Consecintele Extinderii Uniunii Europene
CONSECINȚELE EXTINDERII UNIUNII EUROPENE
CUPRINS
Cuprins……………………………………………………………………………………………………..
Abrevieri………………………………………………………………………………………………….
Introducere……………………………………………………………………………………………….
Capitolul I. Uniunea Europeană cu caracter suprastatal………………………………
Capitolul al II – lea Consecințele în plan economic pentru cele 28 de state ale Uniunii Europene………………………………………………………………………………………………..
Capitolul al III – lea Consecințele extinderii din punct de vedere al politicii externe, al politicii de apărare……………………………………………………………………………..
Capitolul al IV – lea Consecințele extinderii din punct de vedere monetar bancar……..
Concluzii………………………………………………………………………………………………….
Bibliografie………………………………………………………………………………………………
ABREVIERI
Alin. – alineatul
Art. – articol
A.U.E. – Actul unic european
B.C.E. – Banca centrală europeană
B.E.I. – Banca europeană de investiții
C.E. – Comunitatea europeană
C.E.C.A./C.E.C.O. – Comunitatea europeană a cărbunelui și otelului
C.E.E. – Comunitatea economică europeană
C.E.E.A./EURATOM – Comunitatea europeană a energiei atomice
C.E.S. – Comitetul economice și social
C.J. – Curtea de justiție
C.J.C.E. – Curtea de justiție a Comunităților europene
COREPER – Comitetul reprezentanților permanenți
C.R. – Comitetul regiunilor
F.E.D. – Fondul european de dezvoltare
F.M.I. – Fondul monetar internațional
G.A.T.T. – Acordul general pentru tarife și comerț
I.M.E. – Institutul monetar european
J.O.C.E. – Jurnalul Oficial al Comunităților europene
O.C.E.D. – Organizația pentru cooperare economică și dezvoltare
O.N.U. – Organizația Națiunilor Unite
op. cit. – opera citată
p. – pagina
Par. – paragraful
P.E.S.C. – Politica externă și de securitate comună
S.B.C.E. – Sistemul băncilor centrale europene
S.M.E. – Sistemul monetar european
T.C.E. – Tratatul instituind Comunitatea europeană
T.P.I. – Tribunalul de primă instanță
T.U.E. – Tratatul asupra Uniunii Europene
U.E. – Uniunea Europeana
INTRODUCERE
Comunitățile Europene au fost dotate, încă de la constituirea lor, cu un sistem instituțional mult mai complex și mai evoluat decât al altor organizații internaționale, sistem care, în același timp, nu poate fi explicat prin trimitere la regulile tradiționale de organizare a puterilor publice într-un stat. Acest sistem instituțional, format din patru instituții fundamentale: Consiliul, Comisia, Parlamentul și Curtea de Justiție.
Cadrul instituțional al UE are la bază „triunghiul instituțional” format din Consiliul UE, Parlamentul European și Comisia Europeană, care sunt actorii procesului decizional, Consiliul European, cu rol de definire a orientărilor politice generale, și Curtea de Justiție care asigura conformitatea acțiunilor Uniunii cu Dispozițiile tratatelor.
Pentru o cât mai mare exactitate a informațiilor cuprinse în această lucrare am ales să mă documentez din diverse surse bibliografice care au fost menționate la sfârșit, în secțiunea Bibliografie.
Lucrarea este organizată în felul următor:
Introducere
Capitolul I. Uniunea Europeană cu caracter suprastatal
Capitolul al II – lea Consecințele în plan economic pentru cele 28 de state ale Uniunii Europene
Capitolul al III – lea Consecințele extinderii din punct de vedere al politicii externe, al politicii de apărare
Capitolul al IV – lea Consecințele extinderii din punct de vedere monetar bancar
Concluzii
Primul capitol urmărește un scurt istoric al sistemului instituțional Uniunii Europene, delimitari conceptuale și principiile care guvernează activitatea instituțiilor UE. Potrivit ultimei secțiuni poate fi identificat un set de principii care reglementează competențele și mecanismele de funcționare a instituțiilor Uniunii Europene: principiul reprezentării intereselor, principiul echilibrului instituțional, principiul autonomiei instituțiilor, principiul colaborării loiale dintre instituții, principiul subsidiarității, principiul proporționalității.
Cel de-al doilea capitol are în vedere consecințele în plan economic pentru cele 28 de state ale Uniunii Europene. Integrarea economică constituind un proces complex de construcție a Uniunii Europene, presupune crearea unei veritabile piețe unice. Acțiunea constă în dezvoltarea interdependențelor economice dintre statele componente și este determinat de un ansamblu de factori între care revoluția științifică și tehnică joacă un rol de prim ordin.
Capitolul al treilea surprinde consecințele extinderii din punct de vedere al politicii externe, al politicii de apărare. Politica externă și de securitate nu este decât unul dintre instrumentele relațiilor externe ale Uniunii Europene, alături de politică comercială, de ajutorul imunitar și de politică europeană de securitate și de apărare de care este strâns legată.
În ultimul capitol regăsim consecințele extinderii Uniunii Europene din punct de vedere monetar bancar. Introducerea monedei euro a condus la dispariția costurilor ridicate ale tranzacțiilor determinate de conversia valutară și nesiguranța legată de instabilitatea ratelor de referință. O piață unică mai eficientă contribuie la impulsionarea creșterii economice și a angajării de personal, în timp ce moneda euro contribuie la consolidarea stabilității monetare internaționale.
Principalele concluzii cu privire la organizarea și funcționarea Parlamentului European se găsesc la sfârșițul lucrării, la secțiunea Concluzii.
Capitolul I
UNIUNEA EUROPEANĂ CA ORGANIZAȚIE CU CARACTER SUPRASTATAL
Scurt istoric al sistemului instituțional al Uniunii Europene
Cu origini antice si medievale, ideea de unitate a Europei ca soluție pentru evitarea conflictelor dintre statele continentului a fost pregatită de generații întregi de scriitori, poeți, filosofi, oameni politici.
Ideea europeană nu este o invenție a epocii noastre ci are o vechime de 28 de secole, de la Hesiod până în zilele noastre. Sunt 28 de secole de Europa în care oamenii au vorbit despre aceasta ca despre spațiul lor de viață și de civilizație. Această dezbatere a relevat multitudinea de sensuri atribuite conceptului de Europa: Europa geografică, Europa ca civilizație, Europa unității politice sub diferite forme. Construcția unei Europe unite s-a încercat fie în jurul ideii creștine, sub formă de „Respublica Christiana”, fie prin forța armelor sub forma imperiilor lui Carol cel Mare, Napoleon și Hitler, fie sub forma unității în diversitate prin recunoașterea de către statele suverane a unui „drept public european” al tratatelor, care să asigure echilibrul european, fie ca Europă unită prin consimțământul reciproc.
Concepția de Europă unită a devenit reală o dată cu Proiectul Briand de Uniune Europeană. Aristide Briand, premier francez, a fost de acord cu președinția de onoare a mișcării paneuropene conduse de contele austriac Richard Coudenhove – Kalergi și a condus ideea paneuropeană la stadiul de politică de stat. Acest proiect reprezintă momentul în care ideea de Europă unită a trecut din sfera utopiilor intelectuale în sfera politicii oficiale interguvernamentale. S-a dorit realizarea unui cadru instituțional care sa garanteze pacea și stabilitatea continentului, precum și punerea în practică a tratatelor de pace, în condițiile în care tratatele cu Germania nu erau suficiente iar Liga Națiunilor nu era eficienta. Guvernul aflat in fruntea unei mari puteri a promovat această idee în mod oficial pe scena internațională, pentru intaia oara în istorie, solicitandu-le statelor europene să ia atitudine asupra sa iar împreună să construiască o Uniune Europeană. În acest fel, Proiectul Briand a dus la cea mai importantă dezbatere de până atunci a ideii de Europă unită în toate țările Europei.
Integrarea europeană a devenit o realitate abia în epoca postbelică când, în 1945, W. Churchill chema la crearea Statelor Unite ale Europei prin intermediul celebrului său discurs de la Zurich. În urma acestuia s-au creat diverse mișcări proeuropene precum: creștin-democrată (R. Schuman, K. Adenauer, Jean Monnet, A. de Gasperi), social-democrată, conservatoare (Churchill), liberală. Militanții proeuropeni s-au intalnit în 1948 la Congresul de la Haga, iar un an mai târziu au realizat Consiliul Europei.
Consiliul Europei este un organism interguvernamental, dispunând mai curând de o forță morală și fiind departe de a fi un bloc politico-militar precum NATO sau economico-politic ca UE. Consiliul Europei se ocupă cu promovarea drepturilor omului și a democrației în Europa, sub egida sa încheindu-se convenții importante – Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția privind Drepturile Minorităților, s-au garantat drepturile homosexualilor. La Consiliul Europei a aderat și România în 1993, respectând drepturile omului și valorile democrației. Dar aceasta este departe de a fi totul: Consiliul Europei nu înseamnă încă integrare europeană, deși împărtășirea valorilor sale este absolut indispensabilă integrării europene propriu-zise. Consiliul Europei are sediul la Strasbourg și are ca instituții Consiliul de Miniștri, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Secretariatul. Curtea Europeană a Drepturilor Omului de pe lângă Consiliul Europei, Comisia Europeană a Drepturilor Omului etc. România are deputați în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la Strasbourg.
Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, propune la 9 mai 1950 plasarea resurselor de oțel și cărbune ale Franței și Germaniei sub o înaltă Autoritate comună, ce are ca scop satisfacerea necesităților fiecăreia dintre cele două state. Acest plan de inspirație funcționalistă este o inovație prin care angajatorii cedează o parte din suveranitatea lor în unele sectoare care erau administrate de instituții supranaționale. Chiar dacă erau legate între ele cu ajutorul acestor instituții, statele participante nu au puterea de a controla exclusiv deciziile acestora. Punerea în aplicare al acestui plan se desfășoară o odată cu Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, prin crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Otelului. La baza Comunității Europene a Cărbunelui și Otelului (CECO), primul instrument de integrare europeană, se afla un sistem instituțional cuprins din înalta Autoritate – 9 membri desemnați de statele membre – Consiliul de Miniștri – format din miniștri de Externe ai țărilor membre – o Adunare Parlamentară – a deputaților parlamentelor europene membre – un Consiliu Consultativ și o Curte de Justiție.
Încurajați de succesul CECO, francezii, prin Președintele Consiliului, Rene Pleven, lansează planul unei Comunități europene de Apărare. Aceasta prevedea crearea unei Armate europene din efectivele armate ale statelor membre sub conducerea unui ministru al apărării. Acest proiect se dovedește a fi un eșec, chiar statul inițiator al acestuia respingându-l patru ani mai târziu.
În urma unui proiect prezentat de belgianul Paul Henri Spaak și la inițiativa țărilor din Benelux, după 6 ani de la Tratatul de la Paris, semnatarele CECO certifică două tratate la Roma în 25 martie 1957 și instituiesc alte două organisme precum Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. În urma acestui fapt se remarcă că fundamentul Uniunii Europene actuale este reprezentat de cele trei tratate care pun bazele construcției europene. Din cele trei, se are în vedere că cea mai importantă este Comunitatea Economică Europeană datorită fundamentului juridic pe care îl ofera procesului de integrare eco- Consiliul de Miniștri – format din miniștri de Externe ai țărilor membre – o Adunare Parlamentară – a deputaților parlamentelor europene membre – un Consiliu Consultativ și o Curte de Justiție.
Încurajați de succesul CECO, francezii, prin Președintele Consiliului, Rene Pleven, lansează planul unei Comunități europene de Apărare. Aceasta prevedea crearea unei Armate europene din efectivele armate ale statelor membre sub conducerea unui ministru al apărării. Acest proiect se dovedește a fi un eșec, chiar statul inițiator al acestuia respingându-l patru ani mai târziu.
În urma unui proiect prezentat de belgianul Paul Henri Spaak și la inițiativa țărilor din Benelux, după 6 ani de la Tratatul de la Paris, semnatarele CECO certifică două tratate la Roma în 25 martie 1957 și instituiesc alte două organisme precum Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. În urma acestui fapt se remarcă că fundamentul Uniunii Europene actuale este reprezentat de cele trei tratate care pun bazele construcției europene. Din cele trei, se are în vedere că cea mai importantă este Comunitatea Economică Europeană datorită fundamentului juridic pe care îl ofera procesului de integrare economică. Obiectivele acesteia sunt de actualitate chiar și astăzi.
Obiectivele CEE cunosc mai mult sau mai puțin – în funcție de circumstanțe – afirmarea în procesul de construcție europeană: Piața Unică prevăzută de acest tratat va fi funcțională începând cu 1 ianuarie 1993, învingându-și rivalul AELS – Asociația Europeană de Liber Schimb – tot mai slab populată. Pentru ca această piață comună să funcționeze în condițiile unei monede europene stabile, este creat Sistemul Monetar European în 1979. În plus, de la cooperarea în cadrul politicilor comune comercială, agricolă și a transporturilor prevăzute de tratat, Comunitatea Europeană își extinde competențele la noi domenii cum ar fi mediul sau cultura. Nu în ultimul rând, în sprijinul proiectatei libertăți de circulație a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor, vine spațiul Schengen în 1985, care creează condiții favorabile acestora. Tratatul CEE cunoaște însă modificări de natura diversă: în anul 1967 executivele celor trei Comunități fuzionează, sistemul instituțional al Comunității evoluând în mod major.
Crearea Comunității Europene și starea de bunăstare de care beneficiau statele membre ale acesteia ca urmare a realizării pieței unice au impulsionat și alte state europene să adere la Comunitate, astfel că, treptat, numărul acestora a crescut de la șase în 1957 la 28 până în anul 2013. Prima extindere a Comunității a avut loc în anul 1973 prin aderarea a trei noi state europene: Marea Britanie, Danemarca și Irlanda. Prima dintre ele încercase încă de la începutul anilor 60 să adere, însă euroscepticismul anumitor oameni politici britanici și reticența Franței conduse de administrația De Gaulle au împiedicat-o să realizeze acest pas până în acel moment. Mai apoi, în 1981, la insistențele Angliei, Grecia este la rândul ei primită în Comunitate, iar șase ani mai târziu Spania și Portugalia îi urmează exemplul. Trebuie menționat că toate aceste state au cunoscut o dezvoltare economică extrem de accelerată după aderare, lucru care s-a reflectat și în nivelul de trai al locuitorilor lor. Acum putem vorbi de Europa celor 12, cifra devenind un simbol al perfecțiunii și unității europene.
Comunitatea Europeană începe să-și regândească scopul, încercând timid să realizeze o colaborarea politică mai strânsă între statele membre, mergând pe ideea creării unui bloc politic pe lângă cel economic. Tratatul de la Amsterdam din 1987 prevedea crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție pe teritoriul ocupat de Comunitatea Europeană, acesta urmând să asigure protecția, libertatea și tratamentul judiciar egal pentru toți cetățenii statelor membre.
Această reformă a fost concretizată prin semnarea în 1992 a Tratatului de la Maastricht de către statele membre, acesta intrând în vigoare un an mai târziu. Tratatul prevedea crearea unei Uniuni Europene bazată pe existența a trei piloni: Pilonul I – format din tratatele semnate anterior de statele membre: Comunitatea Economică Europeană, Euratom și CECO care nu erau desființate de noul Tratat ci integrate în acesta, Pilonul II – Politica Externă și de Securitate Comună și Pilonul III – format din colaborarea în domeniul Justiție și Afaceri Interne. Uniunea Europeană era condusă succesiv de către fiecare stat membru care deținea Președinția pentru o durată de șase luni. Tratatul cuprinde prevederi noi privind instituțiile UE: Comisia Europeană, Consiliul European, Consiliul de Miniștri, Parlamentul European, Curtea Europeană de Justiție, Banca Europeană de Investiții și altele. Puterea decizională o dețineau Comisia și Consiliul European, la care se adăuga Parlamentul, însă cu puteri de control și decizionale extrem de limitate. Se crea cetățenia europeană și se garanta dreptul fiecărui cetățean de a se stabili și munci oriunde dorește în spațiul comunitar.
Comisia Europeană este instituție de nivel supranațional și nu interguvernamental. Aceasta cuprindea câte un reprezentant (comisar) din partea fiecărui stat membru, care să fie responsabil pe un anumit domeniu: afaceri interne, politică externă, agicultură, cultură, etc. Comisia deținea puterea executivă, ea acționând ca un guvern al Uniunii, negocia tratatele de aderare cu statele candidate, elabora rapoarte de progres în implementarea reformelor și propunea adoptarea unor legi în diferite domenii.
Consiliul European cuprinde șefii de state și de guverne ai statelor membre și reprezintă, în fapt, principalul organ decizional al Uniunii Europene. Consiliul de Miniștri cuprinde miniștri de resort ai statelor membre, care discută despre probleme în domeniul în care sunt competenți. Parlamentul European avea prin Tratatul de la Maastricht puteri extrem de limitate, nu avea posibilitatea de a controla activitatea Comisiei Europene sau a Consiliului, nu avea drept de inițiativă legislativă, el fiind doar consultat cu privire la adoptarea legislației. Unul dintre puținele atu-uri ale Parlamentului era competența sa bugetară, de care încerca să profite la maximum pentru a-și expune părerea. Deciziile la nivelul Uniunii se luau urmând criteriul subsidiarității, pornind de la decizii care afectează întreaga Uniune, apoi la nivel național, regional și local. Deși nu reprezenta o uniune politică perfectă, Tratatul de la Maastricht a turnat fundația pe care se va clădi viitorul statelor europene.
În 1995 Suedia, Finlanda și Austria aderă la rândul lor la Uniunea Europeană, aceasta începându-și astfel extinderea către nordul și estul continentului.
Ca urmare a încheierii negocierilor de aderare și datorită dorinței statelor vest-europene de a integra statele foste comuniste din Europa de Est, în anul 2004 zece noi state au aderat la ceea ce era deja, la vremea respectivă, Uniunea Europeană: Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, Malta și Cipru. A fost unul dintre momentele critice ale existenței Uniunii Europene, cu numărul de membri aproape dublat, care a trebuit într-un scurt timp să-și adapteze procedurile și practic, modul de funcționare la noile condiții. În anul 2007, România și Bulgaria au s-au alăturat familiei europene, iar în 2013 Croația, însa procesul de extindere nu s-a încheiat. Turcia, Albania, Macedonia, Moldova și Serbia și-au exprimat dorința de a adera la Uniune.
Intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona de la 1 decembrie 2009 a marcat faptul ca modificarile din structura Uniunii din ultima perioada au creat nevoia unei noi modificări a tratatelor europene. Prin intermediul acestuia Uniunea capata o personalitate juridică, structura acesteia bazată pe piloni dispare, creeaza instituția de Președinte al Uniunii, se realizeaza o fuziune intre funcția de comisar european pentru afaceri externe si cea a înaltului Reprezentant, iar una dintre cele mai semnificative schimbari vizeaza Parlamentul European ce obținea statutul de colegislator alături de Consiliul European și primea atribuții sporite de control a celorlalte instituții europene. Deciziile puteau fi luate prin majoritatea de voturi iar unanimitatea nu mai era mereu necesară. Acest Tratat de la Lisabona a reprezentat un compromis între statele care doreau o reformă radicală a Uniunii și cele care susțineau în continuare ca statele membre să dețină controlul total asupra instituțiilor acesteia. Noile puteri de care se bucură Parlamentul European, singura instituție aleasă în mod democratic de către cetățenii europeni, au dus la democratizarea procesului decizional de la nivelul Uniunii.
În afara de procesul integrării europene se află preocuparea de a ține sub control interdependența economică a tuturor statelor europene. Realizarea unei piețe europene unice, cu o circulație liberă a mărfurilor și a serviciilor a dus la apariția unei politici comune deoarece o piață comună presupune reguli comune și totodată respectarea acestora de către toți.
Delimitări conceptuale
Comunitățile Europene au fost dotate, încă de la constituirea lor, cu un sistem instituțional mult mai complex și mai evoluat decât al altor organizații internaționale, sistem care, în același timp, nu poate fi explicat prin trimitere la regulile tradiționale de organizare a puterilor publice într-un stat. Acest sistem instituțional, format din patru instituții fundamentale: Consiliul, Comisia, Parlamentul și Curtea de Justiție, deși a suferit de-a lungul timpului o serie do modificări, a rămas, în linii generale, același cu cel de la constituirea Comunităților și după înființarea Uniunii Europene, care le-a înglobat. Tratatul de la Maastricht a adăugat o a cincea instituție – Curtea de Conturi. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht (art. 5 TUE, art. 7 TCE), Uniunea europeană era dotată cu cinci instituții fundamentale:
Comisia Europeană – organul executiv al Uniunii;
Consiliul UE – organ legislativ dar și titular al puterii executive, care acționează pe baza propunerilor Comisiei;
Parlamentul European – inițial cu rol consultativ, însă investit treptat cu un rol decizional important, implicat în adoptarea deciziilor, alături de Consiliul UE;
Curtea Europeană de Justiție – organ jurisdicțional investit cu atribuții de interpretare a actelor comunitare și a tratatelor institutive;
Curtea de Conturi – instituție cu rol de control financiar.
Aceste instituții, al căror rol este acela de a asigura realizarea „sarcinilor încredințate Comunității”, reprezentau „cadrul instituțional unic” al Comunității și al Uniunii. Această structură instituțională este completată cu două organe cu rol consultativ (Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor), cu două organisme financiare specializate, dotate cu personalitate juridică (Banca Centrală Europeană și Banca Europeană de Investiții), cărora li se adaugă Mediatorul European, creat ca o prelungire a Parlamentului European.
Cadrul instituțional al UE are la bază „triunghiul instituțional” format din Consiliul UE, Parlamentul European și Comisia Europeană, care sunt actorii procesului decizional, Consiliul European, cu rol de definire a orientărilor politice generale, și Curtea de Justiție care asigura conformitatea acțiunilor Uniunii cu Dispozițiile tratatelor.
Odată cu extinderea competențelor Uniunii, instituțiile s-au dezvoltat și au devenit mai numeroase. Prin dispoziții ale tratatelor sau prin decizii ale Comisiei Europene ori Consiliului UE au fost înființate o serie de agenții, fundații și centre cu rol complementar în acțiunea Uniunii și care funcționează ca organe autonome.
Tratatul de la Lisabona promovează la rangul de instituții ale Uniunii Europene Consiliul European și Banca Centrală Europeană, structurând un „cadru instituțional” format din șapte instituții:
Parlamentul European
Consiliul European
Consiliul
Comisia
Curtea de Justiție a Uniunii Europene
Banca Centrală Europeană
Curtea de Conturi
Caracteristicile esențiale ale acestor instituții (cu excepția Băncii Centrale Europene și Curții de Conturi) sunt prezentate în art. 14-19 TUE, acestea find completate cu reguli detaliate cuprinse în Partea a 6-a, Titlul I „Dispoziții instituționale” din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Statutul de „organe” (consultative), având rol complementar, este rezervat Comitetului Economic și Social și Comitetului Regiunilor, iar cel de „organism” (cu rol subsidiar) Băncii Europene de Investiții (BEI) dar, în sens larg, termenul include și celelalte structuri cu caracter administrativ (comitete, agenții, oficii specializate) create prin acte de drept derivat.
În schema instituțională complexă a Ununii Europene se remarcă, pe de o parte, existența unor instituții politice, care reprezintă aparatul decizional al Uniunii (Parlamentul, Consiliul, căruia i se adaugă Consiliul European, și Comisia), și a unor instituții cu rol de control (Curtea de Justiție și Curtea de Conturi). Pe de altă parte, dacă marile priorități ale Uniunii sunt stabilite de Consiliul European, în cadrul aparatului decizional propriu-zis există un executiv bicefal, format din Consiliu și Comisie, în timp ce funcția legislativă este exercitată prin colaborarea a trei instituții – Comisia (cu rol de inițitivă), Consiliul si Parlamentul European (în calitate de co-legislatori).
Principiile care guvernează activitatea instituțiilor UE
Pornind de la dispozițiile tratatelor și de la jurisprudența Curții de Justiție, poate fi identificat un set de principii care reglementează competențele și mecanismele de funcționare a instituțiilor Uniunii Europene: principiul reprezentării intereselor, principiul echilibrului instituțional, principiul autonomiei instituțiilor, principiul colaborării loiale dintre instituții, principiul subsidiarității, principiul proporționalității.
a) Principiul reprezentării intereselor
Nefiind un stat, principiul clasic al separației puterilor nu a putut fi transpus la nivelul Uniunii Europene, sistemul de organizare a celor trei Comunități Europene fiind bazat pe principiul reprezentării intereselor, în sensul că fiecare instituție comunitară este purtătoarea unui interes specific în limitele căruia acționează în cadrul procesului decizional. Sistemul instituțional comunitar a fost astfel gândit sub forma unei diversități de organe, corespunzător multitudinii de interese reprezentate: pe de o parte, interesele statelor membre, reprezentate de Consiliu, prin intermediul căruia acestea intervin în funcționare Uniunii Europene; pe de alta parte, interesele popoarelor statelor membre, reprezentate de Parlamentul European și, nu în ultimul rând, interesul general, al Uniunii, reprezentat de Comisie. În același timp, Curtea de Justiție fiind însărcinată cu asigurarea respectării dreptului (a statului de drept), poate fi apreciată ca reprezentând interesul general.
Acest sistem instituțional a fost gândit însă dintr-o perspectivă evolutivă, această schemă putând fi completata prin asocierea altor organe de reprezentare a unor interese specifice. Odată cu asocierea la procesul decizional a unor organe consultative, și alte interese au început să fie luate in considerare – interesele societății civile ale mediilor socio-economice), reprezentate în Comitetul Economic și Social și ale structurilor subnaționale colectivităților regionale și locale reprezentate în Comitetul Regiunilor.
b) Principiul echilibrului instituțional
Acest principiu are o legatură apropiată cu principiul reprezentării intereselor și implică realizarea de către fiecare instituție a competențelor proprii avându-se în vedere respectarea celorlalte instituții. Țelul său este acela de a oferi un echilibru între logica supranațională și cea interguvernamentală.
Pentru ca acest echilibru să existe este necesar sa fie păstrată și consolidată conceptia din tratatele institutive în privința locului și rolului fiecărei instituții deoarece acesta reprezintă garanția funcționării eficiente a fiecărei instituții și a întregii Uniuni în ansamblu.
Acest principiu are în vedere interzicerea oricărui transfer sau delegare de sarcini de la o instituție la un organism extern ori spre o altă instituție a Uniunii Europene cu scopul de a nu deregla echilibrul interinstituțional.
Fiind interpretat într-o stransa legătura cu principiul reprezentării intereselor, Curtea de Justiție a considerat că acesta funcționează ca un principiu afirmativ, în favoarea instituției care reprezintă un interes specific, în cazul Parlamentului European, acela al unei participări a popoarelor la exercitarea puterii prin intermediul unei adunări reprezentative.
c) Principiul autonomiei instituțiilor
Instituțiile Uniunii Europene se bucură de oportunitatea de a se organiza în mod liber pe plan intern iar acest principiu vine sa protejeze această libertate împotriva diverselor leziuni pe care statele membre i le-ar putea aduce.
Acestui principiu i-au fost stabilite și anumite limite de către Curtea de Justiție, pentru a înlătura posibilitatea ca prin folosirea autonomiei, o instituție să perturbe funcționarea altor instituții comunitare. În acest fel, nu se poate leza echilibrul instituțional sau repartizarea competențelor între Uniune și statele membre și nici nu se poate deroga de la regulile prevăzute în Tratate cu privire la funcționarea unei instituții.
d) Principiul colaborării loiale între instituții
Acest principiu impune instituțiilor să-și respecte reciproc competențele și să stabilească proceduri menite să asigure buna desfășurare a procesului decizional (art. 13 alin. (2) TUE).
Modul în care sunt repartizate competențele la nivelul Uniunii, faptul că edictarea normelor comune este apanajul instituțiilor Uniunii Europene, în timp ce sarcina punerii sale în aplicare este încredințată de regulă autorităților naționale, a facut necesară identificarea unei reguli generale de comportament în relațiile dintre Uniune și statele membre.
Transpunând, după unii autori, o regulă fundamentală a dreptului internațional – pacta sunt servanda – în virtutea căreia statele membre ale Uniunii Europene nu pot invoca propriul drept intern pentru a se sustrage unei obligații internaționale (și, deci, comunitare), în timp ce alții identifică drept sursă de inspirație principiul „fidelității federale” ce funcționează în statele de tip federal, Curtea de Justiție a înscris această regulă generală sub forma „obligației de loialitate comunitară”. După Tratatul de la Maastricht, această dispoziție a fost dublată de prevederea paragrafului 2 al articolului 11 din Tratatul Uniunii Europene relativ la politica externă și de securitate comună, care dispune, de asemenea, că statele membre trebuie să sprijine activ și fără rezerve politica Uniunii și să se abțină de la orice acțiune contrară intereselor Uniunii sau susceptibilă de a-i periclita eficacitatea.
În raporturile dintre Uniune și statele membre principiul loialității impune în primul rând o obligație pozitivă de cooperare în îndeplinirea sarcinilor cu care au fost investite. Aceasta constă, în principal, în rolul specific ce revine autorităților naționale în asigurarea efectivității dreptului european.
În exercitarea competențelor lor de executare, statelor membre le revine obligația de a lua orice măsură generală sau particulară necesară pentru a asigura executarea obligațiilor decurgand din tratate sau rezultând din actele instituțiilor Uniunii. Cooperarea statelor membre la aplicarea dreptului Uniunii poate lua forma executării deciziilor europene de către aparatul administrativ național, a asigurării respectării normelor Uniunii, chiar și prin constrângere, prin intermediul sistemului judiciar, sau chiar a unor intervenții la nivel legislativ pentru completarea dispozițiilor acestora.
O obligație generală referitoare la aplicarea dreptului Uniunii Europene de către statele membre decurge direct și obiectiv, cu alte cuvinte chiar independent de contextul invocării unor drepturi comunitare de către particulari, din principiul supremației dreptului comunitar și din obligația de a asigura deplina aplicare a acestuia. Curtea a statuat că revine atât organelor administrative naționale, cât și tuturor instanțelor să asigure respectarea normelor comunitare în domeniilor lor de competență și, dacă este necesar, să refuze aplicarea unei norme naționale care se opune eficacității depline a dreptului comunitar.
În anumite situații, obligația de cooperare impune statelor membre, în calitate de gestionare ale interesului comun, chiar să acționeze în locul instituțiilor dacă prin neexercitarea de către acestea a competenței (exclusive) cu care au fost atribuite este pus în pericol interesul comun, general.
Cea de-a doua obligație ce decurge din principiul loialității constă în obligația generală de asistență reciprocă, de colaborare în exercitarea competențelor, ce îmbracă cel mai adesea forma schimbului de informații și a consultărilor. Astfel, statele membre sunt ținute să răspundă în termene rezonabile la cererile de informații formulate de Comisie ca urmare a unei plângeri privind o violare a dreptului Uniunii, permițând astfel Comisiei să-și exercite misiunea de a veghea la aplicarea tratatului și a dispozițiilor luate de către instituții în aplicarea acestuia. La rândul lor, instituțiile Uniunii sunt obligate să sprijine autoritățile statelor membre în realizarea sarcinilor care le revin potrivit dreptului Uniunii.
În al treilea rând, cooperarea dintre Uniune și statele membre constă într-o obligație de abținere de la orice măsură care ar primejdui realizarea obiectivelor Uniunii (echivalentă principiului general al bunei credințe). Jurisprudența stabilește în acest sens obligații specifice în sarcina statelor:
în numele securității juridice, statele membre nu trebuie să adopte sau să mențină în vigoare norme de drept intern susceptibile de a elimina efectul util al dreptului Uniunii;
fiind singurul responsabil de transpunerea directivelor în termenul stabilit, statul trebuie să se abțină în perioada cuprinsă între adoptarea directivei și transpunerea acesteia să adopte măsuri care ar putea compromite rezultatele urmărite prin directivă;
să nu împiedice inutil funcționarea internă a instituțiilor europene (de pildă, prin taxarea rambursărilor cheltuielilor de transport efectuate de eurodeputați pentru a se deplasa la Bruxelles și Strasbourg). Instituțiile Uniunii au, la randul lor, o obligație generală de a se abține de la exercitarea propriilor competențe de o manieră care să afecteze competențele corespunzătoare ale statelor membre.
Sintetizând jurisprudența Curții de la Luxemburg, se pot formula o serie de concluzii cu privire la sfera de aplicare a principiului: obligația de cooperare loială se impune în orice circumstanțe (inclusiv în ceea ce privește competențele exclusive ale Uniunii sau cele rezervate statelor), se impune tuturor autorităților naționale și vizează toate domeniile integrării (inclusiv cele cu un pronunțat caracter interguvernamental).
Eficacitatea acțiunii Uniunii și realizarea obiectivelor acesteia sunt condiționate de existența unor bune relații între statele membre. Consacrarea unei dimensiuni orizontale a principiului loialității reiese din dispozițiile art. 24 alin (3) TUE: „Statele membre sprijină activ și fără rezerve politica externă și de securitate a Uniunii, în spiritul loialității și solidarității reciproce și respectă acțiunea Uniunii în acest domeniu. Statele membre conlucrează pentru consolidarea și dezvoltarea solidarității politice reciproce. Acestea se abțin de la orice acțiune contrară intereselor Uniunii sau care poate dăuna eficienței sale ca forță de coeziune în relațiile internaționale. Consiliul și înaltul Reprezentant asigură respectarea acestor principii”.
Jurisprudența a conscrat însă și alte dimensiuni ale cooperării loiale dintre statele membre: datoria unui stat membru de a asista orice alt stat membru căruia îi imcumbă o obligație în virtutea dreptului comunitar, sau datoria autorităților unui stat membru de a coopera cu instanțele unui alt stat membru în aplicarea și respectarea dreptului comunitar.
În conformitate cu articolul 13 alin (2) TUE, „fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condițiile și scopurile prevăzute de acestea. Instituțiile cooperează unele cu altele în mod loial”.
Modalitățile în care se realizează această colaborare interinstituțională se regăsesc în art. 295 TFUE „Parlamentul European, Consiliul și Comisia se consultă reciproc și organizează, de comun acord, condițiile cooperării lor. In acest scop, acestea pot, cu respectarea tratatelor, să încheie acorduri interinstituționale care pot avea un caracter obligatoriu”.
Tratatul de la Lisabona aduce astfel clarificarea pe care tratatele anterioare nu o realizau, dar care nu a împiedicat ca principiul cooperării loiale interinstituționale să se impună, încheierea de acorduri interinstituționale devenind o practică curentă în raporturile dintre instituții. Cooperarea loială dintre instituții a fost impusă și la nivel jurisprudențial. Făcând apel la necesitatea unui dialog interinstituțional, Curtea a precizat că în cadrul acestuia prevalează aceeași obligație de cooperare loială ce guvernează relația dintre statele membre și instituțiile comunitare.
Sfera de aplicare a principiului cooperării loiale include, în principal, competențele normative, în exercitarea cărora sunt implicate mai multe instituții (Consiliul, Parlamentul European și Comisia). In virtutea acestui principiu, instituțiile sunt obligate să-și respecte reciproc competențele și să stabilească proceduri menite să asigure buna desfășurare a procesului decizional.
Cooperarea interinstituțională se organizează, cel mai adesea, prin schimburi de scrisori între Consiliu și Comisie, acorduri interinstituționale sau declarații comune celor trei instituții.
e) Principiul subsidiarității
Subsidiaritatea a aparut ca un concept avand rolul de a ameliora si echilibra relatiile dintre diferitele grupuri sociale.
Subsidiaritatea presupune, în esență, un mod de acțiune publică în care decizia este luată de către autoritatea situată la nivelul cel mai de bază, capabilă să rezolve ea însăși problema. Nivelul superior de autoritate nu intervine decât dacă problema excede capacitățile nivelului inferior. Cu alte cuvinte, obiectivul central al subsidiarității este identificarea nivelului de exercitare a competențelor cel mai adecvat.
Principiul subsidiarității este un principiu de reglementare a exercitării competențelor și nu un principiu de atribuire de competențe (repartiția competențelor fiind stabilită în conformitate cu principiul atribuirii). În același timp, principiul subsidiarității se aplică numai domeniilor care fac obiect de competență partajată între Uniune și statele membre și nu domeniilor de competența exclusivă a Uniunii, unde aceasta este singura abilitată să acționeze. El permite organizarea acestui partaj de competențe în funcție de necesitățile obiectivelor stabilite. Subsidiaritatea apare astfel ca un principiu ce vizează eficacitatea acțiunii, autorizând Uniunea să exercite anumite activități care țin de competența ordinară a statelor membre, necesare pentru atingerea obiectivelor Uniunii stabilite prin tratate, fără a modifica prin aceasta repartizarea de competențe.
Deși a făcut de-a lungul timpului obiectul a numeroase dezbateri și controverse (în principal datorită caracterului ambiguu al conținutului său), considerându-se că reprezintă mai degrabă un termen socio-politic, și nu un principiu juridic sau constituțional, principiul subsidiarității s-a impus în spațiul European atât ca principiu de drept intern, reglementând raporturile dintre stat și colectivitățile politico-teritoriale sau administrative locale, dar și ca principiu de drept internațional, dobândit o susținere teoretica și empirică tot mai solidă în ultimele decenii.
Principiul subsidiarității recunoaște o prioritate de acțiune statelor membre, el impune prezumția unei mai bune plasări a statelor membre pentru a acționa, prezumție care poate fi răsturnată dacă se dovedește că obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre dar pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii.
Intervenția Uniunii este, așadar subordonată îndeplinirii cumulative a două condiții:
– insuficiența acțiunii naționale, capacitatea de acțiune statală trebuind a fie apreciată atât la nivel central, cât și prin luarea în considerare a posibilităților de acțiune la nivel regional sau local (în logica tratatului – preambulul și art. 1 TUE, precum și preambulul Protocolului (nr. 2) asupra aplicării principiilor subsidiarității și proporționalității, deciziile ar trebui să fie luate cat mai aproape de cetățeni). Criteriul de localizare a puterii de decizie nu este deci nivelul cel mai eficient, ci nivelul eficient situat cât mai jos;
– valoarea adăugată a acțiunii Uniunii, care se apreciază comparativ cu acțiunea națională. Eficiența suplimentară a acțiunii Uniunii este evaluată în raport de efectele și dimensiunea acțiunii avute în vedere.
Interpretarea conjugată a celor două condiții duce la o limitare a intervențiilor Uniunii căci, atât în situația în care aprecierea insuficienței acțiunii naționale nu este însoțită de dovada capacității Uniunii de a acționa mai bine, cât și în situația în care acțiunea europeană este mai performantă fără ca aceea a statelor membre să fie ea însuși insuficientă, condițiile subsidiarității nefiind îndeplinite decât parțial, Uniunea ar trebui să se abțină să acționeze.
Pentru garantarea respectării principiului subsidiarității sunt instituite o serie de mecanisme care permit verificarea concordanței cu acestea a unui act normativ în toate fazele procesului legislativ. În faza postlegislativă, Curtea de Justiție poate fi sesizată cu verificarea legalității legislației adoptate.
Obligații specifice impuse instituțiilor europene
Protocolul asupra aplicării principiilor subsidiarității și proporționalității prevede că fiecare instituție asigură în permanență respectarea principiilor subsidiarității și proporționalității. Această prevedere generală este însoțită de dispoziții particulare ce se impun instituțiilor cu rol decizional:
înainte de a lua o inițiativă legislativă Comisia procedează la consultații extinse, iar în caz de urgență, dacă nu se realizează consultări, Comisia trebuie să motiveze decizia;
indiferent de proveniența inițiativei, se instituie obligația unei motivări speciale (dincolo de obligația generală de motivare a actelor prevăzută de art. 296 TFUE) a oricărui proiect de act legislativ în raport cu principiile subsidiarității și proporționalității, bazată pe indicatori calitativi și, ori de câte ori este posibil, pe indicatori cantitativi. In acest sens propunerea ar trebui să cuprindă o fișă detaliată cuprinzând elemente care să permită evaluarea impactului financiar al proiectului în cauză și, în cazul unei directive, evaluarea implicațiilor acesteia asupra reglementărilor care urmează să fie puse în aplicare de statele membre, inclusiv asupra legislației regionale, după caz.
comisia trebuie să redacteze anual un raport privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității în cadrul procesului de legiferare la nivelul UE, pe care îl prezintă Consiliului European, Parlamentului European, Consiliului și rarlamentelor naționale, precum și Comitetului Economic și Social și Comitetului legiunilor.
Rolul parlamentelor naționale
Art. 5 TUE prevede pentru prima dată într-un text de drept primar că parlamentele naționale asigură respectarea principiului subsidiarității. Detalierea acestui rol al parlamentelor naționale este realizată prin Protocolul privind rolul parlamentelor naționale în UE și prin Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității, anexă la tratatul de la Lisabona. Prin intermediul acestor dispoziții se instituie un control a priori al principiului subsidiarității, prin crearea unui mecanism de alertă precoce în cadrul căruia rarlamentele naționale își pot exprima punctele de vedere cu privire la modul în care proiectele de propuneri legislative respectă principiului subsidiarității.
Comisiei, și oricărui alt inițiator al unui proiect de act normativ, le revine obligația de a transmite în mod direct proiectele de acte legislative către parlamentele naționale. Această comunicare se face simultan cu transmiterea lor către Parlamentul European și Consiliu. Într-un termen de opt săptămâni de la această comunicare, parlamentele naționale pot adresa președintelui Parlamentului European, al Consiliului și, respectiv, al Comisiei, aviz motivat în care să se expună motivele pentru care consideră că proiectul în cauză nu este conform cu principiul subsidiarității. Autorii proiectului țin seama de avizele motivate adresate de parlamentele naționale sau de o cameră a unuia dintre aceste parlamente naționale și, dacă acestea sunt emise de cel puțin o treime (sau de o pătrime în materie de cooperare polițienească și judiciară penală) din totalul voturilor atribuite parlamentelor naționale, proiectul trebuie reexaminat. După reexaminare, proiectul poate fi menținut, modificat sau retras, decizia respectivă trebuind să fie motivată.
O inovație a Tratatului de la Lisabona o reprezintă prevederea potrivit căreia dacă într-un domeniu ținând de procedura legislativă ordinară Comisia decide, după reexaminare, menținerea propunerii care a făcut obiectul avizului motivat al cel puțin majorității simple din voturile atribuite parlamentelor naționale, aceasta va trebui să justifice, printr-un aviz motivat, motivele pentru care consideră că propunerea este conformă cu principiul subsidiarității, diferendul dintre aceasta și parlamentele naționale fiind supus organului legislativ al Uniunii. In cazul în care, cu o majoritate de 55% a membrilor Consiliului sau cu o majoritate a voturilor exprimate în Parlamentul European, organul legislativ consideră că propunerea legislativă nu este compatibilă cu principiul subsidiarității, aceasta nu va mai fi examinată.
Controlul jurisdicțional
Chiar dacă au existat dezbateri și controverse privind măsura în care respectarea principiului subsidiarității poate fi supusă controlului Curții de Justiție, apreciindu-se că aceasta nu ar dispune de instrumente juridice adecvate pentru a efectua acest control, având în vedere caracterul predominant politic al principiului și marja largă de apreciere a oportunității acțiunii Uniunii, Curtea s-a declarat competent să verifice respectarea sa.
Controlul jurisdicțional al principiului subsidiarității se face în cadrul competențelor și procedurilor obișnuite, neavând prevăzută o cale de drept special.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene are competența de a controla legalitatea actelor legislative, în ceea ce privește conformitatea cu principiul subsidiarității. Protocolul (nr. 2) atașat Tratatului de la Lisabona permite unui stat membru să introducă, în numele parlamentului său național sau al unei camere a acestuia un recurs în anulare pentru încălcarea de către un act legislativ a principiului subsidiarității. În același timp, este extinsă sfera subiectelor care pot investi Curtea, prin acordarea acestui drept și Comitetului Regiunilor, în cazul actelor legislative în vederea adoptării cărora Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevede consultarea acestuia. Astfel, Comitetul are dreptul de a introduce acțiuni în justiție înaintea Curții de Justiție a Uniunii Europene, în două situații distincte: atunci când nu a fost consultat corespunzător de către instituțiile comunitare și, în al doilea rând, pentru a solicita anularea actelor legislative comunitare pe care le consideră încălcări ale principiului subsidiarității.
f) Principiul proporționalității
Complement al principiului subsidiarității, principiul proporționalității are rolul de a stabili, odată admisă competența Uniunii, până unde se poate merge în exercitarea acesteia (care ar trebui să fie întinderea intervenției Uniunii) și care sunt mijloacele potrivite în raport de obiectivele urmărite. Așadar, el intervine într-o a doua fază, după ce decizia de a acționa a fost luată.
Prezent în majoritatea sistemelor juridice sub forma regulii potrivit căreia mijloacele folosite de autorități trebuie să fie proporționale cu scopul lor (relația cauzală între scop și mijloace), principiul proporționalității era inclus implicit în dispozițiile tratatelor constitutive sub forma deselor referiri la caracterul „necesar” al unei măsuri. Dezvoltarea principiului s-a făcut însă pe cale jurisprudențială, prin recunoașterea statutului acestuia de principiu general al dreptului Uniunii, calitate care îi permite să reglementeze atât competențele Uniunii, cât și pe cele ale statelor membre atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii.
Potrivit jurisprudenței Curții, măsurile adoptate de instituțiile comunitare trebuie să fie „proporționale” sau „necesare” pentru realizarea obiectivelor vizate prin competența acordată instituției. Prin consacrarea și aplicarea acestui principiu se urmărește evitarea unor excese ale intervenției instituțiilor Uniunii (ale birocrației europene), dincolo de ceea ce este necesar, dincolo de obiectivele și competențele ce le sunt conferite.
Prin Tratatul de la Maastricht principiul subsidiarității este consacrat formal în art. 5 din TCE, care prevedea că acțiunea Comunității nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor din tratat.
Odată cu tratatul de la Lisabona, principul subsidiarității beneficiază de o definiție mai precisă. Potrivit art. 5 alin (4) TUE, în temeiul principiului proporționalității, acțiunea Uniunii, în conținut și formă, nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor. Pentru prima data este introdusă si condiția legată de „forma” acțiunii, alături de cea referitoare la „conținutul” acesteia. Articolul 296 alin (1) explică semnificația acestui criteriu de apreciere: în cazul în care tratatele nu prevăd tipul actului care trebuie adoptat, instituțiile îl aleg de la caz la caz, cu respectarea procedurilor aplicabile și a principiului proporționalității. Aceasta se traduce, în practică, prin preferința pentru directivă mai ales directiva-cadru), ca instrument mai flexibil, ce lasă o mai largă apreciere statelor membre în raport cu regulamentul, ce se aplică cu caracter general, nediferențiat, și prin recurgerea (sub condiția de a nu fi afectată eficacitatea acțiunii Uniunii) la instrumente fără forță juridică obligatorie.
Principiul proporționalității, astfel cum este formulat, nu vizează decât competențele Uniunii, tratatul menținând în afara sferei de aplicare a principiului competențele statelor membre. Proporționalitatea trebuie însă avută în vedere, spre deosebire de subsidiaritate, atât în ceea ce privește competențele exclusive ale UE, cât și în ceea ce privește competențele concurente. In același timp, intră în sfera de aplicare a principiului atât actele legislative cât și actele organelor executive.
Cuprinse în dispozitivul aceluiași protocol, condițiile de aplicare ale principiului proporționalității ar trebui să fie aceleași cu cele prevăzute în cazul subsidiarității. Cu toate acestea, trimiterile la acest principiu sunt mai puțin numeroase, el nefiind direct invocat nici în cazul procedurii de alertă timpurie, avizul motivat al statelor membre urmând să expună motivele pentru care consideră că proiectul în cauză nu este conform cu principiul subsidiarității.
Garantarea aplicării principiului proporționalității are loc, în principal, prin intermediul controlului jurisdicțional a posteriori, jurisprudența Curții fiind extrem de bogată din acest punct de vedere. Pentru a nu impieta asupra puterii de apreciere ce revine instituțiilor decizionale, Curtea a manifestat însă prudență, limitandu-se la un control minimal al erorii manifeste atunci când autorul actului dispune de o putere discreționară.
Din jurisprudența Curții se disting trei criterii ce sunt luate în calcul și în raport de care se apreciază caracterul proporțional al unei măsuri:
caracterul necesar al măsurii în raport de obiectivele avute în vedere;
caracterul adecvat, judecătorul verificând dacă autorul actului a reținut măsura pertinentă cea mai puțin constrângătoare pentru justițiabili;
caracterul nedisproporționat al măsurii, în sensul că aceasta să nu exceadă scopului urmărit, inconvenientele cauzate să nu fie disproporționate în raport cu scopurile vizate.
Extinderea Uniunii Europene
Uniunea Europeană este o organizație suprastatală pentru că instituțiile sale acționează precum organe interne ale puterii și administrației unui stat, funcționarii instituționali își desfășoară activitatea în interesul organizației și nu al statelor a cărei cetățenie o au, iar statele sunt conștiente că ar trebui să cedeze o parte din suveranitatea lor către organizație.
Uniunea Europeană se extinde cu scopul de a împărți cu celelalte state foloasele dobândite de către Europa Occidentală prin întemeierea unei zone solide și stabile în care războiul nu este posibil. Uniunea Europeană are ca sarcină să sprijine țările vecine în dezvoltarea acestora în ceea ce privește economia și democrația și să promoveze securitatea. Se dorește acest lucru în special după cel de-al doilea război mondial când au existat distrugeri masive. Se știe că pacea și stabilitatea reprezintă premisele unei economii pline de prosperitate.
Extinderea se face pentru a realiza premisele unei uniuni cât mai strânse a țărilor din Europa. Împrejurările prin care este constituită extinderea Uniunii Europene au fost publicate prin Tratatul privind Uniunea Europeană care susține că: "orice stat european poate cere să devină membru al Uniunii" cu condiția să își adresează cererea de aderare Consiliului UE, care se pronunță în unanimitate, după consultarea Comisiei Europene și obținerea avizului conform din partea Parlamentului European.
Un stat care doreste să adere la Uniunea Europeană este nevoit să accepte, să dezvolte, să-și însușească acquis-ul european (totalitatea normelor juridice a Uniunii Europene).
în anul 1949 – Michel Debré – propune crearea statelor unite ale Europei
în 1950 – Robert Schuman și Jean Monet (politican francez) – propun crearea unei prime comunități europene în domeniu cărbunelui și oțelului.
în 1951 – prin Tratatul de la Paris se înființează C.E.C.O. – 1952 intră în vigoare.
În 1951, 6 state europene: Franța, Italia, Germania, Belgia, Olanda, Luxembourg, semnează la Paris Tratatul de constituire a Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului care intră în vigoare în 1952. Momentul acesta reprezintă apariția unor organe supranaționale care hotărăsc în numele statelor, și anume:
– Înalta Autoritate
– Adunarea Comună
– Consiliul Special de Miniștri
– Curtea de Justiție
1973: Irlanda, Regatul Unit, Danemarca
1981: Grecia
1986: Spania și Portugalia
1995: Austria, Finlanda, Suedia
2004: Polonia, Slovenia, Ungaria, Malta, Cipru, Letonia, Estonia, Lituania, Cehia, Slovacia.
2007: România, Bulgaria.
2013: Croația
Aderarea la Uniunea Europeană
Aderarea cuprinde 2 faze:
– Etapa comunitară
– Etapa internațională
Etapa comunitară constituie acceptul instituțiilor U.E. (Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul de Miniștri în urma consultării Comisiei Europene și cu avizul Parlamentului dă acceptul încheierii tratatului de aderare.
Etapa internațională reprezintă încheierea câte unui tratat cu fiecare dintre statele membre ale U.E., tratat care urmează să fie ratificat de fiecare stat al U.E.
ex: România după ce a primit acceptul de a intra în U.E. a ratificat tratate cu 25 de state pentru intrarea în U.E.
Încetarea calității de membru al U.E.
Un stat care nu-și îndeplinește obligațiile pe care si le-a asumat prin tratate poate fi suspendat din calitatea de membru cu drepturi depline, perioadă în care acesta participă la viața U.E. dar fără drept de decizie (drept de vot).
Pentru ca nu exista nicio clauză in ceea ce priveste încetarea calității de membru, se presupune că un stat poate unilateral are posibilitatea de a se retrage din cadrul Uniunii Europene.
Capitolul al II – lea
CONSECINȚELE ÎN PLAN ECONOMIC PENTRU STATELE UNIUNII EUROPENE
În câteva decenii, actuala UE a trecut de la un grup omogen de 6 state dezvoltate, care și-au început aventura, mai degrabă, ca o uniune vamală, la o uniune economică de 28 state cu o economie diversificată, pentru ca mai apoi să evolueze spre o uniune monetară și un sistem instituțional, politic, economic și juridic capabil să impulsioneze dezvoltările necesare pe mai departe acestei mari comunități în context regional și mondial.
Vorbim despre un proces care nu a făcut niciodată pași înapoi, chiar dacă – uneori – și-a micșorat „viteza de croazieră” sau, chiar, s-a oprit temporar. Mai mult decât atât, de-a lungul timpului, au existat perioade în care s-au realizat dezvoltări importante (precum trecerea de la comunități economice la uniune politică, de ex), uneori chiar și în situații mai puțin favorabile (precum „marea extindere” într-un moment de criză sau, cel puțin, stagnare economică).
Unele dintre aceste dezvoltări, având loc simultan, au pus la grea încercare capacitatea statelor membre de a-și stabili ținte ambițioase și, mai ales, de a și le atinge. Așa s-a întâmplat cu obiectivul realizării pieței interne sau, mai târziu, cu cel al monedei unice, considerate a fi „frontiere” de la care se impunea o noua calitate a dezvoltării politice si instituționale care să ducă, în final, la constituționalizarea Uniunii prin integrare. Însă acest proces de aprofundare a UE s-a desfășurat permanent, succesiv sau simultan, cu celălalt proces caracteristic Uniunii, cel de extindere UE. Acum pare depășita dilema „aprofundare versus extindere”, dovedindu-se că cele două procese nu sunt incompatibile, ci că, dimpotrivă, fiecare îl stimulează pe celălalt, Uniunea devenind mai puternică pe măsura extinderii pentru ca, aceasta nouă Uniune consolidată, să reclame – la rândul său – o nouă extindere. De aceea, se poate afirma in acest moment, fără a abandona nicidecum procesul de aprofundare, ca UE se găsește implicată într-un proces de extindere fără precedent – la scară europeană, putem spune – la capătul căruia ar putea ajunge la 35 de membri. Este vorba despre un proiect la fel de ambițios precum toate marile proiecte europene, un proiect ce va defini noua Europă și locul ei în lume.
Cum bine știm, la ora actuală, „marea extindere” este în curs de desfășurare, UE având deja 28 de membri. Vorbind despre „marea exindere”, ne referim la o extindere diferită cantitativ și calitativ de toate celelalte, dat fiind numărul mare de state candidate, situația lor particulară economică și politică (eterogenitatea), dar și provocările instituționale (guvernarea unei Comunități cu 30 de state membre, profund integrate), economice, politice și juridice.
Consecințele acestei „dezvoltări pe orizontală” (extinderea) a UE, se vor vedea în multe sectoare ale vieții colective și individuale a cetățenilor Uniunii, adică în „dezvoltarea sa pe verticală” (aprofundarea). În plan politic, stabilirea noilor reguli de reprezentare și decizie care să întărească esența democratică a UE reclamă o dezvoltare constituționala, în timp ce – în sfera libertăților fundamentale – Europa are pentru prima oară în istoria sa posibilitatea reală de a le extinde la nivel continental, generând astfel o identitate și o referință mondială a modelului său de societate. Din punct de vedere economic, vor exista, de asemenea, o sumedenie de consecințe. Intensificarea și diversificarea fluxurilor comerciale de bunuri, servicii, capital și persoane – adică, forța de muncă – și extinderea pieței interne, dar și deplina sa liberalizare vor produce o schimbare structurală în diferite sectoare și regiuni, dar vor contribui, de asemenea, la creșterea potențialului economiei europene de care va beneficia toată lumea, deși pe termen scurt, cu precădere noile state membre. Există, desigur, și riscuri, în special pentru economia vechilor state membre, așa cum se întâmplă de fiecare dată când crește expunerea economiei la relațiile cu restul lumii. Riscurile, ca și beneficiile, sunt în egală măsură ale tuturor, și acesta este un aspect important.
Una dintre căile care conduc la diminuarea riscurilor reale este aceea a reformei unora dintre politicile comune de caracter economic, precum politica agricolă comună sau cea de coeziune economică și socială. Cealaltă, o constituie alocarea unor sume mai mari bugetului comunitar din PIB-ul fiecărui stat membru, astfel încât să existe resurse suficiente pentru finanțarea politicilor existente nu pentru 15, ci pentru 28 de membri, altfel spus, fără a se modifica actualele „reguli ale jocului”.
Efectele „marii extinderi” sunt percepute diferit de către statele membre, fiind însă dificil de stabilit grupuri omogeme de interese. Astfel, regăsim statele de coeziune (Spania, Grecia, Irlanda și Portugalia) „temătoare”, pe de o parte, față de extindere din perspectiva fondurilor structurale și de coeziune, dar si manifestând constant, pe de alta, unele dintre cele mai favorabile atitudini populare față de aceasta. La capătul opus, avem state precum Germania, Marea Britanie, Austria etc. ce par a fi marile beneficiare ale extinderii, pe de o parte, dar care au, pe de alta, un procent scăzut de acceptare populară a acesteia. Apoi, întâlnim același stat favorabil sau nu „marii extinderi” în funcție de interese sale sectoriale. Astfel, Germania este favorabilă când este vorba despre libera circulație a bunurilor, serviciilor și capitalurilor, dar nefavorabilă când este vorba despre libera circulație a persoanelor, pentru ca Spania să fie favorabilă când este vorba despre aceasta, dar rezervată când este vorba despre fondurile comunitare.
Cauzele economice ale extinderii Uniunii Europene
Imediat după terminarea războiului, prioritățile refacerii economiilor distruse erau tot atât de importante ca și asigurarea păcii și securității. Nevoia unei piețe comune cât mai largi era vitală pentru o reconstrucție economică rapidă a economiei țărilor Occidentale. Integrarea europeană a fost concepută de mulți politicieni ori politologi, europeni și americani, ca o contribuție la întărirea blocului.
Refacerea economiilor devastate de război au necesitat chiar un grad sporit de cooperare și întrajutorare. Această refacere și dezvoltare economică a necesitat piețe cât mai largi și acces liber pe aceste piețe.
Cu trecerea timpului, atitudinea SUA față de procesul de integrare din Europa s-a schimbat, încă din anii 1970, SUA a început să perceapă pericolul unei Europe puternice. Atitudinea americană față de apariția Comunității Europene s-a schimbat considerabil în ultimii ani… de la sprijinul necondiționat în primii ani de după cel de al doilea război mondial, la un amestec de sprijin calificat la nivel oficial, indiferență, neînțelegere și opoziție la nivel neoficial.
Tendințele de globalizare ale economiilor, se resimt mult mai devreme de către conducătorii politici și mai ales de către managerii economici ai Europei de Vest. Toate economiile celor 6 membri fondatori au avut de câștigat de pe urma formării unei piețe comune unde mărfurile lor să poată fi vândute fără niciun fel de restricții. Aceste motive au fost de cele mai multe ori prezentate în forme voalate, deghizate, îmbrăcate în limbaje criptice sau chiar demagogice de genul: interesul umanității, provocarea modernității, nevoia de cooperare, interdependența globală, noile provocări ale secolului industrial, etc.
Pierre Pescatore, mare specialist al chestiunii integrării europene susține că motivele profunde care au împins creatorii Comunităților și care continuă să inspire pe cei care și-au legat visele lor de funcționarea zilnică a instituțiilor comunitare sunt de ordin politic. În același sens se pronunță și Joseph Nye, care consideră preponderenți factorii politici între inițiatorii integrării europene.
Uniunea Europeană de azi a început ca un proces de integrare economică cu înființarea celor trei comunități economice europene. Dar orice integrare economică între țări suverane implică și transferuri de putere, de competențe, către instituțiile economice ale organizațiilor internaționale integraționiste ce sunt chemate a realiza obiectivele de integrare. Procesele decizionale din cadrul organizațiilor internaționale integraționiste, mai mult decât oricare alte procese decizionale din cadrul oricăror organizații internaționale sunt procese ce implică politică, indiferent de obiectul acestor decizii.
UE sprijină aceste țări prin Politica Europeană de Vecinătate și prin Parteneriatul cu țările din est. UE și Ucraina se află în negocieri privind un Tratat de Asociere care vizează o asociere politică îmbunătățită și integrarea economică a Ucrainei cu UE. Tratatul va cuprinde toate domeniile: colaborare politică, economică și sectorială, inclusiv crearea unei zone extinse de comerț liber. în plus, Parteneriatul cu țările din est prevede acorduri îmbunătățite referitoare la securitatea energetică care să aducă beneficii atât Uniunii cât și țărilor partenere, la creșterea asistenței financiare, precum și, după ce condițiile de securitate sunt îndeplinite, la facilitarea circulației în UE a cetățenilor din țările partenere.
La începuturile procesului de integrare, dar și după aceea, motorul integrării a fost „ambiția Franței” de a continua să joace un rol mondial. De multe ori, conducătorii politici ai țărilor membre ale Uniunii Europene au subscris cu toții la unele idei novatoare privind construcția europeană, dar au rămas în dezacord cu privire la metodele de realizare a diverselor proiecte.
Un exemplu potrivit pentru ilustrarea acestei idei este entuziasmul cu care șefii de stat sau de guvern au aprobat în decembrie 1993 Cartea albă cu privire la creșterea, competitivitatea și angajarea forței de muncă, dar au fost în dezacord cu privire la modalitățile de realizare a propunerilor din acest document. În mod concret, șefii de stat sau de guvern nu au fost de acord cu propunerea Comisiei cuprinsă în acest document de realizare a unui împrumut extern în valoare de 10 miliarde de euro în fiecare an, bani care să fie cheltuiți, alături de fondurile europene și de fondurile Băncii Europene de Investiții pentru construcția de infrastructuri europene de transport: autostrăzi, căi ferate, tunele, poduri, etc. chiar și după adoptarea în 2000 a Strategiei de la Lisabona care și-a propus să facă din Uniunea Europeană cea mai competitivă forță economică din lume, conducătorii politici ai Uniunii nu au fost de acord să ofere mijloace financiare necesare realizării acestui obiectiv ambițios.
Concomitent cu globalizarea economică și financiară a lumii și cu prăbușirea ordinii geostrategice a războiului rece și Comunitățile Europene s-au transformat profund în ultimele decenii. Începând cu Actul Unic European din anul 1987 și mai ales după Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare în 1993, Comunitățile Europene au suferit transformări constituționale, lărgiri geografice, transferuri de noi competențe politice, economice, monetare și militare de la statele membre către instituțiile comunitare. Începutul sec. XXI găsește Europa într-o nouă fază de lărgire, de integrare, de consolidare și de transformare într-un centru de putere politică mondială, dar și într-o fază de reflexie, de analiză a parcursului efectuat, de interogare, de scepticism. Transformările și extinderile, dorința constituirii unui nou centru de putere mondială sunt astăzi contestate. Toată lumea este de acord să caracterizeze integrarea europeană ca un proces. Problema neelucidată și în legătură cu care apar divergențe este aceea legată de ținta acestui proces, aceea legată de a cunoaște spre ce se îndreaptă acest proces, deoarece integrarea nu poate fi un țel în sine.
Pentru a putea continua proiectul european, Uniunea are nevoie de sprijinul cetățenilor săi, însă aceștia nu se mai mulțumesc să fie „spectatori”, ci vor să devină „actori”. Ei au, de asemenea, nevoia să înțeleagă în ce constă și care este finalitatea proiectului la care sunt chemați să-și dea adeziune. De aceea, dezbaterea în jurul viitorului Uniunii Europene ar trebuie să pornească de la cetățeni, de la perspectivele pe care trebuie să le ofere acestora.
Integrarea economică și uniunea economică și monetară
Uniunea economică și monetară (UEM) reprezintă parte componentă a procesului de integrare economică a UE și obiectiv central al comunității, deci toate statele membre fac parte din ceea ce numim UEM, formând o piață comună sub numele de Piață unică/internă. Ca atare, statele UE își coordonează politicile economice pentru a susține obiectivele UEM, între care adoptarea euro este o obligație prevăzută în Tratatul de instituire a Comunității Europene /Tratatul sau Tratatul CE. Statele care au adoptat moneda unică euro, având grad mai mare de integrare, formează zona euro și au o politică monetară unică fiind condusă de BCE, iar statele care nu fac încă parte din zona euro își mențin propria monedă și au propria politică monetară.
De aceea, integrarea economică completă, necesită ca toate statele membre UE să se alăture zonei euro, armonizându-și astfel ansamblul de politici fiscale, economice ș.a. menite să formeze piața unică a Europei comunitare.
În prezent moneda euro este utilizată în 19 state membre din cele 28 existente, iar UEM este cadrul politic și economic care o susține permițând funcționarea optimă a celei de-a doua economii ca mărime din lume.
În vederea realizării obiectivelor prevăzute în Tratatul privind Uniunea Europeană de la Lisabona, statele membre și UE în ansamblul ei, acționează pentru instituirea pe piața internă, a unei politici economice coordonate care să definească obiectivele comune de atins, în conformitate cu principiul unei economii de piață deschise, concurențiale.
Coordonarea mai strânsă a acestor politici economice, are menirea sa contribuie la integrarea mai profundă a UE, inclusiv monetare, într-o piață solidă ca fiind o chestiune de interes comun. În acest sens, Consiliul, la recomandarea Comisiei, elaborează un proiect cu privire la orientările generale ale politicilor economice și prezintă Consiliului European un raport care dezbate concluziile ce se impun. Consiliul la rândul lui, în urma dezbaterilor informează PE cu privire la recomandarea sa și, pe acest temei supraveghează evoluția economică din fiecare stat membru si la nivel comunitar, efectuând periodic evaluări și raportând PE rezultatele supravegherii multilaterale.
În ceea ce privește politica monetară, obiectivele principale se referă la menținerea stabilității prețurilor cu ajutorul Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), (Banca Centrală Europeană și Băncile Centrale Naționale) și, în egală măsură, realizarea obiectivelor comune ale UE.
Concepte și istoricul integrării economice și monetare
Integrarea economică constituind un proces complex de construcție a Uniunii Europene, presupune crearea unei veritabile piețe unice. Acțiunea constă în dezvoltarea interdependențelor economice dintre statele componente și este determinat de un ansamblu de factori între care revoluția științifică și tehnică joacă un rol de prim ordin. Integrarea economică a Europei comunitare are un conținut concret-istoric și cuprinde: promovarea comerțului preferențial, (taxe vamale reduse), liberalizarea piețelor comerțului, (fără taxe vamale), instituirea Uniunii Vamale (politică comercială comună și aceleași taxe vamale pentru țările terțe), piață unică (norme comune și libera circulație a mărfurilor, capitalurilor, forței de muncă și serviciilor), UEM (piață și monedă unică, politică monetară comună), integrarea economică completă (toate elementele menționate la UEM la care se adaugă politicile fiscale și alte politici economice armonizate).
Prelungirea naturală (integrarea cumulativă) a integrării economice conduce la integrare monetară, adică la aplicarea unor politici care să fie valabile pe ansamblul spațiului economic format de piața comună/unică. Integrarea monetară poate lua, întâi de toate, forma unei cooperări între statele membre în materie de politică monetară, mai ales printr-o coordonare a ratelor de schimb și de dobânzi sau, tot pe calea cooperării, pentru rezolvarea problemelor de balanță a prețurilor. Tratatul de la Roma, n-a cuprins în conținutul său, decât dispoziții de ordin destul de general, în domeniul cooperării monetare, căci părțile semnatare nu erau dispuse să renunțe (a suveranitatea tor națională în acest domeniu. Eie nu doreau ca profitul unor întreprinderi naționale să fie pus la dispoziția unor instituții comune. De altă parte, primele șase state fondatoare ale Uniunii, participau la sistemul Bretton Woods, care se caracteriza prin rate de schimb fixe, ceea demonstra inutilitatea creării unui sistem monetar paralel.
Abordând cele două concepte, se poate afirma că ultima fază a integrării economice este uniunea economică iar a celei monetare, uniunea monetară. Mai mult, analiza cadrului conceptual mai larg privind politicile UEM evidențiază transformarea domeniului monetar de la un proces de tip transguvernamental, spre unul supranațional. În acest fel componenta uniunii monetare a UEM, poate apărea supradimensionată, în timp ce componenta economică este mai puțin dezvoltată. Iată de ce ansamblul problematicii UEM necesită noi abordări în viitor.
Istoric
In istoria integrării economice și monetare distingem mai multe etape/faze de tranziție și anume:
A. Perioada 1958 – 1969, când cei șase s-au consacrat edificării unui tip de comunitate europeană care să aibă în vedere Tratatul încheiat. În această fază, principalele obiective ale Uniunii vamale au fost atinse înaintea scadenței fixate și anume suprimarea drepturilor de vamă, a restricțiilor cantitative în interiorul statelor precum și aplicarea unui tarif comun vis-a-vis de țările terțe.
De asemenea, s-au propus măsuri pentru înlăturarea unor obstacole netarifare care împiedicau libera circulație a bunurilor și serviciilor precum și a factorilor de producție.
Și în domeniul politicilor comune, s-au realizat progrese evidente, mai ales în ceea ce privește mecanismele politicii agricole și transporturile.
Concomitent, deși sistemul monetar internațional, prezenta unele amenințări pentru Europa comunitară, noile formule de propuneri în legătură cu integrarea monetară ofereau perspectiva unei zone de stabilitate monetară în Europa. Văzând tensiunile/turbulențele crescânde în sânul Sistemului Bretton Woods, conducătorii europeni s-au convins că dispozițiile Tratatului de la Roma, nu reușeau, ele singure, să garanteze integrarea economică și monetară a Europei. Așa se face că la Conferința de la Haye din 1969, șefii de state și de guverne din cele șase țări, au decis că CEE, trebuie să fie transformată progresiv într-o Uniune Economică și Monetară (UEM).
În anul următor, în octombrie 1970, primul ministru din Luxemburg, Pierre Werner, prezenta în fața Consiliului raportul care propunea realizarea graduală, la orizontul anului 1980, o Uniune economică și monetară. Raportul enunța clar principiul înfăptuirii de „progrese paralele” care presupunea realizarea concomitentă spre convergența de politici economice și spre integrare monetară. Acest raport mai conținea un număr de sugestii în materie de coordonare a politicilor economice, insistând asupra celor fiscale, bugetare, financiare și de finanțare a deficitelor.
În domeniul monetar, raportul sublinia necesitatea pentru statele membre, de a-și armoniza instrumentele politicii monetare și de a le întări prin reducerea, mai întâi, a marjelor de fluctuație între monedele naționale. Ultimul obiectiv rămânea realizarea unei libertăți complete de mișcare a capitalurilor, acompaniat de convertibilitate deplină a monedelor și la rate fixate irevocabil. Se poate aprecia că în această fază n-a existat, practic o acțiune concretă în favoarea Uniunii monetare. Tratatul de la Roma n-a prevăzut decât dispoziții minore în materie de cooperare monetară iar crearea unui sistem paralel era apreciat drept o inutilitate.
B. Perioada: 1969 – 1979. Uniunea monetară trebuia să se realizeze ca un proces pe etape. Premierul Luxemburghez a prezentat propunerea ca marjele de fluctuație să se reducă în jurul cursului-pivot atunci când o monedă a unei țări comunitare se schimba pentru alta. Marja de fluctuație trebuia să fie mai redusă decât cea rezervată schimburilor de monede comunitare contra dolari. De fapt, acesta era renumitul mecanism al „șarpelui în tunel” în care șarpele reprezenta marja de fluctuație mai strânsă aplicabilă schimburilor între monedele țărilor comunitare în timp ce marja mai largă autorizată pentru schimburile contra dolari, exprimă tunelul.
Premierul mai propunea realizarea mișcărilor de capital o dată cu integrarea piețelor financiare mai ales în sistemele bancare.
Începutul acestei faze nu era totuși favorabil progresului de integrare economică și monetară. Abandonarea sistemului Bretton Woods și creșterea brutală a prețului petrolului, a provocat o inflație galopantă, antrenând presiuni spectaculoase asupra monedelor europene. Instabilitatea sistemului monetar internațional a făcut dificil, dacă nu imposibil, continuarea eforturilor spre integrare economică.
În 1972, autoritățile britanice au decis să lase flotarea lirei sterline în afara mecanismului „șarpelui și a tunelului”. Irlanda, Danemarca și Italia adoptau, nu mult după aceea, decizii identice. La sfârșitul anului 1977, din nouă state membre ale comunității, de pe atunci, numai jumătate (R.F. Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg și Danemarca) rămâneau în interiorul acestui mecanism. In același an, planul Werner al Uniunii economice și monetare a fost finalmente abandonat.
Șefii Europei comunitare rămâneau totuși convinși că singurul mecanism eficace ar fi acela care să autorizeze marje de fluctuație minime de rate de schimb și care să oblige guvernele să-și coordoneze politicile monetare și fiscale, permițând în acest fel progrese spre realizarea Uniunii monetare complete a Comunității. În acest context, la Conferința de la Bremen din 1978, Helmut Schmidt și Valery Giscard d'Estaing, au prezentat liniile generale ale unui sistem monetar european (SME) care a fost aplicat efectiv începând cu martie 1979.
C. Perioada 1979 – 1991. La începutul anilor 1980, a fost evident faptul că doar progresele în ceea ce privește integrarea economică și monetară ar permite, în primul rând, înfrângerea fragmentării pieței europene și ar oferi economiei europene mijloacele de a ajusta concurența SUA și Japoniei, iar în al doilea rând, ar putea remedia dezechilibrele economice, sociale și regionale ale Comunității, în mod evident accentuate după lărgirile succesive cu noi țări ca Irlanda, Grecia, Portugalia și Spania.
Așa se face că în anul 1991, Statele membre au adoptat Tratatul privind Uniunea Europeană (de la Maastricht), care a formulat ca obiectiv introducerea monedei unice și condițiile pentru adoptarea ei. Ele sunt cunoscute drept „Criteriile de la Maastricht” sau „criteriile de convergență” și se referă în principal la stabilitatea prețurilor, finanțe publice robuste și fiabile, convergență durabilă, stabilitatea cursului valutar, independența băncii centrale ș.a. Toate aceste crirterii s-au concretizat în Sistemul Monetar European (SME)2 care se baza pe ideea unor cursuri de schimb stabile și ajustabile, menite să controleze și să reducă inflația ca prioritate economică.
D. Din 1991 până în prezent. Încurajate de succesul SME, care a permis crearea unei zone de stabilitate monetară internă și externă, șefii de State sau de guverne și-au fixat ca obiectiv realizarea unei mari piețe interne pentru 1992.
Comisia a elaborat atunci un program (Carte albă) care regrupa în jur de 300 propuneri specifice vizând desființarea, până în 1992, a tuturor obstacolelor fizice, tehnice și fiscale care se opun liberei circulații de bunuri, servicii, persoane și de capital.
Desăvârșirea, în 1992 a pieței interne era un obiectiv care implica realizarea de noi progrese în materie de integrare monetară. Reunit la Hanovra încă în iunie 1988, Consiliul european a reamintit că adoptând Actul unic statele membre ale Comunității au confirmat obiectivul realizării progresive a Uniunii economice și monetare. El a decis, să încredințeze unui comitet prezidat de Jacques Delors, președintele Comisiei, misiunea de a studia și propune etape concrete care să ducă la această Uniune”. În afara de J. Delors, din acest comitet mai făceau parte vicepreședintele Comisiei, Frans Andriessen, doisprezece guvernatori de la bănci centrale ale Statelor membre, precum și trei experți independenți.
Raportul Comitetului Delors care a fost publicat în aprilie 1989, prevăzuse, de fapt, realizarea în trei etape a Uniunii monetare a Comunitatii. Reunit la Madrid în iunie 1989, Consiliul European a decis să se aplice prima etapă a Planului Delors chiar din iulie 1990, adică în momentul mișcărilor de capital, în Comunitate.
După mai multe runde de întâlniri pe această temă, în mai 1998, a fost adoptată hotărârea cu privire la statele membre participante la moneda euro iar în ianuarie 2002 a fost lansată efectiv. În prezent euro este a doua monedă din lume ca mărime, detine un sfert din rezervele lumii și cu cel mai mare numerar aflat în circulație.
În ultimii ani au continuat preocupările UE pentru desăvârșirea UEM. Astfel Tratatul de la Lisabona a confirmat angajamentul de realizare a acestui proces care să aibă ca finalitate, utilizarea monedei unice, euro, în toate statele membre drept garanție a prosperității și locurilor de muncă.
Tratatul de la Lisabona introduce competențe noi cu privire la rolul monedei euro în sistemul monetar internațional. Astfel, Consiliul la propunerea Comisiei poate adopta decizii menite să apere interesele UEM în cadrul instituțiilor și conferințelor financiare internaționale, asigurând în acest mod și o reprezentare unificată în fața acestor organisme.
Avantaje și inconveniente economico-financiare ale introducerii monedei unice-euro
A. Avantaje
O monedă unică europeană permite:
să surmonteze fragmentarea actuală a pieței interne și deci să-și întărească poziția față de concurența internațională.
asigură o mai mare transparență a costurilor și prețurilor care, devenite comparabile în toată Comunitatea, dă un nou impuls concurenței.
are marele avantaj pentru voiajori, turiști sau oameni de afaceri că nu suportă costurile de tranzacții pe care le fac de fiecare dată, schimbând devize. Se estimează că un cetățean care vizitează în mod succesiv statele membre ale UE și schimbă monedă de fiecare dată, pierde circa 45% din valoarea banilor săi, datorită costurilor de tranzactii sau schimburilor de devize repetate care presupun comisioane.
fiind cea mai mare putere comercială din lume, zona euro reprezintă un bloc solid si deschis, constituind o destinație atractivă pentru țările care doresc sa stabilească astfel de relații cu piața unică a UE.
conferă societăților din zona euro de a factura și achita plăți în euro ceea ce contribuie la diminuarea costurilor și riscurilor.
este capabila de a fi monedă de rezervă atractivă pentru alte țări. În ultimi ani, ponderea monedei euro în rezervele valutare oficiale ale băncilor centrale din întreaga lume se ridică la peste 25%, mai mult decât monedele naționale pe care le-a înlocuit.
o monedă comună economisește pentru întreprinderi, cheltuielile de acoperire a riscurilor de schimb, cheltuieli care se fac în prezent, pentru a se proteja de fluctuațiile monetare.
întreprinderile care realizează tranzacții comerciale în mai multe state membre sunt ajutate să înlăture costurile administrative legate de schimbul de monede, inclusiv risipa de timp. S-a apreciat că atunci când exportă, micile întreprinderi trebuie să facă față unor cheltuieli de schimb de zece ori mai mari decât cele multinaționale, care pot opera compensări între vânzările și cumpărările lor în străinătate și să obțină astfel, taxele cele mai favorabile pentru operațiile lor de schimb.
pentru statele UE din zona euro, guvernele economisesc bani, inflația scăzută are efect pozitiv asupra coeziunii sociale, UEM promovează finanțe publice sănătoase, rezistente la șocurile externe.
pentru economia UE, în ansamblul ei, euro contribuie la creșterea integrării financiare, reprezintă o voce mai puternică pentru UE în economia mondială, facilitează comerțul internațional și, nu în ultimul rând, constituie un simbol al identității europene.
B. Inconveniente
Cel mai frecvent inconvenient invocat ai Uniunii monetare, este diminuarea suveranității naționale. Transferul la nivel comunitar al anumitor competențe naționale de ordin monetar și fiscal ar implica faptul că state viguroase și stabile acceptă luări de decizii politice și economice ale altor țări, uneori mai slabe și mai lipsite de rezistență pe planul luptei împotriva inflației. În aceste condiții guvernele nu-și pot coordona politicile economice și să-și controleze cheltuielile pe care le efectuează.
De altă parte, țările cu economii mai puțin prospere ar pierde arma care reprezintă recurgerea la devalorizare și care le permite, temporar, să-și amelioreze competitivitatea economiilor lor. Astfel SUA, după căderea prețului petrolului, în 1986, Texas-ul n-a put evita o recesiune, chiar dacă Marea Britanie a reușit acest lucru grație unei ajustări a ratei de schimb.
Eficacitatea recurgerii la devalorizare este totuși în mod frecvent contestată, căci ea are un impact inflaționist imediat, datorită scumpirii importurilor și pentru că ea constituie o soluție facilă eludând adevăratele probleme care se pun la nivelul ofertei, cum ar fi rigiditatea pieței locurilor de muncă și care de multe ori stau la originea performanțelor proaste economice. De altfel, succesele la export depind astăzi, din ce în ce mai mult de o serie de factori cum sunt: gradul de perfecționare tehnologică, calitatea, service-ul, după efectuarea vânzărilor etc, asupra cărora o devalorizare n-are decât efecte foarte reduse, pentru că ele se limitează la o simplă ajustare de prețuri.
Încă, în rezoluția sa asupra dezvoltării integrării monetare, adoptată în aprilie 1989 (Nr. 120/1989), Parlamentul European a propus ca în următorii ani de la desăvârșirea pieței interne, adică 1 ianuarie 1995, să desființeze marjele de fluctuație între monedele Comunității și să stabilească relații de schimb fixe fără astfel de marje de fluctuație, condiție indispensabilă Uniunii monetare europene.
Într-o altă rezoluție a UEM (Nr. 149/1990), Parlamentul European a subliniat că UEM nu ar putea funcționa dacă politicile bugetare n-ar fi strict armonizate de o asemenea manieră ca ele să poată fi compatibile cu o politică monetară destinată să promoveze stabilitatea. Parlamentul a împărtășit totodată avizul comisiei după care aplicarea directă a regulii care să fixeze plafoane pentru deficitele bugetare naționale nu sunt necesare, nici chiar realizabile.
În rezoluția nr. 0123/1992 privind rezultatele conferinței interguvernarnentale, Parlamentu European se bucură de decizia istorică a Consiliului european de la Maastricht de a ajunge la o monedă unică cel mai târziu în 1999, care să implice conduita unei politici monetare și crearea unui sistem independent de bănci centrale europene. Parlamentul a invitat, de asemenea, insistent, guvernele să armonizeze cu orice eforturi politicile bugetare, pentru a reduce la minimum repercursiunile negative și instabilitatea inerentă unei perioade tranzitorie lungi, dat fiind faptul că aplicarea programelor de convergență va avea consecințe nedorite, mai ales în domeniile economic și social din anumite state membre ale UE.
Într-o altă rezoluție privind perspectivele SME și ale UEM, nr. 83-149/1992, Parlamentul European a apreciat că turbulențele care au clătinat piețele monetare în septembrie 1992, au demonstrat că o coeziune socio-economică și o armonizare coordonare a politicilor economice și financiare ale statelor membre UE, se impune cu acuitate.
Această necesitate s-a demonstrat încă odată, că după câțiva ani, când lumea financiar-bancară a fost lovită de criza din anii 2008/2009, a avut impact negativ și asupra statelor componente ale UE, cu toate consecințele asupra economiilor acestora.
Organizația Europeană pentru Cooperare Economică
Această diviziune politico-ideologică a continentului coincide cu progresul ideii unei Europe Occidentale unite, readucând în discuție spațiul de civilizație a Europei lui Carol cel Mare. Reconstrucția Europei se face paralel cu demararea procesului de construcție europeană. Necesitatea unui organism colectiv european care să analizeze oferta americană și necesitățile Europei Vestice va duce la fondarea primei organizații europene bazată pe cooperare între statele naționale componente: Organizația Europeană pentru Cooperare Economică (16 aprilie 1948). Hotărârea europenilor de a crea o astfel de organizație a rezultat în urma „conferinței de cooperare economică europeană” (12 iulie 1947, Paris) unde s-a făcut un bilanț al nevoilor economice a țărilor Europei Occidentale și s-a decis elaborarea unui program de reconstrucție.
Convenția privind cooperarea economică europeană a fost semnată de 16 țări (Austria, Belgia, Danemarca, Franța, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxembourg, Norvegia, Țările de Jos, Portugalia. Regatul Unit, Suedia, Elveția, Turcia) și comandanții șefi ai zonelor de ocupație din Germania, Franța, Regatului Unit și statelor Unite ale Americii, făcându-se astfel primul pas spre integrarea europeană a viitoarei Republici Federale Germania. Semnatarii porneau de la constatarea firească că economiilor europene sunt interdependente și că bunăstarea uneia depinde de a celorlalte. Ca urmare, își propuneau să contribuie prin instituții la cooperarea economică, la o sintetizare cât mai completă a capacităților și posibilităților lor particulare. Totodată, documentul făcea referire la voința generoasă a poporului american și hotăra instituirea unei organizații europene de cooperare economică.
Această inițiativă americană concretizată la nivel european printr-o organizație regională interguvernamentală nu ar fi fost posibilă fără schimbarea de atitudine a administrației și congresului american după moartea președintelui Roosevelt. Americanii doreau să evite repetarea erorilor din anii '20 și drept urmare au făcut tot posibilul să împiedice o fragmentare a economiilor europene, strâduindu-se să pună pe picioare o piața unificată asemănătoare Statelor Unite, caracterizată de o mai mare specializare și de încurajarea economiilor de scară.
Astfel în 1948 Statele Unite susțineau integrarea economică a Europei Occidentale ca mijloc de a întări soliditatea, securitatea și integrarea Germaniei în sistemul occidentali prin legături de interes comun pentru a putea face față presiunilor sovietice. Reconstrucția și integrarea Germaniei în sistemul occidental va fi o constantă a Washingtonului încă înainte de demararea construcției europene propriu-zise.
În altă ordine de idei, OECE va contribui din plin pe de o parte la solidaritatea statelor europene (unite în efortul reconstrucției), punând in funcțiune un sistem multilateral de plată. Acesta a înlocuit într-un mod fericit lipsa unei convertibilități a monedelor. Pe de altă parte, liberalizarea schimburilor a fost un atu important pentru viitorul demers supranațional. Această organizație a constituit de asemenea o școală pentru reprezentanții statelor naționale, facilitându-le acestora posibilitatea unor negocieri colegiale, învățându-i că destinele lor erau legate.
Cooperarea monetară și financiară europeană va încarna mai târziu Uniunea Europeană de Plăți instaurată în 1950, menținută până la restabilirea liberei convertibilități a monedelor în 1958.
Capitolul al III – lea
CONSECINȚELE EXTINDERII U. E. DIN PUNCT DE VEDERE AL POLITICII EXTERNE ȘI AL POLITICII DE APĂRARE
Politica externă și de apărare este o politică comună a cărei bază legală, fondată prin Actul Unic European în 1987, o politică tardivă prin raportare la proiectele comunitare inițiale. Politica externă și de securitate nu este decât unul dintre instrumentele relațiilor externe ale Uniunii Europene, alături de politică comercială, de ajutorul imunitar și de politică europeană de securitate și de apărare de care este strâns legată.
Relațiile externe ale Uniunii Europene privesc o realitate mai mare decât politica externă și de securitate comună pusă în aplicare în al doilea pilon. De fapt, prezența Uniunii Europene pe scena internațională se datorează la fel de mult, dacă nu într-o mai mare măsură, politicilor comunitare din primul pilon. Acestea din urmă reunesc mijloace cu mult superioare finanțărilor consacrate PESC. Totuși, politica comunitară, ce reprezintă vectorul cel mai puternic al vizibilității europene la nivel internațional, nu reunește alte finanțări decât cele administrative. Astfel, oricât ar fi de utilă abordarea financiară pentru identificarea pârghiilor majore ale relațiilor externe ale Uniunii Europene, ea nu reprezintă un indicator absolut. Relațiile externe ale Uniunii se creează prin logici și mijloace diferite. Politicile comerciale, de dezvoltare, de ajutor umanitar, de vecinătate, de extindere, aspectele exterioare ale altor politici (politica agricolă comună, în special), precum și justiția și afacerile interne după perioada trazitorie prevăzută prin Tratatul de la Lisabona, se subordonează modului de decizie propriu pilonului comunitar. PESC și PESA sunt, în ceea ce le privește, reglementate prin procesul decizional interguvernamental.
În fața acestor contexte instituționale diverse și într-un domeniu în care statele membre nu doresc să renunțe la prerogativele lor esențiale, buna dirijare a relațiilor externe ale Uniunii presupune în primul rând armonizarea acțiunilor din pilonul comunitar și din pilonul interguveraamental. Într-adevăr, cele dintâi dispun de mijloace financiare, în timp ce acțiunile din pilonul interguvernamental, în ciuda lipsei resurselor, beneficiază de legitimitatea unui angajament direct din partea statelor membre. În al doilea rând armonizarea acțiunilor conduse de Uniunea Europeană (în cadrul primului și al celui de-al doilea pilon) și a celor ce țin de diplomațiile naționale sunt la fel de indispensabile. Cu această dublă condiție, conturată prin proiectul de tratat constituțional prin creare; funcției de Ministru al Afacerilor Externe și concretizată în Tratatul de la Lisabona prin crearea funcției de înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri externe și politica de securitate, Uniunea Europeană și statele sale membre vor fi în măsură să adopte poziții de „partener mondial”.
Criteriul politic al extinderii UE prin stabilitatea instituțiilor garantează democrația, statul de drept, drepturile omului și respectul și protecția minorităților.
Democrația și statul de drept garantează adoptarea și aplicarea unui pachet de măsuri de reformă în domeniul administrației publice cu accent pe formarea unui corp profesionist și independent de funcționari publici:
întărirea capacității de formulare de politici la nivelul instituțiilor guvernamentale;
asigurarea unui volum adecvat de resurse pentru administrațiile locale, corelat cu
responsabilitățile atribuite;
intensificarea luptei anticorupției, în special prin clarificarea competențelor și mai buna coordonare între organismele implicate;
garantarea independenței justiției și îmbunătățirea funcționării aparatului judiciar prin introducerea de criterii obiective de recrutare și promovare și asigurarea unui nivel adecvat de pregătire profesională.
O întârziere a extinderii sau abandonarea acesteia, ca rezultat al neratificării de către statele membre UE, ar constitui un eșec politic major pentru Europa. Într-o asemenea situație, atât Uniunea Europeană, cât și țările candidate ar avea de suportat costurile.
Nerealizarea extinderii pieței unice, având drept rezultat o creștere mai mică în țările candidate, ar lipsi UE de câștiguri economice.
Pentru țările candidate, acest lucru ar diminua stimulentele pentru realizarea reformei, ar descuraja investițiile străine și ar reduce creșterea economică.
Astfel de situație ar putea fi o sursă de instabilitate politică, cu posibile repercusiuni pentru UE. Ea ar duce la o escaladare a riscurilor în regiunea Balcanilor, unde pacea și stabilitatea sunt încă fragile.
În absența extinderii, UE ar fi mai puțin capabilă să combată criminalitatea organizată, imigrația ilegală și terorismul.
Deziluzionarea țărilor candidate ar alimenta euroscepticismul din UE și din alte regiuni.
Astfel, costurile nerealizării extinderii – atât pe plan politic, cât și pe plan economic ar fi ridicate și ar fi suportate de actualii membri, precum și de cei excluși. Aceasta ar presupune nu numai pierderea beneficiilor în viitor, dar și irosirea eforturilor și investițiilor din trecut. „Ceilalți europeni” ar rămâne vecinii UE, niște vecini supărați și plini de resentimente, mai puțin dispuși să participe la rezolvarea problemelor care depășesc frontierele naționale din Europa sau la împărțirearesponsabilității de a modela rolul Europei în lume.
Cauzele politice ale extinderii UE
Cauzele politice și militare se pot sintetiza în câteva grupe mari, astfel:
Frica de Uniunea Sovietică și de comunism, deși greu înțeleasă de generația de astăzi, a jucat un mare rol în viața politică a Europei Occidentale în anii imediat următori terminării celui de al doilea război mondial. Dar frica de armatele sovietice a fost și o cauză militară.
Frica față de Germania care determinase două războaie mondiale a fost și ea un factor hotărâtor al integrării europene.
În ciuda diviziunilor și a deosebirilor, în ciuda multiplelor conflicte și a competiției pentru supremație, au existat în Europa Occidentală – leagănul civilizației moderne – și anumite valori comune: religioase, artistice, culturale și spirituale.
Dorința marilor puteri europene de a continua să aibă un rol mondial prin unirea lor. Această idee este exprimată clar de profesorul englez Max Beloff care arată că: „Pierderea poziției imperiale și reacțiile diferite la acest fapt într-un număr de țări sunt elemente esențiale în înțelegerea crizei”. Mișcarea integraționistă și-a putut astfel găsi material uman la îndemână. Jean Marc Boegner este de părere că alături de dorința reconcilierii Europei cu Germania și împiedicării acesteia de a mai provoca un război mondial, apariția pe scena istoriei a celor două „superputeri” a incitat națiunile Europei de Vest să se grupeze într-un ansamblu coerent.
Înțelepciunea politică a conducătorilor Germaniei federale cu privire la necesitatea reconcilierii cu Franța și la nevoia unei cooperări strânse cu vecinii ca singură cale de revenire a Germaniei în arena politică europeană și internațională.
Rolul politic jucat de conducătorii Olandei, Belgiei și Luxemburgului. Mai ales conducătorii olandezi și belgieni, țări mici dar foste mari puteri coloniale, care au înțeles printre primii că țările lor nu pot să mai aibă un rol important pe plan extern dacă nu se unesc cu alte mari puteri europene.
Crearea CEE trebuie legată și de eșecul Comunității Defensive Europene. Neputându-se realiza o integrare politică și militară deplină, s-a sperat în atingerea aceluiași obiectiv pe o cale ocolită. Crearea CEE a fost rezultatul direct al eșecului Comunității Europene și a succesului Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. Aceasta a dat naștere unei piețe comune integrate, supranaționale, o unitate funcțională, o unitate funcțională într-o sferă limitată a cărbunelui.
Politica de securitate și de apărare comună rămâne fragilă. Dezvoltarea unei autentice politici de securitate și de apărare necesită ca Europa să manifeste o voință clară în acest sens și ca ea să se înzestreze cu mijloace care îi lipsesc în prezent, fapt care explică de ce capacitățile sale militare rămân în mare măsură insuficiente.
Autonomia Europei în domeniul apărări se lovește de absența unei voințe politice puternice, ce are drept consecință insuficiența mijloacelor economice și financiare consacrate.
Prima limită de care se lovește instituirea unei politici de apărare europeană coerentă nu este specifică problemelor de securitate. Ea rezultă dintr-un context mai general, în care construcția comunitară este foarte mult frânată de incapacitatea sa de a integra cele zece noi state membre, rezultate din lărgirea din 1 mai 2004, respectiv a celor două state membre care au aderat la 1 ianuarie 2007 și Croația în 2013, precum și de lovitura foarte puternică dată de respingerea proiectului de tratat care instituia o Constituție pentru Europa de către Franța și Țările de Jos. Acest tratat crea în materie de apărare obligația de solidaritate între membri Uniunii în caz de atac terorist sau de catastrofă de origine umană sau naturală. El deschidea calea spre „cooperări structurate permanente” în domeniul militar.
A doua limită este legată de absența unei politici externe comune. PESA și PESC nu pot, evident, evolua în mod autonom una prin raportare la cealaltă. Or, așa cum a arătat-o criza irakiană, nu există o viziune comună a europenilor în ceea ce privește PESC dincolo de apărarea marilor principii ale democrației și a păcii. Afacerea numită a „scrisorii celor 8” este foarte simptomatică în acest sens. Opt state membre ale Uniunii au adoptat exact contrariul unei poziții ostile intervenției americane în Irak, poziție pe care Germania și Franța au lăsat impresia că ar fi vrut să o impună Europei. Perspectiva asupra relațiilor internaționale și, mai mult, asupra sensului proiectului european prin raportare la Statele Unite nu este una unificată în Europa. In timp ce Regatul Unit, Polonia sau Spania s-au arătat în mod clar atlantiste în timpul acestei crize, Franța a pledat pentru autonomia față de Statele Unite, mergând până la a amenința cu veto-ul în cadrul Consiliului de Securitate al ONU.
A treia limită, care decurge din precedenta, privește oportunitatea însăși pentru Europa de a se dota cu o politică de securitate și de apărare. În state care au dintotdeauna o politică de apărare integrată și coerentă, precum Franța sau Regatul Unit, principiul însuși al unei astfel de politici europene de apărare nu este acceptat întotdeauna într-un mod și mai vizibil încă, fostele state din Europa centrală și orientală sunt în general foarte atașate de legătura atlantică și nu concept altă posibilitate de a-și asigura siguranța supremă decât NATO, adică Statele Unite.
A patra limită ține de percepția pe care o are opinia publică europeană în legătură cu necesitatea pentru Europa de a consimți la eforturi în materie de apărare. În contextul crizei irakiene, s-au organizat manifestații pacifiste simultan în mai multe țări europene, până într-atât încât mulți observatori au văzut în acest fapt unul dintre primele semne ale apariției unei veritabile opinii publice europene. Dacă opoziția față de această intervenție depinde mult de condițiile în care a fost decisă, rămâne faptul că europenii concep cu mai multă ușurință Uniunea ca o putere civilă decât ca o putere militară.
Europa suferă de pe urma unor lacune militare persistente. Aceste lacune sunt de două tipuri. Efectivele militare europene sunt limitate și insuficient de mobile iar Europa manifestă o întârziere tehnologică îngrijorătoare
Pe de o parte, efectivele militare europene sunt reduse în mod semnificativ de la sfârșitul Războiului Rece. Efectivele totale ale armatelor statelor membre au ajuns astfel de la 2,8 milioane de soldați în 1975 la aproximativ 1,5 milioane astăzi.
Pe de altă parte, capacitatea de proiectare a armatelor europene este limitată, deși este vorba aici despre un element esențial al războiului modern. Conform estimărilor, UE 28 este în măsură să desfășoare până la 200 000 de soldați. Or, având în vedere necesitățile de „rulare a forțelor” în cursul unei operațiuni (1/3 desfășurată, 1/3 în formație, 1/3 la odihnă), doar 60 000 de soldați ar putea fi desfășurați, ceea ce corespunde, desigur, dar rămâne insuficient.
Europa suferă de pe urma unei întârzieri tehnologice evidente prin raportare la Statele Unite. Această întârziere este cu atât mai dezavantajoasă cu cât împiedică rezolvarea inevitabilelor dificultăți logistice pe care le suscită punerea în aplicare a operațiunilor dintre state.
În prezent, principalele slăbiciuni ale Europei sunt următoarele:
absența unui sistem global de observare spațială
insuficiența capacităților aeriene europene, parcul de avioane de luptă europene re-ducându-se de la un an la altul;
foarte mare întârziere, în ceea ce privește infanteria, în domeniul materialelor de vârf, precum armele cu ghidare laser și, mai mult, în ceea ce privește dezvoltarea capacităților de tehnologie de vârf, după modelul efortului considerabil asumat de mai mulți ani de către Statele Unite în acest domeniu.
Dincolo de analiza stării actuale a PESA, a mijloacelor și a dificultăților sale, evoluția PESA rămâne nesigură.
Prima incertitudine: dorința europenilor de a-și asuma securitatea singuri sau în colaborare cu NATO
Dacă legătura dintre NATO și Uniunea Europeană s-a slăbit oarecum în cursul ultimilor ani, aceasta rămâne totuși extrem de puternică. Pentru multe dintre statele membre, în special pentru cele din ultima lărgire, NATO este garanția supremă a securității Europei. TUE este clar în această privință, stipulând în articolul 17 că „politica Uniunii […] nu afectează caracterul specific al politicii de securitate și de apărare al anumitor state membre, ea respectă obligațiile ce decurg din Tratatul Atlanticului de Nord pentru anumite state membre care consideră că apărarea lor comună este realizată în cadrul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) și este compatibilă cu politica comună de securitate și de apărare stabilită în acest cadru”.
În acest context, una dintre mizele majore ale următoarelor decenii constă în voința europenilor de a continua să depindă în privința securității de un aliat care împărtășește, desigur, cea mai mare parte dintre valorile lor, dar care a dezvoltat în cursul ultimilor ani un model economic și social foarte diferit de modelul european, dirijând evoluția priorităților sale strategice spre alte zone geografice decât Europa.
O opoziție sterilă între țările atlantiste și țările mai favorabile autonomiei Europei nu este totuși ineluctabilă. Într-adevăr, ar putea fi concepută o împărțire a sarcinilor între NATO și Uniunea Europeană în materie de securitate. Uniunii Europene i-ar putea reveni responsabilitatea de a gestiona situațiile de criză care cer desfășurarea foarte rapidă, dar limitată, caracterizate printr-un aspect important privind gestionarea civilă a crizei. NATO ar primi gestionarea operațiunilor militare mai importante și de mai lungă durată.
A doua incertitudine: desfășurarea unei umbrele atomice extinse la toată Uniunea Europeană
Concepută inițial de către J. Delors, se pune problema renunțării la arma nucleară, împărtășită de țările deținătoare ale armei atomice. În alocuțiunea sa președintele Republicii Franceze subliniază astfel: „dezvoltarea unei PESA, întrepătrunderea tot mai mare a intereselor țărilor din Uniunea Europeană, solidaritatea existentă de acum între acestea fac din renunțarea la arma nucleară din partea francezilor, prin simpla sa existență, un element de neocolit al securității continentului.
Limitată mai întâi la lucrători, în cadrul pieței comune, libera circulație a persoanelor s-a generalizat într-un format restrâns mai întâi, prin acordurile Schengen, apoi în Uniunea Europeană, prin al treilea pilon introdus prin Tratatul de Ia Maastricht. Acesta din urmă a instituit de asemenea conceptul de cetățenie europeană, care face parte din primul pilon al Uniunii Europene. În cadrul Uniunii Europene, cooperarea polițienească și judiciară este recentă și privește domenii variate: represiune, justiție, imigrație, vize, azil. Chiar dacă din 1957 tratatul de instituire a Comunității Europene are în vedere printre obiectivele sale libera circulație a persoanelor, nu este luată în calcul nicio măsură de trecere a frontierelor, de imigrație sau de politică a vizelor. Libera circulație este concepută mai întâi sub un unghi exclusiv economic. Dorința de a extinde această libertate la nivelul tuturor și dezvoltarea anumitor fenomene precum criminalitatea organizată transfronta-lieră, traficul de droguri, imigrația clandestină și terorismul determină statele membre să elaboreze o cooperare pragmatică în domeniul justiției și al afacerilor interne începând cu anii 1970.
În Tratatul de la Amsterdam se afirmă obiectivul unui „spațiu de libertate, securitate și justiție” în Uniune. Suprimarea frontierelor interne pentru persoane este astfel completată printr-o politică comună de control al frontierelor externe și de luptă împotriva criminalității în Uniune. Crearea unui spațiu european de libertate, de securitate și de justiție este accelerată de atentatele teroriste din 2001. Acest spațiu, care privește un domeniu recent și variat de intervenție a instituțiilor comunitare, vizeazi elemente esențiale ale suveranității naționale.
.
Capitolul al IV – lea
CONSECINȚELE EXTINDERII U. E. DIN PUNCT DE VEDERE MONETAR BANCAR
Delimitări conceptuale
Uniunea Economică și Monetară reprezintă un proces în trei etape, care a început în iunie 1990 prin liberalizarea mișcării capitalurilor intre statele membre ale Comunitații Europene și este preconizată să se incheie după introducerea EURO, o monedă unică internațională care va înlocui monedele statelor membre ale Uniunii Europene. Pentru a participa la această ultimă fază statele membre U.E. trebuie să indeplinească criterii de convergență foarte severe. Principalul act care consfințește și pregătește acest proces este Tratatul de la Maastricht, care a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993.
Uniunea Economică privește statele membre ale Uniunii Europene, care trebuie să-și conducă politicile lor economice naționale in scopul de a contribui la realizarea obiectivelor comunitare, cu respectarea principiului unei economii deschise de piată, in cadrul unei Piețe Unice Interne lărgite, pe baza liberei concurente, care să permită o alocare eficace a resurselor statelor membre. Statele membre trebuie să considere politicile lor economice ca pe o chestiune de interes comun vbazate pe coordonare reciprocă.
Uniunea Monetară Tratatul de la Maastricht prevede ca stabilitatea prețurilor va fi obiectivul fundamental al S.B.C.E. , alături de reducerea rolului ratei de schimb. Politica monetară trebuie dusă in interesul intregi uniuni, iar Băncile Centrale Naționale vor acționa conform instrucțiunilor Băncii Centrale Europene. Principalul obiectiv al U.M. este realizat odată cu introducerea EURO ca monedă internațională unică, inlocuind monedele naționale ale statelor membre.
Banca Centrală Europeană deține rolul decisiv in politica monetară internă a Uniunii Monetare și se află in centrul sistemului băncilor centrale ale țărilor membre ale Uniunii Monetare.
Sistemul European al Băncilor Centrale este compus din B.C.E. și B.C.N., obiectivul său principal il constituie menținerea stabilității prețurilor.
Euro reprezintă moneda unică a statelor membre ale U.E., care înlocuiește monedele naționale ale acestora.
Tratatul de la Maastricht
Tratatul asupra Uniunii Economice și Monetare a fost semnat la Maastricht în februarie 1992 și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. În ceea ce privește Politica monetară, Tratatul prevedea 3 etape:
Etapa 1: Coordonarea și liberalizarea financiară (1.07.1990 – 31.12.1993). Ea prevedea:
liberalizarea completă a mișcării de capital;
creșterea resurselor destinate corectării dezechilibrelor dintre regiunile europene (fondurile structurale);
convergența economică în ceea ce privește supravegherea multilaterală a politicilor economice ale statelor membre;
punerea la punct, în mod progresiv, a unei coordonări a politicilor monetare.
Etapa 2: Crearea unor noi structuri (1.01.1994 – 31.12.1998). Ea presupunea:
Crearea unui Institut Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt, ca precursor al Băncii Centrale Europene (BCE), alcătuit din guvernatorii Băncilor Centrale Naționale;
independența Băncilor Centrale Naționale;
reglementări privind interdicția unor deficite bugetare excesive;
coordonarea politicii monetare.
Etapa 3: Transferul responsabilităților (1.01.1999 – 1.01.2002). Ea prevedea:
existența unei politici monetare unice în zona Euro;
fixarea ratelor de schimb între țările participante;
instituirea monedei unice.
Tratatul de la Maastricht prevedea crearea Uniunii Monetare cel mai târziu la începutul anului 1999, de către statele care îndeplineau următoarele patru criterii de convergență:
Stabilitatea prețurilor
Statele membre trebuiau să demonstreze că în cursul ultimului an care preceda trecerea la cea de a treia fază rata inflației nu depășea cu mai mult de 1,5% media celor trei state ale UE care aveau cea mai scăzută rată a inflației.
Finanțele publice
Statele membre trebuiau să demonstreze că deficitul lor nu depășea 3% din PIB, iar datoria publică nu depășea 60% din PIB.
Stabilitatea cursurilor de schimb
Statele membre trebuiau să respecte marjele normale de fluctuație prevăzute prin mecanismele de schimb ale Sistemului Monetar pe o perioadă de cel puțin doi ani.
Rata dobânzii
Aceasta nu trebuia să varieze mai mult de 2% față de media ratelor celor trei state cu cele mai mici rate ale dobânzii.
Moneda EURO
Euro este denumirea monedei unice a statelor membre participante la zona Euro. Începând cu 1 ianuarie 1999, monedele naționale ale statelor respective au devenit subdiviziuni ale euro. La 1 ianuarie 2002 are loc înlocuirea monedelor naționale a 12 state cu moneda euro. Lansarea monedei unice a fost apreciată ca cea mai importantă revoluție monetară din istorie.
O dată cu introducerea euro, a apărut o nouă putere economică. Cu cei aproximativ 300 de milioane de consumatori, zona Euro a devenit cea mai mare piață de desfacere din lume, înaintea Statelor Unite ale Americii (270 milioane de consumatori) și Japoniei (127 milioane de consumatori).
Rolul important al zonei Euro rezultă și din faptul că, în această zonă, puterea de cumpărare este ridicată, ea fiind depășită doar de Statele Unite. Astfel, 15% din valoarea tuturor bunurilor și serviciilor realizate la nivel mondial provin din zona Euro, Statele Unite contribuind cu 20% la realizarea PIB-ului mondial, iar Japonia cu 7,7%. în aceste condiții, zona Euro a devenit a doua regiune economică a lumii.
Se preconizează, de asemenea, că zona Euro va deveni cel mai mare producător mondial și va deține cea mai ridicată pondere în comerțul mondial.
Avantajele introducerii EURO
Uniunea Economică și Monetară constituie o nouă etapă în actualul proces de integrare economică europeană. Deși UEM reprezintă în primul rând o schimbare fundamentală a regimului de politică economică pentru țările participante, instaurarea ei va avea de asemenea, implicații externe considerabile.
UEM va însemna crearea unei zone a cărei potențial economic va fi comparabil cu cel al SUA vor avea loc transformări fundamentale pe piețele financiare care vor deveni o piață financiară integrată.
Transformarea EURO într-o puternică monedă internațională se va realiza treptat, odată cu extinderea rolului său în relațiile comerciale având UE. Odată recunoscut rolul EURO de moneda de schimb în interiorul UE va crește încrederea în stabilitatea BCE și în împrumuturile exprimate în EURO.
Evoluția pe termen lung a EURO va depinde de dezvoltarea și politica economică a UE șI a partenerilor săi.
Așa cum stipulează Tratatul de la Maastricht, chiar dacă politica de schimb a EURO va fi subordonată obiectivului de stabilitate a prețurilor, BCE va acționa în funcție de interesele de ansamblu ale UEM.
Instituirea EURO va oferi cu siguranță posibilitatea coordonării eficace a politicilor economice ceea ce va duce la o mai mare stabilitate a ratelor de schimb pe plan mondial, în concordanță cu cerințele Tratatului de la Maastricht.
În cursul perioadei care va urma instaurării EURO rata de schimb a acestuia ar putea fi influențată prin ajustările la care vor recurge agenții economici.
S-a considerat că la nivelul microeconomic utilizarea externă a EURO va reduce expunerea la riscurile de schimb, dar acest câștig al zonei EURO va fi suportat de zona „Dolarului”, în ce privește țările terțe care nu aparțin nici Uniunii și nici zonei „Dolar” se apreciază că se va înregistra un câștig, care constă în eliminarea aproape totală a riscului de schimb, care va favoriza integrarea economică intre UE și aceste țări.
Un câștig important se apreciază că va reveni BCE în timp, care va fi avantajată de existența unei veritabile monede internaționale concurente dolarului.
În anii care vor urma lui 1999 rata de schimb EURO- DOLAR va fi un barometru cu privire la stabilitatea EURO, iar scorurile asupra ratelor de schimb a EURO, care însoțesc introducerea să reprezintă un test pentru politica monetară a UEM.
„Zona EURO va constitui din punct de vedere macroeconomic un ansamblu semideschis, iar BCE va fi mai puțin incitată să utilizeze moneda ca armă comercială, ceea ce va favoriza stabilitatea ratei de schimb”.
„Politicile monetare și bugetare axate pe stabilitatea și independența BCE vor constitui o condiție pentru a face din EURO o monedă stabilă, determinând deținătorii de active în EURO să-l utilizeze ca monedă de rezervă”.
Utilizarea monedei EURO într-un spațiu care din punct de vedere economic și comercial va fi echivalent cu cel a SUA va obliga agenții economici care vor avea relații comerciale cu UE să plătească în EURO și astfel importatorii și exportatorii europeni nu vor mai trebui să suporte riscurile de schimb.
Dezvoltarea rolului internațional al EURO va conduce cu siguranță la întărirea poziției BCE și astfel, la atragerea investițiilor și EURO.
Se consideră că, „din perspectiva atractivității EURO ca rezervă de valoare, investițiile în EURO vor deveni mult mai atractive pentru Băncile Centrale decât sunt în prezent cele în DM”.
Uniunea Monetară – o operațiune pe termen lung
Măsurarea gradului în care o țară este pregătită sau nu pentru a participa la UM presupune a lua în considerare două aspecte: mai întâi, gradul de corelare a evoluției ciclului afacerilor în țara candidată cu cel existent în UE, sau între țara candidată și fiecare țară a Uniunii Europene; în al doilea rând, aprecierea presupune a lua în considerare nivelul indicatorilor de convergență, așa cum apar aceștia în Tratatul de la Maastricht.
Cu privire la primul aspect, în conformitate cu teoria economică, absența corelației sau corelația negativă a ciclului afacerilor, asociate cu absența unor politici corespunzătoare, vor lovi economia unui candidat mai puțin pregătit.
Surprinzătoare este constatarea că după atâția ani de legături economice foarte intense, de politici comune sau coordonate, corelația ciclului afacerilor intre mai multe dintre țările UE este negativă sau slab pozitivă. De aici, a apărut firesc întrebarea dacă economiile UE însele sunt suficient de convergente pentru a răspunde pozitiv la rigorile unei depline uniuni economice și monetare, cu o monedă unică și politică monetară la nivelul uniunii.
Evoluția diferită a ciclului afacerilor este argumentul invocat de către Marea Britanie pentru a exercita menținerea sa în afara uniunii monetare europene.
În ceea ce privește România perioada de tranziție se caracterizează printr-o evoluție economică specifică, diferită de aceea existentă în prezent în UE.
Aceasta nu înseamnă că situația economică existentă în UE nu are impact asupra economiei României.
Dată fiind dependența ridicată și în creștere a comerțului românesc față de piața UE și față de investițiile din UE, orice recesiune sau ascensiune economică în UE, precum și orice reglementare esențială nouă vor afecta economia românească. Deoarece ponderea importurilor UE din România este aproape nesemnificativă, este cu totul nerealist a spune că situația economică din România afectează într-un anumit mod, sau că are impact într-o măsură sensibilă asupra evoluției economice în UE.
Dacă ne referim la criteriile de la Maastricht acestea nu sunt, în mod explicit, condiții de admitere în UE. Ele vizează condițiile de îndeplinit de către țările aflate deja în interiorul uniunii, chiar dacă mărimile anumitor indicatori de convergență, cum sunt ponderea deficitului bugetar în PIB sau ponderea datoriei publice în PIB, nu depășesc nivelurile prevăzute prin Tratatul de la Maastricht, aceasta nu înseamnă o adevărată convergență economică.
Un întreg sistem al indicatorilor de performanță economică la nivel microeconomic se află în spatele respectivelor rezultate macroeconomice. Este nerealist să se considere că ele pot fi condiții de îndeplinit pe termen scurt său mediu de către țări care abia construiesc un sistem economic de piață. Cu toate acestea, criteriile de convergență trebuie luate în considerare dacă avem în vedere că țările asociate au exprimat dorința lor de a fi, în viitor mai mult decât simpli parteneri comerciali ai UE, participanțI la o zonă de comerț liber sau chiar la Piața Internă a Uniunii Europene.
Criteriile de la Maastricht nu sunt un scop în sine ci expresia unei economii de piață funcționale și a unui bun management al acesteia. Atingerea unui asemenea nivel cere, fără îndoială, o lungă perioadă de exercițiu în respectarea regulilor economiei de piață.
Convergența economică nu poate fi înțeleasă ca un fel de uniformitate, ci ca o situație care evită ca anumițI parteneri să fie dezavantajați prin prin aplicarea unei anumite politici. Este necesar de subliniat și faptul că reglementările Pieței Interne, ca de altfel și cele care vizează participarea la Uniunea Economică și Monetară, nu rămân neschimbate ci, pe baza constatărilor din practica integrării se ajustează mereu.
CONCLUZII
Uniunea Europeană a parcurs un îndelung proces de construcție, pe care teoreticienii studiilor europene l-au numit generic „integrare europeană”. Dacă la început, proto-structurile europene (comunitățile europene) numărau șase state membre, fiind susținute de patru instituții de bază, având ca scop cooperarea între state pentru evitarea unei noi conflagrații mondiale, în prezent Uniimea numără douăzeci și opt de state, și o mixtură de instituții supranaționale și interguvernamentale. Dacă în anii '50 construcția europeană se axa pe o piață comună sectorială pentru cărbune și oțel, cooperarea economică a avansat către o uniune vamală, o piață unică și, în prezent o uniune monetară. De asemenea, dacă la debutul construcției europene existau doar câteva politici comune, în prezent numărul acestora s-a extins, menținându-se totuși o diferențiere între politicile comune, aflate în competența UE și politicile asupra cărora statele membre au dorit să-și păstreze suveranitatea. Uniunea Europeană este cel mai ambițios proiect derulat la nivel european și poate cel mai important agent de schimbare în ceea ce privește guvernarea și elaborarea politicilor în Europa contemporană.
„Orice stat european ce respectă principiile libertății, democrației, respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și al statului de drept poate cere să devină membru al Uniunii Europene”. Astfel definește tratatul privind Uniunea Europeană, în articolul 49, condițiile pentru a fi candidat la aderarea la Uniunea Europeană. Literalmente deci, Uniunea Europeană nu stabilește alte criterii pentru admiterea de noi state membre, în afara unui criteriu geografic și a unuia democratic, adăugat prin Tratatul de la Amsterdam.
Totuși, Consiliul European de la Copenhaga (iunie 1993) a adăugat mai multe criterii celor fixate inițial prin litera tratatului:
respectarea democrației și a drepturilor omului;
existența mei economii de piața viabile și capacitatea de a face față presiunii concurențiale și respectării regulilor pieței comune;
capacitatea de a respecta acquis-ul comunitar și obligațiile ce rezultă din aderare.
Lărgirea de la 1 mai 2004, constând în aderarea a zece noi state membre, este cea mai importantă din istoria Uniunii. Ea își află originea în prăbușirea comunismului, care oferă ocazia de a extinde integrarea europeană la Europa centrală și orientală. Uniunea Europeană a primit, cu această ocazie, 75 de milioane de locuitori în spațiul comunitar. Două noi țări și-au făcut intrarea pe 1 ianuarie 2007: România și Bulgaria iar recent, în anul 2013 a aderat și Croația.
Uniunea Europeană cu 28 de membri reprezintă un spațiu politic și economic de 500 de milioane de cetățeni, cuprinzând trei foste republici sovietice (Estonia, Letonia, Lituania), șase foste state-satelit ale URSS (Polonia, Republica Cehă, Ungaria, Slovacia, Bulgaria, România), o fostă republică iugoslavă (Slovenia) și două insule mediteraneene (Cipru și Malta). Această lărgire istorică a Uniunii de la 15 la 28 de membri încheie parțial un lung proces de aderare, care a permis reunificarea poporului european, divizat timp de o jumătate de secol de Cortina de Fier și de Războiul Rece. Lărgirea pune astfel problema consolidării Uniunii Europene și a capacității sale de a continua să reprezinte un proiect comunitar.
Consecințele acestei „dezvoltări pe orizontală” (extinderea) a UE, se vor vedea în multe sectoare ale vieții colective și individuale a cetățenilor Uniunii, adică în „dezvoltarea sa pe verticală” (aprofundarea). În plan politic, stabilirea noilor reguli de reprezentare și decizie care să întărească esența democratică a UE reclamă o dezvoltare constituționala, în timp ce – în sfera libertăților fundamentale – Europa are pentru prima oară în istoria sa posibilitatea reală de a le extinde la nivel continental, generând astfel o identitate și o referință mondială a modelului său de societate. Din punct de vedere economic, vor exista, de asemenea, o sumedenie de consecințe. Intensificarea și diversificarea fluxurilor comerciale de bunuri, servicii, capital și persoane – adică, forța de muncă – și extinderea pieței interne, dar și deplina sa liberalizare vor produce o schimbare structurală în diferite sectoare și regiuni, dar vor contribui, de asemenea, la creșterea potențialului economiei europene de care va beneficia toată lumea, deși pe termen scurt, cu precădere noile state membre. Există, desigur, și riscuri, în special pentru economia vechilor state membre, așa cum se întâmplă de fiecare dată când crește expunerea economiei la relațiile cu restul lumii. Riscurile, ca și beneficiile, sunt în egală măsură ale tuturor, și acesta este un aspect important
În ciuda faptului că integrarea unor noi membri s-a încheiat, extinderea continuă să reprezinte o provocare politică și economică pentru Uniunea Europeană. Extinderea Uniunii Europene simbolizează reușita construcției comunitare, stimularea creșterii economice și comerciale precum și extinderea zonei de stabilitate și de pace la ansamblul continentului america. Această politică de lărgire are drept obiectiv reunificarea ansamblului continentului european.
BIBLIOGRAFIE
Agape Comșa, Dana, Structuri ale Uniunii Europene: elemente de legislație specifică, Edit. Economică, București, 2001
Ancheș, Diana-Ionela, Tratatul de la Lisabona: UE către reformă instituțională și consens, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 2008
Anghel, I.M., Personalitatea juridică și competențele Uniunii Europene, Edit. Lumina Lex, București, 2006
Boamfă, Ionel, Parlamentul European : evoluție, structură politică, alegeri europarlamentare, Edit. Pim, Iași, 2008
Cîmpean, Ovidiu-Vasile, Politica externă și de securitate a Uniunii Europene : definirea interesului european și dezvoltarea relațiilor strategice parteneriale, Cluj-Napoca
Constantinescu, M., Instituții parlamentare internaționale, Edit. Fundației României de Mâine, București, 2005
Cugleșan, Natalia, Ghidul Parlamentului European, Edit. CA Publishing, Cluj-Napoca, 2009
Dragoș, D., Uniunea Europeană, Instituții. Mecanisme. Edit. All. Beck, București, 2007
Fontaine, P., Construcția Europeană de la 1945 până în zilele noastre, Edit. Institutul European, Iași, 2009
Fuerea, A., Manualul Uniunii Europene, Edit. Universul Juridic, București, 2010
Hriscu, M., Parlamentul European – Structură și atribuții, Edit. Pim, Iași, 2011
Mătușescu, Constanța, Drept Instituțional al Uniunii Europene, Edit. Pro Universitaria, București, 2013
Popescu, Nicu, Politica externă a Uniunii Europene și conflictele post-sovietice, Edit. Cartier, Chișinău, 2013, p. 201
Silasi, Grigore, Integrarea Monetară Europeană, Edit. Orizonturi Universitare, Timișoara,1998
Sută, Nicolae, Comerț Internațional și Politici Comerciale Contemporane, Edit. Eficient, București, 2013
Ținca, O., Aplicarea principiului subsidiarității în Comunitatea Europeană, 2003
Wallace, Hellen, Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, Edit. Institutul European din România, București, 2011
Surse electronice
www.alde.eu
http://europa.eu/
http://ue.mae.ro/
BIBLIOGRAFIE
Agape Comșa, Dana, Structuri ale Uniunii Europene: elemente de legislație specifică, Edit. Economică, București, 2001
Ancheș, Diana-Ionela, Tratatul de la Lisabona: UE către reformă instituțională și consens, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 2008
Anghel, I.M., Personalitatea juridică și competențele Uniunii Europene, Edit. Lumina Lex, București, 2006
Boamfă, Ionel, Parlamentul European : evoluție, structură politică, alegeri europarlamentare, Edit. Pim, Iași, 2008
Cîmpean, Ovidiu-Vasile, Politica externă și de securitate a Uniunii Europene : definirea interesului european și dezvoltarea relațiilor strategice parteneriale, Cluj-Napoca
Constantinescu, M., Instituții parlamentare internaționale, Edit. Fundației României de Mâine, București, 2005
Cugleșan, Natalia, Ghidul Parlamentului European, Edit. CA Publishing, Cluj-Napoca, 2009
Dragoș, D., Uniunea Europeană, Instituții. Mecanisme. Edit. All. Beck, București, 2007
Fontaine, P., Construcția Europeană de la 1945 până în zilele noastre, Edit. Institutul European, Iași, 2009
Fuerea, A., Manualul Uniunii Europene, Edit. Universul Juridic, București, 2010
Hriscu, M., Parlamentul European – Structură și atribuții, Edit. Pim, Iași, 2011
Mătușescu, Constanța, Drept Instituțional al Uniunii Europene, Edit. Pro Universitaria, București, 2013
Popescu, Nicu, Politica externă a Uniunii Europene și conflictele post-sovietice, Edit. Cartier, Chișinău, 2013, p. 201
Silasi, Grigore, Integrarea Monetară Europeană, Edit. Orizonturi Universitare, Timișoara,1998
Sută, Nicolae, Comerț Internațional și Politici Comerciale Contemporane, Edit. Eficient, București, 2013
Ținca, O., Aplicarea principiului subsidiarității în Comunitatea Europeană, 2003
Wallace, Hellen, Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, Edit. Institutul European din România, București, 2011
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Consecintele Extinderii Uniunii Europene (ID: 137976)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.