Consecintele Condamnarii

CUPRINSUL LUCRĂRII DE LICENȚĂ

Abrevieri

Sectiunea Introducere

Sectiunea II – Inlaturarea consecintelor condamnarii prin reabilitare

Scurt istoric al institutiei reabilitarii

Ieri – “EXTERMINARE” => Azi – “REABILITARE”

Reglementarea reabilitarii si efectele ei

Calcularea termenelor de reabilitare

Sectiunea III

Înțelegerea termenului de “persoana condamnată” și nevoile acesteia

Serviciului de Reintegrare Socială

Atributiile Personalul Serviciului de Reintegrare Socială

Obiectivele activității socio-educative

Activități socio-educative și cultural

Cunoașterea deținuților

Adaptarea la viața instituționalizată

Instruirea școlară

Formarea profesională

Munca

Biblioteca

Difuzarea programelor de televiziune și radio

Cultura fizică și sport

Educația moral-religioasa

Analiza stării disciplinare

Reintegrarea în comunitate a infractorului

Sectiunea IV

Asistenta socială în unitățile penitenciare

Rolul asistenței sociale în reintegrarea socială din unitățile penitenciar

Rolul asistentului social în reintegrarea socială a deținuților

Programele educaționale desfășurate cu deținuții de către asistentul social

Programele obligatorii pentru deținuți sunt următoarele

Metodologia de intervenție a asistentului social în reintegrarea socială a deținuților

Metode de lucru cu deținuții, folosite de asistentul social la nivel individual

Metode de lucru cu deținuții folosite de asistentul social, la nivelul grupului

Concluzii

Bibliografie

ABREVIERI (orientative)

Titluri de periodice

Dr. Revista Dreptul

LESIJ Lex ET Scientia Internațional Journal

M. Of. Monitorul Oficial al României

P.L. Revista Pro Lege

R.R.D. Revista Română de Drept

R.D.P. Revista de Drept Penal

Referiri la denumiri de acte normative, instanțe, hotărâri judecătorești.

c. Complet

C. Civ. Codul civil

C.E.D.O. Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Convenția Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale

C.Pen. Codul penal

C.pr. pen. Codul de procedură penală

C.pr. civ. Codul de procedură civilă

C. S. J., s. p. Curtea Supremă de Justiție, secția penală

C. Apel Curtea de Apel

dec. Civ. decizie civilă

dec. Pen. decizie penală

I.C.C.J., s.p. Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală

I.C.C.J., s.u. Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite

I.C.C.J., c5 Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători

I.C.C.J., c9 Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători

J. Judecătorie

T. Tribunal

T. Mun. București Tribunalul municipiului București

Alte abrevieri

alin. Alineat

Ed. Editură

op. Cât. opere citate

p. pagină

ș.a. și alții

SECȚIUNEA I

INTRODUCERE

În acest lucrare, voi dezbate problema înlăturării consecințelor condamnării prin reabilitare, folosindu ne de asistență socială, instruirea școlară și formarea profesională.

În cuprinsul acestei lucrări voi folosi un studiu de caz în ceea ce privește programele de rebilitare puse în aplicare începând cu secolul XVIII, analizând astfel în paralel felul în care acestea s-au modificat de-a lungul timpului, făcând astfel tranziția de la conceptul de „lagăr de concentrare” la metoda contemporană de „program de reabilitare socială”.

Îmi propun în același timp să discut despre viitorul unui deținut în afara gratiilor, dacă se poate vorbi la un astfel de nivel, despre felul în care un probram de reabilitare, reușește sau nu, să educe/reeduce un infractor și dacă „absolvirea” unui astfel de program îl poate ajuta să se reintegreze în societate, astfel să își continuie viața ca și cum nimic rău nu s-ar fii întâmplat.

Oare un astfel de program poate să “înlăture” sentința pe care a bătut-o în cuie ciocanul judecătoresc?

Sunt asistența socială, formarea profesională și instruirea școlară, programe, capabile să “șteargă cu buretele” trecutul unui infractor, facandu i reintegrarea în societate ușoară și lipsită de recidivă?

Această lucrare expune cu prioritate tocmai acele tipuri de activități care fac perte din instituția asistenței sociale, formării profesionale și instruirii școlare și deasemenea din instituția reabilitării și implicațiile lor educative care trebuie desfășurate cu membrii comunității penitenciare în scopul de a preveni marginalizarea socială a acestora și de a-i reda societății din care ei fac parte. Cu alte cuvinte, este vorba despre acele pârghii de intervenție socială, ce sunt folosite atât în folosul societății, cât și în folosul persoanelor condamnate.

sectiunea II – Inlaturarea consecintelor condamnarii prin reabilitare

1.1.Scurt istoric al instituției reabilitării

1.2. Ieri – “EXTERMINARE” => Azi – “REABILITARE”

1.3. Reglementarea reabilitării și efectele ei

1.4.Calcularea termenelor de reabilitare

1.1 Scurt istoric al instituției reabilitării

În această lucrare vom analiza impactul pe care asistența socială, formarea profesională și instruirea școlară, îl au sau impactul pe care ar trebui sa îl aibe, asupra persoanelor condamnate.

În primul rând va trebui să cunoaștem faptul că aceste trei activități socio-educative și cultural și anume asistența socială, formarea profesională și instruirea scoalara, fac parte din serviciul de reintegrare socială din penitenciar, serviciu, care vine în ajutorul instituției reabilitării, care este reglementată de cap. IV, t. VII, art. 133, C. pen.

Reglementarea reabilitării ca instituție distinctă, de Codul penal, a stârnit multe contradicții la nivelul societății, părerile ca această metodă de reintegrare a foștilor condamnați înapoi în societate, funcționează, fiind împărțite. Aceste contradicții provin din incertitudinea ca un fost infractor poate fi reeducat fără a se mai pune vreodată problema unei situații de recidivă.

Noțiunea de reabilitare a fost utilizată pentru prima dată în anul 1439 fiind definită astfel: “Reabilitatio fist litteris gratiae pristimus habitation status în habiei restituitul” –

“Reabilitarea trebuie să aibe loc atunci când printr-o decizie de grațiere, vechea decizie juridică, este restabilită în situația anterioară cu efect deplin.” (Juristul Bleymaianos)

Analizând istoria, secolului XVII, vom observa că prima atestare de drept a acestei noțiuni a fost dată în anul 1670 prin Ordonanța Criminală a regelui Ludovic al XIV-lea.

Spre deosebire de Ordonanță din 1670 în care reabilitarea a fost reglementată la un loc cu actele de clemență, în Codul penal francez din 1791, reabilitarea a fost reglementată ca instituție distinctă, fiind concepută ca și o consecință a procesului de readaptare socială, dobândirea ei fiind acordată tuturor condamnaților indiferent de clasa socială.

Mai târziu, în anul 1885, s-a stabilit că reabilitarea se acordă de către instanță de judecată, după ascultarea concluziilor procurorului. Acel tratat de lege, dispunea și de faptul că reabilitarea poate fi obținută chiar și după prescripția executării pedepsei cu condiția să fie achitate despăgubirile civile.

În dreptul Românesc, prima reglementare a termenului de reabilitare, a fost în anul 1850 în “Procedura Condicii Criminalicești” adoptată sub domnitorul Barbu Știrbei.

Capitolul IV al acestei lucrări era denumit “pentru restatornicirea osândiților” și prevedea cea mai completă reglementare alcătuită până în acel moment.

În dicționarul explicativ român termenul de reabilitare este descris astfel: “REABILITÁRE, reabilitări, s. f. Acțiunea de a (se) reabilita și rezultatul ei. ♦ (Jur.) Act juridic prin care cineva este repus în drepturile personale pierdute (în urma unei condamnări). [Pr.: re-a-] – V. reabilita.

1.2.Ieri – “EXTERMINARE” => Azi – “REABILITARE”

Uneori se spune că un motiv pentru care infractorii sunt condamnați la închisoare este reabilitarea lor. Totuși, doar pedeapsa cu închisoarea nu poate ajuta la reabilitarea unui infractor. Motivația de a face schimbări trebuie să izvorască din mintea și inima persoanei respective, fiind urmată de o căință sinceră pentru greșelile comise și de dorința de a-și schimba conduită.

Se discută și în zilele noastre de vechile metode prin care regimul sovietic, regimul comunist și așa mai departe, și-au pus amprenta prin felul de interpretare a termenului de reabilitare, unde unii, referindu-mă la înalții demnitari ai acelor vremuri, ar masca, spunând că principalul motiv al acestor metode a fost implementarea unui nou regim lipsit de infracționalitate, alții ar arăta faptele petrecute și ar lăsa la atitudinea fiecăruia să judece,” corectitudinea sistemului”. Luând un scurt exemplu am să îmi înclin atenția spre Închisoarea în Sighet. Țin să menționez faptul că termenul de „program de reeducare” folosit în trecut nu însemna neapărat și ieșirea din acel sistem, ca și unom schimbat, uneori fiind evivalent cu exterminarea celui înscris în acel program.

Închisoarea Sighet a fost construită în 1897, ca închisoare de drept comun, de către administrația austro-ungară. În august 1948 a devenit loc de detenție pentru un grup de studenți, elevi și țărani maramureșeni. În anul 1950 au fost aduși la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga țară (foști miniștri, academinieni, economiști, militari, istorici, ziariști, politicieni), unii dintre ei condamnați la pedepse grele, alții nici măcar judecați.

Deținuții erau ținuți în condiții insalubre, hrăniți mizerabil, neavând voie pe timpul zilei să stea jos, neputând fi vorba de încălzire și uneori chiar și de lumină.

Cei care nu se supuneau acestor reguli drastice erau pedepsiți cu carcera, celule care pe vremea aceea erau denumite în jargonul deținuților „neagră” sau „sură”. Într-un târziu, la geamuri au fost puse obloane, încât se putea vedea numai cerul. Din „programul de reabilitare” făceau parte necontenit umilința și batjocură.

În 1955, ca urmare a Convenției de la Geneva și a admiterii României comuniste (Republica Populară Română) în ONU, a avut loc o grațiere.

O parte din deținuții politici din închisorile românești au fost eliberați, o parte transferați în alte locuri, inclusiv în domiciliu obligatoriu. La Sighet, din cei circa 200 de deținuți, 54 muriseră deja. Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun.

Totuși, deținuți politici mai apăreau și în anii următori, mai ales "în trecere" spre spitalul psihiatric din localitate.

În cele ce urmează doresc să analizăm, amprenta regimului sovietic, asupra societății, prin obiectivele pe care și le propuneau lagărele de pe teritoriul Rusiei.

În URSS obiectivul lagărului era de a izola indivizi sau grupuri considerate drept dușmani în cadrul unui război, care deși „civil”, era și mai înverșunat și mai feroce. Primele lagăre din URSS, începând cu 1918, sunt instrumentele unei lupte pe viață și pe moarte.

În războiul civil, obiectivul era acela de a zdrobi adversarul.

Fostului revoluționar bolșevic și intelectual marxist rus, Troțki îi este atribuită paternitatea acestei invenții în Rusia. El a fost primul care a ordonat în august 1918 crearea la Murom și Arzamas, două lagăre pentru „agitatorii dubioși, ofițerii contra-revoluționari, sabotori, paraziți și speculanți” care urmau să fie internați până la sfârșitul războiului civil. Nicolas Werth, în lucrarea sa „Rapoarte secrete sovietice”, leagă apariția acestor lagăre de luptă de clasă. La 15 septembrie 1919, guvernul sovietic a publicat o lege care distingea două tipuri de lagăre: primul tip era o instituție penitenciară unde erau internați indivizi condamnați prin hotărâri ale justiției.

Această rețea de „lagăre de muncă corecțională” pretindea să înlocuiască întemnițarea printr-o „reabilitare prin muncă”. În cadrul acestor lagăre de muncă corecțională se găseau „funcționari ai vechiului Regim”, considerați inamici politici ai noului regim. Pentru ei însă, această reabilitare prin muncă era un pretext.

Al doilea tip cuprindea lagărele de concentrare. Aici se găseau adversarii regimului.

„Lagărul de muncă corecțională” prevedea o înlocuire a pedepsei cu reeducarea. Iar părerea Partidului bolșevicupuri considerate drept dușmani în cadrul unui război, care deși „civil”, era și mai înverșunat și mai feroce. Primele lagăre din URSS, începând cu 1918, sunt instrumentele unei lupte pe viață și pe moarte.

În războiul civil, obiectivul era acela de a zdrobi adversarul.

Fostului revoluționar bolșevic și intelectual marxist rus, Troțki îi este atribuită paternitatea acestei invenții în Rusia. El a fost primul care a ordonat în august 1918 crearea la Murom și Arzamas, două lagăre pentru „agitatorii dubioși, ofițerii contra-revoluționari, sabotori, paraziți și speculanți” care urmau să fie internați până la sfârșitul războiului civil. Nicolas Werth, în lucrarea sa „Rapoarte secrete sovietice”, leagă apariția acestor lagăre de luptă de clasă. La 15 septembrie 1919, guvernul sovietic a publicat o lege care distingea două tipuri de lagăre: primul tip era o instituție penitenciară unde erau internați indivizi condamnați prin hotărâri ale justiției.

Această rețea de „lagăre de muncă corecțională” pretindea să înlocuiască întemnițarea printr-o „reabilitare prin muncă”. În cadrul acestor lagăre de muncă corecțională se găseau „funcționari ai vechiului Regim”, considerați inamici politici ai noului regim. Pentru ei însă, această reabilitare prin muncă era un pretext.

Al doilea tip cuprindea lagărele de concentrare. Aici se găseau adversarii regimului.

„Lagărul de muncă corecțională” prevedea o înlocuire a pedepsei cu reeducarea. Iar părerea Partidului bolșevic în 1919 era că munca era principala metodă de reeducare.

Guvernul sovietic a creeat chiar și un motto cinic al lagărelor de concentrare care aveau ca scop „reabilitarea prin munca”, și anume „Arbeit Macht Frei” – „Munca te eliberează”.

Analizând aceste astecte ale regimului sovietic, ridic următoarea întrebare și anume, cum va ajuta această “reabilitare prin munca”, societatea? Dar “persoana”?

Evident pe termen scurt, vom putea atrage foloase ale acestei munci prestate, însă pe termen lung, ne vom confrunta cu nenumărate cazuri de recidiva.

Sistemul penitenciar “plantează “în inima celor ținuți în spatele gratiilor, ura, dezgust, dorința de răzbunare, sentimente pa care dacă nu le înlăturăm, vor dăuna cu siguranță întregii societăți.

Făcând o mică paranteză în ceea ce privește la spitalul pshihiatric îmi aduc aminte de un documentar care făcea referire la închisoarea Auschwits. Acest documentar, arată faptul să naziștii au creeat acele lagăre de concentrare în primul rând pentru oamenii cu dizabilități și cei cu probleme neurologice, exterminarea în masă a mii de evrei fiind o măsură ulterioară.

Dacă raportăm ideologia nazistă la infracționalitatea contemporană, sunt nevoită să îl citez pe comisarul șef Claudiu Bejan, director adjunct în cadrul penitenciarului de maximă siguranță Poarta Alba care își bazează teoria pe educația oamenilor din ziua de astăzi. Acesta spune că” Principala problemă pe care deținuții o au în încercarea de a se reintegra social este lipsă de educație”. Trebuie să ținem cont de faptul că, în luna aprilie 2009, din totalul de 27.000 de deținuți, 2.500 erau analfabeți iar 15.000 nu aveau nicio calificare. Mai trebuie să amintesc și resursele insuficiente de care dispun factorii implicați în reabilitarea acestor persoane.

În plus, deținuții își pierd, în perioada în care se află în spatele gratiilor, reflexele prosociale. Imaginați-vă ce pățește un leu care stă zece ani într-o grădină zoologică și este eliberat în natură. Cum se descurcă el?

Dacă facem o comparație cu regimul penitenciar din zilele noastre, vom observa apariția asistenței sociale, instruirii școlare, formării prosefionale, dar și a altor mijloace cultural educative, care vin în ajutorul combaterii acestei probleme, pe care comisarul șef Claudiu Bejan, a ridicat-o.

Opinia mea este cea în care, alături de asistență socială care asigura “persoanelor” o mai bună conduita pentru a se readapta în societate, va trebui să existe o altă instituție reglementată tot de asistență socială, de data aceasta pentru societate, pentru oamenii cu care acești indivizi vor intra în contact după condamnare.

Este greșit să apreciem că numai cei care au fost condamanti, au nevoie de o înțelegere mai bună a societății, ci este imperios, din puntul meu de vedere, ca și societatea să învețe cum să accepte, să înțeleagă, să ajute acești oameni care indubitabil vor pătrunde în societate.

În concluzie, atrag atenția asupra faptului că ceea ce în trecut reprezenta o boală acum reprezintă e eroare a societății, eroare care chiar poate fi combătuta prin voința cu ajutorul unui sistem foarte bine organizat.

1.3. REGLEMENTAREA REABILITĂRII ȘI EFECTELE EI

În Codul Penal, reabilitarea se caracterizează prin efectele sale.

Aceste efecte constituie esența și specificul reabilitării. Ele sunt comune atât reabilitării de drept, cât și reabilitării judecătorești. Potrivit art. 133, alin. 1, din Codul Penal, reabilitarea face să înceteze decăderile, interdicțiile și incapacitățile care rezultă din condamnare. Aceste efecte corespund atât rațiunii care a impus reglementarea instituției reabilitării, anume ca legea penală nu trebuie să lovească iremediabil pe cei condamnați, cât și scopului urmărit de aceasta instituție, acela de reintegrare socială a condamnatului în temeiul bunei sale conduite.

Reabilitarea funcționează în vederea înlăturării consecințelor condamnării, fie ca acesta au natura penală fie ca ele au caracter extrapenal.

Reabilitarea își propune, că hotărârea de condamnare să înceteze a mai produce astfel de consecințe. Aceast lucru, face să înceteze caracterul de antecedent penal al condamnării.

Aceasta condamnare nu se mai ia în seama la stabilirea stării de recidiva, infractorul fiind considerat ca și un infractor primar.

Condamnarea pentru care a intervenit reabilitarea încetează de a mai fi considerată ca un antecedent în acordarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

Atunci când exista mai multe condamnări succesive, reabilitarea nu poate fi parțială, efectele ei întinzându-se la toate condamnările concurente, ea fiind indivizibila.

Efectele reabilitării se limitează numai la consecințele ce derivă din condamnarea penală. Ele nu privesc consecințele civile ale infracțiunii, adică dispozițiile civile ale hotărârii de condamnare, a căror realizare este favorizată de instituția reabilitării.

Prin încetarea consecințelor privative sau restrictive de drepturi ce decurg din condamnarea penală, fostul condamnat se afla, din punct de vedere al capacității sale juridice, în situația anterioară momentului condamnării.

Comparativ cu instituțiile de drept penal care înlătura executarea pedepsei principale fără să înlăture celelalte consecințe penale sau extrapenale ale condamnării, reabilitarea diferă prin aceea că ea nu stinge niciodată pedeapsa principală, deoarece ea nu poate interveni decât după ce aceasta s-a stins. Efectele reabilitării se limitează numai la consecințele condamnării care rămân întipărite în caracterul și personalitatea condamnatului și după stingerea pedepsei principale.

Așa cum rezultă din dispozițiile art.133 din Codul penal, reabilitarea își exercita efectele în ceea ce privește interdicțiile și decăderile, precum și incapacitățile care rezultă din condamnare. Astfel textul prevede că reabilitarea nu are ca urmare obligația de reintegrare în funcția din care infractorul a fost scos în urma condamnării ori de rechemare în cadrele permanente ale armatei, sau de redare a gradului militar pierdut.

Aceasta instituție nu încadrează în funcțiile ei asigurarea condamnatului că își va relua viața din punctul în care a fost condamnat la ispășirea pedepsei. De aceea, pentru a putea reintegra un condamnat înapoi în societate, pe lângă instituția reabilitării, ne vom folosi deasemenea Serviciul de Reintegrare Socială. De asemenea, tot art.133 din Codul penal prevede că reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranță, cu excepția măsurii de siguranță a interdicției de a se afla în anumite localități.

Excepția privind inexistenta obligației de reintegrare în funcția din care infractorul a fost scos nu înseamnă câtuși de puțin ca cel reabilitat nu ar putea redobândi pe căile obișnuite, această funcție, situație pe care o pierduse din cauza condamnării.

Cel reabilitat va putea din nou îndeplini funcția sau ajunge în postul pe care îl îndeplinea înainte de condamnare.

Aceasta excepție prevăzută în lege își are justificarea în necesitatea păstrării stabilității în ocuparea funcțiilor, stabilirea care constituie o condiție importanta a bunei desfășurări a activității oricărei instituții sau societăți comerciale

Excepția privitoare la măsurile de siguranță își are justificarea în natura acestor măsuri care sunt luate atunci când există un pericol social, ele trebuind să dureze atât timp cât durează starea de pericol, această stare de pericol neputând fi înlăturată pe cale de reabilitare.

În urma săvârșirii unor fapte incriminate de legea penală, pot fi luate față de făptuitori, în anumite condiții, unele măsuri de siguranță. Aceste măsuri sunt aplicate în vederea înlăturării pericolului social al săvârșirii de noi infracțiuni de anumiți făptuitori care, fie datorită stării lor psiho-fizice, fie felului lor de viață, prezintă un ridicat nivel de pericol social.

Potrivit art.133 din Codul penal, prin reabilitare nu se poate obține reintegrarea pe postul său funcția deținută în momentul săvârșirii infracțiunii, neavând niciun efect asupra obligațiilor civile de despăgubire stabilite prin hotărâre și nici asupra măsurilor de siguranță, obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupație, expulzarea străinilor, confiscarea specială sau exitinsă, interdicția de a reveni în locuința familială pe o perioadă determinată, cu excepția interzicerii de a se afla în anumite localități.

Această măsură, privind un pericol rezultat din conduita făptuitorului, poate forma obiect al reabilitării, deoarece bună conduita a fostului condamnat implica și înlăturarea pericolului social care a generat interdicția de a se afla în anumite localități.

1.4. CALCULAREA TERMENELOR DE REABILITARE

În calcularea termenelor de reabilitare un rol important îl are stabilirea datei de la care încep să curgă – dies ad quo – și data de împlinire – dies ad quem -. Termenul de reabilitare se socotește de la dată când a luat sfârșit executarea pedepsei principale ori de la dată când aceasta s-a prescris.

Prin dispozițiile articolului 136 C. pen. Legiutorul a prevăzut regulile de stabilire a datei de la care începe să curgă termenul de reabilitare de drept sau judecătoreasca în funcție de natura pedepsei (închisoare sau amendă) și a modului de stingere a executării pedepsei.

Astfel, pentru cel condamnat la pedeapsă cu amendă termenul curge din momentul în care amenda a fost achitata sau executarea ei s-a stins în alt mod. În caz de grațiere totală ori a restului de pedeapsa termenul de reabilitare curge de la data actului de grațiere. Termenul de reabilitare începe să curgă în cazul închisorii de la punerea în libertate definitivă de la locul de deținere.

Termenul de reabilitare curge în cazul grațierii totale sau a restului de pedeapsa de la data adoptării actului de grațiere dacă acesta este ulterior hotărârii de condamnare. Când grațierea privește pedepse ce urmează a fi aplicate pentru infracțiuni comise anterior adoptării actului de grațiere teremenul de reabilitare curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru care s-a pronunțat pedeapsa grațiată.

Termenele de reabilitare de drept sau judecătoreasca se calculează în conformitate cu dispozițiile art. 154. C.pen. care prevăd ca luna și anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă.

În literatura juridică s-a pus și întrebarea care este mementul de la care începe să curgă termenul de reabilitare judecătorească în cazul în care amnistia a intervenit după eliberarea condiționată a condamnatului, dar înainte de îndeplinirea duratei pedepsei.

Așa cum s-a observat, în acest sens, legea nu conține nici o prevedere, de aceea se propune ca rezolvarea acestei probleme să se facă în contextul prevăzut de lege pentru instituția grațierii. Astfel, într-o astfel de situație, termenul de reabilitare judecătorească trebuie socotit de la data adoptării actului de amnistie.

Ca instituție de drept penal, amnistia este prevăzută în articolul 119 C. pen. în care sunt precizate efectele amnistiei.

Amnistia este un act de clemență al Parlamentului României prin care este înlăturată răspunderea penală pentru infracțiuni săvârșite până la data apariției actului de amnistie.

În literatura juridică s-au enumerat 4 condiții cu privire la conduita condamnatului, astfel încât acesta să poată beneficia de obținerea reabilitării judecătorești în urma cererii făcute de către acesta. Aceste condiții sunt reglementate de art. 137 C. pen.

Prima condiție care trebuie îndeplinită este cea în care cel condamnat în cursul termenului de reabilitare să nu fi suferit o nouă condamnare.

Îndeplinirea acestei condiții este indispensabilă pentru a se putea conchide că fostul condamnat s-a reeducat pe deplin și duce o viață conformă normelor de conviețuire socială.

Condiția examinată are în vedere intervenția unei noi condamnări și nu săvârșirea unei noi infracțiuni. Distincția este importantă deoarece numai existența unei condamnări suferite în termenul de reabilitare va duce la respingerea cererii de reabilitare, pe când săvârșirea unei infracțiuni va conduce doar la suspendarea cererii de reabilitare până la soluționarea definitivă a noii învinuiri, conform art. 500 C. pen.

Din a doua condiție rezida faptul că fostul condamnat care solicita reabilitarea să aibă asigurată existenta prin muncă sau prin alte mijloace oneste în afară de cazul în care se afla la vârsta de a fi pensionat, este incapabil de muncă sau se afla în imposibilitatea găsirii unui loc de muncă.

În doctrina s-a subliniat că această condiție este necesară pe de-o parte ca nu este de conceput integrarea socială fără încadrare în muncă și pe de altă parte pentru că atitudinea față de munca constitue unul din criteriile de bază în aprecierea îndreptării, deci constatarea bunei conduite a celui care solicita reabilitarea.

A treia condiție prevede faptul că solicitantul reabilitării trebuie să fi avut o bună conduită. Acest aspect este examinat de către instanță investită cu judecarea cererii de reabilitare, pe întreaga perioadă de la executarea pedepsei până la soluționarea cererii de reabilitare.

În final, ce-a de-a patra condiție socotește ca solicitantul să fi achitat în întregime cheltuielile de judecată și despăgubirile civile la plata cărora a fost obligate.

Nu este îndeplinită această condiție când condamnatul s-a sutras de la plata despăgubirilor civile până acestea s-au prescris.

Cererea de reabilitare este respinsă dacă nu sunt îndeplinite fie condițiile de fond fie condițiile de formă. Cererea de reabilitare se respinge pentru neîndeplinirea condițiilor de fond, cum ar fi faptul că în perioada termenului de reabilitare fostul condamnat a comis infracțiuni, nu și-a achitat despăgubirile civile sau a avut o conduită necorespunzătoare.

Conform art. 497 C. proc. Pen., pentru lipsa condițiilor de formă, cererea se respinge în următoarele situații:

– când a fost introdusă înainte de termenul legal;

– când din cerere lipsește adresa condamnatului iar când cererea este făcută de o altă persoană, adresa acestuia și petiționarul nu s-a prezentat la termenul de înfățișare;

– când lipsește vreuna din mențiunile prevăzute în art. 495 alin. (2), lit. b) și e) C. prod. Pen. și petiționarul nu a completat cererea la prima înfățișare și nici la termenul ce i s-a acordat în vederea completării.

Cererea respinsă pentru nerespectarea condițiilor de forma se poate reînnoi în următoarele termene:

– dacă cererea a fost respinsă pentru că ea a fost introdusă înainte de termen, reînnoirea se poate face la împlinirea termenului;

– dacă cererea a fost respinsă pentru lipsuri de formă (neindicarea domiciliului, locului de muncă, etc.) reînnoirea cererii poate fi făcută oricând, după completarea acestor omisiuni.

Potrivit articolului 138, în caz de respingere a cererii de reabilitare pentru motive privind fondul, reînnoirea cererii de reabilitare se poate efectua în următoarele termene:

– după un termen de 3 ani în cazul condamnării la pedeapsă închisorii mai mare de 10 ani;

– după un termen de 2 ani în cazul condamnării la pedeapsă închisorii mai mare de 5 ani;

– după un termen de un an în celelalte cazuri.

Reabilitarea se anulează în cazul în care, după rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare se descoperă că fostul condamnat mai suferise o condamnare care, dacă ar fii fost cunoscută de către instanță, ar fi dus la respingerea cererii.

SECȚIUNEA III

1.1. Înțelegerea termenului de “persoana condamnată” și nevoile acesteia

1.2. Serviciul de reintegrare socială

1.2.1 Atribuțiile Serviciului de reintegrare socială

1.2.2 Obiectivele activității socio-educative

1.3. Activități socio – educative și cultural

1.3.1. Adaptarea la viața instituționalizată

1.3.2. Instruirea școlară

1.3.3. Formarea profesională

1.3.4. Munca

1.3.5. Biblioteca

1.3.6. Difuzarea programelor de televiziune și radio

1.3.7. Pavoazarea și intimizarea spațiilor

1.3.8. Cultura fizică și sport

1.3.9. Educația moral religioasă

1.3.10. Analiza stării disciplinare

1.4. Reintegrarea în comunitate a infractorului

1.1.Înțelegerea termenului de “persoana condamnată” și nevoile acesteia

Penntru a analiza această latură a asistenței sociale, instruirii școlare și formării perofesionale a persoanelor condamnate, va trebui să eliminăm din vocabular accepțiunea de “persoana condamnată” și va trebui să o înlocuim cu cea de “persoana”, evident acest lucru va trebui implementat în inimile noastre.

Nu vom putea înțelege, nevoile unei persoane condamnate, dacă ne limităm atenția numai asupra motivelor condamnării. Așa că cel puțin în sufletele noastre să înlocuim accepțiunea de condamnați, (evident, condamnații, care au ales calea reabilitării, care au ales să se îndrepte și își doresc reintegrarea în societate), cu cea de “persoana”

Chiar dacă această lucrare se rezuma strict la persoanele care au obținut în urma săvârșirii unei infracțiuni, o condamnare, nu vom putea înțelege nevoile acestora, dacă le vom eticheta încă de la început cu denumirea de” persoana condamanta”.

Întregul scop al acestei instituții este de a ajuta aceste persoane, să lase în urma consecințele condamnării, să îi ajute să își continue viața ca sic and nimic nu s a întâmplat, cu specificarea ca aceastea vor trebui să înțeleagă motivul pentru care au nevoie de aceasta instituție, să își dorească înlăturarea concecintelor condamnării și să parcurca cu eficacitate etapele incluse în acest program.

Principalul motiv penreu care exista asistenta socială, formarea profesională și instruirea școlară a acestor personae, este acela de reintegrare socială. Aceste instituții își doresc să reintegreze, condamnatul în societate, facandul pe acesta să se adapteze oricărei situații în fața căreia este supus, după etapa condamnării.

Luând exeplul unei asttfel de “persoane” putem înțelege mai bine acest motiv.

În urma etapei condamnării, X, găsește dificultăți în găsirea unui loc de muncă, acest lucru facandu l să aibe problem cu cei din jurul său, de cele mai multe ori, îndepărtând familia și prietenii, care doresc să îl ajute. Acest lucru nu poate duce decât la frustrări, decepții și alte sentimente dăunătoare unei astfel de persoane care suferă îndeosebi de instabilitate psihică. De aici până la fenomenul de recidiva nu mai este decât un pas, pe care societatea, își dorește să îl ocolească cu prisosință.

Codul penal, a stârnit multe contradicții la nivelul societății, părerile ca această metodă de reintegrare a foștilor condamnați înapoi în societate fiind împărțite. Aceste contradicții provin din incertitudinea ca un fost infractor poate fi reeducat fără a se mai pune vreodată problema unei situații de recidiva.

Aceste incertitudini sunt cu adevărat îndreptățite, și pun pariu să nu vă așteptați la această opinie, însă sunt cu adevărat convinsă, ca de îndată ce societatea va înțelege cu adevărat ce înseamnă asistenta socială alături de toate elementele acesteia, aceste contradicții vor dispărea încetul cu încetul.

O persoană cu adevart reabilitata o putem definii reintegrate în societate.

De aceea vă voi presenta etapele întru totul etapele acestei insitutii pentru a putea înțelege mai bine, că dacă ne vom ghida după nevoile și problemele acestor “persoane” putem face demersuri pentru a le remedia în spiritul legii.

Evident, este inutil să apreciam ne putem baza numai de stat, societate și asistenta socială, intru cât dorința de reintegrare în societate trebuie să fie plămădită în primul rând în inimă, acestor persoane.

1.2. Serviciului de Reintegrare Socială

Pentru persoanele condamnate la executarea unei sentințe privative de libertate, reabilitarea socială trebuie să înceapă cu prima zi, petrecută în închisoare și sa continuie și în perioada de post-detentie. Reintegrarea socială din închisori se referă la ajutarea deținutului în dezvoltarea sa morală, vocațional și educațional prin participarea la activități lucrative, educaționale, recreative oferite de către fiecare instituție penitenciară în parte. Reintegrarea cuprinde tot mediul carceral, măsoară gradul în care personalul cooperează cu fiecare individ încarcerat, măsurile luate pentru încurajarea menținerii legăturii cu familia, prietenii și comunitatea, comunitate în care aproape toți deținuții se vor întoarce într o bună zi. De asemenea reintegrarea socială a persoanelor private de libertate e referă la oportunitățile de reintegrare gradual în societate prin oferirea de liberări pe perioade scurte de timp pentru vizitarea familiei sau pentru desăvârșirea studiilor.

În cele ce urmează, vom analiza instituția serviciului de reintegrare socială din cadrul penitenciarului.

Serviciul de reintergrare socială își bazează activitatea pe nenumeroase activități socio educative, care vor ajuta îndeosebi la înlăturarea influentei negative a privării de libertate.

Deasemenea ajuta la cunoașterea îndeaproape a parsonalitatii și comportamentul “persoanelor”, aceast pas ajutând la coroborarea nevoilor societății cu cele ale individului privat de libertate.

Acest sistem este format evident din personal autorizat, acesta fiind reprezentat de asistenți sociali, psihologi, sociologi și educatori.

După cum sesizați personalul este specializat în înțelegerea caracterului uman.

Psihologia ne releva 5 pași esențiali prin care orice om trece în momentul în care întâmpină un impas al vieții – Șoc – negare – furie – depresie – acceptare

Acest personal autorizat îi ajută pe cei din penitenciare, să treacă de la etapa de șoc, la cea de acceptare într un mod delicat și eficace.

Cunoașterea individului, ajuta la identificarea nevoilor educaționale ale acestuia, în vedere întocmirii unor programe specific diferitelor categorii de deținuți.

Deasemenea exista cadre special care întocmesc activități educative, de instruire scoalara și profesională, de adaptare și de menținere a tonusului psiho fizic.

Toate aceste elemente sunt întrunite sub literă de lege ale drepturilor omului.

Astfel potrivit regulamentelor penitenciarelor conduit serviciului de reintegrare socială cuprinde următoarelor atribuții:

– Identifică particularitățile individuale sau de grup și nevoile educaționale ale efectivului în vederea Întocmirii unor programe specifice diferitelor categorii de deținuți;

– Întocmesc programe cuprinzând activitățile educative, de instruire școlară și profesională, de adaptare și de menținere a tonusului psiho-fizic, de asistență socială;

– Pun în aplicare măsurile legale de asigurare și respectare a drepturilor omului;

– Desfășoară activitatea de cunoaștere individuală a deținuților;

– Identifică prin discuții individuale cu deținuții, nevoile și problemele acestora, face demersuri pentru rezolvarea lor În spiritul legalității;

– Desfășoară activități socio-educative cu deținuții pe baza orarului săptămânal aprobat;

– Evidențiază nivelul de școlarizare și calificare al fiecărui deținut și propune cuprindere a În cursurile de reabilitare școlară și profesională;

– Are În primire bibliotecă din penitenciar, organizând lectura deținuților, de asemenea, organizează citirea presei și vizionarea programelor de televiziune de către deținuți;

– Face propuneri de acordare de responsabilități unor deținuți;

– Contribuie prin măsuri educative la menținerea disciplinei și a unei stări de spirit bune a deținuților din penitenciar;

– Identifică posibilitățile fizice ale unor categorii e deținuți;

– Conduce practicarea de către deținuți a exercițiilor fizice;

– Organizează sistemul de întreceri sportive, ține evidența ȘI popularizează rezultatele;

– Ia măsuri pentru organizarea bazei materiale necesare desfășurării activității fizice și sportive;

– Asigură prezentarea rezultatelor muncii socio-educative cu ocazia prezentei în unitate a grupurilor de vizitatori.

După cum observăm, toate aceste atribuții se bazaze pe cunoașterea îndeaproape a fiecărui individ, combinanad aceasta atenție pe care asistenta socială o produce, cu dorința persoanelor condamnate de a se îndrepta, vom obține rezultate infinit mai bune, decât dacă ne am bază gândirea spre exemplu, pe regimul sovietic.

1.2.1. Personalul Serviciului de Reintegrare Socială are și următoarele atribuții:

– Efectuează examenul de personalitate a unor deținuți. Ca să înțelegem mai bine această atribuție, vom încerca să înțelegem că fiecare deținut are nevoile de un anumit mod de reabilitare. Nu vom putea reintegra în societate, o persoană care a furat mâncare pentru întreținerea să și a propriei familii, în același mod în care vom ajuta persoana care a omorât cu sânge rece propria familie. Există diferențe enorme intre modurile de înțelegere și ajutare a celor doi indivizi. Acest examen de personalitate ne ajută să interpretăm delicventa fundamnetata pe tipologii ale personalității.

– Face recomandări psihopedagogice privind strategiile educaționale adecvate. Cuvântul adectav este essential, după cum am arătat, strategiile adecvate indivizilor audifetente multiple în functile de pesonalitatea și voința acestora de a se reintegra în societate

– Îndruma și urmărește programul de adaptare a deținuților la viața din penitenciar. Nu toți deținuții vor răspunde în același fel la traiul în spatele gratiilor. Cele cinci etape ale durerii, studiate în psihologie, nu au “un termen de expirare”. Fiecare individ răspunde noului mediu de trăi, în feluri diferite, așa că aceste etape trebuie monitorizate tot în mod diferit în funcție de fiecare individ.

– Desfășoară activități terapeutice specifice cu deținuții ce prezintă probleme ce se încadrează în sfera sa de activitate. Pentru înțelegerea acestei atribuții vom face o mică paranteza în care ne vom referii la capitolul, denumit “deținuții și relațiile din mediul carceral”, din cadrul proiectului de cercetare “politici penale și dinamica infracțiunii de omor în ultimii 20 de ani”, realizat în colaborare de către Agenția Națională a Penitenciarelor, Institutul național de Criminologie, și Institutul de sociologie al academiei romane. Acest studiu, în momentul în care deschide subiectul activităților terapeutile, menționează, ergoterapia, terapia de grup și psihotarapia individuală.

1.2.2. Obiectivele activității socio-educative se referă la:

– Adaptarea la viața instituționalizată. Etapa extreme de importantă, dacă luăm în considerare impactul pe care îl poate avea viața instituționalizată asupra unui individ căruia nu îi era îngrădit dreptul la libertate. Compoziția și evoluția relațiilor interumane din penitenciar depind într-o măsură considerabilă de personalitatea fiecărui deținut, de modalitatea diferită în care fiecare condamnat suportă privarea de libertate la care este supus.

– Pregătirea școlară și profesională. Această etapă presupune organizarea orientării și pregătirii profesionale stabiliți în funcție de nivelul de pregătirea școlară a deținuților.

– Susținere morală. Perioada petrecută în stare privativă de libertate ar trebui să fie abordată în primul rând prin aflarea modului în care s-a ajuns la această situație, a resurselor psihologice de care dispune deținutul, ca pe această bază să fie instituit un program individualizat de reconstrucție morală.

– Reabilitarea comportamentală și cultivarea respectului față de sine. În interiorul închisorii, oamenii își pierd demnitatea, și respectful de sine. Având în vedere că închisoarea îi ia deținutului tot ce avea, unicul lucru rămas acestuia este respectul față de propria persoană.

– Dezvoltarea mijloacelor de exprimare și a capacității de a comunica cu alții. Privarea de libertatea, poate suprima modul de exprimare al indivizilor, lucru care ar încetinii reabilitarea acestuia. Suprimarea modului de gândire, și a capacității de a comunica cu alții, dezvolta furie și frustrare, în primul rând față de propria persoană, față de regimul penitenciar, stat, societate, urmând inevitabil recidiva.

– Asistenta și monitorizare în vederea reintegrării socio-profesionale a deținuților după liberare. După ce “roțile ajutătoare” ale asistenței sociale, au fost înlăturate, evident, ex-condamantul, încă are nevoie de stabilitate, pentru a face reintegrarea socio profesională cât mai ușoară cu putință.

Pentru realizarea acestor obiective se desfășoară în principal următoarele categorii de activități (cu caracter individual și colectiv):

– Cunoașterea personalității deținuților și evaluarea nevoilor socio-educative ale acestora;

– Adaptarea la condițiile privării de libertate;

– Instruire școlară;

– Formare profesională;

– Însușirea regulilor de comportament în societate – întrucât reeducarea este o acțiune de formare, prin care un condamnat este ajutat de un grup sau de o persoană, pentru a-și însuși trăsături psiho-morale și reguli de conduită, necesare conviețuirii într-o societate, familie, într-un domeniu ocupațional, condamnatul trebuie să cunoască regulile de comportament în societate

– Acțiuni cultural-educative, de educație fizică și sport- “Principiile de Bază pentru Tratamentul Deținuților” stabilesc că: “Toți deținuții trebuie să aibă dreptul de a lua parte la activitățile culturale și educative vizând o deplină dezvoltare a personalității umane”

– Încurajarea și sprijinirea legăturilor deținuților cu familia și comunitatea – încă din primul moment al încarcerării persoanei condamnate îi lipsesc cel mai mult 2 “lucruri” și anume libertatea și familia. Legătura dintre familie și deținut, legătura cu cei dragi acestuia, îl pot liniști sufletește și îi pot acorda răbdarea necesară pentru a putea trece peste sentința. Majoritatea persoanelor condamnate în momentul în care au părăsit penitenciarul, după ispășirea pedepsei, la întrebarea “Ce te a ajutat să treci peste această condamnare?”, avut ca și răspuns “Familia!”.Din punctual meu este imperios ca această legătură să nu fie stăvilită.

– Educația moral-crestina și asistenta religioasă. – Biserica Ortodoxă Română și celelalte culte, prin activitățile desfășurate, încearcă să cultive sentimente moral-creștine, să aprofundeze mesajele de iubire și ajutor între semeni pentru a le spori gradul de reintegrare după eliberare. Aceste activități se adresează tuturor persoanelor aflate în custodie și sunt adaptate potrivit programelor de executare a pedepselor.

1.3. Activități socio-educative și culturale

1.3.1. Cunoașterea deținuților – Cunoașterea deținuților este o activitate necesară și obligatorie atât pentru planificarea individuală a executării pedepsei, cât și pentru o intervenție educativă adecvată la nevoile și cerințele ce decurg din personalitatea și evoluția comportamentală a deținuților. Cunoașterea începe din momentul depunerii în penitenciar și se desfășoară pe tot parcursul executării pedepsei, fiind realizată de asistentul social cât și de alt personal profesionalizat.

Cunoașterea fiecărui deținut, condamnat definitiv, se concretizează într-un Buletin de cunoaștere și orientare care cuprinde:

– Date personale privind vârsta, starea civilă, profesia, situația familială, mijloacele de existență, antecedente;

– Expunerea detaliată a faptei, cu eventuale extrase din rechizitoriu sau din sentința definitivă;

– O anchetă a personalității individului;

– Principalele însemnări de natură a permite orientarea și planificarea executării pedepsei;

– O notă privind conduita în detenție;

– Concluziile rezultate pe baza interviului realizat cu deținutul.

Buletinul de cunoaștere și orientare însoțește deținutul pe întreaga durată a executării pedepsei și va fi gestionat de către Serviciul de Reintegrare Socială al unității.

1.3.2. Adaptarea la viața instituționalizată

Adaptarea la viața instituționalizată cuprinde activități de informare și sprijinire a persoanelor aflate la începutul detenției în vederea cunoașterii și respectării de către acestea a normelor instituționale în privința ordinii, disciplinei și conduitei, a structurii și oportunității programelor educaționale pe care vor fi obligați sau vor opta să le parcurgă.

O atenție deosebită se acorda însușirii și înțelegerii clare de către deținuți a drepturilor legale pe care le au, pentru soluționarea plângerilor și nemulțumirilor. Este o etapă extreme de importantă, luând în vedere trecerea rapidă de la “fenomenul” de libertate, la viața instituționalizată din cadrul penitenciarelor.

Adaptarea este ajustarea unui element la mediul său. Aceasta se operează printr-o suită de schimburi neîncetate între corp și mediul său, în cadrul dublei acțiuni a subiectului asupra obiectului (numită asimilare) și a obiectului asupra subiectului (numită acomodare). Aceste două moduri de acțiune, interdependente, se combină pentru a menține starea de echilibru care definește adaptarea

1.3.3. Instruirea școlară

În penitenciar se organizează cursuri de școlarizare în vederea promovării ciclului primar pentru toți deținuții care nu au absolvit aceasta treaptă de învățământ și au capacitatea intelectuală necesară.

Cu deținuții neștiutori de carte se organizează cursuri pentru învățarea cititului, scrisului și efectuarea unor operații simple de aritmetică.

Dacă există un număr suficient de deținuți care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege, în penitenciare se pot organiza cursuri școlare gimnaziale pe baza solicitării scrise a deținuților.

Această activitate se desfășoară sub îndrumarea și conducerea directă a inspectoratelor școlare locale. Diplomele de studii sunt acordate de Ministerul Educației și Cercetării. În sprijinul acestei afirmații vine articolul 69 din Ordinului ministerului justiției pentru pentru aprobarea Regulamentului privind condițiile de organizare și desfășurare a activităților educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială din penitenciare:

“Administrația Națională a Penitenciarelor, prin direcția de specialitate, întreprinde demersuri pentru încheierea protocolului de colaborare între Ministerul Justiției și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, în vederea stabilirii cadrului general de organizare și desfășurare a activităților de instruire școlară a persoanelor condamnate.”

Deținuții interesați și a căror situație penală permite, pot urma cursuri de învățământ mediu sau superior, forma fără frecventa sau prin corespondență, potrivit legii, în baza aprobării directorului general, la propunerea directorului locului de deținere.

În art.77 din “Regulile europene pentru închisori (87) “se enunță: “Trebuie să se ia măsuri pentru a se desfășura instruirea tuturor deținuților capabili să profite de aceasta, inclusiv instruirea religioasă în țările unde aceasta este posibilă. Instruirea analfabeților și a tinerilor deținuți trebuie să fie obligatorie și administrația trebuie să vegheze cu atenție asupra acesteia. După posibilități, instruirea deținuților trebuie să fie în concordanță cu sistemul învățământului public pentru că aceștia să își poată continua pregătirea fără dificultăți, după punerea în libertate “.

Conform Ordinului ministerului justiției pentru pentru aprobarea Regulamentului privind condițiile de organizare și desfășurare a activităților educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială din penitenciare – Cap. V Metodologia și normele privind înscrierea și participarea la cursurile de instruire școlară, putem înțelege cu ajutorul articolelor, mult mai bine ce înseamnă instruire școlară pentru persoanele condamnate.

Art. 68, ne dezvăluie faptul că “instruirea școlară s adresează persoanelor private de libertate care au primit o condamnare definitive la executare pedepsei cu închisoarea”. Deasemenea “activitatea de instruire școlară a persoanelor private de libertate este parte component a sistemului de învățământ special”

“Instruirea școlară a minorilor, a tinerilor și a persoanelor adulte analfabete, în locurile de deținere, reprezintă o prioritate pentru reintegrarea socială a acestora, aspect consemnat în Planul individualizat din Dosar. Persoanele condamnate pot desfășura activități productive în perioada în care participă la cursurile de instruire școlară, cu condiția ca cele două tipuri de activități derulate să nu depășească durata muncii prestate, conform prevederilor legale în vigoare.”

Există și un alt regim pentru persoanele condamnate care nu pot fi înscrise la cursurile școlare, și care nu dispun de cunoștințe de citit-scris, precum și persoanele arestate preventive, care se numește program de alfabetizare și este coordonat de un educator desemat

Articolul 73, ne releva faptul că înscrierea la aceste cursuri școlare se face tinandu se cont de nevoile educative ale fiecărui condamnat, de ariile prioritare de intervenție individualizată, ținându-se cont de conduită și de posibilitățile locului de deținere.

Înscrierea la cursuri a persoanelor private de libertate de face împreună cu avizul medicului de unitate. (art 74)

Persoanele private de libertate, care încep executarea pedepsei, după data maximă admisă pentru înscrierea la cursuri școlare, pot fi incluși, cu acceptul unității de învățământ, în colectivul școlar corespunzător ultimei clase absolvite, urmărindu-se reactualizarea cunoștințelor anterior dobândite. Aceștia nu vor figura în documentele școlare specifice și nu vor înregistra modificări în situația școlară. (art. 75)

În baza statisticii referitoare la nevoile de instruire școlară identificate, coordonatorul sectorului reintegrare socială ia legătura cu inspectoratul școlar, în vederea înființării unei unități de învățământ de sine stătătoare în cadrul penitenciarului sau pentru desemnarea unei unități școlare, cu care va colabora în vederea organizării programelor școlare, nu mai târziu de luna noiembrie a anului în curs, pentru anul școlar următor. (art.76)

Între penitenciare și instituțiile de învățământ partenere se încheie, cu avizul consilierului juridic al unității, protocoale de colaborare. Protocolul de colaborare cuprinde numărul de clase și catedre necesare pentru fiecare an școlar, orarul de derulare al activităților instructiv – educative, condițiile în care persoanele condamnate participă la cursuri și examene, precum și obligațiile și îndatoririle fiecărei părți. (art. 77)

Structura anului școlar, documentele școlare, precum și metodologia organizării examenelor de absolvire a cursurilor de școlarizare și profesionalizare sunt similare cu cele aparținând sistemului național de învățământ. (art.78)

Diplomele de studii, adeverințele, certificatele de absolvire și foile matricole se eliberează de către unitatea de învățământ, în conformitate cu prevederile legale în vigoare. (art.79)

Coordonatorul sectorului reintegrare socială ține legătura cu reprezentanții unităților școlare desemnate pentru fiecare nivel de învățământ de către Inspectoratul Școlar Județean, pentru stabilirea oportunității și a condițiilor de organizare a cursurilor școlare. Acesta stabilește, în colaborare cu unitatea de învățământ care școlarizează persoanele private de libertate, numărul de clase și catedre necesare pentru fiecare an școlar, precum și orarul de derulare al activităților instructiv – educative. (art.80)

Directorul locului de deținere ia măsuri pentru că regulile de desfășurare a activităților instructiv – educative destinate persoanelor private de libertate să fie incluse în regulamentul de ordine interioară și să fie expuse în spațiile destinate activităților de instruire școlară. (art.81)

La întocmirea orarului se ține cont că durata unei ore de curs să corespundă prevederilor normative referitoare la activitatea didactică, valabile pentru sistemul național de învățământ. În situații deosebite, la solicitarea locului de deținere, pentru o perioadă determinată, durata orelor de curs poate fi scurtată, cu aprobarea inspectoratului școlar în a cărui rază teritorială este situat penitenciarul. (art.82)

În cazul săvârșirii de abateri foarte grave sau fapte care întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni, pentru a asigura condițiile de siguranță și legalitate a executării pedepselor privative de libertate, educatorul responsabil întocmește un raport cu propunere motivată, în baza căruia, directorul locului de deținere poate dispune suspendarea sau excluderea persoanei condamnate de la activitățile de instruire școlară și informează conducerea unității de învățământ organizatoare cu privire la măsura luată. Excluderea din programul de instruire școlară se consemnează în Dosar și în câmpul aferent domeniului educație din aplicația informatică. (art.83)

Șeful serviciului siguranță și șeful serviciului educație informează personalul didactic repartizat să-și desfășoare activitatea în interiorul locului de deținere, cu privire la regulile care trebuie respectate pe parcursul desfășurării activităților, în baza unui proces verbal. (art84) Educatorul responsabil are obligația să verifice prezența la cursurile de instruire școlară a persoanelor condamnate. La finalul fiecărui an școlar, situația întocmită de unitatea de învățământ referitoare la persoanele condamnate care au promovat anul de învățământ, este înaintată de către educatorul responsabil, șefului sectorului evidență deținuți și organizarea muncii, în vederea acordării zilelor câștig. (art.85)

Documentele referitoare la instruirea școlară a persoanelor private de libertate, elaborate și aflate în gestiunea reprezentanților administrației penitenciare fac obiectul controlului de specialitate și administrative (art.86)

1.3.4. Formarea profesională

Formarea profesională are drept scop calificarea, recalificarea sau inițierea deținuților în diferite meserii, avându-se în vedere resursele financiare și materiale ale penitenciarului, opțiunile, aptitudinile deținuților, oferta forței de munca pe piață și repartizarea geografică a acesteia.

Cursurile pentru calificarea deținuților se organizează la întreprinderile speciale, atelierele de producție, de întreținere și reparații care funcționează în/sau pe lângă locurile de deținere, agenți economici, instituții și organizații abilitate să organizeze astfel de cursuri.

Cursurile de calificare se organizează cu deținuții care mai au de executat efectiv din pedeapsă o perioadă cel puțin egală cu durata cursurilor, care își exprima acordul scris că doresc să urmeze aceste cursuri.

La terminarea cursurilor, deținuții susțin examenul de absolvire potrivit reglementarilor și metodologiei Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei.

Deținuților care au promovat examenul de absolvire a cursului li se eliberează documentele de absolvire care se păstrează în dosarele de penitenciar și li se înmânează la punerea în libertate.

Conform Protocolului de colaborare intre Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă și Administrația Națională a Penitenciarelor, formarea profesională se va desfășura prin centrele de formare profesională proprii din subordinea agențiilor teritoarile pentru ocupare, prin centrele regionale de formare dar și prin furnizorii de servicii de formare autorizați în condițiile legii. Spațiile pentru instruirea teoretică și practică a deținuților, mașinile și utilajele, sculele și dispozitivele se vor asigura de către așezământul de detenție.

La aceste programe de formare care se vor desfășura pe grupe constituite din 14-28 cursanți, vor fi admise persoanele care corespund din punct de vedere medical și care au absolvit învățământul general obligatoriu sau alte forme de învățământ și pregătire necesare calificării sau perfecționării în ocupația/meseria pentru care se organizează cursul. Totodată, trebuie menționat ca înscrierile la cursurile de formare profesională se fac pentru persoanele condamnate definitiv la pedeapsă închisorii care mai au cel mult 9 luni până la ultima zi de executare a pedepsei, asigurându-se participarea acestora pe întreaga durată a programului de formare.

Conform Ordinului ministerului justiției pentru pentru aprobarea Regulamentului privind condițiile de organizare și desfășurare a activităților educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială din penitenciare – Cap. VII Metodologia și normele privind înscrierea și participarea la activități și cursuri de formare profesională putem înțelege mai bine ce înseamnă formarea profesională pentru condamnații din penitenciare.

Formarea profesională vizează ansamblul cursurilor de calificare și recalificare în diverse meserii, destinate persoanelor private de libertate și se organizează în locurile de deținere, conform prevederilor legale.

Calificarea, respectiv recalificarea, reprezintă pregătirea profesională pentru dobândirea unui ansamblu de competențe care permit unei persoane să desfășoare activități specifice uneia sau mai multor ocupații. (art. 90)

În penitenciare se organizează, în condițiile Legii și activități de inițiere, perfecționare, specializare în diverse meserii:

A) inițierea reprezintă dobândirea uneia sau mai multor competențe specifice unei calificări, conform standardului ocupațional sau de pregătire profesională;

B) perfecționarea, respectiv specializarea, reprezintă pregătirea profesională, pentru dezvoltarea sau completarea cunoștințelor, deprinderilor sau competențelor profesionale ale unei persoane care deține deja o calificare, respectiv dezvoltarea competențelor în cadrul aceleiași calificări, dobândirea de competențe noi în aceeași arie ocupațională sau într-o arie ocupațională nouă, dobândirea de competențe de bază sau competențe tehnice noi, specifice mai multor ocupații. (art.91)

Administrația Națională a Penitenciarelor, prin direcția de specialitate, întreprinde demersuri pentru încheierea protocolului de colaborare cu Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, în vederea stabilirii cadrului general de organizare și desfășurare a activităților de formare profesională a persoanelor condamnate.

Penitenciarele întreprind demersuri pentru încheierea protocoalelor de colaborare cu agențiile pentru ocuparea forței de muncă, precum și cu alți furnizori acreditați în vederea stabilirii condițiilor concrete de organizare și desfășurare a activităților de formare profesională a persoanelor condamnate. (art.92)

În fiecare loc de deținere este desemnat un educator responsabil pentru coordonarea activității de formare profesională, care întreprinde toate demersurile necesare demarării și desfășurării acesteia. (art.93)

Selecția persoanelor condamnate în vederea participării la activitățile de formare profesională se realizează de către educatorul responsabil.

Selecția persoanelor condamnate la activitățile de formare profesională se face ținându-se cont de nevoile educative ale acestora, de conduită pe timpul executării pedepsei și în baza recomandărilor consemnate în Planul individualizat. (art.94)

Înscrierea persoanelor condamnate la cursurile de inițiere, calificare, recalificare, perfecționare, respectiv specializare profesională, se realizează în baza cererilor scrise și aprobării directorului locului de deținere.

Persoanele condamnate care solicită să urmeze cursuri de formare profesională se preocupă de obținerea și prezentarea actelor necesare înscrierii. (art.95)

Nefinalizarea cursurilor de inițiere, calificare, recalificare, perfecționare, respectiv specializare profesională se consemnează în Dosar și în câmpurile aferente domeniului educație din aplicația informatică. (art.96)

Eliberarea diplomelor și certificatelor de absolvire se face de către furnizorul de formare profesională.La finalizarea cursului de inițiere, calificare, recalificare, perfecționare, respectiv specializare profesională, educatorul responsabil înaintează sectorului evidență deținuți și organizarea muncii, tabelul nominal cu participanții, întocmit de furnizorul de formare profesională, în vederea acordării zilelor câștig pentru absolvenți. Educatorul responsabil depune la Dosar copii ale documentelor care atestă absolvirea. (art.97)

De regulă, persoanele condamnate înscrise la cursuri de inițiere, calificare și recalificare, sunt transferate în alt loc de deținere după finalizarea cursurilor. (art.98)

În penitenciare se organizează în colaborare cu agențiile pentru ocuparea forței de muncă activități de informare, consiliere și medierea muncii, conform prevederilor legale, în care se prezintă persoanelor private de libertate serviciile oferite de această instituție, precum și lista locurilor de muncă disponibile. (art.99)

La inițiativa agențiilor de ocupare a forței de muncă sau a locurilor de deținere, de comun acord, pot fi organizate activități în colaborare cu angajatorii interesați, în vederea promovării ofertei de locuri de muncă și a selectării potențialilor angajați din rândul persoanelor private de libertate. (art.100)

1.3.5 Munca

Folosirea deținuților la munca constituie o modalitate de ocupare a timpului ca terapie ocupațională sau ca activitate productivă, care poate crea satisfacții și venituri materiale proprii. Deținuților care nu sunt cuprinși la școlarizare sau la alte activități li se va solicita să muncească.

Selecționarea și repartizarea deținuților la muncă se face de către o comisie formată din: reprezentanții Serviciului de Reintegrare Socială, Siguranța deținerii, Organizarea muncii și Asistenta medicală, sub conducerea unui adjunct al directorului penitenciarului.

ART. 7 – Munca condamnatilor se organizeaza potrivit programului de lucru stabilit de comandantul penitenciarului si se desfasoara cu respectarea normelor referitoare la protectia muncii.

Detinutii vor avea in vedere ca aceasta munca prestata plus implicarea acestora in activitatile pe care penitenciarul le organizeaza, ii va ajuta in ceea ce priveste liberarea conditionata.

1.3.6 Biblioteca

Biblioteca este un centru de dezvoltare culturală, sursa de educație, informare și divertisment. Cu toții am fost cel puțin odată într-o bibliotecă și am simțit pe pielea noastră ce bine și relaxați ne putem simțit într-un astfel de loc. Acest lucru ar trebui să fie valabil și pentru persoanele private de libertate. Accesul la cartea preferată, ori la informații pe care le poate folosi pentru a-și fructifica cunoștințele, îi poate aduce unei persoane private de libertate, “oază din deșert “pe care o aștepta îndelung. Bibliotecile din penitenciare au un regulament propriu în conformitate cu care funcționează.

Spațiul bibliotecii trebuie deasemea să fie un loc animat, loc în care să se desfășoare, prezentarea unor cărți, recenzii, organizarea de seri literare, concursuri, cersuri de citit, standuri de carte, ședințe de lectură, dezbateri s.a.m.d. Bibliotecă din cadrul penitenciarelor, va avea destule cărți, astfel încât va satisface libertatea de alegere. Aceste cărți pot fi împrumutate de către deținuți, pentru o perioadă de timp. Deasemenea penitenciarele pot colabora cu bibliotacile locale, pentru a împrumuta cărți și pentru întrevederea de acțiuni commune cultural artistice și literare.

1.3.7. Difuzarea programelor de televiziune și radio

Televizoarele și aparatele radio pot fi folosite conform programului stabilit, astfel încât să nu stânjeneasca programul zilnic, pe alți deținuți și să nu contravină regulilor de disciplină din penitenciar. În toate penitenciarele funcționează cel puțin o stație de radio-amplificare, dotată corespunzător pentru transmiterea și retransmiterea atât a emisiunilor posturilor de radio naționale și locale, cât și a unor emisiuni proprii.

În Penitenciarul Bistrița funcționează o stație de radio-amplificare pentru transmiterea și retransmiterea emisiunilor posturilor de radio naționale și locale cât și a unor emisiuni proprii. De asemenea prin studioul TV cu circuit închis se pot transmite filme, muzica, imagini video, foto-montaje, emisiuni interactive etc.În semestrul I al anului 2011 au fost difuzate un număr de 13 emisiuni radio locale și TV. Prin studioul TV cu circuit închis, au mai fost prezentate prin rotație filme cu caracter educativ, cum ar fi ABC-ul atitudinii și comportării civilizate, Ghidul vieții în penitenciar, Familia în prim plan, Prevenirea și tratarea tuberculozei, Calitatea de tată creștin și filme cu tematica religioasă cu ocazia sărbătorilor de Paști, reportaje cu acțiuni și activități din penitenciar și muzica. Pe lângă aceste filme au mai fost difuzate spoturi cu caracter educativ și informativ (prevenirea HIV/SIDA, prevenirea TBC-ului, efectele consumului de droguri, alcool).

1.3.8. Cultura fizică și sport

Administrația locului de deținere asigura practicarea individuală sau colectivă unor jocuri și activități sportive în raport de starea de sănătate, aptitudini, vârsta și preferințe, în locuri amenajate. Materialele și echipamentul, necesare desfășurării activităților sportive ce depășesc posibilitățile financiare și materiale ale locului de deținere pot fi procurate cu aprobarea directorului, de către deținuți, sau alte persoane și organizații din exterior. Toate activitățile sportive se organizează și se desfășoară sub îndrumarea și supravegherea unui personal special instruit.

Putem lua ca și exeplu Penitenciarul Bistrița, loc în care annual se desfășoare competiții sportive, pentru toate categoriile de deținuți.

În primul semestru al anului 2011 au fost organizate și desfășurate un număr de 20 de competiții sportive, pe camere și pe secții de deținere, la care au participat un număr de 220 persoane private de libertate. Au avut loc meciuri de fotbal pe terenul bazei sportive IPROEB și terenul sintetic al Liceului cu Program Sportiv Bistrița, intre persoanele private de libertate și cadre ale penitenciarului. De asemenea, au avut loc meciuri de fotbal între echipa persoanelor private de libertate și echipa Liceului cu Program Sportiv Bistrița.

1.3.9. Educația moral-religioasa

Deținuții au drept neîngrădit la asistenta religioasă din partea cultelor de care aparțin, dacă acestea sunt autorizate de stat. În cadrul unităților de detenție, acordarea asistentei religioase este coordonata de către preotul penitenciarului în spirit ecumenic.

Activități moral religioase s-au desfășurat de către preotul unității, Penitenciarului Bistrița, acestea constând în: slujbe religioase; concursuri tematice trimestriale; întâlniri ale persoanelor private de libertate cu reprezentanți ai altor culte, delegații din străinătate; activități de ajutorare a persoanelor private de libertate necăutați cu: alimente, dulciuri, îmbrăcăminte, articole de igienă individuală cu ocazia Sfintelor Sărbători de Paște.

S-a ținut legătura cu bisericile: romano-catolică, reformata, cu cultele: baptist, penticostal, adventist de ziua a 7-a și Martorii lui Iehova, pentru persoanele private de libertate care aparțin acestora.

1.3.10. Analiza stării disciplinare

Pentru menținerea unei stări disciplinare corespunzătoare în rândul deținuților și prevenirea abaterilor, conducerea locului de deținere, împreună cu asistentul social, educatorul și alt personal care desfășoară activități directe cu deținuții, analizează lunar, pe secții sau categorii de deținuți, pe camere, grupuri sau individual, abaterile săvârșite, măsurile disciplinare luate și recompensele acordate.

1.4. Reintegrarea în comunitate a infractorului

Reintegrarea în comunitate a infractorului vizează atât conceptul de probațiune și rolul serviciilor de reintegrare socială și supraveghere (RSS), factorii psihosociali specifici acestui demers, modalitățile concrete de activitate cât și strategiile educaționale personalizate folosite atât la nivel carceral, dar și în libertate.

În contextul celor derulate prin logistica prezentată până în acest moment, modalitățile concrete de reintegrare a infractorului, au fost:

-Programe educative

-Legătura și relaționarea cu familia

-Noul rol social perceput prin planul educațional

-Realizarea în cadrul compartimentului educațional a statusului său vizând școlarizarea

-Derularea secvenței sociale prin implicarea directă a comunității

-Prezența elementului de cunoaștere personalizată, acordând unicitate demersului educațional din perspectiva rolului său social

-Reducere la valoarea minimă sau chiar totală, a riscului de recidivă

Este de menționat în cadrul acestei secvențe conceptuale, faptul că strategiile educaționale personalizate, au fost derulate în penitenciar prin „Serviciul de reintegrare socială”, programe educative personalizate privind reintegrarea infractorului în comunitate.

Astfel, se remarcă programul „De mine depinde totul” – privind reducerea șanselor de recidivă. Cei care au făcut parte la acest program au beneficiat de strategii personalizate vizând:

a) – domeniul educațional (completarea studiilor școlare la anumite nivele)

b) – domeniul social (calificarea și ocuparea profesională: – curs de calificare și găsirea unui loc de muncă).

Se remarcă în acest sens strategia psihopedagogică personalizată aplicată pentru primul domeniu cât și derularea programului menit a obține un loc de muncă prin pregătirea profesională- „Și eu pot să reușesc”.

Făcând o scurtă paranteză, doresc să aducă ca și exemplu, deținuții de la penitenciarul Aiud, consiliați pentru reintegrarea în societate. Acest program de pregătire este derulat de asociația Filantropia Ortodoxă. Penitenciarul Aiud desfășoare un curs de pregătire la care participa 13 persoane private de libertate. În cadrul acestui program, deținuții sunt învățați ce trebuie să facă după liberarea din penitenciar, cum să își găsească un loc de muncă, cum să se prezinte la un interviu, cum să relaționeze în societate și ce conduita va trebui să adopte. Acest program face parte din proiectul,” Tranziția spre libertate prin centrele regionale de incluziune socială”, organizat de Centrul Roman pentru Educație și Dezvoltare Umană în parteneriat cu Asociația Filantropică Ortodoxă Alba Iulia și alte organizații. Persoanele private de libertate pot beneficia în cadrul acestui program de consiliere psihologică și socială, asistare în vederea integrării familiale, sociale, în special a integrării pe piața muncii prin organizarea unor burse a locurilor de muncă, asistarea beneficiarilor în vederea angajării sau calificării într-o meserie, oferirea sprijinului pentru inserția în comunitate și familie, precum și oferirea sprijinului pentru găsirea unei locuințe.

Pentru a ajunge la rezultate, materializate în nevoia de schimbare și reducerea șanselor de recidivă, am ținut cont de particularitățile de vârstă ale subiectului cât și de implicarea comunității în realizarea morală a acestuia, implementând în timp și serviciile din sistemul probațiunii ca alternativă la pedeapsă.

De aceea, infractorului minor va rebui sa ii acordam o atentie speciala, va trebui sa ii aparam interesele astfel incat sa nu ii oprimam personalitatea, va trebui ca regimul penitenciar sa ii acorde “libertatea” de a si gasi locul in societate, bazandu se pe caracterul si dorintele sale.

Reabilitarea nu este o condiție realizată după un proces finisat, ci dimpotrivă constitue începutul unei lupte care în unele cazuri poate fi fără de sfârșit și fără limite.

După cum am mai spus procesul de reabilitare nu poate constitui un proces important în viața condamnaților, până când în sufletul acestora nu izvoraște motivația de a face schimbarea de care depinde viitorul lor. Trebuie în primul rând, ca aceștia, să își dorească să se reintegreze în societate.

Făcând rău societății, ideea că nu se va putea reintegra provine din credința că atât societatea cât și familia, îl resping și astfel îi creează impresia de inaptitudine de a schimba realitatea, de a ameliora faptele.

Recidivismul poate fi văzul ca o expresie a slăbiciunii și disperării, cauzate tocmai de incapacitatea se a se integra în societate, astfel agresiunea resimțita în momentul încălcării legii în loc să dispară, este redirecționată în afară.

De aici rezultă faptul că respingerea naște înstrăinare. Sentimentul de înstrăinare față de familie și societate constituie o exprimare exterioară a înstrăinării față de sine însuși și față de faptul că nu își poate controla propria viață.

Vorbeam în rândurile de mai sus, că reabilitarea nu poate fi infintata cu adevărat, dacă la bază nu exista motivația celui care este supus unui astfel de program. În această ordine de idei, consider că fiecare participant trebuie să fie ajutat să își stabilească un set de scopuri.

Specialiști susțin că acestea trebuie să fie pentru început unele de dificultate minoră.

După cum am spus, condamnatul se confrunta cu situația în care nu își poate controla propria viață, micile realizări efectuate în cadrul acestui program fiind “că o rază de lumină în carceră”.

Ulterior, când acesta începe să prindă încredere în sine, în propriile forțe, motivația trebuie să continue, astfel creeind noi țeluri de data asta, unele care vor reuși să facă diferența între cel care a subminat autoritatea legii și persoana care dorește să pornească pe calea cea dreaptă.

Micile realizări, nu numai că îl fac să aibe încredere în propriile forțe, dar îi arăta că poate avea încredere în sistemul de drept, care chiar dacă l-a condamnat la închisoare cu executare sau pur și simplu plata unei amenzi, a făcut-o pentru binele lui și al societății.

Trauma, frica, agresia, respingerea de către familie, părinți sau presiunea socială, aceștia sunt doar câțiva factori care reduc la tăcere majoritatea condamnaților.

Există câteva teorii reglementate de sociologi și criminologi, care după părerea mea ar trebui implementate și aplicate și de către societatea contemporană. Astfel o să realizez o punte de trecere între dreptul penal și știința criminologiei, aducând în prim plan teoria psihologică a hedonismului după cum arata Edwin Hardin Sutherland și Donald R. Cressey, teorie conform căreia șansele de reabilitare a unui delicvent, sporesc mai mult când el este în contact cu societatea normativă. Deoarece comportamentul delicvent este “învățat” din contactul cu societatea criminală, va fi nevoie de mai multe contacte normative pentru a ajunge la o schimbare.

O a doua teorie pe care doresc să o menționez este cea a lui Hirschi și anume “teoria controlului social”. Cea mai cunoscută teorie a controlului social este teoria înfrânării care pornește de la ideea că indivizii sunt afectați de o varietate de forțe care îi împing spre comportamente ce încalcă normele juridice.

În această varietate de forțe intra presiunile sociale, impulsurile sociale și cele psihologice. Rezultă că delicvenții provind dintr-un mediu social ostil, din familii destrămate și astfel au nevoie de o experiență corectoare.

El se referă la conexiunea dintre individ și societate, care se realizează prin intermediul instituțiilor sociale. Conform lui T.Hirschi, această conexiune este compusă din patru elemente: atașamentul, angajamentul, implicarea și credința.

În același timp consider că adoptarea “programului triunghiular” ar sprijinii pe jumătate procesul de reabilitate, cealaltă jumătate revenind strict delicventului.

Astfel, acest program, își propane să ajute la tratarea familiilor deținuților eliberați. El permite întărirea familiei care poate devein sursa suportului social și de supraveghere într-un sistem de instruire.

SECȚIUNEA IV

Asistenta socială în unitățile penitenciare

Rolul asistenței sociale în reintegrarea socială din unitățile penitenciare

Rolul asistentului social în reintegrarea socială a deținuților

Programele educaționale desfășurate cu deținuții de către asistentul social

Programele obligatorii pentru deținuți

1.6.Metodologia de intervenție a asistentului social în reintegrarea socială a deținuților

1.6.1 Metode de lucru cu deținuții, folosite de asistentul social la nivel individual

1.6.2 Metode de lucru cu deținuții folosite de asistentul social, la nivelul grupului

1.1. Asistenta socială în unitățile penitenciare

Asistenta socială se asigura conform Legii Asistenței Sociale privind Sistemul Național de Asistență Socială care prevede:

Art. 2: Asistenta socială, componenta sistemului de protecție socială, reprezintă ansamblul de instituții și măsuri prin care statul, autoritățile publice ale administrației locale și societatea civilă asigura prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situații care pot genera marginalizarea sau excluderea socială a unor persoane

Art. 3: Asistenta socială are ca obiectiv principal protejarea persoanelor care, datorită unor motive de natură economică, fizică, psihică sau socială, nu au posibilitatea să Își asigure nevoile sociale, să Își dezvolte propriile capacități și competente pentru reintegrarea socială.

Art. 6: Sistemul național de asistență socială se Întemeiază pe următoarele principii generală:

A) respectarea demnității umane, potrivit căruia fiecărei persoan îi este garantată dezvoltarea liberă și deplină a personalității;

B) universalitatea, potrivit căruia fiecare persoană are dreptul la asistența socială în condițiile prevăzute de lege;

C) solidaritatea socială, potrivit căreia comunitate a participa la sprijinirea persoanelor care nu Își pot asigura nevoile sociale pentru menținerea și Întărirea coeziunii sociale;

D) parteneriatul, potrivit căreia instituțiile publice și organizațiile societății civile cooperează În vederea organizării și dezvoltării serviciilor sociale;

E) subsidiaritatea, potrivit căreia statul intervine atunci când inițiativa locală nu a satisfăcut sau a satisfăcut insuficient nevoile persoanelor.'

În unitățile de penitenciare funcționează servicii de asistență socială, componente ale Serviciului de Reintegrare Socială, care sunt puse în slujba persoanelor private de libertate și care au următoarele obiective:

– Cunoașterea și evaluarea capacității pe care o prezintă persoanele arestate preventiv sau condamnate, de a adopta o conduită socială normală, fără a repeta fapte de natura infracțională;

– Implicarea comunității în realizarea programelor de resocializare a persoanelor condamnate și pregătirea momentului revenirii În societate, după liberare;

– Inițierea de programe speciale în funcție de nevoile psihosociale ale deținuților, În particular minori lor și tinerilor;

– Efectuarea În colaborare cu persoane sau instituții specializate În cercetări, studii și analize asupra fenomenului criminalității, a cailor și mijloacelor pentru combaterea acestuia, pentru Întărirea siguranței sociale În cadrul comunității.

1.2. Rolul asistenței sociale în reintegrarea socială din unitățile penitenciare

Activitatea de asistență socială este desfășurată de către asistenți sociali din cadrul Serviciului de Reintegrare Socială și se referă În principal la următoarele activități: observarea, cunoașterea și repartizarea deținuților în raport de clasificarea stabilită; planificarea executării pedepsei pe baza consultării persoanei private de libertate; stabilirea programelor terapeutice individuale și de grup obligatorii și opționale:

– Analiza periodica Împreună cu persoana privată de libertate a modului de respectare a etapelor și obiectivelor În planificarea executării pedepsei;

– Propuneri, de reclasificare a deținuților în raport cu conduita și modificările comportamentale survenite;

– Propuneri de liberare condiționată, de revocare a măsurii preventive, de Întrerupere a pedepsei, de învoire în familie;

– Pregătirea deținuților în colaborare cu reprezentanții din comunitate În vederea reîntoarcerii în societate.

1.3. Rolul asistentului social în reintegrarea socială a deținuților

Asistentul social asigura întocmirea Buletinului de observare și cunoaștere a deținuților, actualizarea lui periodica și exploatarea datelor pentru sprijinirea deținuților În acțiune a de resocializare.

În proiectarea și desfășurarea programelor de către asistentul social vor fi atrași cât mai mult posibil parteneri corespunzători din comunitate, instituții ale statului, organizații neguvernamentale, agenți economici, personalități din diferite domenii.

Asistentul social se ocupa de influențarea socio-comportamentala a deținuților prin programe educaționale în cadrul cărora, în raport de scopul urmărit, se folosesc unul sau mai multe grupuri de activități cultural-educative.

Proiectarea și desfășurarea programelor educaționale se va realiza în principal, prin următoarele tipuri de activități: expuneri, convorbiri individuale și colective, dezbateri, studiu de caz, organizarea unor cercuri tehnico-aplicative și artistice, studiu de lectură individuală, elaborarea unor materiale documentare pe diferite teme, conceperea, realizarea și prezentarea unor materiale publicistice proprii așezământului penitenciar, valorificarea educativă a exercitării de către deținuți a dreptului la informare, precum și prin alte activități adecvate.

Defasurarea programelor educaționale permite aistentului social să conceapă un plan de intervenție al deținutului. Acest plan este proiectat de așa natură încât să ajute persoană condamnată să s reintegreze social. De menționat este faptul că acest plan de intervenție este unic pentru fiecare deținut în parte, fiecare având nevoi, caractere și personalități diferite.

Rolul asistentului social în raport cu deținutul în aplicarea planului de intervenție poate fi:

-Broker – sprijinind deținutul să obțină serviciile de care are nevoie, oferind informații despre oportunități le existente;

-Avocat – reprezentând deținutul În obținerea serviciilor de care acesta are nevoie;

-Evaluator – culege și analizează informații cu privire la deținut și propune planuri de intervenție;

-Profesor – Învață pe deținut anumite abilități;

-Agent al schimbării comportamentale – coordonează activitățile de schimbare comportamentală;

-Mobilizator – mobilizează resursele penitenciarului și creează noi programe;

-Organizator comunitar – sprijină comunitatea să găsească nevoile deținutului după liberare;

-Depozitar de informații – colectează ȘI înregistrează informațiile cu privire la deținut;

-Administrator – planifica și oferă servicii și programe.

În funcție de modul în care au fost îndeplinite obiectivele consemnate în acordul de colaborare, de rezultatele unei noi evaluări a riscului, pot fi luate următoarele decizii:

– Recategorizarea și reclasificarea;

– Continuarea programului;

– Întocmirea unui referat care să vizeze o recompensă;

– Un referat pentru comisia de propuneri de punere în libertate;

– închiderea cazului.

1.4. Programele educaționale desfășurate cu deținuții de către asistentul social

Programele oferite de Serviciul de Reintegrare Socială și coordonate de asistentul social pot fi clasificate În programe de educație, programe de formare (profesională, În principal) și programe de terapie. Finalitatea acestor programe este comună: să-i ajute pe deținuți să gândească și să se comporte Într-un mod acceptat social astfel încât să nu mai recidiveze.

James McGuire, profesor la Universitatea din Liverpool, Anglia, ne oferă câteva definiții asupra programelor educaționale: prima concepe programele ca fiind un ansamblu de activități având un obiectiv precis și implicând un număr de elemente interlegate; a doua definiție le concepe că o serie planificată de ocazii de Învățare pentru deținuți cu scopul general de a le reduce riscul de recidiva.

Un punct de vedere interesant propune D.L.MacKenzie care clasifica intervențiile În domeniul penal În șase categorii după efectele anticipate:

1. Neutralizarea: a reduce capacitatea delicventului de a mai comite o infracțiune;

2. Disuasiunea: pedepsele au efecte neplăcute care pot face delincvenții să renunțe la infracțiuni;

3. Readaptarea: delincventul participa la programe care Îi schimba modul de gândire, sentimentele și comportamentul;

4. Măsuri de control În comunitate: prin supraveghere și alte măsuri asemănătoare, delincventul este Împiedicat să participe la proiecte infracționale;

5. Disciplina și structura stimulare: se referă la activități fizice și uneori mentale, concepute să influențeze pozitiv atitudinile persoanei;

6. Readaptare și măsuri de control: implica o combinație de metode de tratament, de supraveghere și restrângere a libertății, astfel Încât persoana să fie forțată să respecte normele.

1.5. Programele obligatorii pentru deținuți sunt următoarele:

In ceea ce privete programele create de catre pecialisti, acestea difera de la penitenciar la penitenciar, in functie de caracteristicile populatiei carcerale, a numarului de specialist ce se pot ocupa de organizarea acetora, precum si a disponibilitatilor material si de spatiu. In general aceste programe sunt lucrative, High Five, care angajeaza persoane proaspat ebiberate din itemul penitenciar.

INSTAD – Adaptarea instituționalizată a persoanelor aflate În custodie penitenciară care presupune:

– Familiarizarea deținuților nou-depusi cu mediul penitenciar;

– Atenuarea efectelor negative ale șocului psihologic produs de condamnare;

– Câștigarea Încrederii deținuților;

– Antrenarea lor În procesul propriei reabilitări;

– Organizarea programului fiecărei persoane În conformitate cu datele de care se dispune (nevoile, capacitățile și starea sa de spirit).

Programul se întinde pe durata a 21 de zile și beneficiază de el deținuții condamnați, nou-intrati.

ALF AZ – Alfabetizarea deținuților se adresează deținuților neștiutori de carte și are următoarele scopuri:

– Însușirea scrierii și citirii corecte;

– Dezvoltarea gândirii independente;

– Pregătirea în vederea socializării.

Alfabetizarea deținuților se realizează prin cursuri intensive, pe durata a sase- opt luni, se desfășoară pe toată durata anului calendaristic, în cinci zile pe săptămână.

CEB – Educația bunului cetățean, care vizează:

– Cunoașterea structurii și funcționalității statului de drept și asimilarea cunoștințelor despre legile acestuia, ca instrument de acțiune asupra comportamentului uman;

– Cunoașterea și asimilarea valorilor democrației și a cunoștințelor despre drepturile omului în statul de drept;

– Dezvoltarea respectului, ca valoare și însușire civică de comportament ȘI conviețuire umană și prevenirea infracțiunilor de orice fel, ca violare a legilor civile.

Programul se adresează deținuților tineri și adulți și se întinde pe o durată de la una la trei luni.

DIFICIL – Inițiere, încurajare, întreținerea și dezvoltarea legăturilor cu familia și comunitatea. Programul are următoarele scopuri:

– Reducerea diferenței dintre viața de detenție și viața din comunitate;

– Menținerea, ameliorarea și inițierea legăturilor persoanelor aflate în custodia penitenciarelor cu familia, ca parte importantă a normalizării;

– Satisfacerea nevoilor de informare a deținuților în ceea ce privește derularea vieții familiale și a celei comuni tare;

– Stimularea interesului deținutului pentru viața comunității, cunoașterea evenimentelor semnificative, reperceperea și revalorificarea lor în scop reeducativ;

– Redobândirea unor rațiuni de existență, de sensuri existențiale importante: familia și comunitatea.

Programul se adresează deținuților căsătoriți de drept și celor căsătoriți de fapt și se întinde pe durata a trei luni.

EDUCOLEX – Educația juridică – vizează toți deținuții și are următoarele scopuri:

– Prevenirea infracțiunilor și a altor fapte antisociale;

– Cunoașterea legilor țării și educarea în spiritul respectării lor;

– Cunoașterea ȘI respectarea drepturilor tuturor cetățenilor, indiferent de naționalitate, religie, sex, vârsta etc.

Programul se întinde pe durata a o luna- trei luni.

PROLIB – Pregătirea pentru liberare – face parte din procesul de reabilitare a deținutului și are ca scop sprijinirea acestuia În vederea unei bune reintegrări sociale.

Durata pregătirii pentru liberare este nedeterminată, procesul având doar un Început clar: momentul arestării. Ideea centrală este că detenția constituie o etapă din viața subiectului, iar aceasta trebuie folosită În scopul recuperării sociale a deținutului.

STRADA V- Asistenta specială, ajutor terapeutic și recuperator pentru deținuții vulnerabili.

Programul se adresează pe o perioadă nedeterminată deținuților cu handicapuri fizice sau psihice, care pot crea disconfort sau care sunt ușor manipulabili, deținuților dependenți de un viciu puternic stabilizat, deținuților homosexuali, deținuților insuficient educați. Scopurile care se vor atinse sunt:

-Protecție și ajutor pentru deținuții vulnerabili față de reacția de respingere a colectivelor sau agresarea lor de către alți deținuți;

-Realizarea unei terapeutici dirijate pe aspecte medicale, psihiatrice, educaționale, În vederea modificării comportamentului.

DERIS – Diminuarea depresiei la deținuții expuși la risc înalt de suicid.

Depresia este cea mai frecventă stare psihică patologică. O persoană din zece prezintă tulburări de tip depresiv, ceea ce ar necesita terapie de susținere, din 500 de bolnavi, 86% prezintă stări depresive, de aceea o vom regăsi În mod firesc În penitenciar.

Programul se adresează tuturor deținuților depresivi și În mod special el vizează anumite categorii de deținuți. Scopurile programului sunt:

– Umanizarea mediului penitenciar prin asigurare de tratament;

– Minimalizare a efectelor grele ale Închisorii;

– Satisfacerea unor nevoi speciale ale deținuților;

– Asigurarea condițiilor, a posibilității dezvoltării aptitudinilor, deprinderilor, percepției și reprezentării realiste În vederea reintegrării sociale;

– Asigurarea unor condiții de viață compatibile cu demnitatea umană;

– Întărirea sentimentului de etică și echitate socială la nivelul individului, de încredere în justiție;

– Crearea fondului optim, a condițiilor favorabile desfășurării activităților specifice de reeducare și reabilitarea cu succes.

Din cele prezentate mai sus, reiese că activitățile desfășurate de către asistentul social din penitenciar sunt complexe și reprezintă primul pas în scopul diminuării riscului de recidiva prin activități ce vizează reintegrare socială a deținuților.

Metodologia de intervenție a asistentului social în reintegrarea socială a deținuților

Metode de lucru cu deținuții, folosite de asistentul social la nivel individual

Activitatea de asistare la nivel individual al infractorilor presupune următoarele tehnici:

Interviul

Intervievarea calitativă, adică toate tipurile de interviuri calitative (centrat pe problemă, narativ, biografic) reprezintă pentru asistență socială, direcția cea mai bună de investigare a socialului. Prin intervievarea calitativă se ascultă oamenii așa cum își descriu felul cum înțeleg lumea, universul în care trăiesc și acționează.

Caracteristici comune ale interviurilor calitative:

-Sunt extensii ale conversațiilor cotidiene, dar au câteva note distinctive;

-Sunt interesate de înțelegerea și cunoașterea elementelor de personalitate ale intervievatului;

-Conținutul interviului nu este gândit într-un mod rigid.

Interviul centrat pe problemă este un interviu semistructurat și comparativ cu interviul narativ. Are un caracter deschis și permite focusarea efortului investigativ pe problematica cea mai intimă legată de problema clientului și de situația să.

Desfășurarea interviului centrat pe problemă:

– Formularea și analiza problemei urmărite;

– Compunerea ghid ului de interviu pentru tema studiată;

– Ghidul de interviu;

– Faza pilot;

– Faza interviului propriu-zis.

Interviul în asistenta socială este o interacțiune comunicaționala ce are un scop deliberat și mutual acceptat de participanții la comunicare – intervievator și intervievat.

Ceea ce se discută este confidențial, centrarea se face pe client și se urmărește maximizarea participării clientului, minimizandu-se standardizarea ȘI sporind astfel individualizarea conținutului.

În asistenta socială se disting trei tipuri de scopuri ale interviuri lor:

– Scop informațional sau pentru studiul social;

– Scop diagnostic sau de evaluare;

– Scop terapeutic sau pentru realizarea schimbării.

Toate interviurile au trei părți:

– Faza de început

– Faza de mijloc

– Sfarsitu1.

Fiecare fază are scopuri distincte. Faza de început debutează cu momentul în care asistentul social ia numele clientului și încearcă să-I facă pe acesta să se simtă confortabil.

Asistentul social trebuie să reducă tensiunea și să discute orice manifestare de ostilitate, astfel încât să se asigure participarea deplină a clientului la procesul de intervievare. Se negociază cu clientul scopul întâlnirii și durata interviului.

Faza de mijloc începe atunci când clientul este pregătit să discute despre ce a fost stabilit în faza inițială.

Când timpul alocat interviului se apropie de sfârșit, asistentul social sumarizează cele discutate în timpul interviului, apoi, împreună cu clientul, elaborează un plan pentru întâlnirile următoare, sau dacă este ultimul interviu să i se dea permisiunea să revină atunci când mai are dificultăți.

Consilierea

În general, sunt cunoscute două tipuri de consiliere: una centrată pe rezolvarea de probleme și una centrată pe persoana. Cari Rogers a dezvoltat un model de consiliere nondirectiv, aceasta înseamnă în bună parte ca nu consilierul, ci clientul decide ce se va discuta și în ce succesiune. Rolul asistentului social este de a facilita și încuraja discuția. De cele mai multe ori, aceasta se concentrează asupra lumii emoționale a clientului, și nu asupra unor probleme. Problemele pot fi o manifestare a unor tulburări emoționale ale clientului.

Atitudinea asistentului social este una deschisă, autentică, astfel Încât clientul va renunța la mecanismele de apărare. Simpatia este fundamentul procesului de consiliere.

Condițiile de desfășurare a unei bune consilieri sunt:

– Empatia – se poate defini ca 'intrare/pasire' în lumea interioară a unei alte persoane cu scopul de a Înțelege gândurile, sentimentele, comportamentele și semnificațiile pe care persoana respectivă le atribuie unor evenimente;

– 'caldura' nonposesiva – se exprimă În general prin: limbajul trupului (postura, proximitate, spațiu personal, contact vizual), cuvinte și vorbire (tonul, tipul cuvintelor), congruenta acestora;

– Autenticitatea – reprezintă gradul În care asistentul social este el Însuși În cadrul relației cu clientul;

– Acceptarea – este o altă condiție esențială În consiliere. Ea conține implicit o alta, și anume, cea a recunoașterii unicității persoanei. Acceptarea este cadrul necesar schimbării și uneori acționează ca 'dizolvant' al urii și resentimentelor. Dacă acceptăm oamenii așa cum sunt ei, la rândul lor, aceștia ne vor accepta pe noi așa cum suntem.

Interviul motivațional

Este continuare a consilierii non-directive și are ca scop identificarea și dezvoltarea motivației pentru schimbare.

Interviul motivațional, ca metodă, s-a născut În urma unor dezbateri la care au participat psihologi norvegieni specialiști În problema abuzului de alcool .Metodă s-a dovedit eficientă În special cu persoanele care nu doresc schimbarea.

Caracteristicile metodei sunt următoarele:

– Este o strategie mai mult de convingere decât de coerciție; presupune mai mult suport și sprijin decât argumentație;

– Îl ajuta pe client să recunoască și să facă ceva pentru a-și rezolva problemele; este o metodă care vizează motivația intrinsecă a clientului;

– Clientul este cel care găsește argumente pentru schimbare, și nu asistentul social.

Interviul motivațional creează atmosfera propice pentru schimbare și se adresează în exclusivitate motivației și nu modului cum se produce schimbarea. Feed-back-ul și sfatul sunt utilizate de către asistentul social precum și empatia selectivă pentru întărirea unor aspecte dezirabile.

Miler (1983) a formulat următoarele principii:

– Exprimarea empatiei;

– Dizolvarea discrepantelor;

– Evitarea disensiuni lor;

– Depășirea rezistentelor;

– Dezvoltarea încrederii în sine.

Modelul rezolutiv

Modelul rezolutiv ca metoda de lucru a asistentului social cu infractorii este mai puțin folosit. Acesta poate fi înțeles mai întâi ca model de gândire, o filozofie care explica atitudine a individului în fata existenței. În al doilea rând mai poate fi înțeles că o succesiune de faze, care îl apropie pe individ de rezolvarea problemei sale. Munca de asistență socială este văzută ca o muncă de rezolvare de probleme la nivelul persoanei individuale și a familiei și presupune o relație de cooperare între asistentul social și sistemul client.

H. Perlman care în 1957 a scris cartea 'Social case-work a problem solving process' și cei care i-au urmat în abordarea modelului rezolutiv au căzut de accord ca succesiunea fazelor procesului rezolutiv este următoarea:

– Recunoașterea problemei, definirea ei și angajarea asistentului social alături de client

– Pentru rezolvarea problemei;

– Stabilirea obiectivelor;

– Adunarea datelor;

– Inventarierea situației și planificarea acțiunii;

– Realizarea intervenției;

– Evaluarea;

– Încheierea.

Informația trebuie să se refere la rezultatele care se doresc a fi obținute din perspectiva clientului și din perspectiva celor doi.

Fazele procesului rezolutiv sunt:

I. Faza contactului – presupune identificarea și definirea problemei clientului, identificarea obiectivului, stabilirea ȘI formularea contractului preliminar, explorarea și investigația sistemului client.

II. Faza de contract – presupune felul în care se corelează problema identificată cu nevoile sistemului client, identificarea factorilor majori ce caracterizează respectiva situație.

III. Faza de acțiune – înseamnă aplicarea planului, specificarea punctelor de intervenție, inventarul sarcinilor, resursele și serviciile, formularea metodelor prin care aceste resurse și servicii vor fi livrate, cine le va utiliza și când.

IV. Încheierea – persoana asistată știe ce a primit, știe ce nu s-a realizat și știe ce a acumulat.

V. Evaluarea finală – este un proces continuu, al fiecărui moment parcurs, dar este și o evaluare concluzivă pentru a vedea ce s-a făcut din ceea ce s-a propus.

Utilizarea acestei abordări de către asistentul social la nivelul celui asistat, poate contribui la dezvoltarea unor îndemânări cognitive, rezolutive care să se constituie în factori protectivi cu rol esențial atât în reducerea riscului de recidiva, cât și în reintegrarea socială a celui care a încălcat legea.

1.6.2. Metode de lucru cu deținuții folosite de asistentul social, la nivelul grupului

Principiile pe care lucrul cu grupul se fundamentează sunt prezentate pe scurt după cum urmează:

– Pentru că o persoană să își dorească o schimbare comportamentală, ea trebuie înainte de toate să știe ce anume vrea să schimbe;

– Schimbările comportamentale sunt cele mai adesea profunde atunci când infractorul identifica singur pierderile pe care comportamentul delincvent i le produce;

– Lucrul cu grupul poate fi o metodă eficienta în lucrul cu anumiți infractori;

– Comportamentul infracțional poate fi mai ușor schimbat sau diminuat ca pondere dacă este analizat În context și este divizat În unități de comportament ([9]);

– La baza schimbării comportamentului stau: asumarea responsabilității față de actele comise, motivația pentru schimbare, susținerea schimbării și prevenirea recidivei;

– Ca fundament teoretic al acestei abordări se afla teorii cognitiv-comportamentale.

Principiile de eficientă a programelor de intervenție sunt:

1. Principiul riscului – intensitatea intervenției trebuie să fie direct corelată cu nivelul riscului;

2. Principiul nevoii criminogene – programele care țintesc factorii În legătură directă cu infracțiunea au o probabilitate mai mare de eficientă;

3. Principiul responsivitatii – eficienta programelor care răspund stilului de Învățare al clientului și al asistentului social este direct proporțională cu angajarea clientului ca participant activ;

4. Principiul integrității – intervenția trebuie să fie riguros condusă și furnizată, respectându-se coerentă.

Grupurile pot fi clasificate în funcție de scopurile lor în:

A. grupuri de remediu – sau de promovare a schimbării;

B. Grupuri de Întâlnire – cu scopul de a oferi membrilor un cadru optim pentru a-și exprima sentimentele și gândurile;

C. Grupuri cu scop social – cele care se constituie pentru rezolvarea unei probleme comune.

În lucrul cu grupul este esențial să se utilizeze o largă varietate de metode. Dincolo de faptul că va fi Îndepărtată plictiseala, o diversitate de metode și tehnici va evidenția diferitele obligații ale participanților, garantând astfel motivarea acestora.

Potrivit Serviciului de Reintegrare sociala ,cele mai importante tehnici de grup sunt:

– Brainstormingul;

– Chestionarul;

– Jocul de rol;

– Discuțiile de grup;

– Jocurile;

– Prezentarea unor filme, imagini video, înregistrări audio.

Brainstormingul este o tehnică folosită în principal pentru a aduna informații de la participanți și pentru a concentra atenția grupului asupra unei probleme anume. Ea consta în scrierea sau enunțare a unei afirmații după care membrii grupului sunt rugați să rostească tot ce cred în legătură cu tema propusă fără a cenzura în nici un fel, indiferent de calitatea răspunsurilor. Cineva trebuie să noteze sau să înregistreze răspunsurile grupului. Brainstormingul este o tehnică ideală de introducere a unei teme.

Jocul de rol este o tehnică adecvată programelor de restructurare comportamentală. Este un teatru scurt jucat de participanți. Deși persoanele fac uz de propriile experiențe de viață trăite pentru a reda o situație, cea mal mare parte este improvizație.

Scopul acestei metode este de a transpune în viața circumstanțe sau evenimente care nu sunt familiare participanților. Jocul de rol poate facilita înțelegerea unei situații și încurajarea empatiei îndreptate spre cei care sunt implicați în joc.

Prezentarea unor filme, imagini video, înregistrări audio – aceste sunt instrumente puternice pentru educația juridică și cetățeneasca și foarte populare în rândul tinerilor. Discuțiile după vizionarea unui film pot constitui un început bun pentru activități viitoare.

Planificarea și intervenția, că procese specifice asistenței sociale, au În vedere două domenii:

– Individul – cu nevoile sale și aspirația sa de Împlinire;

– Mediul – cu particularitățile sale.

Categorizarea deținuților se realizează În funcție de anumite criterii precum: fapta, durata pedepsei executate, comportament pe timpul detenției, legătura cu familia. Categoriile de securitate ce decurg din aceste criterii sunt În principal fără paza, deținuți care pot fi scoși la muncă În afara locului de deținere, dar care pot fi implicați În diverse activități educative, lucrative În afara camerelor de deținere fără măsuri speciale de securitate, deținuți În regim restrictiv pentru care se iau măsuri de securitate suplimentare la scoaterea din camerele de deținere.

Din punct de vedere juridic și al principiilor separați unii exista categorii precum: minori, tineri, recidiviști, nerecidivisti, arestați preventive, femei.

Clasificarea se referă la clasificarea penitenciarelor În penitenciare de maximă siguranță, penitenciare Închise, penitenciare semideschise și deschise, ceea ce Înseamnă diferențierea regimului de detenție pentru o mai bună individualizare a pedepsei.

Repartizarea se face de către o comisie la nivelul penitenciarului. Repartizarea este procesul prin care se identifica tipul de penitenciar/secție potrivite pentru un deținut plecând de la evaluarea riscului pe care îl reprezintă acesta.

Aceasta se face În funcție de nevoia de securitate, nevoia de control, nevoia de a folosi la maxim spațiile disponibile pentru pregătirea deținuților ȘI nevoile individuale ale deținuților.

Planificarea executării pedepsei este un sistem complex, integrat prin care penitenciarul și serviciul de reintegrare socială sprijină deținutul În dobândirea abilitaților și cunoștințelor necesare reinserției sociale printr-un proces diacronic și totodată repetitiv: evaluare – intervenție – reevaluare.

În planificarea pedepsei trebuie să se țină seama de acele nevoi a căror Împlinire ar conduce la orientarea prosociala a individului.

Cele mai importante nevoi criminogene sunt corelate cu:

– Situația familială;

– Locul de muncă și calificarea;

– Educația și școlarizarea;

– Sănătatea;

– Stima de sine;

– Abilități sociale și cognitive;

– Fenomenul dependenței;

– Autocontrolul;

– Discriminare și marginalizare nevoi speciale.

Sunt considerați cu nevoi speciale cei care:

– Au dificultati de Învățare;

– Au diverse dizabilități fizice care le afectează mobilitatea;

– Au vedere sau auz slab;

– Sunt bolnavi cronici;

– Deținuții în vârstă;

– Sunt membrii ai unei etnii minoritare cu nevoi particulare.

Pentru o bună precizare a obiectivelor intervenției și pentru a consolida participarea deținutului la programul de resocializare este util să se Încheie un contract Intre asistentul social și deținut.

Obiectivele care sunt consemnate În acest document trebuie să fie subsumate imperativului clarității, conciziei, concepute potrivit regulii SMART:

S – specifice fiecărui deținut;

M – măsurabile;

A – posibile de atins;

R – realiste;

T – stabilite pe coordonata timpului orar.

Din cele prezentate în acest capitol putem să spunem că sistemul penal și asistenta socială, prin activitățile desfășurate au ca finalitate realizarea protecției și apărării sociale a societății, prevenirea comiterii de noi delicte și crime și reintegrarea și reabilitarea morală și socială a persoanelor condamnate

CONCLUZII

În concluzie trebuie reținut că unii deținuți necesita o tranziție treptată de la viață în închisoare la reîntoarcerea în comunitate. Ei pot avea nevoie de a întări încrederea în sine, să completeze golurile să dobândească preceperi, evaluări pentru angajare și instruire vocaționala precum și rezolvarea problemelor personale și de familie.

Puțini vor obține succese, dar, nu trebuie să se considere că persoana care nu a obținut success, nu a fost reabilitată. Definim persoana reabilitată ca și cea care a ales ca urmeze calea spre reabilitare.

Trebuie să recunoaștem, că nu fiecare posedă puterea și capacitatea de a obține aceleași rezultate. Rezultatul fiecărei personae diferă de la o persoană la alta. O comunitate binevoitoare și care oferă sprijin, va asigura mai mulți condamnați eliberați care vor obține succese.

Aprofundarea percepției civice positive față de reabilitarea deținuților creează o bază pentru specialiști care lucrează cu deținuții.

Bibliografie:

1. Donogoroz, V., (1939), Drept penal

2. Bulai, c., (1992), Drept penal roman, București, Casa de Editura și Presa Șansă;

3. Dumescu, 1., (coord.), (2002), _Manualul consilierului de reintegrare socială și supraveghere, Craiova, Editura Themis;

4. Ferreol, G., (coord.), (1998), Dicționar de sociologie, Iași, Editura Polirom;

5. Florian, G. (2003), Fenomenologie penitenciară, București, Editura Oscar Prinț;

6. Florian, G., (1996), Psihologie penitenciară, București, Edituea Oscar Prinț;

7. Ghedeon, R.; Groza, D., (2002), Ghid de bune practici. Lucrul cu grupul, București, Editura Didactică și Pedagogică;

8. Gofman, E., (2004), Eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane instituționalizate, Iași, Editura Polirom;

9. Mira y Lopez, E., (2004), Manual de psihologie juridică, București, Editura Oscar Prinț;

10. Mitrofan, N., (coord.), (2000), Psihologie judiciară, București, Editura Șansă;

11. Neamțu, G., Stan, D., (coord.), (2005), Asistenta socială. Studii și aplicații, Iași, Editura Polirom;

12. Oancea, 1., (1971), Drept penal, partea generală, București, Editura Academiei;

13. Ogien, A., (20020, Sociologia deviantei, Iași, Editura Polirom;

14. Oprean, H., (1996), Criminologie, Arad, Editura Servo-Sat;

15. Instrucțiuni privind organizarea și desfășurarea activității socio-educative și cultura le cu deținuții, Ministerul Justiției, D.G.P.;

16. Codul Penal al României, (2003), București, Editura AU Beck;

17. Ghidul educatorului, (2004), București, D.G.P.;

18. Revista Administrației Penitenciare din România, nr. 1 (9) /2004

19. Revista de Asistență Socială, nr. 1/2002, Universitate a din București;

20. Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor;

21. Mediul penitenciar românesc, Ștefan Bruno, Editura Institutul European (2006);

22. Sociologia deviantei și a problemelor sociale, Sorin M. Rădulescu, Editura Lumina Lex (2010);

23. Reintegrarea socială a persoanelor delicvente, Mihail Dobrescu, Editura Eftimie Murgu

24. Tipuri de activități psiho-sociale și implicațiile lor educative privind persoanele private de libertate, Angela Mihaela Ene, Editura Presa Universitara Clujeana, (2011);

Bibliografie:

1. Donogoroz, V., (1939), Drept penal

2. Bulai, c., (1992), Drept penal roman, București, Casa de Editura și Presa Șansă;

3. Dumescu, 1., (coord.), (2002), _Manualul consilierului de reintegrare socială și supraveghere, Craiova, Editura Themis;

4. Ferreol, G., (coord.), (1998), Dicționar de sociologie, Iași, Editura Polirom;

5. Florian, G. (2003), Fenomenologie penitenciară, București, Editura Oscar Prinț;

6. Florian, G., (1996), Psihologie penitenciară, București, Edituea Oscar Prinț;

7. Ghedeon, R.; Groza, D., (2002), Ghid de bune practici. Lucrul cu grupul, București, Editura Didactică și Pedagogică;

8. Gofman, E., (2004), Eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane instituționalizate, Iași, Editura Polirom;

9. Mira y Lopez, E., (2004), Manual de psihologie juridică, București, Editura Oscar Prinț;

10. Mitrofan, N., (coord.), (2000), Psihologie judiciară, București, Editura Șansă;

11. Neamțu, G., Stan, D., (coord.), (2005), Asistenta socială. Studii și aplicații, Iași, Editura Polirom;

12. Oancea, 1., (1971), Drept penal, partea generală, București, Editura Academiei;

13. Ogien, A., (20020, Sociologia deviantei, Iași, Editura Polirom;

14. Oprean, H., (1996), Criminologie, Arad, Editura Servo-Sat;

15. Instrucțiuni privind organizarea și desfășurarea activității socio-educative și cultura le cu deținuții, Ministerul Justiției, D.G.P.;

16. Codul Penal al României, (2003), București, Editura AU Beck;

17. Ghidul educatorului, (2004), București, D.G.P.;

18. Revista Administrației Penitenciare din România, nr. 1 (9) /2004

19. Revista de Asistență Socială, nr. 1/2002, Universitate a din București;

20. Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor;

21. Mediul penitenciar românesc, Ștefan Bruno, Editura Institutul European (2006);

22. Sociologia deviantei și a problemelor sociale, Sorin M. Rădulescu, Editura Lumina Lex (2010);

23. Reintegrarea socială a persoanelor delicvente, Mihail Dobrescu, Editura Eftimie Murgu

24. Tipuri de activități psiho-sociale și implicațiile lor educative privind persoanele private de libertate, Angela Mihaela Ene, Editura Presa Universitara Clujeana, (2011);