Consecintele Psihologice ale Abuzului
Argument
Capitolul I
Abuzul emoțional ca formă a violenței în familie
I.1. Definirea și caracteristicile conceptului de dezvoltare psihică
I.2. Dezvoltarea armonioasă a copilului
I.3. Definirea abuzului
I.4. Abuzul emoțional
I.5. Teorii privind neglijența și abuzul emoțional
Capitolul II
Abuzul fizic ca formă a violenței în familie
II.1. Abuzul fizic
II.2. Bătaia ca abuz fizic
II.3. Abuzul sexual
II.4. Comportamentul abuziv al părinților
Capitolul III
Consecințele psihologice ale abuzului. Reacții de apărare ale copilului.
III.1. Traumele și consecințele lor
III.2. Modalități de a face față abuzului
III.3. Consecințele psihologice ale victimizării
Capitolul IV
Inițiative legislative și programe educaționale de intervenție în cazul abuzurilor emoționale
III.1. Imperativul prevenirii abuzurilor asupra copiilor în societatea contemporană
III.2. Legislația românească pentru prevenirea, identificarea și soluționarea abuzurilor împotriva minorilor
III.3. Intervenții psihopedagogice asupra copilului abuzat
Capitolul V
Cercetare pedagogică pe tema „ Aspecte psihopedagogice ale abuzului emoțional și fizic la școlarii mici”………………..
V.1. Scopul cercetării
V.2. Obiectivele cercetării
V.3. Ipoteza cercetării
V.4. Variabilele cercetării
V.4.1. Variabila independentă
V.4.2. Variabila dependentă
V.5. Locul și perioada de desfășurarede desfășurare
V.6. Eșantionarea
V.6.1. Eșantionul de subiecți
V.6.2. Eșantionul de conținut
V.7. Metodele și instrumentele cercetării
V.8. Etapele cercetării
V.8.1. Etapa preexperimentală
V.8.2. Etapa experimentului formativ
V.8.3. Etapa postexperimentală
Capitolul VI.
Rezultatele cercetării și interpretării acestora
Capitolul VII
Concluzii și implicații educaționale
Bibliografie
Anexe
Argument
Dictonul „Mens sana in corpore sano” sintetizează o adevărată filosofie a educației pentru sănătate fizică, morală și spirituală. Cu această educație au fost și rămân deopotrivă datoare copiilor familia și școala. Deoarece transformările și reformele din țară, din diferite domenii, au influențat negativ starea de sănătate a populației, indicatorii ei cunoscând o diminuare dramatică în ultimii zece ani, considerăm că este de datoria noastră ca prin intermediul școlii să-i ajutăm pe elevi să înțeleagă că ei sunt o parte importantă a comunității și sănătatea acesteia în ansamblu este dată de sănătatea tuturor indivizilor care o alcătuiesc. Sănătatea trebuie privită ca un dar neprețuit, pe care avem obligația nescrisă de a-l păstra.
Tema lucrării vizează abuzurile asupra copiilor care au un puternic impact distructiv asupra structurii personalității și comportamentului lor. Scopul studiului de față este identificarea consecințelor psihologice ale abuzului sexual,fizic,psihic la nivelul structurilor de personalitate.
Într-o societate în care majoritatea oamenilor nu-și urmăresc decât propriile interese și câștiguri, într-o societate în care violența de orice tip este considerată ca ceva normal și chiar necesar, într-o societate în care aderarea la "principiile" democrației occidentale devansează respectarea individului ca entitate umană, copilul nu-și găsește locul ce ar trebui să-l ocupe, atât în "familie”, cât și în societate.
Copilul trebuie respectat ca o persoană distinctă. Copiii trebuie recunoscuți ca cetățeni, la fel ca adulții. Ei au drepturi fundamentale, atât ca ființe omenești, cât și ca ceățteni ai unui stat: dreptul la o viață particulară, dreptul la intimitate, dreptul la o dezvoltare normală. Pe lângă acestea, copiii au nevoi speciale și au dreptul ca acestea să fie îndeplinite (dreptul copilului la protecție, libertate).
Capitolul I
Abuzul emoțional ca formă a violenței în familie
I.1. Definirea și caracteristicile conceptului de dezvoltare psihică
De la copilărie la vârsta adultă, umanul se dezvoltă de-a lungul mai multor dimensiuni. Conceptul de dezvoltare a cunoscut o definire construită din perspectiva mai multor accepțiuni. Se va contura în paginile următoare cadrul teoretic al devenirii psihice, aceasta constituind unul din factorii implicați în cercetarea prezentă.
Sintetizând datele furnizate de literatura de specialitate, dezvoltarea psihică se definește ca proces de formare și restructurare continuă a unor însușiri, procese, funcții și structuri psihocomportamentale, prin valorificarea subiectivă a experienței social-istorice, în vederea amplificării posibilităților adaptative ale organismului.
Așa cum reiese și din definiția dată, omul nu dispune de toate felurile de procese psihice imediat după naștere. Acestea se dobândesc treptat, prin dezvoltare, proces determinat de acțiunea mai multor factori.
De regulă, dezvoltarea se petrece în contextul unei existențe unde natura și societatea sunt legate reciproc, fără a fi obligatoriu să ne reprezentăm biologicul drept ceva negativ, iar socialul un factor care întotdeauna reprimă biologicul.
Din perspectivă psihologică, dezvoltarea umană concepe dezvoltarea ființei umane ca o devenire complexă și unitar integratoare, realizându-se în trei planuri fundamentale: biologic, psihic și social.
Dezvoltarea biologică se referă la creșterea și maturizarea fizică, la transformările biochimismului intern al organismului, în schimburi cantitative și calitative ale activității nervoase superioare.
Dezvoltarea psihică se referă la apariția și manifestarea proceselor, stărilor și structurilor psihice, în timp ce dezvoltarea socială implică o continuă amplificare a posibilităților de relaționare cu ceilalți și o acordare cât mai bună a propriei conduite la diversitatea cerințelor sociale. Dezvoltarea psihică este întotdeauna concretă și personală. Fiecare persoană este un exemplar unic, irepetabil care nu își găsește o copie identică nici printre cei care l-au precedat, nici printre cei care îl succed. Este adevărat că dezvoltarea psihică este guvernată de legi generale, însă ea se diferențiază de la un individ la altul din mai multe considerente. În primul rând, fiecare ființă umană dispune de un echipament ereditar propriu, acesta fiind compus din toate caracteristicile speciei umane dar într-o manifestare diferențiată generată de apartenența la o succesiune de generații și de combinații aleatoare a genelor din momentul zămislirii ființei care se va naște.
Aceste trei planuri evoluează interdependent. Între ele au loc o serie de interacțiuni și interinfluențe multiple și variate, încât omul este considerat o sinteză biopsihosocioculturală. Omul constituie punctul de intersecție a liniilor de forță ale dezvoltării naturii, științei, tehnicii, culturii, istoriei.
Încercând să surprindă relația dintre dezvoltarea psihică și cea biologică, Jean Piaget afirma că „inteligența este un caz al adaptării biologice” (Piaget, 1973, pag.12). Schimbările care au loc în plan biologic constituie condiții extrem de importante pentru debutul structurilor psihocomportamentale. Cele două planuri sunt interdependente, dar nu sunt neapărat sincrone ca desfășurare. Astfel, la început, ritmurile biologice sunt mult mai crescute, în perioada adolescenței, încetinesc foarte mult, în timp ce dezvoltarea psihică păstrează unele ritmuri crescute și atinge niveluri calitative înalte.
Interacțiunea socială devine o sursă principală a dezvoltării psihice, însuși Vîgotski apreciind că ceea ce copilul reușește să facă mai întâi împreună cu adultul, va putea realiza singur. Lipsa sincronizărilor între aceste planuri de dezvoltare, explică nota distinctă pe care o posedă fiecare, faptul că nu se identifică, nu se topesc unul în altul, având legi proprii de apariție și manifestare.
Se precizează că dezvoltarea psihică își are începuturile încă înainte de naștere, în forma unor anumite rezultate din simbioza organică cu mama. Desigur însă că dezvoltarea propriu-zisă are loc după naștere când o serie de factori acționează asupra ei, generând-o și stimulând-o în sens calitativ.
Construcția și dezvoltarea deplină a ființei umane presupune două mari etape:
• etapa prenatală- din momentul procreării și până la cel al nașterii;
• etapa postnatală- friind cea mai lungă și cea mai importantă pentru dezvoltarea psihică.
Tinca Crețu (1994) stabilește trei mari cicluri ale vieții psihice, fiecare cuprinzând un anumit număr de stadii:
I. Ciclul de creștere și dezvoltare (naștere-25 ani), la finalul căruia ființa umană dispune de toate capacitățile proprii speciei umane. Stadiile corespunzătoare acestui ciclu sunt:
• stadiul sugarului (0-1 an)- are ca achiziție fundamentală inteligența senzoriomotorie și dezvoltarea percepției și manipulării obiectelor;
• antepreșcolaritatea (1-3 ani)- copilul cucerește autonomia de mișcare și comunicarea verbală;
• preșcolaritatea (3-6 ani)- specific acestui stadiu este consolidarea proceselor și structurilor psihice;
• preadolescența (10-14 ani)- stadiul este dominat de achiziționarea prin învățare a cunoștințelor și deprinderilor de bază care asigură accesul la cultură;
• adolescența (14-19/20 ani)- adolescentul este orientat preponderent spre căutarea de sine;
• adolescența prelungită (20-24 ani)- se caracterizează prin continuarea studiilor de specializare sau dobândirea unei calificări profesionale medii.
II. Ciclul adultului, în cursul căruia se dobândește maturizarea biologică și psihică deplină. Acesta are următoarele stadii:
• tinerețea (25-35 ani)- reprezintă intrarea în profesie, stagiu și prima inserție în activitatea de muncă;
• perioada adultă- precoce (35-45 ani)- marcată de adaptarea la profesie și la viața familială;
– matură (45-55 ani)- perioadă în care se atinge nivelul cel mai înalt al
realizărilor profesionale și a intensificării rolurilor familiale;
– tardivă (55-65 ani)- care se încheie cu ieșirea din câmpul profesional dar care
este totodată centrată pe rezolvarea multor probleme familiale.
III. Ciclul bătrâneții care începe cu un stadiu de trecere (65-70 ani) în care se conservă bine multe dintre capacitățile fizice și psihice și se petrec integrări în fel de fel de activități importante pentru familie.
• prima bătrânețe (70-80 ani)- încep să se manifeste unele scăderi ale capacităților fizice și psihice;
• a doua bătrânețe (80-90 ani).
Se consideră că problema împărțirii dezvoltării psihice în stadii se menține ca actuală și pe mai departe, rezolvarea ei presupunând luarea în considerare și experimentarea posibilităților formative ale activității conducătoare, în speță ale învățării.
Golu (1985) afirmă că s-ar putea elabora o periodizare a dezvoltării mai aproape de adevăr, în condițiile relativei omogenizări a ponderii celorlalți factori: particularitățile individuale, stări emoționale trecătoare, familiarizarea copilului cu experiențele de măsurare a nivelului dezvoltării psihice, condițiile de mediu.
Dincolo de enumerarea stadiilor dezvoltării psihice, se impune cunoașterea particularităților de vârstă, subliniindu-se faptul că acestea nu sunt strict fixate, ci apar în linii generale, ca un cadru larg, ca o categorie istorică, cu granițe ce pot fi mutate „în jos” sau „în sus” în funcție de locul care i se creează copilului în sistemul activităților și al relațiilor sociale, acest lucru având deosebite implicații în plan educativ.
I.2. Dezvoltarea armonioasă a copilului. Trebuința de afiliere și de afecțiune, nevoi de bază ale copilului pentru o dezvoltare armonioasă.
Sănătatea. Înseamnă creșterea și dezvoltarea armonioasă a unui copil, atât din punct de vedere fizic cât și mental. Nu trebuie ignorați factorii genetici și orice altă formă de vătămare. Pentru asigurarea sănătății este nevoie de tratament adecvat în caz de boală, un regim alimentar potrivit, hrănitor, exerciții fizice, vaccinări atunci când este nevoie, examinări 5-65 ani)- care se încheie cu ieșirea din câmpul profesional dar care
este totodată centrată pe rezolvarea multor probleme familiale.
III. Ciclul bătrâneții care începe cu un stadiu de trecere (65-70 ani) în care se conservă bine multe dintre capacitățile fizice și psihice și se petrec integrări în fel de fel de activități importante pentru familie.
• prima bătrânețe (70-80 ani)- încep să se manifeste unele scăderi ale capacităților fizice și psihice;
• a doua bătrânețe (80-90 ani).
Se consideră că problema împărțirii dezvoltării psihice în stadii se menține ca actuală și pe mai departe, rezolvarea ei presupunând luarea în considerare și experimentarea posibilităților formative ale activității conducătoare, în speță ale învățării.
Golu (1985) afirmă că s-ar putea elabora o periodizare a dezvoltării mai aproape de adevăr, în condițiile relativei omogenizări a ponderii celorlalți factori: particularitățile individuale, stări emoționale trecătoare, familiarizarea copilului cu experiențele de măsurare a nivelului dezvoltării psihice, condițiile de mediu.
Dincolo de enumerarea stadiilor dezvoltării psihice, se impune cunoașterea particularităților de vârstă, subliniindu-se faptul că acestea nu sunt strict fixate, ci apar în linii generale, ca un cadru larg, ca o categorie istorică, cu granițe ce pot fi mutate „în jos” sau „în sus” în funcție de locul care i se creează copilului în sistemul activităților și al relațiilor sociale, acest lucru având deosebite implicații în plan educativ.
I.2. Dezvoltarea armonioasă a copilului. Trebuința de afiliere și de afecțiune, nevoi de bază ale copilului pentru o dezvoltare armonioasă.
Sănătatea. Înseamnă creșterea și dezvoltarea armonioasă a unui copil, atât din punct de vedere fizic cât și mental. Nu trebuie ignorați factorii genetici și orice altă formă de vătămare. Pentru asigurarea sănătății este nevoie de tratament adecvat în caz de boală, un regim alimentar potrivit, hrănitor, exerciții fizice, vaccinări atunci când este nevoie, examinări regulate pentru a verifica starea generală de sănătate, sănătatea dinților și ochilor, pentru copii mai mari, sfaturi și informații care au impact asupra sănătății, cum ar fi educația sexuală și implicațiile consumului de substanțe nocive.
Educația. Acoperă toate zonele de dezvoltare cognitivă a unui copil, care începe de la naștere. Se referă la: joacăși interacțiune cu alți copii, acces la cărți, dobândirea de aptitudini și interese, succese și realizări. Presupune implicarea unui adult interesat de activitățile educaționale, progresul și realizările obținute, care urmărește și recunoaște nevoile speciale de educație ale copilului.
Dezvoltarea emoțională și comportamentală. Se referă la răspunsul unui copil, prin sentimente și acțiuni, dat inițial părinților și celor care l-au în grijă, iar mai târziu comportamentul în afara familiei. Include felul și calitatea atașamentului, caracteristicile temperamentale, adaptarea la schimbare, reacția față de stres, autocontrolul.
Identitatea. Se referă la procesul de conștientizare a sinelui. Copilul începe să se perceapă ca fiind o persoană separată, cu propria sa valoare. Include percepția sinelui și a abilităților personale, imaginea și respectul de sine, precum și conștientizarea individualității: aspecte precum rasa, genul, sexualitatea și dizabilitatea pot contribui la acest proces; sentimente de apartenență și acceptarea familiei, a grupului de prieteni și a societății, inclusiv a altor grupuri culturale.
Relațiile de familie și sociale. Dezvoltarea empatiei și a capacității de a se pune în situația altuia. Include o relație stabilă și afectuoasă cu părinții, sau cu cei care îi au în grijă, cu frații, importanța crescută cu copii se vârste apropiate și cu alte persoane importante din viața sa, precum și reacția familiei față de aceste relații.
Imaginea socială. Se referă la conștientizarea importanței înfățișării și a comportamentului în ceea ce privește impresia creată celor din afară. Include felul în care copilul se îmbracă, potrivit sexului, vârstei, religiei, igiena personală și curățenia, sfaturile părinților privind felul în care trebuie să se prezinte în diferite situații.
Grija față de sine. Se referă la dobândirea competențelor practice, emoționale și de comunicare, competențe de care un copil are nevoie pentru a-și mări gradul de independență. Include capacitatea de a se îmbrăca și hrănii, dobândirea încrederii în sine, posibilitatea de a desfășura activități în afara familiei și, mai târziu, dobândirea de capacități autonome de supraviețuire; încurajarea copilului de a se gândi la abordări ale unei probleme de natură socială. Trebuie acordată o atenție specială vulnerabilității copilului, precum și circumstanțelor sociale care îl pot afecta în dezvoltarea cestor competențe de auto-îngrijire.
Îngrijirea de bază. Asigurarea nevoilor fizice de bază ale copilului, precum și tratament medical și stomatologic adecvat. Include asigurarea hranei, căldurii, adăpostului, curățeniei, igienei și vestimentației.
Siguranța. Asigurarea nevoii de protecție a copilului în fața pericolelor. Include protejarea față de pericol și vătămare, față de relația primejdioasă cu adulți sau alți copii, precum și protejarea față de instinctele de autovătămare. Recunoașterea riscurilor și a pericolului, acasă și în afara căminului.
Atașamentul emoțional. Asigurarea nevoilor emoționale ale copilului se face prin a i se conferi acestuia sentimentul că este special și are o anumită identitate culturală și etnică. Include asigurarea nevoii de a stabilii relații sigure, stabile și afectuoase cu adulții, care să răspundă în mod corespunzător sensibilității copilului; contact fizic adecvat, alinare și mângâiere, pentru a demonstra afecțiunea și încurajarea.
Stimularea. Încurajarea dezvoltării intelectuale și a capacității de învățare a copilului, prin stimulare cognitivă și promovarea oportunităților de natură socială incluse; facilitarea dezvoltării cognitive și a potențialului copilului prin interacțiune, comunicare, conversație, și răspuns adecvat limbajului folosit de acesta răspuns la întrebările puse de copil, încurajarea și participarea la jocuri, valorificarea oportunităților educaționale. Facilitarea experiențelor de succes și asigurarea accesului la educație; facilitarea confruntării cu diferite situații din viață.
Îndrumare și limite. Copilului i se permite să își „reglementeze” propriile emoții și comportamentul. Sarcina părinților este de a demonstra și modela comportamentul potrivit și de a controla emoțiile și interacțiunile cu ceilalți. De asemenea, părinții trebuie să îl îndrume pe copil, ceea ce înseamnă și stabilirea unor limite, astfel încât copilul să își poată dezvolta un model intern de conștiință și un set de valori morale precum și un comportament adecvat în societatea în care crește. Scopul este de a-i permite copilului să se dezvolte și să devină un adult independent, o persoană autonomă, cu propriile sale valori, capabil să relaționeze, și nu o persoană dependentă de reguli stabilite de afară. Asta înseamnă și că trebuie evitată protejarea exagerată a copilului, care trebuie să exploreze și să învețe anumite lucruri di experiență. Se referă, de asemenea, și la rezolvarea problemelor sociale, de controlul furiei, grija față de ceilalți, disciplină și modelarea comportamentului.
Stabilitatea. Oferirea unui cadru familial stabil, care să îi permită copilului să stabilească o relație de atașament cel (cei) care are (au) grijă de el, în acest fel punându-se bazele unei dezvoltări armonioase a copilului. Se referă la atașamente stabile, consecvență emoțională în timp și răspuns similar față de același tip de comportament. Reacția părinților se schimbă și se dezvoltă în funcție de ritmul de dezvoltarea al copilului. În plus, este foarte importantă menținerea contactului dintre copii, membrii ai familiei și alte persoane importante pentru familia respectivă.
I.3. Definirea abuzului
Termenul de „abuz asupra copilului” a fost utilizat pentru a descrie „sindromul copilului bătut” de Kempe, Silverman și Steele în anul 1962 (Ferreol,1995). Conceptul a fost extins în mod constant . În zilele noastre a ajuns să fie folosit nu doar pentru abuzul fizic cât și pentru formele de neglijare, abuz psihologic(emoțional) și sexual. Marea varietate de concepții teoretice care se referă la tratamentele rele aplicate copiilor, au ca punct de plecare definiția dată abuzului ca fiind cauzarea intenționată a unei vătămări.
Orice interpretare a conceptului de „abuz asupra copilului” presupune violență, acțiuni sau inacțiuni fizice și psihologice intenționate care produc daune. Este un lucru binecunoscut faptul că abuzul asupra copilului are consecințe grave, fizice și psihosociale care îi afectează dezvoltarea.(Browne, Hanks, Statton și Hamilton, 2002)
Teoreticienii și practicienii din domeniul protecției copilului au realizat studii, cercetări și dezbateri pentru exprimarea completă și acceptată a definiției abuzului.S-a constatat că o singură definiție a abuzului nu poate servi pentru toate scopurile și nu poate acoperi toate domeniile. Astfel Organizația Mondială a Sănătății(OMS) în „Raportul consultării asupra prevenirii abuzului copilului”, definește abuzul ca fiind: „toate formele de rele tratamente fizice și/sau emoționale,abuz sexual, neglijare sau tratament neglijent, ale căror consecințe sunt daune actuale sau potențiale aduse sănătății copilului,supraviețuirii,dezvoltării sau demnității lui,în contextul unei relații de răspundere,încredere sau putere”.Din păcate,abuzul se regăsește atât în trecutul cât și în prezentul societății omenești,mai aproape sau mai departe de noi,în funcție de valorile pe care le urmărim și nu în ultimul rând de capacitatea noastră de a ne stăpâni impulsurile.
Abuzurile asupra copiilor au un puternic impact distructiv asupra structurii personalității si comportamentului lor. Caracterul deosebit al situației lor de dependenta , îmbinata cu diverse forme de abuzuri, consta in faptul ca se creează condiții prielnice pentru psihotraumatizare cronica,însoțită de un spectru larg de handicapuri psihice , de constituirea unei personalități dizarmonice cu comportamente autodistructive , de transformarea simptomaticii psihogene in trăsături de personalitate a copilului. În toate formele de traumatizare studiate ( deprivare afectivă,marginalizare,torturare psihica si fizica , abuz sexual) s-a constatat rolul deformant al traumelor psihice din copilărie în constituirea personalității. Are loc o acumulare de material distructiv , care se întoarce împotriva societății. Problema abuzului și neglijării copilului nu este specifică numai României. Este vorba despre un fenomen care apare în toate societățile,amploarea sa variind în funcție de nivelul de dezvoltare,stilurile de viață ale populației,tradiții și mentalități În țara noastră după 1990 au fost mediatizate numeroase cazuri de abuz și neglijare a copilului,astfel încât acest fenomen a putut fi perceput ca o problemă socială.
În România, preocupările pentru cunoașterea fenomenului abuzului și neglijării copilului sunt de dată recentă și restrânse ca număr. În 1996 World Vision și Universitatea Babeș-Bolay din Cluj-Napoca au efectuat o anchetă locală asupra aceluiași fenomen în județul Cluj.
Răspunsurile copiilor referitoare la tipurile de abuz și neglijare la care au fost supuși au fost următoarele:
14,2% agresiune verbală
28,4% pedeapsă fizică
22,6% abuz fizic
11,1% neglijare
4,6% abuz sexual
Pentru a suplini această deficiență, în anul 2000, Agenția Națională Pentru Protecția Copilului și Adopție (actuala Agenție Națională Pentru Protecția Drepturilor Copilului) a realizat, cu sprijinul Băncii Mondiale și suportul tehnic din partea Organizației Mondiale a Sănătății, un studiu cu reprezentativitate la nivel național. Scopul principal al acestui studiu la reprezentat ”furnizarea de informații cantitative și calitative referitoare la natura și extinderea abuzului și neglijării copilului în România, în vederea fundamentării sociale și configurării unui sistem adecvat și eficient de prevenire, intervenție și combatere a acestui fenomen”.
În acest scop a fost efectuată o anchetă sociologică cu reprezentativitate națională asupra 1.556 de copii școlari cu vârsta cuprinsă între 13-14 ani (elevi în clasa a VII-a) și 110 specialiști din diferite domenii de activitate (profesori, pediatri, asistenți sociali, reprezentanți ai unor O.N.G.-uri și altor instituții, ofițeri de poliție, preoți,primari etc.).
Convorbirile cu experții au permis evidențierea următoarelor forme de abuz exercitat asupra copiilor: abuzul fizic, psihic, educațional și sexual, neglijarea fizică, medicală, a aspectelor educaționale și psihice, precum și exploatarea copiilor în cadrul familiei.
Toate aceste forme de abuz au putut fi identificate, în mod concret, prin intermediul informațiilor
furnizate de către vecini, cunoștințe ale familiei, instituții și cadre medicale, școli, lideri comunitari (primari), părinți ori rude ale copiilor, și chiar de la unii copii implicați.
Ca urmare a răspunsurilor primite de la părinți și copii a fost evidențiată distribuția fiecărei forme de abuz în cadrul tuturor acestor forme (vezi tabelul 1).
Tabelul 1 – Răspândirea la nivel național a cazurilor de abuz și neglijare a copiilor din România, așa cum a reieșit în urma răspunsurilor date în chestionar de către părinți și copii (Sursa: Copilul abuzat și neglijat în România. Studiu național 2000, Agenția Națională Pentru Protecția Copilului și Adopție, Banca Mondială, Organizația Mondială a Sănătății, București, 2002, p. 3).
Cele patru tipuri de abuz (emoțional, fizic, sexual, si neglijarea) nu se exclud reciproc, mai degrabă ne putem întreba care dintre aceste categorii reprezintă forma dominantă, având in vedere ca ele se întrepătrund iar consecințele lor coexista,cu atât mai mult pentru ca acționează simultan asupra tuturor laturilor personalității copilului,acest fapt producând tulburări in sfera personalității pe plan cognitiv,emoțional,moral și sexual. Astfel, abuzurile de orice fel pot conduce la retard in dezvoltarea intelectuală ,la tulburări de echilibru emoțional si la consecințe fizice pe plan psio-somatic după(M.Roth-Szamoskozi,1999).
I.4. Abuzul emoțional
Toate formele de abuz si neglijare a copilului au componente si consecinte psihologice. Anumite forme de maltratere au însa, ca instrument, tocmai mijloace de natura psihologica, de aceea cercetatori ca Garbarino, Guttmann si Seeley (1986), precum si Brassard, Germain si Hart (1987) au propus definirea abuzului emoțional sau psihologic ca fiind o forma distincta de rele tratamente. Garbarino si colegii sai considerau în 1986 ca maltratarea psihologica nu trebuie considerata ca fiind doar o consecinta a celorlalte forme de rele tratamente, subordonata fata de ele, ci – dimpotriva – ar trebui sa fie luata ca pilon central al eforturilor de întelegere a disfunctionarii familiei, precum si a nevoilor de protectie a copilului (p. 7). Garbarino si colaboratorii definesc abuzul psihologic comis împotriva unui copil ca fiind "atacul concertat al unui adult asupra dezvoltarii constiintei de sine si a competentei sociale a copilului" (1986, p.8). Abuzul emoțional are cel puțin același nivel de gravitate ca si abuzul fizic , prin consecințele pe care le are asupra sănătății copilului . El afectează negativ personalitatea copilului în formare , starea sa afectiva, tiparele culturale si modul de integrare psio-sociala în colectivitate. În timp,așa cum arata majoritatea studiilor, copilul afectat în acest mod va reproduce același tip de comportament .( OMS,1999)
Abuzul emoțional este cel mai greu de definit dintre toate formele de maltratare și poate să apară în situații diferite de viață; constă într-o atitudine sau acțiune cronică a părinților sau a altor persoane ce dăunează sau împiedică dezvoltarea unei imagini de sine pozitive a copilului.Brassard,Germain și Hart au analizat studiile privind abuzul psihologic și au apreciat că el constă în acte de omisiune și din acțiuni comise care provoacă traume și leziuni psihologice. Aceste acte pot dăuna copilului pe plan cognitiv,comportamental,afectiv sau fizic. Abuzul psihologic implică un model de comportament continuu și stabil față de copil, comportament ce devine o trăsătură dominantă a vieții acestuia. În momentul săvârșirii abuzului psihologic, răul făcut trece neobservat însă cicatricele sunt interne și pot provoca daune mult mai mari decât orice altă formă de abuz.
După K.Killen diferitele forme de abuz psihologic se încadrează în următoarele categorii,în funcție de tipul de situație la care copilul este expus:
Abuzul psihologic care cuprinde categoria copiilor care sunt percepuți în mod negativ de părinții lor, uneori chiar de la naștere. Acești copii sunt respinși,ridiculizați,criticați, respinși sau văzuți ca o sursă a problemelor părinților. Acest tip de abuz psihologic poate completa abuzul fizic.
Categoria abuzului psihologic care include terorizarea copilului prin amenințări cu pedeapsa, cu părăsirea sau alungarea. Amenințările îi creează o stare de anxietate căreia copilul îi va fi greu să facă față. Abuzul emoțional este diferit de cel fizic prin faptul că nu este în mod necesar conștient că a fost abuzat,dar nici cel ce abuzează nu este conștient de abuzul său.
„Sindromul Cenușăresei”- vine în completarea primei categorii pentru că în aceste cazuri copilul este expus nu numai abuzului părinților ci și al fraților. Ceilalți frați, simțindu-se deja în nesiguranță și suferind de o anxietate cronică datorată atitudinii părinților,aleg ca o ușurare alianța cu părinții puternici și periculoși.
Abuzul psihologic care include categoria copiilor ai căror părinți sunt violenți unii cu alții. După Cristensen ”pentru mulți dintre acești copii,a experimenta violența înseamnă a trăi în același apartament sau casă cu părinții și de asemenea,de a suporta consecințele climatului de ură și ostilitate dintre părinți și restul familiei”.Acești copii trăiesc în anxietate și-și folosesc adesea energia pentru a avea grija de ei înșiși și în mod ironic,chiar și de părinții lor,fiind forțați să-și asume responsabilități în situații pentru care nu sunt suficient de maturi pentru a le face față. Nu le mai rămâne decât foarte puțină bucurie și energie pe care să o investească în joacă,în relațiile cu alți copii și în învățătură. Fiind martorii unor nenumărate episoade de violență între părinții lor. sunt incapabili de a „rezolva”un episod traumatizant înainte de a fi expuși unui alt episod. Situația acestor copii poate fi,de asemenea,caracterizată ca fiind mult mai puțin neglijată. Posibilitățile acestor copii de a se identifica în cadrul familiei sunt limitate iar câțiva ani mai târziu pot fi observate probleme de identitate ale acestor copii în privința conștientizării propriei valori sau a identității sexuale.
Abuzul psihologic săvârșit asupra copiilor ai căror părinți consumă droguri,sau alte substanțe. Copiii aflați în asemenea situații observă faptul că părinții sunt prea preocupați de propria lor lume,de propriile lor nevoi și probleme încât nu m,ai pot avea grija de ei și de nevoile lor. Copilul este expus la anxietate și situații neprevăzute pe care nu le poate înșelege.În cazul în care abuzul durează prea mult timp,familiile respective fie sunt izolate,fie au o rețea socială dezorganizată.Alți factori stresanți asociați sunt legați de probleme financiare,de cazare sau coabitare.
Consumatorii de droguri folosesc adesea negarea și protecția ca sistem de apărare. Ei neagă minimalizează și raționalizează abuzul pe care îl săvârșesc. Acest tip de negare este un aspect al abuzului care dezorientează foarte mult copilul. El dereglează abilitatea de înțelegere și orientare a copilului și conduce la dificultăți în procesul de dezvoltare a percepției acestuia. Se întâmplă adesea că cel ce consumă droguri să realizeze protecția asupra copilului pe care s-ar putea să-l facă răspunzător de orice probleme ar apărea. La fel ca în cazul abuzului fizic și al celorlalte forme de abuz psihologic,copilul trăiește sentimentul vinovăției pentru ceea ce se întâmplă.
Rușinea socială este o altă problemă cu care se confruntă acești copii. Consumul de droguri contribuie de asemenea,la izolarea și stigmatizarea familiei. Copilul este totodată folosit pentru a minimaliza efectele problemelor ce apar(spre exemplu,i se cere să sune la serviciul părintelui și să spună că acesta este bolnav atunci când părintele este acasă extrem de intoxicat cu substanțele consumate).
Copiii consumatorilor de substanțe sunt maltratați deja de la nivelul vieții uterine,fapt valabil și pentru consumul de alcool. Urmările consumului de droguri sau de alcool se caracterizează prin: fizionomie specifică,malformații congenitale și retard mintal. Frecvența abuzului de droguri în timpul sarcinii poate duce de asemenea,la o dependență fizică de drog a fătului.
Abuzul psihologic la care sunt supuși copii ai căror părinți divorțează fără a fi capabili să asigure creșterea copilului. Copilul este plasat în mijlocul unui conflict în care unul dintre părinți îl acuză pe celălalt,iar copilul poate fi forțat să „ia partea unuia dintre ei”și se întâmplă adesea să aibă sentimente confuze. El pierde un părinte fără să-i fie permis să fie necăjit sau să ceară ajutor. Copilul poate fi deprimat și/sau dificil;el trece printr-un proces care-i poate afecta legăturile cu cei apropiați într-un mod negativ,timp de mulți ani. Closinski(1993)menționează patru aspecte legate de separare și divorț care pot fi identificate ca abuz psihologic:
-atunci când copilul dezvoltă o anxietate cronică de separare și sentimentul de vină datorită faptului că”a ținut partea unuia dintre părinți”;
-cazul în care copilul a fost folosit în mod conștient sau inconștient spre a ajuta la „funcționarea unuia dintre părinți”(exemplu:trimiterea de mesaje,spionarea).În asemenea situații copilul va dezvolta adesea tulburări psihosomatice și de comportament;
-cazul răpirii copilului sau al separării ilegale a acestuia față de părinți;
-cazul în care părinții se bat în prezența copilului.
Pe lângă aceste tipuri de abuz psihologic,unii autori au găsit alte două sindroame de maltratare,și anume:”Munchausen prin intermediar”și „eșecul non-organic de dezvoltare”. Sindromul „MUNCHAUSEN” – desemnează un tip de abuz în care părinții inventează o boală de care pretind că suferă copilul. Aceștia descriu simptomele bolii respective și tind să dobândească cunoștințe vaste legate de aceste simptome,descriind starea copilului într-un mod foarte convingător. Acest copil poate fi supus unor investigații și tratamente dureroase; deci acest simptom îmbracă aspectul abuzului fizic,singura diferență fiind că alte persoane decât părinții sunt cele care în final,supun copilul la disconfort și risc. Acest tip de abuz e observat din ce în ce mai des în ultimul timp.
Eșecul non-organizatoric de dezvoltare (ENOD) – este întâlnit la copii care primesc o îngrijire fizică adecvată dar care sunt neglijați din punct de vedere emoțional. Suferința lor în plan afectiv duce la o slabă dezvoltare și o slabă creștere în greutate.(Crittenden,1987)
Clausen și Crittenden au fost de părere că abuzul emoțional a fost prezent în aproape toate cazurile de abuz fizic și că abuzul emoțional a fost cel care a cauzat cele mai mari daune dezvoltării copilului. De aceea se impune necesitatea de a privi cu maximă atenție abuzul emoțional (Clausen și Crittenden,1991).
I.5. Teorii privind neglijarea și abuzul emotional
Dezvoltarea copilului, în sensul cel mai cuprinzător al cuvântului, nu se realizează spontan ci este nevoie de asigurarea condițiilor necesare pentru aceasta. Aceste condiții vizează de fapt satisfacerea trebuințelor copilului în cursul dezvoltării. Spectrul acestor trebuințe este destul de larg iar neglijarea lor duce în mod curent la regrese în dezvoltare.
Analizând piramida trebuințelor, elaborată de psihologul american H.Maslow (fig.1), se poate observa ca pentru satisfacerea trebuințelor, copiii în special au nevoie de participarea unor persoane-respectiv părinții sau persoanele care se ocupă de copil (tutore,educator etc.).
Trebuințe
de realizare
Trebuințe de stimă și statut
Trebuințe de afiliere
Trebuințe de securitate
Trebuințe biologice
Fig. 1. Piramida trebuințelor (H. Maslow)
Categoria neglijării cuprinde formele de rele tratamente prin care se omite asigurarea nevoilor biologice, emoționale și educaționale ale copiilor. Se pune astfel în pericol dezvoltarea lor fizică, emoțională, cognitivă și socială. Neglijarea copilului cuprinde diferite forme de dezinteres din partea persoanelor care-l îngrijesc. Cele mai importante sunt:
a )Neglijarea fizică,în sfera căreia intră:
îngrijirea eficientă care conduce la nedezvoltarea copiilor (nemotivată din punct de vedere organic),la malnutriție sau nedezvoltarea fizică;
alimentarea insuficientă;
îmbrăcămintea neadecvată;
lipsa asigurării unui spațiu adecvat de locuit;
neglijarea asigurării măsurilor de supraveghere a copilului;
neglijarea asigurării îngrijirilor medicale;
b) Neglijarea emoțională:
în propria familie sau în afara acesteia unde se află în îngrijire (centre de plasament, în adopție,în încredințare sau plasament,în familie).
c) Neglijarea educației:
refuzul de a încadra copilul într-o formă de învățământ pentru a-i satisface nevoile speciale de educație;
orientarea copilului spre alte activități:îngrijirea fraților,a bunicilor,munca fizică
neocrotirea de influențe negative.
d) Abandonul temporar sau definitiv al copilului:
nesupravegherea copilului pe timp îndelungat;
manifestarea dezinteresului față de copil și abandonarea lui la o persoană, în spital sau într-o instituție de ocrotire;
dezinteresul față de lipsa de acasă a copilului, expulzarea din cămin pe timpul zilei al nopții sau definitiv;(M.Roth,1999).
În ciuda importanței deosebite pe care o are neglijarea în dezvoltarea copilului, atenția profesioniștilor și a mas-media este foarte redusă. În cazul neglijării va trebui parcursă o cale lungă până se va ajunge în momentul de criză. Așa cum spunea Grittenden(1992)”printre copiii neglijați nu rămân supraviețuitori care să nu plângă sau să nu protesteze”.Aceasta scoate în evidență aspectele distructivității sale.”Prin faptul că ucide spiritul celor care au supraviețuit fizic, neglijența nu lasă nici un martor”(Killen1998) .
Există o mare varietate de teorii care încearcă să răspundă la întrebarea:”cum este posibil ca un adult, mai mult, un părinte să facă în mod intenționat rău unui copil?”. Răspunsurile la această întrebare sunt oferite de aceste teorii la diferite grade de generalitate, referindu-se la diferiți factori care stau la baza abuzului.
Modelul teoretic oferit de aceste teorii oferă posibilități restrânse de intervenție pentru că iau ca puncte de reper individul și caracteristicile acestuia(Roth,1999).Acestea sunt menite, în special, să reducă substanțial extinderea fenomenului abuzului împotriva copilului. Astfel de modele teoretice propun îmbunătățiri care vizează politicile sociale familiale, de sănătate și de educație, intervenții care au loc la un nivel macrosocial și pot influența condițiile de viață și de stres social a unor categorii de familii și copii. Modelele nu se exclud ci, dimpotrivă, se completează reciproc, făcându-se astfel înțeles fenomenul maltratării copilului și deschizând evantaiul tipurilor posibile de intervenție.
Modelele teoretice au fost elaborate pentru a permite înțelegerea elementelor care favorizează apariția abuzului. Componentele care trebuie luate în considerare sunt:
– relațiile sociale ale copilului înainte de abuz;
– traumele din urma abuzului;
– reacțiile copilului la abuz;
– acțiunea abuzului asupra dezvoltării copilului;
– posibilitățile de recuperare în urma abuzului.
Teoria privind incestul și familia disfuncțională
Modelul teoretic al psihoterapiei familiale analizează tulburările de comportament ale membrilor familiei din punctul de vedere al relațiilor din sistemul familial. Într-o familie există două structuri. Una de suprafață, care cuprinde tiparele de comunicare vizibile între membrii familiei, alianțe și legături afective, modalitățile de exercitare a funcțiilor parentale, relații cu persoanele din contextul familial, precum și atmosfera generale din familie. Cealaltă structură, invizibilă, de adâncime, cuprinde anumite modalități de trăire și prelucrare a tensiunilor și stresurilor familiare, nediscutate.
Dacă aceste evenimente stresante nu pot fi integrate în structura de suprafață atunci pentru menținerea echilibrului familial se dezvoltă niște circuite repetitive cu tipare de comportament compulsiv sau dominator(Mrazek,Bentovim,1981). Deși astfel de circuite sunt menite să evite disfuncțiile, de fapt,ele le reeditează într-o altă formă. Familia incestuoasă este considerată ca neîndeplinind nevoile de îngrijire, căldură și sexualitate ale membrilor familiei, într-un mod adecvat gradului lor de maturitate. În locul acestor atitudini pot apare fenomene de posesiune, agresivitate, relații sexuale denaturate,asamblate toate într-o atmosferă de secret. Ele vor conduce, atât din partea adulților implicați, cât și a victimelor, la sentimente de remușcare și de autoînvinovățire(Mrazek, Bentovim,1981 ).
Teoria transmiterii multigeneraționale a abuzului
Teoria transmiterii multigeneraționale a abuzului este foarte răspândită și are la bază concepția prin care problemele psio-sociale se consideră a fi transmise din generație în generație. Cercetările în cazurile de abuz împotriva copiilor au scos în evidență faptul că părinții abuzivi proveneau din familii cu grad crescut de violență, respectiv au fost ei înșiși abuzați în copilărie. S-a constatat că pe măsură ce domeniul de definire a relelor tratamente este mai cuprinzător, transmiterea intergenerațională este mai mare. Fără cercetări amănunțite este greu de demonstrat dacă aceste experiențe traumatice din copilărie sunt specifice adulților care comit abuzuri sau îi caracterizează pe majoritatea adulților ce devin părinți. În acest sens,M.Roth-Szamoskozi(1999) îl citează pe Rutter(1989) care considera că atitudinile și comportamentelor parentale sunt complexe și nici transmiterea lor nu poate fi privită unidimensional.
Nu stilul parental este cel care se transmite genetic,afirma Rutter ci,spre exemplu, predispoziția către unele tulburări psihice.Intergenerațional se transmit, de asemenea, dar pe căi sociale și nu genetice, condițiile defavorizate de locuință, de venit,care acționează ca factori de stres social. Susținătorii acestei concepții scot în evidență transmiterea familială a anumitor modele culturale de creștere a copiilor, modele în care autoritatea parentală,agresivitatea verbală sau fizică, ignorarea sentimentelor copilului
(sau opusul acesteia) sunt caracteristice. Un studiu de tip retrospectiv privind repetarea ciclului familial al abuzului a fost condus de Quinton și Rutter.
Teoria perspectivei privind abuzul
Prin intervențiile sale în plan social și teoretic teoria feministă a reușit să facă vizibile,la nivel de comunitate internațională, diferite forme de violență comise în spațiul public și cel familial. Cercetătorii care analizează fenomenul maltratării copilului și în special abuzul sexual atrag atenția asupra importanței înțelegerii complexe a experiențelor traumatice trăite de copii, deoarece ceea ce se întâmplă sub eticheta abuzului nu are semnificație doar prin conținutul faptei, ci prin trăirile copiilor abuzați și urmările lor(C.Parton, apud Roth,1999).
Inegalitatea de putere dintre cel care comite abuzul și victima face inutilă întrebarea privind vina copilului în comiterea abuzului și amplifică experiența copilului de a i se fi înșelat încrederea din partea unei persoane care ar fi trebuit să-l ocrotească. Concepția feministă analizează implicarea diferită a celor două sexe în abuz în general, dar mai ales în abuzul sexual. Această teorie prezintă materializarea atitudinii pe care feminismul o are împotriva libertinismului în privința sexualității.
Dacă libertinismul considera sexualitatea copiilor ca fiind un dat natural și nu condamna relația sexuală dintre un adult și un copil, concepția feministă respinge orice formă a relației sexuale dintre un adult și un copil, chiar și în cazul în care se invocă consimțământul copilului la astfel de relație. Feminismul consideră că este extrem de dificil pentru un copil să refuze, să se opună sau să reziste solicitărilor venite din partea unui adult, mai ales dacă acesta are un statut respectat în familie. Așa-zisul consimțământ este adesea obținut de la copii prin forță, adultul profitând de lipsa de putere prin amenințări și alte tipuri de manipulări. Concepția feministă se opune libertinismului de natură sexuală și în ceea ce privește efectele abuzului sexual asupra copilului. Libertinismul neagă efectele de lungă durată a unei relații sexuale cu un copil, iar concepția feministă subliniază efectul dramatic prelungit asupra victimei, al incestului și al pedofiliei.(Miller,1984)
De asemenea, feminismul se opune și modelului care explică incestul prin disfuncțiile vieții familiale. Feminismul nu este împotriva terapiei familiale, dar consideră că trebuie să se analizeze responsabilitatea adultului în comiterea abuzului. Se subliniază foarte clar ideea responsabilității persoanei adulte care comite abuzul sexual, responsabilitate care nu se poate transmite nimănui altcuiva,nici chiar persoanei care, printr-o atitudine nepăsătoare sau distantă nu reușește să apere copilul.
În legătură cu modalitatea psihanalitică de abordare a incestului, punctul de vedere feminist refuză înțelegerea abuzului sexual ca fiind o activitate instinctivă necontrolabilă conștient. Reminiscențe ale complexului Oedip, frică de castrare, furia inconștientă față de propria mamă traumele copilăriei nu justifică manifestările de comportament sexual abuziv.
Contribuția feminismului la practica muncii sociale este un mare câștig,deoarece se recomandă tragerea la răspundere în fața legii a persoanelor vinovate de abuzuri. Responsabilitatea abuzului revenind celui care a comis fapta și nu victimei, în intervenția feministă idealul este îndepărtarea din familie celui care abuzează copilul. Se recomandă ca victima să nu fie blamată și nici pedepsită prin îndepărtarea ei din familie. Totuși, dacă legile și practicile sociale nu permit îndepărtarea suficient de rapidă a abuzatorului din familie, un principiu de bază al practicii constă în asigurarea securității victimei și împiedicarea comiterii în continuare a abuzului.
Teoria atașamentului
O caracteristică importantă a relațiilor de familie o prezintă formarea legăturilor de atașament. Pornind de la teoria psihanalitică privind importanța traumelor din copilărie pentru viața adultă și de la datele privind comportamentul puilor de animale după naștere, Bowlby a descris nevoia imperioasă pentru sugar și copilul mic a existenței unei persoane stabile care să-i ofere dragoste și îngrijire. Teoria atașamentului este considerată a fi o modificare a modului de înțelegere a naturii umane și concepția psihanalitică, conform căreia experiențele din copilăria timpurie sunt de maximă importanță pentru dezvoltarea ulterioară a personalității. Datele experimentale au demonstrat modificările severe ale primatelor adulte care au fost separate imediat după naștere de mama lor.
Din cercetările pe animale rezultă că, prin comportamentul sau, puiul are un rol de inițiator în vederea formării legăturii de atașament, el fiind cel care caută o relație care să-l protejeze. De asemenea, nou-născuții de numai câteva zile prezintă o serie de comportamente prin își demonstrează competentele în construirea de relații cu mamele lor: preferă să privească fața propriilor mame decât fața altor persoane, recunosc vocea mamei lor dintre alte voci, disting gustul laptelui propriei mame de laptele altei mame.
Datele clinice privind comportamentul uman mamă-copil arată că este posibil să prezinte o relație de atașament față de părinte, chiar dacă acesta nu răspunde copilului. M.Roth-Szamoskozi,1999,îi citează pe Erickson și Pianta care, pe baza teoriei atașamentului analizează modul în care copiii, pe baza experiențelor lor din prima copilărie, își creează așteptări în legătură cu propriul comportament și cu a celor din jur.
În acest cadru, comportamentul dificil, nestăpânit al unui copil maltratat poate fi explicat ca reprezentând așteptările negative proprii și ale celorlalți. Din experiențele trăite acești copii au învățat că ei pot fi cu ușurință maltratați și nu merită să li se acorde îngrijire. Le lipsesc experiențele pozitive, cele care le spun că au dreptul și că merită să fie bine tratați. Dacă însă copilul are posibilitatea de a forma o relație pozitivă de atașament, chiar dacă durează doar un timp limitat, poate reduce, parțial, efectele traumei, ajutând copilul să-și păstreze echilibrul psihic.
Teoria socio-biologică
Până nu demult agresivitatea umană nu era văzută ca fiind un instinct declanșat în mod automat de anumite condiții ale mediului ambiant, ca de exemplu suprapopularea unui teritoriu. Astăzi este clar că agresivitatea este un comportament mult mai complex și nu aparține doar unui număr restrâns de indivizi, ci este un comportament uman inalienabil. Datorită acestei concepții s-a putut înțelege că strategia comportamentului agresiv a apărut în evoluția speciilor fiindcă a sporit șansele de adaptare a unor indivizi care nu răzbeau doar cu strategii pașnice, cooperante. Tocmai această latură adaptiv evolutivă a agresivității umane face ca ea să fie atât de dificil de controlat în mod conștient. Cercetările asupra comportamentului sugarilor arată că, în primele luni ale dezvoltării,condițiile mediului social și ale educației nu influențează în mod semnificativ potențialitățile și înclinațiile copiilor, variația interculturală fiind și ea redusă.Sunt foarte interesante cercetările care demonstrează că, în scopul intrării într-o relație de comunicare, deja la vârsta de sugar se constată manifestarea comportamentului de a oferi daruri altor copii sau adulți(Bereckei,1997 apud M.Roth-Szamoskozi,1999).
Astfel de comportamente care servesc intrării într-o relație sunt manifestări precoce ale unor dispoziții înnăscute, a căror funcție ulterioară este formarea și consolidarea unor relații stabile de atașament. Acest comportament a fost înregistrat în studii interculturale desfășurate la diferite populații. Se pare că există o biogramă umană unitară care derivă dintr-o moștenire evolutivă comună.
Un domeniu important studiat de socio-biologie este comportamentul reproductiv și de îngrijire a urmașilor. Comportamentul de îngrijire este rezultanta selecției acelor strategii care asigură o cât mai mare reprezentare în cadrul unei populații a urmașilor unui individ,ca urmare a unei rate cât mai mare de supraviețuire. Oamenii nu aplică însă pasiv anumite strategii reproductive, ci sunt capabili să ia decizii în mod flexibil, în funcție de condițiile de mediu. Se poate întâmpla ca în anumite condiții îngrijirea urmașilor să nu fie cea mai bună strategie de supraviețuire.
În privința explicației asupra abuzului asupra copiilor, reprezentanții biologiei sociale au în vedere comportamentul de maltratare a copiilor spre indivizii cu valoare reproductivă mai scăzută-copii handicapați, bolnavi, prematuri sunt mai expuși relelor tratamente. De asemenea, se arată că riscul de maltratare a copiilor este crescut mai ales în trei tipuri de familii din societățile moderne:
în cele cu cel puțin un părinte vitreg;
în cele cu situația socio-economică atât de precară încât familia se află în pragul destrămării;
în cele în care copiii prezintă un handicap fizic sau psihic.
În familiile cu părinți vitregi s-a constatat creșterea de 40 de ori de rele tratamente împotriva minorilor. În familiile foarte sărace, cu numeroși copii, resursele părinților pot acoperi nevoile doar a câtorva dintre copii, de aceea numărul celor abandonați este mare în aceste familii. Lipsa legăturilor stabile de atașament între părinți și copii, legături care nu au putut să se întipărească și să se consolideze, sau au fost tulburate ulterior în cazul tipurilor de familii menționate, constituie factorul principal care a dus la abuz. Prin această explicație cele două concepții, cea socio-biologică și cea a atașamentului, se completează reciproc.
Teoria sociologică
Teoria sociologică scoate în evidență importanța factorilor sociali pentru producerea relelor tratamente, primordialitatea acestor factori și gradul lor sporit de generalitate față de factorii explicativi individuali. Factorul de natură socială cel mai des invocat în literatura de specialitate, care influențează atitudinile parentale violente împotriva copilului, ca și relele tratamente și violența împotriva copilului din instituții și comunități, este sărăcia. Se arată că familiile sărace prezintă un risc crescut împotriva copilului, datorită altor factori de stres care asociază cu sărăcia:nivelul scăzut de școlarizare al părinților, șomajul, venitul insuficient, capacitatea scăzută de a solicita ajutor, dificultăți de comunicare între soți etc.Se argumentează împotriva acordată sărăciei ca factor declanșator al abuzului, considerând-o factor major de insecuritate, frustrare și stres, la care părinții mai săraci pot să facă față în mai mică măsură decât cei cu mai multe resurse materiale, care au și mai multe posibilități de a recurge la ajutorul serviciilor specializate.
Din ce în ce mai mulți cercetători ai fenomenului maltratării includ factorii legați de situația economică printre determinanții comportamentului parental. M. Roth-Szamoskozi îi citează pe Aber, Hill, Aldgate și Thoburn care considera că nivelul socio-economic (scăzut sau ridicat) și calitatea suportului social al familiei sunt factori care influențează nu numai declanșarea relelor tratamente dar și consecințele abuzului asupra dezvoltării copilului, precum și posibilitățile de intervenție în aceste cazuri.
Alături de nivelul socio-economic scăzut –și nu independent de acesta- se constată adesea ponderea crescută a relelor tratamente în familii cu mulți copii. Pe lângă starea materială și numărul de membri , un alt factor social relevant pentru expunerea copiilor la riscul abuzului este gradul de izolare socială a familiei, respectiv măsura în care familia poate mobiliza un suport social adecvat în favoarea ei, în cazul în care singură nu face față presiunilor sociale. De aici decurge ideea că riscul de rele tratamente crește în familiile nucleare față de cele tradiționale, în care conviețuiesc simultan mai multe generații.
Un alt factor social important este apartenența la un grup minoritar. Mecanismul de acțiune al acestui factor ține,de asemenea, de stresul social mai ridicat pe care trebuie să-l confrunte individul aparținând unui grup minoritar. Indicatorii dintr-un asemenea grup etnic, religios etc. nu acționează separat, ci sunt corelați cu ceilalți factori de natură comunitară, ca: rata delicvenței, condițiile de locuit, gradul de școlarizare, accesul la serviciile sociale etc.
Recunoașterea determinărilor culturale, înțelegerea factorilor de specificitate comunitară, nu înseamnă însă că rata relelor tratamente împotriva copiilor este neapărat mai crescută în toate acele grupuri care se deosebesc de majoritate prin anumite criterii etnice, culturale sau sociale.
Capitolul II
Abuzul fizic ca formă a violenței în familie
II.1. Abuzul fizic
Pentru profesionistii implicati în acordarea unor diverse forme de asistenta copiilor (medici, surori medicale, educatori, asistenti sociali, psihologi) nivelul de sanatate fizica al unui copil constituie principalul criteriu de apreciere a îngrijirii acordate copilului de catre persoanele care au aceasta îndatorire. Sanatatea fizica este un standard central al calitatii vietii copilului. Criteriul grijii fata de sanatatea copilului si al cautarii surselor de vatamare fizica este central în protectia copilului.
Copilul este o fiinta vulnerabila; vatamat, el prezinta adesea semne fizice cu diverse grade de gravitate: hematoame, echimoze, fracturi, arsuri, leziuni interne, plagi, dilacerari. Nu toate leziunile fizice sunt însa accidentale. Agresarea copilului în mod deliberat de catre adultul în grija caruia se afla el, provocarea de leziuni sau otravirea lui, este definita ca abuz fizic. Acest fel de abuz este însotit de trauma psihice imediate sau ulterioare care trebuie luate si ele în considerare în cazul aprecierii gravitatii actului violent. Pecora et al. (1992) dau o definitie care merge în acelasi sens si anume: abuzul fizic este vatamarea produsa neaccidental de persoana în grija careia se afla un copil la un moment dat. În privinta acestui tip de definitie se pune întrebarea daca nu ar trebui incluse aici si acele forme de violenta care nu au provocat vatamari la comitere, dar care includ, prin repetare, probabilitatea crescuta a vatamarilor (de ex., cazul în care parintele arunca spre copil cu diverse obiecte – de pilda cu scaunul – si ar putea foarte usor sa-l raneasca). Ideea extinderii definitiei este argumentata de faptul ca trauma psihica nu se produce doar ca rezultanta a durerii fizice, ci si ca urmare a amenintarii cu violenta si a trairii iminentei acesteia. Dar judecarea comportamentelor în functie de majoritatea legilor existente se face în mai mica masura pe seama intentiilor oamenilor si în mai mare masura pe seama actelor comise efectiv si a consecintelor acestora. În consecinta, profesionistii au nevoie de criterii de diferentiere între diversele tipuri de abuzuri, criterii pe care le construiesc pornind de la nivelul de suferinta produsa copilului (Hardiker, 1996).
Gradul abuzului difera în functie de vatamarea produsa copilului. Forme grave, periculoase pentru sanatatea copiilor apar uneori printre modalitatile "educative" aplicate copiilor de catre un parinte, care-si exercita dreptul de a pedepsi copilul. E greu de decis unde începe abuzul grav. Aceasta mai ales când este vorba de o pedeapsa administrata copilului. Oricât de toleranti am fi cu privire la dreptul parintilor de a-si educa copiii si de a-si alege metodele educative, abuzul începe atunci când sanatatea psihica sau fizica a copilului este pusa în pericol. Pornind de la aceasta, consideram ca studiul fenomenului de abuz si neglijare poate porni de la relevarea prevalentei unor fenomene potential cauzatoare de abuzuri, incluse în comportamentele punitive ale parintilor.
Pedepsele fizice sunt metode educative folosite pentru a cauza minorului durere: batai cu mâna sau cu orice obiect, aplicate pe oricare parte a corpului, asezarea copilului în genunchi, legarea, scuturarea, lovirea lui de perete sau de vreun obiect, tragerea de urechi sau de par, eventual chiar actiuni periculoase ca arderea sau otravirea lui.
Pedepsele minore aplicate în mod obisnuit nu dauneaza sanatatii si integritatii corporale a
copilului. Nici ele nu sunt însa total lipsite de pericol pentru sanatatea sa mentala. Folosite în mod
repetat, impropriu sau în neconcordanta cu faptele comise, ele pot sa conduca la traume psihice, deorece transmit copilului mesajul violentei fizice. Ele pot fi considerate abuzive si în cazurile când, fara sa fie iesite din comun, sunt aplicate foarte des copiilor, dar si atunci când pedepsele nu corespund greselilor comise de copil sau când ele sunt menite sa aduca satisfactii adultului nu sa corecteze comportamentul copilului.
Abuzive sunt considerate în primul rând pedepsele din categoria celor grave, pe care le definim ca cele care comporta un risc substantial pentru sanatatea si integritatea corporala a minorului, chiar la o singura aplicare (arsuri cauzate copilului, înfometarea acestuia, folosirea unor instrumente periculoase – a unui furtun sau cablu, a unui cutit etc – folosirea curentului electric si altele provocatoare de urme adânci si rani.
Categoriile de copii care se pot diferentia dupa gravitatea efectelor abuzului sunt:
copiii supusi abuzului fizic minor (suprafete de piele înrosite, leziuni usoare)
copiii supusi abuzului fizic major (cap spart, mâini, coaste rupte, arsuri etc.)
categoria copiilor cu risc, care – date fiind cele spuse mai înainte referitor la riscul neconfirmat al vatamarilor – se mai adauga la aceste doua categorii de abuz.
Aceasta se refera la o populatie de copii necunoscuta precis ca numar sau ca pondere, în privinta carora avem cunostinta despre comportamente si situatii care indica posibilitatea unor rele tratamente care ar fi suportate de catre minor (diferite tipuri de neglijare sau de abuz), dar nu avem certitudinea comiterii lor în prezent. Studiile care se ocupa de prevalenta fenomenului de abuz în populatie pot da indicii estimative privind ponderea acestor copii (vezi Rotaru et. al., 1996 ).
categoria minorilor exploatati prin munca face parte din aceasta însirare deoarece se refera la includerea copilului în activitati care depasesc capacitatile rezistentei sale fizice. Totodata ele pot afecta echilibrul psihic al copilului, daca sunt contrare preocuparilor specifice vârstei sale, sunt înjositoare (cersitul, de exemplu) si împiedica realizarea sa scolara sau profesionala.
Un raport al Institutului National de Cercetare Stiintifica în domeniul muncii si Protectiei Sociale (dupa Popa, 28.03.1998), prezinta date dupa care 5,66% dintr-un lot de familii intervievate au declarat ca îsi trimit unul sau mai multi copii sub 15 ani la munca, iar 2,83% au evitat sa raspunda (fara sa nege însa). Dintre muncile prestate de copii se indica un procent de 23,2% de copii care cersesc, 21,6% încarca, descarca sau cara marfa, 10,8% spala masini, 8,6% sunt vânzatori ambulanti, mai ales de ziare, iar altii strâng gunoaie, fac curatenie, muncesc în agricultura sau zootehnie. Dintre copiii care muncesc, 53,1% au declarat ca muncesc în timpul anului scolar, 26,6% chiar în timpul programului de studii, 10,7% afirma ca munca nu i-a silit sa abandoneze scoala, dar sunt mult mai obositi, iar 14,4% recunosc ca munca i-a împiedicat sa urmeze scoala.
Una dintre constatările semnificative ale studiului efectuat de Agenția Națională Pentru Protecția Copilului și Adopție (actuala Agenție Națională Pentru Protecția Drepturilor Copilului), rezultată pe baza chestionării a 1.556 de copiii , vizează pedeapsa fizică aplicată de către părinți.
5. 84% dintre copiii incluși în eșantion au declarat că părinții îi pedepsesc fizic prin bătăi aplicate cu mâna (vezi tabelul 2). Unul din 5 copii au declarat că este bătut cu diverse obiecte pentru o anumită greșeală (cu cureaua – 24%; bățul -29,3%; lingura de lemn – circa 11% etc.) sau atunci când părintele este supărat (7,5%). Aproximativ 16% dintre copii au declarat că le este frică să se mai ducă acasă din cauza bătăii, iar 10% au resimțit abuzul fizic ca fiind sever, prin bătăi grave care le-au lăsat urme. De menționat faptul că 33,1% dintre copii au considerat că nu merită pedeapsa primită, comparativ cu 22,7% care au apreciat că au meritat această pedeapsă.
Tabelul nr. 2 – Pedeapsa fizică aplicată copilului de către părinți (Sursa: Copilul abuzat și neglijat în România. Studiu național 2000, Agenția Națională Pentru Protecția Copilului și Adopție, Banca Mondială, Organizația Mondială a Sănătății, București, 2002, p. 45-46)
II.2. Bataia ca abuz fizic
Bătaia părintească nu este o formă de disciplinare a copilului. Bătaia este o formă de violență împotriva copilului. Dacă un adult lovește un alt adult, tratăm gestul ca pe un abuz, ca pe o agresiune. Dacă un părinte lovește în copilul său, se consideră, de cele mai multe ori, că are loc un proces „educativ”. În ambele cazuri, însă, avem aceeași acțiune – de a lovi – care provoacă același rezultat: durere sau traumă fizică și suferință psihică intensă.
De ce există, totuși, această diferență de interpretare între o lovitură aplicată de un adult altui adult și o lovitură dată de un adult unui copil? De ce în cazul agresării copilului opinia publică este indulgentă și nu condamnă părintele abuziv? Deoarece în societatea noastră bătaia copilului este mult prea ușor acceptată, fiind considerată, greșit, o metodă de disciplinare a copilului.
Un copil care este bătut acasă este un copil abuzat, indiferent de faptul dacă părintele declară că a încercat să corecteze un comportament negativ al copilului sau că însuși copilul a provocat bătaia. „Nu m-a ascultat”, „nu s-a purtat frumos”, „n-a făcut ce trebuia” – sunt motive care nu pot îndreptăți un abuz. Disciplinarea copilului nu poate avea loc prin mijloace ce presupun suferință fizică și psihică.
Violența în cifre:
61,2% din părinți strigă la propriii copii
52,4% îi amenință cu bătaia sau alte pedepse fizice
39,6% își bat copiii
86,2% din părinți spun că prin bătaie îl fac pe copil să-i asculte și să-i respecte
13,4% își bat copiii pentru că au fost și ei, la rândul lor, pălmuiți de părinții lor
11,9% din părinți spun că își bat copiii pentru că îi iubesc și le vor binele
Fenomenul de abuz asupra copilului este considerat un fenomen multidimensional fiind prezent în toate societățile și la toate nivele acestora și rezultând din interacțiunea mai multor elemente: particularități ale copiilor și părinților, relațiile care se stabilesc în cadrul intrafamilial, contextul cultural, comunitar și societal.
Când este vorba despre propriul copil, orice adult crede că-și poate exercita liber dreptul de
a-l pedepsi pe copil. Pedeapsa fizică este folosită pentru a provoca durerea. Pedeapsa minoră, cea
care nu periclitează fizic copilul, prin repetare sau folosită impropriu, în concordanță cu faptele
comise, poate conduce la traume psihice și variază de la o lovitură cu palma până la utilizarea
unor obiecte dure, rănirea, legarea, provocarea unor arsuri, tragerea de păr și chiar otrăvirea.
Vătămarea copilului se poate produce prin modalități diferite, având urmări grave pentru
copil. În funcție de gravitatea faptei este determinat și gradul de abuz. Forme grave, periculoase
pentru sănătatea copilului apar uneori printre modalitățile „ educative” aplicate copilului de către
un părinte, care își exercită dreptul de a pedepsi copilul. E foarte greu de determinat când apare
abuzul, dar e clar că dacă este pusă în pericol sănătate psihică și fizică a copilului e vorba de un abuz. Părintele își atribuie drepturi depline asupra modului în care își crește și își educă copilul.
La noi în țară, din punct de vedere cultural sunt tolerate diferite forme de violență.
„În cultura tradițională românească a-ți bate copilul semnifică a face om din el și un percept educațional te învață să nu ascunzi bâta de copil. Se știe că unde dă mama crește, iar bătaia e ruptă din rai. Dacă mentalitatea îți recomandă aceste practici, propria ta experiență de copil ți le confirmă, și nu există nici o școală pentru cea mai dificilă și importantă meserie, aceea de părinte, părintele va apela la bătaie și pedepse fizice fără a se întreba prea mult asupra consecințelor și a căuta alternative.”
Există numeroase cauze ale aplicării pedepsei fizice la copii:
Moștenirea acestei forme de disciplină de la părinți. Cei care nu sunt în stare să-și
reamintească trecutul, ajung să-l repete.
Imaturitatea afectivă a părinților. Bătaia presupune o comoditate a părinților. Îi trebuie
mai mult timp și efort pentru a căuta și găsi o formă alternativă de educație decât să
lovească copilul.
Nevoia excesivă de control apare sporadic la acei părinți care nu s-au realizat pe plan
educațional, material, profesional, și care simt nevoia de a exercita în mod abuziv
autoritatea asupra singurului aspect pe care îl pot controla: comportamentul copilului.
Frustrarea. Această cauză derivă din cea anterioară și apare la părinți care deprimați de
eșecurile lor au nevoie de o” persoană slabă” asupra căreia să-și reverse frustrarea.
Copilul este cea mai probabilă victimă. Adultul este cel care face regulile și care în mod
obligatoriu are dreptate. Dacă copilul nu îndeplinește așteptările, adultul recurge la
pedeapsa fizică.
Argumente împotriva folosirii pedepsei fizice:
limitele între pedeapsa fizică și abuz pot fi adesea ambigue – orice părinte care apelează
la pedeapsa fizică poate în anumite condiții să evolueze spre abuz;
pedeapsa fizică face parte din categoria „ întăriri negative”;
recurgerea frecventă la pedeapsa fizică implică precocitatea capacității și autorității
parentale. În cazul în care copilul răspunde doar la pedeapsa fizică, putem aprecia că
autoritatea părinților și-a pierdut puterea;
pedeapsa fizică are ca rezultat formarea la copil a unei mentalități de învins și nu de
învingător.
Cel mai puternic mesaj transmis neintenționat copilului prin folosirea pedepsei corporale
este acela că violența este un comportament acceptabil, că este în regulă ca o persoană puternică
să folosească forța pentru a corecta pe cel mai slab. Aceasta ajută la perpetuarea unui ciclu al
violenței în familie și societate.
Unde se termină disciplinarea și începe abuzul? Există o serie de caracteristici care fac deosebirea dintre disciplinare și abuz. Disciplinarea are drept rezultat conștientizarea de către copil a greșelii sale; copilul este ajutat să devină responsabil de acțiunile sale. Acțiunile de disciplinare nu
trezesc în copil spaimă, suferință, ură sau sentimentul că nu este iubit.
In lucrările de specialitate exista diverse taxonomii ale abuzului fizic. Unele fac diferența intre rănirile dovedite si suspiciunea legată de asemenea răniri. Altele fac diferența dintre abuzul activ si cel pasiv,însa acest lucru este extrem de dificil de evaluat,gradul de intenție fiind adesea neclar chiar părinților. O alta categorie face diferența între abuzul fizic si pedepsele fizice disciplinare,accentuandu-se faptul ca scopurile sunt diferite. Disciplinarea are ca scop educarea copilului,indiferent de faptul ca suntem sau nu de acord cu forma folosita. La polul opus abuzul asupra copilului arata răbufnirile tensiunilor interioare ale părinților (H.Eysenk si M.Eysenk,1998). Exista însă țări în care și disciplinarea fizică este interzisă prin lege. Spre exemplu, potrivit legii”norvegiene”,nu este permisă expunerea la violență sau comportarea față de acesta în orice alt mod prin care sănătatea lui fizica si emoțională ar putea fi periclitate”(Legea copilului -1981,paragraful 30).
II.3 Abuzul sexual
Copiii sunt dependenți de cei care îi îngrijesc pentru satisfacerea nevoilor fizice si emoționale. Din această cauză, cei care pot săvârși abuzul sexual sunt părinții, bunicii, alte rude apropiate, prietenul părintelui, profesorul, vecinul sau persoana care îngrijește copilul. (Mitrofan,1992)
Abuzul sexual, săvârșit de cei care au sub supraveghere copilul, cuprinde un larg spectru de activităti, de la urmărirea împreuna cu copilul a filmelor sau a revistelor pornografice,până la privirea adultului in timpul masturbării sau practicarea unor jocuri cu tentă sexuală, ca pipăirea si apoi masturbarea sau intromisiunea orala, genitala sau anala. Din numeroasele cazuri prezentate de presa sau de canale de televiziune, putem concluziona ca minorii pot fi abuzați începând cu vârste foarte mici si sunt adesea seduși printr-un joc sexual abuziv. Cel ce abuzează stabilește astfel cu minorul relații pozitive, foarte rar pedofilul fiind violent. De multe ori copilul nu are posibilitatea sa înteleagă ce se petrece dar în momentul in care i se spune ca”jocul este secret” simte ca ceva nu este in regula.
Rolul copilului poate sa fie activ sau pasiv. In fiecare caz însă ,abuzul este traumatizant din punct de vedere emoțional pentru ca tăcerea copilului este adesea asigurată prin corupere iar copilul se simte vinovat si responsabil. Un aspect traumatizant al abuzului sexual pentru copil este tocmai acest secret pe care trebuie să-l țina si sentimentul complicității care îl domina (K.Killen,1998).
Vârsta copilului abuzat, nevoia atașamentului pe care o resimte sunt factori care îi afectează capacitatea de a face față experienței traumatice. El va corela trauma trăita cu slăbiciunea sau lipsa de putere pe care o resimte. Caracterul secret al abuzului sexual precum si vulnerabilitatea pe care o simte îl obliga pe copil la tăcere si permite repetarea abuzului timp de mai mulți ani. Pe măsura ce timpul trece, copilul se simte tot mai vinovat si încearcă sa ascundă tot mai mult faptele(David M.Cooper, David Ball,1993).Copiii abuzați sexual se manifesta diferit dar există si reacții specifice,dintre care:
comportamentul sexualizat timpuriu;
izolarea de copiii de aceeași vârsta;
refuzul de a merge la medic sau de a se dezbrăca in fata altor persoane;
rezultate școlare slabe datorate imposibilității de concentrare;
dereglări serioase ale somnului,fobii si coșmaruri cu conținut sexual;
crize isterice cu țipete,tremurături,leșin sau chiar o forma de pseudoepilepsie;
dereglări ale poftei de mâncare.
Comportamentul auto-distructiv apare la vârsta adolescentei când sinuciderea sau abuzul de droguri sunt evaluate ca fiind cele mai bune modalitatea de a ieși din situația traumatica provocata de abuzul sexual. Atunci când un copil prezintă mai multe astfel de simptome ar trebui sa ridice un semn de întrebare,in sensul ca abuzul sexual ar fi o explicație posibila.
În analiza și aprecierea cazulului copilului abuzat, cât și a devianței sale structurale se caracterizează următorii factori:
a) Vârsta copilului în momentul abuzului – pe de o parte, cu cât copilul este mai mic,cu atât efectele fizice si psihice ale abuzului pot fi mai dramatice,iar pe de alta parte un copil mai mic este socotit mai incapabil de a se apăra si lipsit de capacitatea de a consimți la relații sexuale.
b) Gradul de apropiere în relația agresorului cu victima-incestul are in acest sens cele mai dramatice consecințe pe termen lung;de asemenea,apropierea dintre victima si agresor poate îngreuna si intarsia mult dezvăluirea abuzului sexual
c) Durata abuzului – situațiile abuzive care se întind pe durata lunga de timp sunt mult mai traumatice decât o singura astfel de situație.
d) Numărul persoanelor care au abuzat copilul, tipul abuzului și măsura în care agresorul a recurs la forță – sunt alți factori de care depinde gravitatea suferinței copilului. Numărul mare de persoane implicate in abuz, însoțirea relațiilor sexuale de acte de tip sadic, supunerea copilului prin forța măresc senzația de neajutorare a copilului.(M.Roth-Szamoskozi,1999).
In majoritatea copleșitoare a cazurilor, victima este nevoită să se confrunte cu o serie de manifestări de „criza”care se pot prelungi un an sau chiar mai mult. Pentru aceasta situație de criză, medicii și psihologii folosesc denumirea de „sindrom al traumei” (viol incest,perversiuni sexuale etc.),constând în reacții fizice și psihice puternice. Sentimentele de furie, teamă și anxietate, tensiunea nervoasă și lipsa de odihnă, plânsetele și țipetele sunt formele cele mai expresive pe care le ia „sindromul traumei de viol”. La toate acestea se adaugă suferințele fizice provocate de agresor, dezgustul față de propriul corp și prejudiciile aduse de autorități care supun victima unui proces de victimizare secundar. La adolescență,brutalitatea și maltratarea,violul și depravarea afectivă pot împinge victima spre prostituție.
II.4. Comportamentul abuziv al părinților
Există o mare dificultate în a diferenția clar tipurile de maltratare. Un copil poate fi expus la diferite grade și tipuri variate de abuz. Chiar dacă unul dintre acestea este mai important, nu aste suficient pentru a face clar diferența între diferite tipuri de părinți care își expun copiii abuzului. Comportamentul abuziv al părinților se datorează în mare parte prezenței unor factori de stres în copilăria acestora, precum și unor trăsături de personalitatea lor.
II.4.1. Factori de stres din copilăria părinților
Cei mai mulți dintre părinți care își maltratează copiii au fost ei înșiși, la rândul lor, supuși unui tratament similar de către proprii lor părinți sau au fost în cea mai mare măsură neglijați emoțional de către aceștia. În trecutul unor asemenea părinți adesea lipsesc dragostea, protecția și sunt prezente, în schimb, respingerea și indiferența. Pentru ei nu au existat prea multe prilejuri oferite în vederea identificării cu anumite modele. Practic , din punct de vedere emoțional, părinții nu au existat.(Gelles,1983)
Alți cercetători au ajuns la concluzia că în ceea ce privesc condițiile fiziologice acestea nu sunt foarte diferite la părinții abuzivi comparativ cu ceilalți părinți. Acest lucru arată că abuzul este expresie a diferitelor circumstanțe. Chiar dacă mulți dintre factorii care țin de circumstanțele psihologice nu sunt foarte diferiți de ceea ce s-ar putea găsi în alte relații încercate dintre părinte și copil, puterea, combinarea și acumularea de variabile precum și interacțiunea dintre ele, vor fi decisive.
Creșterea și educarea copiilor și ce înseamnă „bun” pentru copil se schimbă în viziunea părinților de la o cultură la alta, de la o perioadă la alta.A fi părinte bun presupune că nevoile de bază să fie satisfăcute de timpuriu în viața copilului. Aceasta înseamnă nevoia de dragoste, grija, securitate și continuitate, dar nu conduce la o creștere relativ stabilă a atașamentului, a posibilităților de identificare, de structurare a propriei vieți. Pentru aceasta este nevoie de o societate care să-și poată defini limitele, să-și rezolve singură problemele de zi cu zi, fără a duce implicit la stări de anxietate și vină la copil. Când aceste nevoi nu sunt satisfăcute suficient sau sunt satisfăcute în mod sporadic, dezvoltarea personalității va stagna și va deveni distorsionată.
Cu cât aceste neajunsuri se instalează mai devreme, cu atât mai adânc este răul provocat personalității copilului. În aceste cazuri, părinții simt o neîncredere atât în ei înșiși cât și în cei din jur. Mulți dintre ei se simt paralizați atât în sentimentele lot cât și în acțiuni, iar alții sunt dominați de anumite impulsuri. În aceste cazuri părinții înșiși nu au primit o îngrijire afectuoasă care este o condiție esențială pentru a putea oferi dragoste și căldură copilului.(Abraham și Cârțână,2003)
Kari Kllen(1998), îi citează pe Stelle și Pollok (1968) care au investigat modelul a trei ganerații în care s-a produs abuzul fizic și au descoperit lucruri similare. O mare atenție a fost acordată părinților care nu-și împărtășeau sentimente ca grija, dragostea sau simpatia. Chiar părinții lor fuseseră exagerat de critici și severi și așteptau ca și copiii lor să poată îndeplini sarcini pe care nici ei nu le înțelegeau. Astfel, ei au transferat sarcini propriilor lor copii, care au devenit nesiguri și neîncrezători în cei din jur. Mulți părinți care fuseseră expuși abuzului fizic și care au repetat acel mod de creștere sunt foarte înspăimântați în ceea ce privește pedeapsa.
Cu toate acestea nu trebuie să tragem concluzia că toți părinții care au fost expuși abuzului își vor expune copiii aceluiași lucru. Abuzul fizic corespunde, de asemenea, multor tipuri de acțiuni și poate fi o expresie a unor atitudini direrite ale părinților. În unele cazuri, abuzul fizic poate fi o reacție a crizei într-o astfel de relație copil-părinte. La alți părinți, abuzul fizic poate merge paralel cu o relație ostilă de respingere față de copil, respectiv abuzul psihologic.
Cu cât au existat mai mulți factori de stres în copilăria părinților, cu atât este mai mare riscul de a-și abuza copiii. Descoperirile lui Gabinet (1978-1983) concluzionează că abilitatea parentală poate fi prezisă mai mult din trecutul părinților decât utilizând test de paternitate. La polul opus se situează părinții care au avut posibilitatea de a-și construi un atașament securizant cu proprii lor părinți sau cu alte persoane și care au trăit sentimentul că sunt doriți și acceptați. Atașamentul slab, lipsa experienței de a fi acceptat în timpul copilăriei și necesitatea de a-și inhiba experiențele traumatice, dau o prognoză slabă pentru rolul parental.
În același timp, crizele constituie o altă categorie de factori care influențează exercitarea rolului de părinte. Spre exemplu, părinții care au fost expuși abuzului sexual în afara familiei și care nu au primit nici un ajutor. Aceștia nu vor fi capabili să discute despre propria lor copilărie, nu o vor descrie ca fiind una fericită și nu vor intra în detalii cu ușurință.
II.4.2. Personalitatea părinților
Funcțiile parentale pot fi afectate în nod negativ de anumite dimensiuni ale personalității acestora. Există cazuri când mai multe caracteristici sunt prezente la aceeași persoană iar una dintre ele domină. În neglijare un rol important îl au imaturitatea și deficiența psihică, în timp ce problemele emoționale și psihozele apar mai frecvent în cazurile de abuz fizic și psihologic.
Atitudinea “ rece – indiferenta” a părinților
Familia este locul unde copilul deprinde modelul primelor contacte cu adultul , atitudinile pe care el le adopta in cercul familiei prin bazele conduitelor viitoare. Funcția de părinte nu este ușoara si nici scutita de insuccese. In mod natural rolurile sunt impartite intre mama ( căreia ii revine afecțiunea) si tata căruia ii revine autoritatea. Ponderea rolului fiecăruia variază in funcție de vârsta copilului. Astfel in primii ani de viata rolul mamei este esențial. Creste apoi, in importanta rolul tatălui, pentru ca mai apoi pe măsura ce copilul se apropie de maturitate, sa asistam la o retragere progresiva a rolului ambilor părinți.
Greșelile educative ale mamei,in prima copilărie,au o mare însemnătate patogena, indiferent de motivarea lor, deoarece îl privează pe copil de o acțiune echilibrata,pe care o reclama dezvoltarea lui. In esența, calitățile si defectele educative ale mamei se găsesc in legătura cu specificul afecțiunii sale, cu lipsa si excesul ei. Lipsa afecțiunii craza sechele comportamentale care pot fi evitate numai daca greșelile mamei sunt corectate devreme. Pe de alta parte afecțiunea exagerata a mamei,creaza o stare de suprasaturare care depaseste capacitatea emoționala de adaptare a copilului , provocând tulburări de dezvoltare caracteriala, psihosociala.
Pornind de la observarea sistematică a unor loturi de copii „ respinși „ și a unor loturi de copii acceptați corect si îndrumați eficient de părinți putem concluziona ca „ ceea ce-i deosebește semnificativ pe copii respinși ” de ceilalți copii este instabilitatea emoționala , iritabilitatea neglijența în ținută si activitate, indiferența față de școală și o serie de atitudini antisociale. Vasile Preda ,1998) La școală copilul respins de părinți este brutal, nu suportă să fie pus în inferioritate la joc,este închis în sine, nu se destăinuie, este neîngrijit si ca urmare este respins de către ceilalți copii. Nefiind acceptat nici acasă , nici la școală, copilul căuta un grup unde sa se simtă acceptat, grup care de multe ori este delictogen. Față de răceala afectivă si față de antipatia pe care simte ca părinții lui o manifesta față de el , copilul reacționează tot prin antipatie si agresivitate. Aceasta face ca preadolescentul si adolescentul sa aibă relații dereglate cu părinții , să nu le ceară sfatul, să nu-și împărtășească niciodată problemele cu ei.(M.Secui,2004)
Dezorganizarea familiei
Creșterea procentajului familiilor cu o compoziție perturbată se accentuează pe măsura ce întâlnim cazuri mai grave de delicventă. Desigur, dezorganizarea familiei nu trebuie considerata aprioric drept un factor cauzal al delicventei juvenile, ci numai in măsura in care împiedica îndeplinirea uneia dintre funcțiile sale privind organizarea vieții si educarea copiilor si tinerilor. Așa se întâmpla de exemplu,in numeroasele cazuri in care divorțul părinților este o consecința al unui climat socio-afectiv perturbat, cu certuri, conflicte violente , imoralitate, alcoolism.
Punctul de vedere potrivit căruia familiie dezorganizate constituie o cauza directa a comportamentului delincvent nu mai este susținut astăzi cu aceiași tărie considerându-se in schimb , ca destructurarea familiei mărește, in anumite condiții, riscul apariției unei conduite antisociale, datorita lipsurilor pe care le antrenează. Un cămin destructurat favorizează o conduita devianta nu atât datorita dispariției unuia dintre membrii cuplului parental, cit mai ales ( in caz de divorț ori paradirea căminului conjugal ) datorita discordiei care precedă despărțirea si care deseori se prelungește sub forma luptei pentru cistigarea afecțiunii copilului si obținerea in acest fel , a incredintarii creșterii lui in dauna fostului sot devenit adversar. (L.Parkinson 1993)
Imaturitatea în personalitatea părinților
Diferitele grade de imaturitate sau trăsăturile imature ale părinților depind de gravitatea lipsurilor la care au fost supuși în copilărie. Toți avem trăsături imature insa ele se manifesta în funcție de situația si factorii de stres la care suntem supuși. În situații de criză pot apărea reacții imature de care nu suntem conștienți. De asemenea, abuzul de alcool sau de droguri poate facilita apariția acestor reacții. Un exemplu îl constituie părinții separați sau in divorț, părinți care, de altfel,sunt destul de buni , intr-o astfel de criza și-ar putea expune copii la maltratare. Se poate face o clara diferențiere intre persoanele cu probleme de deficienta si persoanele cu probleme conflictuale , respectiv intre imaturitatea „ primara” si cea „secundara” .
Conceptul de imaturitate primară este utilizat atunci când activitatea părinților este caracterizata de imaturitate , când nu au acționat nici înainte de abuz la un nivel mai matur si ei înșiși nu au beneficiat de continuitate si îngrijire.
Conceptul de imaturitate secundara a fost folosit pentru părinții care anterior au avu o comportare la un nivel mai matur , dar anumiți factori de stres din copilăria târzie , adolescenții sau începutul vieții de adult , eșecuri in educație sau la locul de munca , sarcina in adolescenta sau timpurie, abuz de droguri au condus la forme de comportament care caracterizează imaturitatea primara. Cu toate acestea, imaturii secundari dau dovada de o capacitate mai buna de a-si structura viata ( K.Killen 1998).
Cele doua grupe de părinți se pot caracteriza prin următoarele :
1) Părinții cu o imaturitate primară:
sunt cei care au trăit în deprimare si eșecuri repetate
nu au primit niciodată hrana fizica si emoționala care constituie precondiția dezvoltării personalității si a capacității de a avea grija si a dărui căldură celor din jur
posibilitățile de dezvoltare ale funcționarii parentale sunt foarte reduse
lipsa atașamentului si a continuității in viata timpurie
nu reușesc sa stabilească relații mutuale de alt tip decât de exploatare
nu sunt capabili sa-si găsească locul in munca sau educație
2) Părinții cu o imaturitate secundară:
au avut parte de mai multe satisfacții in prima parte a vieții
și-au dezvoltat atașamentul propriu pentru părinți sau persoanele care i-au îngrijit
au trăit un proces de socializare structurat
beneficiază de posibilități mai bune de dezvoltare pentru rolul de părinți
își dezvolta strategii de supraviețuire mai adecvate
Cu toate ca au caracteristici de supraviețuire bine definite,cele doua tipuri de imaturitate nu se pot diferenția doar pe baza observațiilor ci trebuie făcute investigații serioase.
Alte trăsături de personalitate:
Pentru ca cel mai adesea mamele sunt cele care acordă îngrijire copiilor, Killen îl citează pe Polansky care în utilizat in cercetările sale termenii de „ mame apatice și inutile” și „ mame conduse de impuls ”
Unii părinți pot avea trăsături din ambele moduri de comportament și pot oscila de la un moment la altul între cele două:
1)Părinți apatici și inutili
sunt extrem de pasivi
foarte rar vor desfășura activități cu un anumit tel in raport cu realitatea
lenevesc mult timp pentru că, în concepția lor, nimic nu merită făcut
nu sunt preocupați de nimic in măsura în care să încerce sa facă ceva
denota lipsa de sentimente si reacții emoționale limitate
se lipsesc de relații apropiate
dependența lor este mare , astfel încât problemele psiho-sociale trebuie rezolvate de către altcineva
reprezintă un adăpost pentru indivizii fără locuința stabila si cu un stil de viata dezordonat:-au dificultăți in a percepe nevoile si semnalele copiilor;
nu se angajează emoțional decât sporadic;
au o abilitate limitată în a se exprima verbal iar limbajul lor este la un nivel întârziat , ceea ce face dificila diferențierea de la o retardare mintala ușoară;
abuzează periodic de alcool sau de droguri
2) Părinți „conduși de impuls”
sunt chinuiți de neliniște,agitație,incomoditate și pot avea o caracteristică agresivă și
persistentă
sunt lipsiți de controlul și abilitatea de a vedea relația dintre acțiune și urmările acțiunii
aruncă vina și responsabilitatea lor asupra altor persoane
se plasează continuu în situații noi de viață ,sperând ca aceasta situație va dura dar
după o vreme vor deveni din nou agitați
când sunt la capătul puterilor, visează la fericire și par a se comporta relativ normal
sunt împinși de impulsuri spre consumul de alcool ,noi relații și chiar criminalitate
își pot controla cu greu impulsurile
pot stabili relații dar la nivel foarte superficial nefiind capabili de reciprocitate
așteaptă ca și copilul să își satisfacă nevoile de dependență
emoțiile lor sunt intense dar de scurtă durată
pot beneficia de resurse care sa le dezvolte alte strategii de supraviețuire.
Aceste doua categorii descrise mai sus se întrepătrund, în sensul ca părinții oscilează între aceste două forme de comportament Părintele „ apatic, inutil” poate fi neliniștit, „ condus de impuls” pentru ca după un timp se va întoarce la vechiul său model.
Capitolul III
Consecințele psihologice ale abuzului.
Reacții de apărare ale copilului
III.1. Traumele și consecințele lor
Relele tratamente au asupra copilului efectele unui eveniment traumatic. Pornind de la
întelegerea psihanalitica a conceptului de trauma, Laplanche si Pontalis îl circumscriu ca fiind "evenimentul din viata subiectului care se defineste prin intensitatea sa, incapacitatea în care se gaseste subiectul de a-i raspunde în mod adecvat, tulburarea si efectele patogene durabile pe care le provoaca în organizarea psihica; în termeni economici, traumatismul se caracterizeaza printr-un aflux de excitatii care este excesiv în raport cu toleranta subiectului si capacitatea acestuia de a le controla și elabora psihic". În acelasi sens, Dubrow (1992) descrie caracteristicile evenimentelor traumatice ca având o aparitie neasteptata si o intensitate imprevizibila, ca întrecând limitele obisnuite ale experientei umane si având un caracter înfricosator pentru cei mai multi pe care îi afecteaza. În categoria evenimentelor traumatice intra dezastrele naturale (cutremure, inundatii, fulgere), accidentele de munca, de circulatie, cele casnice etc. si vatamarile intentionate produse de oameni. În aceasta ultima categorie intra toate actele violente comise de unii împotriva altora. Garbarino et al. (1992) delimiteaza doua categorii ale victimelor unor evenimente traumatice: victimele primare, care sufera direct de pe urma evenimentului si victimele secundare, care asista la întâmplari de natura traumatica, exercitate asupra unor persoane îndragite, prieteni sau chiar necunoscuti. Victima primara este copilul accidentat grav de catre un coleg, copilul abuzat fizic sau sexual, copilul bolnav care nu este dus la medic, adolescentul denigrat pe nedrept de dascal în fata prietenilor sai, soldatul ranit în razboi sau individul închis într-un lagar de concentrare, copilul răpit de lângă părinții săi sau adolescenta ironizată continuu de mama sa și izolata de colegii ei. Victime secundare sunt acei copii care sunt martori ai violentelor din familie(când, de exemplu, un copil asista la bataia crunta la care
sunt supuși frații sau mama, sau adolescentul asistă la moartea sau rănirea unui camarad de arme, sau când sora mai mica asista la violarea sorei mai mari); în toate aceste cazuri reactiile copiilor sunt comparabile cu ale celor din situatia de victima primara, având adesea consecinte traumatice.
În ultimele doua decenii, o directie importanta a cercetarilor privind abuzul îndreptat împotriva
copiilor s-a orientat aupra studiilor clinice privind consecintele violentei asupra comportamentului lor.
Într-o ancheta desfasurata asupra unui lot de parinti a 3334 de copii, Straus si Gelles (1987) au gasit ca la copiii supusi violentei, tulburarile de comportament erau în mod semnificativ mai frecvente decât la copiii care nu au avut experiente traumatice. Aceste probleme comportamentale ale copiilor abuzati au cuprins diferite tulburari de adaptare la cerintele mediului social: crize de furie (17.5% fata de 10/%), esec scolar (16.1% fata de 6.2%), rau si neascultator acasa (15.7% fata de 8%), relatii de prietenie cu minori problema (10.9% afta de 2.3%).
Copiii aflati în situatii de maltratare trec prin experiente de viata care restrâng în diferite grade
satisfacerea nevoilor lor. Reactiile copiilor la astfel de situatii variaza în mare masura în functie de:
tipul de rele tratamente la care sunt supusi;
vârsta lor;
capacitatea lor de întelegere a realitatii;
ajutorul pe care îl primesc de la adultii din mediul lor de viata;
caracteristicile evenimentelor traumatice (violenta cronica va avea, probabil,
efecte mai grave decât actele violente izolate);
caracteristicile lor de personalitate, dependente, în parte, de calitatile lor
înnascute de vulnerabilitate sau, dimpotriva de rezistenta la stres.
III.2. Modalități de a face față abuzului
Efectele neurofiziologice ale reactiei la stres devin, asadar, vizibile la nivelul comportamentului
copilului (Friedrich, 1995, p.101) descrie urmatoarele categorii de tulburari care apar la copii
maltratati:
tulburari de somn
simptomele tipice ale PTSD (amintiri obsesive, evitare, încremenire, hiperexcitabilitate)
probleme de concentrare, care includ ADHD (hiperactivitate si deficit de atentie)
tulburari de anxietate, labilitate crescuta, anxietate generalizata, panica, fobii, impulsivitate
Suicid/comportament autodistructiv
Comportament compulsiv
Rabufniri, comportament exploziv
Tulburari de tip disociativ
Comportament sexual reactiv
Friedrich (1995), Dubrow (1992) considera ca dereglarile ritmului veghe-somn sunt frecvent
întâlnite la copiii maltratati, ca de altfel si la victimele de vârsta adulta. În cauzalitatea aparitiei
problemelor de insomnie, pe plan fiziologic un aport important îl are alterarea capacitatii de
autoreglare a organismului, dorinta inconstienta de a veghea pentru a evita reeditarea abuzului. O alta cauza frecventa a insomniilor sunt imaginile si ideile care revin, adesea obsesiv, în memoria celui supus unor rele tratamente. Friedrich mai adauga ca pentru un copil care a fost maltratat (sexual, de exemplu) în patul lui, sau în camera unde doarme, sau în baie, pregatirea pentru somn este cea care reînvie reprezentarile traumatice. În legatura cu sindromul stresului posttraumatic, Friedrich (1995) considera ca el apare adesea la copiii abuzati sexual, în cazurile în care cel care a abuzat de copil este mai apropiat de el si copilul este mai lipsit de suport.
Sindromul deficitului de atentie se considera a fi de natura biologica, iar tratamentul propus este, de obicei, de natura medicamentoasa. Exista însa multe indicatii legate de autoreglarea deficitara a acestei categorii de copii, autoreglare care este în functie de conditiile de educatie (Friedrich, 1995, Roth, 1998). Intr-o cercetare de tip longitudinal, desfasurata asupra unor copii de 6 ani, Jacobovitz si Stroufe (dupa Friedrich, 1995, p. 104) au gasit ca suprastimularea materna contribuie în mai mare masura la varianta ADHD decât factorii pre- sau postnatali, ori alti factori de natura medicala. De asemenea, s-a demonstrat ca parintii cu un comportament seductiv (caracteristic pentru parintii incestuosi), sunt prea insistenti si suprastimulatori, ceea ce induce la copii la dificultati de concentrare.
Labilitatea emotionala si reactiile de panica sunt simptome des înâlnite la copiii care au fost supusi relelor tratamente. Ei au tendinta de a se supara repede, chiar la provocari minore, sau fara a fi provocati de loc. Desi atacurile de panica au fost descrise în special în comportamentul adultilor, în cazuistica copiilor supusi relelor tratamente astfel de reactii sunt obisnuite. Reactia de panica declansata de un stimul care readuce în mintea copilului imagini terifiante pentru el, are rol de alarma, care nu poate fi stapânita de copil.
Actele autodistructive, suicidale sunt forme extrem de periculoase. Desi rare în populatia de ansamblu a copiilor, ele sunt – din pacate – des înâlnite în practica psihiatrica a muncii cu adolescentii. Astfel de tulburari de comportament nu sunt specifice doar celor care au suferit vreo forma de maltratare, dar pot aparea si ca urmare a deziluziilor adolescentilor, în cadrul mai larg al straduintei lor de a-si gasi identitatea. Uneori însa, astfel de simptome ascund disperarea copilului în fata diferitelor forme de tratamente la care el este expus în familie, sau de catre persoane din afara ei. Disperarea copilului poate lua forme extreme când se simte singur în fata abuzului, când nu vede nici o solutie de scapare. Încercarile de sinucidere sunt mai rare la copiii sub 10 ani, dar nu sunt excluse. Ele sunt mai probabile însa în momente de panica ale copilului (de ex. copilul se poate arunca de la etaj de frica bataii). Pentru a pune capat esecurilor repetate, denigrarii din partea colegilor sau a parintilor, batailor sau pentru a nu mai asista la violenta dintre parinti, unii copii de vârsta scolara recurg si ei la ingerarea unor medicamente. Încercarile de sinucidere sunt comportamente extrem de periculoase si trebuie luate întotdeauna în serios de care parinti si profesionisti. Chiar daca realizam ca acel copil sau adolescent manifesta mai mult un comportament demonstrativ, fara a dori cu adevarat sa-si puna capat zilelor, din punctul de vedere al profesionistului situatia este la fel de serioasa, fiindca si o astfel de încercare poate reusi uneori. O prima interventie obligatorie în aceste cazuri este internarea copilului într-un spital psihiatric, pentru a se putea face investigatii privind determinismul psihologic al comportamentului autodistructiv si, totodata, pentru a îndeparta, temporar, copilul sau tânarul din
mediul în care a luat nastere acest comportament.
Comportamentele autoagresive pot lua diferite forme. Copilul se poate angaja în activitati fizice periculoase, se poate automutila, poate sa refuze alimentatia sau, dimpotriva, sa se supraalimenteze, poate sa-si roada unghiile pâna la sânge, se poate zgâria, împunge sau taia cu cutitul sau cu lama. Asemenea copii doresc astfel sa simta limitele propriului corp si sa-si dirijeze stimulii durerosi. Semnificatia acestor comportamente, la cei care au fost supusi unor rele tratamente, este încercarea de a-si dovedi lor însisi ca pot avea autocontrol asupra propriului corp, autocontrol pe care l-au pierdut în momentele în care au trait un abuz.
Comportamentele compulsive sunt si ele forme ale unui comportament tulburat. La vârsta copilariei, comportamentul compulsiv caracteristic este jocul repetitiv, stereotip. La etatea la care jocul este, în mod obisnuit, caracterizat prin creativitate, la copiii supusi maltratarii se remarca o pierdere a creativitatii si repetarea la nesfârsit a unor acte ca, de exemplu, numaratul, stersul cu un prosop, aranjatul si rearanjatul lucrurilor. Cei agresati sexual au tendinta compulsiva, mai ales în prima perioada dupa abuz, sa se spele la nesfârsit, fiindca "se simt murdari". Tendintele de comportament compulsiv se datoresc si ele, ca si comportamentele autoagresive, dorintei excesive de autocontrol al celor supusi relelor tratamente. De asemenea, jocul repetitiv al copilului, scaderea gradului sau de creativitate, reducerea capacitatii sale de învatare sunt semne ale regresului în ansamblu al comportamentului celui abuzat.
Ca urmare a acestor efecte neurofiziologice si comportamentale ale relelor tratamente îndreptate
împotriva copiilor, nu este de mirare ca acestia regreseaza si în capacitatea de învatare si implicarea în sarcini (Killen, 1996). Adesea, copiii abuzati au peformante scolare slabe, ceea ce le scade statutul în grupul de elevi, reducându-le sansele de integrare sociala. Le lipsesc resursele motivationale de a se mobiliza în vederea realizarii scolare. Uneori parintii au aspiratii prea înalte, raportate la capacitatile copiilor si nu le ofera ajutorul de care au copiii nevoie pentru a depasi dificultatile scolare. Alteori, parintii sunt dezinteresati de performantele scolare, în aceeasi masura ca si de sentimentele copiilor lor, ceea ce din nou are rol demobilizator relativ la învatare. Se întâmpla ca, în cazul unui copil abuzat în mod cronic, retragerea acestuia, închiderea sa în sine, demobilizarea sa sa fie atât de pronuntate, încât copilul sa creeze falsa impresie a unuia cu handicap mental.
III.3. Consecințele psihologice ale victimizării
Victimizarea copilului
În categoria persoanelor care prezintă un înalt grad de expunere la victimizare se înscrie și copilul, datorită particularităților sale psihocomportamentale și de vârstă: lipsit aproape total de posibilitățile fizice și psihice de a se apăra, capacitatea redusă de a anticipa comportamentele proprii și ale adulților, capacitatea redusă de a înțelege efectele și consecințele unor acțiuni proprii sau ale adulților, imposibilitatea lor de a discerne între intențiile bune și cele mai puțin bune ale altor persoane, gradul înalt de credulitate, sinceritatea și puritatea sentimentelor, gândurilor și intențiilor (Mitrofan,1992).
Aceste caracteristici stau la baza antrenării acestora în acțiuni victimizatoare, ei putând fi manevrați, mințiți și determinați să comită acte ale căror consecințe negative nu sunt capabili să le prevadă. Formele foarte grave de victimizare a copilului se întâlnesc din nefericire în cadrul familiei acestea fiind bătaia și incestul, care duc la consecințe extrem de nefavorabile asupra procesului de dezvoltare și maturizare psihocomportamentală a lui. Referitor la bătaie, unii teoreticieni susțin că această metodă are dublă valoare: retroactivă – durere fizică și morală resimțită pentru o conduită greșită și provocativă – ceea ce înseamnă inhibarea pentru viitor a unor asemenea acte comportamentale.
Efectele victimizării
Efectele victimizării sunt multiple și variate, cu întindere în toate planurile psihice și cu remanență temporală notabilă. Toate evenimentele cu încărcătură afectogenă semnificativă pentru copil contribuie la formarea acestuia ca adult, viitor membru activ al societății. În cazurile în care impactul afectogen asupra psihicului copilului este negativ, acesta se va reverbera până în viața adultului, de multe ori ducând la apariția unor stări psihice patologice cu grave disfuncții în plan atitudinal și comportamental.
Din punct de vedere statistic agresiunile asupra copiilor s-au soldat cu:
11%- dintre victime au decedat
28%- dintre copii abuzați au prezentat leziuni ale masei cerebrale
20%- copii au prezentat paralizii cerebrale dobândite ca urmare a agresiunii
10%- dintre copii au acuzat disfuncții neurologice grave
15%- disfuncții neurologice ușoare
Dacă aceste leziuni, traumatisme au gravitate clinică redusă, în general, nu vor exista sechele. Leziunile produse la nivelul cutiei craniene și în general, al sistemului nervos central au o gravitate foarte mare, deoarece ca urmare a caracteristicilor nivelului de dezvoltare biologică la vârsta preadolescentă, leziunile respective se vor repercuta asupra posibilităților intelectuale și psihice ale victimelor. Dezvoltarea fizică insuficientă se asociază cu probleme comportamentale sau de natură psihică.O altă consecință a victimizării copilului o reprezintă retardarea individuală. Aceasta se manifestă prin dificultăți de vorbire, scăderea coeficientului de inteligență, dificultăți care pot să persiste până în perioada vieții adulte.
Abuzul asupra copiilor are drept efect apariția unor disfuncții în dezvoltarea afectivă a acestora. Astfel, copii tind să devină provocatori, agresivi, cu manifestări antisociale. Acestea sunt cu atât mai grave cu cât persistența lor în timp este mare, păstrându-se până în cursul vieții adulte și căpătând noi valențe odată cu dezvoltarea posibilităților de înțelegere a regulilor sociale. Unii autori consideră că victimizarea copilului poate avea consecințe ca și:
dificultăți în capacitatea de autoapreciere, în raport cu ceilalți și cu sine
anxietate
timiditate excesivă
sentimente de inferioritate și subapreciere
modificarea expectanțelor pentru viitor
reducerea capacității voliționale(ambiția)
tulburări de relaționare cu sexul opus
tulburări sexuale
fundamentarea unei personalități autodistructive.
Teoria socială a învățării afirma că, copii agresați și neglijați prezintă diferite tipuri de comportament agresiv, iar copii neglijați prezintă în general o rată scăzută de interacțiune cu cei de vârsta lor.
Copiii victimizați se caracterizează ca fiind timizi și inhibați în contactele interumane și neîncrezători în propriile forțe, precum și în capacitatea de recepție și exprimare verbală. Minorii maltratați se izolează social încă de la vârste mici până la vârste mai mari și înțeleg greu rolurile sociale complexe. Victimizarea copilului mai poate avea ca urmări:
agresiunea;
un slab control al impulsurilor primare;
un nivel scăzut de toleranță la frustrare;
izolare socială;
o rată mai mare a delicvenței juvenile.
Alte efecte ale victimizării constau în modificarea performanțelor școlare ale acestor copii, în sensul micșorării acestor performanțe, precum și în ceea ce privește dezvoltarea socio-afectivă normală. S-au constatat diferențe semnificative între performanțele școlare ale copiilor victimizați comparativ cu cei neabuzați, precum și în ceea ce privește dezvoltarea socio-emoțională a acestor două categorii de copii (Butoi2004).
Agresiunea sexuală este de asemenea o formă deosebit de gravă a victimizării și se poate solda cu consecințe în plan fiziologic dar și în ceea ce privește componenta psihocomportamentală a individului. Consecințe anatomo-patologice: deflorare, frigiditate, incapacitate biologică de procreare, anorgasmie, impotență sexuală, contaminare venerică sau virală, disfuncții sexuale variate.
Consecințe psihologice: sentimente de subapreciere, autovinovăția cronică, depresie cronică sau temporară, izolare externă, o capacitate traumatizantă de a se angaja în relații interumane semnificative, relațiile cu ceilalți sunt caracterizate de un sentiment de neputință și neajutorare; sentimente profunde și adesea copleșitoare de furie;instalarea unor complexe(Oedip, Electra, de castrare, de culpabilitate,de superioritate); tulburări ale comportamentului sexual.
În cazul agresiunilor sexuale asupra copiilor efectele psihologice asupra acestora se prelungesc de-a lungul întregii vieți adulte a individului, gravitatea lor fiind mărită de faptul că se pot sublima în tulburări psihocomportamentale mult mai grave, putându-se ajunge chiar la cazuri patologice.
Dintre cele mai grave forme de victimizare amintim victimizarea în familie,iar în funcție de tipul familiei și neglijării copilului distingem:
1. Familia agresivă :
copiii sunt dificili și răzvrătiți sau prudenți,supuși,inhibați;
copiii capătă convingerea că supunerea reduce riscul agresiunii;
inversarea de roluri apare frecvent în cazul copiilor supuși;
dezvoltarea fizică și psihică precoce,sau dimpotrivă retardarea și imaturitatea psio-fizică;
2.Familia neglijentă:
pasivitate extremă în perioada preșcolară și școlară;
pe măsura înaintării în vârstă intervine o instabilitate psihică și motorie accentuată,copilul devine foarte activ;
capacitate limitată de înțelegere a comportamentului altor persoane;
retardare semnificativă a dezvoltării fizice și psihice.
3.Familia agresivă și neglijentă:
copiii imposibil de controlat;
copiii neglijați nu pot învăța să-și manipuleze părinții;
copiii agresați nu pot să-și ignore părinții fără teama de a fi descoperiți;
numeroase anomalii fizice, emoționale și comportamentale;
4.Familia marginalizată:
copiii sunt dezorganizați, neliniștiți, dificil de supravegheat;
copiii plângăreți, dependenți și certăreți;
neserioși la școală și acasă.
CAPITOLUL IV
Inițiative legislative și programe educaționale de intervenție în cazul abuzurilor emoționale
IV.1. Imperativul prevenirii abuzurilor asupra copiilor în societatea contemporană
Rezolvarea problemei copiilor abuzați se realizează printr-o colaborare strânsă între specialiști (asistenți sociali, medici, asistenți de ocrotire, psihologi, poliție și instanțe de judecată, specialiști angajați ai diferitelor departamente), iar competențele lor sunt foarte clar stabilite.
O strategie coerentă de prevenire, combatere și recuperare a copiilor abuzați trebuie să conțină o legislație completă cuprinzând legi în măsură să intervină în cazul abuzului, o clară definire a instituțiilor și specialiștilor cu responsabilități precise. De asemenea, sunt necesare proceduri de intervenție adecvată în diferite situații, pregătirea și formarea de specialiști, un sistem instituțional care să ofere sprijin și securitate în situație de criză.
În scopul prevenției, se pune problema dezvoltării de programe de sensibilizare a comunităților și a colectivităților la problematica abuzului și neglijării, a consecințelor și combaterii acestora. Acțiunile preventive presupun în cadrul programelor școlare: sensibilizarea copiilor, părinților, profesorilor, opiniei publice, comunității, vecinității, profesioniștilor implicați și a forurilor competente.O importanță deosebită ar putea avea conștientizarea problematicii abuzului în rândul copiilor din școli. Aceste programe de prevenție trebuie să aibă ca și obiectiv o creștere a competenței sociale.
Programele de prevenție de la nivelul școlilor trebuie să pună accentul pe înțelegerea de către copii a diferitelor tipuri de abuz, achiziționarea de deprinderi sociale pentru a face față eventualelor situații de risc, iar în cazul în care există deja astfel de situații, curajul de a face dezvăluiri.Programele de prevenție la nivelul școlii sunt importante deoarece este știut faptul că două treimi dintre victime sunt de vârstă școlară. Majoritatea părinților consideră dificil să le vorbească copiilor despre abuz, deoarece consideră că ar putea să îi înspăimânte inutil. Pe de altă parte, dacă ne referim la faptul că există multe cazuri în care abuzul se produce chiar în familie, ar fi semnificativ și necesar ca școlile să furnizeze această verigă vitală.Programele școlare de prevenire a abuzului sunt eficiente și atractive datorită faptului că au o acoperire foarte mare, ele putând fi aplicate unui număr foarte mare de copii și într-un mod eficient din punctul de vedere al costului. Copiii reprezintă o populație pentru care învățarea este o activitate esențială.
Competența socială se află la baza funcționării efective a multor sfere ale vieții umane și influențează semnificativ stima de sine și adaptarea psihologică.
Promovarea competenței sociale presupune satisfacerea nevoii de servicii pentru copii de către societate, în special atunci când părinții sunt absenți, dependenți, săraci, violenți sau incapabili să își ajute proprii copii. Pe lângă familie, școlii îi revine un rol important în educația și protecția copilului. De aceea, atunci când nevoile copilului nu sunt satisfăcute în familie, de acest lucru trebuie să se ocupe școala. Programele de prevenție ar putea viza profesorii; obiectivele acestor programe ar putea să fie, pe de o parte, pregătirea profesorilor pentru a deveni buni ”părinți” și, pe de altă parte, crearea competențelor necesare pentru a-i învăța pe copii cum să pună capăt abuzului, dacă acesta are loc, să știe să opună rezistență în situații de risc, sau să întrerupă ciclul abuzului.
Pe fondul unei vulnerabilități biologice primare, al riscului genetic și al unui temperament dificil, dacă există un mediu pozitiv, sau se introduc deprinderi parentale și resurse necesare în cadrul programelor de prevenție, atunci se produc rezultate normale în dezvoltarea copilului.
În cazul unor condiții de stres sau de risc în copilărie și adolescență (dezavantaje din punct de vedere al apartenenței la o minoritate etnică, economică sau socială, stres și dezorganizare familială, contexte educaționale neadecvate, sărăcie, abuz, neglijare, disciplină dură, respingere, neadaptare socială), se produc vulnerabilități emergente, deficite de competență nespecifice (sociale, academice, de autocontrol), stima de sine redusă, sentiment redus al eficacității proprii, deficiențe ale deprinderilor de comportament.
IV.2. Legislația românească pentru prevenirea, identificarea și soluționarea
abuzurilor împotriva minorilor
Codul familiei
Art.63. – Copilul din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească, are față de părinte și rudele acestuia, aceeași situație ca și situația legală a unui copil din căsătorie.
Art.94. – Întrținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui ce urmează a o plăti. Instanța judecătorească va putea mări sau micșora obligația de întreținere sau de a hotărâ, încetarea ei, după cum se schimbă mijloacele celui care dă întreținerea sau nevoia celui ce o primește. Când întreținerea este datorată de părinte sau de cel care înfiază, ea se stabilește până la o treime din câștigul sau din munca pentru un copil, o treime pentru doi copii și o jumătate pentru trei sau mai mulți copii.
Art.97. – Ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori înfiați. Ei exercită drepturile lor părintești numai în interesul copiilor.
Art.99. – De câte ori se ivește neînțelegere între părinți cu privire la exercițiul drepturilor părintești, autoritatea tutelară, după ce ascultă pe părinți, hotărăște, potrivit interesului copilului.
Art.108. – Autoritatea tutelară este obligată să exercite un control efectiv și continuu asupra felului în care părinții își îndeplinesc datoriile privitoare la persoana și bunurile copilului. Delegații autorității tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuința lor și să se informeze pe orice cale e felul cum aceștia sunt îngrijiți în ceea ce privește sănătatea și dezvoltarea fizică, educarea, învățătura și pregătirea lor profesională, în conformitate cu țelurile statului, pentru o activitate folositoare colectivității; la nevoie ei vor da îndrumările necesare.
Art.109. – Dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitarea a drepturilor părintești, prin purtare abuzivă sau prin neglijarea gravă în îndeplinirea datoriilor de părinte, ori dacă educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament față de România, instanța judecătorească, la cererea autorității tutelare, va pronunța decăderea părintelui din drepturile părintești. Citarea părinților și a autorității tutelare este obligatorie.
Protecția copilului împotriva abuzului și a neglijenței
a) Dreptul copilului de a fi protejat împotriva oricăror forme de violență, vătămare sau abuz.
Statul, prin organele sale abilitate este cel care ia măsura de protecție pentru a-l feri pe copil de orice acțiuni care ar duce atingerea atât dezvoltării sale psihice și fizice, cât și procesului instructiv-educativ. Copilul maltratat este victima violențelor sau a unor tratamente blamabile. Adesea alcoolismul, mizeria, îngrămădirea în locuințe insalubre, tradiția violenței (mulți tați și mame au fost copii bătuți în copilărie) sau la originea acestor tratamente condamnabile. Un sondaj GALLUP relevă că 1 din 5 români consideră că bătaia este un mijloc bun de a-i învăța pe copii să se poarte.Protecția statului împotriva oricăror forme de violență se face prin reglementarea penală a faptelor care constituie infracțiuni comise cu violență: lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, vătămarea corporală gravă, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte și vătămarea corporală din culpă.
b) Dreptul copilului de a fi protejat împotriva exploatării economice.
Constituția României garantează protecția copiilor împotriva exploatării economice: „Exploatarea minorilor, folosirea lor în activități care ar dăuna sănătății, moralității sau care le-ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea normală sunt interzise” (art.45 alin.3).
Referitor la încadrarea în muncă se prevede că minorii sub 15 ani nu pot fi angajați ca salariați și că minorii nu pot fi supuși muncii forțate (art.45 alin.4). Munca forțată este definită ca fiind orice fel de serviciu sau de muncă ce este cerută unei persoane sub amenințarea unei constrângeri, a unei pedepse, muncă pentru care persoana respectivă nu s-ar oferi voluntară.
În scopul protejării minorului, Convenția cu privire la drepturile copilului recomandă statelor:
să fixeze o vârstă minimă de angajare;
să prevadă o reglementare corespunzătoare a organizațiilor de lucru și a condițiilor de
muncă;
să prevadă pedepse sau late sancțiuni pentru încălcarea acestui drept (art.32 alin.2).
c) Dreptul copilului de a fi protejat împotriva oricărei forme de exploatare sexuală și de violență sexuală
Libertatea sexuală este o componentă a libertății individuale, ea presupunând în principiu, dreptul oricărei persoane de a hotărâ, în mod liber, felul în care își va desfășura viața sexuală.
Convenția cu privire la drepturile copilului prevede măsuri pentru împiedicarea ca minorii să se dedea sau să fie constrânși la o acțiune sexuală ilegală, precum și împiedicarea exploatării copiilor în scopul prostituției, al altor practici ilegale, al procedurii de spectacole sau de material cu caracter pornografic.
În România se asigură libertatea sexuală, dar cu anumite restricții care fac ca ea să nu fie exercitată în mod abuziv, cu încălcarea principiilor de moralitate și etică. Legislația românească incriminează următoarele practici sexuale ilegale: actul sexual cu un minor, seducția, perversiune sexuală, corupția sexuală, incestul, hărțuirea sexuală, contaminarea venerică și transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit, sustragerea de la tratament medical, prostituția și proxenetismul.
d) Dreptul copilului de a fi protejat împotriva răpirii, vânzării și comerțului copilului.
Răpirea este încriminată în pactele internaționale și este asociată de regulă cu terorismul internațional. În România este incriminată sub denumirea de lipsire de libertate în mod ilegal, iar agravanta este săvârșită prin răpire.Vânzarea și comerțul cu copii se face de mai multe ori sub forma aparent legală a unei adopții internaționale. Copiii sunt duși în diferite țări și folosiți la munci casnice, industriale sau de altă natură, fără a beneficia de educație și de renumerație corespunzătoare vârstei și muncii prestate.
e) Dreptul copilului de a fi protejat împotriva oricărei forme de exploatare dăunătoare oricărui aspect al bunăstării sale.
Constituția României prevede: „Nimeni nu poate fi supus torturii” (art.22 alin.2). Codul penal interzice expulzarea unei persoane în situația în care există motive temeinice să se creadă că în țara în care urmează să fie expulzată sau extrădată, această tersoană va fi torturată (art.117). Pedeapsa cu închisoarea pe viață nu poate fi pronunțată împotriva unui minor. Dacă e arestat, el este separat de adulți și are dreptul să ia contact cu familia sa prin corespondență sau prin vizite și are acces la asistență juridică.
d) Dreptul de a participa direct la ostilități.
Este vorba de cei până la 15 ani de a nu fi încorporați în forțele armate în situații conflictuale, când sunt angrenate în ciocniri militare două sau mai multe state.
IV.3. Intervențiii psihopedagogice asupra copilului abuzat
Scopurile intervenției sunt: de a pune capăt abuzului de orice fel; de a repara răul produs (reabilitare) pe plan biologic, psihologic, social; de a preveni repetarea situațiilor de abuz; de a transforma mediul în care a avut loc abuzul într-unul propice dezvoltării copilului; de a fortifica factorii de protecție ai copilului (creșterea rezilienței) și a diminua influența factorilor de vulnerabilitate.Intervenția este actul unei echipe multi-profesionale și este necesară intervenția unei echipe multi-profesionale pentru a evita asumarea unei responsabilități copleșitoare de către o singură persoană; complexitatea consecințelor abuzului reclamă specialiști și resurse din mai multe domenii (rețeaua inter-sectorială și inter-instituțională); pentru a evita victimizarea secundară, a de-profesionalizării prin jucare de durată a rolului de expert; pentru a evita epuizarea profesioniștilor.
Intervenția cu cazurile de abuz și neglijare este de maximă dificultate așa cum mărturisesc profesioniștii care se implică, datorită:
mecanismelor defensive ale copilului victimă,
mecanismelor defensive ale agresorului,
trăirile emoționale ale celui care intervine cu cazul,
mecanismele defensive ale intervieventului,
insuficientei formări a intervieventului (intervine din dorința și obligația de serviciu de a ajuta dar lipsit de știința necesară),
riscul de epuizare profesională a intervieventului.
riscul de re-victimizare (intervenții abuzive) a copilului,
dificultatea unei intervenții eficiente, la toate nivelele la care se plasează complexitatea cazului,
confidențialitatea în intervenție/munca în echipă.
Intervențiile, inclusiv din punct de vedere al legislației, trebuie să fie terapeutice, „să vindece”. Terapia se adresează răului produs copilului victimă, căutând „reparații”, dar și factorilor implicați prin: producerea agresiunii, consimțământ tacit, sentiment de neputință.
Există intervenții terapeutice (curative) care nu se desfășoară ca forme specifice de terapie (cum ar fi de exemplu susținerea pe care o are copilul victimă din partea rețelei sociale) așa cum există terapii care nu au din păcate efect terapeutic. Centrarea și tipul intervenției ține seama de vârsta copilului și nivelul atins în dezvoltare.
La vârsta mică a copilului, intervenția se centrează pe părinți și va avea ca scop în special sprijinirea acestora din punct de vedere: educativ, material, consiliere, eventual psihoterapie, pentru a-și prelua cu responsabilitate funcțiile parentale.
La vârsta mai mare a copilului, intervenția va avea ca centru copilul și intervențiile se vor realiza prin tehnici mai complexe, educative, terapeutice, eventual juridice, ca să conducă la dezvoltarea rezilienței copilului.
Teoria atașamentului reprezintă un cadru eficient de înțelegere a situației de abuz și a nevoii de intervenție. Dată fiind situația între modelul internalizat de funcționare a lumii la părinte și tipul de atașament al copilului intervenția necesară se impune de la sine cu condiția ca informațiile culese să fie corect interpretate și mecanismele defensive ale intervenienților să nu impieteze comprehensiunea și disponibilitatea acestuia de a interveni.
Ca tip de intervenție, subliniind nevoia adecvării intervenției la particularitățile situației date, există următoarele situații:
în cazul părinților demisionari, neangajați emoțional cu copiii lor, precum și a celor preocupați și înăbușiți de propria lor copilărie și relație cu părintele, intervențiile educative și de sprijin material (dacă este necesar) și moral, precum și de consiliere sunt eficiente și suficiente.
în cazul părinților cu suferințe neprelucrate, cu comportamente dezorganizate, intervențiile psihoterapeutice se impun obligatorii.
Intervenția necesită planuri de intervenție cu obiective de scurtă și de lungă durată. Acestea permit: o perspectivă realistă asupra intervenției, ajustarea obiectivelor în acord cu evoluția situației, păstrarea interesului superior al copilului în centrul atenției de intervenție, evaluare permanentă; oglindesc responsabilitatea față de caz a intervievenților (pertinența obiectivelor, fluxul intervențiilor, continuitatea intervențiilor, respectarea termenelor, asumarea unor sarcini precise), păstrarea informațiilor astfel încât la un moment dat, când copilul va fi interesat să afle evoluția situațiilor prin care a trecut, să poată consulta aceste planuri de intervenție.
Există diferite sectoare implicate în intervenție: sănătate, educație, protecție socială (protecția copilului), juridic, economic, precum și diferite modalități de intervenție: sprijin material, sfătuire, educație, consiliere, suport moral, protecție socială, grupuri de sprijin, psihoterapie.
Aspecte cronologice în manifestare și intervenție
Cu cât intervenția este mai de lungă durată (datorită plasticității scăzute a zonelor profunde ale creierului care girează trăirile emoționale) cu atât șansele sunt mai mari. Cu cât se intervine mai rapid, împiedicându-se evoluția procesului de abuz și creșterea severității consecințelor în dezvoltarea copilului, cu atât șansele de reușită sunt mai mari. În acest sens, standardele minime obligatorii pentru telefonul copilului impun o funcționare permanentă a serviciului astfel încât semnalarea unui caz de abuz asupra copilului să poată fi imediat investigată.
Un adult care nu a avut parte de relații de atașament securizant în copilăria mică va avea o toleranță redusă la disconfort. Sentimentul de catastrofă, de traumă cu tot cortegiul de reacții specifice post-traumatice va apărea în condițiile în care, o altă persoană va înregistra doar un stres crescut, o situație problematică însă nu un eveniment traumatic. Acesta din urmă va reuși să controleze situația si să găsească soluții raționale, în vreme ce celălalt va dezvolta reacții de stres post-traumatic, supraviețuind dar incapabil de a rezolva în mod adecvat problema ivită.
Este necesară cunoașterea și luarea în calcul în procesul de intervenție a: stării de sănătate a celor implicați, stării materiale a familiei, stilul de viață a familiei, identificarea tipului de atașament dintre părinți și copil, a tipului de atașament pe care părinții l-au avut în copilăria lor. Aceste date vor orienta alegerea modalităților, a tehnicilor de intervenție.
Teoria atașamentului ne dezvăluie faptul că între tipul de părinte (modul cum realizează funcțiile parentale) și tipul de atașament al copilului este o legătură cu o înaltă predictibilitate. Pe de altă parte, între atașamentul părintelui față de proprii părinți și modul în care își joacă rolul de părinte este o relație strânsă.Identificând tipul de părinte și tipul de atașament al copilului specialiștii în intervenție au date cu privire la stima de sine a acestora (părinți și copil).
Încrederea în sine se leagă de o percepție pozitivă de sine, dar și a celorlalți. Încrederea în sine fundează capacitatea de autonomia persoanei, sentimentul valorii personale, a eficienței dar și a aprecierii celorlalți, a dragostei cu care este primit de către ceilalți. Lipsa de încredere în sine se însoțește de sentimentul incompetenței și a dependenței față de ceilalți, al incapacități, lipsă de orice valoare și a respingerii de către ceilalți. Persoanele lipsite de încredere în sine pot fi propriile bariere în ieșirea pozitivă din situație deoarece lipsa de încredere și respect față de sine le fac vulnerabile la atitudini și comportamente imorale, limitele impuse de conviețuirea socială nu mai funcționează. Nerespectându-se pe sine nu mai respectă nimic din ceea ce societatea impune ca reguli de bună conviețuire.
Capitolul V
Cercetare padagogică pe tema „ Aspecte psihopedagogice ale abuzului emoțional și fizic la școlarii mici”
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Consecintele Psihologice ale Abuzului (ID: 164863)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.