Consecintele Nerespectarii Principiului Inadmisibilitatii Amestecului Deliberat In Relatiile Familiale
CONSECINȚELE NERESPECTĂRII PRINCIPIULUI INADMISIBILITĂȚII AMESTECULUI DELIBERAT
ÎN RELAȚIILE FAMILIALE
CUPRINS:
Introducere
1. PRINCIPIUL INADMINISBILITĂȚII AMESTECULUI DELIBERAT ÎN RELAȚIILE FAMILIALE – ASPECT GENERALE
1.1. Familia și relațiile familiale – repere conceptuale
1.2. Principiul inadmisibilității amestecului deliberat în relațiile familiale
1.3. Actele internaționale privind inviolabilitatea vieții de familie și private
2. INTERPRETAREA EXTENSIVĂ A PRINCIPIULUI NEAMESTECULUI DELIBERAT ÎN RELAȚIILE FAMILIALE ÎN VIZIUNEA CEDO
2.1. Conținutul dreptului la inviolabilitatea vieții private și de familie
2.2. Ingerințe în dreptul la inviolabilitatea vieții private și de familie
2.3. Aplicarea răspunderii penale pentru încălcarea dreptului la inviolabilitatea vieții private și de familie
Încheiere
Bibliografie
INTRODUCERE
Асtuаlitаtеа tеmеi tezei: La momentul actual, caracteristic pentru un principiu fundamental de drept familial este faptul că el guvernează toate regulile de drept familial. Conținutul principiilor dreptului familial se află nemijlocit în normele dreptului familial (art. 2 C.F.), în Constituție (art. 48), după cum pot fi deduse și din alte legi. în sistemul Părții generale a dreptului familiei, instituția principiilor se studiază împreună cu asemenea instituții ca obiectul, metoda, structura, istoria dezvoltării dreptului familiei, izvoarele dreptului familiei formând alături de ele elementele de bază ale ramurii dreptului familiei.
Sistemul principiilor dreptului familiei, după cum rezultă din izvoarele indicate, cuprinde următoarele principii: ocrotirea familiei din partea statului; monogamia; căsătoria liber consimțită între bărbat și femeie; egalitatea în drepturi a soților în familie; sprijinul reciproc material și moral; fidelitatea conjugală; prioritatea educației copilului în familie; manifestarea grijii pentru întreținerea, educația și apărarea drepturilor și intereselor membrilor minori și a celor inapți de muncă; soluționarea pe cale amiabilă a tuturor problemelor vieții familiale; inadmisibilitatea amestecului deliberat în relațiile familiale, accesul liber la apărarea, pe cale judecătorească, a drepturilor și intereselor legitime ale dreptului familiei, etc.
La momentul actual, viața familială beneficiază de protecție specială, art. 28 din Constituție stabilind că „Statul respectă și ocrotește viața intimă, familială și privată”. În aceeași ordine de idei, potrivit art. 8 din Convenția Europeană, „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale (pct. 1). Nu este admis amestecul nici unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și a libertăților altora (pct. 2)”.
Sсорul și оbiесtivеlе tezei: Scopul prezentei teze rezidă în aprofundarea concepției de consacrare a principiului inviolabilității vie’ii de familie în condițiile în care încurajarea și promovarea respectului pentru drepturile omului și libertățile fundamentale constituie caracteristici ineluctabile ale democrației în devenire din Republica Moldova. De asemenea, scopul tezei constă atât în aprofundarea studiului comparativ referitor la esența juridică a infracțiunii de violare de domiciliu în accepțiunea legii procesual-penale a Republicii Moldova, cât și în relevarea punctelor nevralgice ale actualului sistem de apărare penală a inviolabilității domiciliului în cele două țări, urmând a fi identificate și recomandate măsuri de eficientizare a cadrului reglementar penal, astfel încât acesta să corespundă sarcinilor de promovare a reformei de drept și judiciare în Republica Moldova.
Atingerea scopului propus presupune realizarea următoarelor obiective:
Familia și relațiile familiale – repere conceptuale
Principiul inadmisibilității amestecului deliberat în relațiile familiale
Actele internaționale privind inviolabilitatea vieții de familie și private
Conținutul dreptului la inviolabilitatea vieții private și de familie
Ingerințe în dreptul la inviolabilitatea vieții private și de familie
Aplicarea răspunderii penale pentru încălcarea dreptului la inviolabilitatea vieții private și de familie
Mеtоdоlоgiа tezei: În procesul de cercetare a problemei în cauză, autorul s-a bazat pe studierea materialului doctrinar național și internațional precum și practicii din Republica Moldova. Lucrarea are la bază investigațiile autorului despre premizele legislative ale examinării principiului inviolabilității vie’ii de familie, având ca punct de plecare principiile și dispozițiile cuprinse în Codului familiei și codului penal al Republicii Moldova, precum și a legislației de specialitate specifică domeniului cercetat.
Investigarea și cercetarea premizelor legislative s-a bazat pe studierea materialului legislativ existent în domeniu, folosind ca metode, tratarea în plan istorico-juridic, organizațional, doctrină și jurisprudență, legislație și uzanțe internaționale.
La baza metodologică teoretică a prezentei cercetări stau principiile fundamentale ale dialecticii materialiste și ale teoriei cunoașterii. De asemenea, am folosit metoda logico-formală de analiză, statistică și metoda juridică comparativă ceea ce a permis o cercetare riguros științifică, o pătrundere în esența problematicii nerespectării principiului inadminisbilității amestecului deliberat în relațiile familiale.
Vаlоаrеа арliсаtivă а tezei: Valoarea teoretico-aplicativă se confirmă prin multitutidinea de abordări și soluții, pe care le redă autorul, în vederea oformării unui standard corect și unic de includere în acțiune a normei referitoare la examinarea principiului inadminisbilității amestecului deliberat în relațiile familiale.
Struсturа și vоlumul tezei: Teza este alcătuită din 2 capitole, introducere, concluzii și bibliografie.
1. PRINCIPIUL INADMINISBILITĂȚII AMESTECULUI DELIBERAT
ÎN RELAȚIILE FAMILIAL – ASPECT GENERALE
1.1. Familia și relațiile familiale – repere conceptuale
La momentul actual, familia reprezintă un sistem de referință important pentru elaborarea, punerea în aplicare și evaluarea politicilor sociale din domeniu. Aceasta se datorează faptului că familia este instituția fundamentală în toate societățile, una dintre cele mai stabile forme de comunități umane, care asigură perpetuarea speciei, evoluția și continuitatea vieții sociale. Familia este considerată și o sursă de creare a bunăstării, presupunînd participarea membrilor ei la activitățile producătoare de venituri, sprijinul intergenerațional, menținerea solidarității acestora.
Familia este mediul natural și firesc pentru creșterea și bunăstarea copilului. Familia reprezintă o formă superioară de comunitate – compusă în principal din soț, soție și copii – care se bazează pe relații sociale și biologice și are drept scop suprem pregătirea unei generații viitoare, sănătoase, care să participe la dezvoltarea societății [19, p. 198]. Aceasta este una din definițiile cel mai des întоlnite, atribuite familiei. Dar există și alte puncte de vedere, care percep familia ca o formă de comunitate umană alcătuită din cel puțin doi indivizi uniți prin căsătorie și /sau descendență, legați între ei prin relații biologice, economice, moral-afective, spirituale și juridice, care au anumite drepturi și obligații, legiferate sau nu, și care desfășoară o serie de activități, îndeplinește o serie de funcții atоt în folosul său ca grup și al membrilor acestuia, cоt și al societății. Este necesar de ținut cont de această definiție, dat fiind faptului că conceptul familiei a suportat actualmente multiple modificări.
În continuare vom menționa că familia este văzută ca legătura de sînge, locul în care te naști, matricea primară în care se află individul, unde se formează el și istoricul său personal. Familia a fost definită ca „un grup avînd la bază căsătoria, alcătuit din soț, soție și copiii născuți în acest cadru, pe care îi unesc drepturi și obligații morale, juridice, economice și sociale. Ei au obligații și aspirații commune și se ocupă de creșterea copiilor cărora le asigură nu numai existența materială ci și un climat favorabil afectiv și moral” [15, p. 53].
W.Goode definea familia ca „o unitatea socială de bază în societate, în care relațiile culturale și sociale se definesc fie prin dragoste (afecțiune), fie prin tradiție, religie și/sau printr-o combinație a acestora”. Familia asigură dezvoltarea socială și emoțională a membrilor săi prin suport în perioade de stres, educație, compensații, sistem efectiv de comunicare, acces la comunicare, protecția membrilor de influențe nedorite din afara familiei. „Familia reprezintă o formă superioară de comunitate – în principal a soțului, soției și copiilor – care se bazează pe relații sociale ș biologice, avînd drept scop principal pregătirea unei generații viitoare, sănătoasă și temeinic educată, care să participe la dezvoltarea societății”.
Familia reprezintă un ansamblu de relații sociale, reglementat prin norme juridice sau prin norme sociale difuze. Relațiile din cadrul familiei por fi reduse la cоteva categorii principale: relații dintre soți (parteneri) reglementate prin căsătorie sau prin consens; relații dintre părinți și copii (dintre ascendenți și descendenți); relații dintre descendenți (între copiii aceluiași cuplu); relații de rudenie între membrii cuplului familial și alte persoane (părinții din familia de origine, socri, cumnați, etc.).
De-a lungul istoriei sale familia a îndeplinit anumite roluri în raport cu indivizii și cu societatea în ansamblul ei. Cei mai mulți sociologi preocupați de studiul vieții de familie sînt unanimi în aprecierea că familia este o formă specială de comunitate umană, prin faptul că îndeplinește funcții pe care nu le regăsim la alte grupuri sociale. Aceste funcții pot fi sistematizate în: funcții biologico-sanitare, economice, de socializare, de solidaritate, și unele funcții externe care se referă la integrarea familiei în societate. În alți termini, este vorba de: menținerea continuității biologice a societății prin procrearea, îngrijirea și educarea copiilor; menținerea continuității culturale prin transmiterea moștenirii culturale în procesul socializării; transmiterea de la părinți la copii a unei poziții sociale оmpreună cu moștenirea culturală; satisfacerea nevoilor emoționale a trăirilor intime, asigurînd sentimentul siguranței și menținerea personalității; exercitarea de către familie a unui control social asupra comportării membrilor săi, a tinerei generații [9, p. 56].
O semnificație deosebită prezintă și modul în care familia se raportează la celelalte instituții sociale, la societate în ansamblul ei, și modalitățile prin care contribuie la socializarea, pregătirea și integrarea efectivă în muncă a tuturor celor cu nevoi valide. Familia este în permanență racordată la relațiile sociale, ea nu poate fi independentă de multiplele fenomene și procese ce caracterizează societatea la o etapă sau alta de transformare. În această ordine de idei, Henri Stahl afirmă: „Familia nu poate și nu trebuie să rămînă indiferentă la tot ceea ce se întоmplă dincolo de viața ei personală, dincolo de ușa simbolică ce o desparte de restul lumii” [31, p. 389].
În calitate de grup primar fundamental, familia urmărește scopuri cu profundă semnificație socială. În acest context este important să se cunoască direcțiile principale în care se manifestă interacțiunea reciprocă dintre familie și societate. Astfel, pe de o parte, familia este sursa proceselor demografice care, din punct de vedere cantitativ, determină dezvoltarea forței de muncă și a masei de consumatori; prin intermediul socializării interne, familia exercită, din punct de vedere calitativ, rmare. În această ordine de idei, Henri Stahl afirmă: „Familia nu poate și nu trebuie să rămînă indiferentă la tot ceea ce se întоmplă dincolo de viața ei personală, dincolo de ușa simbolică ce o desparte de restul lumii” [31, p. 389].
În calitate de grup primar fundamental, familia urmărește scopuri cu profundă semnificație socială. În acest context este important să se cunoască direcțiile principale în care se manifestă interacțiunea reciprocă dintre familie și societate. Astfel, pe de o parte, familia este sursa proceselor demografice care, din punct de vedere cantitativ, determină dezvoltarea forței de muncă și a masei de consumatori; prin intermediul socializării interne, familia exercită, din punct de vedere calitativ, o influență puternică asupra nivelului de dezvoltare fizică, intelectuală și morală a copiilor și tinerilor, astfel contribuind la dezvoltarea calitativă a populației; familia este unul dintre principalii factori care asigură menținerea identității culturale naționale; inegalitățile la nivelul moral, educațional și cultural al familiilor au repercusiuni directe asupra fixării și reproducerii inegalităților sociale, formării claselor sociale noi.
Pe de altă parte, societatea influențează, direct sau indirect, forma familiei, dimensiunile acesteia, relațiile dintre parteneri și pe cele dintre generații. Astfel, schimbarea relațiilor de proprietate și a organizării economice a societății determină schimbări în funcțiile familiei; natura acțiunilor desfășurate în familie și în afara ei modifică dimensiunile familiei și relațiile dintre parteneri; preluarea de către societate a unor funcții familiale tradiționale favorizează creșterea importanței relațiilor socioafective dintre parteneri și generează noi modele familiale; mobilitatea socială și profesională dintr-o anumită societate este asociată și cu mobilitatea modelelor familiale și a ideologiilor familiale; politicile familiei pot acționa, direct sau indirect, asupra modelelor familiale, asupra dimensiunii familiei și pot favoriza menținerea sau expansiunea modelelor familiale dezirabile din punctul de vedere al societății globale.
Fiecare societate are un anumit sistem familial de reglementare a relațiilor dintre bărbații și femeile de vоrstă matură și dintre aceștia și copii. Dezvoltarea omenirii din ultimele secole a impus, ca tip principal de familie pentru unele societăți sau ca tip unic pentru alte societăți, familia nucleară. O asemenea familie este alcătuită din soț și soție și un număr de copii minori. Actualmente, modelul familiei nucleare a suferit schimbări importante, încetînd să mai fie, în cazul multor societăți, singurul model de familie acceptat.
Familia, mai puțin în țările est-europene și mai mult în țările vest-europene, reprezintă o diversitate de forme de conviețuire care diferă mult de familia nucleară sau nu au nimic în comun cu familia. Astfel, întоlnim menaje de o singură persoană care au optat pentru un celibat definitiv; menaje de o singură persoană, formate din persoane divorțate sau văduve care nu s-au căsătorit; menaje nefamiliale, formate din persoane între care nu se stabilesc relații sexuale; menaje formate dintr-un singur părinte și unul sau mai mulți copii; familii cu trei sau mai multe generații, care se întоlnesc din ce în ce mai rar.
Transformările ce au intervenit în modelele familiale țin de următoarele aspecte importante, precum: relația familie-societate, comportamentele tinerilor necăsătoriți, comportamentele nupțiale, comportamentele familiale. Transformarea familiei nucleare tradiționale – „revoluția familiei”, cum o denumesc unii autori, s-a produs sub impactul concentrat al unei multitudini de factori de natură economică, politică, morală și juridică. Mutații în viziunea tradițională asupra familiei au fost aduse și de dezvoltarea tehnicilor medicale de fertilizare artificială, de răspîndire a practicilor de schimbare a sexului, de legiferarea, în anumite state europene și nord-americane, a căsătoriei între persoane de același sex, etc.
Ele au influențat în modul direct protecția și ocrotirea drepturilor copilului, au generat schimbări majore în legislația civilă, a familiei și copilului în majoritatea țărilor occidentale. Această influență acționează în dublu sens, avînd atоt efecte pozitive (de exemplu, legiferarea egalității în drepturi a copiilor din afara căsătoriei cu cei din căsătorie), cоt și negative asupra protecției drepturilor copilului.
1.2. Principiul inadmisibilității amestecului deliberat în relațiile familiale
La momentul actual, termenul principiu provine din latinescul „principium”, care are înțelesul de început [23, p. 414]. Conceptul de principiu, în general, desemnează o idee giratorie, ce se caracterizează printr-o forță juridică obligatorie și prioritară, exprimată fie direct, prin una sau printr-un ansamblu coerent de norme juridice, fie indirect, din ansamblul reglementărilor juridice dintr-un domeniu anume. Forța obligatorie a principiului se extinde asupra tuturor celor care au tangență cu domeniul de activitate în care este instituit. De aceea, nu interesează dacă cei obligați au sau nu calitate de autorități (statale sau nestatale) sau se prezintă drept persoane fizice sau juridice. Este relevant faptul că orice principiu, fie prevăzut expres de lege, fie derivînd dintr-un ansamblu de norme juridice, trebuie să fie în strictă conformitate cu Constituția.
Dicționarul explicativ al limbii române definește principiul ca un element fundamental, idee, lege de bază, pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită. O noțiune mai amplă a termenului principiu ne-o oferă dicționarul frencez Larousse, conform căruia principiul este o propoziție fundamentală, lege, regulă care definește un fenomen într-un domeniu de studiu, o idee de bază, ipoteză care servește drept temei al unui raționament, mod de acțiune.
La tratarea noțiunii de principiu în sens filosofic vom porni de la explicațiile ce se cuprind în diversele dicționare filosofice. Deci conceptului de principiu i-au fost atribuite mai multe sensuri: izvor primordial, substanță sau cauză primară, temei, fundament – toate aceste trăsături semnifică în esență, caracterul său determinant față de alte reguli, legi, norme, valențele sale de criteriu primordial în funcție de care sunt conturate ți apreciate, fie anumite comportamente sociale, cadrul instituțional de organizare social-politică a unei societăți, fie rezultatele obținute în științele naturii sau științele sociale.
În filosofia franceză conceptului de principiu i se atribuie sensul de ceea ce servește drept origine primară a unei operații deductive, drept condiție necesară, care nu poate fi aplicată în discuție nici într-un domeniu, atît în particular cît și în general.
Dicționarele filosofice ruse tratează noțiune de principiu în mai multe sensuri: în sens subiectiv – regulă fundamentală, temei; în sens obiectiv – început, punct inițial, ceea ce este primar; cunoștință teoretică, care nu se demonstrează și nici nu necesită demonstrare; normă etică fundamentală care poate fi o maximă, care orientează voința, deoarece aceasta devine diriguitoare sau obiectivă, adică legea în asemenea caz devenind obligatorie pentru fiecare ființă rațională [16, p. 363].
Într-o opinie prin termenul de principiu, în sens juridic, desemnează reguli imperative elaborate sau sancționate de puterea de stat, care ordonează și orientează întregul sistem de norme general-obligatorii, pe care individul este dator să le aplice în activitatea sa ; sau ideile generale ale sistemului care, avînd caracterul de reguli fundamentale, exprimă esența normelor juridice și orientează reglementarea relațiilor sociale în cadrul ramurilor dreptului.
La momentul actual, viața familială beneficiază de protecție specială, art. 28 din Constituție stabilind că „Statul respectă și ocrotește viața intimă, familială și privată”. În aceeași ordine de idei, potrivit art. 8 din Convenția Europeană, „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale (pct. 1). Nu este admis amestecul nici unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și a libertăților altora (pct. 2)”.
Principiul inviolabilității vieții private și de familieîși găsește consacrarea în actele juridice de bază ale R.M. și în reglementări internaționale. Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului prin prevederile art. 8 recunoaște dreptul persoanei de a-i fi respectat domiciliul. Nu se admite amestecul oricărei autorități publice în exercitarea dreptului inviolabilității domiciliului, decît în cazul în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură, care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea și prevenirea infracțiunilor, protejarea sănătății sau a moralei sau pentru protejarea drepturilor și libertăților altora. Art. 17 al Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice prevede că nimeni nu poate fi supus la imixtiuni arbitrare sau atentate ilegale asupra inviolabilității domiciliului.
Codul civil, în art. 30, consemnează domiciliul și reședința, ambele fiind examinate în dreptul civil ca atribute de identificare a persoanei fizice în raporturile juridice civile. Legea definește domiciliul ca fiind locul unde persoana fizică își are locuința statornică sau principală (art. 30 alin. (1)). O astfel de locuință ar putea fi o casă, un apartament, un cămin, un hotel etc.
Pentru a fie considerată domiciliu, locuință trebuie să fie statornică, iar dacă persoana fizică are mai multe locuințe statornice, domiciliul său va fi locuința principală. Locuință statornică înseamnă locul permanent de trai unde s-a stabilit persoana în virtutea condițiilor de viață. De exemplu, un tânăr specialist, venit, după terminarea instituției de învățământ, într-o localitate, are ca domiciliu această localitate, nu localitatea în care s-a născut.
Locuința principală se întâlnește în cazul în care persoana fizică, în virtutea diferiților factori, locuiește în mai multe locuri. De exemplu, dacă persoana din 12 luni ale anului 3 luni locuiește în Bălți, 7 luni , iar 3 luni , domiciliul ei va fi considerat cel de , aici locuind cel mai mult timp.
Pornind de la cele expuse, domiciliu poate fi definit ca atribut de identificare a persoanei fizice, care o individualizează în spațiu, indicând locuința ei statornică sau principală. Domiciliul se prezintă ca un drept civil nepatrimonial, nefiind locuință. Aceasta este obiectul unui alt drept subiectiv civil, cu caracter patrimonial. Locuința poate aparține persoanei fizice cu drept de proprietate ori cu drept de folosință, izvorât dintr-un contract de închiriere ori subînchiriere – cel mai des întâlnit în fondul locativ de stat, însă, convențional, este vorba totuși de domiciliul persoanei fizice ca locuință a sa statornică sau principală.
Domiciliul persoanei fizice are următoarele caractere juridice: – obligativitatea; – unicitatea; – stabilitatea [29, p. 188]. Obligativitatea domiciliului înseamnă că orice persoană fizică trebuie să aibă un domiciliu. Dacă cineva nu are o locuință statornică sau principală și, deci, nu întrunește aceste cerințe pentru a avea domiciliu, se va ține seama de domiciliul de origine, adică de domiciliul părinților. Unicitatea domiciliului este caracterul juridic special al acestui atribut de identificare prin care se înțelege că fiecare persoană fizică poate avea și are un singur domiciliu. Dacă persoana are o singură locuință statornică, aceea este și domiciliul ei, iar dacă are două sau mai multe locuințe statornice, numai una dintre ele, anume cea principală, va fi domiciliul. Această concluzie decurge din prevederile art. 30 din Codul civil. Stabilitatea domiciliului este caracterul, dedus din art. 30 alin. (1), care prevede că domiciliul persoanei fizice este locul unde aceasta își are locuința statornică. Stabilitatea caracterizează îndeosebi domiciliul persoanelor cărora legea le stabilește un domiciliu legal (art. 31).
Termenul inviolabil cuprinde în sensul său ceva ce nu poate fi violat, încălcat, atins, care se află în mod legal la adăpost de orice urmărire, de orice atingere, încălcare sau pedeapsă. Nimeni nu poate pătrunde sau rămîne în domiciliul sau în reședința unei persoane fără consimțămîntul acesteia. Se admit unele derogări de la această normă doar pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărîri judecătorești pentru înlăturarea unei primejdii care amenință viața integritatea fizică sau bunurile unei persoane: indiferent dacă aceste situații au loc în cadrul sau înafara unui proces penal.
În situația cînd este sau va fi pornit un proces penal perchezițiile și cercetările la fața locului pot fi ordonate și efectuate numai în condițiile legii. Tot Constituția interzice perchezițiile în timpul nopții( p.49 art. 6 Codul de Procedură Penală – „timpul nopții – interval de timp cuprins între orele 2200 și 600), cu excepția cazurilor de delict flagrant. Reglementarea amănunțită a cazurilor cînd se admite constrîngerea acestui drept este inclusă în Codul de Procedură Penală în art. 6 p. 11 care explică sensul noțiunii „domiciliul” în procedura penală – locuința sau construcția destinată pentru locuirea permanentă sau temporară a unei sau mai multor persoane (casă apartament, vilă, cameră de hotel, cabină pe o navă maritimă sau fluvială), precum și încăperile anexate, nemijlocit la acestea, constituind o parte indivizibilă (verandă, terasă, mansardă, balcon, beci, un alt loc de uz comun. Tot domiciliu, în sensul Codului de Procedură Penală este și orice teren privat, automobil, navă maritimă și fluvială privată, birou.
Este interzisă, în cursul procesului penal, pătrunderea în domiciliu contrar voinței persoanelor care locuiesc sau dețin sediu în ele. De la această regulă există excepțiile legale. Perchezițiile, cercetările domiciliului, cercetarea la fața locului, ridicarea de obiecte și documente, pot fi ordonate și efectuate în baza unui mandat judiciar (eliberat de judecătorul de instrucție sau de către instanța de judecată).
Pentru a efectua aceste acțiuni organul de urmărire penală trebuie să obțină un prealabil, prin demers motivat, la judecătorul de instrucție o autorizație care să-i permită accesul în domiciliul unor persoane. Numai în caz de flagrant delict (art. 125, al. 4), percheziția se poate efectua în baza unei ordonanțe motivare fără autorizația judecătorului de instrucție, urmînd ca acestuia să i se prezinte imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore de la terminarea percheziției, materialele obținute în urma percheziției efectuate, indicîndu-se motivele efectuării ei, judecătorul de instrucție verificînd legalitatea acțiunii.
Curtea Europană pentru apărarea Drepturilor Omului, în jurisprudența pe cauza Buckley c/Regatului Unit (1996) recunoaște calitatea de domiciliu protejat de Convenție și în cazul în care domiciliul a fost întemeiat cu încălcarea legii interne. Jurisprudența Curții Europene pentru apărarea Drepturilor Omului extinde obligația statului și la acțiuni concrete în sensul întreprinderii de măsuri efective pentru a înlătura cauzele care duc la violare de domiciliu.
Codul Penal al R.M. în art. 179 încriminează pătrunderea sau rămînerea ilegală în domiciliul sau în reședința unei persoane fără consimțămîntul acesteia ori refuzul de a le părăsi la cererea ei, precum și perchezițiile și cercetările ilegale. Limitarea inviolabilității domiciliului se permite numai în baza legii, și acțiunile ilegale sunt pedepsite penal iar probele obținute pe aceste căi nu sunt admise la dosar (art. 93, 94 Codul de Procedură Penală al R.M.)
1.3. Actele internaționale privind inviolabilitatea vieții de familie și private
Noțiunea de viață privată este încă imprecis definită, primind o interpretare extensivă din partea judecătorilor europeni. Astfel, Curtea a decis că protecția vieții private nu acoperă doar sfera intimă a relațiilor personale, ci și „dreptul individului de a lega și dezvolta relații cu semenii săi”.
Noțiunile de „viață privată”, „domiciliu” și „corespondență” vizate de art. 8 au fost interpretate „dinamic” de Curtea europeană, ele acoperind și activitățile profesionale sau comerciale, ca și localurile unde acestea se desfășoară. De asemenea, este protejat și dreptul la nume, înțeles ca un mijloc de identificare personală și de relație cu alții. În plus, Curtea a inclus în noțiunea de viață privată integritatea fizică și morală a persoanei, cuprinzând și viața sexuală a acesteia [14, p. 9].
Respectul datorat personalității umane constituie o parte integratoare esențială a libertății umane, motiv pentru care s-a impus adoptarea unor reglementări atât la nivel internațional, cât și la nivel național, care să creeze un mecanism jurisdicțional de protecție a persoanei fizice împotriva imixtiunilor de orice natură. Astfel, în dezbaterile internaționale s-a acordat o atenție deosebită promovării, consacrării și ocrotirii dreptului la viață privată.
Inviolabilitatea domiciliului este un drept ce ține de „siguranța și binele personal”. În cauza Niemietz c/ Germaniei (1992), judecătorii europeni au extins această protecție și asupra localurilor profesionale, în scopul unei mai bune protecții a drepturilor fundamentale. Încălcarea acestui drept nu este posibilă decât în temeiul unui mandat judiciar.
Protecția domiciliului persoanei se extinde dincolo de încălcările „fizice” propriu-zise din partea autorităților. Astfel, statele pot fi răspunzătoare pentru încălcarea acestui drept și în situația cauzării sau permiterii poluării de orice fel care aduce atingere dreptului persoanei de a se bucura de domiciliul său. O situație deosebită a fost cea din cauza Akdivar c/ Turciei (1996), în care Curtea a decis că arderea și distrugerea deliberată a caselor reclamanților de către militari au constituit o gravă încălcare a obligației statului de a proteja domiciliul persoanei, asumată în condițiile art. 8.
Pe baza acestor considerente, art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului consacră dreptul oricărei persoane la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și a corespondenței sale, text ce își are originea în art.12 al Declarației Universale a Drepturilor Omului. O formulare similară este dată protecției dreptului la viață privată de art. 17 al Pactului internațional privitor la drepturile civile și politice, precum și de art. 7 al Cartei Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
La fel, protecția dreptului la viață privată și familială este garantată de Convenția europeană în art. 8. În linii generale, acesta garantează dreptul la intimitate, însă domeniul efectiv de aplicabilitate a acestui articol este extrem de greu de determinat obiectiv, din cauza câmpului vast de situații pe care le acoperă, motiv pentru care, cantitativ și calitativ, art. 8 este al doilea text într-o ierarhie a aplicării prevederilor Convenției de către instanța de și de către instanțele naționale ale statelor membre [13, p. 416].
Art. 8 este primul dintr-o serie de patru texte ale Convenției care protejează drepturi ce semnifică respectul social datorat individului, sistemul de protecție a individualității umane fiind completat prin dispozițiile art. 9, 10, și 11 [5, p. 593]. Având în comun aceeași structură, articolele ce reglementează aceste drepturi și libertăți contureză o caracteristică esențială a acestora. Astfel, fiecare text conține un prim alineat ce le garantează, în timp ce într-un al doilea alineat al aceluiași text, sunt prevăzute anumite condiții în care exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus anumitor restricții, structură ce permite păstrarea echilibrului între drepturile individului și interesele generale ale societății democratice în întregul său, atunci când acestea pot intra în conflict.
După cum s-a constatat, drepturile prevăzute de aceste articole sunt considerate drepturi condiționale extrajudiciare, pentru că, pe de o parte, ele beneficiază de o protecție relativă, ca urmare a limitărilor care le afectează, iar pe de altă parte, pentru că, deși în cele din urmă acestea sunt valorificate în justiție, ele nu sunt specifice domeniului judiciar, având o aplicabilitate generală, practic în toate domeniil [21, p. 151].
Așa cum s-a conturat în doctrina internațională, dreptul Convenției nu este unul static, obiectivele acesteia fiind solidare cu ritmul evoluției societății. Cu preponderență în această materie, reținem faptul că organele Convenției au recurs la o interpretare dinamică și evolutivă a dispozițiilor sale, pentru a ține seama de evoluția obiceiurilor, mentalităților și necesităților sociale. Astfel, principiul de interpretare definit de Curtea europeană în jurisprudența sa, conform căruia Convenția este „un instrument viu ce trebuie interpretat în lumina condițiilor vieții actuale”, își găsește un domeniu privilegiat în cazul dreptului la respectarea vieții private și de familie, la domiciliu și la corespondență. Această interpretare dinamică se desfășoară pe terenul domeniului de aplicabilitate a acestui articol, însă antrenează de asemenea, o lărgire a conținutului dreptului garantat, prin extinderea obligațiilor statelor.
Astfel, dreptul la respectarea vieții private și de familie vizează, în principal, să apere individul împotriva ingerințelor arbitrare ale puterilor publice, conturând de asemenea, și obligațiile pozitive inerente respectării sale efective.
2. INTERPRETAREA EXTENSIVĂ A PRINCIPIULUI NEAMESTECULUI DELIBERAT ÎN RELAȚIILE FAMILIALE ÎN VIZIUNEA CEDO
2.1. Conținutul dreptului la inviolabilitatea vieții private și de familie
Printre drepturile fundamentale ale omului, consacrate de Convențiile internaționale, amintim Declarația universală a drepturilor omului, adoptată la 10 octombrie 1948 de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite. În art. 11 aceasta prevede: „Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăția sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanțiile necesare apărării sale” [17, p. 11]. Pe lîngă aceasta, un alt act juridic internațional care reglementează drepturile fundamentale ale omului, este Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu a apărut dintr-un vid juridic: ea a fost precedată în același timp de Declarația Universală a Drepturilor Omului și de Declarația Americană a Drepturilor și Îndatoririlor Omului [3]. Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost primul instrument internațional important în domeniul drepturilor omului, având ca scop protecția unui larg spectru de drepturi civile și politice, luând forma unui tratat care din punct de vedere juridic este obligatoriu pentru Înaltele Părți și care instaurează un sistem de control al aplicării drepturilor la nivel intern.
Probabil că cea mai revoluționară contribuție a sa se regăsește în includerea unei dispoziții conform căreia o Înaltă Parte Contractantă poate accepta controlul Curții Europene a Drepturilor Omului în cazul când procedura este inițiată de un individ – și nu de către un Stat – care începe procedura. Succesul Convenției rezultă în special din faptul că recunoașterea dreptului la recurs individual nu mai este facultativ: Statele care au ratificat Convenția sunt de acum înainte obligate să accepte această competență a Curții.
Drepturile omului, ca parte componentă a corpului de norme ale Convenției EDO, se prezintă ca o totalitate, un ansamblu de prevederi în temeiul cărora individului i se recunosc anumite drepturi și libertăți, a căror respectare este asigurată, pe lângă autoritățile statale competente și de un organ special instituit în acest sens. Sfera drepturilor materiale prevăzute de Convenția EDO este una largă, a cărei studiere și percepere ar fi dificilă fără o structurare logică a anumitor categorii de drepturi din cadrul acesteia. Astfel, este relevantă delimitarea respectivelor drepturi materiale în drepturi ce se referă la: integritatea persoanei, libertatea persoanei fizice, respectarea vieții private și familiale, libertatea de gândire, libertatea acțiunilor sociale și politice, dreptul de proprietate.
Dreptul la libertate și la siguranță din Convenția EDO are drept scop protejarea libertății și siguranței persoanei fizice și, în special, interzice orice arestare sau detenție, cu excepția a șase cazuri strict reglementate de Convenția EDO. Statul nu este în drept să prevadă alte motive pentru reținerea sau arestarea persoanei. În același timp, în termenii art.5 din Convenția EDO, o persoană nu poate fi privată de libertate decât „în conformitate cu căile legale”, care însă nu trebuie să depășească limitele prevăzute de art.5(1) din Convenția EDO.
La stabilirea compatibilității legislației naționale cu Convenția EDO, urmează să se țină cont și de Recomandarea nr. Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 30 iunie 1994, potrivit căreia persoana poate fi reținută și arestată dacă infracțiunea pe care a comis-o se pedepsește cu privațiune de libertate, de Recomandarea nr. R (80) II a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, care accentuează că arestarea trebuie să fie o măsură extraordinară și nu una obligatorie, precum și de Recomandarea Rec(2006) Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind detenția provizorie, condițiile în care are loc aceasta, precum și aplicarea garanțiilor împotriva abuzului.
Respectarea vieții private și de familie. Obligațiile statului în temeiul art.8 – Dreptul la respectarea vieții private și de familie din Convenția EDO sunt atât de natură negativă, cât și pozitivă. Astfel, statul are obligația negativă de a nu face ceva ce ar stânjeni exercițiul dreptului de către titularii cărora le sunt recunoscute – persoanele fizice sau entitățile sociale care le pot invoca, și oferă protecție individului împotriva oricărei ingerințe arbitrare a puterii publice sau a altor particulari în exercitarea prerogativelor ce asigură conținutul acestui drept.
În continuare, protecția intimității spațiilor în care se desfășoară viața privată este absolut indispensabilă, motiv pentru care noțiunea de „domiciliu” nu poate face obiectul unei interpretări prea restrictive. În accepțiunea sa clasică, „domiciliul” vizează locul unde o persoană trăiește în mod permanent, respectiv locul unde persoana obișnuiește să locuiască în mod exclusiv. Având însă ca scop acordarea unei protecții maxime beneficiarilor acestui drept, Curtea atribuie noțiunii de „domiciliu” o conotație autonomă în sensul Convenției, ce nu se suprapune peste accepțiunile pe care ea le are în sistemele de drept intern ale statelor semnatare [12, p. 22].
În opinia Curții, „domiciliul” vizează nu doar spațiul legal ocupat sau dobândit, dar și orice alt spațiu de locuit, dacă există legături suficiente și continue. De asemenea, fosta Comisie a recunoscut posibilitatea invocării dreptului la domiciliu pentru o casă pe care reclamanții, deși locuiau în mod statornic în Londra, o aveau în insula anglonormandă Guernesey din Marea Mânecii, casă pe care proprietarii o părăsiseră de aproape 18 ani pentru a o închiria și în care autoritățile locale le-au refuzat reinstalarea la împlinirea vârstei de pensionare. Ilustrativă în acest sens este și cauza Demades contra Turcia, în care reclamantul invoca încălcarea inviolabilității unei case de vacanță pe care nu o mai utilizase de mulți ani. În motivarea soluției, Curtea a considerat că noțiunea de „domiciliu” trebuie să primească o interpretare extensivă și poate să includă și reședința secundară sau casa de vacanță a unei persoane, întrucât persoana în cauză dezvoltă legături emoționale puternice cu acea casă [4, p. 102].
Noțiunea de „domiciliu”, înțeleasă în mod nuanțat, cuprinde, de asemenea, o rulotă pe care o persoană nomadă o folosește ca locuință. În acest sens, o soluție interesantă a pronunțat instanța europeană în cauza Connors contra Marea Britanie, unde a decis aplicabilitatea art. 8, deși reclamantul nu și-a pierdut dreptul de a folosi rulota, ci doar dreptul de a o parca pe o parcelă de teren. Cu toate că în aceste circumstanțe particulare o caravană a putut fi asimilată domiciliului, nu la fel au stat lucrurile în cazul unui autoturism staționat pe un drum public. De asemenea, Curtea relevă că ar însemna „forțarea” acestei noțiuni prin extinderea ei până la a include un teren pe care se intenționează construirea unei case pentru a fi locuită sau, cu atât mai mult acest termen nu poate fi interpretat ca acoperind o regiune natală și unde există rădăcini familiale, dar unde nu se mai locuiește.
Interpretarea extensivă a noțiunii de „domiciliu”, a determinat judecătorii europeni să lărgească protecția prevăzută de art. 8 din Convenție la sediile profesionale ale unei persoane juridice. După cum s-a afirmat în doctrină, beneficiară a drepturilor consacrate de art. 8 este, în principiu, doar o persoană fizică, iar extinderea dreptului la respectarea inviolabilității domiciliului și în ceea ce privește persoana juridică constituie o situație de excepție. Așadar, deși e titulară a acestui drept, persoana juridică nu beneficiază de protecție decât în considerarea faptului că în localurile sale, personae fizice își desfășoară o mare parte a vieții lor private.
În cauza Niemietz contra Germania, reclamantul, avocat, s-a plâns că percheziția efectuată de autoritățile judiciare la cabinetul său constituie o ingerință nejustificată a acestora în exercițiul dreptului său la domiciliu, protejat de art. 839. Guvernul german contestă în fața Curții existența unui amestec, susținând că art. 8 face o distincție clară între viața privată și domiciliu pe de o parte, și localurile profesionale pe de altă parte. În motivarea sa, Curtea arată că noțiunea de „home”, ce figurează în textul englez la art. 8, admite a se extinde în unele state contractante, printre care și Germania, la localurile profesionale. O asemenea interpretare, precizează Curtea, corespunde pe deplin cu versiunea franceză, deoarece termenul „domiciliu” are o conotație mai largă decât „home” și poate include, spre exemplu, biroul unei persoane care exercită o profesiune liberală. De altfel, stabilirea unor distincții precise ar putea cauza neplăceri: o persoană poate desfășura „acasă” activități legate de o profesie sau de comerț, iar la birou sau la localul profesional, activități de ordin personal.
Înainte de hotărârea Niemietz, Curtea pornise deja pe această cale, dar într-un caz particular, întrucât era vorba despre o percheziție efectuată la domiciliul unei personae fizice, dar care era în același timp și sediul unei societăți comerciale sub patronatul acesteia.
În prelungirea unei interpretări dinamice oferită noțiunii de „domiciliu” și a drepturilor recunoscute societăților, Curtea recunoaște expres că art. 8 garantează, în anumite circumstanțe, un drept la inviolabilitatea sediului social al unei persoane juridice, a agenției sale sau a spațiilor sale profesionale. S-a susținut în doctrină, că începând cu această hotărâre, nu se mai pune problema prelungirilor sociale și profesionale ale indivizilor, întrucât, domiciliul unei persoane juridice face obiectul unei protecții autonome a art. 842, asistând astfel la consacrarea unei „vieți private comerciale”. Un alt argument în susținerea acestei poziții îl constituie acela că art. 8 vorbește despre orice persoană care are dreptul la domiciliu, fără a distinge între persoane fizice și juridice.
În continuare, cu privire la drepturile relative la un domiciliu pe care le protejează art. 8, menționăm mai întâi faptul că acesta vizează caracterul secret al vieții dinăuntrul domiciliului. Locuința constituie spațiul unde libertatea persoanei trebuie să se poată manifesta în toată plenitudinea sa, astfel încât orice act ce scoate la lumină ceea ce se petrece în spatele ușilor sau orice act prin care aspecte aflate în interiorul acesteia ajung la cunoștința altor persoane, fără voia titularului lor, atrag incidența dispozițiilor art. 8. Astfel, într-o speță, Curtea a decis că, deși scopul percheziției era relevarea unor aspect ale vieții fiicei reclamantei, pătrunderea forțată în locuința reclamantei a înlăturat secretul realităților din casă, astfel încât art. 8 este aplicabil. Pe de altă parte, efectuarea unei percheziții în localurile societății reclamante, desfășurată în prezența mai multor reprezentanți ai presei, care au oferit imagini de la percheziție imediat după realizarea acesteia, nu a fost calificată drept o ingerință în drepturile garantate de art. 8. Constatând legalitatea și necesitatea percheziției, în legătură cu faptul că televiziunea a transmis imagini de la percheziție la doar două ore de la debutul acesteia, Curtea consideră că nu există nicio probă care să demonstreze că autoritățile judiciare și-ar fi încălcat obligația sa de discreție. Unicul motiv că presa a divulgat informații relative la percheziție nu constituie, prin sine, o atingere a dreptului la inviolabilitatea domiciliului.
De altfel, pentru a garanta efectivitatea aplicabilității sale, art. 8 impune, de asemenea, posibilitatea oricărei persoane de a avea acces la domiciliul său, în vederea locuirii65. De remarcat este hotărârea Curții din cauza Gillow contra Regatul Unit, în care petiționarilor le-a fost încălcat dreptul de a locui în propria lor casă. Astfel, după o perioadă de 19 ani de locuit în străinătate, soții Gillow se hotărăsc să revină pentru a locui în casa lor construită în insula britanică Guernesey, lucru care însă le este interzis de autoritățile din respectivul stat. Serviciul de fond locativ îi informează că nu mai au calitatea de a locui acolo datorită adoptării unei legi asupra controlului locuinței și că au nevoie de un permis de la aceleași servicii pentru a-și ocupa casa, toate cererile în acest sens fiindu-le însă respinse. Analizând starea de fapt, Curtea constată că ingerințele autorităților în exercitarea dreptului la respect pentru domicliu erau prevăzute de lege, urmăreau un țel legitim și erau necesare într-o societate democratică, doar că nu s-a ținut seama de situația particulară a petiționarilor. Astfel, ei și-au construit casa pentru a locui în ea împreună cu familia, închiriind-o timp de 18 ani unor persoane acceptate de către serviciul de fond locativ, ei au contribuit la fondul imobilar din Guernesey, iar la întoarcerea lor în insulă, ei nu aveau un alt domiciliu în Regatul Unit sau în altă parte.
Așadar, refuzul serviciului de fond locativ de a le acorda proprietarilor permisiunea de a locui în casa lor din insulă a fost calificat de către Curte disproporționat, art. 8 fiind violat. Tot în acest sens, Curtea a fost sesizată cu numeroase plângeri formulate de către ciprioții greci împotriva Turciei, plângeri ce își au originea în politica și practica din „Republica Turcă a Ciprului de Nord”, o problemă vastă care vizează un mare număr de persoane. Astfel, imposibilitatea pentru o persoană deplasată, de origine cipriotă greacă, de a avea acces și de a folosi casa care constituie domiciliul său, situată în partea de nord a Ciprului, în urma operațiunilor militare ale Turciei, o perioadă mai lungă de timp, constituie o violare continuă a dreptului la respectarea domiciliului și a dreptului de proprietate.
Așa cum am precizat, art. 8 devine aplicabil ori de câte ori o persoană este împiedicată să aibă acces la locuința sa. Acest drept nu se confundă neapărat cu cel de proprietate, pentru că există situații în care dreptul de proprietate să fie recunoscut, însă aceasta să nu îl poată utiliza68. Astfel, într-o cauză, deși reclamanta deținea o hotărâre judecătorească de evacuare a unui terț ce folosea ilicit casa, ea a fost în imposibilitate de a-și utiliza domiciliul pentru o lungă perioadă de timp, datorită dificultăților sistemului juridic de a surmonta obstacolele în executarea deciziei în evacuare.
Curtea a subliniat, de asemenea, că art. 8 este incident și în situația în care o persoană deși poate pătrunde în domiciliul său, nu îl poate utiliza în mod adecvat, fiind grav perturbată de anumiți factori exteriori. Astfel, instanța europeană a decis aplicabilitatea art. 8 în situația în care imposibilitatea utilizării normale a locuinței reclamantei a fost determinată de zgomotul foarte puternic produs de o discotecă în aer liber aflată în apropiere70. În motivarea sa, Curtea a arătat că individul are dreptul la respectarea domiciliului său, privit nu doar ca dreptul la un simplu spațiu fizic, dar și ca cel la folosirea, în deplină serenitate, a respectivului spațiu. Atingerile aduse dreptului la respectarea domiciliului vizează nu numai atingerile materiale sau corporale, dar și cele imateriale sau incorporale.
Posibilitatea utilizării liniștite a locuinței este afectată și de poluarea sonoră datorată exploatării unui aeroport în vecinătatea domiciliului reclamanților71. Sub acest aspect, dreptul persoanei la utilizarea locuinței sale ține însă mai mult de dreptul la un mediu înconjurător sănătos, nepoluat, în care persoana să se poate bucura de ambianța domiciliului său, motiv pentru care îl vom analiza îndeobște în cadrul secțiunii destinate acestei teme.
Pe de altă parte, fosta Comisie a apreciat că nu e afectată posibilitatea unei persoane de a utiliza domiciliul, dacă aceasta continuă a primi, împotriva voinței sale, pliante publicitare din partea unei societăți care distribuie tichete de abonament pentru transportul în comun. În această ipoteză, reclamantul nu e afectat în dreptul său de a se bucura de liniștita folosință a locuinței, el putând cu ușurință ignora aceste informații comerciale, protejate de altfel de dispozițiile art. 10 din Convenție.
Consacrat de către Curte ca un drept ce ține de „siguranța și bunăstarea personală”, respectul domiciliului este o formă specială de protecție a vieții private și de familie. Într-adevăr, ca regulă, viața privată a persoanei se dezvoltă prin raportare la domiciliul său, spațiul unde își trăiește sub aspectul cel mai intim existența. În aceste circumstanțe, este evident că pentru normala dezvoltare a vieții private și familiale, existența unei locuințe este un aspect primordial. În acest sens s-a pronunțat și Curtea, care în jurisprudența sa nu se mai raportează doar la dreptul la inviolabilitatea domiciliului, ci la dreptul la existența unui domiciliu. Acest fapt este relevat în hotărârea Velosa Barreto contra Portugalia, în care judecătorii europeni apreciază că în cazul în care o legislație națională interzice unui proprietar să rezilieze contractul de închiriere a casei sale pentru a locui acolo cu familia sa, această ingerință este admisibilă. În fapt, această ingerință urmărește un scop legitim, respectiv protecția socială a locatarilor, ce în definitiv, tinde să promoveze „bunăstarea economică a țării”.
Recunoașterea de către Curte a dreptului la o locuință este însă cel mai vizibil evidențiată într-o cauză pronunțată recent împotriva României. În fapt, în seara zilei de 20 septembrie 1993, în satul Hădăreni, s-a declanșat o încăierare între trei bărbați de origine rromă și un român, în cursul căreia fiul celui din urmă care a intervenit a decedat, fiind înjunghiat de unul dintre rromi. Cei trei rromi au fugit și s-au refugiat în casa unui vecin. O mulțime compactă, printre care se aflau și membri ai poliției locale, inclusiv șeful de post, s-a adunat în exteriorul casei somându-i să iasă. Când frații au refuzat, mulțimea a dat foc casei. Reclamanții au afirmat că ofițerii de poliție prezenți nu au făcut nimic pentru a opri atacurile, ci dimpotrivă, ei au incitat oamenii la distrugerea și incendierea și a altor case aparținând comunității rrome din sat. A doua zi, 13 din aceste case au fost distruse, dintre care 7 aparțineau reclamanților. O mare parte a bunurilor personale au fost, de asemenea, distruse. Ulterior, Guvernul român a alocat fonduri pentru reconstrucția caselor distruse. Opt dintre ele au fost reconstruite, dar reclamanții au oferit poze din care reiese că acestea nu pot fi locuite: au găuri în pereți, iar acoperișul nu este terminat. Trei case nu au mai fost refăcute. Conform susținerilor reclamanților, după evenimentele din 1993, aceștia au fost constrânși să locuiască în gunoaie, în case de carton fără ferestre, în frig și în condiții de promiscuitate extreme. Curtea a stabilit că nu are competența temporală de a se pronunța cu privire la plângerile legate de distrugerea caselor reclamanților, întrucât la data evenimentelor România nu ratificase Convenția.
Totuși, actele agenților statului au avut repercusiuni directe asupra drepturilor reclamanților, care, în lipsa unei locuințe, au fost nevoiți să locuiască în împrejurări deplorabile. Astfel, ținând seama de condițiile de viață, în special mediul supraaglomerat și nesănătos și efectele acestuia în detrimentul sănătății și stării de bine a reclamanților, în conjuncție cu perioada extinsă pe parcursul căreia reclamanții au trebuit să trăiască în astfel de condiții și atitudinea generală a autorităților, Curtea a atras responsabilitatea statului bazându-se pe chestiuni ce țin de dreptul petiționarilor la respectul vieții private și al domiciliului.
Așadar, din cele precizate, rezultă suficient de clar faptul că art. 8 include dreptul la o locuință. Subliniem faptul că judecătorii europeni au decis incidența art. 8 nu în considerarea distrugerii caselor, deoarece nu aveau competența temporală să se pronunțe, ci în considerarea faptului că, din cauza unor omisiuni ale statului, reclamanții nu au avut un acoperiș decent deasupra capului.
2.2. Ingerințe în dreptul la inviolabilitatea vieții private și de familie
Percheziția domiciliară reprezintă un act procedural ce capătă, în anumite împrejurări o importanță decisivă în soluționarea cauzei penale prin obținerea de probe absolut necesare stabilirii faptelor sau împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea precum și a identificării autorului [30, p. 173]. Importanța acestui procedeu se reflectă în faptul că, în interesul general al societății, în interesul major al înfăptuirii justiției, se permite a se acționa chiar în condițiile în care aparent ar însemna o încălcare a inviolabilității domiciliului [26, p. 455]. Astfel, inviolabilitatea domiciliului nu este și nu poate fi absolută, ea neputând opri cursul justiției.
Perchezițiile nu sunt, în sine, contrare art. 8 din Convenție: există, fără îndoială, o ingerință a statului, dar dacă sunt reunite condițiile cerute, Curtea nu va putea constata o încălcare. În acest sens, CEDO, hot. Murray c. Marea Britanie, 28 octombrie 1994. În fapt, reclamanții sau plâns împotriva pătrunderii fără drept și a percheziționării domiciliului familial de către organelle militare. Curtea concluzionează însă că măsura reclamată era prevăzută de lege, era necesară într-o societate democrată, iar mijloacele legale prin care percheziția s-a efectuat nu erau disproporționate față de scopul urmărit. Aici, Curtea subliniază necesitatea pentru stat de a lua măsuri eficiente pentru prevenirea agresiunilor teroriste, necesitate ce ține seama de responsabilitatea care revine guvernului ales într-o societate democratică de a asigura protecția cetățenilor și a instituțiilor statului de drept împotriva amenințărilor organizațiilor teroriste [24, p. 96].
Astfel, așa cum am arătat în faza incipientă a lucrării, în măsura în care există o ingerință a vreunei autorități publice în exercitarea drepturilor reclamantului, Curtea verifică în ce măsură această ingerință este acoperită de clauza justificativă prevăzută în al doilea paragraf al art. 8, analizând, pe rând, dacă ingerința statului îndeplinește cele trei condiții cumulative-să fie prevăzută de lege, să vizeze un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică.
Într-o primă fază, menționăm că există situații în care instanța europeană a constatat că ingerința statului în dreptul la inviolabilitatea domiciliului nu era prevăzută de legea internă. Astfel, întrucât pătrunderea în curte, fără mandat de percheziție sau de arestare, era posibilă potrivit legislației interne, doar în caz de infracțiune flagrantă, pentru a pune capăt unei infracțiuni sau dacă se afla în urmărirea unui suspect, iar polițiștii nu s-au aflat în niciuna dintre aceste situații, Curtea a stabilit încălcarea art. 8.
În acest sens, menționăm o altă hotărâre în care instanța europeană a arătat că posibilitatea percheziției dispusă de către poliție era prevăzută de legea internă, cu condiția ca poliția să depună mandatul de percheziție la parchet pentru a fi validat, însă cum acest lucru nu s-a petrecut în speță, Curtea constată că percheziția nu a fost prevăzută de legea internă.
Admițând că efectuarea unei percheziții reprezintă o ingerință care, de cele mai multe ori, vizează un scop legitim, anume prevenirea infracționalității, instanța europeană verifică mai intâi dacă legislația relevantă și practica prevăd garanții suficiente și adecvate împotriva abuzurilor, iar apoi analizează circumstanțele concrete ale cauzei pentru a determina dacă ingerința a fost proporțională cu scopul urmărit.
În raport de respectarea condiției necesității într-o societate democratică a perchezițiilor, Curtea are în vedere anumite elemente, dintre care cel esențial este controlul judiciar anterior sau posterior al legalității măsurii. În mod evident, lipsa unui mandat de percheziție, care să confere autorităților legitimitatea de a intra în domiciliul persoanei, atrage automat nerespectarea art. 8 din Convenție. Astfel, după cum a precizat Curtea, prin intervenția unei instanțe de judecată, măsura nu poate fi socotită, decât cu greutate, ca fiind arbitrară. Per a contrario, s-a constatat încălcarea dispozițiilor art. 8, atunci când perchezițiile s-au efectuat în baza unei legi privind infracțiunile economice, care nu impunea nicio procedură de autorizare sau control judiciar al operațiunii. Îndeobște Curtea a statuat că în lipsa unui control judiciar, nu există nicio garanție contra unui eventual abuz și nicio posibilitate de a determina, în lipsa posibilității de arbitrariu, oportunitatea, numărul, durata și amploarea unei astfel de operațiuni. Această problemă apare în cadrul protecției garantate sediilor profesionale a persoanelor juridice. După cum s-a remarcat și în doctrină, deși administrația fiscală este autorizată să intervină în mod inopinat la domiciliul/sediul unui contribuabil plătitor de TVA, în absența oricărui mandat judiciar, nu este certă conformitatea acestui fapt cu cerințele prevăzute de art. 8.
În acest sens a hotărât Curtea și în cauzele cu privire la vizitele la domiciliu făcute de agenții vamali, în cadrul unor anchete asupra unor eventuale infracțiuni la legile asupra relațiilor financiare cu străinătatea. Aici, Curtea nu consideră necesar să tranșeze problema dacă perchezițiile efectuate aveau sau nu o bază legală, întrucât, constată că ingerințele sunt incompatibile cu art. 8 în alte privințe. Astfel, admițând că amestecurile în cauză vizează bunăstarea economică a țării, Curtea analizează în ce măsură acestea au fost necesare într-o societate democratică. Instanța europeană recunoaște serioasele dificultăți pe care le întâmpină statele în domeniul luptei împotriva evaziunii capitalurilor și a fugii de impozit, ce necesită recurgerea la anumite măsuri precum perchezițiile, pentru a stabili proba delictelor de schimb și a urmări pe autori pentru aceasta, însă, mai trebuie, de asemenea, ca legislația și practica lor în materie să ofere garanții adecvate și suficiente contra abuzurilor. Așadar, întrucât în perioada faptelor, administrația vămilor dispunea de puteri prea largi – ea având o anume competență pentru a aprecia singură oportunitatea, numărul, durata și amploarea operațiunilor de control și, mai ales, absența unui mandat judiciar, a determinat Curtea să constate violarea art. 8 din Convenție.
Totuși, există și situații în care Curtea a considerat că lipsa controlului judiciar poate fi acoperită de alte garanții oferite de legislațiile interne contra unor percheziții dispuse sau efectuate în mod arbitrar. În speță, situația este una specială întrucât viza documente cu caracter fiscal, iar subiectul anchetei fiscale nu era reclamantul, ci personae cărora acesta le acorda consultanță juridică. Aici, Curtea constată că, și în lipsa controlului judecătoresc, legea internă prevedea suficiente garanții contra arbitrariului: nu permitea ridicarea documentelor care erau protejate de secretul profesional, în cadrul privilegiului avocat-client, iar acest caracter era stabilit de un organ independent de administrația fiscală.
De asemenea, pentru a determina proporționalitatea unei percheziții și, implicit, necesitatea sa într-o societate democratică, Curtea de ia în considerare mai multe criterii: gravitatea faptei în raport de care se realizează ancheta penală; circumstanțele în care s-a decis realizarea percheziției, în special existența la acel moment a altor probe cu privire la existența infracțiunii; conținutul și scopul ordinului de percheziție, luând în calcul natura localului percheziționat precum și măsurile care s-au luat pentru a reduce impactul măsurii la un nivel rezonabil, ținând cont de posibilele repercusiuni asupra persoanelor afectate de percheziție.
Astfel, Curtea Europeană a reținut că pătrunderea din eroare, în baza unui mandate de percheziție, în locuința unor persoane care nu aveau nicio legătură cu infracțiunea pentru care s-a desfășurat urmărirea penală, aspect ce ar fi putut fi verificat cu minime diligențe din partea organelor de poliție, constituie o încălcare a art. 8, nefiind satisfăcută cerința de proporționalitate a măsurii cu scopul urmărit [11, p. 33].
În jurisprudența sa, Curtea a precizat că o percheziție contravine prevederilor art. 8 în măsura în care mandatele de percheziție sunt redactate în termeni foarte largi: „în scopul căutării și ridicării tuturor obiectelor sau documentelor utile instrucției”. Așadar, instanța europeană relevă că mandatul de percheziție nu cuprindea nici lista infracțiunilor pentru care se declanșase urmărirea, nici o listă a documentelor care să fie căutate și ridicate, astfel încât ea nu limita deloc puterea anchetatorilor cu privire la efectuarea percheziției. De asemenea, s-a constatat că reclamantul a fost absent de la desfășurarea perchezițiilor și că anchetatorii nu au redactat nici măcar o listă a actelor ridicate pentru a se putea verifica a posteriori depășirea limitelor mandatului lor. Potrivit instanței europene, un mandat de percheziție trebuie să fie însoțit de anumite limite, pentru că ingerința pe care acesta o autorizează în dreptul la respectarea domiciliului nu poate fi nelimitată și, prin urmare, disproporționată. Așadar, mandatul de percheziție trebuie să conțină dispoziții minimale care să permită un control asupra respectării câmpului de investigații determinat de către agenții care îl execută. Totuși, Curtea precizează că în anumite ipoteze speciale, precum cazul drogurilor, o prea mare transparență a actului de percheziție poate conduce la inutilitatea acestuia, de aceea, garanțiile procedurale în astfel de ipoteze trebuie să existe mai degrabă ulterior percheziției129. În acest context, precizăm de asemenea faptul că organele ce efectuează percheziția trebuie să execute întocmai mandatul emis de către instanța de judecată, deoarece o interpretare mult prea largă a acestuia poate atrage încălcarea art. 8.
După cum am precizat, printre criteriile avute în vedere de Curte în stabilirea proporționalității ingerinței cu scopul urmărit se află și gravitatea faptei în raport de care se realizează ancheta penală. Acest aspect a fost relevat într-o hotărâre în care s-a constatat lipsa de necesitate într-o societate democratică a unei percheziții dispuse pentru anchetarea unei infracțiuni de conducere cu exces de viteză, adică o simplă încălcare a Codului rutier, argumentul decisiv al Curții fiind gravitatea redusă a faptei.
În urma analizării acestor cauze, observăm că, în majoritatea lor, deși legislația internă a statelor membre reglementează în mod accesibil și previzibil instituția percheziției, iar măsura urmărește în cazul concret un scop legitim, cu toate acestea, Curtea constată că nu există proporționalitate între ingerința și scopul urmărit.
Perchezițiile efectuate la cabinetele de avocatură. După cum am arătat, în vederea acordării unei protecții maxime beneficiarilor dreptului la inviolabilitatea domiciliului, Curtea a extins aplicabilitatea art.8 și la sediile profesionale ale unei persoane juridice, acestea fiind protejate în egală măsură împotriva perchezițiilor. În acest domeniu, ridică anumite discuții perchezițiile dispuse la sediul unui avocat, cu scopul de a identifica elementele vreunei infracțiuni comise de unul dintre clienții lui. Considerat o „veritabilă contraforță în serviciul libertăților individuale”, avocatul trebuie să dispună de o independență totală față de puteri și să fie la adăpost de amenințări, întrucât exercitarea liberă a drepturilor apărării este o garanție fundamentală a libertăților individuale. Astfel, protecția eficace a cabinetului acestuia prezintă o importanță capitală. Ingerințele efectuate în biroul unui avocat pot avea repercusiuni asupra protejării secretului profesional și încrederii care trebuie să existe între clienți și apărătorii lor, ceea ce implicit, dăunează bunei administrări a justiției și deci, drepturilor garantate de art. 6 din Convenția europeană.
Astfel, Curtea de a opinat că percheziția efectuată la sediul unui avocat, în urma căreia au fost ridicate înscrisuri și hard disk-ul calculatorului, ce conțineau date privind viața privată a clienților, nu poate fi considerată ca fiind prevăzută de lege în absența unor reglementări care să specifice, cu un anumit grad de precizie, condițiile în care documentele confidențiale pot fi obiect al căutării și ridicării în procedura percheziției. O asemenea carență este de natură să lipsească pe reclamant de minimul grad de protecție la care este îndreptățit potrivit principiului statului de drept într-o societate democratică.
De asemenea, tot în această materie, Curtea a constatat încălcarea art. 8 în condițiile în care avocatul nu era suspectat sau acuzat de săvârșirea unei infracțiuni, iar documentele ridicate aveau legătură cu infracțiunile de care erau acuzați clienții săi în dosarul în care fusese dispusă percheziția. Termenii excesivi de largi ai mandatului de percheziție au dat organelor de poliție puteri nelimitate pentru a determina ce document era relevant pentru urmărirea penală și au permis acestora să ridice acte în legătură cu activitatea economică a două companii private, agenda personală a reclamantului, hard disk-ul calculatorului, procuri date de clienți pentru a fi reprezentați în cadrul unor procese civile. Prin urmare, instanța europeană a apreciat că atingerea adusă secretului profesional prin efectuarea percheziției a fost disproporționată față de scopul urmărit, neputând fi considerată ca necesară într-o societate democratică.
Punând în vedere că o asemenea percheziție poate avea consecințe serioase în privința dreptului fundamental la un proces echitabil garantat clientului avocatului, Curtea a statuat că judecătorul trebuie să dea motive detaliate la autorizarea acestei măsuri precum și să prevadă măsuri speciale în vederea ocrotirii materialelor protejate de secretul profesional. Prin urmare, trebuie să fie respectate măsuri de precauție la un nivel „chiar și mai înalt” înainte ca percheziția să fie autorizată136. O asemenea condiție este considerată îndeplinită de către Curte atâta vreme cât legea internă nu permite ridicarea documentelor ce erau protejate de secretul profesional, nelăsând la aprecierea suverană și discreționară a organelor de anchetă documentele și bunurile ce pot fi ridicate, aceasta chiar în lipsa unui control judecătoresc.
Considerat „azil sacru” în timpul fostului regim, [25, p. 304] așa cum am arătat, cabinetul avocatului nu mai este inviolabil în prezent. Percheziția, licită în sine, nu poate totuși impieta asupra secretului profesional și sentimentului de siguranță din relația avocatclient, astfel încât, acceptarea acestei măsuri trebuie să fie limitată la situații absolute excepționale și însoțită de garanții procedurale absolute. După cum s-a precizat în doctrină, o asemenea situație ar viza doar ipoteza constatării existenței de indicia plauzibile privind participarea avocatului la comiterea unei infracțiuni de favorizare, când abuzând de privilegiul confidențialității, un client ascunde probe în cabinetul apărătorului său. Într-un asemenea caz, percheziția se poate justifica pentru urmărirea și sancționarea faptei avocatului, iar nu pentru infracțiunile de care sunt acuzați clienții săi. Pe de altă parte, s-a precizat141 că s-ar impune, la efectuarea percheziției, prezența observatorului independent, în cauză, conducătorul Ordinului avocaților, însă rolul său efectiv, cu elemente care rezultă sau nu din păstrarea secretului profesional, generează controverse. În orice caz, posibilitatea percheziționării libere a sediilor cabinetelor avocațiale nu se poate admite, în caz contrar, întreg edificiul dreptului la apărare ar fi nimicit, fapt inacceptabil într-o societate democratică.
Ingerințe evident abuzive ale autorităților naționale. Curtea condamnă statele membre pentru încălcarea art. 8 ori de câte ori constată că acestea au permis privarea nejustificată a unei persoane de domiciliul său. Există însă anumite circumstanțe în care nici nu s-ar mai pune problema unei justificări a ingerinței în drepul la inviolabilitatea domiciliului, deoarece acestea constituie în mod evident abuzuri ale autorităților statale. Astfel de situații le constituie practicile extreme, destinate combaterii terorismului, ale forțelor de securitate. O asemenea situație a fost cea din cauza Akdivar contra Turciei, în care Curtea a decis că arderea și distrugerea deliberată a caselor reclamanților de către militari au constituit o gravă încălcare a obligației statului de a proteja domiciliul persoanei, asumată în condițiile art. 8. Deși autoritățile turce își justificaseră acțiunea prin represaliile împotriva unui atac terorist al Partidului Muncitorilor din Kurdistan-organizație considerată teroristă- atac soldat cu victime din rândul militarilor, Curtea a reținut că nu au existat suficiente motive pentru a justifica o asemenea ingerință.
În același sens a decis instanța europeană ulterior, sesizată fiind cu numeroase plângeri, determinate de efectele politicii statului turc în regiunea kurdă. Astfel, constatând că, de foarte multe ori, forțele de securitate au distrus intenționat și fără nicio justificare casele și bunurile populației de origine kurdă, Curtea a estimat de fiecare dată și o violare a art.8, pe lângă o încălcare a dreptului de proprietate al reclamanților.
Tot o ingerință abuzivă în respectul consacrat inviolabilității domiciliului o constituie acțiunile întreprinse de autoritățile autoproclamatei Republici turce a Ciprului de Nord în raport de persoanele care s-au refugiat în sudul insulei. Curtea a fost sesizată cu numeroase astfel de plângeri, determinate de situația ce domnea în nordul Ciprului, din momentul în care Turcia a efectuat în zonă operațiuni militare, care au condus la divizarea permanentă a teritoriului cipriot. Deși Turcia își declină responsabilitatea, susținând că Republica Turcă a Ciprului de Nord este un stat constituțional și democratic, independent din punct de vedere politic față de Turcia, Curtea arată că un stat poate să își vadă angajată responsabilitatea atunci când, în urma unei acțiuni militare, indiferent dacă e ilicită sau nu, ea exercită în practică controlul asupra unei zone situate în afara granițelor sale. Așadar, instanța europeană a atras responsabilitatea Turciei pentru refuzul autorităților de a autoriza ciprioții greci dislocați să se întoarcă în căminele lor din nordul insulei, condamnând-o pentru violarea art. 8.
2.3. Aplicarea răspunderii penale pentru încălcarea dreptului la inviolabilitatea vieții private și de familie
Vorbind despre obiectul infracțiunii de violare de domiciliu în reglementarea art legii penale a Republicii Moldova, vom începe cu faptul că în baza art.14 alin.(1) C.pen. al Republicii Moldova „infracțiunea este o faptă (acțiune sau inacțiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție și pasibilă de pedeapsă penală [2]. Reieșind din art. .pen. „legea penală apără, împotriva infracțiunilor, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, mediul înconjurător, orânduirea constituțională, suveranitatea, independența și integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea și securitatea omenirii, precum și întreaga ordine de drept”.
O condiție indispensabilă vizând respectarea legalității este ca orice infracțiune concretă săvârșită de o persoană să corespundă conținutului unei infracțiuni din legea penală. Oricare persoană, săvârșind o faptă socialmente periculoasă, sancționată în mod penal, cauzează prejudiciu societății și, evident, relațiilor existente în cadrul acestei societăți. Toate relațiile pe care le apără legea penală și sînt încălcate ca rezultat al săvârșirii infracțiunii, în teoria și practica dreptului penal constituie obiectul infracțiunii.
Oricare infracțiune săvârșită, manifestându-se printr-o anumită faptă socialmente periculoasă, constituie, prin esența sa, un atentat la o anumită valoare socială ocrotită de legislația în vigoare. Legea penală nu prevede nici o infracțiune prin lipsa obiectului de atentare [6, p. 73].
Obiectul infracțiunii indică asupra conținutului, caracterului și gradului de pericol social al ei. Teoria dreptului penal descrie ca obiect al infracțiunii acele relații sociale care sunt recunoscute în societate și care corespund intereselor întregii societăți. În ceea ce privește, însă, definirea unică a acestui obiect și a formelor de manifestare a lui, corelația cu obiectul material în literatura de specialitate s-au conturat mai multe idei.
Relațiile sociale iau naștere în mod iminent în jurul și datorită anumitor valori sociale. Obiectul infracțiunii permite cunoașterea sistemului de valori sociale ocrotite de sistemul de drept respectiv și pune în evidență opțiunea politică cu privire la apărarea anumitor valori pe care legiuitorul le consideră fundamentale pentru funcționarea întregii orânduiri sociale și de stat; determină esența formațiunii social-economice respective; adică prezentate în formă generalizată, fiind o categorie strict socială, neconținând nimic cu caracter material, asupra căruia atentează infracțiunea în final.
În teoria dreptului penal se statuează că obiectul infracțiunii este determinat de relațiile sociale existente, formele, condițiile materiale, legitățile de manifestare a lor. Anume aceasta permite de a asigura un anumit comportament al membrilor relațiilor sociale, precum și apărarea acestor relații. La determinarea obiectului infracțiunii – ca premisă inițială – trebuie luată în vedere recunoașterea relațiilor sociale apărate de lege în general. Relațiile sociale există în mod obiectiv și se reflectă ca interese.
Astfel, obiectul infracțiunii este entitatea ideală caracterizând coexistența socială, asupra căreia atentează infracțiunea, adică asupra căreia ea este îndreptată și căreia îi cauzează sau îi poate cauza atingere. În știința dreptului penal este cvasiunanim acceptată teza că obiectul juridic al infracțiunii îl formează relațiile și valorile sociale împotriva cărora se îndreaptă actul de conduită infracțională și pe care el le vatămă sau le pune în pericol [10, p. 106].
Se disting mai multe categorii ale obiectului juridic al infracțiunii: 1) obiectul juridic general al infracțiunii; 2) obiectul juridic generic (de grup) al infracțiunii; 3) obiectul juridic special (individual) al infracțiunii. În opoziție cu obiectul juridic al infracțiunii trebuie recunoscut obiectul material al infracțiunii.
Obiectul juridic special al acestei infracțiuni îl reprezintă relațiile sociale privitoare la realizarea, în conformitate cu art.29 din Constituție, a dreptului la inviolabilitatea domiciliului [27, p. 34]. În cazul variantei agravate de la alin.(2) art.179 С. pen. RM, sunt lezate, în mod adiacent, relațiile sociale referitoare la integritatea corporală, sănătatea sau libertatea psihică a persoanei.
În conformitate cu art.6 din Codul de procedură penală, prin „domiciliu” se înțelege locuința sau construcția destinată pentru locuirea permanentă sau temporară a unei sau a mai multor persoane (casă, apartament, vilă, cameră la hotel, cabină pe o navă maritimă sau fluvială), precum și încăperile anexate nemijlocit la acestea, constituind o parte indivizibilă (verandă, terasă, mansardă, balcon, beci, un alt loc de uz comun); de asemenea, se înțelege și orice teren privat, automobil, navă maritimă și fluvială privată, birou.
Noțiunea de domiciliu, definită în art.6 al Codului de procedură penală, are același înțeles ca și noțiunea „domiciliu sau reședință” de la art.179 С. pen. RM. Spre deosebire de domiciliu, reședința are un caracter temporar. În rest, sub aspectul destinației funcționale, reședința nu se deosebește de domiciliu. De aceea, în continuare vom utiliza doar noțiunea de domiciliu, presupunând că aceasta include și conceptul de reședință.
Noțiunea de domiciliu implică nu ideea de imobil, luat în considerare în materialitatea sa, ci ideea de loc în care o persoană își desfășoară viața sa personală [18, p. 145]. Iată de ce, domiciliul nu poate constitui obiectul material al infracțiunii de violare de domiciliu. În situația violării de domiciliu cu aplicarea violenței, obiectul material este format din corpul altei persoane.
Deși Constituția folosește noțiunea tradițională de domiciliu, în realitate, garanția inviolabilității se extinde asupra tuturor locurilor supuse uzului domestic, astfel cum sunt enumerate în Codul penal. Inviolabilitatea domiciliului nu se justifică în baza dreptului de proprietate, nici a faptului posesiei, nici pe baza interesului ordinii publice, astfel că incriminarea faptelor de violare de domiciliu își are locul firesc printre infracțiunile contra persoanei [22, p. 28].
Obiectul material al infracțiunii este reprezentat de încăperea, locuința, dependința, locul împrejmuit, asupra carora se îndreaptă acțiunea făptuitorului.
Victima infracțiunii în cauză poate fi orice persoană – cetățean al Republicii Moldova, cetățean străin sau apatrid. La calificare, nu are importanță statutul victimei: proprietar; chiriaș; membra al familiei care are dreptul de abitație etc. De asemenea, nu contează dacă victima are sau nu viză de reședință. Legea penală nu se interesează de legitimitatea poziției victimei, ci de ilegalitatea conduitei făptuitorului.
Latura obiectivă. Infracțiunea, ca orice act de conduită, reprezintă un aliaj a două laturi inseparabile: una obiectivă, care cuprinde manifestarea exterioară de pericol a subiectului și alta subiectivă, care include procesele psihice ce preced și însoțesc săvârșirea faptei. Partea exterioară a actului infracțional este un element obligatoriu pentru orice infracțiune, condiționând răspunderea penală a unei persoane de exteriorizarea rezoluției delictuoase printr-o acțiune sau inacțiune ce comportă o schimbare în lumea obiectivă, fiind exclusă sancționarea gândurilor acelei persoane.
Cel de-al doilea element constitutiv obiectiv al infracțiunii de violare de domiciliu în reglementarea art legii penale a Republicii Moldova este latura sa obiectivă. A devenit deja un truism, că latura obiectivă a componenței de infracțiune reprezintă ansamblul de trăsături, prevăzute de legea penală, care caracterizează procesul exterior al conduitei infracționale.
Conform opiniei autorului A.Borodac „latura obiectivă a infracțiunii constituie aspectul exterior al comportării social periculoase, care se exprimă prin cauzarea, provocarea unui pericol sau a daunelor pricinuite relațiilor sociale”.
Latura obiectivă a conținutului constitutiv al infracțiunii, relatează autorii români (C.Bulai, V.Dobrinoiu, Gh.Nistoreanu, A.Ungureanu etc.), este constituită din totalitatea condițiilor privitoare la actul de conduită, cerute de lege pentru existența infracțiunii.
Autorul M.Zolyneak definește latura obiectivă a infracțiunii ca fiind elementul constitutiv al faptei manifestat sub formă de acțiune sau inacțiune, împreună cu urmările pe care le produce, urmări ce reprezintă atingerea adusă valorilor sociale ocrotite de legea penală.
La fel, fiecare infracțiune, prin aspectul său exterior este caracterizată și de o urmare imediată. Urmarea imediată este rezultatul faptei și constă în schimbarea pe care săvârșirea acțiunii sau inacțiunii interzise o produce în lumea obiectivă. Denumirea de urmare imediată dată rezultatului faptei are drept scop să-1 deosebească pe acesta de consecințele subsecvente ale infracțiunii. Urmarea imediată este un element al infracțiunii de care depinde existența acesteia, pe când consecințele subsecvente constituie un element circumstanțial, deci o condiție circumstanțială în conținutul agravant al unor infracțiuni.
Latura obiectivă a violării de domiciliu include fapta prejudiciabilă care ia forma acțiunii sau inacțiunii. Această acțiune sau inacțiune se prezintă sub oricare din următoarele modalități, realizate în raport cu domiciliul:
1) pătrunderea ilegală, fără consimțământul victimei;
2) rămânerea ilegală, fără consimțământul victimei;
3) refuzul părăsirii, la cererea victimei;
4) perchezițiile și cercetările ilegale.
Reieșind din prevederile alin.(2) art.29 al Constituției, pătrunderea sau rămânerea în domiciliul unei persoane, fără consimțământul acesteia, nu este considerată ilegală, dacă este săvârșită:
pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești;
pentru înlăturarea unei primejdii care amenință viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;
pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.
Sub aspectul de mai sus, vom prezenta următorul exemplu din practica judiciară: La 13.06.2007 a fost dispusă urmărirea penală în baza alin.(1) art.179 C.pen. RM, împotriva lui С.V. La 10.02.2007, aproximativ la ora 19.00, acesta a pătruns pe teritoriul gospodăriei lui A.G. de pe str. 31 august 1989 din or.Orhei, fără a avea consimțământul proprietarului și locatarului respectivei gospodării?
Considerăm că lipsa consimțământului proprietarului (sau a titularului unui alt drept real) nu este întotdeauna relevantă și nu poate fi pusă la baza calificării unei fapte conform art.179 C.pen. RM. Nu întotdeauna aceeași persoană cumulează calitățile de titular al dreptului la inviolabilitatea domiciliului și de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului aferent acelui domiciliu. E și firesc. Pentru că violarea de domiciliu nu este o infracțiune contra patrimoniului. Spre deosebire de infracțiunea de tulburare de posesie (art.193 C.pen. RM). Mai mult, violarea de domiciliu poate avea o tentă patrimonială numai atunci când subiectul săvârșește această infracțiune la comandă, în vederea primirii unei remunerații materiale. În alte cazuri, este de neconceput ca interesul material să fie motivul care îl ghidează pe făptuitor la săvârșirea acestei infracțiuni. Motivele violării de domiciliu sunt: curiozitatea, intențiile huliganice, năzuința facilitării săvârșirii unei alte infracțiuni etc. Atunci însă când motivul constă în interesul material (cu excepția cazului de obținere a remunerației materiale), presupunând că făptuitorul are intenția să-și atribuie ilegal toate sau unele prerogative ale proprietarului bunului imobil aferent unui domiciliu, aplicabil va fi nu art.179 C.pen. RM, dar art.193 C.pen. RM [28, p. 18].
În continuare vom menționa că prin „pătrundere ilegală” se înțelege introducerea, contrară legii, a făptuitorului cu întreg corpul în spațiul în care victima își are domiciliul. Prin „rămânere ilegală” se are în vedere situația când pătrunderea a fost realizată legal, însă rămânerea în continuare în domiciliul victimei este indezirabilă pentru aceasta, dobândind astfel caracter ilegal. În speță, instanța de fond corect a exclus din volumul învinuirii semnul calificativ „pătrundere în locuință”: [35] Prin sentința Judecătoriei Ialoveni din 31 martie .O. născut la 14 iunie 1986, cetățean al Republicii Moldova, moldovean, cu studii medii, celibatar, neangajat în cîmpul muncii, fără antecedente penale, a fost condamnat în baza art.119 alin.2 CP al RM (1961) la 3 ani privațiune de libertate condiționat, cu aplicarea art.43 CP al RM (1961), cu un termen de probă de 2 ani.
Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 20 ianuarie 2004 apelurile înaintate de procuror și apărătorul inculpatului au fost respinse ca nefondate cu menținerea sentinței atacate.
L.O. a fost condamnat pentru faptul, că la 25 decembrie 2002, pe la ora 9, aflîndu-se în locuința lui C.Cl. din or.Ialoveni, str.Luceafărul, sustras pe ascuns 200 dolari SUA echivalenți cu 2781 lei 32 bani, cauzîndu-i o daună considerabilă.
Pe parcursul urmăririi penale acțiunile sale au fost încadrate în baza art.119 alin.3 CP (1961), în ședința judiciară au fost reîncadrate în baza art.119 alin.2 CP (1961).
Procurorul a înaintat recurs ordinar împotriva hotărîrilor instanțelor de fond și de apel pe motivul reîncadrării ilegale a acțiunilor inculpatului de la art.119 alin.3 CP la aliniatul 2 al aceluiași articol, solicită casarea acestora cu pronunțarea unei noi hotărîri, prin care L.O. să fie condamnat în baza art.119 alin.3 CP (1961) la 5 ani privațiune de libertate condiționat, cu aplicarea art.90 CP (2002) și acordarea unui termen de probă de 4 ani.
Verificând argumentele din recurs în raport cu materialele din dosar și cu prevederile legii penale, Colegiul Penal ajunge la următoarea concluzie.
Instanțele de fond și de apel au stabilit în mod corect starea de fapt și vinovăția lui L.O. în baza art.119 alin.3 CP al RM (1961) prin indicii de sustragere pe ascuns a bunurilor din avutul proprietarului cu cauzarea unei daune considerabile.
Afirmarea învinuirii cum că banii au fost sustrași prin pătrundere în locuință este neîntemeiată și nu coincide cu probele administrate.
Pe parcursul urmăririi penale astfel de probe n-au fost dobîndite, învinuirea nici n-a concretizat cînd inculpatului i-a apărut intenția să sustragă banii.
Din procesul-verbal al ședinței de judecată rezultă că L.O. nu neagă vinovăția, a intrat în locuința vătămatei la rugămintea fiului ei C.V. pentru a-i transmite că acesta a rămas la bunica sa. Văzînd că stăpînii lipsesc, a furat banii, dat fiind faptul că știa unde se păstrează.
În ședința judiciară C.V. a confirmat, că l-a rugat pe L.O. să treacă pe la părinții săi și să le comunice că a rămas la bunica.
Nu corespunde adevărului nici motivul invocat în recurs cum că instanța de fond a arătat în sentință că inculpatului i-a venit ideea sustragerii în momentul cînd s-a uitat pe geam și a văzut că în casă nu este nimeni. Astfel de circumstanțe în hotărîrea atacată nu sunt indicate.
Probe suplimentare în această latură învinuirea n-a prezentat. De aceea instanța de fond corect a exclus din volumul învinuirii semnul calificativ „pătrundere în locuință”.
În cazul refuzului părăsirii domiciliului la cererea victimei, este necesar a stabili următoarele condiții:
prezența făptuitorului în spațiul destinat domiciliului (situația-premisă);
pătrunderea anterioară în domiciliu să aibă caracter ilegal sau legal;
să existe o cerere categorică și expresă a victimei, adresată făptuitorului, de a părăsi domiciliul;
să nu fie prezente excepțiile prevăzute la alin.(2) art.29 al Constituției.
Conform spuselor de mai sus, aducem ca exemplu speța următoare: La 10.01.2008, la ora 19.20, U.G. a pătruns în casa lui D.B. din satul Călinești, raionul Fălești, forțând ușa de la intrare. In coridor a fost oprit de stăpâna casei, care i-a cerut să părăsească locuința. Făptuitorul a refuzat, cerând ca D.B. să-i dea un pahar ca să bea împreună o sticlă de vin pe care a adus-o. Însă D.B. s-a dus la vecini să ceară ajutor [40].
Observăm că în acest caz nu a fost identificat motivul infracțiunii. Desigur, putem presupune că motivul l-au exprimat intențiile huliganice, însă, va fi numai o presupunere. Spre deosebire de instanța de judecată, nu dispunem de probele necesare care să infirme sau să confirme această supoziție.
De fapt, instanța de judecată nu a luat în considerație unele prevederi cu caracter normativ sau de recomandare. De exemplu, în acord cu alin.(1) art.75 C.pen. RM, la stabilirea categoriei și termenului pedepsei, instanța de judecată ține cont, inclusiv, de motivul infracțiunii. De asemenea, potrivit dispoziției de la pct.1) alin.(1) art.394 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 14.03.2003, partea descriptivă a sentinței de condamnare trebuie să cuprindă descrierea, inclusiv, a motivelor infracțiunii. La fel, conform pct.3 al Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție „Cu privire la aplicarea în practica judiciară a principiului individualizării pedepsei penale”, nr.16 din 31.05.2004, în conformitate cu principiul individualizării pedepsei, instanța de judecată aplică pedeapsa luând în considerație, inclusiv, motivul celor comise [33].
Însă, în speța exemplificată mai sus nu numai în planul individualizării pedepsei are importanță stabilirea motivului infracțiunii. Presupusa atestare a intențiilor huliganice în cele săvârșite comportă semnificație și sub aspectul calificării faptei.
Or, reiterăm poziția pe care am exprimat-o anterior: „A spune că infracțiunea e săvârșită cu intenții huliganice înseamnă, de fapt, a afirma că prin această infracțiune se încalcă grosolan ordinea publică…, se manifestă cinism sau obrăznicie deosebită. Și viceversa: a spune că prin infracțiune se încalcă grosolan ordinea publică…, se manifestă cinism sau obrăznicie deosebită înseamnă, de fapt, a afirma că acea infracțiune e săvârșită cu intenții huliganice” [7, p. 2]. E adevărat că, între timp, expresia „cu intenții huliganice” a fost eliminată din prevederile de la lit.c) alin.(2) art.145, lit.h) alin.(2) art.151 și de la lit.i) alin.(2) art.152 C.pen. RM. Acum, în cazul infracțiunilor corespunzătoare, stabilirea intențiilor huliganice ca motiv al infracțiunii contează doar la individualizarea pedepsei. Nu și la calificarea faptei.
Perchezițiile și cercetările, pentru a fi legale, trebuie ordonate și efectuate în baza unui mandat judiciar, cu excepția cazurilor și modului care sunt prevăzute de Codul de procedură penală (de exemplu, în cazul unui delict flagrant). În cazul efectuării acțiunilor procesuale fără mandat judiciar, organul abilitat să efectueze aceste acțiuni prezintă instanței de judecată, imediat, dar nu mai târziu decât 24 de ore de la terminarea acțiunii, materialele respective pentru controlul legalității acestor acțiuni. Perchezițiile în timpul nopții sunt interzise (în afară de cazul delictului flagrant). În speță sa constatat că în caz de delict flagrant, percheziția se poate efectua în baza unei ordonanțe motivate fără autorizația judecătorului de instrucție, urmînd ca acestuia să i se prezinte imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore de la terminarea percheziție [36].
La fel, vom adăuga că constatând necesitatea efectuării percheziției, organul de urmărire penală întocmește o ordonanță în care trebuie indicat obligatoriu motivul efectuării percheziției, date care confirmă existența temeiului de efectuare a percheziției ș.a. Procurorul, ca responsabil de urmărirea penală, înaintează un demers judecătorului de instrucție. Examinarea demersului se efectuează în conformitate cu articolul 305 al Codului de procedură penală.
În cazul când efectuarea percheziției este determinată de infracțiunea proaspăt săvârșită (delict flagrant), percheziția se poate efectua fără autorizația judecătorului de instrucție, în asemenea situații este necesară ordonanța procurorului privind efectuarea percheziției. Pe lângă faptul că ordonanța trebuie să corespundă criteriilor prevăzute de articolul 304, adică să fie motivată, cu indicarea timpului și locului efectuării percheziției, a motivelor efectuării percheziției, ordonanța dată trebuie să conțină și argumentarea necesității efectuării percheziției fără autorizația judecătorului de instrucție. Absența argumentării în ordonanța procurorului poate determina recunoașterea percheziției ca ilegală.
În conformitate cu art 126 al CPP al RM, organul de urmărire penală este in drept să ridice obiectele sau documentele care au importanță pentru cauza penală dacă probele acumulate sau materialele de investigație operativă indică exact locul și persoana la care se află acestea. Actul procedural al ridicării de obiecte sau documente este o activitate care se deosebește de percheziție prin aceea că presupune cunoașterea atât a înseși documentelor sau obiectelor care au legătură cu cauza penală, cât și a locului unde se găsesc ele. Această acțiune procesuală se efectuează doar în cazul când este cunoscut cu certitudine locul aflării obiectelor sau documentelor. Ridicarea poate fi efectuată numai atunci când urmărirea penală a fost pornită. Ridicarea poate avea loc când există anumite probe sau materiale de investigație operativă care indică exact locul aflării acestor obiecte sau documente, inclusiv atunci când sunt temeiuri formale și efective privind efectuarea acestei acțiuni procesuale.
În cazuri excepționale, când prezența persoanei la care se efectuează percheziția sau a rudelor apropiate, sau a altor persoane care reprezintă interesele este imposibilă din motive întemeiate, iar interesele urmăririi nu permit amânarea efectuării percheziției, la efectuarea acestei acțiuni procesuale se invită reprezentanții autorității executive a administrației publice locale. Organul de urmărire este obligat să informeze reprezentantul autorității publice locale privind acțiunea procesuală care va fi efectuată, cât și drepturile acestei persoane de a asista la toate acțiunile întreprinse de către organul de urmărire penală. În continuare, reprezentantul administrației publice locale va putea fi citat ca martor în instanța de judecată.
La efectuarea percheziției sau ridicării în cazul cercetării ionfracțiunilor de omor la comandă, este necesar să fie respectat principiul inviolabilității domiciliului, vieții private etc. După regula generală, percheziția sau ridicarea trebuie efectuată în timp de zi – orele 6™ – 2200). Efectuarea percheziției în timpul nopții este o excepție de la regula generală, care se admite doar în cazuri de delict flagrant. În unele cazuri practica admite continuarea percheziției după ora 22°° dacă aceasta a început în timp de zi, iar amânarea ei pentru a doua zi poate prejudicia considerabil urmărirea penală [20, p. 92].
Până la începerea percheziției, reprezentantul organului de urmărire penală este obligat să pună la dispoziția persoanelor aflate în încăpere copia ordonanței privind efectuarea percheziției, autorizată de judecătorul de instrucție. Aceste documente trebuie să fie puse la dispoziție în asemenea mod ca cei prezenți să aibă posibilitatea reală de a lua cunoștință de ele, inclusiv să dispună de timpul necesar pentru a lua cunoștință. în cazul când unii termeni indicați în aceste documente nu sunt clari, reprezentantul organului de urmărire este obligat să dea lămurire asupra lor.
După cum am menționat mai sus, elementul material al infracțiunii se realizează fie prin acțiunea de a pătrunde, fără drept, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, fie prin actiunea de a refuza parasirea locuintei sau a celorlal te locuri mentionate mai sus la cererea persoanei care le folosește.
Locuința reprezintă orice loc destinat efectiv și actual uzului domestic al uneia sau mai multor persoane. Nu interesează dacă locul este închis sau parțial deschis, stabil sau mobil, dacă este destinat special acestui scop ori nu este destinat (staul, garaj, colibă), dacă reprezintă o locuință permanentă sau trecătoare (cameră de hotel, cabina unui vapor etc.). Ceea ce este esențial este efectiva folosire a acelui spațiu delimitat pentru viața intimă a persoanei (repaus, alimentare, satisfacerea necesităților inerente persoanei umane).
Încăperea este o parte din locuință. Daca mai multe persoane au, fiecare, câte o cameră separată în același apartament, infracțiunea de violare de domiciliu poate exista cu privire la fiecare încapere.
Prin dependinte se înțeleg locurile care direct sau indirect sunt în relație de dependență față de locuință. Ele constituie o prelungire, un accesoriu al locuinței, deoarece întregesc folosirea acesteia. În această categorie intră bucătăria, camara, pivnița, magazia, boxa de la subsol etc.
Prin loc împrejmuit se înțelege orice loc care este separat printr-o îngrădire de jur împrejur; el însă trebuie să țină de locuință sau de dependințe. Dacă locul împrejmuit nu are nici o legatură cu uzul domestic și cu libertatea persoanei, nu se află sub ocrotirea legii.
Nu are relevanță cum se pătrunde în unul din locurile arătate, esențial este să existe o asemenea pătrundere; aceasta poate avea loc prin constrângere, amăgire, pe față ori pe ascuns, în prezența sau în lipsa victimei. Cel care își întroduce doar capul pe fereastra locuinței ori sare pe acoperiș sau spionează de la distanță interiorul locuinței nu savârsește infracțiunea de violare de domiciliu, deoarece nu există o pătrundere.
În legatura cu această acțiune de pătrundere, trebuie făcute următoarele precizări. Deși legea fundamentală prevede că nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în locuință ori reședința unei persoane fără învoirea acesteia, există și câteva derogări de la această regulă, prevăzute limitativ în același text. Astfel, nu vom fi în prezența infracțiunii, dacă pătrunderea s-a comis în una din următoarele situatii:
pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești;
pentru înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;
pentru apărarea siguranței naționale sau a ordinii publice;
pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.
Legea cere ca pătrunderea sa fie efectuata fără drept, adică abuziv, fără nici o justificare legală. De asemenea, se cere ca pătrunderea să se facă fără consimțământul persoanei care folosește locuința. Lipsa consimțământului rezultă din materialitatea faptei; pâna la proba contrară, lipsa consimțământului este prezumată.
În practica judiciară s-a constatat ca în multe cazuri pătrunderea fără drept în locuința unei persoane se face cu scopul săvârșirii altor infracțiuni (furt, viol, tâlharie). În asemenea cazuri, va exista un concurs de infracțiuni. În speță sa constatat că la săvîrșirea sustragerilor din avutul proprietarului acțiunile infractorului nu pot fi calificate ca jaf, dacă nu a fost aplicat nici violență și nici amenințări față de pătimit: [39] Prin sentința judecătoriei Bălți S.V. a fost condamnat în baza alin.3 art.120 C.P. pentru faptul că la 18 august 1997 pe la orele 15, fiind în stare de ebrietate a pătruns în locuința T.V. din mun. Bălți, str. B.Glavan, 9 de unde a sustras 50 lei și 10 casete audio în valoare de 50 lei. După ce părăsise locuința a fost observat de stăpîni, care verbal au încercat să-i curme acțiunile, însă el n-a reacționat și a dispărut.
S.V. a atacat cu apel sentința instanței de fond solicitînd casarea ei.
Prin decizia Colegiului penal al Tribunalului mun. Bălți apelul condamnatului a fost admis cu pronunțarea unei noi hotărîri, prin care S.V. a fost condamnat în baza alin.3 art.119 C.P. din următoarele considerente.
În ședința de judecată a instanței de fond s-a constatat că inculpatul S.V. a pătruns în locuință și a sustras în total bunuri în valoare totală de 100 lei, iar după ce părăsise locuința prin fereastră, fiind observat de vecina L.T., care l-a întrebat ce caută, el fără a se uita la ea și a răspunde ceva a plecat. Circumstanțele numite în ședința judiciară au fost confirmate de L.T., unicul martor ocular ale celor întîmplate.
Pe tot parcursul dezbaterilor judiciare inculpatul a declarat că nu a văzut pe nimeni după ce părăsise locuința, a negat săvîrșirea faptei de jaf. În același timp L.T. nu a declarat judecății că a observat cum inculpatul a sustras bunurile. Ba mai mult ca atît după părăsirea locuinței S.V. nu a aplicat nici o violență față de L.T. și nici nu a amenințat-o cu nimic pentru a reține bunurile nemijlocit după sustragere.
Colegiul penal a ajuns la concluzia că S.V., prin acțiunile sale a săvîrșit o faptă prevăzută de alin.3 art.199 C.P. ce se caracterizează prin indicii de sustragere pe ascuns a bunurilor din avutul proprietarului, prin pătrunderea în locuință și cauzarea unei daune considerabile păgubașei.
În conformitate cu pct.29 al Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004, în cazul sustragerii săvârșite prin pătrunderea în locuință nu este necesară calificarea suplimentară conform art.179 CP RM [32]. De asemenea, potrivit subpct.13) pct.10 al Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție „Cu privire la practica judiciară în cauzele despre huliganism”, nr.4 din 19.06.2006, huliganismul însoțit de pătrunderea sau rămânerea ilegală în domiciliul sau în reședința unei persoane fără consimțământul acesteia, ori refuzul de a le părăsi la cererea ei, sau de perchezițiile și cercetările ilegale trebuie calificat conform art.287 și .pen. RM [34]. Bineînțeles, aceste două explicații nu reușesc să se refere decât la unele din aspectele practicii de aplicare a răspunderii pentru infracțiunea violare de domiciliu (art.179 C.pen. RM).
Infracțiunea de violare de domiciliu este o infracțiune formală. Ea se consideră consumată din momentul: pătrunderii sau rămânerii ilegale în domiciliul persoanei, fără consimțământul acesteia; refuzului de a părăsi domiciliul la cererea persoanei; efectuării perchezițiilor sau cercetărilor ilegale.
Latura subiectivă a infracțiunii prevăzute la art.179 С. pen. RM se caracterizează prin intenție directă. Motivele infracțiunii se pot exprima în:
curiozitate,
interes material,
intenții huliganice etc.
Cu referire la interes material, vom spune că instanța a constatat că pătrunderea este intrarea ilegală, pe ascuns sau deschis, într-o încăpere, în alt loc pentru depozitare sau locuință, cu scopul sustragerii bunurilor proprietarului: [37] Prin sentința Judecătoriei Ciocana, mun.Chișinău C.I. a fost condamnat în baza art.120 alin.3 CP (red.1961) la 7 ani privațiune de libertate fără confiscarea averii.
Instanța de fond a reținut că la 16.01.2001 C.I. în scop de sustragere a bunurilor proprietarului, prin acces liber a pătruns în încăperea grădiniței de copii nr.18 și, nefiind observat de nimeni, din vestiar a sustras o cojocică a copilului F.I. în sumă de 350 lei, însă la ieșire a fost observat de educatoarea grupei care a cerut să întoarcă bunul. C.I. a neglijat această cerință și a fugit cu bunul sustras pe care ulterior l-a realizat.
Tot el, la 25.01.2001, cu același scop de sustragere, în mod liber a pătruns în încăperea grădiniței de copii nr.188 în încăperea grupei nr.11 și, în prezența copiilor, din vestiar a sustras cojocica din piele naturală a lui B.V. în sumă de 500 lei, cauzînd o daună considerabilă, însă la ieșirea din clădire a fost reținut cu bunul sustras.
Potrivit deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 28.04.2004 s-a admis apelul apărătorului, s-a casat sentința cu pronunțarea unei noi hotărîri, conform căreia fapta din 16.01.2001 s-a încadrat de la art.120 al.3 la art.119 al.2 CP (red.1961), iar fapta din 25.01.2001 s-a reîncadrat de la al.3 la al.2 art.120 CP (red.1961), stabilindu-se prin cumul de infracțiuni pedeapsa definitivă amendă în mărime de 120 salarii minime. Instanța de apel, apreciind probele și circumstanțele de fapt ale cauzei, a conchis că pătrunderea în încăpere n-a avut loc, deoarece condamnatul ca fotograf a venit în ambele cazuri la grădiniță propunînd serviciile de a fotografia copiii și aflîndu-se deja în încăpere a decis săvîrșirea sustragerii bunului, care în primul caz a săvîrșit-o în taină.
Procurorul a atacat cu recurs decizia instanței de apel, în care a criticat concluziile privind excluderea semnului infracțiunii pătrunderea în încăpere, precum și calificarea faptei ca furt și a solicitat casarea hotărîrilor și pronunțarea unei noi hotărîri cu aplicarea principiului retroactivității legii penale noi – încadrarea faptelor în baza art.187 al.(1) CP (episodul din 16.01) ca sustragere deschisă a bunului altei persoane și în baza art.27, 187 al.(2) lit.a) f) CP ca tentativă de jaf săvîrșit în mod repetat și cauzare de daună în proporții considerabile.
Respingînd argumentul recursului referitor la semnul calificativ „pătrunderea în încăpere”, instanța de recurs a menționat, că în conformitate cu explicațiile din pct.29 al Hotărîrii Plenului CSJ a RM din 28.06.2004 „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, „pătrundere” se consideră intrarea ilegală, pe ascuns sau deschis, într-o încăpere, în alt loc pentru depozitare sau locuință cu scopul săvîrșirii furtului, jafului sau tîlhăriei. Ea poate fi comisă atît cu învingerea piedicilor și a rezistenței, cît și fără aceasta. Pătrunderea poate fi realizată și cu ajutorul dispozitivelor cînd făptuitorul atrage obiectele fără a intra în încăperea respectivă.
La soluționarea problemei privind existența acestui semn este necesar de a stabili scopul cu care persoana a ajuns în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuință și cînd anume i-a apărut intenția de a comite sustragerea. Dacă făptuitorul mai întîi s-a aflat în localul respectiv fără a avea intenția de a săvîrși sustragerea după care a sustras bunurile, în acțiunile lui lipsește circumstanța agravantă „pătrunderea”.
După cum rezultă din materialele cauzei (declarațiile martorilor L.A. și G.C, educatoare de copii în grădinițe), intrînd în încăperile grupelor de copii, condamnatul s-a recomandat ca fotograf, propunînd de a fotografia părinții și copiii.
Condamnatul C.I. în declarațiile sale a explicat că, neavînd loc de muncă, permanent se ocupa cu acordarea serviciilor de fotografiere și cu acest scop a venit la grădinițe unde a discutat cu educatoarele despre posibilitatea fotografierii copiilor. Aflîndu-se în vestiar cînd nu era nimeni din educatori a decis să sustragă bunurile.
Grădinițele de copii în cauză și încăperile acestora sînt instituții publice în care accesul este liber, inclusiv și al altor persoane. Prin urmare, în cazul cînd intrarea condamnatului în încăperile respective s-a produs, fără ca să i se pună careva restricții, nu se poate conchide că el a săvîrșit o „pătrundere” în sensul semnului calificativ al infracțiunii. Cu atît mai mult că, potrivit circumstanțelor cauzei (afirmația condamnatului care nu este combătută), el a intrat în încăperile grădinițelor nu cu scop de sustragere ci de a acorda unele servicii de fotografiere, și intenția de a săvîrși sustragerea bunurilor a apărut atunci cînd se afla în vestiare și a văzut posibilitatea de a le însuși, fapte de el realizate, însă în ambele cazuri în mod deschis.
Atît prima instanță, cît și instanța de apel în episodul din 25 ianuarie au făcut o apreciere juridică greșită la calificarea faptei ca infracțiune consumată. Conform explicațiilor din pct.23 al Hotârîrii Plenului CSJ din 28.06.2004 furtul, jaful se consideră consumat din momentul în care făptuitorul, intrînd în posesia ilegală asupra bunului altei persoane, obține posibilitatea reală de a se folosi și a dispune de acesta la dorința sa.
În cazul cînd, conform circumstanțelor stabilite, condamnatul C.I. la ieșirea din clădire a fost reținut cu bunul sustras, el nu a avut posibilitatea reală de a se folosi și de a dispune de acesta după propria dorință, fapta lui constituie infracțiune de tentativă de jaf, deoarece din cauze independente de voința lui, infracțiunea nu și-a produs efectul. Din astfel de considerente fapta s-a reîncadrat de la art.120 al.2 CP (red.1961) la art.27, 187 al.(2) lit.a) și f) Cod penal, ținînd seama de prevederile art.10 CP că legea penală nouă, sancțiunile căreia sînt mai blînde, este mai favorabilă pentru condamnat.
În continuare, revenind la problema identificării motivului infracțiunii prevăzute la art.179 C.pen. RM, vom prezenta următorul studiu de caz: T.V a fost condamnat în baza alin.(1) art.179 și alin.(1) art.195 C.pen. RM. În fapt, la 30.06.2007, aproximativ la ora 16.00, în satul Cureșnița Veche, raionul Soroca, T.V, având intenții criminale, forțând geamul, a pătruns și a rămas ilegal în casa lui I.V. fără consimțământul acestuia [41].
Ce vrea să însemne expresia „având intenții criminale”? Că T.V. a violat domiciliul lui I.V. în vederea săvârșirii unei alte infracțiuni? Sau expresia dată se referă la realizarea intenției de săvârșire a infracțiunii violare de domiciliu?
Lipsa răspunsului la această întrebare provoacă îndoieli în privința completivității calificării celor săvârșite de T.V. Din acest punct de vedere, suntem de acord cu T.N. Nurkaeva care afirmă: „Stabilirea corectă a motivului și scopului violării de domiciliu permite relevarea cauzelor celor săvârșite. Iar aceasta poate mărturisi despre pregătirea pentru o infracțiune mai gravă (omor, viol etc.)”. Cu alte cuvinte, năzuința de a facilita săvârșirea unei alte infracțiuni se poate afla printre motivele infracțiunii specificate la art.179 C.pen. RM. Putem doar presupune dacă a fost sau nu acesta motivul care l-a ghidat pe T.V. să comită infracțiunea. Dacă e acesta, atunci este incompletă calificarea celor săvârșite de T.V. (în eventualitatea în care motivul respectiv și-a găsit materializarea în întreprinderea unor acțiuni pregătitoare sau de executare).
Într-un alt caz din practica judiciară, motivul infracțiunii violare de domiciliu a fost identificat. Însă, identificarea a fost defectuoasa: D.I. а fost acuzat de săvârșirea infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.179 C.pen. RM. În fapt, la 9.02.2008, D.I., aflând despre prezența lui E.P. În vizită și acționând în scop de răzbunare, a pătruns în locuința lui M.N. A rămas ilegal în locuința lui M.N., refuzând să o părăsească la cererea acesteia [38].
Din cele consemnate rezultă că din răzbunare ar fi fost săvârșită infracțiunea violare de domiciliu. Așa să fie?
De exemplu, O.S. Kapinus este de părere că răzbunarea, ca motiv al infracțiunii, exprimă năzuința făptuitorului de a obține satisfacție pentru răul pe care victima l-a pricinuit în trecut făptuitorului. Într-o manieră asemănătoare, noțiunea de răzbunare e definită de S.Brînza: „… la baza acesteia se află supărarea și nemulțumirea de faptele altei persoane, însoțite de năzuința de a primi satisfacție pentru prejudiciile pricinuite” [8, p. 55].
Dar, la o analiză mai atentă, se poate observa că D.I. nu a avut nici un motiv să se răzbune pe M.N., al cărei domiciliu a fost violat. Răzbunarea a fost îndreptată împotriva lui E.R, aflat în vizită într-un domiciliu străin, în realitate, așa cum aflăm din speța respectivă, motivul facilitării săvârșirii unei alte infracțiuni – a infracțiunii specificate la lit.i) alin.(2) art.152 C.pen. RM-a fost cel care l-a determinat pe D.I. să săvârșească infracțiunea violare de domiciliu. Mai mult, dacă răzbunarea este motivul adevărat al infracțiunii prevăzute la art.152 C.pen. RM, pe care a comis-o D.I., nu trebuia să-i fie reținută la calificare circumstanța agravantă „cu intenții huliganice”, specificată ) alin.(2) art.152 C.pen. RM. Or, este o axiomă că există o incompatibilitate între motivul de răzbunare și intențiile huliganice: un motiv îl exclude pe celălalt. În acest fel, identificarea defectuoasă a motivului celor săvârșite de D.I. reprezintă cauza supraevaluării nejustificate a pericolului social al uneia din faptele pe care a comis-o.
ÎNCHEIERE
În rezultatul analizei juridico-penale a infracțiunii de violare de domiciliu, formulăm următoarele concluzii:
viața familială beneficiază de protecție specială, art. 28 din Constituție stabilind că „Statul respectă și ocrotește viața intimă, familială și privată”. În aceeași ordine de idei, potrivit art. 8 din Convenția Europeană, „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale (pct. 1). Nu este admis amestecul nici unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și a libertăților altora (pct. 2)”.
Domiciliul, spațiul de libertate în care o persoană își petrece sub aspectul cel mai intim existența, reclamă o protecție indispensabilă într-o societate democratică. Respectul social datorat individului sub acest aspect este garantat într-o manieră operativă de Convenția europeană a drepturilor omului, care caută să păstreze justul echilibru între drepturile persoanei și interesele generale ale societății democratice în ansamblul său, atunci când acestea pot intra în conflict. Așadar, prevederile Convenției protejează caracterul secret al vieții dinăuntrul domiciliului precum și posibilitatea oricărei personae de a-și utiliza în deplină serenitate locuința și de a se bucura de ambianța sa, într-un mediu înconjurător sănătos. De altfel, în vederea unei normale dezvoltări a vieții private și familiale, pe cale jurisprudențială, Curtea a înglobat sub incidența art. 8 și dreptul la existența unui domiciliu. Cu toate că protecția acordată locuinței de către reglementările Convenției este de mare anvergură, inviolabilitatea domiciliului nu este și nu poate fi absolută. Astfel, în interesul general al societății și al înfăptuirii justiției, sunt premise anumite ingerințe în dreptul la inviolabilitatea domiciliului.
în același timp, conținutul dreptului la inviolabilitatea domiciliului devine relevabil doar în prezența unei libertăți a persoanei. Libertatea decurge din necesitatea persoanei de a se comporta după cum îi dictează propria voință. În vederea deciderii libere de a permite accesul altor persoane în propriul domiciliu, persoana trebuie să-și poată manifesta poziția volitivă. În afară de aceasta, realizarea dreptului la inviolabilitatea domiciliului presupune că persoana trebuie să conștientizeze că își exercită acest drept;
inviolabilitatea domiciliului este libertatea de a beneficia de un spațiu personal marcat de limitele unui imobil aferent. Deci, este nu altceva decât libertatea de a beneficia de un spațiu imobil, caracterizat prin teritorialitate, care este, în același timp, un spațiu primar. Un astfel de spațiu asigură intimitatea. El poate fi personalizat și orice intruziune este resimțită de către deținătorul acelui spațiu ca o violare adusă acestuia;
domiciliul reprezintă obiectul imaterial al infracțiunii de violare de domiciliu;
nu este suficientă existența unui bun imobil pentru a se putea vorbi despre domiciliul aferent acelui imobil. Mai este necesar ca spațiul din cadrul acelui imobil să înceapă a fi efectiv folosit, astfel încât să se poată atesta desfășurarea în el a vieții intime, familiale sau private, chiar și într-o formă germinală. Odată ce persoana stabilește legături suficiente și continue cu spațiul aferent unui imobil, acel spațiu obține calitatea de spațiu domiciliar;
menirea domiciliului este de a face posibilă viața intimă, familială și privată;
domiciliul reprezintă un spațiu ce impune respectul terțelor persoane. Acestora le incumbă obligația negativă de a nu face nimic de natură a-i aduce atingere;
o persoană juridică nu poate fi titulară a dreptului la inviolabilitatea domiciliului, chiar și în cazurile în care persoanele fizice își desfășoară, în sediul acestei persoane juridice, activită-țile domestice. Numai o persoană fizică poate evolua ca titular al dreptului la inviolabilitatea domiciliului. Deci, numai unei persoane fizice îi poate fi recunoscută calitatea de victimă a infracțiunii de violare de domiciliu;
BIBLIOGRAFIE
Izvоаrе nоrmаtivе
Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/md/311496/
Codul penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18.04.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 72-74/195 din 14.04.2009. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=331268
Convenția Interamericană a Drepturilor Omului. Semnată San Jose (Costa Rica) la 22 noiembrie 1969, in cadrul Organizației Statelor Americane (O.S.A.) și a intrat in vigoare la 18 iulie 1978. În: Instrumente internaționale regionale, vol.II, București, 1989.
Mоnоgrаfii, аrtiсоlе dе sресiаlitаtе
Berger V. Jurisprudența CEDO, Ediția a 6-a, în limba română. București: Institutul Român pentru Drepturile Omului, 2008. 299 p.
Bîrsan C. Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I. Drepturi și libertăți. București: ALL, 2005. 814 p.
Borodac A. Drept penal. Partea generală. Chișinău: Litera, 1994. 378 p.
Brînza S., V.Stati. Unele aspecte ale practicii de aplicare a răspunderii penale pentru fapta de huliganism (art.287 C.pen. RM). În: Revista Națională de Drept, 2008, nr.5, p. 2-10
Brînza S., Ulianovschi X., Stati V. Drept penal. Partea Specială. Chișinău: Cartier, 2005. 720 p.
Buianov M. I. Convorbiri despre psihiatria pubertantă: Pentru învățători. / Trad. Din l. Rusă de Vasilache V., Chișinău: Lumina, 2009. 380 p.
Bulai C. Manual de drept penal. Partea Generală. București: ALL, 1998. 499 p.
CEDO. Hotărârea. Keegan c. Marea Britanie, 18 iulie 2006. În: Curierul Judiciar, nr. 9/2006, p. 33-34
Chiriță R. Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 2005. București: C.H.Beck, 2007. 480 p.
Chiriță R.T. Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații. Ediția 2. București: C.H. Beck, 2008. 744 p.
Cosma D. Interpretarea Convenției europene a drepturilor omului. În: Revista Română de drepturile omului, nr. 16/1998, p. 9-12
Cosmovici A. Psihologie generală. Iași: Polirom, 1996. 322 p.
Craiovan I. Tratat elementar de Teorie Generală a Dreptului. București: ALL, 2001. 715 p.
Drepturile omului. Principalele instrumente cu caracter universal. Chișinău: GARUDA-ART, 1998. 299 p.
Loghin O., Toader C. Dreptul penal român. Partea Specială. București: Șansa, 1999. 380 p.
Mihăilescu I. Sociologie generală. București: ALL, 2010. 384 p.
Mircea I. Valoarea criminalistică a unor urme la locul faptei. Arad: Vasile Goldiș, 1996. 290 p.
Olteanu I. Drept european al drepturilor omului. Vol. I. Drept material european al drepturilor omului. București: Ed. Fundației România de mâine, 2004. 500 p.
Papadopol V. Consideratii cu privire la încadrarea juridica a faptelor de violare de domiciliu comise în vederea savârsirii altor infractiuni. În: RRD nr. 9/1975, p. 28-33
Platon M. Administrația Publică. Curs Universitar. Chișinău: AAPRM, 2007. 820 p.
Predescu O. CEDO și implicațiile ei asupra dreptului penal roman. București: Lumina Lex, 1998. 499 p.
Remillieux P. Perquisition d’un cabinet d’avocat: respect du secret professionnel ou efficacite de la justice. În: AJ penal, 2006, p. 304-309
Stancu E. Tratat de criminalistică, Ediția a IV-a. București: Universul Juridic, 2007. 815 p.
Stati V. Răspunderea penală pentru violarea de domiciliu (art.179 C. pen. RM). În: Revista Națională de Drept, 2005, nr.12, p. 34-38
Stati V. Unele considerații asupra practicii aplicării răspunderii penale pentru infracțiunea violare de domiciliu (art.179 C.pen. RM). În: Revista Națională de Drept, 2010, nr.4, p. 18-22
Uliescu M., Ciutacu F. Dreptul civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale. Culegere de spețe. București: Oscar Print, 2009. 478 p.
Volonciu N. Tratat de drept procesual penal. București: Paideea, 1996. 456 p.
Mалкина-Пых И.Г. Психология поведения жертвы. Справочник практического психолога. Москва: Эксмо, 2006. 620 p.
Culegeri de documente, practică judiciară
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. 2004, nr.8, p.5-11
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție „Cu privire la aplicarea în practica judiciară a principiului individualizării pedepsei penale”, nr.16 din 31.05.2004. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2004, nr.6, p.22-24
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție „Cu privire la practica judiciară în cauzele despre huliganism”, nr.4 din 19.06.2006. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2007, nr.1, p.11-13
Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. Dosarul nr.1ra-311/2004 din 19.05.2004
Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. Dosarul nr.1ra-55/2010 din 19.01.2010
Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. Dosarul nr.1ra-590/2004. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2005, nr.1
Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 5.08.2009. Dosarul nr.1ra-927/09
Decizia Colegiului penal al Tribunalului mun. Bălți a Republicii Moldova nr.1a-188/98 din 06.05.1998. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 1998, nr.8
Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 28.01.2009. Dosarul nr.1re-171
Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 28.07.2009. Dosarul nr.1re-790/09
BIBLIOGRAFIE
Izvоаrе nоrmаtivе
Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/md/311496/
Codul penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18.04.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 72-74/195 din 14.04.2009. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=331268
Convenția Interamericană a Drepturilor Omului. Semnată San Jose (Costa Rica) la 22 noiembrie 1969, in cadrul Organizației Statelor Americane (O.S.A.) și a intrat in vigoare la 18 iulie 1978. În: Instrumente internaționale regionale, vol.II, București, 1989.
Mоnоgrаfii, аrtiсоlе dе sресiаlitаtе
Berger V. Jurisprudența CEDO, Ediția a 6-a, în limba română. București: Institutul Român pentru Drepturile Omului, 2008. 299 p.
Bîrsan C. Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I. Drepturi și libertăți. București: ALL, 2005. 814 p.
Borodac A. Drept penal. Partea generală. Chișinău: Litera, 1994. 378 p.
Brînza S., V.Stati. Unele aspecte ale practicii de aplicare a răspunderii penale pentru fapta de huliganism (art.287 C.pen. RM). În: Revista Națională de Drept, 2008, nr.5, p. 2-10
Brînza S., Ulianovschi X., Stati V. Drept penal. Partea Specială. Chișinău: Cartier, 2005. 720 p.
Buianov M. I. Convorbiri despre psihiatria pubertantă: Pentru învățători. / Trad. Din l. Rusă de Vasilache V., Chișinău: Lumina, 2009. 380 p.
Bulai C. Manual de drept penal. Partea Generală. București: ALL, 1998. 499 p.
CEDO. Hotărârea. Keegan c. Marea Britanie, 18 iulie 2006. În: Curierul Judiciar, nr. 9/2006, p. 33-34
Chiriță R. Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 2005. București: C.H.Beck, 2007. 480 p.
Chiriță R.T. Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații. Ediția 2. București: C.H. Beck, 2008. 744 p.
Cosma D. Interpretarea Convenției europene a drepturilor omului. În: Revista Română de drepturile omului, nr. 16/1998, p. 9-12
Cosmovici A. Psihologie generală. Iași: Polirom, 1996. 322 p.
Craiovan I. Tratat elementar de Teorie Generală a Dreptului. București: ALL, 2001. 715 p.
Drepturile omului. Principalele instrumente cu caracter universal. Chișinău: GARUDA-ART, 1998. 299 p.
Loghin O., Toader C. Dreptul penal român. Partea Specială. București: Șansa, 1999. 380 p.
Mihăilescu I. Sociologie generală. București: ALL, 2010. 384 p.
Mircea I. Valoarea criminalistică a unor urme la locul faptei. Arad: Vasile Goldiș, 1996. 290 p.
Olteanu I. Drept european al drepturilor omului. Vol. I. Drept material european al drepturilor omului. București: Ed. Fundației România de mâine, 2004. 500 p.
Papadopol V. Consideratii cu privire la încadrarea juridica a faptelor de violare de domiciliu comise în vederea savârsirii altor infractiuni. În: RRD nr. 9/1975, p. 28-33
Platon M. Administrația Publică. Curs Universitar. Chișinău: AAPRM, 2007. 820 p.
Predescu O. CEDO și implicațiile ei asupra dreptului penal roman. București: Lumina Lex, 1998. 499 p.
Remillieux P. Perquisition d’un cabinet d’avocat: respect du secret professionnel ou efficacite de la justice. În: AJ penal, 2006, p. 304-309
Stancu E. Tratat de criminalistică, Ediția a IV-a. București: Universul Juridic, 2007. 815 p.
Stati V. Răspunderea penală pentru violarea de domiciliu (art.179 C. pen. RM). În: Revista Națională de Drept, 2005, nr.12, p. 34-38
Stati V. Unele considerații asupra practicii aplicării răspunderii penale pentru infracțiunea violare de domiciliu (art.179 C.pen. RM). În: Revista Națională de Drept, 2010, nr.4, p. 18-22
Uliescu M., Ciutacu F. Dreptul civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale. Culegere de spețe. București: Oscar Print, 2009. 478 p.
Volonciu N. Tratat de drept procesual penal. București: Paideea, 1996. 456 p.
Mалкина-Пых И.Г. Психология поведения жертвы. Справочник практического психолога. Москва: Эксмо, 2006. 620 p.
Culegeri de documente, practică judiciară
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. 2004, nr.8, p.5-11
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție „Cu privire la aplicarea în practica judiciară a principiului individualizării pedepsei penale”, nr.16 din 31.05.2004. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2004, nr.6, p.22-24
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție „Cu privire la practica judiciară în cauzele despre huliganism”, nr.4 din 19.06.2006. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2007, nr.1, p.11-13
Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. Dosarul nr.1ra-311/2004 din 19.05.2004
Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. Dosarul nr.1ra-55/2010 din 19.01.2010
Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. Dosarul nr.1ra-590/2004. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2005, nr.1
Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 5.08.2009. Dosarul nr.1ra-927/09
Decizia Colegiului penal al Tribunalului mun. Bălți a Republicii Moldova nr.1a-188/98 din 06.05.1998. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 1998, nr.8
Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 28.01.2009. Dosarul nr.1re-171
Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 28.07.2009. Dosarul nr.1re-790/09
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Consecintele Nerespectarii Principiului Inadmisibilitatii Amestecului Deliberat In Relatiile Familiale (ID: 126903)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.