Consecintele Politice, Economice Si Sociale ale Primului Razboi Mondial

A. CAPITOLUL I

Consecințele politice, economice și sociale ale Primului Război Mondial

I.1. Mutații politice survenite la finele războiului (1918-1922)

Anul 1918 a marcat finalizarea războiului de întregire națională, ce începuse inițial sub auspicii nefavorabile în 1916, dar avea să devină în istoria românilor anul mărețelor împliniri, prin realizarea actului sublim al voinței naționale, constituirea României Mari. Suita celor trei acte de unire, creau pentru statul român începutul unei perioade distincte în existența sa interbelică, a unei etape noi marcată fundamental de aplicarea celor două reforme cu caracter reparatoriu dar și novator -legea electorală și reforma agrară.

Pe parcursul conflagrației mondiale, forurile legislative s-au confruntat cu situații disperate, ce necesitau adoptarea imediată a unor măsuri pentru sprijinirea celor afectați în mod direct de evenimentele războiului. Nu trebuie omis faptul că, la începutul campaniei militare din 1917, regele Ferdinand I a emis o proclamație către trupele sale prin care le promitea pământ și drept de vot imediat după încheierea ostilităților. Această proclamație a fost rostită de suveran la îndemnul marele istoric Nicolae Iorga, al scriitorul Alexandru Vlahuță, dar mai ales al premierul Ion. I.C. Brătianu care print-o scrisoare adresată regelui sustinea că: "ar trebui ca printr-o propagandă activă a ofițerimii nostre să se atragă atențiunea soldaților că toți luptătorii credincioși vor avea pământ … și largă participare la treburile statului " . Promisiunile au avut un puternic ecou în rândul luptătorilor, contribuind în mod firesc la victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, în contextul în care trupele rusești, aflate sub influența bolșevismului amenințau frontul și chiar existența statului român.

Astfel, la 6 mai 1917, Miestatea Sa, solicită guvernul I.I.C. Brătianu să aducă în discuția Parlamentului, problema agrară și electorală pentru a întări convingerea soldaților că vor avea o situație economică mai bună și drepturi mai largi în cadrul României întregite. După dezbateri aprinse, la 13 iunie Adunarea Deputaților și la 20 iunie 1917 Senatul adoptă cu o majoritate de voturi revizuirea articolelor 19, 57 și 67 din Constituție punând bazele sistemului politic interbelic. Modificările articolelor menționate prevedeau exproprierea pentru cauză de utilitate publică, constituirea Adunării Deputaților din deputați aleși de cetățenii români majoritari prin vot universal, egal, direct, obligatoriu pentru toți cetățenii, majori cu vârsta peste 21 de ani și scrutin secret pe baza reprezentării proporționale a majorității. Se prevedea de asemenea, modalitatea de constituire a Camerei Deputaților și a Senatului (senatorii aleși și numiți de drept), să fie reglementată printr-o lege electorală.

Prefacerea sistemului electoral, inspirat după legea electorală belgiană, bazată pe sistemul divizorului comun, aplicată în Vechiul Regat, Dobrogea și în Basarabia, a prins contur prin Decretul Lege nr 3402 din 14 noiembrie 1918, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 191 / 16 noiembrie 1918 și detalia prevederile constituționale, aducând precizări importante. Cert este că, schimbarea legislativă s-a realizat în grabă și, ca urmare, a avut încă de la început o serie de defecțiuni. Guvernanții au încercat să le corecteze din mers, fiind permanent convinși de necesitatea adoptării unei legi electorale unice, cu aplicabilitate la nivelul întregii țări. Conform noilor reglementări, alegerile se realizau pe circumscripții electorale, fiecare județ forma o circumscripție electorală și alegea câte un deputat la fiecare număr de 30.000 locuitori și la fracțiune suplimentară numărului de 20.000 locuitori. Toți cetățenii români, cu vârsta peste 40 de ani alegeau, pe circumscripții, câte un senator la fiecare număr de 70.000 locuitori și la fracțiunea suplimentară superioară numărului de 47.000 locuitori. În fiecare Universitate, profesorii titulari alegeau din sânul lor câte un senator. Membrii de drept ai Senatului erau: moștenitorul Tronului, de la vârsta de 18 ani împliniți, mitropoliții, episcopii eparhioți și foștii prim-miniștri cu o vechime de cel puțin patru ani în fruntea Guvernului.

Condițiile pentru a fi ales în Adunarea Deputaților erau: cetățenie română; să dețină exercițiul drepturilor civile și politice; vârsta de 25 de ani împliniți; domiciliul real în România, iar pentru a fi ales senator condițiile erau similare, excepție fiind vârsta de 40 ani împliniți. Cetățenii primeau certificat de alegător; iar cei care nu-și exercitau „fără temei legitim” dreptul de vot erau amendați cu sume variind între 20 și 50 de lei .

Trebuie subliniat faptul că sufragiul universal a avut și limite deoarece în viziunea legiuitorilor de atunci, universalizarea dreptului la vot s-a acordat doar bărbaților, nu și femeilor, acestea fiind în continuare excluse din viața plitică, precum și anumite componente socio-profesionale, care cumulate reprezentau aproape jumătate din populația țării.. În același timp, Decretul-lege marca ruptura cu modul de scrutin majoritar pluralitar, deputații urmând a fi aleși pe baza principiului reprezentării proporționale, mandatele fiind alocate după metoda d`Hondt. În ce privește procedura de vot, actul normativ introducea votul pe liste deschise în varianta panasajului: alegătorii, ce dețineau certificate de alegător, puteau șterge din buletinul de vot listele sau candidaturile indezirabile păstrând lista sau numele candidaților pentru care optau; numărul candidaților votați nu putea depăși numărul parlamentarilor ce trebuiau aleși în circumscripția electorală respectivă, alegătorul putând opta pentru un număr mai mic de candidați. Noua lege punea practic capăt regimului electoral cenzitar și capacitar, anulând votul pe colegii și introducea pentru prima dată în România votul universal.

În celelalte două regiuni ale României Mari, alegerile parlamentare au fost reglementate de acte distincte juridic, respectiv Decret – Lege nr. 3.624 din 24 august 1919 ce cuprindea dispozițiuni privitoare la alegerile pentru Adunarea Deputaților și Senat ce se vor face în Bucovina, specificându-se că alegerea celor 26 de deputați și 12 senatori (la care se adăugau senatorii de drept) se făcea prin scrutinul majorități absolute, cu excepția celor 3 deputați de Chișinău, unde se aplica regula reprezentării proporționale și Decretul-lege nr. 3.621 din 24 august 1919 ce stipula dispozițiuni privitoare la alegerile pentru Adunarea Deputaților și Senat în Transilvania, Banat, Crișana, Sâtmar și Maramureș, impunea scrutinul majorități absolute desfășurat în circumscripții, din care proveneau cea mai mare parte a celor 205 deputați și 86 de senatori. De asemenea, reprezentarea proporțională era admisă, prin excepție, în cazurile orașelor municipii: Arad, Cluj, Oradea și Timișoara, de unde proveneau câte doi deputați. În ce privește însă celelalte aspecte ale procesului electoral, mai puțin cel organizatoric, normele adoptate pentru provincii erau similare celei din Vechiul Regat și Basarabia.

Cele trei decrete-lege electorale amintite au funcționat, cu unele modificări succesive care însă nu le-au afectat natura inițială, până în 1926, reglementând desfășurarea alegerilor parlamentare din 1919, 1920 și 1922, perioadă în care, în medie, peste 1,3 milioane de bărbați au avut drept de vot în Regat, iar sistemul de partide a tins de la formatul pluripartidist, prefigurat de alegerile din 1919, la cel cu partid hegemonic, unde primul partid depășește 60% din mandate iar distanța care îl separă de al doilea este de circa cinci ori mai mare decât cotația acestuia.

Existența reglementărilor electorale diferite a determinat nașterea unei dezbateri pe tema căilor și a modalităților de unificare a sistemului electoral. De altfel, unificarea legislativă a statului a constituit un deziderat vital al anilor de după 1919. O asemenea dezbatere a pus în evidență existența unor opinii diferite aparținând formațiunilor politice din România întregită, dar și a îmbinării eforturilor structurilor politice atât din Vechiul Regat, cât și ale celor din provinciile unite. Cu toate acestea, unificarea s-a desfășurat în cea mai mare parte sub egida și în condițiile impuse de Vechiul Regat, ale cărui instituții au jucat un rol disproporționat în statul român unificat.

Primul pas pe calea uniformizării instituțional-legislative a României Mari l-a constituit adoptarea Constituției în 29 martie 1923, operă a Partidului Național Liberal.

România, după războiul întregirii naționale, prin realizarea reformelor democratice, trece prin transformări importante în ceea ce privește atât mentalul colectiv cât și al structurilor politice. Reforma agrară și introducerea sufragiului electoral universal au determinat modificări subsanțiale în fizionomia social-plitică și economică, determinând accelerarea ritmului de modernizare, dezvoltare și organizare a structurilor instituționale democratice.

Acordarea dreptului de vot universal, a permis intrarea în viața politică a unor grupări sociale ce au erodat baza sistemului economico-politic promovat până atunci de mari latifundiari conservatoriști. Pentru a simplifica mecanismul votării s-a impus intoducerea unor semne electorale sugestive: steaua (Partidul Poporului), secera (Partidul Țărănesc), crucea (Partidul Național-Liberal) etc, ce defineau partidele, fapt ce ușura operațiunea în contextul existenței unui număr foarte mare de alegatori analfabeți (circa 40%), astfel că votul era dat mai mult sub impresia de moment, decât pe baza unei cunoașteri reale a programelor și ideologiilor prezentate de partidele politice.

Aplicarea prevederilor electorale adoptate înte anii 1917-1919 au fost experimentate la primele alegeri din noiembrie 1919, organizate de guvernul gen. Artur Văitoianu, ce au consemnat mutații importante în sistemul pluripartidist român, consemnând o largă participare la vot, comparativ cu perioada precedentă, mutarea centrului de greutate a vieții electorale de la oraș la sat și schimbarea modului de desfășurare a luptei politice. Sufragiul universal a fost acordat însă unor cetățeni fără experiență politică care până în 1914, votau prin delegați. Aceștia se întruneau în capitala județului unde votau un deputat, ce era, de regulă, propus de partidul aflat la putere. Dacă până la război, în regimul votului pe colegii, existau circa 100.000 de alegători cu vot direct, după adoptarea legii electorale numărul acestora a crescut la câteva milioane. Pentru a evidenția noua realitate electorală, menționăm că în 1914, un deputat era ales de cca 400 de cetățeni, în 1919 de 30.000 de cetățeni, iar din 1920 – de 50.000 de cetățeni, adică de 125 de ori mai mulți, comparativ cu perioada antebelica.

Nu trebuie omis nici faptul că, cca 80% din populația României trăia în mediu rural, astfel țărănimea devenind principala masă electorală. Mutații importante survin și în modalitatea de desfășurare a campaniei electorale, acestea transformându-se în autentice bătăli electorale. Dacă până în 1914 un candidat îi putea vizita la domiciliu pe toți alegătorii din circumscripția sa, acum el trebuie să se adreseze unui public extrem de eterogen (mari proprietari, muncitori, țărani, intelectuali, negustori, ș.a.) compus din zeci de mii de oameni, să participe la numeroase întruniri electorale, să țină discursuri  în cluburi, la cârciumi, în piețe publice etc. Liderii partidelor politice, miniștrii și candidații lor realizau adevărate turnee electorale prin țară, pentru a convinge alegătorii că reprezintă pe toți românii și nu doar pe cei din anumite zone geografice. În timpul campaniei electorale orașele și satele erau împânzite cu afișe electorale propagandiste, conținând programele, semnul electoral și lozincile partidelor care se prezentau în alegeri, informații despre candidații ce cereau voturile cetățenilor. Nu lipseau îndemnurile de a nu fi votați rivalii politici, care ar urmări obiective egoiste, ar fi fraudat statul în defavoarea cetățenilor (alegatorilor).

Campaniile electorale au avut un rol important în creșterea gradului de implicare a cetățenilor României în viața publică, aceasta fiind o expresie elocventă a caracterului democratic al regimului politic din perioada interbelică. Cetățenii au avut dese prilejuri de a participa la viața electorală și la alegerile parlamentare, în intervalul 1919 – 1937 în România s-au desfășurat zece alegeri pentru Adunarea Deputaților și pentru Senat (în 1919, 1920, 1922, 1926, 1927, 1928, 1931, 1932, 1933, 1937).

În urma analizei efectuate, putem afirma că sistemul electoral suportă prefaceri importante, generate de tendința de refacere economică și modernizare a statului român după război, prin intermediul unor instituții reprezentative pentru întreaga națiune, ce trebuiau să aibă în vedere rolul, funcțiile statului și mijloacele de realizare în cadrul unor structuri ce se doreau a fi de tip burghezo-democrat.

Măsurile adoptate au produs mutații semnificative și în dinamica partidelor politice, cu repercursiuni importante asupra regimului politic românesc. Aceasta evoluție s-a remarcat printr-o complexitate deosebită determinată de evenimentele interne și internaționale, de interesele unor pături, grupări și forțe sociale, de fuziuni și disidențe, precum și de compromisuri lipsite de principii . România aflată într-o zona de instabilitate determinată de defecțiunea rusă și de revizionismul maghiar nu mai putea funcționa politic pe baza vechiului sistem bipartidist al rotativei guvernamentale (alternanța la putere a guvernărilor liberale și conservatoare) ci trebuia să evolueze spre un regim constituțional democrat.

În acest context geopolitic asistăm la regrupări ale forțelor politice, proliferarea partidelor politice(1918-1922;1929-1933), instabilitate guvernamentală, la dispariția unor structuri politice ca urmarea a scindărilor sau a insuccesului electoral în alegeri, la formarea alianțelor politice prin fuzionări, sau la apariția unor grupări de extremă dreapta sau de extremă stânga în concordanță cu noile ideologii ale vremii: țărănism, comunism, neoliberalism, fascism, naționalism.

Neoliberalismul românesc a avut ca reprezentanți pe Șt. Zeletin, Mihail Manolescu, V. Brătianu, Victor Slăvescu, I.Gh.Duca, intelectuali și oameni politici, membri marcanți ai Partidului Național Liberal. Ideologia neoliberală promova următoarele principii și obiective:

legătura dintre industrializare, modernizare și consolidarea independenței politice;

rolul important al statului prin elaborarea unor planuri de dezvoltare economică în care interesul general primează asupra celui individual;

promovarea unei politici economice protecționistă, concretizată în deviza "Prin noi înșine" (1922-1928);

ocrotirea economiei naționale de expansiune a capitalului străin;

conservarea burgheziei industriale și financiare;

progresul burgheziei prin dezvoltarea industriei;

exploatarea bogățiilor cu sprijinul capitalului autohton;

capitalul străin limitat nu eliminat (Legea minelor 1924).

Țărănismul, ca ideologie politică, s-a remarcat prin reprezentanți de marcă precum Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gh. Zane ș.a. ce promovau ideologia micilor proprietari agricoli, susținînd ideea statului agrar. Dintre ideile desprinse din această ideologie amintim ca fiind cele mai importante:

dezvoltarea unui stat democrat agrar-industrial, țărănesc;

dezvoltarea industriei, dar subordonată primatului agriculturii;

"lupta de clasă" a țărănimii și muncitorimii împotriva "burgheziei oligarhice";

promovarea politicii economice a "porților deschise" în care rolul hotărâtor pentru dezvoltare economică revene capitalul străin.

Marxismul-socialist a avut ca reprezentanți de seamă pe N.D. Cocea, Emil Isac, Lucrețiu Pătrășcanu, Barbu Lăzăreanu, E. Rozvan ș.a care argumentau importanța procesului de industrializare și preconizau:

cucerirea puterii politice printr-o revoluție generală;

organizarea statului pe principii marxiste în care rolul hotărâtor îl are dictatura proletariatului.

Extremismul de dreapta a fost reprezentată în România de gruparea lui Corneliu Zelean Codrenu ce promova:

antisemitismul (antievrei), anticomunismul si misticismul;

teoria purificarii prin moarte, promovand ura si intoleranta;

condamna democratia parlamentara pentru scindarea societății prin lupta dintre partide;

violenta si recurgerea la asasinatul politic;

susține teoria elitelor.

Cert este că dinamica partidelor politice a depins în mare măsură de influența lor electorală și de rezultatele obținute la alegeri. În perioada interbelică, România a avut un larg evantai de grupări politice: de dreapta (Partidul Conservator–Progresist, Partidul Conservator-Democrat), de centru (Partidul Național-Liberal, Partidul Poporului), de centru-stânga (Partidul Țărănesc, Partidul Național-Țărănesc), de stânga (Partidul Socialist, Partidul Social-Democrat), de extrema-stânga (Partidul Comunist din România), de extremă-drepta (Legiunea Arhanghelul Mihail-Garda de Fier); de asemenea, au activat partide ale minorităților naționale (Partidul Maghiar, Partidul German, Partidul Evreiesc ș.a.). Fiecare organizație avea un program, un simbol și o ideologie, propunea soluții proprii privind dezvoltarea statului român. Cetățenilor li se ofereau o multitudine de „variante”, putând opta, prin vot, asupra uneia sau alteia.

Dinamica partidelor politice a reflectat, în bună parte, capacitatea acestora de a propune soluții adecvate pentru problemele cu care se confrunta România după război. Astfel, Partidul Conservator-Progresist și Partidul Conservator-Democrat au dispărut din viața politică în 1922, când nu au obținut niciun loc în parlament, în timp ce Partidul Poporului a avut un rol politic major în anii1920-1921, perioadă în care s-a bucurat de o largă popularitate. De necontestat este și faptul că Partidul Național-Liberal a exercitat cea mai mare influență politică și cea mai îndelungată perioadă de guvernare dintre toate grupările politice, întrucât a fost, efectiv, cel mai bine organizat, cu viziunea cea mai clară asupra evoluției României după Marea Unire, a avut un program cuprinzător și lideri cu experiență politică și o netăgăduită capacitate organizatorică precum I. I. C. Brătianu.

Opțiunile electorale au fost extrem de contradictorii, ceea ce reflectă o necunoaștere clară a „programelor politice” din partea electoratului. Spre exemplu: Partidul Național-Liberal a obținut 6,8% din voturi în 1920, apoi 60,3% în 1922, a scăzut la 7,3% în 1926, pentru a urca la 61,7% în 1927 și ajunge la 6,5% în 1928; Partidul Național-Țărănesc a câștigat 22,1% din voturi în alegerile parlamentare din 1926, a urcat la 77,7% în 1928, pentru ca în 1931 să obțină doar 14,9%. Și mai spectaculoasă a fost evoluția Partidului Poporului: de la 42,4% în 1920, la 6,5% în 1922 și 52% în 1926, pentru ca în 1927, cu doar 1,9%, să nu atingă pragul electoral de 2%. Aceste fluctuații se datorează și faptului că existau cetățeni ce nu aveau opțiuni politice, dar fiind obligați prin lege să se prezinte la urne, votau cu partidul aflat la guvernare, mai ales că acesta avea aproape întotdeauna lista cu numărul 1, adică prima pagină a buletinului de vot. Alții apreciau că, dacă regele a decis aducerea unui anumit partid la putere, acel partid „trebuia votat”, deoarece șeful statului acționa spre binele țării. În consecință, alegătorii se orientau spre candidații guvernamentali decât spre cei ai partidelor din opoziție. Evident, au existat și presiuni, acte de violență, numeroase ilegalități comise de aparatul de stat, care au influențat rezultatul alegerilor, asigurând victoria partidului aflat la putere. Ca urmare, de fiecare dată, opoziția a contestat rezultatele alegerilor, au declarat că parlamentul astfel ales nu reprezintă voința cetățenilor, iar legile adoptate de acesta erau „nule de drept”. Dar, după câteva luni, opoziția își tempera limbajul, participa la dezbaterile parlamentare, propunea amendamente la proiectele de lege depuse de guvern etc.

În perioada supusă analizării (1918-1922), constatăm că alternanța la putere a fost o realitate, reflectată de succesiunea rapidă a guvernărilor: între anii 1918-1919 guvernarea Partidul Național Liberal, urmată de două guvernări scurte de coaliție, cea a gen. Artur Văitoianu și cea a lui Al. Vaida-Voievod; urmate apoi de legislatura Partidul Poporului din 1920-1921 și de cea a Partidul Conservator-Democrat în anii 1921-1922 . Regele Ferdinand, a dorit să realizeze un „consens” al principalelor partide politice într-o acțiune comună, constructivă, dar eforturile sale au eșuat, deoarece liderii politici nu au putut să depășească rivalitățile, interesele și disensiunile. Guvernul Alexandru Vaida-Voevod, constituit în decembrie 1919 ca urmare a faptului că în alegerile parlamentare organizate în noiembrie de guvernul gen. Artur Văitoianu, nici un partid politic nu a obținut majoritatea mandatelor, reflectă această situație, motiv pentru care s-a constituit o coaliție, numită „Blocul parlamentar” ce va guverna durat doar câteva luni.

Din cercetarea efectuată constatăm că nu a existat nici o situație în care un partid să rămână la putere peste limita de 4 ani a parlamentului pe care se sprijinea, iar alternanța acestora la putere a experimentat diferite modalități de abordare a problemelor cu care se confrunta România la acel moment. Liberalii au acționat în spiritul doctrinei economice „prin noi înșine”, iar național-țărăniștii a „porților deschise”, fapt cei va propulsa în rândul celor mai influente grupări politice din perioada interbelică. Cetățenii s-au putut astfel convinge care erau rezultatele practice ale unor asemenea politici, iar liderii partidelor politice au putut constata unde se poate ajunge cu o anumită politică, iar atunci când au înțeles că nu era benefică pentru țară au renunțat la ea.

Parlamentul, a fost expresia tuturor partidelor și curentelor politice, constituit prin exercitarea sufragiului universal, a vizat lărgirea atribuțiilor legislative și de control asupra executivului și administrației publice, dar această orientare spre o democrație parlamentară s-a lovit de tendința dominantă a unor categori sociale ce urmăreau să-și consolideze poziția economică și politică în stat, prin adoptarea unor măsuri represive sau prin restrângerea drepturilor. Remarcăm faptul că, contrar principiilor democrate care propulsau guvernul ca o expresie a parlamentului, în România fenomenul politic este invers, deoarece monarhul desemnează guvernul, iar executivul organizează alegerile parlamentare. Cele două Camere au dezbătut toate problemele societății privind situația internă și internațională a României, au adoptat legi fundamentale pentru statul și au exercitat control asupra activității guvernamentale, prin întrebări și interpelări. Acest aspect este evidențiat de guvernarea prezidată de Take Ionescu ce a primit votul de blam din partea Adunării Deputaților, în ianuarie 1922 și a trebuit să demisioneze.

Dacă ne referim la structura socială a parlamentului, constatăm că era alcătuită, preponderent din burghezi și intelectuali , circa 67%: proprietari, bancheri, avocați și universitari (din rândul acestora circa jumătate erau avocați, ziariști, medici, farmaciști, ingineri). În acest sens renumitul sociolog politic, Matei Dogan, aprecia: „Compoziția socială a parlamentului poate fi ilustrată printr-o piramidă cu vârful în jos. Într-adevăr, categoriile sociale cele mai numeroase – țărani, muncitori, funcționari, artizani – nu erau, în mod practic, reprezentate” .  Această structură era expresia unei realități a societății românești, în care gradul de cultură politică era mai scăzut comparativ cu țările occidentale, cu vechi tradiții democratice.

Monarhia, importantă instituție a regimului politic democratic din România, a avut menirea de a media între puterile statului, astfel încât să se asigure o dezvoltare armonioasă și normală a vieții economice, politice și sociale. Soluțiile propuse de suveran în rezolvarea crizelor guvernamentale au satisfăcut, adeseori opinia publică. Astfel, putem menționa că în decembrie 1919, când nici un partid nu a câștigat alegerile, regele Ferdinand I, a numit un guvern de coaliție, în martie 1920 1-a adus la putere pe Alexandru Averescu, cel mai popular om din România în acel moment, iar în ianuarie 1922 a încredințat puterea lui Ion I.C. Brătianu, cunoscut pentru excepționalele sale calități de lider politic și de stat. Interesul regelui de a intervi în anumite momente pentru a evita tensiunilor politice și sociale era precedat de studierea atentă a dinamicii raporturilor de forțe, de consultări cu liderii partidelor politice, ce-i ofereau sugestii, prezentându-i propriile lor programe și acțiuni. Sub raport formal, spiritul Constituției era respectat, regele uzând de prerogativele sale de „mediator” între forțele politice, dar în realitate decizia era deja luată, iar noul guvern se forma nu pe baza concluziei desprinse din aceste consultări, ci a celor stabilite înaintea începerii lor.

Se remarca faptul că presa din România perioadei interbelice a constituit, cu adevărat, o „a patra putere în Stat”. Numărul publicațiilor politice a cunoscut o creștere considerabilă, de la 13 câte erau în 1917 (ca urmare a războiului) s-a ajuns la 1233 în 1922. Cele mai multe periodice erau consacrate vieții politice, fiind editate atât în București, cât și în provincii și reprezentau adevărate instrumente de control asupra activității guvernamentale, de combatere a abuzurilor șl ilegalităților comise de oamenii politici, aflați la putere sau în opoziție. De asemenea, presa, prin intermediul articolelor de fond și prin diverse alte materiale, semnate de personalități precum: N. Iorga, Pamfil Șeicaru, Stelian Popescu, Nae Ionescu, Grigore Gafencu etc, a contribuit la educația civico-politică a cetățenilor români.

Mutațiile survenite după constituirea statului unitar național, în domeniul evoluției democrației politice din România, au fost cu adevărat remarcabile, dacă facem o comparație cu perioada anterioară primului război mondial. „Formele” legale au fost mai bine „acoperite” de „fondul” societății românești, ce a făcut progrese importante pe calea modernizării și a creșterii gradului de educație civică a populației.

Totuși, o analiză pertinentă trebuie să scoată în evidență și carențele vizibile, ale regimului democratic din România interbelică: preluarea unor practici nedemocratice din trecut, apăriția altora noi, oscilațiile și inconsecvențele partidelor ce au pus adesea sub semnul întrebării însuși „fondul” democratic al legislației în vigoare, în primul rând al Constituției. Menținerea vechiului sistem, introdus de Carol I, prin care „guvernul făcea parlamentul” reprezintă cea mai mare deficiență a sistemului politic. Regele destituia guvernul și numea altul, apoi dizolva parlamentul și anunța organizarea alegerilor pentru Adunarea Deputaților și Senat. Guvernul demitea vechile autorități locale (primari, prefecți) și numea oameni de încredere aparținând partidului aflat la putere, iar noile autorități acționau pentru asigurarea victoriei electorale a guvernului. Se realiza astfel un circuit închis în care electoratul era manipulat, la fel și parlamentarii ce își datorau în cea mai mare parte mandatul acțiunii guvernamentale. Vechea butadă a lui P.P. Carp: „Majestate, dați-mi guvernul și vă dau parlamentul”, a fost în bună măsură o realitate și după 1918. Implicit această carență a determinat o altă defecțiune a sistemului politic, respectiv creșterea rolului executivului în dauna legislativului, la originea acestei situații aflându-se modul de constituire a majoritățile parlamentare ce depindea de guvernul care „aranja” listele de candidați. Deseori, miniștrii au cerut majorităților parlamentare să voteze proiectele de lege cu care unii deputați sau senatori nu erau de acord. Spre exemplu, în 1921, mai mulți parlamentari, aparținând Partidului Poporului, nu erau de acord cu unele prevederi ale legii agrare. În fața acestei situații, ministrul de Interne, Constantin Argetoianu, a procedat astfel, după cum singur mărturisește: „În cele două-trei zile care au precedat votul, am lucrat grupurile, și în ziua scrutinului am pus oamenii mei să ceară votul pe față cu apel nominal. M-am așezat în momentul scrutinului pe treptele biroului, în fața băncilor – era să zic a ieslelor – și la chemarea fiecărui nume din partidul nostru, mă uitam în ochii chematului și sub uitătura mea n-a îndrăznit nici unul să zică "contra" ”.

Acest carusel guvernamental a afectat coerența politicii de stat și a derutat marea masă a cetățenilor. Nici partidele politice nu s-au situat mai presus, deoarece majoritatea existau mai ales datorită liderii lor, ce aveau interese personale și care nu țineau seama de organismele statutare de conducere. De exemplu, Partidul Național-Liberal a cunoscut perioada sa de glorie atunci când a fost prezidat de Ion I.C. Brătianu. Acesta nu convoca decât arareori forurile statuare de conducere, luând decizii după consultări personale cu diferiți fruntași, pe care știa să-i utilizeze eu măiestrie: I.G. Duca pentru organizarea partidului; Alexandru Constantinescu pentru manevre de culise împotriva opoziției; Vintilă Brătianu pentru probleme economice și financiare, etc.

Partidul Poporului a trăit prin personalitatea generalului Averescu; atunci când „mitul Averescu” a ajuns la apogeu (1919-1920), Liga (Partidul) Poporului s-a bucurat de o uriașă aderență. În octombrie 1919, a avut loc un Congres extraordinar al acestei organizații în care toți s-au pronunțat pentru participarea la alegerile parlamentare, singurul oponent a fost generalul Averescu, ce a invocat că menținerea stării de asediu împiedică desfășurarea normală a propagandei electorale. El a declarat că cei ce doresc pot participa la alegeri, dar fără a utiliza numele său. În fața acestei situații, Congresul a hotărât abținerea Ligii Poporului de la alegeri. Treptat, „mitul Averescu” s-a diminuat, deoarece cetățenii au constatat că în timpul guvernării din 1920-1921 generalul nu a adus „îndreptarea” pe care o sperau. Partidul, ce trăia în umbra personalității generalului Averescu, a intrat într-un con de umbră.

În Partidul Național-Țărănesc figura primordială devine Iuliu Maniu, ce sub aparența unei amabilități desăvârșite și a unei democrații extrem de largi în raporturile cu ceilalți fruntași ai partidului, urmărea cu o perseverență rar întâlnită să obțină adeziunea la un punct de vedere pe care și-l stabilea dinainte. Purta negocieri zeci de ore, dădea cuvântul tuturor să-și exprime opiniile, dar nu reținea decât ideile ce-i conveneau, iar atunci când se ajungea la concluzia pe care o dorea, „domnul prezident” declara că aceasta fiind „voința democratic exprimată”, el și-o însușește.

Situația era și mai frapantă în cazul Ligii Apărării Național-Creștine, condusă de A.C. Cuza și a Legiunii Arhanghelul Mihail, al cărui lider era Corneliu Zelea Codreanu, deoarece aceștia decideau soarta organizațiilor și a membrilor lor, organismele de conducere având doar un rol consultativ.

Monarhia și-a adus propria contribuție la degradarea regimului democratic din România, mai ales prin folosirea abuzivă a dreptului de dizolvare a parlamentului. Conform Constituției, parlamentul era ales pe 4 ani, dar, în fapt, doar două corpuri legiuitoare (alese în 1922 și 1933) s-au menținut întreaga legislatură, cele mai multe neavând timpul material pentru dezbaterea și adoptarea legilor necesare diferitelor domenii de activitate (socială, economică, politică etc).

Concluzionând, putem afirma că regimul democratic din România a funcționat în realitate, dar acesta a prezentat și numeroase carențe, ce s-au accentuat spre sfârșitul perioadei interbelice. Cu toate imperfecțiunile sale, democrația românească a rezistat mai mult comparativ cu cea din majoritatea statelor europene, România fiind una dintre ultimele țări în care s-a instaurat un regim totalitar.