Consecintele Nerespectarii Principiului Manifestarii Grijii Pentru Intretinerea, Educatia Si Apararea Drepturilor Si Intereselor Membrilor Minori Ai Familiei

Drept

Consecintele Nerespectarii Principiului Manifestarii Grijii Pentru Intretinerea, Educatia Si Apararea Drepturilor Si Intereselor Membrilor Minori Ai Familiei

Byadmin ianuarie 1, 2024

CONSECINȚELE NERESPECTĂRII PRINCIPIULUI MANIFESTĂRII GRIJII PENTRU ÎNTREȚINEREA, EDUCAȚIA ȘI APĂRAREA DREPTURILOR ȘI INTERESELOR MEMBRILOR MINORI AI FAMILIEI

CUPRINS

INTRODUCERE

1.NOȚIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA FAMILIE

Importanța familiei în procesul de educație a copilului

Climatul familial și dezvoltarea psihică a copiilor

Factorii negativi care influențează la subminarea dezvoltării copilului

Legislașia Republicii Moldova cu privire la educarea copilului

IMPORTANȚA RESPECTĂRII PRINCIPIULUI MANIFESTĂRII GRIJII PENTRU ÎNTREȚINEREA, EDUCAȚIA ȘI APĂRAREA DREPTURILOR ȘI INTERESELOR MEMBRILOR MINORI AI FAMILIEI

2.1. Notiunea de Familie ca fenomen social

2.2. Notiunea sociologica si cea juridica a Familiei

2.3. Functiile familiei prinprizma principiilor

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Actualitatea și importanța temei. Lucrarea de față este consacrată investigării științifice ample din punct de vedere al dreptului familiei, a principiului priorității educației copilului în familie. Actualitatea temei studiate se caracterizează prin faptul că copilul reprezintă centrul familiei, iar familia ca celulă de bază a societății reprezintă baza unei societăți puternice și stabile.

Importanța teoretică a prezentei lucrări constă în acumularea unui vast material teoretic și practic pentru dezvoltarea unor direcții actuale și complexe de investigare privid principiul priorității educației copilului în familie.

Scopul și obiectivele propuse – scopul lucrării este de a analiza și interpreta prioritățile educației copilului în famile. Studiul de față urmărește descrierea și explicarea corectă a principalelor concepte și anume stabilitatea familiei în societatea contemporană, prin prisma educației unei noi generații sănătaose. Schimbările care se petrec într-un anumit cadru social, economic, politic, cultural și spiritual trebuiesc atribuite particularității unui anumit timp și spațiu. Astfel că noțiunea de schimbare corelează cu noțiunea de familie și cu cel al stabilității ei. Realitatea cotidiană și cercetările realizate au evidențiat producerea unor schimbări în stilul de viață al indivizilor și implicit în cel al vieții de familie, iar educația copilului în famile constituie o prioritate fundamentală, reprezentând nucleul și motorul unei socoietăți.

Gradul de investigație a temei – au constituit-o conceptele, propunerile, publicațiile, experiența și cunoștințele vaste ale îndrumătorilor contemporani.

Suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării: cercetarea ștințifică, studiul monografiilor, revistelor de specialitate, realizarea vastelor cercetări privind domeniul vizat, prin metoda comparativă, metoda analizei etc.

Cuvinte-cheie – principiu, educația copilului în familie.

Volumul și structura lucrării. Scopul și sarcinile cercetării au prefigurat structura lucrării, care care constă din introducere, cuprins, două capitole, ăncheiere și lista surselor bibliografice.

În încheiere sunt elaborate concluziile referitoare la principiul priorității educației copilului în familie și sunt prezentate recomandările practice vizând metodele pe care ar trebui să le urmeze fiecare familie în vederea educării conștiencioase și eficiente a viitoarei generații – ca fundament de bază a unei societăți.

NOȚIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA FAMILIE

Trăim într-o societate în care educația copiilor în famile reprezintă o prioritate de bază, educarea viitoarei generații este o sarcină pe cât de complexă, pe atât de responsabilă pentru părinți. Conștientizarea părinților a rolului hotărâtor pe care îl au în educarea copiilor lor, reprezintă un factor esențial pentru dezvoltarea unei noi personalități. Carta Drepturilor familiei enunță în art. 5 că ,,dând viață copiilor lor, părinții au originarul, principalul și inalienabilul drept de a-i educa; ei trebuie prin aceasta să fie recunoscuți ca primii și principalii educatori ai fiilor lor".

Astfel, parinții reprezintă fundamentul de bază în vederea creșterii și educării copiilor, desigur că pe parcursul vieții, în dezvoltarea personalității copilului, apr și alți factori care-i modelează personalitatea și implicit educația sa, mediul înconjurător, grădinița, școala, prietenii etc., dar totuși familia reprezintă cea mai importantă comuniune care-i acordă copilului educația necesară de care are nevoie.

În literatura de specialitate am întâlnit un citat ce mi-a atras atenția, răsună în felul următor "învață pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze și, când va fi mare nu se va abate de la ea" , într-adevar educația primită din partea părinților va reprezenta și calea adevărată pe care un copil o va alege, pentru că în spate va avea sfaturile, valorile, principiile insuflate din parte părinților și asfel, va merge cu demninitate în viață. După părerea mea pornind de la aceste funcții a educa un copil înseamnă a-i permite să se apropie de multiple identități, de a îndeplini multiple roluri și funcții. De asemenea, înseamnă a-i da posibilitatea să găsească o unitate în acțiune, cât și în scop, de a se conforma și imita fără a se limita la o copie fidelă sau reflectare socială, dar și de a se delimita, de a fi autonom fără să cadă în individualism, revoltă sau izolare. Familia are rolul de a asigura copilului mediul potrivit de viață, afecțiune, dragoste, ocrotire, să reprezinte modelul de viață pe care copilul, încă de la naștere începe să și-l însușească. Părinții sunt modele importante pentru copiii lor și au rol deosebit în dezvoltarea socială, etică și emoțională a acestora. Cine ar dori mai mult și din toată inima, binele și fericirea copilului și cine ar putea iubi mai mult, mai sincer, mai generos decât părinții.

Misiunea de a fi părinte este deosebit de grea și întotdeauna există teama de a nu face greșeli.Pregătirea copiilor pentru căpătarea independenței și pentru integrarea socială presupune participarea la activitățile familiale și asumarea unor responsabilități prin care fiecare își îndeplinește statutul și rolul în familia sa. Activitățile la care participă mai frecvent copiii împreună cu părinții se desfășoară cotidian, altele sunt periodice sau ocazionale. Prin aceasta se constată indirect și timpul pe care îl petrec copiii în mod activ, împreună cu părinții, cu familia lor și situațiile mai frecvente de cooperare în familie. Apar astfel moduri și modele comune de viață și de educație în familie care conduc la distingerea unor indicatori ce pot caracteriza stilul de viață și stilul de educație în familie. Menționăm încă o dată că educația în familie este una din principalele manifestări ale educației informale care se realizează implicit, permanent, cu sau fără intenție conștientizată, prin utilizarea cotidiană a resurselor obișnuite, cu îndeplinirea funcțiilor normale ale vieții de familie.

Studii recente arată că ,,strategia educativă a familiei poate fi un rezultat al negocierii între părinți și copii atâta timp cât educația este interacțiune și raporturile de putere nu urmează clasica disjuncție autoritate parentală – obediență infantilă, ci se construiesc continuu în schimburile simbolice părinți-copii”

În lumea complexă, solicitantă, în care trăim, familia reprezintă o ambianță în care solicitudinea și întrajutorarea sunt linii directoare de conduită, obligatorii pentru toți membrii care o alcătuiesc. Istoria vie a umanității, sub dimensiunile sale biologică, psihologică, socioculturală, economică și politică aparține familiei, coexistenței bărbatului și a femeii, a relațiilor dintre ei, a relațiilor cu copiii.

Teoretic, în familie îți găsești refugiul, liniștea, pacea, intimitatea, armonia; în realitate însă, oamenii au sentimente amestecate, contrare, opinii diferite, dorințe contradictorii. Este necesar să conștientizăm existența acestor lucruri și să acceptăm că ”armonia în familie nu este consecința faptului că toata lumea iubește pe toata lumea, ci este consecința unui echilibru între cenzura impusă de familie și autocenzura. Adică „nu fac și nu spun lucruri pe care știu că nu am voie să le spun, pentru că acestea sunt regulile familiei și, nu fac și nu spun lucruri care ar deranja armonia familiei mele.”

Atmosfera familială variază puternic de la o familie la alta. Maniera în care acesta influențează personalitatea copilului este incontestabilă. Se consideră că de o arie de cuprindere mai largă decât atmosfera familială dispune climatul familial. Climatul familial este definit ca „formațiune psihică foarte complexă, cuprinzând ansamblul de stări psihice, moduri de relaționare inter-personală , atitudini, nivel de satisfacție ce caracterizează grupul familial o perioadă mai mare de timp”. Acesta acționează ca un filtru între influențele educaționale exercitate de părinți asupra copiilor și personalității acestora.

Acesta prezintă o structură complexă, cu caracteristicile comune de care părinții trebuie să țină cont în acțiunile lor educative.Educația morală trebuie să urmărească obiectivul de a forma la copil un fel de a fi care să-i dea o tărie sufletească, care să-i formeze o comportare onorabilă în familie, la școala și în colectivul de prieteni în mijlocul cărora trăiește. Aceasta comportare morală se poate eticheta cu denumirea de conștiință socială superioară. Educația morală a copiilor în familie se formează prin cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil [3, p.15].

Părinții le spun copiilor ce e bine și ce e rău, ce e drept și ce e nedrept, ce e frumos și ce e urât în comportamente. Aceste noțiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său și a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg și prieten. Formarea conștiinței morale naște sentimentul datoriei, sentimentul de cinste și coeziune între membrii familiei. Educația morală nu se limitează doar la străduința de a avea un copil cu idei juste și umanitare. Copilul nu trebuie instruit doar să cunoască sentimentele morale, ci trebuie să le și aplice în viață, sub influența împrejurărilor exterioare, sub influența educației familiale și culturii căpătate în școală, să-și formeze personalitatea sa morală. În evoluția psihică a copilului trebuie să se simtă călăuza educativă a părinților. Treptat, el trebuie să ajungă la o oarecare independență de gândire și simțire încât la vârsta școlară, intrând în contact cu colectivul de colegi și profesori, el capătă noi obligații sociale.

Socializarea copilului în cadrul familiei

De aici rolul primordial universal și permanent al familiei, ca și numeroase și importante consecințe în cele mai variate domenii socioculturale.

Malinovski considera în lucrarea sa că educația este una dintre nevoile fundamentale, alături de nevoia de subzistență, înrudire, adăpost, protecție, activitate, igiena ale ființei umane de pretutindeni și dintotdeauna; familia (nucleară) reprezentând răspunsul cultural imediat la aceste nevoi. In primii ani de viață, în care sunt așezate bazele personalității umane, familia reprezintă întreaga “societate” a copilului. Familia este un grup de persoane constituit pe baza unor legături de căsătorie, de sânge, de adoptare. Este legătura dintre soț și soție, mamă și tată, între părinți și copii, frați, surori, părinți.

Familia nucleară sau elementară reprezintă grupul format din mamă, tată și descendenții imediați (copiii lor). La naștere, copilul găsește căldura și hrana necesare vieții, dar și un nume, o limbă, o cultură care vor face din el un pui de om. El moștenește, deci, patrimoniul genetic al părinților, dar moștenește, de asemenea, și un patrimoniu cultural: bunuri ale familiei, un anumit mod de a face, de a spune, de a fi – care-l modelează, îl ajută să crească, să devină om.

În liter un grup de persoane constituit pe baza unor legături de căsătorie, de sânge, de adoptare. Este legătura dintre soț și soție, mamă și tată, între părinți și copii, frați, surori, părinți.

Familia nucleară sau elementară reprezintă grupul format din mamă, tată și descendenții imediați (copiii lor). La naștere, copilul găsește căldura și hrana necesare vieții, dar și un nume, o limbă, o cultură care vor face din el un pui de om. El moștenește, deci, patrimoniul genetic al părinților, dar moștenește, de asemenea, și un patrimoniu cultural: bunuri ale familiei, un anumit mod de a face, de a spune, de a fi – care-l modelează, îl ajută să crească, să devină om.

În literatura de specialittae am întâlnit următoarele funcții ale familiei:

funcția economăcă;

funcția de socializare;

funcția de solidaritate familială;

funcția sexuală și de reproducere;

funcția educativă.

După părerea mea pornind de la aceste funcții a educa un copil înseamnă a-i permite să se apropie de multiple identități, de a îndeplini multiple roluri și funcții. De asemenea, înseamnă a-i da posibilitatea să găsească o unitate în acțiune, cât și în scop, de a se conforma și imita fără a se limita la o copie fidelă sau reflectare socială, dar și de a se delimita, de a fi autonom fără să cadă în individualism, revoltă sau izolare. Familia are rolul de a asigura copilului mediul potrivit de viață, afecțiune, dragoste, ocrotire, să reprezinte modelul de viață pe care copilul, încă de la naștere începe să și-l însușească. Părinții sunt modele importante pentru copiii lor și au rol deosebit în dezvoltarea socială, etică și emoțională a acestora. Cine ar dori mai mult și din toată inima, binele și fericirea copilului și cine ar putea iubi mai mult, mai sincer, mai generos decât părinții.

Misiunea de a fi părinte este deosebit de grea și întotdeauna există teama de a nu face greșeli.Pregătirea copiilor pentru căpătarea independenței și pentru integrarea socială presupune participarea la activitățile familiale și asumarea unor responsabilități prin care fiecare își îndeplinește statutul și rolul în familia sa. Activitățile la care participă mai frecvent copiii împreună cu părinții se desfășoară cotidian, altele sunt periodice sau ocazionale. Prin aceasta se constată indirect și timpul pe care îl petrec copiii în mod activ, împreună cu părinții, cu familia lor și situațiile mai frecvente de cooperare în familie. Apar astfel moduri și modele comune de viață și de educație în familie care conduc la distingerea unor indicatori ce pot caracteriza stilul de viață și stilul de educație în familie. Menționăm încă o dată că educația în familie este una din principalele manifestări ale educației informale care se realizează implicit, permanent, cu sau fără intenție conștientizată, prin utilizarea cotidiană a resurselor obișnuite, cu îndeplinirea funcțiilor normale ale vieții de familie.

Studii recente arată că ,,strategia educativă a familiei poate fi un rezultat al negocierii între părinți și copii atâta timp cât educația este interacțiune și raporturile de putere nu urmează clasica disjuncție autoritate parentală – obediență infantilă, ci se construiesc continuu în schimburile simbolice părinți-copii”

Climatul familial și dezvoltarea psihică a copiilor

În lumea complexă, solicitantă, în care trăim, familia reprezintă o ambianță în care solicitudinea și întrajutorarea sunt linii directoare de conduită, obligatorii pentru toți membrii care o alcătuiesc. Istoria vie a umanității, sub dimensiunile sale biologică, psihologică, socioculturală, economică și politică aparține familiei, coexistenței bărbatului și a femeii, a relațiilor dintre ei, a relațiilor cu copiii.

Teoretic, în familie îți găsești refugiul, liniștea, pacea, intimitatea, armonia; în realitate însă, oamenii au sentimente amestecate, contrare, opinii diferite, dorințe contradictorii. Este necesar să conștientizăm existența acestor lucruri și să acceptăm că ”armonia în familie nu este consecința faptului că toata lumea iubește pe toata lumea, ci este consecința unui echilibru între cenzura impusă de familie și autocenzura. Adică „nu fac și nu spun lucruri pe care știu că nu am voie să le spun, pentru că acestea sunt regulile familiei și, nu fac și nu spun lucruri care ar deranja armonia familiei mele.”

Influențele realizate de părinți, în contactul cu copiii lor, sunt încărcate de socializare, se formează capacitatea evaluării faptelor admise social și conștiința responsabilității sociale. Funcționarea familiei ca mediu afectiv, social și cultural se bazează în mare parte pe comunicare. Numeroase studii și cercetări concrete se referă la rolul major al familiei în însușirea limbii, a diferitelor limbaje (de exemplu nonverbale) și în general a competențelor de comunicare cotidiană.

Încă din pântece mama va avea toată grija să-i transmită copilului sentimente de liniște și afecțiune, dar și o alimentație sănătoasă, acestea având un rol important în formarea lui, fiind climatul în care se dezvoltă. „Impresiile primite de prunc în timpul sarcinii în pântecul mamei sale determină în mare măsură starea lui fizică, afectivă și chiar spirituală”.

„Trebuie să amintim că orice țipete, orice cuvinte murdare îl spurcă deja pe copil, întipăresc deja în inima lui, încă din pântece, imaginile viciului și a patimilor.” Comportamentul plin de afecțiune al mamei este foarte important pentru formarea „sentimentul comuniunii sociale. El favorizează comunicarea, colaborarea și actele altruiste. Baza acestui sentiment o constituie relațiile cu mama, afecțiunea reciprocă dintre mamă și copil.

Atmosfera familială variază puternic de la o familie la alta. Maniera în care acesta influențează personalitatea copilului este incontestabilă. Se consideră că de o arie de cuprindere mai largă decât atmosfera familială dispune climatul familial. Climatul familial este definit ca „formațiune psihică foarte complexă, cuprinzând ansamblul de stări psihice, moduri de relaționare inter-personală , atitudini, nivel de satisfacție ce caracterizează grupul familial o perioadă mai mare de timp”. Acesta acționează ca un filtru între influențele educaționale exercitate de părinți asupra copiilor și personalității acestora.

Acesta prezintă o structură complexă, cu caracteristicile comune de care părinții trebuie să țină cont în acțiunile lor educative.Educația morală trebuie să urmărească obiectivul de a forma la copil un fel de a fi care să-i dea o tărie sufletească, care să-i formeze o comportare onorabilă în familie, la școala și în colectivul de prieteni în mijlocul cărora trăiește. Aceasta comportare morală se poate eticheta cu denumirea de conștiință socială superioară. Educația morală a copiilor în familie se formează prin cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil [3, p.15].

Părinții le spun copiilor ce e bine și ce e rău, ce e drept și ce e nedrept, ce e frumos și ce e urât în comportamente. Aceste noțiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său și a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg și prieten. Formarea conștiinței morale naște sentimentul datoriei, sentimentul de cinste și coeziune între membrii familiei. Educația morală nu se limitează doar la străduința de a avea un copil cu idei juste și umanitare. Copilul nu trebuie instruit doar să cunoască sentimentele morale, ci trebuie să le și aplice în viață, sub influența împrejurărilor exterioare, sub influența educației familiale și culturii căpătate în școală, să-și formeze personalitatea sa morală. În evoluția psihică a copilului trebuie să se simtă călăuza educativă a părinților. Treptat, el trebuie să ajungă la o oarecare independență de gândire și simțire încât la vârsta școlară, intrând în contact cu colectivul de colegi și profesori, el capătă noi obligații sociale.

Socializarea copilului în cadrul familiei

De asemenea, ,,socializarea în cadrul familiei presupune existența mai multor componente, după cum urmează:

• normativă – transmiterea principalelor norme și reguli sociale;

• cognitivă – dobândirea deprinderilor și cunoștințelor necesare acțiunii ca adult;

• creativă – prin care se formează capacitățile de gândire creatoare și de a da răspunsuri adecvate în situații noi;

• psihologică – dezvoltarea afectivității necesare relaționării cu părinții, cu viitorul

partener, cu propriii copii și cu alte persoane”.

În familie se dobândesc primele acte de socializare – relații, mai ales cu mama, obiecte, persoane, conduite – care capătă trăsături specifice în funcție de starea material – economică și culturală a cesteia [13, p. 54].

Influențele realizate de părinți, în contactul cu copiii lor, sunt încărcate de socializare, se formează capacitatea evaluării faptelor admise social și conștiința responsabilității sociale. Funcționarea familiei ca mediu afectiv, social și cultural se bazează în mare parte pe comunicare. Numeroase studii și cercetări concrete se referă la rolul major al familiei în însușirea limbii, a diferitelor limbaje (de exemplu nonverbale) și în general a competențelor de comunicare cotidiană.

Încă din pântece mama va avea toată grija să-i transmită copilului sentimente de liniște și afecțiune, dar și o alimentație sănătoasă, acestea având un rol important în formarea lui, fiind climatul în care se dezvoltă. „Impresiile primite de prunc în timpul sarcinii în pântecul mamei sale determină în mare măsură starea lui fizică, afectivă și chiar spirituală”.

„Trebuie să amintim că orice țipete, orice cuvinte murdare îl spurcă deja pe copil, întipăresc deja în inima lui, încă din pântece, imaginile viciului și a patimilor.” Comportamentul plin de afecțiune al mamei este foarte important pentru formarea „sentimentul comuniunii sociale. El favorizează comunicarea, colaborarea și actele altruiste. Baza acestui sentiment o constituie relațiile cu mama, afecțiunea reciprocă dintre mamă și copil.

Odată cu dezvoltarea copilului părinții trebuie să i-a toate măsurile necesare de a încerca integrarea copilului în societatre. Părinții pot folosi metode și procedee educative adecvate fiecărui copil, ei pot contribui la dezvoltarea personalității acestuia, de la început de ai arata ce este ,,binele,, care mai târziu va deveni "principialitate, cinste, spirit de a-ți ajuta aproapele, criterii de evaluare a comportării"

Până la vârsta de 3 ani părinții constituie primul exemplu, unicul model de viața, de comportare, cu cea mai mare influență asupra copilului.

Astfel A.S Makarenko a acordat o importanță deosebită puterii exemplului pe care familia îl are în educație [după 14, p.64]. „ Bazele educației se pun până la 5 ani – spunea el -ceea ce ați făcut până la 5 ani reprezintă 90 % din întregul proces educativ; după aceea educația omului continuă, prelucrarea omului continuă, dar în general, voi începeți sa gustați roadele căci florile pe care le-ați îngrijit au fost pana la 5 ani”.

Deci putem afirma că familia și căminul, conviețuirea și cadrul conviețuirii laolaltă a părinților cu copiii lor,reprezintă școala primilor ani ai copilului în care trebuie să primească bazele temeinice ale viitoarei sale conștiințe, ale tuturor trăsăturilor care-l vor defini ca om integru în epoca maturității sale.

Dobândind încă de la vârsta preșcolară capacitatea de a comunica cu cei din jur, de a-și exprima în mod inteligibil gândurile, ideile, impresiile, copilul își formează o bază pentru activitatea școlară și pentru viața socială de mai târziu. In procesul instructiv-educativ limbajul reprezintă un mijloc de comunicare, dar și un mijloc de cunoaștere, deoarece prin intermediul lui se transmit cunoștințe și se lărgește orizontul copiilor cu noi reprezentări [15, p.76].

În recentele evoluții din domeniul educației la nivel internațional apare evident faptul că se redescoperă o semnificație mai larga și mai profundă a educației cu intenția de a se organiza întregul domeniu și de a-l face mai funcțional și mai eficace. Noua emnificație este simbolizată de termenul educație permanentă, care include modele formale, nonformale și informale de învățare de-a lungul ciclurilor vieții unui individ pentru îmbunătățirea conștienta și continua a calității vieții, atât a sa, cat și a societății sale. Cei trei termeni fundamentali pe care se bazează semnificația conceptului de educație permanentă sunt: viața, durata vieții, educația .Educația permanentă nu se limitează doar la educația adulților, ci ea cuprinde și unifică toate stadiile educației: preșcolar, primar, gimnazial/secundar ș.a.m.d., astfel ea caută să abordeze educația în totalitatea ei.

În opinia mea Familia joacă primul, cel mai subtil si mai crucial rol în inițierea procesului de învățare permanentă pentru educația unui copil. Deținerea acestui rol continuă pe întreaga durată de viața a unui individ, printr-un proces de învațare în cadrul familiei. Concepută ca un principiu organizator și coordonator al tuturor formelor și domeniilor de educație pe parcursul întregii vieți a omului în contextul unor procese active de învațare și interînvățare, educația permanentă are ca obiectiv final "menținerea și ameliorarea calității vieții" , perfecționarea ființei umane în integralitatea ei biopsihosocioevolutivă.

Educația familială reprezintă o modalitate esențiala de realizare a educației informale și manifestă principalele caracteristici ale acesteia: se realizează în mod nesistematic, prin experiențe de viața trăite în mod concret, direct; se manifestă difuz în conduita indivizilor și a grupurilor, impregnează personalitatea cu specificul său prin influențarea implicită, integrală și continuă.

În abordările contemporane ale fenomenului educației se discută despre eroziunea funcțiilor familiei și mai ales a funcției de socializare și, implicit, despre limitele educației familiale, educația fiind atribuită în principal școlii [11, p.61].

Prioritățile politice actuale vizează în mare parte obiective care privesc implicit educația în familie și școală: abordarea educației ca forța principală a schimbării tehnologiei, economiei, administrației și a promovării de valori în societate; acces egal și sporit la educație; calitatea ridicată a educației și pregătirea societății bazate pe cunoaștere; transformarea educației în resursă de bază a modernizării României; considerarea investiției în capitalul uman ca investiția cea mai profitabilă pe termen lung; reducerea sărăciei și a marginalizării sociale; îmbunătățirea standardului de viață s.a.

În opinia mea rolul primordial în dezvoltarea viitoare a personalității copilului este determinată de dragostea și întelegerea în famile. O famile frumoasă, puternică, în care se cultivă valori, dragoste, prietenie între membrii este este o familedemnă de apreciat, ce va avea posibilitatea să educe copilul din sânul ei și îl va pregăti pentru a merge în viață [2, p.54].

Nimic din ceea ce făurește omul in efemera sa existență pe acest pământ nu se ridică atâta la sublim , la creație la dăruire de sine, jertfă și îndeplinire, pe cat este creșterea, educarea si dezvoltarea copiilor cea mai deplină si sensibilă bucurie a vieții.

Rolul Educației

un proces al cărui scop esențial este de a ușura o anumită modificare de comportament

nu este un proces de care este responsabilă în mod exclusiv școala, este un proces al cărui succes depinde de colaborarea familie – școală [18, p.92].

Copilul are nevie :

să-i oferi un climat familial corespunzator ;

să înveți cum să actualizezi potențialul copilului;

să-l ajuti să se dezvolte armonios în mediul sau familial și psihosocial de viață.

Între factorii educației familia, ,,educația,, a fost și este considerat ca factor prioritar și primordial, deoarece în ordinea firească a lucrurilor educația începe din familie motiv care l-a determinat pe Loisel sa afirme că „ in familie si pe genunchi mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume-omul de caracter”

Astfel familia este cea mai importantă celulă a influenței sociale asupra formării personalității copilului: anume aici crescînd, copilul își formează pentru prima dată deprinderile elementare de muncă, însușește valorile și normele de comportare recunoscute de toți, învață limba si normele de gîndire care-i dau posibilitatea de a se familiarize cu valorile generale-umane ale culturii, anume aici el începe să-și formeze o anumită înțelegere a vietii ca fenomen obștesc, în familie începe procesul de socializare. Însă nu trebuie să uităm că educația copilului începe din momentul concepției copilului [11, p.62].

Educarea copilului-odată cu conceperea lui

Încă din pântece mama va avea toată grija să-i transmită copilului sentimente de liniște și afecțiune, dar și o alimentație sănătoasă, acestea având un rol important în formarea lui, fiind climatul în care se dezvoltă. „Impresiile primite de prunc în timpul sarcinii în pântecul mamei sale determină în mare măsură starea lui fizică, afectivă și chiar spirituală”.

„Trebuie să amintim că orice țipete, orice cuvinte murdare îl spurcă deja pe copil, întipăresc deja în inima lui, încă din pântece, imaginile viciului și a patimilor.” Comportamentul plin de afecțiune al mamei este foarte important pentru formarea „sentimentul comuniunii sociale. El favorizează comunicarea, colaborarea și actele altruiste. Baza acestui sentiment o constituie relațiile cu mama, afecțiunea reciprocă dintre mamă și copil.

Odată cu dezvoltarea copilului părinții trebuie să i-a toate măsurile necesare de a încerca integrarea copilului în societatre. Părinții pot folosi metode și procedee educative adecvate fiecărui copil, ei pot contribui la dezvoltarea personalității acestuia, de la început de ai arata ce este ,,binele,, care mai târziu va deveni "principialitate, cinste, spirit de a-ți ajuta aproapele, criterii de evaluare a comportării"

Până la vârsta de 3 ani părinții constituie primul exemplu, unicul model de viața, de comportare, cu cea mai mare influență asupra copilului.

Astfel A.S Makarenko a acordat o importanță deosebită puterii exemplului pe care familia îl are în educație [după 14, p.64]. „ Bazele educației se pun până la 5 ani – spunea el -ceea ce ați făcut până la 5 ani reprezintă 90 % din întregul proces educativ; după aceea educația omului continuă, prelucrarea omului continuă, dar în general, voi începeți sa gustați roadele căci florile pe care le-ați îngrijit au fost pana la 5 ani”.

Deci putem afirma că familia și căminul, conviețuirea și cadrul conviețuirii laolaltă a părinților cu copiii lor,reprezintă școala primilor ani ai copilului în care trebuie să primească bazele temeinice ale viitoarei sale conștiințe, ale tuturor trăsăturilor care-l vor defini ca om integru în epoca maturității sale.

,, Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece eainfluențează și modelează persoana umana.,, Unii merg chiar mai departe și susțin că acțiunea ei asupra persoanei e atât de mare, încât ea egalează acțiunea celorlalte grupuri sociale. Aceasta este cu deosebire cazul cercetărilor care vin dinspre psihanaliza, psihologia socială și sociologiesusținând că familia este: adevăratul laborator de formare a persoanei. Transformarea individului în persoană adică în ;individ cu status social” este întâi de toate opera familiei. Sunt două cauze care explică această influență a familiei asupra persoanei : una este legată de faptul că acțiunea familiei se exercită mai de timpuriu iar a doua de acela că multă vreme familia e calea prin care secanalizează oricare altă acțiune de socializare, ea fiind identică cu întreaga lume socială a copilului [8, p.33].

,,Din ansamblul dispozițiilor legale vedem că drepturile părintești se exercită numai în interesul copiilor. Acest principiu, de asemenea, este consacrat în Constituție în art. 48 alin 2 unde se prevede dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.,,

Toate preocupările privind întreținerea, instruirea și educația copiilor orfani și a celor lipsiți de ocrotirea părinților revin statului și societății. Stul stimulează și sprijină activitatea de binefacere față de acești copii (art. 49 alin. 3). Dispozițiile Codului familiei asigură realizarea acestui principiu indifferent de faptul dacă aceste drepturi și îndatoriri se realizează de părinți sau de către alete personae cărora le sunt încredințați copii spre creștere si educare, în lipsa părinților.Codul Fmiliei la art. 51, prevede: ,,fiecare copil are dreptul să locuiască în familie, să-și cunoască părinții , să beneficieze de grija lor, să coabiteze cu ei , cu excepșia cazurilor cînd acesta contravene intereselor copilului [19, p.83].

Copilul are dreptul la educatie din partea parintilor, la dezvoltarea capacitatilor intelectuale, la libertatea gdndirii si constiintei, la apdrarea demnitdtii si onoarei.
In cazurile cind copilul este lipsit de grija parintilor (acestia sunt decdzuti din drepturile pdrintesti, declarati incapabili sau dispdruti, precum si in alte cazuri), drepturile copilului la educatie sunt asigurate de autoritatea tutelară.

Autoritatile tutelare depisteaza copiii ramasi fara ocrotire parinteasca, tin evidenta acestora sj, in fiecare caz aparte, in dependenta de circumstantele concrete in urma carora copiii au ramas fara ocrotire parinteasca, aleg forma de plasament al copiilor in scopul protectiilor, asigurand controlul sistematic asupra conditiilor de intretinere, educatie și instruire a acestora (art. 112 alin. 2 C.F.). Codul familiei stabilește și o ierarhie a opțiunilor în vederea plasamentului copiilor ramași fară ocrotirea parintească. Astfel, copiii ramașj fară ocrotirea parintească pot fi plasați pentru îngrijire si educație.

Unul dintre principalele efecte ale căsătoriei este și acela privind dreptul și obligația părinților de a se îngriji în cel mai înalt grad de educația copiilor lor. Despre acesta tratează canonul 1136, CDC, ,,Părinții au obligația foarte gravă și dreptul primar de a se îngriji, fiecare după părerea sa, de educația, atît fizică, social și cultural, cît și morală a copiilor,,. Astfel acțiunea familiei de a educa este unicul monopol de socializare a copilului, este unica putere de a incadra copilul intr-un mediu cit mai favorabil și de ai da ca instrumenete necesare tot ceea ce ei considera a fi bine. În primul rind, spune CDC, părinții, deoarece au dat viață copiilor, au obligația foarte gravă de a-I educa, și de aceeia trebuie considerați primii și principalii educatori. Cum am mai vorbit anterior Mama reprezintă unica faptură cara încă de la concepția are acea legatura extreme de puternică – și de neînlocuit de ai insufla căldura afectivă și formarea deprinderilor elementare.. Astfel această funcție educativă este atît de important întrucat este greu de a putea fi înlocuită. Deci putem afirma că "familia este una din cele mai vechi forme de comunitate umană ce asigură menținerea continuității biologice, culturale a societății , satisfacerea nevoilor personale , asigurând sentimentul siguranței , menținerii și dezvoltării personalității [2, p.21].

Principiul priorității educării copilului în familie. Reiese deasemenea și din Convenția privind drepturile copilului din 1989, care priveste copilul ca pe o personalitate ce dispune de drepturile respective, dar care din cauza vulnerabilitatății sale are nevoie de susținere și apărare.

Articolul 20 al Convenției prevede obligașia statului de a oferi protecție special copiilor lipsiți de mediul familiei și de a asigura posibilitatea îngrijirii corespunzătoare din partea altei familii sau în cadrul unei instituții. Deasemenea Convenția cu privire la drepturile copilului, este vazută ca: ,, … uniunea fundamental a societății și mediului natural pentru creșterea și bunăstarea tuturor membrilor săi, în mod deosebit a copiilor, care trebuie să beneficieze de protecție și asistență de care au nevoie pentru ca ei să-și poată juca pe deplin rolul lor în societate,,. Mai mult decît atît copilul trebuie să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dreagoste și înțelegere.,, Cum știm familia este un grup social relativ permanent de indivizi legați între ei prin origine, căsătorie sau adopțiune.

Familia îi dă copilului primele informații despre lumea înconjurătoare, primele norme și reguli de conduită, dar și climatul socio-afectiv necesar satisfacerii trebuințelor și dorințelor sale. Doar in cadrul familiei individual poate să conștientizeze exercitarea și respectarea drepturilor sale, doar aici pentru prima data le întilnește, anume aici drepturile sale și încep sa aibă forță juridică. Jan Amos menționa că actul educațional va fi eficient doar atunci cînd familia, școala și societatea își vor unifica eforturile și vor fi într-o stare de echilibru.

Focusarea numai pe greșeli și ignorarea faptelor bune

Adesea părinții au tendința de a critica tot ceea ce fac copii rău, dar nu observă ceea ce fac bine. Asta nu ar fi nimic, dacă nu ar fi atât de porniți să îi mustre la orice greșeală. Mai bine ar fi să observe și comportamentele lui pozitive și să-l aprecieze spunându-i mereu asta și recompensându-l fie cu un cuvânt frumos, o mângâiere sau o îmbrățișare.

Umilirea și etichetarea

De multe ori există scene în care părintele supărat de ceea ce a făcut copilul, strigă în gura mare ca să audă toată lumea despre cele întâmplate. Ca și când toate acestea nu ar fi îndeajuns , își mai și etichetează odrasla cu apelative de genul: „Ești un bleg!”, “Ești o proastă!” ,“Ești un idiot”, “Nesimțit – o!” în subconștientul lor ei vor fi convinși că sunt proști, blegi, nesimțiți sau idioți.

Astfel apare complexul de inferioritate și neîncrederea care pe unii copii îi va urmări toată viața. Datorită unor astfel de situații copilul învață să ascundă adevărul. Demulte ori statul încearca să intervenă în mediul acestor familii, prin intermediul organelor abilitate , astfel acestea la rindul lor încerca să instituie în cadrul acestor familii pacea și bunăstarea.În cazul în care aceste familii continuă sau se dezic de deprinderile lor incorecte, statul le ofera posibilitatea de întoarcere copiilor în caminul familiei, s-au în interesul copiilor îi separă de părinți, plasîndu-I într-o instituție de stat , s-au încredințarea acestuia în custodia rudelor familiei sau în altă familie- prin adopție.

Deseori copii care au suferit in cadrul familiei au nevoie mai mult decît un centru de plasament. Pierderea dragostei din partea familiei, și pur și simplu pierderea eului copilului, prin instaurarea in sufletul acestuia a instabilității si imposibilității de adaptare la noul mod de viață , pot duce la agravarea dezvoltării fizice, intelectuale și affective a copilului. Din cauza acestor factori copii pot fi supuși mai ușor la abuzuri și exploatari din partea grupului social care îl înconjoară.Astfel cît privește îngrijirea copiilor foarte mici care au nevoie de relația copil- parinte nu este recomandată, deoarece așa se pierde legătura dintre adult-copil ceea ce pe viitor duce la o situatie de confuzie, de intrebari din partea copilui pe care nu și le va poate raspunde , iar ulterior la o trauma afectiva a acestuia [12, p. 76].

Legislașia Republicii Moldova cu privire la educarea copilului.

,,Din ansamblul dispozițiilor legale vedem că drepturile părintești se exercită numai în interesul copiilor. Acest principiu, de asemenea, este consacrat în Constituție în art. 48 alin 2 unde se prevede dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.,,

Toate preocupările privind întreținerea, instruirea și educația copiilor orfani și a celor lipsiți de ocrotirea părinților revin statului și societății. Stul stimulează și sprijină activitatea de binefacere față de acești copii (art. 49 alin. 3). Dispozițiile Codului familiei asigură realizarea acestui principiu indifferent de faptul dacă aceste drepturi și îndatoriri se realizează de părinți sau de către alete personae cărora le sunt încredințați copii spre creștere si educare, în lipsa părinților.Codul Fmiliei la art. 51, prevede: ,,fiecare copil are dreptul să locuiască în familie, să-și cunoască părinții , să beneficieze de grija lor, să coabiteze cu ei , cu excepșia cazurilor cînd acesta contravene intereselor copilului [19, p.83].

Copilul are dreptul la educatie din partea parintilor, la dezvoltarea capacitatilor intelectuale, la libertatea gdndirii si constiintei, la apdrarea demnitdtii si onoarei.
In cazurile cind copilul este lipsit de grija parintilor (acestia sunt decdzuti din drepturile pdrintesti, declarati incapabili sau dispdruti, precum si in alte cazuri), drepturile copilului la educatie sunt asigurate de autoritatea tutelară.

Autoritatile tutelare depisteaza copiii ramasi fara ocrotire parinteasca, tin evidenta acestora sj, in fiecare caz aparte, in dependenta de circumstantele concrete in urma carora copiii au ramas fara ocrotire parinteasca, aleg forma de plasament al copiilor in scopul protectiilor, asigurand controlul sistematic asupra conditiilor de intretinere, educatie și instruire a acestora (art. 112 alin. 2 C.F.). Codul familiei stabilește și o ierarhie a opțiunilor în vederea plasamentului copiilor ramași fară ocrotirea parintească. Astfel, copiii ramașj fară ocrotirea parintească pot fi plasați pentru îngrijire si educație:

adoptatorului sau soților adoptători;

sub tutelă (curatelă);

în casele de copii de tip familial;

în instituțiile de stat pentru copiii orfani și cei ramașj fară ocrotirea parintească, de orice tip (educative, de instruire, curative, de asistentă socială), dacă nu există alte posibilitați (art. 115 alin. 1 C.F.) [22, p.54].

Adopția unui copii care este cetațean al Republicii Moldova poate fi efectuată în urmatoarea succesiune:

de catre rudele copilului, indiferent de cetățenia lor;

de către alte persoane, cetățeni ai Republicii Moldova;

de către cetățeni străini sau apatrizi cu domiciliu în Republica Moldova.,,

,,Art. 2 alin 1 din Legea privind drepturile Copiilor din 15 decembrie 1994 stipulează ca statutul garantează fiecărui copil dreptul la un nivel de viață adecvat dezvoltării fizice, intelectuale, spirituale și sociale. Stul ocroteste inviolabilitatea persoanei copilului, protejindu-l de orice formă de exploatare, discriminare , violent fizică și psihică, neadmițînd maltratarea, antrenarea în acțiuni criminale, practicare cerșetoriei, prostituției etc., inclusive din partea părinților, rudelor sau altor personae.,,

,,Astfel ocrotirea copilului se asigură atît prin apărarea drepturilor de care se bucură, cît și prin apărarea intereselor acestuia, protecția și promovarea intereselor copilului constituind finalitatea unor instituți de dreptul familiei, cum ar fi ocrotirea părintescă, tutela, adopția etc.,, Acestea nu înseamnă nici decum nesocotirea intereselor părinților , interesele membrilor aceleiași familii trebuind să se afle într-o deplina concordanță și urmărind aceiași finalitate.,,

Familia este locul de inserție a copilului în societate și în cultură, constituind mijlocul prin care copilul este introdus în viața umană și în cadrul în care se elaborează personalitatea sa proprie [24, p.58].

Fumeroase trăsături importante ale personalității se constituie după măsura situațiilor trăite de copii în sânul familiei.Atitudinile părintești determină pe copii să se diferențieze unii de alții destul de net pentru ca particularitățile pe care le prezintă să se manifeste clar și coerent în comportamentul curent sau în exprimările pe care subiecții înșiși le oferă prin unele teste de personalitate .Cei doi părinți sunt implicați în mod egal în procesul educativ familial. Ei sunt indispensabili , dar pot , în largă măsură să fie substituiți de înlocuitori adecvați , dacă copiii îi acceptă pe aceștia , fapt care depinde mai ales de propria acceptare a copiilor de către părinți.
Orice neintelegere între parinti poate pune în pericol sentimentul de siguranță al copilului si deci armonia dezvoltării personalității, identității sale.

Părinții trebuie să fie convinși că nu există o metodă unică de educație infailibilă și universal valabilă ,ci sunt mai multe metode , toate bune ,dacă sunt folosite adecvat , în funcție de individualitatea copilului și de împrejurările concrete [16, p. 89].

Astfel cele mai bune metotde constatate de specialiști sunt:

Să-ți iubești copilul

Să te bucuri de el, să-l accepți așa cum este, să nu-l jignești, să nu-l umilești, să nu-l descurajezi, să nu-l pedepsești pe nedrept, să nu-l lipsești de încrederea ta, să-i dai prilej să te iubească.

Să-ți protejezi copilul

Să-l aperi de primejdii fizice și sufletești, la nevoie chiar prin sacrificarea propriilor intereseși cu riscul propriei tale vieți.

Să fii bun exemplu pentru copilul tău.

Să-i transmiți valorile și normele etice ale societății. Să-i dovedești că trebuie să trăiască îndragoste și armonie cu ai săi și cu toți cunoscuții familiei. Să trăiască în cinste, în adevăr, cu respectul bunurilor, convingerilor și al sentimentelor altora. Să crească și să simtă tot timpulcomuniunea "mamă – copil – tată". Să-l obișnuiești să participe la activitatea obștească.

Să te joci cu copilul tău.

Să-ți faci timp pentru copilul tău, să vorbești cu el, să te joci cu el cum îi place (jocurile lui),să iei în serios jocurile lui, să te familiarizezi cu lumea imaginilor lui.

Să lucrezi cu copilul tău.

Să-ți ajuți copilul când încearcă să participe la munca în casă ori în grădină. Când copiluleste mai mare, să-l obișnuiești să participe la treburile zilnice din gospodărie și pentru gospodărie.

Să lași copilul să dobândească singur experiențe de viață, chiar dacă suferă.

Copilul acceptă numai experiențele pe care le face singur. Propriile tale experiențe suntlipsite de valoare pentru copilul tău. Trebuie să ai curajul să-i dai prilejul de a-și acumulaexperiențele proprii, chiar dacă sunt legate de anumite riscuri.

Să-i arăți copilului posibilitățile și limitele libertății umane.

Să înfățișezi copilului posibilitățile extraordinare de desfășurare ale omului, în conformitatecu înzestrarea și talentele fiecăruia. Dar, în același timp, să-i arăți că orice om trebuie să recunoascăanumite limite în faptele sale, chiar și în familie, față de părinți. Ajută-l pe copil să recunoască și sărespecte aceste limite.

Să-l înveți să fie ascultător.

Să supraveghezi și să îndrumi comportarea copilului, astfel încât prin acțiunile sale să nugenereze suferință nici pentru familie, nici pentru alții. Răsplătește-l pentru respectarea regulilor stabilite. La nevoie, încearcă să impui respectarea regulilor prin pedepsire.

Să aștepți de la copil numai aprecierile pe care le poate da, conform gradului de maturitateși propriei experiențe.

Copilul are nevoie de mult timp până învață să se orienteze în această lume complicată.Ajută-l cât timp poți și cere-i o părere proprie sau un verdict numai când este în stare să-l dea,conform experiențelor acumulate și gradului de maturitate.

Să-i oferi copilului trăiri cu valoare de amintire (călătorii, excursii, vacanțe, spectacole,serbări de familie, manifestări sportive)

În cazul respectării acestor reguli, metode, relația ta cu copilul va fi una de nedespărțit. Astfel îi vei da posibilitatea de a fi diferit de ceilalți,va devini capabil să descopere, să aprecieze și să-și dezvolte potențialul interior unic care ulterior îl va valorifica în opera de formare a unei personalități de success [6, p.44].

De multe ori există scene în care părintele supărat de ceea ce a făcut copilul, strigă în gura mare ca să audă toată lumea despre cele întâmplate. Ca și când toate acestea nu ar fi îndeajuns , își mai și etichetează odrasla cu apelative de genul: „Ești un bleg!”, “Ești o proastă!” ,“Ești un idiot”, “Nesimțit – o!” în subconștientul lor ei vor fi convinși că sunt proști, blegi, nesimțiți sau idioți.

Astfel apare complexul de inferioritate și neîncrederea care pe unii copii îi va urmări toată viața. Datorită unor astfel de situații copilul învață să ascundă adevărul. Demulte ori statul încearca să intervenă în mediul acestor familii, prin intermediul organelor abilitate , astfel acestea la rindul lor încerca să instituie în cadrul acestor familii pacea și bunăstarea.În cazul în care aceste familii continuă sau se dezic de deprinderile lor incorecte, statul le ofera posibilitatea de întoarcere copiilor în caminul familiei, s-au în interesul copiilor îi separă de părinți, plasîndu-I într-o instituție de stat , s-au încredințarea acestuia în custodia rudelor familiei sau în altă familie- prin adopție.

Deseori copii care au suferit in cadrul familiei au nevoie mai mult decît un centru de plasament. Pierderea dragostei din partea familiei, și pur și simplu pierderea eului copilului, prin instaurarea in sufletul acestuia a instabilității si imposibilității de adaptare la noul mod de viață , pot duce la agravarea dezvoltării fizice, intelectuale și affective a copilului.

2.1.Notiunea de Familie ca fenomen social.

Originea latină a termenului este familia care provine de la „famulus – sclav de casă”, înțelesul cuvântului s-a schimbat în decursul timpului. In trecut familia era proprietatea bărbatului (pater familias), ca soția, copiii, sclavii, sclavii eliberați și tot avutul, nefiind de fapt între ei relații familiale ci era considerată o proprietate subordonată, astfel tatăl nefiind numit pater ci genitor.

Familia ca instituție socială, are o istorie care se confundă cu dezvoltarea civilizației umane, fiind unicul grup social în care legăturile de dragoste și consaguinitate capătă o importanță primordială, prin interacțiunile multiple și determinante între toți membrii ei [27, p.43].

Notiunea sociologica si cea juridica a Familiei

Familia este o formă de relații sociale dintre oamenii legați între ei prin căsătorie sau rudenie.

Definirea noțiunii de familie ridică dificultăți, putînd fi privită atît din punct de vedere sociologic, cît și juridic.

În sens sociologic, familia desemenează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare, relațile de familie avînd un caracter de complexitate pe care nu-l găsim la alte categorii de relații sociale. Luând naștere prin căsătorie, familia începe prin a fi formată din soți, familia tipică fiind cea formată din soți și copii.

În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații care izvorăsc din căsătorie, rudenie, precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie. În acest sens, familia este o realitate juridică prin reglementarea ei de către lege [16, p.44].

Noțiunea sociologică și cea juridică de familie, în mod obișnuit, coincid, se suprapun. Sunt însă situații în care această corespondență nu există. Așa de pildă, în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, relațiile de fapt, în sens sociologic, încetează între soți, deoarece nu mai există între ei comunitate de viață și interese, dar unele drepturi și obligații, deci relații de familie în sens juridic, continuă să existe. Tot astfel, când copilul este încredințat unei instituții de ocrotire încetează relațiile de fapt între acesta și părinții lui, nu însă și relațiile juridice care se exprimă în obligația de a plăti contribuția la întreținerea copilului. De asemenea, există unele raporturi de ordin personal, nepatrimonial.

Functiile Familiei

Familia are mai multe funcții sociale și biologice: Funcția biologică de reproducție umană a familiei este controversată. Ca bază biologică o familie depinde de capacitatea de reproducție (fecunditatea) soției și bărbatului [23, p.65].

În prezent acest punct nemai fiind concludent deoarece o familie poate adopta copii. Prin reproducție de fapt se înțelege capacitatea de a produce urmași pentru asigurarea generației următoare. Astfel familia pregnează calitatea de reproducție a unei societăți.

Legislația în vigoare nu dă o definiție unică a familiei și nici nu indică cine ar putea fi considerat ca membru al familiei, definiție ce ar putea fi folosită oricînd. Poate asta e și rațional, deoarece familia formează obiect de reglementare în domeniul de aplicare a unor legi speciale și de aici și sensurile speciale ale familiei. Mai mulți autori sînt de părerea că în existența ei familia are trei funcții principale: – biologică; – economică; – educativă [7, p.53].

Funcția biologică a familiei, care determină creșterea numărului populației și a situației demografice în orice țară, este dictată de însăși natura existenței omului. Atracția către sexul opus, precum și necesitatea de a naște și crește copii este inerentă naturii umane. Desigur, această necesitate este influențată de societate, fiind în strînsă legătură cu dezvoltarea mijloacelor de producție în societatea concretă. în diferite perioade istorice statul poate să încurajeze natalitatea prin diferite măsuri economice (ca exemplu anii'80 ai secolului XX pe teritoriul fostei URSS) sau să frîneze (ca exemplu China în aceeași perioadă) procesul de creștere a populației. Întreaga dezvoltare a umanității este evoluția formelor de colectivitate, printre care familia este una dintre cele mai vechi și mai specifice pentru afirmarea deplină a ființei umane. Deși relativ independentă față de societate, familia, tipul ei de organizare, este determinată și condiționată, în ultimă instanță, de modul de organizare a societății pe care o reflect [27, p.69].

Funcția economică a familiei se manifestă prin comunitatea de bunuri a soților, prin faptul că familia poate fi o unitate de producție prin care se asigură o bunăstare a soților și a copiilor lor, prin susținerea materială reciprocă între membrii familiei și, îndeosebi, a membrilor inapți de muncă și care necesită ajutor material. Funcția economică a familiei, fiind un element nu mai puțin important ca funcția biologică, permite aplicarea, în anumite limite, a normelor juridice pentru reglementarea relațiilor ce apar între membrii familiei.

Funcția educativă. Educația în familie este unul dintre aspectele socializării individului, apropierea lui de viața obștească și de cea culturală. Datorită intensității emoționale a relațiilor familiale, educația din familie acționează într-o măsură mai mare decît cea obștească asupra emoțiilor și calităților sufletești ale omului [32, p.45].

Rolul familiei/parintilor in educatia copiilor

În societățile moderne, familia reprezintă “nucleul instrumental fundamental al structurii sociale mai largi, în sensul că toate celelalte instituții depind de influențele acesteia” (W. Good, 1970, p.35). De aici rolul primordial universal și permanent al familiei, ca și numeroase și importante consecințe în cele mai variate domenii socioculturale. Malinovski (1944) consideră că educația este una dintre nevoile fundamentale, alături de nevoia de subzistență, înrudire, adăpost, protecție, activitate, igiena ale ființei umane de pretutindeni și dintotdeauna; familia (nucleară) reprezentând răspunsul cultural imediat la aceste nevoi. In primii ani de viață, în care sunt așezate bazele personalității umane, familia reprezintă întreaga “societate” a copilului

Rolul familiei nu se mai poate rezuma la asigurarea condițiilor de viață pentru copil, la asigurarea supravețurii acestuia, ci trebuie văzută ca primul factor în educația și instrucția copilului. Familia este prima școală a copilului și contribuția pe care o are la educația acestuia care poate favoriza sau îngreuia activitatea școlii. Familia îi dă copilului primele informații despre lumea înconjurătoare, primele norme și reguli de conduită, dar și climatul socio-afectiv necesar satisfacerii trebuințelor și dorințelor sale [29, p.102].

A educa un copil, înseamnă :

să-i oferi un climat familial corespunzator ;

să înveți cum să actualizezi potențialul copilului;

să-l ajuti să se dezvolte armonios în mediul sau familial și psihosocial de viață.

Conform principiului priorității educației copilului în familie, părinții au șanse egale în educarea copiilor. Principiul menționat este realizat prin toate dispozițiile cuprinse în Codul Familiei, Convenția cu privire la drepturile copilului, și altele, acestea referindu-se la exercitarea drepturilor de către părinți [31, p.54].

Legislația Republicii Moldova cu referire la dreptul copilului la abitație și educație în familie este în concordanță cu prevederile internaționale. astfel, Constituția stipulează dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, seducția, și instruirea copiilor. Toate preocupările privind întreținerea, înstruirea și educația copiilor orfani și a celor lipsiți de ocrotirea părinților revin statului și socității. Statul stimulează și sprijină activitatea de binefacere fațăa de acești copii.

Codul Familiei în acest sens, în art. 51 prevede ; “ fiecare copil are dreptul să locuiască în familie,să-și cunoască părinții, să beneficieze de grija lor, să coabiteze cu ei, cu excepția cazurilor cînd aceasta contravine întereselor copilului.

Copilul are dreptul la educație din partea părinților, la dezvoltarea capacităților intelectuale, la libertatea gîndirii și conștiinței, la apararea demnității și onoarei.

În cazurile cînd copilul este lipsit de grija părinților (aceștia sînt decăzuți din drepturile părintești, declarați incapabili sau disparuți, precum și în alte cazuri), drepturile copilului la educație sînt asigurate de autoritatea tutelară.”

”Omul devine om numai prin educație, dar educația la rândul ei trebuie să se silească să urmeze mersul naturii, oricât de departe ne-ar conduce” – Pestalozzi [ după 26, p. 183].

Educația este evoluția progresivă și armonioasă a facultaților, prin care copiii se transformă treptat și metodic în oameni desăvîrșiți. Această funcție educativă este atît de importantă, încît, acolo unde lipsește, cu greu poate fi suplinită.

Educarea copiilor este un drept primar al părinților, întrucît societatea familială este, din punct de vedere natural și istoric, anterioar societății noastre.De obicei nucleul familiei îl formează părinții și copii. In familiile formate din părinți și copii, mama este cea care începe educația, în primul an de viață având rol predominant.

Teoretic, în familie îți găsești refugiul, liniștea, pacea, intimitatea, armonia; în realitate însă, oamenii au sentimente amestecate, contrare, opinii diferite, dorințe contradictorii. Este necesar să conștientizăm existența acestor lucruri și să acceptăm că ”armonia în familie nu este consecința faptului că toata lumea iubește pe toata lumea, ci este consecința unui echilibru între cenzura impusă de familie și autocenzura. Adică „nu fac și nu spun lucruri pe care știu că nu am voie să le spun, pentru că acestea sunt regulile familiei și, nu fac și nu spun lucruri care ar deranja armonia familiei mele.”

Atmosfera familială variază puternic de la o familie la alta. Maniera în care acesta influențează personalitatea copilului este incontestabilă. Se consideră că de o arie de cuprindere mai largă decât atmosfera familială dispune climatul familial. Climatul familial este definit ca „formațiune psihică foarte complexă, cuprinzând ansamblul de stări psihice, moduri de relaționare inter-personală , atitudini, nivel de satisfacție ce caracterizează grupul familial o perioadă mai mare de timp”. Acesta acționează ca un filtru între influențele educaționale exercitate de părinți asupra copiilor și personalității acestora.

Acesta prezintă o structură complexă, cu caracteristicile comune de care părinții trebuie să țină cont în acțiunile lor educative.Educația morală trebuie să urmărească obiectivul de a forma la copil un fel de a fi care să-i dea o tărie sufletească, care să-i formeze o comportare onorabilă în familie, la școala și în colectivul de prieteni în mijlocul cărora trăiește. Aceasta comportare morală se poate eticheta cu denumirea de conștiință socială superioară. Educația morală a copiilor în familie se formează prin cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil [3, p.15].

Părinții le spun copiilor ce e bine și ce e rău, ce e drept și ce e nedrept, ce e frumos și ce e urât în comportamente. Aceste noțiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său și a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg și prieten. Formarea conștiinței morale naște sentimentul datoriei, sentimentul de cinste și coeziune între membrii familiei. Educația morală nu se limitează doar la străduința de a avea un copil cu idei juste și umanitare. Copilul nu trebuie instruit doar să cunoască sentimentele morale, ci trebuie să le și aplice în viață, sub influența împrejurărilor exterioare, sub influența educației familiale și culturii căpătate în școală, să-și formeze personalitatea sa morală. În evoluția psihică a copilului trebuie să se simtă călăuza educativă a părinților. Treptat, el trebuie să ajungă la o oarecare independență de gândire și simțire încât la vârsta școlară, intrând în contact cu colectivul de colegi și profesori, el capătă noi obligații sociale.

Socializarea copilului în cadrul familiei [9, p.78]. Influențele realizate de părinți, în contactul cu copiii lor, sunt încărcate de socializare, se formează capacitatea evaluării faptelor admise social și conștiința responsabilității sociale. Funcționarea familiei ca mediu afectiv, social și cultural se bazează în mare parte pe comunicare. Numeroase studii și cercetări concrete se referă la rolul major al familiei în însușirea limbii, a diferitelor limbaje (de exemplu nonverbale) și în general a competențelor de comunicare cotidiană.