Consecintele Economice Si Sociale ale Inflatiei. Exemplul României
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR
PROGRAMUL DE STUDII DE LICENȚĂ
Consecințele economice și sociale ale inflației. Exemplul României
Coordonator științific:
Absolvent:
Craiova, 2016
CUPRINS
Introducere
Cap.1. ASPECTE TEORETICE PRIVIND INFLAȚIA
Geneza și natura inflației;
Definiția și caracteristicile inflației
Cauzele și formele inflației contemporane
Măsurarea inflației
Efectele inflației
Politici de combatere a inflației
Cap.2. FENOMENUL INFLAȚIONIST ÎN ROMÂNIA ȘI STRATEGIA DE ȚINTIRE A IFLAȚIEI
INTRODUCERE
Ca un proces prin excelență monetar, inflația are o istorie îndelungată. Acest fenomen s-a manifestat, de-a lungul secolelor, cu intensități inegale și cu schimbări de sens, istoria consemnând perioade când procesul s-a desfășurat cu asemenea intensități și efecte încât a fost catalogat, pe bună dreptate, ”dezordinea dezordinilor în viața economică”.
Inflația a devenit, mai ales după finele celui de-al doilea război mondial, una dintre problemele majore cu care se confruntă statele și economiile lumii. Deși ritmurile, sensurile și efectele acestui proces macroeconomic prezintă un caracter asimetric și asincron, inflația a rămas una dintre cele mai complexe și controversate probleme contemporane.
Termenul de inflație provine din latinescul inflare, care mai târziu s-a transformat în vocabularul limbii franceze în infltion, acestor termeni atribuindu-li-se sensul de dezechilibru economic și monetar. Astfel, putem spune că principala accepțiune care i se atribuie procesului inflaționist este aceea de dezechilibru monetar. De fapt, el reflectă, în esența sa, întregul dezechilibru care există în mecanismul economico-financiar, monetar și de credit la nivelul economiei unui stat.
În contextul României, inflația reprezintă una dintre problemele centrale cu care statul s-a confruntat în ultimii 26 de ani. Starea economiei naționale se caracterizează cu ajutorul unor indicatori de mare sinteză ca: rata produsului intern brut, balanța de plăți externe, rata șomajului și rata inflației; rata șomajului și rata inflației având un impact major, efectele lor fiind resimțite în mod direct de către populație.
Importanța inflației, a înțelegerii mecanismului acesteia, a factorilor care o generează, o întrețin și o amplifică constituie aspectele ce au stat la baza alegerii temei „Consecințele economice și sociale ale inflației. Exemplul României” pentru susținerea lucrării de licență.
Lucrarea este structurată pe parcursul a două capitole care abordează inflația atât din punct de vedere teoretic, cât și în contextul economiei românești de după evenimentele din decembrie 1989.
Intitulat „Aspecte teoretice privind inflația”, în capitolul întâi accentul este concentrat pe tratarea a șase subprobleme considerate ca fiind edificatoare în înțelegerea procesului inflaționist, acestea sunt: geneza și natura inflației, definirea acesteia și caracteristicile atribuite, cauzele și formele sub care se manifestă, măsurarea inflației, efectele acesteia și politicile de combatere a inflației.
Capitolul doi, denumit „Fenomenul inflaționist în România și strategia de țintire a inflației”, analizează evoluția procesului inflaționist în România începând cu anul 1990, dezvoltă opțiunea BNR de adoptarea a strategiei de țintire directă a inflației prezentând, totodată, principalele argumente în favoarea adoptării strategiei de țintire directă a inflației.
În această parte a lucrării este expus cadrul economic românesc postdecembrist, prezentarea concentrându-se pe analiza evoluție inflației, structurată pe două perioade distincte: din anul 1990 până în anul 2005 și după anul 2005, insistându-se cu precădere pe evoluția inflației după anul amintit anterior, an de importanță majoră în istoria economiei românești, întrucât din acest an Banca Națională a României a adoptat ca politică monetară țintire inflației.
ASPECTE TEORETICE PRIVIND INFLAȚIA
Fenomenul inflaționist reprezintă unul dintre cele mai discutate dezechilibre economico-sociale. Dacă în unele state și perioade, inflația a reprezentat și încă s-a păstrat ca pericolul cel mai temut al dezvoltării și progresului economic, în altele, politica de creștere economică inflaționistă servește ca instrument util la îndemâna guvernelor.
Inflația este un proces de creștere cumulativă și autoîntreținută a nivelului general al prețurilor de consum, un mecanism care provoacă variații multiple și pe termen lung.
Geneza și natura inflației
Deși extrem de uzitat termenul de inflație, el continuă să rămână insuficient de bine conturat. Procesul inflaționist a apărut, acest punct de vedere fiind unanim acceptat, cu mult înaintea apariției științei economice, iar teoria inflaționistă s-a dezvoltat mai târziu decât știința economică.
Stabilirea naturii proceselor inflaționiste și aprofundarea noțiunii de inflație trebuie să debuteze cu formele istorice ale acesteia, în strânsă legătură cu formele pe care le-au îmbrăcat banii de-a lungul secolelor, acestea fiind, în primul rând, de natură monetară.
Prima formă a inflației este cea monetar-bănească, manifestată sub forma devalorizării mascate a monedelor din metale prețioase.
Elementele definitorii acestei inflații sunt:
Separarea conținutului nominal al monedelor metalice (mai mare) de conținutul lor real (mai mic);
Transformarea existenței-aur a monedei în aparență-aur;
Aglomerarea circulației cu monede ”ieftine”, fără valoare deplină;
Scăderea puterii de cumpărare a monedelor falsificate.
Inflația banilor de hârtie convertibili în aur a fost cea de-a doua formă istorică a acesteia care s-a manifestat în perioada trecerii de la feudalism la capitalism, când tinerele state europene au fost preocupate de lichidarea haosului monetar specific epocii feudale târzii, acționând pentru sisteme bănești stabile și o circulație monetară normală, bazându-se pe etalonul aur.
Au fost create sisteme bănești naționale prin emiterea biletelor de bancă cu acoperire deplină în aur. Deși gândite ca situații ideale, în care inflația nu putea să apară, neavând o bază legală de desfășurare, în situația scăderii volumului mărfurilor ce urmau a fi realizate pe piață și a creșterii vitezei de circulație a monedei, a cantității de bani de hârtie care devenea excedentară, semnele valorii au fost discreditate în fața agenților economici, scăzând puterea lor de cumpărare pe fondul general al creșterii prețurilor.
Prăbușirea etalonului de aur a creat premisele apariției unei noi forme a inflației, prezentă în zilele noastre (contemporană), cea a banilor de hârtie neconvertibili în aur. Astfel, existența funcțională a banilor de hârtie o absoarbe pe cea materială.
Inflația contemporană constă astfel în deprecierea banilor de hârtie și a banilor de credit, care se exprimă în creșterea prețurilor și în lipsa de încredere manifestată de agenții economici față de moneda existentă, ea reprezentând, totodată, un dezechilibru între banii depreciați și circulația bunurilor economice.
În concluzie, inflația s-a dovedit un proces dinamic, complex și controversat, macroeconomic și mondoeconomic, iar în ciuda delimitării istorice problema naturii sale rămâne încă actuală.
. Definiția și caracteristicile inflației
Inflația este, în esență, un dezechilibru macroeconomic monetaro-marfar, un fenomen care a însoțit cea mai mare parte a istoriei omenirii. Deși s-a manifestat mai mult sau mai puțin acut din cele mai vechi timpuri, după cea de-a doua conflagrație mondială ea a devenit un fenomen permanent și durabil, dar de intensitate diferită, în toate economiile. A fost și s-a păstrat rebelă în economiile slab dezvoltate și aflate în tranziție la piața concurențială capitalistă, în timp ce în economiile capitaliste dezvoltate se apreciază că este lentă și controlată.
Pe baza intereselor variate ale grupărilor socio-profesionale și în limitele firești ale cunoașterii și reflectării asupra unui proces atât de dinamic și complex, au fost elaborate și circulă, în literatura de specialitate, numeroase puncte de vedere cu privire la definirea inflației, unele legate de elementul monedă, altele pornind de la indicele prețurilor.
Curentul monetarist și , îndeosebi, M.Friedman consideră ca inflația se concretizează într-o ”creștere regulată și susținută a prețurilor”.
Raymond Barre, în a sa ”Economie politique”, susține că ”există inflație atunci când nivelul general al prețurilor este în creștere continuă mai mult sau mai puțin rapidă”.
În 1975, D.E.W Laidler și M.J. Parking definesc inflația ca fiind ”fenomenul de creștere continuă a prețurilor sau de depreciere continuă a valorii banilor”.
Dan Drosu Saguna, concluziona că inflația ”poate fi definită ca o rupere de echilibru la un moment dat, dintre masa monetară și volumul mărfurilor și serviciilor, printr-o creștere excesivă a sumelor monetare, asociată cu creșterea prețurilor și urmată de deprecierea monetară”.
H. Frisch, în lucrarea sa ”Teorii ale inflației”, prezintă patru definiții, preluate de la M. Bronfenbrener și D. Holfman:
„1) Inflația este o stare de generalizare a excesului de cerere, în care ”prea mulți bani aleargă după prea puține lucruri”;
2) Inflația reprezintă o creștere a rezervelor bănești sau a veniturilor, fie în sumă totală, fie pe cap de locuitor;
3) Inflația reprezintă o creștere a nivelului prețurilor având următoarele caracteristici sau condiții adiționale: este anticipată cu lipsă de precizie; duce (prin creșterea costurilor) la noi creșteri de prețuri; nu sporește gradul de ocupare a forței de muncă și nici producția reală; este mai rapidă decât o așa-numită ”rată inofensivă”; se manifestă ca ”fenomen bănesc”; se măsoară prin prețuri nete, adică prin prețuri din care au fost scăzute impozitele și/sau este reversibilă;
4) Inflația reprezintă o scădere a valorii banilor în raport cu alte monede, măsurată prin cursurile de schimb valutar ori prin prețul aurului sau indicată de un exces de cerere pentru aur sau pentru valută la cursurile oficiale”.
Aceste definiții reușesc să sublinieze majoritatea aspectelor inflației, fiecare evidențiază atât aspecte diferite, cât și un aspect comun – inflația se face cunoscută prin bani și prin preț la nivelul consumatorului si prin dezechilibre cronice la nivel macroeconomic.
Sintetizând numeroasele curente de opinii cu privire la inflația contemporană, se desprind caracteristicile esențiale ale acesteia:
Este un proces de depreciere a banilor atât pe plan național, cât și în raport cu alte monede;
Este un proces de creștere durabilă a tuturor prețurilor;
Este un dezechilibru calitativ structural, între masa de mărfuri și servicii socialmente necesare și masa bănească, aceasta din urmă manifestându-se ca un excedent relativ în circulație;
Este un proces material și monetar, deoarece fluxurile materiale sunt dublate de fluxuri monetare, acestea se stimulează reciproc, fie în sensul menținerii echilibrelor parțiale și a echilibrului global, fie în sensul accentuării dezechilibrelor;
Inflația interferează cu numeroase aspecte psihologice;
Este un accident al creșterii și dezvoltării economice devenind un obiectiv al politicii economice care încearcă să o mențină între anumite limite tolerabile;
Este un proces structural ce cuprinde ansamblul macro-social.
Pornind de la analiza caracteristicilor esențiale ale inflației, se poate afirma că ”inflația contemporană reprezintă un dezechilibru structural, monetaro-material care exprimă existența în circulație a unei mase monetare ce depășește nevoile economiei, ceea ce conduce la deprecierea banilor și creșterea durabilă și generalizată a prețurilor”. *
Dezechilibrul de ansamblu al economiei cauzat de inflație este evidențiat de trei tendințe majore:
Disparitatea, respectiv creșterea mai rapidă a cantității de monedă comparativ cu creșterea altor variabile ale economiei, în primul rând, producția;
Creșterea prețurilor;
Scăderea puterii de cumpărare a banilor.
. Cauzele și formele inflației contemporane
Cauzele care pot determina procesul de inflație sunt numeroase și diverse. Ele sunt de ordin general, particular și specifice (concret-istorice), dar strâns legate între ele. Unii economiști (Solow, Samuelson, Tobin, Hiks) le clasifică în funcție de durata lor în cauze pe termen lung și cauze pe termen scurt.
Studiul declanșării și întreținerii inflației contemporane se realizează prin punerea lor în ecuație cu multipli factori: economici și social-politici; interni (naționali) și externi; direcți și indirecți; pe termen scurt și pe termen mediu, etc.
Analiza concretă și comparată a factorilor ce stau la baza apariției fenomenului inflaționist, ca și a celor ce determină perpetuarea lui cu diferite grade de intensitate prezintă o importanță majoră, aceasta punând în evidență atât asemănările, cât și deosebirile între aceste grupe factoriale, dar și structurarea și ierarhizarea lor în maniere diferite pe țări.
Cauzele inflației pot fi manifestate datorită acțiunii a trei grupe principale de factori:
Factorii economici: conjunctura economică; criza de materii prime; creșterea prețurilor.
Factorii monetari-financiari: creșterea necontrolată a cantității de semne bănești în circulație, fără acoperire în mărfuri și servicii pe piață; abaterea prețului de valoare, fără a avea la bază costul; emisiunile ”fără fond” de bani; datoriile de restituire a împrumuturilor scadente.
Factorii externi: diviziunea internațională a muncii, specializarea inter și intra-ramură și comerțul exterior; ei sunt fie factori de natură valutară (evoluția cursurilor de schimb, raportul dintre cererea și oferta de monedă), fie prețuri și restricții vamale determinate de politica economică a statelor.
Principalele cauze ale inflației sunt:
Dezechilibrul între cerere și ofertă;
Creșterea costurilor;
Oferta de monedă, atunci când este prea abundentă;
Dezechilibrul dintre consum și investiții;
Cheltuielile publice excesive în raport cu mijloacele lor de finanțare;
Structurile economice, sociale și psihologice;
Calitatea și strategia actului de guvernare;
Condițiile internaționale de racordare a economiei naționale la economia mondială.
Literatura de specialitate prezintă diverse forme ale inflației conform unor criterii, precum intensitatea cu care se manifestă, relațiile sale cu creșterea economică, localizare cauzelor presupuse că o provoacă, maniera în care este sau nu anticipată.
1.3.1. După intensitatea cu care se manifestă, putem deosebi următoarele forme ale inflației:
a) inflația latentă (rampantă sau târâtoare – ”creeping inflation”), încă disimulată, este o fază în care ritmul devalorizării banilor de hârtie rămâne în urma emisiunii excedentare, iar creșterea medie a prețurilor variază până la un maxim de 3% pe an;
b) inflația moderată este o treaptă pe care fenomenul se desfășoară evident, pe fondul sporirii nivelului general al prețurilor între 3% – 6% anual;
c) inflația deschisă (rapidă) – relevantă printr-o creștere anuală a nivelului general al prețurilor cuprinsă în intervalul 3% – 10%, evoluția economiei devine preocupantă pentru toate categoriile de agenți economici; în țările dezvoltate economic se manifestă doar episodic, dar este un criteriu de performanță pentru țările slab dezvoltate; când se manifestă totuși în țările dezvoltate, guvernele aplică măsuri și programe antiinflaționiste pentru a proteja populația de eventualele efecte negative;
d) inflația galopantă sau inflația cu două cifre este expresia și sursa unor dezechilibre ample în economie; este frecventă în statele în curs de dezvoltare de pe toate continentele și se manifestă doar episodic în economiile dezvoltate; prezența sa impune indexarea contractelor cu indicele prețurilor sau exprimarea lor într-o valută considerată stabilă; moneda națională își pierde rapid puterea de cumpărare, crește rapid rata dobânzii, se accelerează viteza de rotație a banilor; o parte a economiilor se plasează în străinătate, se sustrag investiții productive ți se orientează spre operațiuni speculative sau plasamente în active reale;
e) hiperinflația se caracterizează prin creșterea extremă a prețurilor; scade considerabil cererea de monedă națională – tranzacțiile se efectuează în mare parte sub formă de barter (troc modern) sau în monedă alternativă; se manifestă fenomenul de demonetizare; prețurile relative devin deosebit de instabile, iar salariul real se reduce lunar cu circa 30% – în viața economică ți politică a statelor în cauză se produc schimbări radicale.
1.3.2. Corespunzător cauzelor imediate care o declanșează, se pot distinge trei forme ale inflației:
a) inflația prin cerere provocată de excesul de cerere solvabilă pentru bunuri economice, rigiditatea sau chiar involuția ofertei în fondul creșterii generale și de durată a prețurilor. Poate avea drept cauze creșterea cererii consumatorilor, a cheltuielilor statului, a investițiilor efectuate de firme, a exporturilor, precum și orice combinație dintre acestea. Este asociată economiilor aflate în plin avânt și apreciată ca fiind limitată în timp, deci, cu termen scurt. Există economiști care o recomandă factorilor politici ca o soluție viabilă pentru ieșirea din criză și creșterea gradului de ocupare a forței de muncă;
b) inflația prin costuri se fundamentează pe legăturile care există între dinamica sau evoluția costului total mediu și marginal, comportamentul producătorilor și eficiența utilizării factorilor productivi, a resurselor în general. Se înregistrează creșteri ale costurilor de producție, independent de cererea agregată, fenomen care nu are un efect stimulator asupra producției, iar oferta de bunuri și servicii scade în timp ce prețurile cresc;
c) inflația structurală reflectă o situație gravă în economie – cererea și oferta agregate de bunuri-marfă se modifică în sens contrar (cererea agregată crește și oferta agregată scade). Este o combinație între inflația prin cerere și inflația prin costuri, dar are și componente specifice, precum existența unor structuri puternice monopoliste, de oligopol și administrativ-birocratice care au capacitatea să stimuleze unele componente ale cererii globale concomitent cu reducerea altor componente ale ofertei globale.
Inflația structurală tinde să rămână constantă atunci când nu intervin șocuri asupra cererii și ofertei globale de bunuri și servicii.
1.3.3. Procesele inflaționiste actuale au o dinamică internă, aceasta permițând mai mult sau mai puțin anticiparea evoluției lor. În funcție de acest criteriu, specialiștii vorbesc despre două tipuri de inflație:
a) inflația anticipată sau perfect anticipată ia în considerare o valoare anuală a ratei inflației realizată pe o perioadă lungă de timp, valoare pe care toată lumea o anticipează că se va menține la același nivel și în perioada următoare; ca atare, toate contractele se construiesc în baza inflației preconizate. Cei care angajează și acordă împrumuturi știu și acceptă faptul că moneda în care se plătește o obligație sau se rambursează un împrumut valorează mai puțin decât moneda disponibilizată de creditor în momentul acordării împrumutului.
b) inflația neanticipată sau imperfect anticipată introduce un element de risc suplimentar, care elimină unele schimburi între lumea afacerilor și consumatori. Aceasta este, indiscutabil, un cost asociat inflației neanticipate, dar unul dificil de măsurat.
1.3.4. După funcționarea mecanismului pieței, se apreciază existența a două forme de manifestare ale fenomenului inflaționist, după cum urmează:
a) inflația deschisă (explicită, declarată, recunoscută) – permite sistemului economic să funcționeze ca un mecanism în care prețurile devin fixe. Acest tip de inflație este corelat cu insuficiența bunurilor, a serviciilor și a forței de muncă din economie, astfel încât pot să apară speculații pe acest fond.
b) inflația reprimată se caracterizează prin intervenția deciziilor (monetare, fiscale, bugetare, etc.) guvernamentale.
1.3.5. Corelațiile cantitative dintre creșterea economică și procesele inflaționiste sunt analizate, în ultimele decenii, prin termeni și expresii consacrate ca noi forme ale inflației cum sunt:
a) creșterea economică neinflaționistă se realizează atunci când ritmul creșterii economice devansează ritmul inflației;
b) creșterea economică inflaționistă – ritmul creșterii economice este inferior ratei inflației;
c) stagflația se manifestă printr-o inflație rapidă însoțită de stagnare economică, produsul intern brut real stagnează sau se reduce, adică economia intră în recesiune, nivelul general al prețurilor crește, masa monetară stagnează sau chiar crește, rata șomajului este foarte ridicată;
d) slumpflația definește situația cea mai critică dintr-o economie și se caracterizează prin hiperinflație și reducerea drastică a produsului intern brut real, șomaj cronic, de masă, conjugate cu alte dezechilibre grave interne și externe.
Se poate vorbi, deci, despre numeroase cauze parțiale din interferența cărora apare procesul inflaționist, ca dezechilibru marfaro-bănesc între masa monetară existentă în circulație și volumul valoric al bunurilor-marfă supuse tranzacționării.
Măsurarea inflației
Participanții la viața economico-socială percep fenomenul inflaționist cu intensități și semnificații diferite, de aceea s-a convenit instituțional asupra unor modalități de a-i calcula nivelul și aprecia evoluția.
Pentru măsurarea inflației, se folosesc următoarele variabile: indicele prețurilor de consum (IPC); indicele general al prețurilor sau deflatorul produsului intern brut (PIB), respectiv al produsului național brut (PNB); indicele prețurilor bunurilor capital; indicele costului vieții; scăderea puterii de cumpărare a banilor; coeficientul de devansare a creșterii indicatorilor macroeconomici rezultativi (PIB, PNB) de către masa monetară aflată în circulație și disponibilă pentru intermedierea tranzacțiilor cu bunuri mărfuri.
De-a lungul deceniilor postbelice, s-a impus ca instrument principal de măsurare a inflației indicele prețurilor de consum (IPC).
Indicele prețurilor de consum este, conform Biroului Național de Statistică, un indicator economic ce măsoară evoluția de ansamblu a prețurilor mărfurilor cumpărate și a tarifelor serviciilor utilizate de către populație într-o anumită perioadă (denumită perioadă curentă) față de perioada anterioară (denumită perioadă de referință).
Indicele prețurilor de consum (IPC) are destinația de a măsura schimbările în dinamică a nivelului general al prețurilor la produsele și serviciile procurate pentru consum de către gospodăriile populației din țară.
În România, IPC este un indice lunar și se calculează numai pentru elemente care intră în consumul direct al populației, fiind excluse: consumul de bunuri și servicii din producția proprie a gospodăriei casnice, cheltuielile sub forma de investiții și acumulare, dobânzile plătite pentru credite, rate de asigurare, amenzi, impozite etc., precum și cheltuielile aferente plății muncii pentru producția (agricolă etc.) gospodăriilor individuale. IPC măsoară tendința generală a evoluției în timp a prețurilor de consum.
Metodologia de calcul a IPC corespunde recomandărilor organismelor internaționale, în special celei expuse în manualul Indicii Prețurilor de Consum, elaborat de Oficiul Internațional al Muncii (OIM), Fondul Monetar Internațional (FMI), Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), Oficiul Statistic al Comunităților Europene (OSCE), Banca Mondială (BM).
Elaborarea IPC este realizată de BNS în baza datelor cercetărilor selective privind:
1) variația prețurilor de consum la principalele mărfuri și servicii;
2) bugetele gospodăriilor casnice, care furnizează date necesare calculării ponderilor cheltuielilor populației pe grupe de mărfuri și servicii fiind ajustate la consumul final al gospodăriilor populației de la Conturile Naționale.
Calculul IPC se efectuează în baza structurii cheltuielilor gospodăriilor casnice și a prețurilor înregistrate lunar la circa 1200 de mărfuri și servicii reprezentative în circa 900 centre de colectare amplasate în 8 orașe ale țării.
Datele statistice privind IPC caracterizează evoluția de ansamblu a prețurilor mărfurilor cumpărate și a tarifelor serviciilor utilizate de către populație. Ele oferă utilizatorilor informație despre procesele inflaționiste din țară și sunt necesare pentru elaborarea, monitorizarea și evaluarea realizării politicilor economice, monetare și sociale.
În România, acest indice se determină după relația:
– ponderea, în bugetele de familie ale diferitelor grupe de populație, s categoriilor sau grupelor de bunuri luate în considerare în perioada curentă;
– prețurile unitare ale bunurilor respective în perioada curentă și în perioada de bază (1 și 0).
1.5. Efectele inflației
Inflația are efecte ample pe multiple planuri, respectiv asupra economiei și intereselor tuturor categoriilor de agenți economici și populație, asupra climatului socio-politic intern, dar și în relațiile economice dintre parteneri din țări diferite.
Identificarea tuturor efectelor și consecințelor inflației este însă o operațiune deosebit de dificilă, și aceasta din următoarele considerente:
amploarea și aria efectelor depind de intensitatea și tipul inflației;
efectele inflației sunt contradictorii, în sensul că, sub diverse aspecte, îi favorizează pe unii și îi defavorizează pe alții;
unele categorii de agenți economici sunt câștigătoare, iar alte categorii de agenți economici sunt perdante de pe urma inflației.
Inflația este un fenomen dezavuat de întreaga societate, chiar daca unele segmente ale sale au de câștigat de pe urma acestui proces, ea rămâne considerată inamicul public numărul unu din cauza costurilor pe care le generează și pericolelor potențiale pe care le conține pentru viața economică și structurile sociale.
Principalele efecte ale inflației contemporane sunt:
redistribuirea veniturilor și avuției de la persoanele cu venituri fixe și cu poziții slabe în sistemul economic spre cele care dețin puterea economică și o folosesc pentru a obține venituri mari;
generarea unei stări de incertitudine în rândul întreprinzătorilor;
aportul la înrăutățirea relațiilor economice externe;
inflația afectează negativ utilizarea resurselor economice de care dispune economia națională;
subminarea creditului pe termen lung.
Politici de combatere a inflației
Inflația a fost și a rămas un proces preponderent negativ, un dezechilibru macroeconomic, indiferent de intensitatea și sensul evoluției ei, un dezechilibru monetar cu efecte de antrenare în economia reală.
Fenomenul inflaționist are la bază două cauze majore: cererea agregată și oferta agregată. *
Politicile de combatere a inflației sunt corelate cu cele două cauze majore care determină acest fenomen. Astfel, ele vizează, fie controlul cererii agregate, în sensul reducerii ei, fie controlul ofertei agregate, în sensul sporirii ei, fie ambele cauze.
Controlul cererii agregate poate fi realizat prin două tipuri de politici – politici fiscale și politici monetare.
Politicile fiscale folosesc două pârghii:
Reducerea cheltuielilor guvernamentale, care constituie o componentă importantă a cererii agregate;
Creșterea impozitelor, ceea ce reduce masa monetară destinată consumului și investițiilor.
Politicile monetare* au mai multe modalități de aplicare. Pe de-o parte, ele recurg la modificarea ofertei de bani acționând asupra reducerii ei, iar pe de altă parte, recurg la pârghia dobânzii, manevrând rata dobânzii în direcția încurajării depunerilor, economiilor și descurajând folosirea creditelor
Controlul ofertei agregate se realizează pe două direcții principale:
Metode de control a prețurilor și a veniturilor;
Măsuri de stimulare a creșterii ofertei.
2. FENOMENUL INFLAȚIONIST ÎN ROMÂNIA ȘI STRATEGIA DE ȚINTIRE A INFLAȚIEI
2.1. Evoluția inflației în perioada 1990-2005
Una din cauzele principale ale inflației din prima parte a anilor `90 a fost aceea că economia românească acumulase o serie de dezechilibre majore în momentul prăbușirii regimului totalitar, iar PIB/locuitor era unul dintre cele mai scăzute din Europa. Sărăcia și lipsa de competitivitate erau însă „cosmetizate” prin acumulare de însemne monetare fără acoperire în bunuri și servicii, iar inflația era înăbușită printr-un control rigid al prețurilor, moneda națională lăsând aparența unei stabilități și a unei valori departe de realitate. (1)
În aceste condiții, liberalizarea prețurilor, chiar treptată și cu numeroase ezitări și întârzieri, a fost o decizie firească. Incidența inflației corective era inevitabilă. Reforma economică întârziată a determinat însă o continuă scădere a puterii de cumpărare a leului astfel că, în 1993, inflația a atins valori lunare de peste 12%. Dezechilibrele, în loc să se atenueze se adânciseră, iar inflația corectivă se transformase în doar câțiva ani in inflație structurală.
În opinia FMI (2), alimentarea spiralei inflaționiste din anii `90 s-a produs prin efectul factorilor de tip cost-push și a celor de tip demand-pull. Alți factori au fost politicile de stabilizare prea relaxate sau întrerupte, de tip stop-and-go și indisciplina financiară generalizată. Aceasta a îmbrăcat diferite forme, inclusiv deficite fiscale și cvasi-fiscale, acumulare de arierate și creșteri salariale nejustificate de nivelul productivității muncii.
De altfel, studiile econometrice ale FMI au evidențiat rolul costurilor pe unitatea de muncă (unit labor cost) în creșterea inflației. Politica monetară nu a reușit în această perioadă să atenueze anticipările inflaționiste și să mențină încrederea publicului în moneda națională, care s-a deteriorat treptat, ducând la scăderea gradului de monetizare a economiei (creșterea masei monetare era însoțită în mod paradoxal de reducerea ponderii acesteia în PIB) și la „dolarizarea” acesteia. Dolarul american, iar în vestul țării marca germană, erau utilizate pe scară largă de populație și agenți economici pentru calcule economice, tranzacții și economisire.
Prin urmare, nu putem vorbi în primii ani ai tranziției despre o politică monetară antiinflaționistă bine conturată, restrictivă, ci mai degrabă de una acomodativă. (3) Deși o terapie-șoc sau o politică mai restrictivă ar fi putut duce la diminuări ale inflației, mulți experți români apreciază că ele ar fi fost modeste și nesustenabile, din cauza nedefinitivării reformelor și corecțiilor economice. Mai mult, n-ar fi existat nicio garanție ca nu s-ar fi produs recrudescențe ulterior, așa cum s-a întâmplat în alte țări. În plus, politica monetară nu poate grăbi dezinflația adecvat din partea celorlalte politici economice și ajustări structurale în sectorul real. (4)
Anii 1992-1993 reprezintă, poate, cea mai neagră perioadă a „managementului” monetar post-decembrist. Turarea tiparniței de bani a transformat necesara ajustare a prețurilor într-o nefastă și păguboasă hiperinflație. Scăderea valorii leului într-un ritm anual de 200-300% a dus la prăbușirea încrederii în moneda națională și la abandonarea ei, practic, de o parte importantă a populației. Este demn de remarcat că nivelul maxim al ratei dobânzii a urcat doar până la 70-80%, cu alte cuvinte, s-a înregistrat a rată reală a dobânzii puternic negativă, ceea ce a general sărăcirea masivă a unei largi pături sociale.
Derapajul tot mai evident pe panta hiperinflației a forțat autoritățile monetare să corecteze politica monetară începând cu sfârșitul anului 1993. BNR a sporit drastic rata dobânzii de refinanțare și, relativ, curând, rata dobânzii practicată de bănci (aproape 100% în primăvara lui 1994) a ajuns real pozitivă. Evoluția dobânzilor a stopat retragerile masive de lei din bănci și a calmat creșterea prețurilor și degringolada cursului de schimb. Din păcate, după mai puțin de un an, firava tendință de „stabilizare macroeconomică” a devenit foarte repede amenințată de „relaxarea politicii monetare”.
În 1995, BNR a pompat în economie cantități uriașe de lichidități profitând de apatia anticipărilor inflaționiste ale populației. Creșterea masei monetare cu peste 70%, în timp ce nivelul prețurilor a sporit cu doar 28%, a fost denumită eufemistic „remonetizare”.
În realitate, „remonetizarea” a însemnat acordarea de lichidități întreprinderilor de stat neperformante, ceea ce a permis creșterea PIB „real” – de fapt, a producției sectoarelor energofage, a stocurilor și a importurilor. De asemene, trebuie remarcată o altă justificare pentru umflarea ofertei de bani, anume salvarea de la prăbușire a băncilor Credit Bank și Dacia Felix (BNR a pompat în cele două bănci aproximativ 400 de milioane de dolari).
Tab. 2.1
Evoluția inflației 1990-2005
…………………………….
În ciuda crizei din 1999, publicul a refuzat ideea de a fi întreprins un pas mai clar în direcția liberalizării monetare, la fel cum a respins luarea unor măsuri radicale privind reforma economică în general. De exemplu, dezbaterea, firavă, de altfel, dintre susținătorii autorității politice care au refuzat să predea „armele” politicii monetare și partizanii – extrem de puțini la număr – ai consiliului monetar Bulgarian style a demonstrat elocvent că societatea românească nu a fost pregătită să abandoneze iluziile electorale fabricate și vândute de clasa politică, în ciuda falimentului sistematic al acestora. Rezultatul a fost reinflamarea inflației, care a ajuns în 1999 la 54,8% de la 40,6 % în anul anterior și păstrarea palmaresului de economie cu cea mai ridicată rată a inflației dintre toate economiile vecine, care experimentau trecerea de la socialism la capitalism.
Grafic 2.1
Rata inflației și rata dobânzii de politică monetară
……………………..
Opțiunea pentru o strategie accelerată de reducere a inflației impune armonizarea politicilor monetare, valutare, fiscale și salariale, lucru foarte greu de realizat în primii ani ai tranziției. (5)
Începând din anul 2000, aderarea la Uniunea Europeană a devenit o prioritate a României și întreg cadrul programatic al politicii economice pe termen mediu a fost conceput și articulat ca un antrenament pentru integrare, aducându-și aportul la crearea unei economii de piață funcționale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele și instituțiile Uniunii Europene. (6) De aceea, BNR a demarat o strategie de dezinflație competitivă, adică de reducere graduală a inflației cu câte o pătrime din valoarea înregistrată în anul precedent și de remonetizare a economiei prin urmărirea unor ținte intermediare (agregatele monetare).
În acest context, indicatorii macroeconomici au început să intre într-un „cerc virtuos”, iar dezechilibrele structurale s-au atenuat sensibil, producându-se și diminuarea treptată a ratei inflației, dar nu așa cum s-ar fi dorit. Una din cauze este aceea că persistența fenomenului inflaționist a dus la un nivel redus al indicatorilor de intermediere financiară și implicit la limitarea eficienței instrumentelor Băncii Naționale. Ca urmare, măsurile de politică monetară de multe ori „alunecau” la suprafața fenomenelor fără să producă efecte. (7)
O altă cauză ar fi persistența deficitului public ridicat și finanțarea neproductivă a acestuia. Nu se putea realiza o reducere durabilă a ratelor inflației decât în condițiile în care deficitul public – fiscal plus cvasi-fiscal – înregistra ți el o diminuare treptată. Așa cum evidenția și studiul FMI din 2001, deși inflația este în esență un fenomen monetar, aceste deficite s-au dovedit adevărate obstacole în lupta împotriva inflației. Politica monetară avea nevoie în mod clar de un sprijin mai mare de la politicile fiscale și de venituri și de progrese mai mari în întărirea disciplinei financiare pentru a înregistra succes.
Un alt moment marcant al perioadei analizate constă în denominarea monedei naționale („tăierea” a patru zero-uri de pe bancnote). Facerea „leului greu” a fost prezentată și susținută pe motiv că va contribui la scăderea ratei inflației, va ușura calculele economice și va apropia – ca valoare – leul nou de moneda unică europeană. În ultimă instanță, denominarea nu a fost altceva decât un mijloc intervenționist pentru atingerea, îndoielnică, a unui obiectiv dificil de apreciat: diminuarea anticipărilor inflaționiste.
Încercarea de a tempera inflația prin recursul la resorturile psihologice ale publicului a oferit mai degrabă măsura incapacității autorității politice de a se abține de la deschiderea robinetului cu bani. Denominarea nu a constituit, astfel, nicio garanție împotriva inflației viitoare, din contră, ea a reprezentat un instrument perfid de perpetuare a erorii colective că moneda etatistă poate fi sănătoasă.
Întrucât în ceea ce privește criteriile de convergență nominală de la Maastricht, cel mai vulnerabil punct al României era cel referitor la rata inflației, s-a produs treptat degrevarea politicii monetare de alte obiective și s-a deplasat accentul spre îndeplinirea acestui criteriu (reducerea inflației) și spre promovarea convergenței reale (nivelul PIB/locuitor, p.p.c.) cu țările membre ale Uniunii Europene.
În această perspectivă, în anul 2003, în momentul în care inflația o coborât la 15%, dar și pe fondul slăbirii relației agregate monetar-inflație (care a afectat mult eficacitatea politicii monetare duse până la momentul respectiv),a început să se pună problema dacă nu cumva BNR trebuie să-ți conceapă strategia având în vedere nu o țintă intermediară (nivelul unui agregat monetar), ci însăți evoluția prețurilor din economie, adică să treacă la țintirea directă a inflației (inflation targeting).
Aceasta este considerată un nivel superior în combaterea fenomenului inflaționist.
Noul regim de politică monetară a fost implementat până la urmă începând din august 2005, după mai multe amânări succesive.
Experiența țărilor care au aplicat inflation targeting în ultimii ani arăta că ea s-a dovedit eficace atunci când au fost îndeplinite o serie de cerințe (precondiții) instituționale și tehnice. Dacă aceste premise nu sunt întrunite, se ratează ținta de inflație sau se realizează cu costuri excesive în planul creșterii economice, al ocupării și al echilibrului extern și se compromite capitalul de credibilitate al Băncii Centrale. Pentru că o astfel de strategie să fie o opțiune viabilă, dezinflația trebuie să fie consolidată, iar economia suficient de restructurată pentru a se produce în continuare reducerea prețurilor.
Legat de întrunirea acestor precondiții în România, trebuie să amintim că la momentul implementării noului regim monetar se putea identifica un cumul de circumstanțe favorabile, cum ar fi: rata anuală a inflației se situa pe palierul de exprimare cu o singură cifră, trendul fiind descendent; sectorul financiar se caracteriza prin stabilitate și soliditate; țintele de inflație pentru următorii ani fuseseră stabilite de comun acord cu guvernul; BNR avea credibilitate, beneficia de independență operațională deplină și își perfecționase instrumentul econometric.
În cadrul acestei strategii, Banca Națională a României și-a stabilit un nivel țintă al inflației de 7,5% până la sfârșitul anului 2005 și de 5% pentru anul 2006, valori revizuibile periodic și încadrate în benzi de variație de +/- un punct procentual.
2.2. Opțiunea BNR de a adopta strategia de țintire directă a inflației
Problematica abandonării treptate a strategiei bazate pe ancora monetară (eng. monetary targeting) și implicit a trecerii la o altă strategie de politică monetară a fost abordată și discutată de BNR încă din anul 2000, opțiunile majore ale băncii centrale fiind integrate în conținutul Strategiei Naționale de Dezvoltare Economică a României pe Termen Mediu elaborate de autoritățile române. Un an mai târziu, în cadrul primului Program Economic de Preaderare (PEP) întocmit de Guvernul României în contextul procesului de negociere a aderării României la UE, țintirea directă a inflației a fost prezentată ca primă opțiune de strategie politică monetară pe care BNR intenționa să o adopte în perioada2003-2004: „țintirea directă a inflației este prim opțiune de strategie de politică monetară pe care BNR o are în vedere pentru etapa a doua. (8)… În etapa 2003-2004, se va putea avea în vedere, însă, și o altă opțiune de regim de curs de schimb și, implicit, de strategie de politică monetară, dacă nu se va reuși îndeplinirea tuturor precondițiilor impuse de trecerea la țintirea directă a inflației. Alternativa ar fi adoptarea unui regim de curs de schimb mai predictibil, date fiind perspectivele favorabile ale relaxării constrângerii externe, inclusiv prin câștigurile de productivitate pe care le vor genera politicile structurale, aceasta va potența stabilitatea ratei de schimb, contribuind și la consolidarea procesului dezinflației. Avantajele și dezavantajele celor două regimuri alternative de politică monetară țin de selectivitatea răspunsului față de diversele tipuri de șocuri ce pot apărea, de transparența definirii și sferele distincte de cuprindere ale instrumentelor folosite și nu în ultimul rând de controlabilitatea în măsuri diferite a țintelor urmărite”.
În a doua ediție a Programului Economic de Preaderare (2002), banca centrală ți-a exprimat însă ferm opțiunea în favoarea țintirii directe a inflației, aceasta fiind considerată sin acel moment drept cea mai viabilă alternativă la strategia de politică monetară aflată în vigoare. Trecerea la un regim de curs de schimb mai predictibil și, implicit, la o strategie de politică monetară bazată pe rata de schimb nu mai era considerată o reală opțiune pentru BNR, în principal deoarece aceasta „ar fi în contradicție cu procesul de liberalizare graduală a mișcărilor de capital, ceea ce ar submina sustenabilitatea și eficacitatea acestei strategii”.
Gradul insuficient de îndeplinire a unor precondiții specifice esențiale a impus, totuși, o reconsiderarea ulterioară a momentului inițial prevăzut pentru trecerea la strategia de țintire directă a inflației. Astfel, în contextul evaluărilor care au stat la baza elaborării Programului Economic de Preaderare 2003 s-a stabilit drept țintă temporală pentru adoptarea noii strategii anul 2005, aceasta fiind reiterată și în ediția din 2004 a PEP.
Angajamentul BNR pentru trecerea la țintirea directă a inflației a rămas ferm în această perioadă, în cadrul edițiilor succesive ale acestor programe menționându-se următoarele: „creșterea transparenței și a responsabilității politicii monetare, pe care această strategie o presupune, va potența eficacitatea politicii monetare în combaterea inflației, inclusiv prin efectul de atenuare a anticipațiilor – puternic inerțiale – care alimentează creșterea prețurilor. De asemenea, adoptarea acestei strategii va acorda o mai mare flexibilitate băncii centrale în utilizarea instrumentelor politicii monetare, permițând adaptarea acesteia la natura șocurilor care amenință atingerea țintei stabilite”.
Conform hotărârii Consiliului de Administrație al BNR, prevederile Programului Economic de Preaderare a României și aspectelor convenite de banca centrală cu FMI (9) în anul 2004, BNR a adoptat în al doilea semestru al anului 2005 strategia de țintire directă a inflației. Banca centrală și-a asumat, astfel, în mod mai clar sarcina de a urmări consecvent realizarea obiectivului său fundamental, responsabilitatea sa în atingerea țintei de inflație fiind, de asemenea, mai bine evidențiată. Noul regim de politică monetară a fost adoptat în luna august, doar după finalizarea unui proces îndelungat de pregătire a cărei ultimă etapă a constituit-o crearea și testarea funcționării cadrului de analiză economică și de decizie a politicii monetare specific țintirii directe a inflației. (10)
2.3. Principalele argumente în favoarea adoptării strategiei de țintire directă a inflației
În favoarea adoptării de către BNR a strategiei de țintire directă a inflației au pledat două categorii majore de argumente.
Argumente legate de eficacitatea redusă a strategiei bazate pe ancora monetară, adoptată de jure de către BNR, conform căreia, obiectivul fundamental al politicii monetare a BNR era asigurarea stabilității prețurilor (11), masa monetară fiind desemnată obiectivul intermediar, iar baza monetară, obiectivul operațional al acestei politici.
Insuficienta eficacitate a strategiei bazate pe ancora monetară s-a datorat în principal instabilității și impredictibilității cererii de bani (afectată de rapidele transformări structurale și instituționale, precum și de evoluția procesului de macrostabilizare în perioada de tranziție) – reflectând volatilitatea și impredictibilitatea atât ale vitezei de rotație a banilor, cât și ale multiplicatorului monetar și, implicit, dificultății prognozării acestor variabile monetare. Alte cauze ale eficacității reduse le-au reprezentat întârzierea evidențierii clar și instabilitatea corelațiilor dintre agregatele monetare și rata inflației, pe de-o parte, și activitatea economică, pe de altă parte. În plus, utilizarea variabilelor cantitative drept pârghii principale în conducerea politicii monetare și, implicit, în asigurarea dezinflației a fost subminată de eficacitatea limită a controlului lichidității exercitat de banca centrală din poziția de debitor net al sistemului bancar. (12) În defavoarea ancorei monetare a mai acționat dificultatea înțelegerii ei de către public la care se adaugă incapacitatea ei de a ancora anticipațiile privind inflația.
Pentru a compensa eficacitatea limitată a agregatelor monetare în atingerea obiectivului de inflație și în ancorarea anticipațiilor privind inflația, BNR a recurs la valorificarea tot mai intensă a valențelor dezinflaționiste ale cursului de schimb al leului (în detrimentul utilizării lui ca instrument de menținere a echilibrului extern), potențate de elasticitatea ridicată a indicelui prețurilor de consum față de această variabilă. În contextul menținerii regimului managed floating, rata de schimb a leului a devenit un cvasi-obiectiv operațional al politicii monetare, dar și o cvasi-ancoră antiinflaționistă. O relativă compatibilizare a acestui cadru al politicii monetare s-a realizat prin prelungirea politicii de control al capitalului, care se preconiza a fi gradual abandonată până în anul 2007 (13); cu toate acestea, pentru a preveni o apreciere excesivă în termeni reali a leului, necorelată cu fundamentele economice, dar și pentru a descuraja intrările de capital speculativ, BNR a fost nevoită să prelungească până în octombrie 2004 practica intervențiilor frecvente și impredictibile, dar sterilizate, pe piața valutară. În consecință, în anii premergători adoptării țintirii directe a inflației, strategia de politică monetară a BNR a căpătat un caracter eclectic, având aspectele unui regim de țintire implicită a inflației; evoluția în acest domeniu a fost, astfel, similară experienței altor bănci centrale din regiune ce au adoptat mai devreme strategia de țintire directă a inflației.
* Argumente de natura avantajelor relative oferite de strategia de țintire directă a inflației. Opțiunea BNR pentru introducerea acestui regim de politică monetară a fost puternic încurajată de rezultatele notabile obținute de țările în care băncile centrale care au adoptat această strategie începând cu anul 1988 (14) – cărora li s-au alăturat chiar economii în tranziție din Europa Centrală și de Est (15) devenite ulterior membre UE, experiența lor dovedind faptul că acest regim, relativ nou, de politică monetară este viabil într-o economie mondială caracterizată printr-un grad înalt de liberalizare și globalizare.
Operațiunea a fost consolidată de concluziile dezbaterilor ce au avut loc în perioada premergătoare în cadrul ședințelor CA al BNR, având ca suport atât analizele întreprinse de direcțiile de specialitate ale BNR (Direcția Politici Monetare și Direcția Studii și Publicații), cât și evaluările privind experiența în domeniu a altor bănci centrale – unele realizate chiar în cadrul unei conferințe cu participare internațională organizată de BNR în primăvara anului 2005. (16)
Avantajele majore pe care le conferă strategia de țintire directă a inflației (17), comparativ cu alte regimuri de politică monetară, derivând din trăsăturile sale specifice sunt, în principal, următoarele:
Permite concentrare politicii monetare asupra obiectivului său fundamental, cel de asigurare și menținere a stabilității prețurilor, fără utilizarea unei alte variabile economice ca obiectiv intermediar;
Asigură limitarea inconsistenței temporale prin creșterea responsabilității băncii centrale față de îndeplinirea obiectivului fundamental. Dat fiind decalajul inerent transmiterii impactului acțiunii de politică monetară asupra inflației, banca centrală se concentrează asupra atingerii țintei de inflație pe un anumit orizont viitor de timp (18- 24 luni); astfel politica monetară are o orientare anticipativă (eng. Forward-looking), deciziile de politică monetară având ca principal reper prognoza evoluțiilor macroeconomice pe termen mediu;
Este un regim transparent și flexibil – prezervând capacitatea politicii monetare de a răspunde la șocurile neprevăzute din economie – operațional, chiar în condițiile instabilității agregate monetare-inflație;
Asigură realizarea dezinflației cu minimizarea relativă a costurilor, având efect mai direct asupra anticipațiilor privind inflația, inclusiv datorită angajamentului băncii centrale față de ținta de inflație, care e mai bine înțeles de public;
Presupune o mai bună comunicare cu publicul – rol esențial în formarea așteptărilor privind inflația viitoare; informațiile oferite de banca centrală se referă la prognoza evoluțiilor viitoare, analiza riscurilor asociate și evaluările ce fundamentează decizia de politică monetară;
Reclamă asigurarea independenței băncii centrale sub toate aspectele, implicit protecția autorității monetare față de presiunile și intervențiile politice.
2.4. Pregătirea introducerii strategiei de țintire directă a inflației
Stabilirea semestrului II al anului 2005 ca moment al adoptării strategiei de țintire directă a inflației a decurs din finalizarea, în linii generale, în prima parte a anului 2005, a procesului de îndeplinire a precondițiilor și de pregătire a trecerii la noua strategie de politică monetară, ce s-a derulat gradual, de-a lungul mai multor ani. Ultimele etape ale acestui proces au fost parcurse cu eforturile interne ale BNR, susținute de o consistentă asistență tehnică oferită de FMI, cu participarea unor experți ai Băncii Naționale a Republicii Cehe. În contextul acestora au fost discutate, decise și dezvoltate elementele cheie ale cadrului specific noii strategii, cum ar fi:
caracteristicile tehnice definitorii ale strategiei de țintire directă a inflației adoptate de BNR;
configurația procesului de analiză și decizie de politică monetară;
capacitatea de prognoză a BNR;
instrumentele de comunicare ale băncii centrale.
Aceste etape au culminat cu dubla testare a funcționării cadrului de analiză economică și de elaborare a politicii monetare creat conform cerințelor strategiei de țintire directă a inflației.
2.4.1. Îndeplinirea precondițiilor trecerii la țintirea directă a inflației
Literatura de specialitate și practica băncilor centrale relevă importanța satisfacerii, anterior adoptării strategiei de țintire directă a inflației, a unor cerințe și criterii de natură economică, instituțională și tehnică, care condiționează eficacitatea acestui regim de politică monetară. BNR a recunoscut necesitatea îndeplinirii precondițiilor specifice ale adoptării cu succes a strategiei de țintire directă a inflației chiar din momentul formulării opțiunii sale pentru această strategie în cadrul Programului Economic de Preaderare 2001:„Implementarea acesteia este condiționată, în primul rând, de obținerea de câștiguri durabile în procesul dezinflației, susținute atât de atenuarea cauzelor structurale ale acestui fenomen, cât și de o consecventă disciplină și coerență în timp a politicilor macroeconomice. De asemenea, schimbarea trebuie să fie precedată de consolidarea independenței ți a credibilității politicii monetare, ceea ce presupune eliberarea ei de constrângeri, cum ar fi dominanța fiscală, precum și de angajamente în favoarea unor ancore nominale alternative; o precondiție esențială o constituie și creșterea capacității băncii centrale de a prognoza cu cât mai mare acuratețe evoluțiile din domeniul prețurilor și de a controla efectiv pârghiile necesare în influențarea semnificativă a evoluției acestora. Îndeplinirea acestor cerințe va permite autorității monetare să-și stabilească ținta de inflație și să subordoneze totalitatea pârghiilor monetare atingerii obiectivului privind rata inflației.”
În consecință, una dintre premisele majore ale adoptării de către BNR a deciziei de trecere la țintirea directă a inflației a constituit-o consemnarea unui grad ridicat de îndeplinire a precondițiilor specifice, principalele fiind:
Atingerea unei rate a inflației suficient de scăzută
Spre sfârșitul anului 2004, rata anuală a inflației a coborât, pentru prima dată în ultimii 14 ani, pe palierul cu o singură cifră (9,3%), nivelul atins fiind comparabil cu cel înregistrat de alte țări în momentul adoptări acestui regim de politică monetară. Performanța, survenită pe fondul accelerării procesului de dezinflație declanșat în anul 2000, a fost cu atât mai notabilă cu cât economia românească s-a confruntat timp de un deceniu cu rate anuale ale inflației extrem de ridicate (culminând cu 295,5% în decembrie 1993), care la finele anului 1999 abia reușiseră să coboare la 54,8%.
Întărirea independenței de jure și de facto a BNR
În cursul primului semestru al anului 2004 s-a finalizat armonizarea cadrului juridic al politicii monetare cu acquis-ul comunitar. Parlamentul aprobând noul statut al băncii centrale (18) (intrat în vigoare în data de 30.07.2004). Acesta a întărit sub toate aspectele independența băncii centrale (din punct de vedere instituțional, personal, operațional și financiar), inclusiv prin formularea fără ambiguitate, în conformitate cu prevederile Tratatului UE, a obiectivului fundamental al băncii centrale („asigurarea și menținerea stabilității prețurilor”), care a statuat prioritatea absolută acordată obiectivului inflației. Astfel, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 312/2004, Banca Națională a României funcționează într-un sistem compatibil cu cel al Băncii Centrale Europene și al Sistemului European al Băncilor Centrale.
Acumularea unui câștig de credibilitate de către banca centrală și consolidarea acestuia
Atât reducerea susținută a inflației în perioada 200-2004, cât și atingerea sau chiar supraperformarea în a doua parte a intervalului obiectivelor anuale asupra inflației, urmărite consecvent de politica monetară implementată de BNR, au fost de natură să sporească încrederea publicului în politica băncii centrale și în țintele acesteia.
Grafic 2.2. Rata anuală a inflației și rata dobânzii BNR
ianuarie 2000 – decembrie 2005
……………………….
Relativa flexibilizare a cursului de schimb al leului
În ședința din 29 octombrie 2004, Consiliul de administrație al BNR a decis să inițieze aplicarea unei politici favorabile accentuării flexibilității cursului de schimb al leului, trecerea de la un hard managed floating la un sof managed floating presupunând diminuarea substanțială a frecvenței intervențiilor băncii centrale pe piața valutară. Pentru a consfinți caracterul soft managed floating al cursului de schimb a leului, BNR a hotărât, totodată, să renunțe la practica anunțării publice a marjei reale dezirabile de apreciere a leului față de moneda de referință. Totodată, începând cu anul 2005, conform angajamentelor asumate de BNR prin Programul Economic de Preaderare 2004, euro a devenit, de facto, unica monedă de referință a cursului de schimb al leului. (19)
Prima dintre aceste două ajustări a avut menirea de a crește flexibilitatea și impredictibilitatea cursului de schimb al monedei naționale, principalele argumente în favoarea acestei abordări fiind:
necesitatea contracarării riscului crescut al atragerii de capital cu potențial speculativ în perspectiva liberalizării constituirii de depozite la termen în lei de către nerezidenți la bănci din România (aprilie 2005), penultima etapă semnificativă a procesului de liberalizare a mișcărilor de capital, precum și a persistenței unui diferențial înalt al ratelor dobânzilor;
necesitatea eliminării sau cel puțin a atenuării „imposibilei trinități” (20) macroeconomice în etapa de pregătire a adoptării de țintire directă a inflației;
efectul benefic al utilizării, cel puțin pe termen scurt, a cursului de schimb ca instrument de contracarare a presiunilor inflaționiste;
plasarea volumului rezervelor internaționale la un nivel apropiat de maximul optim recomandat, respectiv de 4-6 luni de importuri prospective;
îmbunătățirea structurii surselor de finanțare a deficitului de cont curent și anticiparea unui risc scăzut de apariție a unor dificultăți în acoperirea acestui sold negativ.
Schimbarea politicii de curs de schimb și-a făcut simțite efectele, ea permițând amorsarea în noiembrie 2004 a unui trend de apreciere în termeni nominali a leului față de euro. Aceasta a avut ca rezultantă atenuarea influenței nefavorabile a variației unor prețuri internaționale asupra celor locale, dar și calmarea anticipațiilor privind inflația.
Absența dominației fiscale
O contribuție importantă la creșterea independenței de facto a politicii monetare și-a adus-o și restrângerea treptată a dominației fiscale pe fondul derulării unui proces de consolidare fiscală și al creșterii coerenței mixului politicilor macroeconomice în anii premergători adoptării noii strategii. Acestea s-au concretizat atât în scăderea deficitului bugetului general consolidat, cât și în reducerea datoriei publice, precum și în ameliorarea condițiilor de finanțare și refinanțare, internă și externă, a acestora. În plus, noul statut al BNR interzice în mod explicit orice modalitate de finanțare directă a Trezoreriei sau a instituțiilor statului de către banca centrală, inclusiv prin achiziționarea de titluri de stat de pe piața primară de către BNR (Grafic 2.3).
Grafic 2.3 Deficitul bugetului general consolidat și datoria publică
2000 – 2005
……………………………………….
Însănătoșirea și întărirea sistemului bancar și relativa creștere a intermedierii bancare
În perioada 2000 – 2005, sistemul bancar românesc a cunoscut o consolidare semnificativă, susținută în principal de procesul de restructurare și privatizare, dar și de îmbunătățirea continuă de către BNR a reglementării prudențiale și a activității de supraveghere a acestui sistem. Creșterea și, ulterior, menținerea la un nivel ridicat a gradului de capitalizare și a profitabilității băncilor, alături de calitatea ridicată a activelor, au contribuit la întărirea în această perioadă a capacității de gestionare a riscurilor în acest sector (Tabelul 2.1).
Totodată, sporirea complexității sistemului financiar românesc și necesitatea ca banca centrală să acorde, în activitatea sa , o atenție sporită aspectelor macro prudențiale au condus la decizia BNR, adoptată în octombrie 2004, de înființare a Direcției de Stabilitate Financiară.
Consolidarea sistemului bancar s-a asociat cu creșterea progresivă a intermedierii bancare, în condițiile revitalizării în anul 2000 și a dinamizării ulterioare a procesului creditării și a cererii de bani, acestea au fost susținute, în principal, de consolidarea stabilității macroeconomice, ameliorarea așteptărilor privind economia românească, inclusiv datorită perspectivei aderării României la UE, creșterea intrărilor de capital, precum și de intensificarea competiției pe piața bancară. Progresul refacerii intermedierii bancare a potențat fenomenul de consolidare a cabalelor tradiționale ale mecanismului de transmisie a politicii monetare, în special a canalului ratei dobânzii; eficacitatea acestora a continuat să fie însă restricționată de ponderea ridicată deținută de creditul în valută în totalul creditului neguvernamental, coroborată cu amplificarea intrărilor de capital, precum și de menținerea excedentului structural de lichiditate din sistemul bancar și, implicit, a poziției de debitor a băncii ventrale față de sistemul bancar (Grafic 2.4).
Tabelul 2.2 Principalii indicatori de analiză ai sistemului bancar
Grafic 2.4. Adâncimea financiară 1997 – 2005
…………………………………..
Întărirea capacității de prognoză a inflației
Un efort susținut al BNR a fost dedicat dezvoltării capacității sale de prognoză. În acest scop, în luna aprilie a anului 2004 a fost înființată Direcția Modelare și Prognoze Macroeconomice și au fost amplificate contactele cu alte bănci centrale care aplică țintirea directă a inflației, precum Banca Națională a Republicii Cehia și Banca Națională Poloniei.
Crearea Direcției de Monetare și Prognoze Macroeconomice, ca structură distinctă în cadrul BNR, a permis asimilarea eficientă a asistenței tehnice oferite Băncii Naționale a României pe componenta de modelare și prognoză a strategiei de țintire directă a inflației. De asemenea, a fost constituită o echipă de lucru interdepartamentală care să asigure, printre altele, perfecționarea tehnicilor de prognoză a evoluției activității economice și a ratei inflații pe termen scurt, precum și dezvoltarea unui model semi-structural de prognoză a inflației pe termen mediu, pilon absolut necesar funcționării acestei strategii în condițiile în care decalajul inerent dintre momentul adoptării deciziilor de politică monetară și producerea efectelor acestora în economie presupune adoptarea de către BNR a unei atitudini practice, în baza căreia deciziile curente au în vedere evoluția prognozată a variabilelor macroeconomice.
2.4.2 Stabilirea caracteristicilor tehnice majore ale strategiei de țintire directă a inflației adoptate de BNR
Cadrul specific strategiei de țintire directă a inflației, pe care BNR a adoptat-o oficial în al doilea semestru al anului 2005, se caracterizează printr-un complex de elemente instituționale, operaționale și tehnice, a cărui definitivare a necesitat o analiză prealabilă minuțioasă (21) și adoptarea în consecință a unor decizii importante. În acest context, BNR a decis să imprime noii strategii de politică monetară a băncii centrale următoarele caracteristici definitorii:
Exprimarea țintei de inflație în termenii indicelui prețurilor de consum (eng. Headline inflation), având în vedere familiaritatea publicului cu acest indicator și nevoia de a asigura transparența și credibilitatea deciziilor de politică monetară.
Așadar, argumentele majore care au înclinat decizia BNR în favoarea acestei modalități de exprimare a inflației le-au constituit transparența și accesibilitatea indicatorului pentru publicul larg, deja obișnuit cu utilizarea acestuia, înseși anticipațiile privind inflația fiind formulate în corelație cu acest indice. Dezavantajul său rezidă în capacitatea limitată a băncii centrale de a controla un indice care include o pondere însemnată de prețuri volatile, precum și de prețuri administrate. Astfel, opțiunea în cauză implică o probabilitate mai ridicată ca rata inflației să se abată de la țintă, fapt din care decurgea necesitatea ca BNR să fie pregătită pentru a face față situației. În ceea ce privește indicii inflației de bază (eng. Core), s-a decis că aceștia vor continua să fie calculați și utilizați în analizele de politică monetară, precum și în comunicarea externă a BNR.
Stabilirea țintei ca punct central încadrat de un interval de variație (+/- un punct procentual) în scopul ancorării eficace a anticipațiilor privind inflația.
Dezbaterile privind acest element al strategiei de țintire directă a inflației au fost intense, reflectând „lupta” de argumente din literatura de specialitate, precum și abordările diverse ale practicii băncilor centrale. Astfel, preferința pentru stabilirea și anunțarea unei ținte punctuale derivă din efectul mai puternic al acesteia asupra anticipaților privind inflația, costul acestei opțiuni constituindu-l, însă, pierderea de credibilitate a băncii centrale în cazul ratării obiectivului, chiar dacă aceasta are cauze exogene voinței și acțiunii autorității monetare. În cazul utilizării unui interval de variație pentru rata inflației, credibilitatea băncii centrale are șanse mai mari să fie conservată, dar, în schimb, crește riscul ca rata inflației să tindă să se situeze spre limita superioară a intervalului, ca efect al unei mai slabe ancorări a anticipațiilor cu privire la evoluția prețurilor.
O problemă suplimentară care apare în cazul în care o bancă centrală alege să anunțe un interval drept țintă de inflație o constituie cea a amplitudinii intervalului de fluctuație a ratei inflației, o bandă mai îngustă reflectând un angajament mai puternic al acelei bănci pentru atingerea țintei sale decât un interval mai larg. În același timp, însă, această opțiune reduce capacitatea băncii centrale de a reacționa la evenimente neprevăzute. Erori inevitabile în controlarea inflației pot determina plasarea ei în afara intervalului în ciuda celor mai mari eforturi făcute de banca centrală. În plus, erodarea credibilității unei bănci centrale este mai mare în cazul ratării intervalului decât în cel al ratării unei ținte punctuale.
Soluția considerată a fi potrivită pentru BNR în conjunctura existentă, capabilă să minimizeze conflictul dintre riscul pierderii credibilității băncii centrale și nevoia de a maximiza eficacitatea ancorării anticipațiilor privind inflația, a constituit-o anunțarea unei ținte punctuale de inflație în cadrul unui interval de toleranță, având o marjă de variație de +/- un punct procentual. Unul dintre rolurile atribuite stabilirii unui coridor în jurul țintei-punct a fost acela de a furniza anumite indicii privind gradul de imprecizie a controlului exercitat de BNR asupra inflației, datorat inclusiv existenței dificultăților de prognoză a ratei inflației și a incertitudinilor privind mecanismul de transmisie monetară.
Anunțarea unor ținte anuale de inflație pentru un orizont mai lung de timp (inițial 2 ani), ceea ce accentuează perspectiva necesară pe termen mediu a politicii monetare.
În practică, orizonturile de timp utilizate de băncile centrale se situează, de regulă, în intervalul 1-4ani, fapt justificat de restrângerea la această perioadă a eficacității producerii efectelor deciziilor de politică monetară. Opțiunea unei bănci pentru un orizont mai lung sau mai scurt în cadrul acestui interval reflectă compromisul pe care aceasta este dispusă să îl facă între transparență și flexibilitate; alegerea unui orizont mai scurt obligă banca să reducă gradul de ambiguitate al comunicării cu publicul, dar în același timp exercită constrângeri mai mari asupra libertății ei de acțiune pe termen scurt.
Pornind de la aceste premise, BNR a optat pentru varianta formulării unor ținte anuale de inflație pe un orizont de timp de doi ani, cel puțin în faza de început a implementării noii strategii. S-a considerat că necesitatea extinderii la mai mult de un an a orizontului de formulare a țintei derivă din orientarea pe termen mediu pe care politica monetară o are, mai ales în contextul strategiei de țintire directă a inflației, și din cerința implicită de a ancora pe un termen mai îndelungat anticipațiile privind inflația; orizontul mai mare de timp urma să asigure, de asemenea, o flexibilitate sporită politicii monetare și să furnizeze acesteia mai mult spațiu de manevră pentru a reacționa la șocuri. În același timp, limitarea la doar doi ani a orizontului țintelor anuale de inflație a fost justificată în primii ani de implementare a strategiei de țintire directă a inflației de inepuizarea procesului de dezinflație în care se afla economia, pe de o parte, și de caracterul perpetuu al transformărilor structurale din economie și al ajustărilor de prețuri relative, precum și de posibila accelerare a lor în perspectiva integrării europene, pe de altă parte.
Continuarea practicării flotării controlate a cursului de schimb
Experiența anterioară a unor bănci centrale a confirmat faptul că strategia de țintire directă a inflației nu este de facto incompatibilă cu flotarea controlată a cursului de schimb și, implicit, cu intervențiile autorității monetare pe piața valutară. Aceasta a constituit un argument serios pentru adoptarea de către BNR a strategiei de țintire directă a inflației în condițiile continuării utilizării regimului soft managed floating al cursului de schimb al leului.(22) BNR a admis faptul că cerința principală a unei asemenea strategii era aceea de a se subordona considerațiile legate de cursul de schimb celor privind inflația, astfel încât să se evite transmiterea unor semnale confuze către piața financiară; totodată, s-a avut în vedere perspectiva restrângerii treptate în următorii ani a caracterului controlat al regimului, în favoarea creșterii flexibilității ratei de schimb.
Implementarea politicii monetare în contextul acestui cadru particular al strategiei de țintire directă a inflației implică utilizarea, nu neapărat formalizată, a unui indice compozit al condițiilor monetare care include, pe lângă rata dobânzii pe termen scurt, și cursul de schimb.
Definirea ex ante a unui set restrâns de circumstanțe („circumstanțe excepționale”), independente de influența politicii monetare, care condiționează responsabilitatea BNR pentru atingerea țintei de inflație.
Posibilitatea ca ținta de inflație, indiferent de modul în care a fost formulată, să nu fie atinsă poate deriva din cauze care nu țin de voința sau eforturile băncii centrale. Pentru ca această situație să nu antreneze pierderi de credibilitate pentru autoritatea monetară este necesară precizarea ex ante a circumstanțelor ce afectează realizarea țintei, respectiv specificarea cât mai clară a acestora. Nevoia de specificare derivă din necesitatea de a nu lăsa un câmp exagerat de larg circumstanțelor care scuză ratarea țintei, altfel existând riscul provocării unei pierderi de încredere în rândul publicului și al operatorilor economici, de natură să afecteze decisiv eficacitatea noului regim de politică monetară.
BNR a decis ca setul clauzelor de exonerare să includă:
creșteri substanțiale ale prețurilor externe ale materiilor prime, surselor de energie și ale altor bunuri;
calamități naturale sau alte evenimente extraordinare asimilate, cu impact inflaționist prin intermediul costurilor și al cererii, inclusiv modificări imprevizibile ale pieței produselor agricole;
fluctuații ample ale cursului de schimb al leului datorate unor cauze aflate în afara fundamentelor economice interne și a implementării politicii monetare a BNR;
abateri majore ale prețurilor administrate de la programul de corecții anunțat de Guvern în ceea ce privește amplitudinea acestora, cât și respectarea calendarului de aplicare propus;
abaterea de la program a implementării și a rezultatelor politicii fiscale și ale celei a veniturilor.
Aceste clauze sunt similare celor utilizate de alte bănci centrale care au adoptat strategia de țintire directă a inflației. Corespunzător practicii acestor bănci, s-a mai convenit ca, în cazul apariției oricărei abateri de la țintă, BNR să furnizeze publicului o explicație completă privind cauzele producerii acesteia, măsurile întreprinse pentru a readuce rata inflației în intervalul de toleranță, precum și momentul și traiectoria revenirii inflației în interiorul intervalului. Totodată, deoarece clauzele de exonerare reprezintă o condiție a credibilității băncii centrale, eventuala recurgere la acestea se va face cu extremă precauție, doar în cazul justificate. De asemenea, s-a decis ca circumscrierea responsabilității băncii centrale pentru atingerea țintei de inflație conform clauzelor de exonerare să fie luată în considerare la formularea țintelor de inflație și a traiectoriei de dezinflație asumate, precum și în analiza încadrării ratei efective a inflației în intervalul de variație.
Stabilirea țintei de inflație de către BNR în consultare cu guvernul
Prin stabilirea și anunțarea țintei de inflație se comunică piețelor financiare și publicului intențiile autorității responsabile de atingerea acestui obiectiv, acestea contribuind la reducerea incertitudinilor privind evoluția viitoare a ritmului de creștere a prețurilor. BNR a optat pentru soluția formulării țintei de inflație de către banca centrală în colaborare cu guvernul, anunțarea ei realizându-se prin intermediul Raportului asupra inflației și al conferinței de presă în care se lansează acesta. Principalele argumente în favoarea acestei soluții le-au constituit necesitatea asigurării unui grad ridicat de coerență a mixului de politici macroeconomice, precum și nevoia de a reflecta public faptul că influența BNR asupra inflației se va alătura celei exercitate de către alte instituții cu atribuții în formularea politicilor economice, cu rol potențial favorabil în ceea ce privește evaluarea obiectivă a răspunderii autorității monetare în atingerea țintei. Astfel, prin acest mod de stabilire a țintei se subliniază angajamentul guvernului în totalitate, nu doar al BNR, de a implementa politici care să sprijine atingerea țintei de inflație.
Rolul atribuit de BNR anunțării țintei de inflație în contextul strategiei de țintire directă a inflației este major, deoarece aceasta are menirea de a ancora anticipațiile privind inflația, fiind un element esențial al arsenalului de instrumente specifice acestei strategii. Exercitarea efectului favorabil al anunțării obiectivului de inflație este, însă, condiționată de cumulul de credibilitate a băncii centrale.
Transparența ridicată a acțiunilor băncii centrale și comunicarea intensă cu publicul
Comunicarea activă a autorității monetare are rolul de a face publicul să înțeleagă obiectivele și maniera de implementare a politicii monetare, precum și cadrul strategiei de țintire directă a inflației, principalul instrument utilizat în acest scop de băncile centrale fiind Raportul asupra inflației. Din această perspectivă, BNR a decis să implementeze un mecanism similar de asigurare a transparenței și comunicării cu publicul, incluzând: continuarea anunțării prin comunicate de presă a tuturor deciziilor de politică monetară ale CA al BNR, elaborarea și publicarea Raportului asupra inflației (document trimestrial) și a altor publicații ale băncii centrale – sondaje, studii și lucrări de cercetare – organizarea trimestrială a unor conferințe de presă având ca scop explicarea deciziilor de politică monetară adoptate pe baza prognozelor trimestriale de inflație, acordarea de interviuri în mass-media de către reprezentanții BNR, organizarea de seminarii și conferințe, postarea informațiilor pe pagina de internet a BNR.
2.5. Evoluția inflației după 2005. Stabilirea țintelor de inflație și îndeplinirea acestora
Începând cu anul 2000, odată cu reluarea creșterii economice, a început în România un proces de dezinflație. În 2005 (semestrul al II-lea), BNR a adoptat strategia țintirii directe a inflației. Potrivit acestei strategii, obiectivele și indicatorii cantitativi, precum și informațiile calitative privind evoluțiile din economie, sunt analizate prin prisma impactului lor asupra ratei anticipate a inflației.
Tabelul 2.3 Rata inflației în România, comparativ cu alte țări europene
……………………………………………………………………………………………………………………………
Adoptarea regimului de țintire directă a inflației în Cehia, Polonia și Ungaria a favorizat reducerea semnificativă a ratei anuale a inflației, sub pragul de 10%, pe fondul manifestării unei tendințe anterioare de stabilizare.
În anul 2005, Banca Națională a României a adoptat oficial strategia de țintire directă a inflației. După cum au demonstrat rezultatele obținute de alte țări est-europene, o condiție pentru ca politica de țintire directă a inflației a unei bănci centrale să fie de succes este ca politicile fiscale să distorsioneze cât mai puțin eficiența măsurilor de politică monetară.
Grafic 2.5. Rata inflației
…………………………………………………………………………………………………………………………………….
Ținta de inflație fixată de BNR, de 7,5% pentru anul 2005 a fost ratată: rata anuală a inflației calculată pe baza IPC s-a situat la 8,6% (decembrie) comparativ cu ținta revizuită a BNR pentru sfârșitul anului.
Tabel 2.4 Țintele de inflație în România (%)
……………………………………………………………………………………………………………………………………
Una dintre principalele cauze a fost aceea că, în condițiile liberalizării contului de capital, BNR s-a aflat și pe parcursul anului 2005 în situația de a combate inflația prin majorarea ratelor dobânzilor, ceea ce a atras intrări de capital din străinătate și a influențat cursul de schimb.
În aceste condiții, BNR a hotărât, la un moment dat, să reducă rata dobânzii de politică monetară, optând pentru sterilizarea parțială a lichidității de pe piață. Această măsură și-a dovedit eficacitatea în atenuarea presiunii asupra cursului de schimb, permițându-i, ulterior, băncii centrale să majoreze progresiv rata dobânzii. Așa cum am mai specificat însă, creșterea ratei dobânzii nu poate fi folosită cu succes pe termen mediu, deoarece face sterilizarea atractivă și are efecte contrare, în țară intrând din ce în ce mai multe capitaluri speculație. În aceste condiții, derapajul de la ținta de inflație pentru anul 2005 nu mai este chiar surprinzător, instrumentele folosite de BNR având eficacitate limitată. Problema este însă că toate aceste inconsistențe și schimbări de la nivelul politicii monetare au transmis semnale contradictorii, deteriorând anticipațiile inflaționiste.
Chiar dacă în anul 2005 ținta inflației a fost depășită, BNR a hotărât să își mențină ținta inflației la 5% pentru anul 2006.
Pentru a atinge ținta inflației propusă, BNR a luat următoarele decizii cu privire la politica monetară:
A adoptat o politică monetară restrictivă. Astfel, rata dobânzii:
– a fost majorată, în 8 februarie 2006, cu un pp, ajungând la 8,5%;
– a fost majorată, în 27 iunie 2006, cu o,25 pp, ajungând la 8,75% – nivel menținut până la sfârșitul anului.
Ratele rezervelor obligatorii aplicate la depozitele în lei și în valută au fost majorate în mai multe rânduri.
Pentru anul 2007, BNR a luat următoarele măsuri de politică monetară în vedere atingerii țintei de inflație propusă:
Exercitarea, prin intermediu operațiunilor de piață, a unui control al lichidității adecvat condițiilor de pe piețele financiare;
menținerea nivelului ratelor rezervelor minime obligatorii.
Având în vedere că, în ultimele doua trimestre din anul 2007, intervalul țintei de variație a fost depășit, rata inflației ajungând, în septembrie 2007, la 6,03% și, în decembrie 2007, la 6,57%, BNR a înăsprit politica monetară.
Mai mulți factori au contribuit, însă, la depășirea limitei superioare a intervalului variație asociat țintei de inflație. În luna februarie 2008, inflația a crescut cu 0,54 punct procentuale, ajungând la 6,57%.
Principalii factori care au determinat aceste modificări au evidențiat un acces al cererii:
Majorări salariale peste dinamica productivității muncii (cu impact nefavorabil și asupra costurilor unitare cu forța de muncă);
Expansiunea cheltuielilor bugetare, mai ales, în ultimele două luni ale anului;
creșterea accelerată a creditului acordat sectorului privat – comparativ cu decembrie 2006, volumul împrumuturilor acordate persoanelor fizice și juridice a crescut cu 60%, ajungând la 148,18 miliarde de lei. Evoluția a fost susținută, în principal, de avansul puternic, de 84%, al creditelor în valută.
BNR a avut, pentru finele anului 2009, o țintă de inflație de 3,5% (+/- un punct procentual), nivel rămas neatins.
Anul 2010 a avut aceeași tendință de creștere a nivelului inflației, ținta de inflație nu a fost atinsă ca urmare a creșterii TVA și a accizelor.
Grafic 2. Rata dobânzii de politică monetară și rata inflației
…………………………………………………………………………………………………………………………………….
Evoluția inflației din primul trimestru al anului 2010 a confirmat în mare parte așteptările. Astfel, procesul dezinflației s-a întrerupt temporar în noiembrie 2009 de impactul consistent al majorații unor accize – s-a reluat în luna februarie a anului 2010, iar rata anuală a inflației a revenit în interiorul intervalului de variație ce încadrează punctul central al țintei, coborând la sfârșitul primului trimestru la 4,20%, de la 4,74% în decembrie 2009. Decelerarea s-a datorat în special efectelor dezinflaționiste exercitate de persistența deficitului de cerere, în condițiile menținerii dinamicii anuale a PIB în teritoriul negativ (valorile consemnate în trimestrele IV din 2009 și I din 2010 fiind de -6,57%, respectiv -2,6%), exclusiv datorită prelungirii contracției cererii interne. Impactul pe care l-a exercitat asupra dinamicii anuale a PIB continuarea scăderii în termeni anuali a principalelor componente ale absorbției interne – consumul populației (-4,5%, respectiv -4,1%) și formarea brută de capital (-31,4%, respectiv -28,9%) – a fost parțial contrabalansat de evoluția favorabilă a exportului net (în special în trimestrul IV din 2009), reflectând dinamizarea volumului exporturilor de bunuri și servicii.
Contextul macroeconomic și financiar al anului 2010 a fost deosebit de dificil, el fiind marcat, pe de o parte, de episoade repetate de accelerare a inflației generate de șocuri exogene succesive și, pe de altă parte, de prelungirea și chiar accentuarea temporară în semestrul II a declinului economic, implicând continuarea adâncirii deficitului de cerere agregată și intensificarea presiunilor dezinflaționiste ale acesteia. Puseele inflaționiste și prelungirea contracției economice au reprezentat într-o măsură importantă efectele adverse pe termen scurt exercitate de procesul de consolidare fiscală și de caracteristicile acestuia, a cărui continuare a constituit o necesitate din perspectiva asigurării sustenabilității finanțelor publice pe termen mediu, dar și o condiționalitate a acordurilor încheiate cu UE, FMI și IFI. Episoade de creștere a prețurilor au fost provocate în acest an și de alte jocuri de natura ofertei/costurilor, de proveniență internă, dar mai ales externă, acestea contribuind la amplificarea pe parcursul semestrului II a deviației ratei anuale a inflației față de limita superioară a intervalului de variație din jurul punctului central al țintei de inflație stabilite pentru anul 2010.
În acest context, provocarea majoră pentru politica monetară au constituit-o ancorarea solidă a anticipațiilor inflaționiste și reluarea dezinflației, urmată de consolidarea acesteia în concordanță cu obiectivele stabilite pe termen mediu, simultan cu crearea condițiilor favorabile revigorării sustenabile a activității de creditare și , implicit, redresării durabile a activității economice.
Efectele inflaționiste ale măsurilor de natură fiscală s-au manifestat chiar din prima lună a anului, ajustările de accize, dar și de prețuri administrative, operate în luna ianuarie prelungind temporar tendința de creștere a ratei anuale a inflației reinițiată spre finele anului anterior. Ulterior reluării dezinflației și ameliorării evoluției așteptate a ritmului de creștere a prețurilor de consum, adecvarea din această perspectivă a conduitei politicii monetare a suportat restricțiile exercitate de conturarea și, mai apoi, de accentuarea riscului abaterii politicii fiscale de la coordonatele convenite în cadrul acordurilor cu instituțiile internaționale, având asociat riscul înrăutățirii suplimentare a percepției investitorilor asupra evoluției economiei românești, implicit a comportamentului cursului de schimb și al inflației.
Cel din urmă risc a devenit și mai relevant odată cu deteriorarea substanțială a sentimentului piețelor internaționale indusă de declanșarea crizei datoriei suverane din Grecia, având ca efect reorientarea pe scară largă a investitorilor către activele financiare cu grad scăzut de risc, implicit creșterea riscurilor la adresa stabilității sistemelor financiare, precum și sporirea incertitudinilor privind evoluția pe termen scurt a economiilor din regiune, inclusiv a celei românești. În pofida reacției rapide a BCE, precum și a măsurilor adoptate ulterior de autoritățile europene, reverberațiile acestei crize au continuat să retensioneze sporadic piețele financiare internaționale până spre finele anului, întreținând astfel caracterul oscilant al apetitului pentru risc al investitorilor, având însă ca sursă principală majorarea cotei standard a TVA cu 5 puncte procentuale (la nivelul de 24%), începând cu data de 01.07.2010v-vdecizie adoptată de autoritățile române sub imperativul implementării rapide a unui set consistent de măsuri suplimentare de consolidare fiscală necesare menținerii acestui proces în parametrii acordului multilateral de finanțare externă încheiat cu UE, FMI și alte instituții financiare internaționale.
Din perspectiva conducerii politicii monetare, dificultatea acestui context a derivat, pe de o parte, din potențiala magnitudine fără precedent a puseului inflaționist general de această măsură, dar mai ales din riscul manifestării efectelor sale secundare în ipoteza deteriorării semnificative a anticipațiilor inflaționiste pe termen mai îndelungat; pe de altă parte, contrar tendinței de redresare economică evidențiată în majoritatea țărilor UE, economia românească continua să se concentreze, prefigurându-se chiar o accentuare a declinului ei în semestrul II – inclusiv ca efect al setului de măsuri de corecție fiscală implementate în luna iulie și, implicit, o prelungire a adâncirii deficitului de cerere agregată. Întârzierea redresării economiei românești s-a corelat și cu persistența caracterului anemic al activității de creditare, decurgând în principal din trenarea refacerii cererii de credite a companiilor și a populației, precum și din menținerea prudenței accentuate a politicii de creditare a băncilor; cea din urmă a reflectat cu precădere temerile instituțiilor de credit legate de continuarea deteriorării calității propriilor portofolii, erodarea în continuare a percepției de risc asociat de acestea diferitelor sectoare ale economiei sau categorii de debitori, precum și preocuparea pentru reducerea raportului credite/depozite. Aceasta s-a asociat cu menținerea robusteții cererii de bani în scopul economisirii/investirii (respectiv, o relativă diminuare a cererii de bani pentru tranzacții), justificată de persistenta înrăutățire a așteptărilor agenților economici privind activitatea economică și propria situație financiară.
Ambele particularități erau de natură să diminueze într-o anumită măsură eficacitatea mecanismului de transmisie monetară, implicit să afecteze capacitatea politicii monetare de a influența comportamentul cererii agregate. Adecvarea condițiilor monetare reale în sens larg din perspectiva asigurării convergenței ratei anuale a inflației către ținta pe termen mediu și a creșterii premiselor favorabile redresării sustenabile a economiei s-a realizat în 2010 prin două maniere distincte de reacție a băncii centrale. Dacă în primele luni ale anului perspectivele favorabile ale dezinflației pe orizontul relevant pentru politica monetară au permis și chiar au reclamat continuarea ciclului de scădere a ratei dobânzii de politică monetară inițiat de banca centrală în 2009, deteriorarea severă suferită de proiecția pe termen scurt a inflației începând cu mijlocul anului, ca efect al succesivelor șocuri de natura ofertei/costurilor, dar mai ales riscul manifestării efectelor secundare ale acestora au impus stoparea trendului descendent al ratei dobânzii de politică monetară și menținerea status-quo-ului acesteia până la finele anului 2011.
Potrivit datelor raportate de către BNR (23), în luna martie 2011, rata analizată a inflației (IPC) s-a situat la nivelul de 8,01%, cu 1,2 puncte procentuale peste nivelul prognozat în Raportul asupra inflației din februarie.
….
Concluzii
Inflația se poate defini ca o creștere a nivelului general al prețurilor atât la bunuri, cât și la servicii în condițiile în care puterea de cumpărare scade. Inflația se face simțită atât la nivelul consumatorului, cât și la nivelul macroeconomic. Inflația are influențe atât pozitive, cât și negative asupra creșterii economice, asupra populației, dar și asupra întreprinderilor. O inflație ridicată frânează creșterea economică, hiperinflația induce recesiune, iar la un nivel moderat, inflația în general antrenează efecte benefice.
O inflație de până la 5% are efecte pozitive în primul rând asupra investițiilor și a ocupării forței de muncă, deoarece împrumutând bani de la băncile comerciale pentru a-și finanța investițiile, rambursarea se face la o putere de cumpărare reală mai scăzută. Inflația moderată stimulează exporturile. Aceasta se întâmplă deoarece, devalorizând moneda națională, inflația generează o ieftinire a mărfurilor autohtone măsurate în valută străină.
Pe lângă aceste efecte pozitive, de cele mai multe ori inflația generează efecte negative:
– reducerea puterii de cumpărare a salariilor și a altor venituri factoriale, deci reducerea consumului;
– descurajarea investițiilor și a economiilor;
– aprofundarea diferențierii sociale prin redistribuirea veniturilor în favoarea celor puternici;
– reducerea puterii de cumpărare a monedei naționale în raport cu alte monede;
– la nivel microeconomic, inflația generează o redistribuire a veniturilor în favoarea anumitor grupuri sociale: în favoarea debitorilor și în defavoarea creditorilor, în favoarea agenților economici cu venituri variabile și în detrimentul salariaților cu venituri mici și fixe.
– inflația descurajează economisirea banilor prin intermediul sistemului bancar, fapt ce contribuie la îngustarea bazei financiare și a investițiilor și, în consecință, a posibilităților de creștere economică.
Efectele inflației diferă de la țară și de la perioadă; intră de asemenea în calcul formele și intensitatea ei.
Există în literatura de specialitate o apreciere a punctelor de vedere în legătură cu efectele negative (costurile deosebit de mari) pe care le generează inflația și influențele ei asupra dezvoltării economice.
Printre aceste costuri vom sublinia:
– inflația viciază corelațiile normale dintre prețurile și tarifele diferitelor bunuri și servicii. Banii existenți la populație se depreciază.
– inflația descurajează investițiile productive, având în vedere starea de incertitudine pe care o propagă. Inflația potențează incertitudinea și riscul în economie.
– inflația accelerează oscilațiile cursurilor valutare; oamenii pierd încrederea în moneda națională și-și transformă economiile în devize.
– inflația puternică (hiperinflația) contribuie la decăderea societății civile în general, a relațiilor sociale în special.
– inflația antrenează redistribuirea arbitrară și inechitabilă a avuției și veniturilor între operatori persoane fizice și juridice. Cei mai mulți vor pierde și tot mai puțini vor câștiga, ceea ce generează o polarizare aberantă a bogăției.
Costurile sociale, politice și psihologice sunt efecte distrugătoare ale inflației; nu numai că sunt spulberate vechile norme, instituții, atitudini, dar nu se acoperă acest gol cu nimic sau aproape cu nimic care să redea speranțe, orizonturi pentru o societate solidă bazată pe crierii mai bune.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Consecintele Economice Si Sociale ale Inflatiei. Exemplul României (ID: 112255)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.