

La tinerii șomeri se constată un nivel semnificativ mai redus al următoarelor trăsături afective:

adaptabilitate socio-afectivă;

echilibru emoțional;

rezistență la situații emoționale (opus hiperemotivității);

capacitate de participare afectiv-constructivă;

liniște interioară, tonus afectiv pozitiv, optimism, încredere în sine și control;

confort psihic afectiv generat de realismul imaginii de sine, acceptare de sine și

maturitate afectivă.

La adulții șomeri s-a găsit un nivel semnificativ mai redus la următoarele trăsături ale afectivității:

rezistența la situații emoționale (opus hiperemotivității);

capacitatea de participare afectiv-constructivă;

confort psihic afectiv generat de realismul imaginii de sine, acceptare de sine.

La tinerii șomeri sunt mai intense semnificativ decât la tinerii care nu au fost și nu sunt șomeri) următoarele trăsături motivaționale:

nevoia de agresiune;

nevoia de apărare (autoapărare);

nevoia de ajutor din partea altora.

În schimb, la tinerii șomeri sunt mai puțin intense semnificativ (decât la tinerii care nu au fost și nu sunt șomeri) următoarele trăsături motivaționale:

nevoia de performanță;

nevoia de dominare;

nevoia de autojustificare.

nevoia de dominare rațională;

nevoia de sociabilitate.

La șomerii adulți sunt mai intenși semnificativ (decât la adulții care nu au fost și nu sunt șomeri) următorii factori motivaționali:

nevoia de agresiune;

nevoia de ajutor din partea altora.

În schimb, la șomerii adulți sunt mai puțin intenși semnificativ (decât la adulții care nu au fost și nu sunt șomeri) următorii factori motivaționali:

nevoia de performanță;

nevoia de dominare rațională;

nevoia de sociabilitate.

La adulți există mai puțini factori (afectivi și motivaționali) care diferențiază lotul experimental de lotul de control decât la tineri.

Toți factorii (motivaționali și afectivi) care se dovedesc a fi diferențiatori la adulți se întâlnesc și la tineri printre factorii (afectivi și motivaționali) diferențiatori.

Nivelul anxietății este mai mare (atât la tineri cât și la adulți) la subiecții șomeri decât la cei care nu au fost sau nu sunt șomeri.

La tinerii și adulții șomeri se observă o cotă mai crescută la scalele :

imaturitate emoțională;

echilibru emoțional;

structură motivațională.

Cunoscând profilul motivațional și afectiv al tinerilor și adulților șomeri (prin intermediul chestionarelor folosite în lucrare și a altor metode) psihologii pot contribui din plin la evitarea și soluționarea complicațiilor și crizei psihologice ce pot să apară în multe cazuri.

B I B L I O G R A F I E

BIBLIOGRAFIE

1. Anca Munteanu, (2004): Psihologia vârstelor adulte și ale senectuții, Timișoara, Editura Eurobit

2. Ancuța, P., (1999): Metode de cercetare psihologică a personalității, Timișoara, Editura Eurostampa.

2. Ancuța, P., (2000): Ghid de psihilogie și experimentală statistică, Timișoara, Editura Excelsior.

3. Bocancea, C., Neamțu, G., (1999): Elemente de asistență socială, Iași, Editura Polirom.

4. Bucur, V., (2001): Probleme actuale ale vârstei a treia, Timișoara, Editura Eurostampa.

5. Cristea, D., (1997): Tratat de psihologie socială, București, Editura Tehnică.

6. Dehelean, P., (2001): Depresia la vârsta a treia, Timișoara, Editura Mirton.

7. Drimer, D., Săvulescu, A., M., (1991): Speranță pentru vârsta a treia, București, Editura Tehnică.

8. Duda, R., (1983): Gerontologie medico – socială, București, Editura Medicală.

9. Epureanu, V., Manoliu, F., (1996): Asistență socială în România, București Editura All.

10. Holdevici, I., (1998): Elemente de psihoterapie, București, Editura All.

11. Iamandescu, I., B., N., (1997): Psihologie medicală, București, Editura Infomedia.

12. Iluț, P., (1995): Familia. Cunoaștere și asistență, Cluj – Napoca, Editura Argonaut.

13. Lăzărescu, M., (1998): Curs de psihiatrie generală. Pentu vârsta adultă și înaintată, Timișoara, Editura Mirton.

14. Marshal, M., (1993): Asistență socială pentru bătrâni, București, Editura Alternative.

15. Neculau, A., (1995): Psihologia câmpului social, Editura Polirom, Iași.

16. Neculau, A., Ferreol, G., (1996): Minorități, marginali, excluși, Editura Polirom, Iași.

17. Neculau, A., (1995): Psihologie socială, aspecte contemporane Editura Polirom, Iași.

18. Neculau, A., (1997): Aspecte psihologice ale sărăciei, Editura Polirom, Iași.

19. Popa, R., (1999): Introducere în psihologia vârstei a treia, Timișoara, Editura Augusta.

20. Popovici, D., V., (1999): Elemente de psihologia integrării, București, Editura Pro Humanitate.

21. Predescu, V., (ș. a.), (1983): Urgențe în psihiatrie, București, Editura Medicală.

22. Radu, I., (ș. a.), (1991): Introducere în psihologia contemporană, Cluj – Napoca, Editura Sincron.

23. Radu, I., (ș. a.), (1993): Metodologie psihologică și analiza datelor, Cluj – Napoca, Editura Sincron.

24. Rădulescu, S., M., (1994): Sociologia vârstelor, București, Editura Lumina Lex.

25. Rădulescu, S., (1994): Psihologia problemelor sociale ale vârstelor, București, Editura Lumina Lex.

26. Romoșan, I., SZMKSIK, I. A. (1999): Gerontologie Timișoara, Editura Dinamis Print.

27. Sava, F., (2000): Caiet de seminar pentru statistică socială, Timișoara, Tipografia Universității de Vest.

28. Sallany, N., (1996): Dicționar de psihologie, București, Editura Univers Enciclopedic.

29. Stroiescu, V., (1993): Monografii ale preparatelor medicamentoase românești și de import, București, Editura Medicală.

30. Șchiopu, U., Verza, E., (1995): Psihologia vârstelor București, Editura Didactică și Pedagogică

31. Șchiopu, U., (coord.), (1997): Dicționar de psihologie, București, Editura Babel.

32. Velciov, P., (1996): Psihologia vârstelor, Timișoara, Tipografia Universității d Vest.

33. Verza, E., (1993): Psihologia vârstelor, București, Editura Hyperion.

34. Vlăsceanu, L., Zamfie, C., (coord.), (1993): Dicționar de sociologie, București, Editura Babel.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Consecintele Unui Fenomen Socio Economic Somajul la Nivel Motivatiei Si Afectivitatii Adultilor Si Tinerilor (ID: 130645)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Consecintele Unui Fenomen Socio Economic Somajul la Nivel Motivatiei Si Afectivitatii Adultilor Si Tinerilor

Copyright Notice

Politica DE Asociere A Producatorilor Agricoli

Managementul Cancerelor Laringiene N0

Politica de Pret la S.c. Comceh S.a

Gestiunie Portofoliului de Acțiuni pe Piața de Capital Românească Studiu de Caz

Reglamentarea Actuala Privind Executarea Silita In Cadrul Rapoartelor Juridice Fiscale din Republica Moldova

.evaluarea, Aprecierea Si Promovarea Personalului la S.c Petrobrazi Sa

Copyright Notice

Similar Posts