Consecintele Institutionalizarii Adolescentilor din Perspectiva Afectivitatii Si a Intelectului
Lucrare de Licență
Conducător Științific:
Prof. doctor lector: Karner Adina
Student:Sârbu Claudia
Iași
2014
Consecințele instituționalizării adolescenților din perspectiva afectivității și a intelectului
Cuprins
INTRODUCERE
CAPITOLUL I – AFECTIVITATE ȘI INTELECT – LA VÂRSTA ADOLESCENȚEI
1.1.Precizări terminologice
1.2. Inteligența emoțională și empatia
1.3. Contextul general al evoluției adolescentului
CAPITOLUL II – TRĂSĂTURI ALE DEZVOLTĂRII PSIHOLOGICE CENTRELE DE PLASAMENT CONTEMPORANE
II.1. Aspecte ale profilului psihologic al adolescentului instituționalizat
II.2. Plasamentul – măsură de protecție a drepturilor copilului
CAPITOLUL III – CONSECINȚELE INSTITUȚIONALIZĂRII ADOLESCENȚILOR
III.1. Cauzele instituționalizării adolescenților în centrele de plasament
III.2. Caracteristici ale mediului instituționalizat versus caracteristici ale mediului familial
III.3. Consecințele instituționalizării de lungă durată
CAPITOLUL IV-PARTEA PRACTICĂ
IV.1.Studii de caz
IV.2 Interviuri
IV.3.Înterpretare calitativă a interviurilor
Anexe
Bibliografie
Introducere
Lucrarea prezentă abordează o temă de mare actualitate, axată în principal pe relevarea aspectelor semnificative în formarea profilului psihologic, atât la categoria de subiecți– adolescenți din comunitate, cât și la cei din instituțiile de ocrotire tip – Centre de Plasament, permițând astfel investigarea unui model de referință în dezvoltarea autonomiei personale pentru a facilita adaptarea și integrarea socio-profesională a tinerilor instituționalizați.
Obiectivul principal al tezei de față a fost realizarea unui studiu sistematic și cuprinzător asupra personalității din perspectiva intelectului și afectivității adolescenutului istituționalizat, comparativ cu cel din liceu, atât din punct de vedere teoretic științific și practic.
Tema licenței legată de viața mea personală:consecințele instituționalizării adolescenților din perspectiva intelectului și a afectivității.
În urma experienței pe care am acumulat-o în viața de zi cu zi,fiind o adolescentă în plasament familial de la vârsta de trei ani,pot să zic că am fost una dintre acele persoane care a avut norocul să aibă o familie în mijlocul căreia să se simtă iubită și protejată,am simțit nevoia conturării unui astfel de profil și expunerea consecințelor instituționalizării.
În tot acest timp,mergând în fiecare an la examinarea psihologică ția Generală de Asistență socială și Protecție a Copilului, am întâlnit foarte mulți copii aflați în centre de plasament care și-ar fi dorit să aibă o familie.Cele mai importante obiective de viață a acestor tineri sunt obținerea unui loc de muncă,deținerea unei locuințe propii,întemeierea unei familii și posibilitatea de a avea un cuvânt de spus atunci când este vorba de decizii care le afectează viața! Câți dintre acești copii au posibilitatea de a-și îndeplini aceste obiective?Pentru că nu au fost costrânși să învețe,unii dintre ei încă nu știu să scrie sau să socotească,pentru că nu au fost învățați cum se fac banii,alții nu cunosc meseriile din care ar putea alege,pentru că nu au ieșit în societate,nu cunosc empatia și nu știu cum să vorbească cu ceilalți și pentru că li s-a spus poate prea puțin,ei nu știu că „a fi de la centru” nu te separă definitiv de restul oamenilor și că și ei ca oricare persoane au aceleași drepturi .Cum se poate realiza asta,atâta timp cât la împlinirea vârstei de 18 ani cei mai mulți adolescenți vor rămâne fără niciun suport material și fără adăpostul sigur de până acum?Mulți vor ajunge pe stradă,în timp ce unii vor încerca să își construiască un drum,însă în cadrul unor limite.
Tratarea tipologiilor afective, cunoașterea consecințelor instituționalizării a adolescentului, prin comparație cu cel din comunitate, se poate realiza din
unghiuri de vedere diferite.Trebuințele afective ale tinerilor din instituția de ocrotire, fiind mai mari decât posibilitățile lor de satisfacere, restricțiile vieții în colectiv,etichetele puse de societate,venite pe fondul vulnerabilității biologice și psihice, declanșează stări de nervozitate colectivă, marcate de crize de afect
(plâns, furie), atitudini revendicative (gelozie, posesivitate). Aceste manifestări sunt consecințe ale nevrozei de abondon, datorită carenței afective materne precum și neglijării copilului de către substitutul matern.
“Când un copil se naște, el știe, în adâncul lui, că motivul pentru care vine pe lume este acela de a fi el însuși, trecând printr-o serie de experiențe. De altfel, sufletul lui a ales dinainte familia și mediul în care se va naște cu un scop foarte precis. Toți avem aceeași misiune, venind pe lume: aceea de a trăi o serie de experiențe până când ajungem să le acceptăm și să ne iubim pe noi înșine trecând prin ele. […] după ce te naști nu mai ești conștient de tot acel trecut, deoare ce te concentrezi mai ales pe nevoile sufletului tău, suflet ce vrea să te accepți cu calitățile tale, cu defectele, cu forțele, slăbiciunile tale, dorințele, personalitatea ta. Cu toate acestea, la puțin timp după naștere, ne dăm seama că atunci când vrem să fim noi înșine acest lucru deranjează lumea adulților sau pe cea a apropiaților noștri.” “Atracția magnetică” a copilului în mediul și familia de proveniență, este determinată, “pe de o parte de ceea ce, copilul nu a reușit să trăiască în iubire și acceptare, și pe de altă parte, de ceea ce părinții au de încheiat prin intermediul copilului lor. Acest lucru explică de ce, părinții și copiii lor au, în general, aceleași răni de vindecat.” (Bourbeau L.2007)
Aceste rânduri, de profundă inspirație,ce mi-au atras atenția pentru lucrarea mea surprind faptul că dificultățile de ordin fizic, emoțional sau mental, cu care se confruntă orice adolescent (atât din familie, cât și din instituția de ocrotire) își au originea în cinci răni importante: respingerea, abandonul, umilirea, trădarea și nedreptatea.
Mediul de proveniență,lipsa relației afective a copilului cu părinții săi, în special cu mama,sunt factori direct responsabili pentru adâncirea rănilor.Prin adâncirea rănilor, de fapt copiii, viitori adolescenți și adulți, ajung să-și creeze mai multe “măști”, pe care le folosesc pentru a se apăra împotriva suferințelor trăite, a frustrărilor acumulate, dorind să ascundă de ei și de ceilalți, ceea ce încă nu au putut rezolva.
Cu cât rana este mai semnificativă, cu atât, persoana (adolescentul, în cazul de față), va avea mai mult de suferit, fapt ce-o obligă să poarte mai des una din măștile, pe care autoarea menționată mai sus, le consideră responsabile pentru fiecare rană în parte, după cum urmează: respingere-fugar,abandon dependent,umilire-masochist,trădare-dominator,nedreptate-rigid.
Din acest context s-a născut întrebarea: cât timp aleg adolescenții instituționalizați să poarte aceste măști, în ce măsură pot fi implicați adulții de îngrijire în vindecarea rănilor lor?
Lucrarea de față are scopul de a veni, ca un instrument de lucru, în slujba adultului responsabil cu îngrijirea, educarea și instruirea adolescentului din instituția de ocrotire.
Așadar am structurat lucrarea în trei mari capitole teoretice și unul aplicativ, care se completează, căpătând unitate și consistență, la nivelul problematicii investigate.
Astfel, primul capitol – “Afectivitate și intelect – la vârsta adolescenței”, surprinde:Aspecte terminologice, privind Afectivitatea în sistemul psihic uman, Relația Intelect- Afectivitate, Inteligență emoțională – empatie, precum și Contextul general al evoluției adolescentului.
Al doilea capitol teoretic – “ Trăsături ale dezvoltării psihologice la adolescenții din centrele de plasament contemporane ”, abordează problematica legată de: Aspecte ale profilului psihologic al adolescentului instituționalizat, Plasamentul – măsură de protecție a drepturilor copilului,
Direcții de optimizare ale instituțiilor tip Centre de Plasament.
Al treilea capitol teoretic – “Consecințele instituționaliării la adolesenți” este structurat pe trei secțiuni principale:
– Cauzele instituționalizării tinerilor în Centrul de Plasament,
– Caracteristici ale mediului instituționalizat versus caracteristici ale mediului familial,
– Consecințele instituționalizării de lungă durată.
Al patrulea capitol este cel practic.
Capitolul I
Afectivitate și intelect la vârsta adolescenței
1.1Precizări terminologice
Jacques Cosnier (2007) și Cosmovici ( 1996) definește stările afective ca niște trăiri ce exprimă gradul de concordanță sau neconcordanță dintre un obiect sau o situație și tendințele noastre.Afectele sunt intr-o indisolubilă legătură cu trebuințele,tendințele și intențiile noastre.Ele oglindesc ,în fiecare moment,situațiile prezente,rezultatele conduitei ,în raport cu impulsurile,aspirațiile noastre.Dar cele mai complexe afecte,sentimentele și pasiunile,sunt principalele motive ale conduitei umane.
În domneiul afectivității,scrie V.Pvelcu în 1937 ,”aproape fiecare autor întrebuințează o terminologie propie”(Pavelcu,V. , 1982, p. 89).40de ani mai târziu,G.Debus,într-o lucrare de sinteză ,afirmă exact același lucru ,valabil și azi(Handbuch psychol.Grundbegriffe,p. 156).Acesta caracterizează stările afective ca „sentimente”( Gefühle), pe când Fr.Littmann le denumește pe toate emoții.V.Pavelcu ,considerând termenul de sentiment sinonim cu „afect”, îl distingea totuși de emoție,aceasta desemnând numai emoțiile-șoc.Dar Școala de ,ca și P.Popescu-Neveanu,le intitulează pe acestea din urnă „afecte”.
Caracteristicile stărilor afective după Jacques Cosnier(2007):
Implică o apreciere,o atitudine pozitivă sau negativă.Dacă un obiect este în concordanță cu trebuințele noastre rezultă o stare pozitivă pe care o numim plăcută;când,dimpotrivă o situație e în contradicție cu ceea ce dorim,apare o impresie negativă,caracterizată ca neplăcută. Afectele sunt subiective,în sensul dependenței lor de trebuințele noastre actuale.Un pahar cu apă rece vara ne face plăcere.Aceiași apă iarna, pe un ger de -25 C,când ne e frig și tremurăm,ne displace,întrucât contrazice cerințele organismului.Nu înseamnă că orice stare afectivă s-ar putea schimba ușor,sentimentele sunt stări stabile,rămânând multă vreme neschimbate.
O altă caracteristică este totalitatea.Afectele exprimă un raport cu toate tendințele prezente într-un anumit moment și nu doar cu efectul unei stimulări parțiale.De pildă muștarul provoacă usturime limbii,dar totuși impresia e agreabilă,întrucât predomină nevoia de excitare a stomacului,care primește un aliment bogat în grăsimi.
V.Pavelcu ( 1982,pp.111-115)scoate în relief și tensiunea,drept caracteristică a afectivității:dacă o tendință se transformă imediat în mișcare numai apare un afect.
Afectivitatea ,în ansamblul ei,are o funcțiune extrem de importantă: ea permite o reglare promptă și eficace a comportamentului.Într-o situație în care nu e timp de reflexie,reacționăm în funcție de afectul dominant,care poate fi salvator.Ceea ce nu înseamnă că ar trebui să ne lăsăm ghidați numai de stările afective(din cauza subiectivității lor).
Formele stărilor afective
Stările afective pot fi împărțite în două mari grupe : afecte statice care au o slabă influență asupra inițierii și dirijării unor acțiuni și afectele dinamice –acestea constituind cele mai puternice și durabile motive ale comportamentului uman:
După A.Cosmovici (1996) stările afective se pot împărți în două mari grupe:
Afectele statice,exprimând raportul dintre noi și lume și se divid în:
Stările afective elementare care cuprind atât durerea și plăcerea senzorială cât și agreabilul și dezagreabilul,care însoțesc toate percepțiile noastre.
Dispozițiile,stări destul deptă și eficace a comportamentului.Într-o situație în care nu e timp de reflexie,reacționăm în funcție de afectul dominant,care poate fi salvator.Ceea ce nu înseamnă că ar trebui să ne lăsăm ghidați numai de stările afective(din cauza subiectivității lor).
Formele stărilor afective
Stările afective pot fi împărțite în două mari grupe : afecte statice care au o slabă influență asupra inițierii și dirijării unor acțiuni și afectele dinamice –acestea constituind cele mai puternice și durabile motive ale comportamentului uman:
După A.Cosmovici (1996) stările afective se pot împărți în două mari grupe:
Afectele statice,exprimând raportul dintre noi și lume și se divid în:
Stările afective elementare care cuprind atât durerea și plăcerea senzorială cât și agreabilul și dezagreabilul,care însoțesc toate percepțiile noastre.
Dispozițiile,stări destul de durabile,dar difuze,provocate de factori interni,organici sau de cauze externe,sociale în urma cărora suntem indispuși sau bine dispuși o zi întreagă.
Emoțiile,stări afective de scurtă durată,care exprimă un specific al relațiilor cu un obiect ori o situație,deci au un caracter situațional
B.Afectele dinamice, constituind cele mai puternice și durabile motive ale comportamentului uman:
Sentimentele
Pasiunile
Stările afective elementare
Durerea senzorială:în majoritatea cazurilor e vorba de excitarea intensă a unor terminații nervoase.Von Frey a identificat (încă din 1894) puncte specifice de durere declanșată de excitații mecanice sau termice ale pielii,în care sau identificat numeroase terminații nervoase.
Plăcerea senzorială e mai grea de înțeles.Plăcerea senzorială tactilă e pusă în relație cu instinctul sexual.S Freud explică orgasmul( ca și plăcerea în general) printr-o scădere bruscă a tensiunii,fenomen evident.Dar pe de altă parte,există o perioadă în care tensiunea crește și când totuși plăcerea este prezentă,altfel actul s-ar întrerupe.
Agreabilul și dezagreabilul sunt „reacții afective globale de slabă intensitate,impresii produse de orice percepție”(A.Cosmovici,1996,pp. 220-221).Unii autori chiar vorbesc de tonul afectiv al percepției (observarea unui automobil nou și frumos este placută,pe când gunoiul azvârlit în stradă ne impresionează dezagreabil);
Dispozițiile ,stări de spirit,după cum le denumește A.Cosmovici(1996) au o dublă condiționare.Cauzele de ordin intern sunt: oboseala , proasta funcționare a unor organe interne,o boală incipientă ori, dimpotrivă,o sănătate înfloritoare ,resurse energetice abundente.Cauzele exterioare sunt constituite de existența unor conflicte în familie sau la locul de muncă ,stări de frustare,apariția unor pericole.Ele pot favoriza și buna dispoziție :apariția unor persoane importante pentru noi.
Până acum am vorbit despre stările afective elementare,puțin complexe și de o slabă intensitate.Urmează emoțiile,dar ele prezintă o imensă varietate de stări și poate fi de mare intensitate,de aceea solicită un studiu mai amănunțit.
Emoțiile
Emoțiile perturbă gândirea spun unii oameni de știință,alții că este un mod de existență a conștiinței,cert este că fiecare e liber să-și elaboreze propia teorie și să redefineasca termeni și concepte.Astfel pentru Dantzer(1998), „termenul <<emoție>>desemneaza sentimente pe care fiecare dintre noi le poate recunoaște în sine prin introspecție sau le poate atribui celorlalți prin extrapolare”.Un alt cercetător susține că trebuie să se distingă „afectul de expresia emotivă,înțelegând prin primul termen experiența psihică și prin al doilea doar aspectele comportamentale,gesturile,mimica,țipetele,lacrimile și dispozițiile fiziologice care stau la baza acestora”.(Jacques Cosnier,2007).
Pentru Ekman(1992), „emoțiile sunt entități psihofiziologice și comportamente discrete finite ca număr.
„Așadar,emoțiile sunt stări afective,de scurtă durată,care traduc un specific al relațiilor mele cu un obiect ori cu o situație,deci au un caracter situațional”(A.Cosmovici, pp. 224-225).
René Descartes, în lucrarea sa Les passions de l’âme( Pasiunile sufletului,1649)descrie 40 de „pasiuni”,printre care figurează,pe lângă emoții și sentimente,dorințe și chiar trăsături de caracter.Dar marele filozof consideră ca toate își au originea în 6 pasiuni primitive: mirarea,iubirea,ura,dorința,bucuria și tristețea.
B.Spinoza în Etica sa distinge 48 de afecte,dar și el arată:”Toate afectele se reduc la dorință,la bucurie sau la tristețe”(B.Spinoza, 1981 p. 152).
Emoțiile -șoc sunt o categorie aparte de stări afective datorită intensității lor deosebite și a exteriorizării lor puternice prin diferite expresii emoționale.Ele apar când există o stare de tensiune nervoasă acumulată și intervine brusc o situație neașteptată.(Cosmovici, 1996,p.225)
Emoțiile de bază au în comun o declanșare rapidă,o durată scurtă,o apariție spontană și răspunsuri coerente.
Prin aceasta,ele se disting de celelalte emoții cum ar fi,atitudinile emoționale,(dragoste,ură)dispozițiile(îngrijorare,euforie),dezordinile emoționale(depresie,manie),emoțiile latente.
Emoțiile desemnează pentru un număr mare de autori doar emoțiile de bază sau primare: frica,surprinderea,furia,bucuria,tristetea și altele.În mod evident,dragostea ,atracția erotică,ura,agresivitatea,anxietatea joacă în viața cotidiană roluri la fel de importante ca si așa-numitele emoții de bază.Astfel emoțiile cuprind toate evenimentele sau stările din domeniul afectiv care se caracterizează printr-un ansamblu de trăiri psihice specifice,însoțite de manifestări fiziologice și comportamentale.Într-un articol din 1992,Paul Ekman enumeră și discută nouă criterii care permit specificarea diferitelor emoții de bază:furie,frică,tristețe,bucurie,dezgust,surpriză.
Cele nouă criterii sunt următoarele:
Universalitatea semnalelor emoționale
Ekman (1992)împreună cu Izard au demonstrat,analizând fotografii cu mimicile faciale ale unor populații diverse,că expresia emoțiilor de bază este recunoscută în mod universal.
Prezența unor expresii comparabile la om și la celelalte primate
Omul nu a inventat emoțiile,ci a moștenit expresia și funcția lor socială de la strămoșii săi,primatele.
Fiecare emoție se bazează pe un context fiziologic specific
Se pare că există anumite tablouri specifice care descriu acționarea sistemului nervos autonom,demonstrate cel puțin pentru furie,dezgust și tristețe.
Universalitatea evenimentelor declanșatoare
Ideea evoluției adaptative a expresiei emoționale se sprijină pe postulatul că situațiile inductoare au puncte comune:adică un anumit tip de situații și de probleme vitale provoacă reacții specifice.
Coerența reacțiilor emoționale
Posibilitatea disocierii experienței de expresie nu contrazice coerența reacțiilor emoționale spontane,ci arată posibilitatea unei decontextualizări a expresiilor și,prin urmare,posibila lor convenționalizare.
Declașarea rapidă
Reacțiile fiziologice pot apărea intr-o fracțiune de secundă,iar mimica în cateva milisecunde.
Durata limitată
După Ekman,emoțiile durează câteva secunde,și nu câteva minute sau,cu atât mai puțin, câteva ore sau zile.
Mecanismul de percepție automată
Emoția apare brusc, nu este nici voluntară,nici logică.
Apariția spontană
Caracteristicile emoțiilor de bază
Durată și intensitate variabile
Există o emoție care se distinge de celelalte printr-o intensitate mai puternică:furia,poate și din cauza frecvenței mai mari și a controlului mai intens la care este supusă.Cât despre durată,aceasta diferă destul de mult în cazul fiecărei emoții.Frica durează de la câteva secunde până la maxim o oră,furia,de la câteva minute până la câteva ore, iar bucuria durează de la o oră până la o zi,în funcție de importanța contextului social.In sfârșit tristețea se prelungește de la una la mai multe zile,necesitând deseori o perioadă de doliu și adaptarea la noua situație relațională.
Importanța manifestărilor nonverbale
Râdem când suntem bucuroși și plângem când suntem triști.Bucuria este caracterizată de apropiere,contact și un anumit nivel de expresie psihomotorie,în timp ce retragerea în sine este asociată cu tristețea.Vocea se modifică pentru toate emoțiile și mai ales pentru furie.
Efectele recurente ale controlului emoțiilor
Structura chestionarului a reflectat concepția implicită a cronologiei emoțiilor:mai întâi are lor declanșarea urmată de reacții,după care acestea sunt supuse controlului.
Diferențele individuale
În funcție de numărul și de natura simptomelor evocate,subiecții au putut fi clasificați în trei grupe: senzitivi ( cei care manifestă numeroase simptome),interiorizații,(cei la care predomină manifestarea simptomelor somatice)și exteriorizații(cei ce manifestă mai ales comportamente verbale\nonverbale.
Teorii asupra naturii emoțiilor
Teoria intelectualistă a fost elaborată la începutul secolului trecut și aparține lui Herbart și Nahlowski.Ei erau adepții unei psihologii asociaționiste care dadea o mare importanță reprezentărilor și asocierii lor.O stare afectivă ar lua naștere din interacțiunea imaginilor.De exemplu,când o reprezentare este prinsă între cele care o opresc și altele o împing ,apare emoția întristării.( moartea unui prieten care își aduce imaginea lui în minte,care evocă numeroase amintiri fericite,dar acestea sunt stăvilite de noua prezentare a trupului sau neînsuflețit și rece.)
Teoria fiziologică –periferică e legată și ea de două nume: James și Lange:între ei au fost unele deosebiri .W.James (1890)susține că fiecare tip de emoție se sprijină pe un ansamblu fiziologic particular ,modificări corporale,deci reacțiile periferice sunt cele care diferențiază emoțiile.În opoziție W.Cannon (1890) susține că totul începe din creier printr-o activare generală și nonspecifică,iar interpretarea cognitivă a situației este cea care diferențiază emoțiile.
Sentimentele
Sentimentele sunt ample structuri de tendințe și aspirații,relativ stabile,care orientează,organizează și reglează conduita.(Jacques Cosnier ,2007).Chiar din definiție se observă că sunt forțe motivaționale.Ele dirijează de fapt conduita noastră,întrucât organizează ,sintetizează impulsurile,dorințele noastre.În vorbirea curentă termenul de sentiment este înlocuit,adesea,prin acela de aspirație sau pasiune.
Ele constituie o diferențiere a afectului ,criteriul lui distinctiv și asocierea lui cu un discurs interior care se numește și obiectul,și natura relației.Afectul este trăit pe moment pe când sentimentul se construiește în timp și leagă persoanele.Sentimentele se deosebesc de emoții și de simple dorințe prin amploarea și extensiunea lor.Aceste structuri complexe,joacă rolul îndeplinit de instincte în lumea animală.Dacă emoțiile sunt stări strâns legate de situația trăită în prezent,sentimentele sunt transsituaționale,ele ne influențează conduita și în absența situațiilor sau persoanelor aflate în centrul preocupărilor:logodnicul se gândește la iubita sa și când se află departe de ea,îi scrie scrisori etc.Atitudinile afective față de diferite împrejurimi,ca și dorințele,sunt în mare măsură structurate în țesătura dirijată a unui sentiment sau altul.Apoi și sentimentele sunt ierarhizate între ele.
Întreaga viață afectivă este puternic influențată de mediul social.Mai întâi,manifestările sentimentelor depind de tradiția națiunilor.Dacă la noi în țară ni se pare normal să-ți exteriorizezi puternic durerea,în schimb în China sau Japonia se consideră obligatoriu să ți-o stăpânești:omul civilizat nu trebuie să-și domine trăirile.Sentimentele sunt extrem de variate,de aceea e greu să le clasificăm.
Sentimentele pozitive:dragostea și prietenia;
„A face dragoste desemnează consumarea actului sexual,în timp ce „a fi îndrăgostit” indică o stare afectivă care califică o relație,implică o anumită durată și persistă și în absența obiectului”(Jacques Cosnier ,2007).
Spre deosebire de relațiile de prietenie,cele sexuale au o anumită situare temporală.Sunt determinate de impulsia sexuală,care la rândul ei depinde de o activitate endocrină periodică.În funcție de specii,relația sexualizată nu există decât în scurta perioadă de rut a femelei sau reapare periodic în structurile sociale de cuplu,creeând o legătură interpersonală durabilă.Aceste fenomene se complică,deoarece pe fondul acestor relații monogame sau poligame instituționalizate,femela reprezintă o disponibilitate sexuală permanentă,ceea ce poate provoca o confuzie intre legătura personală durabilă și cea sexuală.
Calificativul „îndragostit” nu se aplică însă decât pentru legăturile durabile.De aceea psihologii tratează separat relația de dragoste de cea de prietenie,chiar daca uneori revin asupra condițiilor lor de coexistență.
Relația de prietenie se stabilește progresiv,cu o creștere graduală a intimității,apoi continuă pe un platou practic fără sfârșit.Această relație poate scădea în intensitate dar ea continuă să existe;prietenii se consideră în continuare prieteni chiar dacă se văd mai rar.
Relația amoroasă are un punct de plecare brusc,cu o tensionare rapidă.Este faza pasională a relației amoroase aflată la început,cu toate preliminariile de cucerire și seducție.Se stabilește acel platou ca și la relația de prietenie,dar are o perioadă limitată(de la câteva luni până la câțiva ani)și se termină brusc.
Sentimentele negative:ura și formele violenței
Marilor sentimente pozitive trăite prin dragostea tandră și prietenia afectuoasă,li se opun marile sentimente negative :ura,agresivitatea și violența.
Violența este considerată comportament agresiv definit prin intensitate și un caracter care nu poate fi oprit,de îndată ce a fost declanșată.Distrugătoare,cu o fază de tensionare rapidă,pare să anihileze facultățile cognitive și mecanismele de autoaparare.(J.Cosnier,2007)
Se vorbește despre violență politică,despre dezlănțuirea agresivă și distructivă a anumitor bande organizate și de violența izbucnirilor interrasiale care se pot declanșa pe neașteptate în urma unui incident nesemnificativ în comparație cu consecințele pe care le generează.Pe lângă manifestările colective,apar și exemplele de violență individuală:reacții excesiv agresive în cazul șoferilor,al persoanelor enervate de vecini,care ajung până în pragul crimei,al adulților care își lovesc copiii sau îi supun unor maltratări corporale care pot aduce moartea.
În concluzie adjectivul violent califică intensitatea ridicată a unui afect:frica,furia,tandrețea pot fi violente.
Agresivitatea
Frustrarea cauzează afecte neplăcute iar acestea induc afecte agresive.Există două forme de agresivitate care merită o atenție specială datorită frecvenței cu care apar : gelozia și competiția.
Spiritul de competiție este considerat o calitate,corespunde profilului tinerilor angajați și este socializat în toate sporturile ce se termină cu un câștigator.Pentru câștigător,beneficiile sunt evidente pe mai multe planuri,material,profesional.Reversul medaliei este că există și cei care pierd,fapt ce trebuie asumat de câștigător,cu alte cuvinte el trebuie să-și asume dimensiunea agresivă a succesului.
Gelozia este legată de competiție.Poate fi definită ca o stare emoțională,provocată de relația pe care o întreține un actual sau fost partener cu o terță persoană.
Ea corespunde punerii în discuție a statutului privilegiat al unei relații:gelozie între copii în dragostea intrafamilială,gelozie în cadrul unui cuplu de îndrăgostiți.
Reacția de gelozie este direct proporțională cu gradul de implicare afectivă în relație și se traduce prin apariția unor afecte neplăcute,deosebit de negative:neîncrederea,respingerea,frica,furia.Gelozia se poate răsfrânge atât asupra obiectului infidel.cât și asupra terțului rival și poate genera situații complexe.În unele cazuri avem de a face cu agresivitatea îndreptată către rival în alte cazuri către amandoi.
Pasiunile
Nu sunt deosebiri mari între pasiuni și sentimente.”E o chestiune mai mult de intensitate,pasiunile dominând întreaga viață afectivă”(Cosmovici,1996,p.237).
Deși similară sentimentelor,în pasiune apare o evidentă unilateralitate.Chiar omul de știință,dacă e pasionat,își neglijează familia,uită de îndatoriile sale sociale, nu e sensibil la suferințele altora,fiind receptiv numai la disciplinele sale.Se instaurează o dominanță afectivă care chiar deformează totul prin prisma ei.
Scriitorul francez Stendhal,în cartea sa De l’amour ocupându-se de iubirea-pasiune scrie: „În minele de sare de dacă aruncăm o ramură desfrunzită de iarnă,după două-trei luni o scoatem la lumină acoperită de cristale strălucitoare;cele mai mici rămurele,care nu sunt mai mari decât lăbuța unui scatiu,sunt acoperite cu o infinitate de diamante mobile și strălucitoare…numai poți recunoaște ramura primitivă”(Stendhal,1822).Tot așa se întâmplă și în cazul iubirii.Întervine acel fenomen pe care Stendhal îl numește cristalizare: acea operație a spiritului care descoperă cu orice prilej că ființa iubită are noi perfecțiuni.
„A te îndragosti e ca și cum ai cădea accidental,ca atunci când aluneci pe o coajă de banană sau când ratezi treapta unei scări”(Jacques Cosnier,2007)
Metafora căderii descrie modul în care se intră în faza inițială sau pasională a relației amoroase.Tensionarea rapidă,implicarea privilegiată,ba chiar exclusivă și idealizarea obiectului sunt trăsăturile pasiunii.
Să ai parte de o iubire pasională ar trebui să îndeplinești niște condiții,spune Cosnier(2007):
Starea de a fi îndrăgostit apare în societățile în care îi este oferit un statut și în care tinerii au învățat că această formă de relație ar putea exista.Până la sfârșitul secolului al XVII-lea,dragostea nu era considerată un element esențial în cadrul căsătoriei.În anumite culturi orientale,uniunile maritale sunt încă destul de frecvent rezultatul unor aranjamente sociofamiliale,în care uniunile sunt uneori incheiate când subiecții sunt încă mici sau înainte de a se naște.
Cea de a doua condiție este întâlnirea unui obiect potrivit.Este vorba despre cel care declanșează emoția erotică.Calitățile obiectului în cauză sunt variate.În afară de apartenența sexuală,vârstă, și anumite trăsături fizice sunt evocate ținuta și trăsăturile comportamentale și intelectuale. Pe de altă parte,farmecul pe care îl are obiectul iubirii este dat de un ansablu dificil de analizat,nu rareori se observă un oarecare număr de asemănări între cei doi protagoniști,ce justifică zicala „cine se aseamănă se adună”.
Ultima condiție a iubirii pasionale este că sentimentele să fie calificate drept amoroase.Atunci când două persoane de sex opus se află una în prezența celeilalte,apar reacții de atracție sentimentală și interes sexual.
Dezvoltarea intelectuală în adolescență
Explicația oferită de Jean Piaget (1970-1972)cu privire la natura schimbărilor cognitive ale adolescenței se bucură de cea mai largă acceptare.Conform psihologului elvețian,tânărul atinge nivelul cel mai înalt de dezvoltare intelectuală,numit al operațiilor formale.
Acest stadiu oferă adolescentului noi posibilități de manipulare sau de operare cu informația.În etapa anterioară,(studiul operațiilor concrete)copilul era limitat la aici și acum.Această restricție este depășită de adolescent:el poate aborda abstractul,poate testa ipoteze,poate lua în calcul un imens număr de posibilități.Saltul este explicat de Piaget prin maturizare cerebrală și prin lărgirea mediului social la care are acces tânărul.Înteracțiunea dintre cele două tipuri de schimbare este hotărâtoare,dezvoltarea neurologică nefiind suficientă în absența mediului cultural și educațional favorabil,care- la randul lor-nu pot compensa deficitul de maturizare al celulelor nervoase.Studii făcute în Statele Unite au arătat că o treime până la jumătate dintre adulți nu ating niciodată acest nivel de dezvoltare.
Reproșând limitele perspectivei piagetiene,Gilligan(1987) afirmă că aceasta conduce la o imagine a unui individ care trăiește într-o lume atemporală dominată de reguli abstracte.Aceasta pentru că nu sunt luate în calcul aspecte importante ale inteligenței.Cau un efect concret al perioadei de maxim impact al lui Piaget în psihologia cognitivă este amintit accentul pus de educatori acelei perioade pe „stiințe exacte” în defavoarea istoriei,limbilor,literaturii,artelor.
Egocentrismul în gândirea adolescenților
David Elkind(1984) încadrează în tendința spre egocentrism a gândirii adolescentului o serie de omportamente și atitudini specifice:
Respingerea autorității.În încercarea de a reconstrui lumea conform propriului ideal,tânărul neagă autoritatea persoanelor și instituțiilor care îi îngrădesc realizarea schimbării.
Prin argumentare exersează proaspăt câștigata abilitate de a observa multitudinea de nuanțe ale unei probleme.
Adolescentul devine conștient de sine,încearcă să descopere ce gândesc ceilalți despre el sau își formează un auditoriu imaginar preocupat de aceleași gânduri și comportamente ca și el însuși.
Centrarea pe sine îl face să considere că este special,că experiența sa este unică și că este o excepție care nu se supune regurilor naturale care îi guvernează pe ceilalți.
Descoperirea bruscă a multitudinii de alternative îi face să se manifeste ca indeciși și în fața unor alegeri simple.
O aparentă ipocrizie decurge din faptul că adesea adolescenții nu par să recunoasă diferența dintre a vorbi despre un ideal și a acționa spre împlinirea lui.
1.2 Inteligența emoțională și empatia
1.2.1 Inteligența emoțională
Studiile privind inteligența emoțională sunt relativ recente, ele debutând în jurul anilor 90. S-au conturat trei mari direcții în definirea inteligenței emoționale, reprezentate de:John D. Mayer și Peter Salovey,Reuven Baron și Daniel Goleman.
Mayer și Salovey (1990, 1993) consideră că inteligența emoțională implică:
abilitatea de a percepe cât mai corect emoțiile și de a le exprima;
abilitatea de a accede sau genera sentimentele atunci când ele facilitează gândirea;
abilitatea de a cunoaște și înțelege emoțiile și de a le regulariza pentru a promova dezvoltarea emoțională și intelectuală.
Majoritatea autorilor care-și propun să consilieze cititorii cum să-și dezvolte valențele ascunse încep prin a le propune acestora să intre în contact cu emoțiile lor. Emoțiile noastre constituie factorii care ne influențează cel mai mult modul în care reacționăm, luăm decizii, ne raportăm la propriul sistem de valori și ,nu în ultimul rând, comunicăm cu ceilalți.
Ni s-a spus mereu să nu ne exprimăm emoțiile, mai ales în public, pentru că asta înseamnă imaturitate. Ni s-a spus că omul este o ființă rațională. Acum apar deodată niște oameni de știință care ne spun că omul este o ființă emoțională ca oricare alta de pe acest pământ.Până de curând emoțiile erau considerate ceva de care trebuie să scapi dacă vrei să nu ai neplăceri. Azi se știe că emoțiile pot fi educate și că beneficiile obținute în urma acestui proces sunt enorme.
Inteligența emoțională redefinește imaginea despre lume și om. Azi știm că emoțiile sunt cele mai importante resurse ale omului și că felul cum este construit creierul uman îi permite acestuia mai întâi să iubească.
În legătură cu emoțiile exista mai multe mituri:
„Inteligență înseamnă doar IQ.”
Adevărul: IQ este doar o parte a inteligenței noastre generale. IQ-ul nu poate fi dezvoltat și nici educat. Inteligența generală crește dacă se dezvoltă inteligența emoțională.
„Succesul la locul de muncă și în viață depinde de IQ.”
Adevărul: Cercetările au arătat că succesul nostru la locul de muncă sau în viață depinde 80% de inteligența emoțională și doar 20% de intelect. În timp ce intelectul ne ajută să rezolvăm probleme, să facem calcule sau să procesăm informații, inteligența emoțională (EQ) ne permite să fim mai creativi și să ne folosim emoțiile pentru a ne rezolva problemele. Inteligența emoțională este „abilitatea de a percepe și exprima, de a asimila emoții în gândire, de a înțelege prisma emoțiilor și de a regla emoțiile proprii și ale altora” (Saloney, Mayer, Caruso, 2000).
Redusă la esență, inteligența emoțională are trei componente:
cunoașterea propriilor emoții;
„gestionarea” acestora și înțelegerea;
luarea în considerare a emoțiilor celorlalți.
Presupunând că emoțiile sunt conștientizate în totalitate, în ciuda faptului că unele dintre ele spun despre noi lucruri pe care nu am vrea să le auzim, partea cea mai dificilă este să învățăm să le gestionăm în mod constructiv în vederea atingerii unui anumit scop. În acest proces este esențială înțelegerea faptului că orice emoție are atât o latură pozitivă, cât și una negativă, iar acest lucru este valabil și în cazul emoțiilor considerate în mod tradițional negative, așa cum ar fi mânia. Dacă latura negativă a mâniei este legată de faptul că îi îndepărtează pe cei din jur, tensionează corpul și afectează rațiunea, latura pozitivă privește funcția auto-protectoare pe care aceasta o are pentru individ.De abia după ce aceste etape sunt parcurse, se poate vorbi de înțelegerea și luarea în considerare a emoțiilor celor din jur. În acest scop trei elemente sunt esențiale și ele nu reprezintă o noutate pentru nimeni:
1.ascultarea activă, ceea ce înseamnă mai mult decât a aștepta răbdător să îți vină rândul să spui ceva;
2.abilitatea de a interpreta corect limbajul corpului;
3.abilitatea de a distinge între diferitele nuanțe ale emoțiilor unei persoane.
Un aspect interesant îl reprezintă faptul că, spre deosebire de inteligența logico-matematică, cea care suferă modificări nesemnificative o dată cu sfârșitul adolescenței, inteligența emoțională se poate dezvolta de-a lungul timpului, fără limită de vârstă, atâta timp cât îi este acordată atenția și eforturile necesare.
Un rol esențial în managementul emoțiilor îl joacă optimismul, abilitatea de a vedea permanent jumătatea plină a paharului. Cu alte cuvinte, știind cum să reacționezi pozitiv în momente mai puțin faste, depășind obstacolele și adaptând starea care te avantajează cel mai mult în acel moment reprezintă un management al emoțiilor optim. Și pentru ca succesul să fie deplin, este necesară o doză generoasă de perseverență.
Cum să-ți îmbunătățești inteligența emoțională:
Ține cont că emoțiile și fericirea ta, stau în mâinile tale;
Folosește-ți energia pentru a-ți analiza acțiunile propii decât să-ți pierzi timpul criticându-i pe alții;
Prinde din comportamentul celorlalți doar ceea ce ți se potrivește;
Învață să te relaxezi când simți că autocontrolul îți cam joacă feste;
Încearcă să fii optimist în caz de criză;
Recunoaște atunci când greșești și vezi care este sursa greșelilor astfel sa poți rezolva situația cât mai bine;
Arată că te respecți respectând sentimentele celorlalți;
Evită-i pe cei care încearcă să te pună într-o situație de inferioritate sau care nu-ți respectă sentimentele;
Învață să asculți mai mult decât vorbești;
Fii atent la comunicarea non-verbală;ascultă tonul vocii și studiază limbajul trupului;
Inteligența este un lucru ciudat. Unii oameni despre care se crede că ar fi inteligenți au rezultate groaznice la testele standardizate. Oamenii care salvează vieți nu sunt întotdeauna inteligenți și unii oameni autiști pot citi, aduna, sau scrie mai repede sau mai bine decât oamenii cu un coeficient de inteligență înalt. Doar realizând că sunt mai multe tipuri de inteligență putem înțelege inteligența.
Caracterizarea omului ca reprezentând ființa inteligentă este valabilă în această formă generală, cât și în oricare din concretizările sale, tocmai în virtutea existenței mai multor tipuri de inteligență.
Profesionalizarea indivizilor în diferite domenii de activitate duce la formarea și dezvoltarea unor tipuri particulare de inteligență, care reprezintă fie aplicarea și amplificarea inteligenței generale, fie valorificarea inteligenței fluide, fie rezultatul învățării și educației într-un domeniu determinat de activitate.
Putem menționa, din acest punct de vedere, inteligența matematică, inteligența generală, inteligența tehnică.
Dintr-un punct de vedere asemănător, care evidențiază dimensiunile multiple ale inteligenței, unii autori vorbesc despre inteligența multiplă.
Astfel, Howard Gardner ( 1983 )stabilește, în acest cadru conceptual, mai multe tipuri de inteligență despre care el a spus că pot fi diferențiate după un număr de observații. De exemplu, dacă cineva a suferit o rană pe creier, dar abilitatea sa a rămas intactă, atunci înseamnă că acea abilitate este o formă de inteligență. O altă observație apare atunci când o persoană este extrem de talentată într-un domeniu dar este oarecum medie în toate celelalte.
Tipuri de inteligență
Cele șapte tipuri de inteligență după Howard Gardner(1980) sunt: verbală și auditivă, matematică și rațională, spațială și vizuală, muzicală și ritmică, kinestezică, intrapersonală și interpersonală.
1. Inteligența matematică și rațională
Această este inteligența cifrelor, este gândirea logică, ordonată a fizicienilor și matematicienilor. Cel care are o astfel de inteligență învață cel mai ușor atunci când i se prezintă cifre, când lucrurile au logică ; se descurcă foarte bine cu simboluri și reprezentări grafice.
2. Inteligența vizuală și spațială
Este vorba aici despre capacitatea de a reprezenta mental experiențele și lumea exterioară. Este, spre exemplu, inteligența pictorilor, a arhitecților, designerilor, navigatorilor pe oceane (deși acum nu prea mai este cazul), sculptorilor și asa mai departe. Cei care folosesc această inteligență vizualizează foarte mult și au nevoie să-și reprezinte mental realitatea. Această inteligență este des folosită și în exercițiile de control a stărilor și de antrenament mental pentru succes (la sportivi mai ales).
3. Inteligența verbală și auditivă
Inteligența marilor oratori, traineri, poeți, scriitori, umoriști. Cei cu inteligența auditivă vor avea nevoie sa audă în cap lumea din exteriorul lor. Este tipul de inteligență cel mai folosit de către învățământul actual – informațiile trebuie auzite pentru a fi asimilate.
4. Inteligența muzicală și ritmică
Este inteligența muzicienilor de toate tipurile. Oamenii înzestrați cu acest tip de inteligență au o percepție fină a ritmului în toate evenimentele, în viață. Ei au nevoie să găsească ritm în orice ți să înțeleagă "muzica" din evenimentele vieții. Apoi învață la examen în ritm de Mozart… sau Eminem,după preferințe.
5. Inteligența kinestezică
Inteligența mișcării, a coordonării. Gimnaștii, acrobații, jucătorii de tenis și sportivii în general. Cei care lucrează direct cu lemnul și alte materiale (dulgheri, mecanici etc). Cei care învață utilizând acest tip de inteligență au nevoie să fie implicați și dacă pot atinge și manipula diverse obiecte. Ei invață bine prin jocuri. Au nevoie și de mișcare la nivel intern (adica mental).
6. Inteligența intrapersonală
Este inteligența singuraticilor, a poeților solitari precum Rimbaud sau a preoților care zilnic sunt in meditație. Este inteligența celor care aleg să gândească complet diferit și să iasă la modul "brutal" din tiparele societății pentru a reflecta singuri, ei cu sine. Aceste persoane au nevoie să stea singure și să gândească pentru a ințelege.
7. Inteligența interpersonală
Este inteligența marilor lideri, a celor care au influențat capacitatea lor de a dezvolta relații interumane. Churchill, Ghandi, Napoleon sunt câteva nume mai recente.Cei cu inteligență interpersonală reușesc să unească și să conducă oamenii cu o ușurință incredibilă. Ei invață foarte bine în echipe, se implică în proiecte de grup și au nevoie mereu să țină contactul cu oamenii.
Bineînțeles, toți avem cate puțin din fiecare și ne bazam pe 1-2 tipuri de inteligență.
1.2.2Empatia
Prin empatie se înțelege împartașirea sincronă a stărilor psihocorporale,altfel spus,faptul ca în același timp partenerii de interacțiune trăiesc o stare asemănătoare.Prin procesul de empatie se ajunge la cunoașterea celuilalt.Astfel putem avea empatie de gândire,acțiune, și empatie de afecte.(Cosnier,2007)
Empatia constituie una dintre dimensiunile semnificative ale inteligenței emoționale. S. Marcus (1997) o definește ca fiind " un fenomen psihic de retrăire a stărilor, gândurilor și acțiunilor celuilalt, dobândit prin transpunerea psihologică a eului într-un model obiectiv de comportament uman, permițând înțelegerea modului în care celălalt interpretează lumea".
Carl Rogers este cel care a acordat cea mai mare atenție empatiei și a popularizat conceptul printre psihologii clinicieni.Acesta susține că „a fi empatic însemnă a percepe cu acuratețe cadrul intern de referință al altuia,cu toate componentele sale emoționale și semnificațiile care-i aparțin ca și cum ai fi cealaltă persoană,dar fără a pierde condiția de <<ca și cum>>”(C.Rogers,1959)
Procesul empatic realizat prin analizatorul corporal se află la baza relațiilor afective familiale,sociale,terapeutice,educative.Se află de asemenea în servicul impulsiei de afiliere și explică comportamentul de spectatorilor de cinema ,teatru ,operă și mai ales de dans și concerte.În situațiile colective în discuție,relațiile empatice au loc pe două planuri:pe de o parte spectacolul care oferă modele și permite trăirea unor emoții de substituție,pe de altă parte ceilalți spectatori cu care empatia de gândire și de afecte furnizată de spectacolul văzut în comun este dublată de o empatie de acțiune,datorită faptului că sunt spectatori împreună și că,în anumite momente,își manifestă ritual împreună anumite emoții.
În planul psihologiei individuale,procesul empatic,la fel de important,se găsește la baza proceselor de indentificare sau,după cum au fost numite de către J.McDougall.Indentificarea poate fi într-adevăr de durată și să conțină interiorizarea unor modele afectiv-kinestezic pasibile a fi reactualizate în diferite împrejurimi.Reactualizarea respectivă are loc prin intermediul analiatorului corporal.De aceea suntem mai afectați de ceea ce li se întâmplă persoanelor apropiate decât de relațiile mai îndepărtate;măsura în care suntem afectați este proporțională cu ușurința de a ne angaja empatic față de ceilalți.La fel,suntem mai afectați de ce i se întâmplă unei persoane prezente,decât unei persoane de departe și cu cât distanța imaginară este mai mare,cu atât scade și afectarea,saturată de procesele de evaluare cognitivă.
Există două sisteme de cunoaștere:unul afectiv-kinestezic și unul cognitiv-rațional;deseori funcționează în sinergie ca în următorul exemplu:
„ Domnul H.D. la volanul mașinii sale este al cincilea dintr-un șir de mașini oprite la semafor.Mașinele din față claxonează.Aceasta îi atrage atenția și atunci vede o lumină galbenă ce pâlpâie.Fără îndoială,șoferul primei mașini ,care nu a luat-o la dreapta,a rămas să aștepte culoarea verde,iar cei din spatele lui își manifestă enervarea claxonând.În timp ce urmărește această scenă,H.D. vede trecând pe trotuar un cuplu de prieteni.Exită o clipă dacă să claxoneze ,căci repugnă să manifeste o agresivitate zgomotoasă când se află la volanul mașinii în oraș.Totuși,apasă pe claxon.Tânara femeie se întoarce,îl vede și zâmbește,iar însoțitorul femeii se întoarce și la rândul lor își zâmbesc și se salută.Între timp s-a trecut pe verde și toată lumea s-a împrăștiat.”( J.Cosnier,2007)
Rezultă că H.D., în primă fază,este prins în empatia celor care claxonează.Afectul perceput de el este de natură agresivă.H.D demarează o evaluare cognitiv-rațională care îl duce la descoperirea cauzei tumultului:săgeata galbenă.Din rațiuni morale,refuză să participe.În a doua fază,vederea prietenilor săi îi stimulează impulsia de afiliere:plăcerea pe care o prevede în caz ca dă curs impulsiei respective îl face să treacă peste reprimarea anterioară și,la rândul,claxonează.Ca urmare,împărtășește pentru un timp foarte scurt bucuria unei empatii de afecte pozitive,cu o activare reciprocă și manifestă a analiatorilor corporali.
Acest exemplu foarte simplu ilustrează complementaritatea sistemelor de evaluare și pune în lumină acceptarea sau nu a inducțiilor empatice.
H.D ar fi putut să se alăture concertului claxoanelor agresive,dar i-a pus capăt cu ușurință într-o situație simplă.În viața de zi cu zi sunt numeroase situații în care empatia îi confruntă pe indivizi cu afecte agresive.
apare ideea,că individul,animal sau uman,este construit pentru a avea afecte: organismul este construit din punct de vedere emoțional:”Afectele există.Nu se pot întâlni,însă fiecare dintre noi le trăiește și le exprimă.”(J.Cosnier,2007)
Joseph A. DeVito(1988) notează că „dacă suntem capabili de a empatiza cu oamenii ne punem implicit într-o poziție avantajoasă de a înțelege motivațiile lor,experințele trecute,prezentele trăiri și atitudini,speranțele și așteptările pentru viitor”.
Funcțiile empatiei
Unele definiții asupra empatiei încearcă să surprindă nu doar esența fenomenului acestuia,nu doar mecanismul de producere,ci și funcționalitatea acestuia.Este într-un fel o reacție justificată atâta vreme cât dintr-o ambiguitate terminologică sau din interpretări diverse s-ar pierde din vedere fondul problemei,respectiv la ce folosește conduita empatică.
Dintr-o atentă analiză a implicațiilor ce decurg din desfășurarea comportamentului empatic și a efectelor sale am putut desprinde câteva funcții de bază cu consecințe benefice în adaptarea psihologică a personalității umane.Aceste funcții în legătură cu care vom face și unele comentarii în cele ce urmează,ar putea fi :
1.Funcția cognitivă evidențiată de Janis și colaboratorii săi (1969) rezultă din faptul că transpunerea psihologică în sistemul de referință al altuia se realizează un act de cunoaștere empirică a partenerului,act utilizat cu sau fără intenție de orice persoană în relația interpersonală.
2.Funcția anticipativă a empatiei rezultă nemijlocit din funcția cognitivă și presupune efectuarea unei predicții corecte a posibilului comportament al partenerului și implicit o anticipare a strategiei de comportament al celui ce empatizează.Această funcție nu rămâne manifestată numai în comunicare interpersonală,ci se implică eficient și în transpunerea de tip artistic ca o condiție internă a realizării actului creator.Francis Held (1971) „apreciază că pentru un individ bine adaptat toată viața e un exerițiu empatic”.
3.Funcția de comunicare rezultă din nevoia de empatie colaborată de cele mai multe ori cu nevoia de dialog,cu schimbarea temporară a propiei perspective cu a celuilalt,ca o condiție a unei benefice comunicări interpersonale.
Comunicarea de tip empatic desfășoară o relație cu caracter interactiv,favorizând un comportament cooperant,de înțelegere reciprocă între parteneri,fiind aptă să declașeze acele armonii sociale caracteristice contactelor interpersonale.Francis Held și Janine Maucorps ( 1971) consideră că,”dacă nu există empatie,nu poate să existe comunicare”.
4.Funcția de contagiune afectivă a empatiei rezultă din implicațiile nivelului de apropiere( se poate citi și identificare) a eului cu partenerul prin care procesul de punere temporară în situația celuilalt atrage după sine,fie chiar și prin apelarea la simpatie,un proces de contaminare a stării celuilalt.
5.Funcția performanțială rezultă din faptul că în anumite împrejurări de viață sau profesiuni empatia preia ipostaza de însușire psihică,devenind acea abilitate de a favoriza realizarea cu succes,la nivel supramediu a unei activități ce implică relații interpersonale.În această ipostază,empatia însăși dezvoltă un nivel superior de manifestare asigurând o retrăire acurată a stărilor,gândurilor și acțiunilor altora,și astfel,mijlocind atingerea unor performanțe înalte în profesiuni ce reclamă relații interpersonale.
Relevând succint funcțiile empatiei se poate conchide că acestea,manifestându-se în manieră individuală,favorizează procesul adaptării sociale a personalității,având un rol major în întreținerea relațiilor interpersonale,în abordarea unor atitudini tolerante,de ascultare și înțelegere a motivelor și stărilor partenerilor,ca o condiție necesară a unei benefice comunicări interpersonale.
Lauren Wispe(1986) ne atrage atenția că „empatia poate fi în anumite situații nu numai perventită,ci și abuzivă”.În acest sens ,el amintește că în al doilea război mondial ,naziștii au însoțit bombele aruncate cu procedee înspăimântătoare pentru a crea frică și panică între cei bombardați.
În concluzie afectele nu sunt numai înductori comportamentali ,ci și producători de expresii;totul decurge ca și cum expresiile subiectului ar fi constituite în așa fel încât să creeze o impresie asupra celorlalți.Tot ceea ce a fost spus până aici este valabil pentru emoții și sentimente în fiecare moment și mai ales în situațiile de interacțiune.Orice interacțiune se supune unui proces în care afectele sunt prezente.
Fără emoții și sentimente nu există comunicare și fără comunicare nu există viață socială.
1.4.Contextul general al evoluției adolescentului
N. Sillamy (1996) definește adolescența ca fiind o perioadă de viață care se
situează între copilărie – pe care o continuă – și vârsta adultă. Este ,,perioada ingrată“, marcată de transformări corporale și psihice care încep către 12-13 ani și se termină spre 18-20 de ani. Limitele ei sunt imprecise, deoarece apariția și durata adolescenței variază după sex, după condițiile geografice și mediul social-economic.
„Adolescența se caracterizează prin trecerea spre maturizare și integrare în societatea adultă,cu solicitările ei sociale,politice,familiale,profesionale etc.”(E.Verza,1981).
După Maurice Debesse (1970) adolescența este etapa cea mai dinamică a dezvoltării umane care excelează prin multitudinea,diversitatea și complexitatea modificărilor la care este supus organismul.Ea se asociază cel mai frecvent cu elanul corpului, fapt ce echivalează cu accelerarea creșterii corpului și a transformărilor interne care vor face organismul apt de a îndeplini sarcinile maturității.Nu întâmplător se afirmă că adolescența este „vârsta hainelor prea scurte”. La aceasta se adaugă elanul inimii,care aduce cu sine renovarea sensibilității,reorganizarea profundă a planului afectiv-motivațional,apariția sentimentelor și a pasiunilor.Tocmai de aceea adolescența a fost denumită vârsta sentimentelor.În sfârșit,adolescența este elanul minții,a dezvoltării capacităților intelectual-reflexive(inteligența,imaginația etc)care vor grăbi formarea conștiinței de sine ca element central al personalității,apropierea adolescentului de lumea valorilor.
Adolescența este subiectul privilegiat și controversat al psihopedagogilor,generetor de opinii și discuții contradictorii.Unii o consideră vârsta ingrată,alții,dimpotrivă, vârsta de aur;pentru unii ea este vârsta crizelor,anxietății,nesiguranței,insatisfacției,în timp ce pentru alții este vârsta marilor elanuri;este vârsta contestației,marginalității și subculturii.
Diversificarea opiniilor referitoare la adolescență derivă din complexitatea în sine a acestei etape din viața omului,cu o dinamică excepțională în timp,cu multideterminări și multicondiționări,dar și din poziția oarecum incertă pe care o ocupă adolescentul în sistemul perioadelor evolutive ale vieții.Fără indoială că locul lui in sistemul relațiilor sociale este mai bine conturat decât cel al puberului.Totuși adolescentul oscilează din punct de vedere al comportamentului între copilărie și maturitate,fiind însă întors mai mult cu fața spre adult.”Adolescența înseamnă nu numai ieșirea tânărului din pubertate,ci și ieșirea din societatea de tip tutelar familial și școlar pentru a se integra în viața socială,cu toate caracteristicile ei,mai mult,pentru a se integra în generația sa”(E.Verza,1981). Deși adolescentul este dependent material de familie, acesta devine independent în planul aspirațiilor, ideilor.
Adolescentul se transformă sub raport fizic prin creșterea diferitelor sale segmente,aparate,organe;sub raport psihic, prin apariția și intrarea în funcțiune a unor capacități intelectuale, afective, volitive, motivaționale ,aptitudinale,atitudinal-caracteriale;sub raport social, prin sporirea gradului de implicare și realizare socială.
In afara unor diferențe strict individuale( unii unii tineri devin mai repede adolescenți,însă la alții întâlnim o adolescență prelungită, uneori cu mult peste limitele normale; la unii ea este relativ calmă,liniștită,în timp ce la alții este extrem de furtunoasă,tumultoasă),întâlnim câteva caracteristici generale ale adolescenței care își pun amprenta asupra ei.Astfel nu poate fi contestat faptul că la această vârstă intră în funcțiune cele mai dramatice contradicții,manifestate între dezvoltarea biologică și cea social-psihologică,între aspirații și posibilități,între diferitele categorii de trebuințe și modalitățile de satisfacere a lor,între realitate și ficțiune.
De exemplu,în timp ce dezvoltarea somato-fiziologică a organismului tinde spre stabilizare,spre echilibru și armonie,dezvoltarea psihică cunoaște cel mai intens ritm al său,fiind însoțită de conflicte,tensiuni și dizarmonii,unele funcții psihice dezvoltându-se exagerat de mult,altele,dimpotrivă,rămânând mult în urmă.Maturizarea biologică (sexuală) se asociază cu dezvoltarea psihică și se sprijină pe maturizarea socială timpurie a tineretului.Întârzierea în maturizarea intelectual-morală, care s-ar putea solda cu grave fenomene de inadaptare socială,este în vădit regres.În zilele noastre ieșirea tineretului în arena socială exprimă avansul acestuia în maturizarea sa socială,sporirea capacității sale de implicare și participare activă la soluționarea complicatelor și gravelor probleme cu care se confruntă lumea contemporană.
Adolescența nu este prin natura și factorii ei constituenți o perioadă de criză, o vârstă ingrată sau o contestație,dar, în lipsa unor influențe educative pozitive,favorabile ea ar putea deveni o astfel de perioadă sau o astfel de vârstă.Depinde de fiecare adolescent în parte,dar și de anturajul său imediat sau mai îndepărtat,de mediul în care se mișcă,de prezența sau absența factorilor socioeducaționali,de calitatea,de tăria sau de slăbiciunea lor,pentru ca adolescența să evolueze spre unul sau altul dintre polii pe care îi aminteam.Depinde deci de noi ca ea să se îndrepte spre normalitatea psihică sau să degenereze într-o adevărată criză a dezvoltării.
1.4.1.Particularități anatomofiziologice ale adolescentului
Adolescența este etapa în care are loc o ultimă accelerare a dezvoltării biologice a organismului, ea fiind,în fapt,etapa consolidării somatice, a organizării echilibrului biologic maturizat.Ritmul creșterii se atenuează treptat,organismul ieșind din faza dezvoltării sale caricaturale,specifică perioadei anterioare.Corpul câștigă în înălțime între 20-,iar în greutate cate 4- anual.Are loc o creștere rapidă a scheletului, fapt ce se va repercuta asupra stării de sănătate și de rezistență a organismului.Spre sfârșitul adolescenței corpul dobândește proporțiile adulte,echilibrându-se.La 14 ani atinge 95% din talia adultă.Între 14 și 16 ani maturizarea biologică este intensă la băieți,pentru că între 16 și 18 ani să atingă talia matură. La băieți se dezvoltă și o musculatură viguroasă,fapt care va facilita angrenarea lor în activități sportive.Corpul fetelor capătă forma specifică feminină.Cercetările au arătat că tinerii cu maturizare sexuală precoce cresc mai devreme și mai repede.Caracteristicile sexuale primare reunesc organele necesare reproducerii.Pe parcursul pubertății acestea ajung la dimensiunile și funcționarea matură.Principalul semn al atingerii maurității sexuale la fete este apariția menstruației.Caracteristicile sexuale secundare desemnează indicatori fiziologici ai maturității sexuale care nu sunt legați direct de organele implicate în reproducere.Pe lângă trăsăturile anatomice specifice fiecărui sex,includ modificarea vocii,textura pielii,pilozitate.
1.4.2 Perspective privind dezvoltarea personalității în adolescență
Stanley Hall (1904) a fost primul psiholog care a propus o teorie despre adolescență.El a plecat de la ipoteza conforn căreria,marile transformări fizice specifice vârstei determină schimbări psihice majore.
Margaret Mead(1928),în urma studiilor de psiho-antropologie asupra adolescenților din Samoa și Noua Guinee a subliniat rolul factorului cultural în dezvoltare,afirmând că atitudinea culturală față de schimbările fizice ale adolescenței afectează natura tranziției.
Pentru Sigmund Freud(1986) adolescența este un stadiu distinct de dezvoltare în care-datorită schimburilor psihice care însoțesc pubertatea-impulsurile sexuale „subordonează toate instinctele cu o componentă sexuală primatului organelor genitale”.
Ana Freud pune un accent mai mare decât tatăl său pe importanța anilor adolescenței asypra dezvoltării psihologice a individului.(Conțiu Tiberiu Șoitu,2004).Ea crede că schimbările endocrine afectează nu numai dezvoltarea somatică ci și funcțiile psihologice.
Erik Erikson (1968) a pus accentul pe noile sarcini psihologice ale etapei adolescenței:definirea,formarea unui eu operațional,achiziția de opinii și atitudini sociale,separarea emoțională și în fapt de părinți,definirea unui rol sexual.
Jean Piaget(1970-1972) consideră adolescența ca fiind caracterizată de capacitatea de gândire abstractă,de generare a ipotezelor alternative și testarea acestora prin confruntarea cu realitatea.
Jerome Kagan (1971)a scris că bazele postulării unui stadiu în dezvoltarea psihologică apar atunci când biologul a pregătit copilul pentru o schimbare în structura cognitivă,motivație,afetivitate sau comportament.
1.4.3Dezvoltarea psihică a adolescentului
Planul psihic suportă la vârsta adolesenței prefaceri profunde.Este vorba de acele transformări care vor duce treptat la cristalizarea și stabilirea celor mai multe dintre structurile psihice ale adolescentului.Acum au loc dramaticele confruntări dintre comportamentele impregnate de atitudinile copilărești și cele solicitate de noile cadre sociale în care acționează adolescentul și cărora el trebuie să le facă față,dintre aspirațiile sale mărețe și posibilitățile încă limitate de care dispune pentru traducerea lor în fapt,dintre ceea ce dorește societatea de la el și ceea ce dă sau poate el să dea,dintre ceea ce cere el de la viață și ceea ce îi poate oferi viața.
a.Nevoile adolescentului-sursă a dezvoltării psihice
Prefacerile psihice la care este supus adolescentul sunt generate de nevoile și trebuințele pe care el le resimte, atât de nevoile apărute încă de la pubertate,dar convertite acum sub alte forme,cât și de noile nevoi apărute la acest nivel al dezvoltării.Nevoia de a ști a școlarului mic,convertită în nevoia de creație a puberului,devine și mai acută la adolescent,luând forma creației cu valoare socială,nu doar subiectivă.Nevoia de a fi afectuos se amplifică,luând la început forma unui nou egocentrism afectiv,pentru ca pe parcurs acesta să lase locul unei reciprocități afective.Prima iubire răvășește adeseori profund viața afectivă a adolescentului.Nevoia de distracție a puberului se continuă și în adolescență,dar distracțiile se intelectualizează,sunt trecute prin filtrul personalității;alegerea distracțiilor este selectivă,în funcție de propiile preferințe,aspectele de ordin cultural,estetic trec pe primul plan.Nevoia de independență și autodeterminare a puberului se convertește în nevoie de autoeducare,care dispune într-o mai mare măsură de sine.Nevoia de a fi o personalitate se manifestă adeseori prin tendința expresă a adolescentului spre originalitate,cu cele doua forme ale sale:creația și excentricitatea.Din dorința de a ieși din comun,de a fi ca nimeni altul,adolescentul își întrece prietenii în comportamente sociale și deviante, afișează depravări sexuale pe care,de altfel,nici nu le găsește plăcute,riscând chiar să rămână robul lor.
b.Instrumentarul psihic-mijloc de satisfacere a nevoilor
Impulsionat de nevoile prezentate,adolescentul își elaborează instrumentarul psihic necesar satisfacerii lor.Astfel,nevoia de cunoaștere și de creație poate fi satisfăcută datorită faptului că în această etapă inteligența generală a copilului se apropie de încheiere.Se consolidează structurile gândirii logico-formale, capacitatea de interpretare și evaluare,de planificare,de anticipare,de predicții,spiritul critic și autocritic.Se dezvoltă caracterul de sistem al gândirii,dar și unele instrumente ale activității intelectuale.Adolescenții,conștientizând faptul că prin intermediul reproducerii se inserează mai bine în viața cotidiană,în mediul social și școlar.Adolescentul se instrumentează,însă,nu doar în planul gândirii,imaginației,memoriei,ci și în cel al limbajului.La această vârstă se dezvoltă mult debitul verbal,fluența verbală,flexibilitatea verbală.
Se adoptă un mod propriu de iscălitură,se elaborează algoritmi și steriotipii verbale ce servesc în soluționarea diferitelor situații.Maturizarea intelectuală și afectivă îl va ajuta pe adolescent să poarte dialoguri cu sine însuși pentru a se defini atât în raport cu sine,cât și în raport cu alții.Satisfacerea nevoilor de autodeterminare și autoeducare se datorează , în principal,maturizării sociale a adolescentului,conștientizării mai clare de către acesta a responsabilităților ce-i revin,implicării mai directe în alegerile vocaționale.
c.Conduitele adolescentului
Ca urmare a noilor achiziții psihice,adolescentul este capabil de a manifesta o multitudine de conduite.Jean Rousselet,în cartea sa Adolescentul,acest necunoscut,(1969)tradusă și în limba română,descrie trei conduite ale adolescentului:1.conduita revoltei, concretizată în refuzul tânărului de a se supune,în respingerea în bloc a tot ceea ce a învățat și i-a fost impus;2.conduita închiderii de sine ce constă într-un sever examen de conștiință,în închiderea în sine,în analizarea și disecarea sentimentelor,atitudinilor,comportamentelor;
3.conduita exaltării și afirmării se caracteriează prin confruntarea deschisă cu alții,prin valorificarea resurselor de care dispune,prin căutări neîncetate,dezinteres pentru viitorul material,adolescentul dorește să ia cu asalt tot ceea ce este mai plăcut și mai dificil de obținut pe lume.
La aceste conduite mai pot fi adăugate și altele: renunțarea la resursele acționate limitate sau împrumutate,confruntarea cu dificultățile în vederea măsurării forțelor, a verificării onoarei și demnității,eliminarea vechilor idei considerate ca fiind copilărești,mediocre sau chiar banale.Toate aceste conduite diferă între ele,a succesiune,intensitate,profunzime,ritm,valoare,finalitate.
Stadiile adolescenței
Adolescentul trece de asemenea prin câteva stadii.Emil Verza (1981)diferențiază trei stadii marcante și anume:
a)Preadolescența .Această este o perioadă de stabilizare a maturizării biologice.Mulți autori consideră întreaga pubertate ca preadolescența .În acestă etapă se conturează și se adâncește mai mult individualizarea-conturându-se caracteristicile conștiinței și ale conștiinței de sine.Tânărul manifestă încă o oarecare agitație și impulsivitate,unele extravaganțe,momente de neliniște și momente de dificultate,de concentrare,oboseală la efort.
b) Adolescența propriu-zisă sau marea adolescență
Se caracterizează printr-o intelectualizare intensă,prin îmbogățirea și lărgirea încorporării de conduite adulte.Exprimarea independenței nu mai este deziderativă și revendicativă ci expresivă ,mai naturală.Adolescentul caută mijloace personale de a fi și de a apărea în ochii celorlalți.Îl interesează responsabilități în care să existe dificultăți de depășit spre a-și măsura forțele.
c)Adolescența prelungită cuprinde tineretul deja integrat în forme de muncă precum și tineretul studențesc.Sub o formă sau alta, independența este dobândită sau pe cale de a fi dobândită la această vârstă,fapt ce aduce cu sine un plus de energizare și dilatare a personalității.Tot la această vârstă se manifestă un oarecare modernism și simt nevoia unei participări sociale intense.Viața sentimentală este intensă, dar relativ instabilă.Aceasta este etapa învățării rolului sexual.Este o perioadă în care au loc angajări matrimoniale.Acest din urmă fapt va contura o nouă subidentitate implicată în responsabilități legate de constituirea unei noi familii,ceea ce va crea condiția intimității ca formă de trăire nouă.
Capitolul II
2.Trăsături ale dezvoltării psihologice
la adolescenții din centrele de plasament
2.1Aspecte ale profilului psihologic al adolescentului instituționalizat
2.1.1Dezvoltarea somatică
Primele date privind aceste consecințe negative sunt furnizate de pediatrie.H.Bakwin este cel care,în 1949 realizaează o cuprinzătoare trecere în revistă a literaturii pediatrice în acest domeniu,începând cu anul 1909;în plus cercetările sale confirmă concluziile acestei literaturi,astfel propiile sale observații:” Copilul sub vârsta de șase luni și care se află în instituție de câtva timp,prezintă un tablou bine definit.Trăsăturile cele mai evidente sunt apatia,emancierea și paloarea,o relativă imobilitate,liniște excesivă,lipsă de răspuns la stimuli ca un zâmbet sau un gângurit,absența creșterii în greutate în pofida meselor consistente cu dietă adecvată,somn insuficient,o expresie de nefericire,inclinație spre episoade febrile,absența deprinderilor de supt”.Aceste schimbări sunt vizibile după vârsta de doua-patru saptămâni și uneori apar extrem de rapid,doar la câteva zile după separarea sugarului de mama sa(citat de J.Bowlby 1952).Mai înainte (1933),H.Durfee și K. Wolff observaseră că,dacă la copiii sub trei ani nu apărea o deficiență demonstrabilă consecutivă instituționalizării,în schimb,la copiii aflați în instituții de mai mult de opt luni în timpul primului an de viață,apar tulburări psihiatrice atât de severe,încât nu mai pot fi testați.L.C.Lowrey, în .Bender și Yahnell,au constatat că ,după trei ani de instituționalizare,efectele negative asupra psihicului copilului au un caracter ireversibil.Totuși,Lowrey precizează că această ireversibilate se instalează iremediabil la copiii instituționalizați în timpul primului an de viață,în timp ce la copiii internați în al doilea sau al treilea an de viață,tulburările sau șanse de corectare.
2.1.2Dezvoltarea motorie a copilului instituționalizat
După Provence și Ritvo (1962),cea mai puțin afectată este dezvoltarea motorie.Din a doua lună de viață se manifestă deja întârzierea limbajului,care se accentuează pe parcursul primului an de viață.Relațiile personale sunt în mod clar tulburate,iar repertoriul de răspunsuri întâlnite în mod obișnuit la copilul în vârstă de peste 6 luni,este distorsionat la copilul instituționalizat,atât în ceea ce privește momentul apariției,cât și maniera de expresie.De asemenea,în perioada când în mod normal la copil se observă expansiunea interesului și a activității,copilul din instituția de ocrotire este inactiv și dezinteresat.
Consecințele asupra sănătății fizice au fost de timpuriu remarcate.Spitz consemnează totuși,ca o caracteristică a copilului din instituție,tendința spre îmbolnăvire și spre deces,mai ales din luna a treia de viață.
2.1.3Dezvoltarea intelectuală și a limbajului
Unul dintre cele mai investigate aspecte ale dezvoltării copilului instituționalizat este cel referitor la intelect.În 1938,Skeels și colaboratorii săi efectuează un studiu într-o casă de copii preșcolari,unde alcătuiește două grupuri de copii:grupul experimental,care a urmat în exteriorul instituției programul unei instituții de învățământ preșcolar de masă,atât dimineața cât și seara,și grupul de control,format din copii ce au urmat programul obișnuit de instituție.La intervale de șase luni ,ambele grupuri au fost testate.
Grupul experimental și-a păstrat coeficientul de inteligență de 82 pe care l-a avut inițial,în timp ce grupul de control a manifestat un declin treptat.
Pe populația românească,Călin Drăgoi (1981) găsește la copii instituționalizați,o abilitate verbală scăzută,determinată de întârzieri în dezvoltarea vorbirii,insuficiențe în dezvoltarea vocanularului,lipsa unui cod lingvistic suficient elaborat,frecventa utilizare a unor structuri gramaticale greșite,capacitate redusă de înțelegere a mesajelor verbale.
2.1.4Echilibrul emoțional al copilului instituționalizat.Tulburări de personalitate
Un alt grup major de tulburări provocate de abandonul în instituție se raportează la dezvoltarea personalității;această direcție este studiată de diferiți cercetători în legătură strânsă cu tulburările emoționale și cu distorsiunile în relaționarea socială.
Un argument izbitor în pledoaria privind insemnătatea fundamentală a afectivității îl oferă studiile asupra fenomenului de piticism întâlnit la copii instituționalizați: o statură mică,întârzieri în dezvoltarea scheletului,a organismului,în general,și a funcțiilor sale biologice.Aceste studii conchid că deprivarea afectivă duce la piticism chiar în condițiile în care hrana este adecvată.S-a observat că furnizarea dietei adecvate nu conduce automat la recuperarea întârzierii în dezvoltare,decât în momentul în care tulburările emoționale sunt corectate.
Cercetarea asupra tulburărilor de personalitate este dusă mai departe de Goldfarb,ce utilizează testul Rorschach,asemenea lui Loosli Usteri în Geneva,care în anii ’20 înteprinde același tip de cercetare.Goldfarb găsește între cele două grupuri diferențe statistice semnificative,în defavoarea copiilor din instituție,relevând incapacitatea de conceptualizare,tendința spre răspunsuri arbritare,fabularea,lipsa de control asupra răspunsurilor emoționale,motivație diminuată de a se conforma cerințelor sociale.
Aceleași rezultate le obține și L.Bender,formulând chiar trăsăturile caracteristice ale unui sindrom pe care ea îl denumește „tulburare comportamentală psihopatică”,dindrom specific copilului abandonat în instituție și pe care îl descrie astfel:”Există o incapacitate de a iubi ori de a se simți vinovat.Nu există conștiință.Materialul imaginativ inconștient este puțin profund și relevă doar o tendință de a reacționa la impulsuri sau experiențe imediate,deși apar adesea eforturi neizbutite de a trăi o conștientizare a egoului ori de a identifica personalitatea.Incapacitatea de a intra într-o relație face imposibilă terapia ,ori chiar educația.Nu există capacitate de a conceptualiza si ,mai ales,ceea ce este semnificativ,în ceea ce privește timpul,nu există un concept al timpului,astfel că subiecții nu își pot aminti experiențe din trecut și nu pot beneficia deci,de ele ori să fie motivați de scopuri viitoare.Această absență a conceptului de timp este o caracteristică izbitoare a structurii personalității”.
Incapacitatea trăirii unor relații afective este stabilită și de Bowlby ,care găsește o suprapunere între „caracterul lipsit de afecțiune” și istoria separării copiilor de familie.De altfel,lui Bowlby i se datorează și examinarea sistematică a tulburărilor emoționale derivate din separarea pe termen lung a copilului de mamă.El stabilește,însumând de altfel o serie de cercetări în domeniu,că pierderea figurii mamei în perioada de vârstă dintre șase luni și 3- 4 ani ori mai mult,este un eveniment relevant pentru dezvoltarea personalității înclinate spre depresie ți alte boli psihice.
În studiile sale ulterioare,J.Bowlby se concentrează îndeosebi asupra manifestărilor amoționale ale copilului determinate de separarea de familie din diverse cauze.El demonstrează că absențele cele mai normale din punctul de vedere al adultului(ca,de exmplu,datorită sptalizării fie a copilului ,fie a adultului) duc la tulburări afective extrem de importante.Prelungirea situației de separare și expunerea copilului la acest tip de deprivare are consecințe negative care pot deveni ireversibile.
Tulburările afective ale copiilor instituționalizați-generate ori accentuate de internarea propriu-zisă,sunt remarcate de colaboratoarea lui Bowlby,Mary Ainsworth(1962).Sunt înregistrate accese de furie,hiperactivitate sau pasivitate,apatie extremă,cazuri mergând până la autism.Chiar și la copiii relativ bine integrați și aparent echilibrați,din punct de vedere afectiv se remarcă o dezvoltare a sentimentelor esențial sărăcită și dificultăți în stabilirea contactelor sociale.
Elena Macavei(1989) găsește,în cadrul investigației sale,sărăcia repertoriului…socioafectiv;stări afective preponderent negative cu manifestări stridente și constată:”Trebuințele afective ale copiilor fiind mai mari decât posibilitățile de satisfacere a lor,restricțiile vieții în colectiv,venite pe fondul vulnerabilității biologice și psihice,declanșează stări de nervozitate colectivă marcate de crize de afect(plâns și furie,agresivitate și autoagresivitate),atitudini revendicative(gelozie,posesivitate,regresii comportamentale-suptul degetului,legănatul).Aceste manifestări sunt consecințe ale nevrozei de abandon datorită carenței afective materne și neglijării copilului de către adultul- substitutul matern”.
Aceste tulburări afective frecvente la copiii instituționalizați prezintă un risc major de invazie a celorlalte procese psihice,a personalității în întregime.Săracia emoțională,apatia,determină performanțe intelectuale scăzute,care dau tabloul unei deficiențe,fară ca aceasta să existe,în realitate.Cu timpul,Întârzierea devine de multe ori irecuperabilă.
2.1.5Comportamentul social al copilului instituționalizat
Legate strâns de problemele afective,foarte de timpuriu apar și tulburările în comportamentul social.René Spitz semnalează,într-o descriere plastică a comportamentului social al copilului în instituție:în afara întârzierii severe în dezvoltare,cel mai izbitor fenomen observat în casa de copii a fost schimbarea în structura reacției față de străini,în ultima treime a primului an de viațăComportamentul obișnuit a fost înlocuit prin ceva care poate varia de la o extremă manifestare de prietenie,către orice partener uman,combinată cu o evitare anxioasă a obiectelor fără viață-până la o anxietate generalizată exprimată în strigăte ce-ți îngheață sângele în vine și care țin la nesfârșit.
R.Feuerstein găsește două trăsături socioemoționale principale care se manifestă la copiii instituționalizați.El înregistrează sentimentulde înstrăinare prezent în special la copiii aflați în grija unor familii adoptive,precum și sentimentul de izolare,pregnant mai ales la cei plasați în case de copii.Diferența esențială dintre cele doua trăiri este cea a originării:înstrăinarea își are sursa în special în copilul însuși,în percepția pe care el o are despre lumea în care se găsește;sentimentul izolării este determinat de însăși structura fizică,ideologică și educațională a casei de copii.
O serie de studii confirmă existența unor manifestări comportamentale ale copiilor din casa de copii care creează dificultăți în organizarea corespunzătoare a procesului instructiv-educativ și a vieții de zi cu zi din unitate(Călin Drăgoi, 1981,p .36). Privite ca fenomenul de „regresie afectivă” sunt menționate:
Enurezia(12 ani)- este provocată fie de necorespunzătoarea educație sanitară ,fie apare ca expresie de furie față de o situație oarecare,ca răspuns la stresul de instituționalizare.
Fuga din cămin- fără nici un motiv intemeiat.
Furtul
Tendința de distrugere
Accesele de furie,comportament dur.
Apatie accentuată – lipsă de interes pentru contacte sociale,timiditate,emotivitate.
Pe acest fond,se accentuează iritabilitatea, închiderea în sine, opoziția și conduita revendicativă, contestarea restricțiilor disciplinare. Trăsătura esențială a comportamentului acestor tineri este imaturitatea psihică, fapt care determină o adaptare mai dificilă la condițiile mediului socio-cultural și o asimilare deficitară a experienței trăite sau cunoscute. Comportamentul lor este dominat de instabilitate, labilitate afectivă, impulsivitate, irascibilitate, rigiditate, tendința de negare a tot ce apreciază alții, atitudini nonconformiste manifeste, etc. (Ursula Șchiopu, 1997).
2.2Plasamentul – măsură de protecție a drepturilor copilului
Sunt îngrijiți și educați copii în vârstă de 6/7-18 ani.Se pune accent pe aspectul pregătirii profesionale,pe educație școlară în vederea dobândirii culturii generale și de specialitate,a integrării într-o profesie potrivit capacităților,inclinațiilor și aptitudinilor,cerințelor sociale.
Unii dintre ei sunt externați-reintegrați în familie,adoptați,dați în îngrijire foster,ceilalți sunt transferați,după 3 ani,în centrul de plasament pentru preșolari.Personalul este alcătuit din medici,psihologi ,asistenți sociali,asistenți medicali,educatori.
Adaptarea și întegrarea copilului se realizează prin:
Primirea copilului;
Verificarea dosarului și studierea anchetei sociale;
Cunoașterea copilului(observație în timp,analiza produselor activității);
Întegrarea în colectiv(cunoașterea treptată și acceptarea normelor de convețuire,a atribuțiilor fiecăruia în colectiv);
Organizatoric,centrele de plasament funcționează separat pe vârste.După sex,funcționează centre de plasament mixte,separate fete –băieți și forme intermediare,preșcolari și școlari fete sau băieți.După integrarea școlară,funcționează centre de plasament cu școli proprii și fără școli proprii.După potențialul psihic.,sunt centre de plasament pentru copii normali și centre de plasament pentru copii cu deficiențe.Asistații,cei care urmează liceul sau institutele de învățământ superior,beneficiază de niște drepturi de întreținere până la vârsta de 25 de ani.
2.2.1 Contextul juridic și istoric al ocrotirii sociale a copilului
Contextul juridic internațional
Declarația Universală a Drepturilor Omului,adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în 10 decembrie 1948,proclamă dreptul la viață,libertate și la securitatea propiei persoane ,dreptul fiecărui om la securitate socială și la nivel de trai satisfăcator pentru a-i asigura sănătatea și bunăstarea sa și a familiei,dreptul familiei la ocrotire din partea societății și a statului ,dreptul mamei și a copilului la ajutor și asistență socială.
În baza dreptului fundamental la viață și securitatea propiei persoane,în contextul drepturilor fundamentale ale omului ,ocrotirea socială a familiei,femeii,mamei și copilului constituie obiectul unor documente de drept internațional:declarații,pacte,convenții,rezoluții.În spiritul acestor documente de drept internațional ,Declarația drepturilor copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în 20 noiembrie 1959,consacră imperativul protecției speciale a copilului de către toți oamenii,de părinți în special,guverne,autorități locale,organizații de binefacere.Preambulul Declarației precizează: „Copilul trebuie să se bucure de toate drepturile,fără discriminare de rasă,culoare,religie,opinii politice,origine naționalăsau socială,naștere.Copilul trebuie să beneficieze de protecție spacială,să i se acorde posibilitatea să se dezvolte într-un mod sănătos și normal pe plan fizic,intelectual,moral și social,în condiții de libertate și demnitate”.
Cele zece principii ale Declarației reprezintă codul universal al drepturilor copilului și respectiv al îndatoririlor societății pentru respectarea lor.Acestea sunt:
Copilul trebuie să se bucure de toate drepturile enunțate în Declarație,drepturi recunoscute tuturor copiilor,fără excepție,fără discriminări de rasă,culoare,sex,limbă,religie,opinii politice,origine națională sau socială,naștere sau orice altă situație.
Copilul trebuie să beneficieze de o protecție specială,acordându-se posibilități și facilități de a contribui la dezvoltarea sănătoasă și normală pe plan fizic,intelectual,moral,spritual și social,în condiții de libertate și demnitate.
Copilul are de la naștere dreptul la un nume și la o naționalitate.
Copilul trebuie să beneficieze de securiate socială,să crească și să se dezvolte într-un mediu sanătos;
Copilul dezavantajat din punct de vedere fizic,mintal sau social trebuie să primească tratamentul,educația și îngrijirile speciale.
Pentru dezvoltarea armonioasă a personalității,copilul are nevoie de dragoste și înțelegere,pe cât posibil să crească sub supravegherea și responsabilitatea părinților săi,într-o atmosferă de afecțiune și securitate morală și materială;
Copilul are dreptul la o educație gratuită și obligatorie la nivel elementar care să contribuie la cultura sa generală și să-i permită, în condiții de egalitate a șanselor,să-și dezvolte capacitățile,judecata,responsabilitatea morală și socială,pentru a deveni util societății;
În orice împrejurări copilul să fie primul care primește protecție și securitate.
Copilul trebuie protejat împotriva oricărei forme de neglijență,cruzime și exploatare;el nu va fi acceptat să muncească înainte de a avea vârsta minimă potrivită;
Copilul trebuie protejat contra practicilor de discriminare rasială,religioasă și crescut într-un spirit de înțelegere ,toleranță,de prietenie între popoare,de pace;
Din conținutul declarației ,care consacră drepturile copilului și respectiv îndatoriile societății de a-i asigura protecția și educația,reiese responsabilitatea pentru viitorul social al omenirii,pentru continuitatea generațiilor prin copii în realiarea progresului culturii și civilizației.De aceea,protejarea și educația copilului trebuie să constituie mobilul voinței politice a statelor de asigurare și garantare a drepturilor,condiție a realizării și exprimării personalității.
Dintre organismele specializate ale Organizației Națiunilor Unite implicate în acțiunea de protejare socială a copilului sunt:U.N.D.R.O(Programul Națiunilor Unite pentru Apărarea în caz de Catastrofă), F.A.O.(Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură),O.M.S.( Organizația Mondială a Sănătății),O.I.M.(Organizația Internațională a Muncii),U.N.E.S.C.O.( Organizația Națiunilor Unite pentru Educație,Știință și Cultură),U.N.I.C.E.F. (Fondul Națiunilor Unite pentru copii).Sub egida acestor organisme specializate,s-au făcut recomandări și s-au realizat unele acțiuni de protejare a copiilor,în special a celor din țările în curs de dezvoltare din Africa,Asia și America latină,dar filantropia sporadică a acțiunilor respective nu a soluționat problemele vieții precare a copiilor din aceste țări.
Organismul O.N.U. care se angajează să promoveze dreptul la viață prin protejarea copiilor este U.N.I.C.E.F. (United Nations Children’s Found),Fondul Națiunilor Unite pentru Copii.
După cel de-al doilea răboi mondial,s-a înființat F.I.S.E., devenit ulterior U.N.I.C.E.F., în 11 decembrie 1946,pe baza rezoluției nr.57 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite.Scopul înființării Fondului a fost ajutorarea copiiilor victime a războiului prin furnizarea de alimente,îmbrăcăminte și medicamente,venindu-se astfel în sprijinul supraviețuirii după dezastrul războiului.În anul 1950 s-a hotărât transformarea fondului într-un organism cu un program de lungă durată pentru a ajuta guvernele,în special pe cele ale statelor în curs de devoltare,să îmbunătățească condițiile de viață ale copiilor.Începând din anul 1953 ,programul de ajutorare a copiilor a dobândit un caracter permanent,urmărindu-se acordarea asistenței în domeniile alimentației,sănătății,educației comunităților și ,prin aceastea, copiilor.
Pentru aceste reușite,U.N.I.C.E.F. a primt în anul 1965 Premiul Nobel pentru Pace.Ca dovadă a recunoașterii responsabilității și competenței activității,U.N.I.C.E.F. a fost desemnat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite ca principal organism al Anului internațional al copilului-1979,cu misiunea de a coordona activitatea comisiilor naționale antrenate în organizarea acțiunilor centrate pe protejarea copiilor.
U.N.I.C.E.F. își elaborează periodic programe complexe de protejare a copiilor care sunt puse în aplicare prin colaborarea cu alte organisme O.N.U. .și cu organizații guvernamentale interguvernamentale.Obiectivele politicii U.N.I.C.E.F. sunt:
realizarea proiectelor de asistență socială în domeniiile alimentației sănătății educației copiilor și sprijinirea guvernelor pentru a le pune în aplicare;
desfășurarea acțiunilor de propagandă medicală și social educativă în rândul comunităților pentru stabiliyarea demografică ;
în protejarea specială a copiilor în situații deosebite,dezastre naturale și sociale:inundații epidemii,emigrare , abandon,delicvență,conflicte armate;
Direcțiile de acționare U.N.I.C.E.F. sunt:
politica alimentară,politica sanitară,serviciile sociale,serviciile educative.
Revendicarea dreptului la viață și securitate socială se exprimă și în documentele juridice internaționale privitoare la drepturile tinerilor pentru eliminarea marginalizării cu consecințele ei:somaj,subocupare,alienare,criză de identitate,delicvență.
Asigurarea dreptului la viață și securitate socială este posibilă numai în contextul soluționării problemelor lumii contemporare:înțelegerea între popoare și lupta pentru pace,noua ordine economică și politică internațională,lichidarea subdezvoltării,stabilirea echilibrului ecologic.
Contradicțiile dintre locul și rolul tinerilor în procesul deyvoltării sociale și statutul social recunoscut,dintre aspirații și posibilități de afirmare determină forme de revoltă morală și mișcări de contestație.Mobilul acestora este depășirea condiției de marginaliyat a tineretului cu consecințe grave:criya de identitate,violență,tineri instituționalizați.
Soluționarea contradicțiilor și a consecințelor condiției de marginaliyat a tinerilor este posibilă prin deschiderea sistemelor macro și microsocialespre tineret,crearea structurilor deschise,democratice,umaniste,favorabile emancipării și afirmării tineretului.
Pornind de ția O.N.U. cu privire la drepturile copilului, un studiu (U.N.I.C.E.F, A.N.P.C.A., I.O.M.C. și F.I.C.F., Stativă,coord.,2002) ne relevă că în centrele de plasament din România există o serie de imperfecțiuni,nerespectări ori încălcări ale drepturilor copilului instituționalizat,printre care putem aminti:
Dreptul la identitate
Conform art.nr.7, alineatul 1 din Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului, 1990, „copilul se înregistrează imediat după nașterea sa și are,prin naștere,dreptul la un nume,dreptul de a-și cunoaște părinții și de a fi îngrijit de aceștia”
Potrivit aceluiași studiu,situația actelor de identitate ale copiilor din centrele de plasament,pe grupe de vârstă se prezintă astfel(Stativă,coord.,2002,pp.45-46):
Tabel A.1 Existența actelor de identitate ale copiilor din centrele de plasament,pe grupe de vârstă – CERAB 2000
În tabelul de mai sus,se poate observa că procentul copiilor care nu au nici un act de identitate este sub 4 %. De asemenea copiii peste 14 ani,deși au certificate de naștere în proporție de 94,5 %, numai 45,7 % din ei au și buletine/carte de identitate.
Mărturii ale unor adolescenți din centre de plasament:
„Am fost adus în acest centru de plasament de la vârsta de 7 ani de la casa de copii preșcolari din localitatea T.Atât la casa de copii preșcolari cât și la acest centru de plasament nu m-a vizitat nimeni din familia mea,cu toate că am rugat-o pe doamna educatoare de mai multe ori să mă ducă acasă ca să-mi cunosc familia.Dar ele mi-au spus că nu se poate,întrucât am fost abandonat în maternitate și nu știe nimic despre familia mea.(…)La 14 ani,după ziua mea de naștere,am vazut la mulți colegi din alte grupe că au buletine de identitate și eu nu am.M-am dus la doamna educatoare și am întrebat-o când îmi face și mie buletin.Doamna educatoare mi-a răspuns că până în prezent nu știe nimic despre domiciliul familiei mele și nu știe pe ce adresă să-mi facă buletin.(…)”.
În acest centru sunt de la vârsta de 8 ani.Până la vârsta de 8 ani am locuit cu bunica mea,care nu se înțelegea cu mama mea pentru că ea nu recunoștea cu cine m-a născut.(…) În certificatul meu de naștere nu era înscris numele tatălui,ci scria <<tată natural>>.(…)După ce am împlinit 14 ani nu mi s-a putut face buletin pentru că casa în care am locuit a fost vândută de mama mea,iar mama s-a mutat cu totul în alt oraș și nu a mai putut fi găsită”.
Dreptul la istorie personală
Același studiu ne relevă că asigurarea dreptului la istorie personală reprezintă o preocupare mai nouă,respectiv din ultimii 2 – 3 ani, pentru autoritățile implicate în prptecția copilului.
Până la această dată ,dreptul copiilor la istorie personală era complet ignorat,dosarele copiilor conțineau strict documente oficiale.
Situația reconstituirii istoriei personale a copiilor instituționalizați pe grupe de vârstă și pe centre de plasament, se prezintă astfel:
Tabel B.1 Distribuția procentuală a copiilor după posibilitatea reconstituirii istoriei personale,pe tipuri de instituții – CERAB 2000
Din tabelul de mai sus rezultă că ponderea cea mai mare a imposibilității reconstituirii istoriei personale o reprezintă copiii din centrele de plasament cu vârsta cuprinsă între 0 – 3 ani ( 54,3 % ) și copiii din căminele de spital ( 50 ,5 % ).
Mărturii ale unor adolescenți din centrele de plasament:
„Imi amintesc că am fost adus la acest centru de plasament de la un centru de copii preșcolari.Pe mama și pe tatăl meu nu-i cunosc deloc și nici pe alte rude, cu toate că am rugat-o pe d-na educatoare să-mi zică de unde provin.Amandouă mi-au răspuns că nu știu prea multe date pentru ca în dosarul meu nu sunt multe și am fost părăsit la nașterea mea de mama.(…)”.
„Nici până la această vârstă nu unosc nimic despre familia mea,dacă am mamă,tată,frați sau alte rude.Acum 2 ani am rugat-o pe doamna educatoare și pe doamna asistentă socială să îmi spună și mie ceva despre familia mea,dar ele au refuzat și m-au bruscat,spunându-mi că <<ce te interesează de familia ta; nu vezi că te-au abandonat;lasă că are grijă statul de tine,așa că du-te și-ți vezi de treaba ta,nu ai altceva de fîcut decât să te interesezi de familia ta>>…”
Dreptul de a avea o familie și de menținere/dezvoltare a relațiilor cu familia biologică
În conformitate u art.9, alin. 1 din Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului, „statele părți vor veghea ca nici un copil să nu fie separat de părinții săi împotriva voinței acestora…”.Pentru evaluarea dreptului la familie , în studiul efetuat s-au urmărit câteva coordonate,cum ar fi : vizitele părinților la copii și a copiilor la părinți.
Figura C.1 Distribuția procentuală a copiilor în funcție de vizitele părinți – copii – CERAB 2000
Din tabelul de mai sus rezultă că 68,6 % dintre copii au fost vizitațicel puțin odată de părinții lor, iar 31,4 % nu au fost niciodată vizitați de părinți.
Mărturii ale copiilor din centrele de plasament:
„Sunt foarte bucuros că de aproape 3 ani mi-am cunoscut mama și bunica din partea mamei.Tatăl meu a decedat,iar mama încă nu s-a recăsătorit.Înainte de a o cunoaște pe mama și pe bunica, am stat numai în centru.(…)Mama nu are o situație materială bună dar nu mă deranjează acest lucru pentru că eu o vizitez periodic.La fel și mama mă vizitează la centru și îmi aduce pachet de acasă.Sper când voi fi mai mare să mă întorc acasă de tot ca să o ajut pe mama la treburile casei”.
„Am cunoscut-o cu câțiva ani în urmă pe mama mea și atunci mi-a promis că o să mă viziteze des la centru dar nu s-a întâmplat așa ceva.Am rugat-o de foarte multe ori pe d-na educatoare și d-na asistentă socială să se întereseze de ce numai vine mama să mă viziteze și să mergem împreună să o vizităm acasă, dar ele nu au vrut,spunându-mi că mama mea este bolnavă psihic și alcoolică.Nu-mi place la centru ,pentru că suntem amenințați și bătuți iar cei de ție de câte ori le-am spus nu au luat nici o măsură pentru că tot pe ei îi cred.Eu numai vreau să stau în centru,eu vreau să am o familie,să o cunosc pe mama ,rudele sau să fiu intr-o altă familie și să știu că nu sunt singură pe lumea asta”.
Dreptul la sănătate
„În conformitate cu art. 24, alin. 1 din Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului, statele părți recunosc dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă și de a beneficia de servicii medicale și de recuperare”.
Din această perspectivă ,același studiu( Stativa, coord., 2002, pp.61- 70 )a scos în evidență urmatoarele aspecte legate de respectarea dreptului la sănătate a copiilor instituționalizați,cum ar fi :
Starea de sănătate a copilului la intrarea în centrul de plasament în momentul realizării studiului;
Statusul nutrițional al copilului;
Structura orientativă a meniului unei zile în centrul de plasament;
Gradul de acoperire cu vaccinări;
Mărturii ale unor adolescenți din centrele de plasament:
„Când am venit la început în centrul de plasament am fost interbat de mai multe ori în spital pentru că eram foarte slab,anemic din cauza unei alimentații proaste și nu ma puteam concentra la școală.(…)Când sunt la centru,ma duc de mai multe ori la bucătărie să cer pâine,dar bucătăresele mă refuză întotdeauna și mă bruschează”.
„Noi avem medic de familie , dar niciodată nu l-am văzut,niciodată nu ne-a consultat de câte ori am avut nevoie”.
Dreptul la educație
Conform art.28, alin.1 din Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului, „statele părți recunosc dreptul copilului la educație și în vederea asigurării exercitării acestui drept în mod progresiv și pe baza egalității de șanse, în special:a) vor face învățământul primar obligatoriu și gratuit pentru toți; b ) vor încuraja diferite forme de învățământ seundar,atât general cât și profesional;c) vor asigura tuturor accesul la învățământul superior în fucție de capacitațile fiecăruia; d) vor face deschise și accesibile tuturor copiilor informarea și orientarea școlară și profesională; e) vor lua măsuri pentru a încuraja frecventarea școlii cu regularitate și reducerea ratei de abandonare a școlii.”
Tabel D.1 Distribuția procentuală a copiilor în funcție de forma de învățământ frecventată pe tipuri de instituții – CERAB 2000
Mărturii ale unor adolescenți din centrele de plasament:
„Atunci când am terminat clasa a 8-a și am luat examenul de capacitate, am dorit să merg la un liceu din oraș pentru a mă înscrie la o clasă de informatică… ,dar doamna șef de centru nu mi-a dat voie.Ea mi-a spus că nu pot face față la liceu și e mai bine să urmez școala profesională de croitorie”.
„La școală ne dau mult de învățat și noi nu reușim să facem totul la centru pentru că educatorii nu ne ajută deloc,iar când luâm note proaste,ei ne pedepsesc și nu ne dau de mâncare sau desertul”.
Dreptul la informare
Potrivit art.13, alin.1 și 2 ,din Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului, „copilul are dreptul la libertatea de exprimare;acest drept cuprinde libertatea de a căuta, a primi și a difuza informații și idei de orice natură,fără să țină seama de frontiere,sub formă orală,scrisă,tipărită sau artistică,sau prin orice alte mijloace,la alegerea copilului.(…)”
Respectarea dreptului copilului instituționalizat la informare cuprinde un spectru larg de aspecte care sunt totuși respectate dupa 1990 în centrele de plasament.
Dreptul la opinie
„În conformitate cu art 12, alin. 1 și 2 din Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului, statele părți vor garanta copilului capabil de discernământ dreptul de a-si exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește,opiniile copilului urmând a fi luate în considerare, ținându-se seama de vârsta sa și de gradul său de maturitate.În acest scop,copilului i se va da,în special,posibilitatea de a fi ascultat în orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește(…)”.
Figura E.1 Procentul de copii cărora li s-a consemnat opinia privind măsura de protecție care le-a fost stabilită
Din figura de mai sus se poate observa că opinia copilului față de măsura de protecție care le-a fost propusă apare consemnată în raportul asupra anchetei psihosociale doar într-o proporție de 6 % dintre cazuri,în timp ce pentru marea majoritate din cazuri(94%) nu apare consemnată în raportul asupra anchetei psihosociale opinia copilului,deși același act normativ prevede explicit acest drept ( O.U.G. nr. 26/1997).
Mărturii ale unor adolescenți din centrele de plasament:
Dreptul la reevaluare periodică a măsurilor de protecție
În conformitate cu art.25 din Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului, „statele părți recunosc dreptul copilului care a fost plasat de către autoritatea competentă pentru a primi îngrijiri, la protejarea sau tratarea afecțiunilor sale fizice ori mentale,dreptul la verificarea periodică a tratamentului respectiv și a oricăror alte aspecte legate de plasarea sa”.
Reevaluarea măsurilor de protecție reprezintă elementul cheie ale procesului de reformă început în anul 1997,pentru că aplicarea ei poate determina schimbări semnificative în domeniul protecției copilului ,prin reducerea numărului de copii din centrele de plasament și scurtarea șederii copilului în aceste instituții.
Dreptul la îngrijire de calitate
Același studiu efectuat (Stativă,coord., 2002,pp.86 – 88) ne relevă existența a trei direcții urmărite pentru evaluarea calității îngrijirilor copiilor instituționalizați,cum ar fi :
Modul de alimentare a copilului de 0- 3 ani;
Numărul de copii care revine unei persoane de îngrijire;
Modul de organizare a tutorelor personalului de îngrijire din instituții;
Mărturi ale unor adolescenți din plasament:
„Am fost internat de 2 ani în acest centru și nu am văzut nici un om de serviciu,educator sau supraveghetor care să-ți vorbească frumos,care să se poarte afectuos cu noi.Dacă comentezi ceva ce nu-ți place,imediat țipă la tine,te amenință,nu îți dă de mâncare sau te bate pe ascuns ca să nu vadă alții copii..”
„Mâncarea la centru nu este bună și atunci când o face bună nu mai ajunge.Când cerem pâine în plus sau mâncare bucătăresele ne refuză și vorbește urât cu noi,țipă la noi și ne dă afară din sala de mese,iar educatorii nu spun nimic,îi lasă să țipe la noi sau râd de noi..”
Contextul juridic național
Dezideratele cu privire la drepturile fundamentale ale omului exprimate în documentele de drept internațional sunt obligatorii pentru țările care aderă la ele,deci și pentru țara noastră.Asigurarea și garantarea drepturilor se realizează prin competența internă exclusivă a fiecărui stat.
Dreptul la viață și securitate socială, consfințit în documentele de drept internațional sub aspectul particular al ocrotirii familiei, mamei și a copilului,copilului privat sau dezavantajat de familie,deficient,în cadrul drepturilor fundamentale ,este un principiu constituțional,reglementarea juridică realizându-se prin legislația civilă,a familiei,a învățământului și educației ,a muncii,sanitară și penală.
Prin legislația familiei se garantează ocrotirea căsătoriei și a familiei,apărarea intereselor mamei și copilului,grija pentru creșterea și educarea tinerei generații.Ocrotirea minorilor se asigură prin drepturile și îndatoririle părinților față de copii și prin tutelă,instituții juridice fundamentale ale Dreptului familiei.
Ocrotirea familiei, mamei și a copilului ,copiluui privat sau dezavantajat de familie,deficient se realizează prin legislația sanitară care reglementează asigurarea sănătății populației,protecția specială și întreținerea sănătății mamei, copilului și tânărului.Legislația țării noastre a adoptat conceptul de ocrotire părintească și a renunțat la cel de putere părintească din Codul Civil intrat în vigoare în anul 1865(articolele 325-341).Astfel drepturile copilului sunt prioritare drepturilor părinților,părinții având în primul rând obligații și dispar:dreptul de a consimți la casătoria copilului ,dreptul de a emancipa pe minor,dreptul de a desemna tutore prin testament,dreptul la corecție.
Separarea copilui de familie prin decesul părinților,desfacerea sau desființarea căsătoriei,abandonul,neglijarea creșterii și educării copilului determină instituirea formelor de tutelă:plasament familial,încredințarea spre creștere unei persoane sau familii,încredințarea instituțiilor de ocrotire,în acest ultim caz se asigură tutela de instituție,reglementată prin Legea 3/1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori.
Conform Legii 3/1970(articolul 1) sunt ocrotiți de stat:
a)minorii ai căror părinți sunt decedați,necunoscuți sau în orice altă situație care duce la instituirea tutelei(părinți lipsiți de mijloace materiale necesare creșterii și educării copiilor,părinți decăzuți din drepturile părintești,puși sub interdicție,cazurile de instituire a tutelei după desfacerea înfierii), dacă nu au bunuri propii și nu există persoane care au fost obligate sau pot fi obligate sa-i întrețină;
b) minorii deficienți care au nevoie de îngrijire specială ce nu poate fi asigurată în familie;
c) minorii a căror dezvoltare fizică,morală, sau intelectuală este primejduită în familie(cei care provin din familii dezorganizate ca urmare a viciilor:alcoolism, prostituție, mediu infracțional);cei a căror sănătate este grav primejduită de persoanele care comit abateri și încălcări de la normele de convețuire socială și legile țării;
d)minorii care au săvârșit fapte penale, dar nu răspund penal(neîmplinind 14 ani), cei care sunt expuși să săvârșească asemenea fapte și imoralități, cei care au comis contravenții,cei care contribuie la răspandirea viciilor.
Instituțiile de ocrotire a minorilor cuprinși în articolul 1 , literele a,b,c, prevăzute de Legea 3/1970(articolul 5) sunt:
Leagănele pentru copii de 0-3 ani(subordonate Mnisterului Sănătății);
Casele de copii pentru preșcolari-3-6/7 ani și școlari -6-7/18 ani(subordonate Ministerului Învățământului și Științei);
Grădinițe și școli generale pentru deficienți recuperabili(subordonate Ministerului Învățământului și Științei);
Școli profesionale pentru deficienți recuperabili(subordonate Ministerului Învățămantului și Științei);
Școli profesionale pentru deficienți recuperabili(subordonate Ministerului Muncii);
Cămine pentru deficienți nerecuperabili(subordonate Mnisterului Sănătății).
Cheltuielile pentru ocrotirea minorilor din instituții precum și plata alocațiilor de întreținere se face din bugetul statului(Articolul 18,Legea 3/1970).
Legea 3/1970 este complexă și gândită juridic pentru a reglementa ocrotirea copiilor rezultați din explozia demografică,în fapt victime ale natalității forțate.Obligația socială de a o realiza este împărțită între instituțiile și organele locale și centrele fără să se asigure o coordonare unitară,aceasta cuvenindu-se Ministerului Muncii și a Protecției Sociale.
Capitolul III
3.Consecințele instituționalizării adolescenților
3.1.Cauzele instituționalizării adolescenților în centrele de plasament
Unul dintre cuvintele cu cea mai întunecată rezonanță,indiferent de limba în care este exprimat,este cel care denumește abandonul.
„În limbaj juridic,se declară abandonat,copilul care,în condițiile legii,se află în grija unei instituții,de ocrotire socială sau medicală,de stat ori privată,sau a unei persoane fizice,ca urmare a faptului că părinții în mod vădit s-au dezinteresat de el pe o perioadă mai mare de șase luni.Dezinteresul ,în acest contex, este definit ca încetarea oricăror legături între părinți și copil,legături care să dovedească existența unor raporturi afective normale.”(M.Dumitrana,1998).
A.Porot (1919) descrie abandonul ca fiind „absența,slăbirea sau ruptura unei legături afective de susținere,antrenând cel mai adesea falimentul obligațiilor morale sau naturale care sunt legate de aceasta”.
John Bowlby,în cartea sa,publicată în martie 1951,Maternal Care and Mintal Health,un raport întocmit sub egida Organizației Mondiale a Sănătății,a constituit punctul de plecare a unui val uriaș de conștientizare comunitară în ceea ce privește situația copiilor abandonați.O parte importantă a acestui raport se concentrează pe cauzele care determină internarea în instituțiile de ocrotire,sistematizând un vast material comparativ furnizat de țări din Europa de Vest și S.U.A. El găsește astfel,trei principale cauze(10,pp.172-173):
a)Situații de urgență:
mamă decedată;mamă în spital;mamă în detenție;mamă care a dezertat,părăsindu-și copilul;imoralitate în căminul familial;cruzime;neglijare totală;familie care nu are locuință,nici vreun adăpost;copii găsiți rătăcind pe străzi,ori abandonați în diferite locuri.
b)Condiția grupului familial natural:
prezența și capacitatea tatălui
prezent,dar inapt prin:boală fizică,boală psihică,instabilitatea caracterului,deficiența mintală;
absent din motive:necăsătorit,cu mama decedată,spitalizat(datorită unei boli fizice),spitalizat(datorită unei boli mintale),în detenție,dezertare,separare,divorț,loc de muncă într-o localitate îndepărtată;
prezența și capacitatea mamei subscrie acelorași condiții,în plus,poate interveni itemul „lucrează toată ziua”(în loc de are un loc de muncă îndepărtat);
c)Ajutorul acordat de rude:
inexistent,din cauzele:rude decedate,în vârstă ori bolnave,rude locuind foarte departe,rude în imposibilitatea de a ajuta,din motive economice,rude care nu doresc să ajute,părinții nu au nici o rudă.
Bazat pe aceste date și reorganizându-le cu referință la familie J.Bowlby (1951)identifică trei grupuri de cauze care,acționând în principal asupra grupului familial,sunt furnizoare potențiale de copii deprivați.
1.Familia naturală neorganizată:ilegitimitate;
2.Familia naturală organizată și intactă,dar care nu funcționează efectiv:condiții economice ducând la somajul susținătorului familiei și consecutiv,la sărăcie,boală cronică sau incapacitate a unui părinte;instabilitate ori psihopatie a unui părinte;
3.Familia naturală dezorganizată,nefuncțională;calamitate socială-război,foamete;decesul unuia dintre părinți aflat în detenție;dezertarea unuia sau a ambilor părinți;separare sau divorț între părinți;absența tatălui impusă de un loc de muncă îndepărtat;mama lucrează,lipsind întreaga zi.
În anii următorii publicării raportului lui Bowlby au apărut numeroase alte studii privind motivele instituționalizării;ele au determinat detalieri ale cauzelor,dar grupele mari de factori au rămas aceleași.
Și România,ca toate celelalte țări,a cunoscut din plin fenomenul abandonului,încercându-se,de asemenea,rezolvarea lui prin mijloacele obișnuite ale filantropiei ori a administrației de stat.Preocupări privind cauzele reale ale existenței copiilor lipsiți de familie au existat,dar nu foarte intense și nici coordonate.
Abia la sfârșitul anilor ’80 se face remarcată cercetarea Elenei Macavei(39,p.96),pe o perioadă de mai mulți ani(1976-1988),pe un număr de 520 de subiecți,care găsește ca principale cauze ale instituționalizării următoarele:
Dezorganizarea familiei și absența condițiilor de viață-61%prin:
decesul părinților,ordinea fiind:decesul ambilor părinți;decesul tatălui;decesul mamei;
despărțirea în fapt sau legală a părinților.
Abandonarea copiilor-39%:copii proveniți din părinți necunoscuți;copii proveniți din relații de concubinaj;copii abandonați datorită unor vicii ale părinților ,ori stări precare a sănătății acestora.
După decembrie 1989 se înregistrează o adevărată explozie a rapoartelor cuprinzând date statistice despre copiii instituționalizați din România.Astfel,Comitetul Național pentru Protecția Copilului găsește în urma unui studiu de câțiva ani,următoarea situație:-în 1990 în leagăne se găseau 12.000 de copii între 0 și 3 ani,iar în casele de copii preșcolari 32.000 între 3 și 18 ani; Pentru anul 1992,datele arată o descreștere a numărului de copii din leagăn (8.111 de copii la 1 mai 1992),ceea ce este,de fapt,o situație temporară,întrucât,în realitate,rata abandonului crește constant.
În ceea ce privește cauzele instituționalizării,un studiu publicat în 1991 constată existența a patru mari grupuri de cauze ale plasării copiilor în leagăn:
Cauze centrate pe copil:abandon(19,6%),abuz(0,5%),copil nedorit(7.9%),copil cu SIDA/handicap(11,7%);
Cauze centrate pe situația mamei:a)mamă sub 18 ani(8,4%), b)mamă necăsătorită (40.2%), c) nivel educațional scăzut al mamei (38,5%);
Cauze referitoare la ambii părinți : a) părinți divorțați ( 1,2%), b) părinte decedat ( 4,3%), c) părinte în detenție(4,1%), d) părinte handicapat (2,1% ), e) părinte alcoolic (13,4%), f) părinte bolnav mintal (18,7%);
Cauze de ordin economic: a) venit insuficient (64,8%), b) locuință săracă/lipsa locuinței (38,5%), c) părinte șomer (73,7 % );
Datele furnizate de Cartea Albă a Copilului(50) arată că în anul 1992 principala cauză a instituționalizării copiilor se află în condițiile socioeconomice.Pe al doilea loc se găsește situația grupului familial,urmând apoi starea de sănătate a părinților.
Un raport al organizației Equilibre-Roumanie(15) găsește în 1993,situația grupului familial ca principală cauză ,mai precis,abandonarea copiilor de către părinți: 40% din copii sunt părăsiți în maternitate, iar 25% sunt abandonați în diferite alte locuri,părinții fiind necunoscuți.
Studiul mai recent al Comitetului Național Unicef (51) constată,de asemenea,o complexitate a problemelor familiale care determină instituționalizarea copiilor:mame singure ai caror copii nu sunt recunoscuți de tată și deci nu primesc nici un ajutor din partea acestuia;părinții sunt neinstruiți,iar muncile necalificate pe care le fac nu le permit accederea la o situație economică mai bună ;familii cu foarte mulți copii;familii în care unul sau chiar ambii părinți sunt bolnavi,ori pensionați pe caz de boală;familii cu un singur părinte,ce se înfruntă cu dificultăți materiale crescute;familii cu înclinație spre parazitism social,dependență de droguri,delincvență.
Cea mai mare parte a copiilor instituționalizați sunt abandonați explicit prin voința părinților,asta fiind cauza principală a instituționalizării,din motive ce țin strict de modul în care aceștia își înțeleg existența:alcoolism,prostituție declarată sau nu,dorință egoistă de a se bucura de efortul unei familii refăcute.A doua ca importanță în evantaiul cauzelor internării copiilor în instituții de relevă la a o avea factorul economic:realitatea sărăciei crescânde a familiei determină situații disperate,în care părinții trebuie să aleagă între viața copiilor lor sau abandonarea acestora.
După opinia lui R. Spitz,copiii instituționalizați,aproape fără excepție,manifestă probleme de ordin psihiatric,devin asociali,delicvenți,deficienți mintali,psihotici ori copii problemă.(56,p 54).
Concluzia logică derivată din existența acestei situații,opinia cvasi-unanimă a cercetătorilor în domeniu se referă la fenomenele de distorsiune psihofizică prezente la copil,ca la o consecință clară a stării însăși de instituționalizare a copiilor abandonați.
3.2Caracteristici ale mediului instituționalizat versus caracteristici ale mediului familial
3.2.1Studii realizate de diferiți autori
Au fost desfășurate numeroase investigații ce au dus la concluzia,verificată de fiecare dată, că inteligența,așa cum este ea măsurată prin testele de inteligență,este supusă unor influențe considerabile ținând de condițiile de viață.Terman (1914 ) ,Gesell și Lord (1927) constată existența unui echipament mintal mai bun la copii din familiile cu o buna situație socioeconomică,în timp ce copii proveniți din familii sărace prezintă inhibiția pe toate planurile.
Aceasta a stimulat interesul asupra evaluării comparative a dezvoltării copiilor instituționalizați față de cea a copiilor proveniți din familie.In 1923,cercetarea lui Ripin,utilizând teste din Gesel și din Buhler dezvoltă diferențe mari între cele două grupe de subiecți,rezultatele situându-se în opoziția minim-maxim pe scala de dezvoltare.Evident,în favoarea copiilor,cu familii.În 1937,Bindl,Hetzer și Sturm studiază două grupuri din case de copii:un grup rămas în instituție până la data experimentului și un alt grup de copii,care,în jurul vârstei de 2 ani,fuseseră adoptați de familii.Se constată la copiii rămași în instituție un puternic retard motor,de limbaj și de personalitate(55,p.25-27).
Andrè Berge,studiind consecvent problematica educației în familie,a demonstrat necesitatea dialogului precoce copil –adult, adolescent- adult în familie care este mediul natural afectiv,protector ce trebuie să răspundă trebuințelor elementare ale copilului.Mediul familial acționează prin compoziția numerică,poziția socială,gradul de cultură și calitatea relațiilor dintre membrii familiei și condiționează maturizarea psihosocială a copilului.Frustat de relații tonice,stimulative cu parinții,copilul înclină spre revoltă,descurajare,pierderea încredereii în sine.”Copilul are nevoie de familie,dar nu de orice fel de familie”.preciează autorul,subliniind deficiențele climatului familial și defectele părinților:incapacitatea de a iubi ,teama permanentă,hiperprotecția,care întrețin stabilizarea defectelor copilului:împotrivirea,furia,dependența totală,tulburările sexuale).
Rose Vincent (1972) a subliniat rolul constelației familiale în creșterea și educarea copiilor .Defavorabile creșterii și educării copilului sunt atitudinile de incomunicare mamă- copil,de respingere reală sau mascată a copilului.Defavorabile sunt atitudinile tatălui ,atitudinile părinților preocupați excesiv de ei înșiși,neglijenți,care nu se înțeleg.
Astfel in anul 2000 trei cercetători americani au făcut un studiu pe copii români,abandonați încă de la naștere în instituțiile din București.
Studiul Bucharest Early Intervention Project (BEIP), demarat de Nathan Fox, de of Maryland, Charles Nelson, de și Charles Zeanah, de analizează efectele instituționalizării asupra dezvoltării creierului și comportamentului copiilor prin comparație cu copiii care nu au fost instituționalizați sau care au fost plasați în asistență maternală.
Instituționalizarea copiilor mici produce modificări în structura creierului, aceștia au probleme de discernământ, de control al impulsurilor și de păstrare a amintirilor, dar și un coeficient de inteligență scăzut.Acestea având consecințe de lungă durată.
Charles Nelson a declarat, în cadrul conferinței "Efectele instituționalizării asupra dezvoltării copilului. Observație, diagnostic, prevenire a consecințelor de lungă durată", că minorii din instituții prezintă o reducere dramatică a activității creierului.
"Am descoperit o reducere a materiei cenușii și albe, ceea ce înseamnă că există o substanță în creier, mielina, a cărei absență poate duce la scleroza în plăci. Nu doar că s-a constatat o activitate redusă a creierului, dar am văzut o reducere a creierului și a numărului total de neuroni din creier", a declarat profesorul american.
El a precizat că prin plasarea copiilor în asistență maternală s-a constatat o îmbunătățire în multe aspecte și că vârsta la care copiii au fost scoși din instituții și plasați în familie a jucat rolul cel mai important în recuperarea lor.Astfella cei care aveau până în doi ani,s-a constatat o îmbunătățire a activității creierului dar și efecte foarte bune asupra coeficientului de inteligență și atașamentului.
Cercetările de până acum au demonstrat că minorii plasați în asistență maternală au mai puține tulburări emoționale și anxietăți în comparație cu aceia care au continuat să trăiască în instituții, dar și faptul că momentul intervenției contează foarte mult. Cei trei profesori evaluează și în prezent acești copii, care încep să intre în perioada de adolescență, la vârsta de 12-13 ani, aceasta fiind perioada în care adesea apar noi tulburări psihiatrice.
În urma acestor studii reiese că ,odată ce acești copii au avut o persoană lângă ei,care să le ofere o parte din sprijinul,atenția, afecțiunea,regulile de comportare,educația pe care ar fi primit-o de la părinți, unele probleme psihiatrice, precum anxietatea, depresia, au fost rezolvate. În ceea ce privește atașamentul, capacitatea copilului de a dezvolta relații cu un adult, copiii din instituții nu puteau să dezvolte relații cu lucrătorii sociali, dar când aceștia au fost scoși și plasați în familie, au putut dezvolta relații cu asistenții maternali. Iar pentru cei care au fost mutați din instituții înainte să împlinească doi ani, capacitatea de a dezvolta relații de atașament a fost mult mai bună.
Într-un studiu realizat de Comitetul Național Român UNICEF- analiza perceperii personalului din casa de copii de către copii instituționalizați a adus la următoarele rezultate:interviați asupra propiei atitudini față de adulții de îngrijire,8% dintre subiecți declară că se simt atașați,25% manifestă indiferență iar 67% resping orice relație cu acei adulți.În ceea ce privește modul în care copiii percep atitudinea personalului,19% dintre subiecți consideră ca adulții sunt înțelegători ,chiar afectuoși, 34% îi văd pe adulți indiferenți, iar 56% dintre copii se consideră respinși de către personal.De asemenea,82 % dintre subiecții intervievați arată că una din cauzele care i-au împins să fugă din casa de copii o constituie persecuțiile și agresiunile fizice la care au fost supuși din partea personalului.(M.Dumitrana,1998,p.46).
3.2.3Climatul familial versus climatul instituționalizat
Climatul familial este condiționat de satisfacerea „trebuințelor obligații”(economice,de confort,de siguranță și stabilitate) și a „trebuințelor aspirații”(de armonie și unitate a cuplului,de instruire ,de comunicare,de relații sociale).Climatul familial coerent,echilibrat,securizant satisface trebuințele de siguranță,dragoste,afirmare,trebuințele de apartenență și prestigiu a copilului, viitor dolescent.(E.Macavei,1989)
Familia reprezintă nucleul instrumental fundamental al structurii sociale mai largi, în sensul că toate celelalte instituții depind de influențele acesteia”(Stănoiu& Voinea , 1983, apud E. Stănciulescu, 1997, pag. 11).
După M.Țurliuc familia reprezintă un grup de persoane în care există relații de sânge,căsătorie și adopție,drepturi și obligații reglementate juridic,printr-un certificat de căsătorie,înfiere sau printr-un alt tip de document(M.Țurliuc 2004).
Rose Vincent în “Cunoașterea copilului” (1972) vizează trei aspecte principale ale rolului parental privind socializarea copilului:
Afecțiunea, prezența sa alături de familie;
Protecția, sprijinul material, deciziile tatălui în momente dificile;
Inițierea în viața socială devenind un model pentru imitare și identificare, exercitarea controlului prin autoritatea sa;
Functiile familiei, după N.M.Țurliuc(2004), sunt:
funcția psihologică (de asigurare a suportului emoțional, a nevoilor de securitate, de protecție);
funcția identitară(asigurarea sentimentului apartenenței);
funcția economică(de asigurare a veniturilor necesare pentru satisfacerea nevoilor);
funcția sexuală(de satisfacere a cerințelor și nevoilor afectiv-sexuale ale partenerilor cuplului conjugal);
funcția de reproducere(de asigurare a descendenței);
funcția de socializare a copiilor(menită să asigure îngrijirea și creșterea lor,procesul instructiv-educativ familial);
Pornind de la aceste funcții a educa un copil înseamnă a-i permite
să se apropie de multiple identități, de a îndeplini multiple roluri și funcții.
Pentru copii,familia este,după psihologul francez Henri Wallon, „problema de a fi sau a nu fi,prin faptul de a se găsi așezat,prin nașterea sa,într-un grup destinat să-i asigure alimentația,întreținerea,securitatea,prima educație”(Macavei Elena,Familia și casa de copii,p.58 ,1989)
Familia este cel mai apropiat și adecvat mediu de structurare intelectuală,afectivă și volitivă a personalității copiilor, climatul familial devenind cadru de ambianță materială,spirituală,morală în care se vor forma copiii.De aceea,carențele materiale,spirituale,morale ale mediului familial influențează negativ dezvoltarea psihocomportamentală și socială a copiilor,mai cu seamă când aceste carențe generează un mediu stabilizat și agravat de tensiune și conflict,de desertism familial,prezent în forme ușoare în familiile organizate juridic și în forme severe în familiile dezorganizate.
Familia este cea care îi asigură copilului suportul emoțional,a nevoilor de securitate,de protecție ,incluzând și ajutorul mutual bazat pe sentimentele de egalitate,de respect și de dragoste între parteneri,între părinți și copii,între frați și surori.Ea reprezintă locul în care copilul învață regulile de comportare, strategii de rezolvare a problemelor practice, comunicarea, exprimarea emoțională, controlul mâniei și a agresivității, conduita asertivă, care îl vor ajuta pe tânărul și adultul de mai târziu să se adapteze optim la rolurile familiale, profesionale și sociale pe care comunitatea și societatea din care face parte.În cadrul familiei, copiii, beneficiază de sprijinul cognitiv și mai ales afectiv al părinților și al fraților, învață să fie autonomi și independenți, să fie siguri pe ei înșiși, să fie disciplinați și cinstiți, pentru a reuși în viață.(M.N.Țurliuc,2004).
Pe când instituția nu permite copilului să-și desfășoare viața într-un cadru firesc,natural pentru viața socială a copilului.
„Adolescentul din familie,spune Ch.Buhler,are în timpul unei singure zile mult mai multe contacte sociale decât are adolescentul din instituție.”(M.Dumitrana ,1998, p.41).Aceste contacte care se stabilesc cu adolescentul instituționalizat sunt de departe,mult mai puțin favorabile pentru dezvoltarea mintală și maturizarea personalității.El primește mai multe ordine,pune mai puține întrebări și primește mai puține explicații,spre deosebire de adolescentul din familii care pune cât mai multe intrebări,primește toate explicațiile necesare și nu sunt obligați să raspundă la toate intrebările adresate.Comunicarea este absolut necesară ființei umane care este o ființă socială.Relațiile cu ceilalți nu se pot stabili decât prin comunicare:comunicarea cu ceilalți ori chiar schimburile verbale pe care aceștia le au între ei.Imposibilitatea de a comunica duce,după o expresie a lui F.Dolto (2007),la moartea relațiilor.Cam acest fenomen se întâmplă cu copilul instituționalizat,iar gravitatea izolării ține de vârsta la care a fost internat.Cel care a intrat în leagăn de la naștere poate fi comparat cu un copil neauzitor.Nimeni nu i se adresează și el nu se poate adresa nimănui.Copilul internat mai târziu are avantajul de a fi achiziționat,într-o măsură mai mică sau mai mare,capacitatea de a se exprima.
Un alt aspect al vieții din casa de copii,ține de putința copilului de a poseda lucruri personale.Adolescentului instituționalizat nu-i este permis acest lucru.Nimic din lucrurile care-l înconjoară nu-i aparțin;nici una din hainele cu care este îmbrăcat nu este a lui.Dulapurile sunt deschise și sunt controlate de personal;masa,scaunul,patul sunt ale altora iar el este doar tolerat a le folosi.Oricare persoană are dreptul să dea buzna în viața privată a adolescentului din casa de copii.Nu este deci ,ciudat,dacă el se apară,dezvoltând deviații de comportament.
O zonă importantă a programului zilnic în instituție este destinată așa- numitelor activități la alegere și activități libere.Aceste tipuri de activități nu există în casa de copii decât pe hârtie.
Casa de copii este un loc închis,mult mai închis decât oricare altă instituție(exceptând închisorile și poate spitalele).Expunerea privirilor fiecăruia ,de care vorbesc Arieli și Feuerstein (1987) este un fapt generator de tensiuni.Oboseala ,rutina ,monotonia ,imposibilitatea de a schimba ceva,capcana regurilor și ierarhiilor,toate își manifestă curând influența ,chiar dacă,spre deosebire de copilul închis definitiv între patru pereți,adultul are posibilitatea să scape zilnic și să se ducă în căminul propriu.La acestea se adaugă tipurile de relații dintre colegi și raporturile cu direcția ori cu personalul de serviciu, și nu în ultimul rând ,deșii nu toți lucrătorii din casa de copii conștientizează,o anumită impregnare în oameni și în ziduri a durerii cutremurătoare,a nefericirii și disperării copiilor,născuți cu un destin pecetluit.
Din acest punct de vedere s-a considerat de unii autori că și cea mai rea familie este mai bună decât cea mai bună instituție.
Paul Osterrieth,vede prin urmare,familia „ca prim și vital instrument de reglare al interacțiunilor dintre copil și mediul fizic și social”(„Copilul și familia”,P.Osterrieth,p.15 ,1973).Familia ordonează în două direcții capitale:socializarea și individualizarea copilului.Familia ordonează integrarea lui socială,așa cum orientează și trebuința lui de a se defini,de a se construi ca personalitate unică și autonomă.
După Spitz, mama îndeplinește o funcție primordială și fundamentală,întrucât declanșează mecanismele cunoașterii și ale învățării.Aceste mecanisme au fost studiate și de Piaget,însă Spitz arată ce importanță covârșitoare are atitudinea afectivă a mamei pentru dezvoltarea normală a copilului.Este limpede că atitudinea autentic maternă nu poate fi recunoscută într-o instituție,oricât de perfectă ar fi pregătirea personalului de îngrijire și oricât de înaltă ar fi conștiința sa profesională.Spitz distinge între lipsa afectivă parțială,rezultată din îndeplinirea necorespunzătoare a rolului matern,și lipsa totală,care provoacă o dezorganizare progresivă a personalității copilului și a cărei gravitate este în funcție de absența mamei.
Izolarea socială a copilului și absența legăturii afective primare cu mama ori cu un înlocuitor al acesteia au fost trăsături depistate de foarte timpuriu ca fiind responsabile pentru problemele adolescenților din instituții.În această privință , Provence și Lipton(1962) vin cu o descriere condensată a realităților vieții instituționale,constatând:
Absența figurii materne specifice, cu tot ceea ce implică acest lucru.Autoarele fac referință aici la nevoia copiilor de a fi îngrijiți de o singură persoană,pentru a se asigura dezvoltarea mentală și emoțională adecvată.Numărul mare al persoanelor care lucrează în instituție duce la o fragmentare a îngrijirii și o lipsă a continuității,pentru că fiecare persoană are un mod diferit de a relaționa sau de a -și exprima afecțiunea,acest lucru face mai dificilă dezvoltarea,la copil, a conștiinței de sine însuși și despre mediu.
Scurtarea timpului petrecut pentru ingrijirea copilului este un deficit cantitativ important.Este nevoie de o anumită cantitate de timp acordat fiecărui copil în parte,așa cum un părinte i-l oferă copilului său,fără de care dezvoltarea acestuia suferă.Se știe că mulți dintre copiii din instituții nu primesc destulă îngrijire de tip matern.( aici luându-se în considerare numai durata , nu și calitatea îngrijirii).
Lipsa unei îngrijiri personalizate este un alt deficit important.Aici autoarele au în vedere două lururi.Primul este interesul și implicarea emoțională a persoanei care îngrijește de copil în instituție,îngrijire ce extrem de rar se poate compara cu cea a mamei pentru propiul copil.Comunicarea dintre mamă și copil,la orice vârstă-,care oferă unul din cele mai importante elemente în dezvoltarea personalității copilului,este redusă la minimum într-o instituție.Al doilea element se referă la faptul că îngrijirea copilului instituționalizat este rutinizată la maximum și doar ocazional este legată de nevoile specifice ale unui anumit copil,la un anumit moment.Aceștia mănâncă,dorm,se joacă,învață ,ies afară,după un orar care este aproape exclusiv alcătuit după criterii exterioare,și trebuie respectat.Adolescentul are astfel,foarte puține experiențe în care poate ieși cu prietenii sau cu persoane de sex opus,în care poate socializa cu oamenii,în care poate dormi atunci când este obosit și nu după orar.
Lipsa relațiilor personale și de dragoste este o altă absență.Această trebuință neîmplinită pentru o relație stabilă cu o persoană de gen opus sau cu un număr mic de persoane , pe care să le iubească și de care poate să depindă,este una dintre cele mai serioase deficiențe ale vieții în instituție.Atât fetele cât și băieții adolescenți simt nevoia unor sfaturi ca de la mamă la copil, atunci când se îndrăgostesc pentru prima dată sau în multe alte cazuri.Acestora le este rușine să vorbească despre probleme personale cu adultul din instituție,astfel multe fete după ce ies din instituție devin prostituate ,obligate chiar de barbatul de care s-au indrăgostit pentru că nu au avut de la cine asculta un sfat sau o vorbă bună.
Bowlby (1952) formulează ipoteza că separarea copilului de mama sa naturală sau de persoana care îndeplinește rolul mamei este principalul factor etiologic al delicvenței juvenile,al înclinării spre psihoze ,nevroze.
Figura paternă,deși mai puțin implicată biologic,intervine cu o funcție ce nu apare deloc secundară în procesul de creștere sau în procesul de configurare a personalității adolescentului.Ea se fixează în conștiința copilului mai târziu decât figura maternă,însă contribuie esențial la crearea și întărirea sentimentului de siguranță și protecție în copil ,extinde posibilitățile de elaborare și experimentare a atitudinilor și comportamentelor lui socio-afective,lărgește,cu un prototip de bază ,gama modelelor către care aspiră trebuința sa de identificare.
Pentru P. Osterrieth,figura paternă este în primul rând agentul care echilibrează relațiile intrafamiliale,care creează și întreține sentimentul de siguranță în întregul grup familial,care stabilizează,prin urmare,atmosfera grupului la nivelul cel mai avantajos pentru dinamica funcțiilor sale.”Tatăl înseamnă mai presus de orice,dragoste și siguranță pentru mamă,iar,prin mamă,indirect pentru copil”(P.Osterrieth,Copilul și familia,p.22 1973)
Manifestările comportamentulul frustrat din cauza deprivării afective la adolescenți au ca substrat „criza de originalitate juvenilă” cum o numește Maurice Debesse(1970) ,maturizarea intelectuală și socială fiind influențată de puseul de creștere și de accelerare a funcțiilor neurohormonale și sexuale.Pe acest fond se accentuează iritabilitatea,închiderea în sine,opoziția și comduita de revendicare violentă;se contestă restricțiile disciplinare,se exprimă nemulțumirile ,se pretinde mai mult decat este permis.Criza de adaptare a internaților pe parcurs,are aceleași manifestări:închiderea în sine,indispoziția de a învăța,iritabilitatea,apatia.Inconformismul integrării în colectivul casei de copii,a efect al respingerii condiției de instituționat,se manifestă prin indisciplină,uneori fugă din unitate și de la școală ,mobilurile fiind;dorința identificării și revendicării condiției de instituționalizat se atenuează.
Rămânerea în urmă la învățătură și insuccesul școlar sunt frecvente.Din analiza comparativă a două grupe,167 de subiecți din clasele V-XII din casa de copii și 245 de subiecți din clasele V-XII din familie,a rezultat faptul că performanțele exprimate prin mediile 10-9, 9-8, 8-7 ale subiecților din casa de copii au o pondere redusă față de mediile celor din familie;în schimb ,mediile 7-6, 6-5, 4 au o pondere crescută ,ceea ce dovedește reușita școlară de limită și insuccesul școlar.Raportarea performanțelor învățării la capacitățile de învățare presupuse din rezultatele obținute prin aplicarea testelor de randament intelectual(Rey,Praga,Reaven, W.I.S.C) a evidențiat decalajul dintre capacitățile de învățare și performanțele obținute,în sensul nevalorificării suficiente a capacităților ,cauzele fiind incapacitatea sau indispoziția de a învăța,lacunele acumulate în cunoștințe,frămâmtările sufletești din cauza condiției de instituționat,stările conflictuale interpersonale.Decalaje între performanțe și capacități de învățare sunt prezente și la elevii din familii,cauzele fiind:lipsa de supraveghere a părinților,trăirea tensiunilor vieții de familie,lacunele în cunoștințe,influența negativă a cercului de prieteni.Și într-un caz și în celălalt lipsesc motivația pozitivă a învățării și spiritul de emulație.
Elena Macavei (1989) afirmă că sondajul opțiunilor școlare și profesionale a dovedit,de asemenea,existența decalajelor dintre aspirații și capacități,în mai mare măsură la subiecții din casa de copii decât la cei din familie.Sunt exprimate frecvent preferințe idealizate pentru liceele cu profil economic,sanitar,pedagogic,de matematică-fizică,mai puțin pentru liceele industriale și agricole;decizia de continuare a școlarității este frecvent luată de personalul educativ și respectiv de familie.Opțiunile profesionale exprimate de subiecții din casa de copii înclină spre profesiuni din domeniul alimentației și al altor servicii publice – 42%, profesiuni industriale-22,8%,profesiuni agricole-10,1%,profesiuni de calificare superioară(profesor,medic,inginer)- 8,5% alte profesiuni-6,9%,nedeciși- 9,3%.Motivarea opțiunilor este imprecisă și neconvingătoare:”meseria este frumoasă….îmi place…”Opțiunile exprimate de subiecții din familie înclină spre profesiuni de cailifacare superioară-35,9%, profesiuni industriale-17,6%,profesiuni agricole-5,5%,profesiuni din alimentație și alte servicii publice-14,2%,alte meserii(marinar,aviator,șofer) 22,7%,nedeciși-3,8%. Motivarea opțiunilor profesionale la subiecții din familie este mai nuanțată,bazată pe interese și presupuse aptitudini.
Prezența constantă a factorilor frustranți,repetatele crize de adaptare prin trecerea dintr-o instituție în alta,acumulările de tensiune și dezechilibru ale vârstelor anterioare explică stabilizarea comportamentului frustrat.Principalii factori frustranți sunt:dominanța familiei de proveniență și constituirea complexului de proveniență,neacceptarea condiției de instituționat și constituirea complexului de instituționare,atitudinile de reticiență ale elevilor din familie față de cei din casa de copii.
Aplicarea testului sociometric unui număr de 14 colective școlare cu un efectiv de 353 elevi,108 din casa de copii și245 din familie,clasele V-XII,a urmărit nivelul de integrare în colectiv a elevilor din casa de copii prin măsurarea statutului sociometric,a stabilității preferențiale.
E.Macavei(1989) scrie că în urma studiului ,s-a constatat faptul că gradul de expansivitate socială pozitivă a elevilor din casa de copii este mare;se aleg între ei,aleg și pe cei din familie,ei doresc relațiile cu elevii din familie,au capacitatea de a se atașa de alții și de a le solicita colaborarea.Expansivitatea socială negativă este însă redusă,ei resping în situații de excepție .Încluziunea socială pozitivă este redusă ,ei primesc în general puține alegeri,frecvent sunt izolați sau respinși motivându-se: „nu învață ,este rău,mă bate…”.
Statutele pozitive au o pondere de 29,8% la elevii din casa de copii și de 31,9% la elevii din familie.Atitudinilor de reticiență și respingere manifestate față de elevii caselor de copii li se răspunde,de către aceștia,prin violență,închidere în sine,dezinteres pentru învățare,indisciplină,ce împiedică obținerea randamentului învățării corespunzător capacităților și realizarea coeziunii optime a clasei.
Exprimat inconștient la vârstele copilăriei,complexul de provenință se transformă,în adolescență,în structură psihică constantă cu efect negativ al echilibrului general al personalității.Complex de proveniență au cei proveniți din părinți necunoscuți,cei abandonați,cei cu părinți imorali.
„Adolescenții se întreabă:cine sunt părinții lor,de ce i-au părăsit,de ce nu-i vizitează,de ce nu sunt ca părinții care își iubesc copiii? Aceștia sunt revoltați de viciile părinților.În conștiința lor se stabilizează sentimentul de a fi nedreptățiți prin abandon,sentiment de a nu avea părinți demni de acest statut.”(E.Macavei,1989).
Atitudinile față de familia de proveniență au un registru larg de manifestări.Unii își doresc reintegrarea în familie,alții se rușinează de părinți și refuză să îi cunoască,iar daca acest lucru s-a întâmplat îi resping.
Fragmente din confesiunile subiecților investigați din cauza complexului de provenință.Subiecții au mărturisit:
„T.C., 18 ani,provenit din părinți neunoscuți:Ce înseamnă a fi fericiți pentru noi ,cei din casa de copii? M-am gândit și mă tot gândesc că dacă aș fi avut părinți de mic poate aș fi fost mai fericit…Dacă aș fi stăpân pe toată această întindere de pământ.aș porunci ca mamele care își rup de la suflet ființa căreia i-a dat viață să fie duse pe o insulă numită „insula singurătății”unde să nu poată vedea pe cineva drag, să vadă cum este să nu ai pe cineva pe care îl dorești lângă tine”(E.Macavei,1989,p. 125).
V.I , 16 ani,provenită dintr-o familie dezorganizată: „Cândva am fost fericită alături de părinții mei; lucrul acesta nu se șterge niciodată din memoria mea.De ce nu am ramas așa,o familie unită și fericită? Și casa de copii mi-a oferit mult,dar eu tot simt un gol imens –lipsa părinților mei”(E. Macavei,1989,p.126).
În conștiința adolescenților se structurează complexul de instituționare.Refuzul de a -și accepta condiția de instituționat se manifestă prin lipsă de inițiativă,indisciplină,sentimentul de a fi altfel decât ceilalți.Dar ca adulți,detașați de nemulțumiri și conflicte,unii copii se raportează cu maturitate la instituția în care au trăit și s-au format.Mulți dintre ei apreciază faptul că au găsit a doua familie,în casa de copii,și trimit scrisori impresionante de recunoștință :
„T.F., 25 de ani, muncitor: Casa de copii mi-a oferit ceea ce ar fi trebuit să-mi ofere un părinte,dar uneori simțeam nevoia să fiu mai înțeles,mai mângâiat”.
„ B.L.,24 de ani,muncitoare:Casa de copii mi-a oferit tot ceea ce am avut nevoie,dar prea puțină căldură sufletească”.(E.Macavei,1989,p.133).
În concluzie „Oamnenii crescuți fără dragoste părintească sunt de cele mai multe ori infirmi…iar situația copiilor părăsiți este mai complicată și mai primejdioasă decât cea a orfanilor.”( Elena Macavei, „Familia și casa de copii”,p.54,1989).
3.3.Consecințele instituționalizării
Fiecare copil merită relații stabile,afective cu un adult care sa-l poată proteja,educa și ajuta să-și dezvolte întregul potențial.Atunci când această relație nu se poate dezvolta,datorită separării,pierderii,instituționalizării,există riscul apariției unor categorii de probleme specifice.După Coițiu Tiberiu Șoitu(2004) acestea sunt reprezentate de:
Tulburări psihologice și emoționale(comportament pasiv sau agresiv,comportament asemănător autismului,aspecte legate de atașament.
Tulburări de învățare sau întârziere în dezvoltare(hiperactivitate,tulburări de expresivitate,receptivitate și articulare a limbajului ca și tuburări cognitive.
Probleme medicale(hepatită,HIV/Sida).
Cercetări devenite clasice-Goldfarb(1955),Bowlby(1951) înregistrează în condițiile instituționalizării la varste mici fenomenul de „hospitalism”,o sensibilă încetinire a evoluției,o retardare intelectuală generală,aspecte instalate ca o consecință a privării de afețiune maternă,a absenței unui contact intensiv cu mama.Se vorbește chiar de existența unui sindrom de deprivare.Multă vreme instituționalizarea precoce a fost considerată ca având efecte ireversibile nu doar pe lungă durată.(Tiberiu Șoitu,2004).
Copiii mici au nevoie de îngrijire permanentă pentru protecție,hrănire și menținerea unei temperaturi optime.Ei nu știu ce să aștepte de la lumea înconjuratoare în care nevoile lor se manifestă.
Se evidențiază frecvent incapacitatea copiilor provenind din casa de copii de a face față solicitărilor programei școlare datorită:
Tulburărilor de comportament;
Vocabularului extrem de redus
Insuficienței însușiri a unui minium de deprinderi elementare de viață în colectivitate și de autoservire.
În general se reproșează elevilor provenind din casele de copii o anumită incapacitate de a satisface cerințele școlare datorită:
Unui fenomen de cumulare a lacunelor în cunoștințe odată cu trecerea dintr-o treaptă de școlarizare în alta.
Randamentul intelectual mediocru
Abilități verbale scăzute
Capacități reduse de concentrare
Lipsa motivației
Socializare scăzută
În anii 1950, John Bowlby,observa: „copiii cărora le lipsește atașamentul întâmpină dificultăți de relaționare cu ceilalți”.Părinții sau ocrotitorii pot simți că asemenea copii sunt lipsiți de conștiință,manipulează sau nu sunt sinceri atunci când își exprimă afectivitatea.
Acești tineri întâmpină mari greutăți în a învăța să construiască și să mențină relații de orice natură.Eu nu au învățat să le pese de alții.Primind foarte puțină dragoste,oferă cu mari dificultăți,la rândul lor,dragoste.Ei continuă să se comporte copilărește:egocentric și acționând impulsiv.Au probleme în asimilarea unuor reguli și legi.Datorită faptului că nu au încredere în alții,multe dintre tipurile de comportament observate la astfel de copii se concentrează pe menținerea celorlalte persoane la distanță.Așa ne putem da seama că există similarități între simptoame care altfel ar părea radical diferite.
De exemplu,următoarele tipuri de comportament pot fi privite ca manifestări ale unor atașamente anterioare deficitare:
Deprivarea maternă sau sindromul de separare
Este resimțită de copil mai profund îndeosebi în perioada momentului instituționalizării,dar se poate prelungi și în adolescență.R.A.Spitz și J.Bowlby(1946) în studiile lor,au arătat că datorită deprivării materne și a separării,copiii prezentau sindrom de nedezvoltare,de apatie.
Anxietate cronică
Când adolescenții sunt încrezători că părinții lor vor fi acolo când vor avea nevoie sunt mai puțin supuși anxietății,fie ea acută sau cronică.Cea mai înspăimântătoare situație este aceea în care un adolescent are nevoie de părinte sau îngrijitor și acesta nu este disponibil.Acest tip de anxietate este accentuată la adolescenții care au fost mutați fără nici o pregătire sau în viața cărora au survenit brusc shimbări majore.Tinerii care prezintă anxietate cronică sunt de cele mai multe ori extrem de posesivi și dependenți.
Contact vizual deficitar
Contactul vizual este esențial în stabilirea legăturii de atașament și nu este deloc surprinzător faptul că mulți adolescenți care au trăit experiențe dificile stabilesc un contact vizual precar cu ceilalți.Unii dintre ei stabilesc contact vizual numai dacă sfidează și deci,ca un circ vicios, părintele va ajunge să interpreteze orice contact vizual stabilit de aceștia ca semn al insolenței.
Tulburări de comportament
În tulburările de comportament ,individul acționează imprevizibil dând impresia că este neadaptat.
Din punct de vedere al acomodării și adaptării sociale,comportamentul deviant,din opinia unor specialiști(Newitt și Jenkins ,1981),îmbracă trei structuri,fiecare având coerența unui sindrom,cum ar fi:
sindromul comportamentului nesocializat,agresiv-rezidă în sfidare,cruzime,sadism,inițiere de bătăi;
sindromul comportamentului socializat delincvent- constă în furturi,activități în bandă,vagabondaj.Acest sindrom este asociat cu fenomenul neglijenței și delicvenței în familie;
sindromul comportamentului nevrotic- este legat de defecte ale suferinței cronice a individului,fie de reprimare suferită din partea familiei prin abandonare.(Newitt,Jenkins,apud Wolf,1981,pp. 44-45).
Deprivare afectivă și tulburări emoționale
Literatura de specialitate (1962) ne relevă în cazul adolescentului instituționalizat că deprivarea afectivă este de strâns legată de așa-zisul fenomen de piticism,care se caracterizează prin statură mică,întârzieri în dezvoltarea scheletului,S-a observat că deprivarea afectivă duce la piticism chiar în condițiile în care alimentația este corespunzătoare.
Pe fondul deprivării afective,apar o serie de nevoi,cerințe precum și tulburări afectiv-emoționale reflectate prin: imaturizare afectiv-emoțional,instabilitate emoțională,labilitate a stărilor,nivel de comunicare scăzut,nevoia de a fi iubit și ocrotit,depresie,teamă.Toată această gamă de efecte generează la rândul ei și alte efecte în planul acomodării,adaptării și integrității școlare.
Adolescentul supra-competent
Unii adolescenți cu probleme de atașament par să fie supra-competenți,adică să nu aibă nevoie de adulți.Ei vor insista să facă aproape totul singuri chiar de la o vârstă fragedă.
Lipsa conștiintei de sine
Unii adolescenți care au trăit experiențe dificile par să fie conștienți de mediul înconjurător,dar aproape inconștienți de propiile corpuri.Ei pot mânca până li se face rău.Pot să nu reacționeze la durere și să pară că nu conștientizează temperatura.Pot suferi de enurezis.Acest tip de comportament se dezvoltă la adolescenții ai căror părinți nu au interacționat cu copilul în pruncie.
Dificultăți de control
Lipsa încrederii în cei din jur și luptele de putere în familie la care au fost martori adolescenții cu istoric dificil contribuie la accentuarea problemelor legate de control pe care aceștia le au.Ei nu au limte de comportament clar definite.
Sindromul „2 sau
Există adolescenți cu atașament deficitar care uneori prea bătrâni pentru vârsta lor,iar alteori imaturi.Din unele puncte de vedere ei se pot comporta ca niște persoane independente,precum la 20 de ani.Totuși când cineva stabilește limitele comportamentului lor sau dacă se simt frustrați,recurg la crize de insterie tipice copiilor de 2 ani.
Întârziere în dezvoltarea conștiinței
Sunt adolescenți care tind să mintă și să fure.Ei pot minți în legătură cu lucruri total nesemnificative .De obicei când sunt prinși,nu arată semne de anxietate.
Sindromul de dezorganizare structurală
Este desris în literatura de specialitate ca apărând în urma deprivării materne și a fost văzut prin prisma carențelor afective cronice provocate individului.
Dupa M.Roth, se constată tulburări în aproape toate sectoarele dezvoltării psihice,cum ar fi,retard parțial sau global în dezvoltarea psiho-motorie,apatie sau dimpotrivă ,instabilitate psihomotrică.(M.Roth,1992,p.92).
Disfuncționalități ale stării de sănătate a adolescentului instituționalizat
În acord cu literatura de specialitate,printre bolile care apar datorită despărții definitive de părinți și a instituționalizării pot fi amintite următoarele:
malnutriția –cu excepția unor cauze organice ce pot fi demonstrate,este întâlnită adesea la indivizii instituționalizați pe fondul neglijării emoționale;
tulburări somato-forme – se manifestă prin prezența unor suferințe somatice care nu sunt explicate prin boli organice,ci mai curând relevă somatizarea unor suferințe în plan psihic,ele apărând de pildă după separarea de părinți.
tulburări digestive – anorexia sau scăderea poftei de mâncare – poate degenera în cazuri grave,până la refuzul alimentației,determinat de cauze psihogene(deprivare emoțională)
tulburări de eliminare și consistență sfincteriană(enurezisul) – presupune o micțiune involuntară,apărută în timpul somnului,pierderea necontrolată a urinei.Principalele cauze psihologice ale acestei boli sunt deprivarea afectiv-emoțională și separarea individului de părinți.
Deprivare socială
Mulți dintre adolescenții cu probleme de atașament fug de interacțiunea cu ceilalți.Această retragere poate lua diferite forme.Unii se retrag fizic,în timp ce alții par să construiască un scut în jurul lor.Ei pot fi aproape din punct de vedere fizic dar nu și emoțional.(Rutter, M. ,1971,vol 12,p.233-260) .
Ionel Brătianu și Cristinel Roșca ( 2005) susțin că unii adolescenți sunt,totuși,capabili să se angajeze în relații semnificative de dependență cu alte persoane care să-i orienteze spre adaptarea socială.
O altă formă de atașament,ca trebuință socială fundamentală,o reperezintă nevoia de afiliere,reflectată prin dezideratul și interesul de a stabili relații socio-afective pozitive cu alte persoane,precum și prin dorința de a fi plăcut și acceptat de către cei din jur.
Literatura de specialitate (Wotton ,în Deprivation of Maternal Care.A Reassessment of its Efects,1962) relevă și alte efecte ale instituționalizării de natură socială ,care conduc la accentuarea deprivării sociale:expunerea permanentă,control excesiv,distanțarea de mediile sociale naturale.
După Gabriela Irimescu( 2008),expunerea permanentă la care este supus adolescentul instituționalizat limitează oportunitățile de relaxare și angajare în activități de eliberare a tensiunilor și neliniștilor interioare.
În acord cu alți specialiști Davin și Appell (1973,p. 30 ),principalii factori de risc în ceea ce privește viața adolescentului în centrul de plasament sunt:
schimbările multiple ale mediilor de viață și îngrijire – determină o angoasă crescută,teamă de necunoscuți;
îngrijirile depersonalizate – adolescenții sunt luați brusc și închiși în centru fără a fi preveniți, fără a li se explica ce se întâmplă.Individul este tratat ca un obiect și este manipulat ca atare.
imposibilitatea creării unei relații afective privilegiate – tratarea impersonală a copilului și lipsa ofertelor pentru stabilirea unei relații umane normale și stabile;
hipostimularea dezvoltării psihomotorii – este considerată ca fiind unul dintre factorii determinanți ai întârzierilor și tulburărilor de dezvoltare.De pildă camerele în care trăiesc copiii sunt îndepărtate toate obiectele ce conțin un anumit risc,astfel încât copilul/adolescentul instituționalizat să ducă o viață mult mai protejată decât copilul din familie;
absența deschiderii către lumea exterioară – este considerată caracteristica cea mai profund nocivă.Adolescenții trec rar pragul instituției,aceștia fiind pedepsiți dacă ies fără să ceară voie;
monotonia cadrului de viață și sărăcia relațiilor sociale;
William Goldfarb a realizat(1950-1970) o serie de studii asupra copiilor din orfelinatele unde totuși primesc un minim de stimulare din partea mediului social și psihologic.Conform concluziilor studiilor copiii suferă de:
Agresivitate;
Conceptul de timp,trecut,viitor,slab dezvoltat;
Hiperactivitate;
Comportamente de cerere a atenției celor din jur;
Lipsa contactului vizual
Atitudine distructivă a sinelui
Afecțiune nediscriminatorie față de străini;
Cruzime față de animale;
Utilizarea de minciuni;
Preocupări legate de violență;
În ultimul timp se constată că din ce în ce mai mult că foarte mulți adolescenți,ajunși la vârsta majoratului,după finalizarea unei forme de învățământ,atunci când li se încetează măsura de protecție în centrul de plasament,nu reușesc să-și găsească un loc de muncă și un spațiu de locuit.
Ca urmare a neglijenței venite din partea personalului angajat în direcția socializării și educării în vederea dobândirii anumitor oportunități de viață socială autonomă și independentă,precum și a faptului că pe perioada instituționalizării n-au existat programe sau proiecte sociale derulate în parteneriat cu organisme negurvernamentale sau cu cominitatea locală,care să-i pregătească pentru o viață independentă ulterioară.Tinerii instituționalizați prezintă un nivel suplimentar de disconfort,insecuritate,indispoziție,neliniște,teamă,ceea ce face ca, în lipsa educației pentru viața independentă, a găsirii unui loc de muncă și a unui spațiu de locuit, să rămână în continuare în centrul de plasament, cu impact negativ,pe termen lung,asupra capacității lor de integrare socială.
Bibliografie
Andrei Cosmovici, Caluschi, M. (1985), Adolescentul și timpul său liber,Editura Junimea București.
Andrei Cosmovici,Psihologie Generală,Editura Polirom,1996,Iași;
Andrei Cosmovici,Luminita Mihaela Iacob,Psihologie Școlară,Editura Polirom,Iași,1998;
Bordeau, L. (2007), Cele cinci răni care ne împiedică să fim noi înșine, Editura
Ascendent, Ediție a – II-a, București;
Călin Drăgoi- Optimizarea procesului instructiv-educativ în casele de copii,Editura Didactică și Pedagogică București,1981
Dmitrana, M. – Copilul instituționalizat, E.D.P., București, 1998;
Goleman, D. (2000), Inteligența emoțională, Ed. a 2a, rev., Editura Curtea Veche, București;
Ionel Brătianu și Cristinel Roșca – Copilul instituționalizat între protecție și abuz,Editura Lumen,2005,Iași;
Jacques Cosnier, Introducere in psihologia emotiilor si a sentimentelor. Afectele, emotiile, sentimentele, pasiunile, Editura Polirom,2007;
Macavei Elena,Familia și casa de copii,Editura Litera,București ,1989;
Marcus, S., (1997), Empatie și personalitate, București, Editura Atos.
Osterrieth, P. (1973) Copilul și familia (trad.), Editura Didactică și Pedagogică, București;
Pop, O. (1998) Copilul abandonat, Editura Ando Tours, Timișoara;
Stativă, E.(coord.) – Studiu Abuzul asupra copilului în intituțiile de protecție socială din România, UNICEF, A.N.P.C.A., I.O.M.C., F.I.C.F., București, 2002;
Sillamy,N. – Dicționar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic,București,1998;
Șchiopu, U., Verza, E. – Psihologia vârstelor.Ciclurile vieții,E.D.P., București, 1997;
Șchiopu, U. (1997), Criza de originalitate la adolescenți, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București.
Șoitu,C. – Instituționalizarea copilului – Forma istorică de protecție socială,în V. Miftode(coord.), Populații vulnerabile și fenomene de auto-marginalizare – Strategii de intervenție și efecte perverse, Editura Lumen, Iași, 2002;
Turliuc, M. N. (2004) Psihologia cuplului și a familiei, Editura Performantica, Iași;
Vasile Pavelcu,Caracterele afectivității,Editura, Tipo Moldova, 2011;
Adolescenți instituționalizați.Implicații psiho-sociale a mediului rezidențial;
Literatură de specialitate:
Bowlby, J. (1952), Maternal Care and Mintal Health, World Health Organisation, Geneva;
C.Rogers, A theory of terapy, personality and interpersonal relationships,as developed in the client centered framme work,in Koch Siegmund Psychology: a study of a science.New York, Toronto,Book Company, Inc. 1959,p. 2010;
Wotton ,în Deprivation of Maternal Care.A Reassessment of its Efects,1962;
Legislație:
1.Convenția O.N.U. privind drepturile copilului,1989;
2.Cod penal Român,Editura LEX,București,1998;
3.Legea nr.18/1990 privind ratificarea Convenției O.N.U. cu privire la drepturile copilului;
Internet :
www.unicef.org/crc- Convenția Drepturilor Copilului;
STUDIU: Instituţionalizarea copiilor afectează inteligenţa, memoria şi reduce capacităţile sociale
http://www.agerpres.ro/social/2013/11/13/studiu-copiii-institutionalizati-de-la-nastere-prezinta-un-risc-crescut-de-intarzieri-importante-in-dezvoltare-13-56-37
Bibliografie
Andrei Cosmovici, Caluschi, M. (1985), Adolescentul și timpul său liber,Editura Junimea București.
Andrei Cosmovici,Psihologie Generală,Editura Polirom,1996,Iași;
Andrei Cosmovici,Luminita Mihaela Iacob,Psihologie Școlară,Editura Polirom,Iași,1998;
Bordeau, L. (2007), Cele cinci răni care ne împiedică să fim noi înșine, Editura
Ascendent, Ediție a – II-a, București;
Călin Drăgoi- Optimizarea procesului instructiv-educativ în casele de copii,Editura Didactică și Pedagogică București,1981
Dmitrana, M. – Copilul instituționalizat, E.D.P., București, 1998;
Goleman, D. (2000), Inteligența emoțională, Ed. a 2a, rev., Editura Curtea Veche, București;
Ionel Brătianu și Cristinel Roșca – Copilul instituționalizat între protecție și abuz,Editura Lumen,2005,Iași;
Jacques Cosnier, Introducere in psihologia emotiilor si a sentimentelor. Afectele, emotiile, sentimentele, pasiunile, Editura Polirom,2007;
Macavei Elena,Familia și casa de copii,Editura Litera,București ,1989;
Marcus, S., (1997), Empatie și personalitate, București, Editura Atos.
Osterrieth, P. (1973) Copilul și familia (trad.), Editura Didactică și Pedagogică, București;
Pop, O. (1998) Copilul abandonat, Editura Ando Tours, Timișoara;
Stativă, E.(coord.) – Studiu Abuzul asupra copilului în intituțiile de protecție socială din România, UNICEF, A.N.P.C.A., I.O.M.C., F.I.C.F., București, 2002;
Sillamy,N. – Dicționar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic,București,1998;
Șchiopu, U., Verza, E. – Psihologia vârstelor.Ciclurile vieții,E.D.P., București, 1997;
Șchiopu, U. (1997), Criza de originalitate la adolescenți, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București.
Șoitu,C. – Instituționalizarea copilului – Forma istorică de protecție socială,în V. Miftode(coord.), Populații vulnerabile și fenomene de auto-marginalizare – Strategii de intervenție și efecte perverse, Editura Lumen, Iași, 2002;
Turliuc, M. N. (2004) Psihologia cuplului și a familiei, Editura Performantica, Iași;
Vasile Pavelcu,Caracterele afectivității,Editura, Tipo Moldova, 2011;
Adolescenți instituționalizați.Implicații psiho-sociale a mediului rezidențial;
Literatură de specialitate:
Bowlby, J. (1952), Maternal Care and Mintal Health, World Health Organisation, Geneva;
C.Rogers, A theory of terapy, personality and interpersonal relationships,as developed in the client centered framme work,in Koch Siegmund Psychology: a study of a science.New York, Toronto,Book Company, Inc. 1959,p. 2010;
Wotton ,în Deprivation of Maternal Care.A Reassessment of its Efects,1962;
Legislație:
1.Convenția O.N.U. privind drepturile copilului,1989;
2.Cod penal Român,Editura LEX,București,1998;
3.Legea nr.18/1990 privind ratificarea Convenției O.N.U. cu privire la drepturile copilului;
Internet :
www.unicef.org/crc- Convenția Drepturilor Copilului;
STUDIU: Instituţionalizarea copiilor afectează inteligenţa, memoria şi reduce capacităţile sociale
http://www.agerpres.ro/social/2013/11/13/studiu-copiii-institutionalizati-de-la-nastere-prezinta-un-risc-crescut-de-intarzieri-importante-in-dezvoltare-13-56-37
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Consecintele Institutionalizarii Adolescentilor din Perspectiva Afectivitatii Si a Intelectului (ID: 164860)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.