Conlucrare a dintre Hristos și Duhul Sf ânt în iconomia m ântuirii. [614662]

Conlucrare a dintre Hristos și Duhul Sf ânt în iconomia m ântuirii.

În perioada patristică problema relațiilor între Fiul și Duhul Sfint a fost afirmată, dar nu și -a
găsit o explicare sistematică, fiind exprimată de unii Părinți, doar în formă generală prin
propoziția : Duhul Sfint este (iese, purcede) de la Tatăl prin Fiul. Dar după secolul al IX -Iea,
problema purcederii Duhului Sfânt devine temă de polemică între Răsărit și Apus și apusenii
reproșînd răsăritenilor că, nead mițînd purcederea Duhului Sfâ nt și de la Fiul, nu recunosc nici o
relație între Fiul și Duhul, c âtă vreme ei, apusenii, recunosc o relație de provenire a unuia din
altul , teologii bizantini au căutat să arate, pe de o parte, că nu e necesară o relație de proveniență
între Fiul și Duh ul și pe de altă parte că între ei există o anumită relație care îi distinge ca persoane.
În special trei teologi bizantini din perioada de după 1054 au căutat să rezolve, fiecare în felul
lui, prin explicarea expresiei patristice ,,prin Fiul ” problema relației directe între Fiul și Duhul
Sfânt : Patriarhul Constantinopolului Grigorie Cipriotul (1283 —1289), Sfântul Grigorie Palama
(t 1359) și Iosif Vrienie (la î nceputul secolului al XV -Iea).
Ideile primilor doi în această privință au fost folosite d e o serie de teologi ruși în conferințele
ținute în preajma anului 1950 , în cadrul unui dialog cu teolo gii catolici pe tema purcederii
Duhului Sfânt . Preotul bisericii sîrbești din Londra, Vladimir Rodzianko, prezentînd conți -nutul
acestor interesante con ferințe, spune : “ că scopul lor a fost să arate că există o anumită relație
între Fiul și Duhul Sf ânt pe planul eternității și că această relație e temeiul pentru «trimiterea»
temporală a Duhului in lume de către Fiul. ” Ei au încercat astfel să arunce o punte în tre cele două
scoli teologice», cea răsăriteană și cea apuseană. Dar Rodzianko pr etinde că această punte n -a
fost destul de solid construită și de aceea caută să aducă și el o contribuție la întărirea ei .
l. Rel ația Fiului Sfintui Duh in concepția patriarhului Grigorie Cipriotul. — Patriarhul
Grigorie Cipriotul s -a văzut obligat să formuleze o explicație a expresiei «prin Fiul», pentru a o
opune răstălmăcirii catolicizante a acestei expresii, întreprinsă de patri arhul unionist Ioan Bec și
de alți aderenți ai lui. Dornici să realizeze unirea Bisericii Ortodoxe cu cea Catolică la Conciliul
de la Lyon (1274), aceștia, egaliz ând prepoziția «prin» cu prepoziția «din», susțineau că «Tatăl

este cauzator al Duhului prin Fiul… De aceea Fiul e înfățișat și ca împreună cauzator cu Tatăl,
contribuind cu Acela la existența Duhului .Și pentru că aceia invocau pentru teza lor expresia
Sfîntului Ioan Damaschin «Duhul Sfînt purcede de la Tatăl prin Fiul», patriarhul Grigorie
Cipriotul declară că, prin această expresie, Sf ântul Ioan Damaschin nu vrea să spună că Tatăl dă
existență Duhului prin Fiul, «ci e clar că voiește să înfățișeze arătarea Duhului prin Fiul, care își
are existența din Tatăl. Altfel n -ar fi indicat Damaschin îns uși, în același capitol, numai pe
Dumnezeu și Tatăl cauzator în Treime , privind prin cuvîntul «numai» celelalte i postasuri de
însușirea de cauză, nici în alte capitole n -ar fi zis : «pe Duhul Sfînt îl numim al Fi ului, dar nu -l
spunem din Fiul “
Aceasta e ideea proprie a lui Grigorie Cipriotul : Duhul Sf ânt se arată prin Fiul nu numai în
planul temporal, ci și în planul etern , arătarea sau strălucirea Duhului prin Fiul reprezintă relația
eternă între Duhul și Fiul. După el, expresia «prin Fiul» folosită de unii Părinți «indică străl ucirea
și arătarea Aceluia prin El. Căci în mod recunoscut M ângâietorul strălucește și se arată etern prin
Fiul, precum lumina din soare prin rază. Indică (expresia «prin Fiul») și procurarea și darea și
trimiterea la noi. Dar n u și că subsist prin Fiul și din Fiul și că își ia existența prin El și de la El .
Mișcarea Duhului spre existență (purcederea), care e din Tatăl, și mișcarea spre arătare sau
strălucire, care e prin Fiul, nu se confundă, dar nici nu se separă. Ultima cont inuă pe prima, sau,
mai degrabă, cum zice Grig orie Cipriotul, concurge cu pri ma și se cugetă împreună cu ea . (Aceste
două acte S unt, după c um spune Grigorie Cipriotul, at ât de unite și ultimul (strălucirea prin Fiul)
își are a tât de mult c auza în primul (purcederea din Tatăl), că el folosește unii termeni comuni
pentru exprimarea lor. Astfel el spune că Tatăl este emițătorul Duhului în sensul că îl purcede și –
l face să s trălucească totodată prin Fiul. Prin emitere, proiectare, Grigorie Cipriotul înțelege actul
dublu, dar neseparat, al purcederii Duhului din Tatăl și al strălucirii lui prin Fiul, datorită însă
purcederii din Tatăl .
La fel prin (înaintare, lansare), care exprimă ca act al Duhului ceea ce prin se exprimă ca
act al Tatălui asupra Duhului, Grigorie indică at ât înaintarea Duhului spre existență din Tatăl, c ât
și înaintarea Lui spre strălucire din Fiul. Intre aceste două părți ale aceluiași act este o str ânsă
legătură, întruc ât înaintarea spre s trălucire «înfățișează», face arătată înaintarea spre existență
Folosirea termenilor comuni ,penfru actul cu două părți : purcedere și strălucire, a făcut pe
mitropolitul Efesului Ioan Hila să acuze pe patriarhul Grigorie Cipriotul, într -un memoriu către
împăratul Mihail Paleologul, că confundă îna intarea Duhului spre arătare prin Fiul cu purcederea

prin Fiul și îl consideră ca prelungirea purcederii din Tatăl, cuget ând la fel cu catolicii. Deci cei
ce îndoiesc sensul acestui cuvint și dogmatizează și scriu că uneori în scrierile sfinților el
înfăți șează Venirea la existență, alteori arătarea și manifestarea și strălucirea, trebuie socotiți
falsificatori ai dreptelor dogme» 12 .
Grigorie Cipriotul a respins acuza, arătînd că el nu confundă stră lucirea Du hului prin Fiul cu
purcederea Lui prin Fiul. C ăci după el, strălucirea Duhului prin Fiul nu înseamnă venirea Lui la
existență, cum inseamnă purcederea, pe ca re el o atribuie numai Tatălui. Dar dacă în intenție
.Patriarhul Grigorie făcea o distincție între strălucirea eternă a Duhului prin Fiul . și ve nirea Lui
la existență prin Tatăl, folosirea unor termeni comuni pentru amîndouă ('teo$oli, TCQóoÔog) nu
era prea fericită, putind face pe unii să confunde strălucirea din Fiul cu purcederea. Și mai
nefericită era asemănarea raportului între Duh și nul cu raportul între lumină și rază. De fapt el
spunea : «Căci cu proiectarea Duhului din Tatăl spre existență concurge ( cuvtQŚxouÔav )
arătarea aceluiași Duh prin Fiul, în modul în care concurge cu strălucirea luminii din soare, ieșirea
la iveală și arătarea luminii lui prin rază» Desigur el preciza că Duhul «purcezind și subsistînd
din Tatăl, din care și Fiul se naște, iese la iveală (zeoŚQZEtcn) și strălucește prin Fiul, dar avînd
subsistența desăvârșită din Tatăl însuși, în felul în care și despre lumină se zice că e din soare prin
rază, având izvor și cauză a existenței sale soarele ca principiu natural al ei, dar trecînd (ôLiôv)
și ieșind la iveală ( ) și strălucind prin rază, din care nu vine nici existența, – nici ființarea (oii
očô'ođotocw) luminii, ci iese la iveală din ea, cum s -a spus, dar nu -și are prilicipiul existenții
nicidecum prin ea sau din ea, ci în chip curat și nemijlocit din soare, din care e și raza insăși, prin
care se arată ieșind la iveală (zeoîôv) lumina»14 .
Dar raza și lumina Sînt d e fapt una, raza nefiind decît o formă a luminii, sau lumina nefiind decît
substanța razei. Dacă totuși se poate desprinde o lumină din rază, această desprindere e greu să o
distingem clar de o venire la existență a luminii ca entitate proprie din ființa r azei.
Din concepția patriarhului Grigorie Cipriotul trebuie să reținem numai afirmarea unei relații eterne
înfre Duhul și Fiul și considerarea ei ca o strălucire a Duhului prin Fiul, deosebită de purcederea
sau de venirea Lui la existență din Tatăl ; în al doilea rind, afirmarea unei strinse legături intre
nașterea Fiului din Tatăl și purćederea Duhului din Tatăl, pe de o parte, și strălucirea Duhului din
Fiul, pe de alta ; și în al treilea rind, afirmarea _unei legături intre strălucirea eternă a Duhul ui prin
Fiul și trimiterea Lui în luxne prin Fiul. Dar explicarea satisfăcătoare a acestor puncte ale
concepției patriarhului Grigorie Cipriotul necesită noi .eforturi.

înainte de a încerca și aci o astfel de explicație, mai menționăm că după Grigorie Ci priotul
strălucirea Duhului prin Fiul nu e expresia identității de ființă între Duhul și Fiul, ci a unei relații
de la persoană la persoană. În cazul Cînd relația aceasta ar rezulta exclusiv din identitatea lor
ființială, ea n -ar mai distinge pe Duhul de F iul și de Tatăl, – căci ar putea hi și o strălucire a Duhului
din Tatăl, său a Fiului din Duhul și din Tatăl, sau a Tatălui din Duhul și din Fiul 15 . Dar patriarhul
.Grigorie Cipriotul spune categoric, invocînd pe Sfintul Qrigorie_de Xisa -: «Iar Grigorie unește
cu însușirile proprii ale Duhului, care îi disting de Tatăl și de Fiul, și faptul că se arată și strălucește
prin Fiul» 16 . In continuare tot el spune : «De aceea dacă nu știi niciodată pe Mîngîietorul fără
însușirile Lui personale (tóv aôtoi xoeig), nici arătarea Lui prin Fiul ca însușire proprie a Lui ca
Cel Veșnic (óg OLOV aótci) atôî(P 3Qoobv ) nu vei spune, dacă ai minte, că nu e veșnică* IT . –
A contesta Duhului Sfânt strălucirea prin Fiul înseamnă GL priva nu de o însușire comună cu Tată l
și cu Fiul, deci de o însușire sau relație ființială, ci de o însușire și de o relație personală, specifică.
Și cum orice însușire personală în Treime indică o relație bipersonală directă, strălucirea Duhului
Sfint prin Fiul încă indică o relație biperso nală directă între aceste două persoane. Nu numai Duhul
primește o caracteristică personală în plus (pe lingă purcederea din Tatăl) prin strălucirea din Fiul,
ci și Fiul primește o nouă caracteristică personală, pe lingă nașterea din Tatăl. Duhul străluce ște
prin Fiul nu simplu ca ființă divină, ci anume ca Duh Sfînt ; și Fiul îl face arătat pe Duhul iarăși în
calitatea Lui de Fiu, distingîndu -se și prin aceasta ca Fiu. Deci nu te poți gîndi la Duhul Sfint fără
să te gândești la Fiul prin care străl}łceșt e și nici la Fiul fără Duhul pe care îl arată. Precum ține
de Duhul Sfînt nu numai să purceadă din Tatăl, ci și să se arate prin Fiul, așa tine de Fiul nu numai
să se nască din Tatăl, ci și să facă arătat pe Duhul care strălucește prin El. Sau cum zice S fintul
Vasile cel Mare : «Fiul e Cel ce face cunoscut prin Sine și cu Sine pe Duhul Care purcede din
Tatăl* 18 . Iar Duhul Sfint, spune Grigorie Cipriotul, «are' ca semn caracteristic al însușirii
ipostatice că se face cunoscut cu Fiul și împreună cu El și are subsistență din Tatăl* 19.
Dar acum să încercăm o altă explicare a «strălucirii» Duhului Sfînt prin Fiul. În această explicare
credem că trebuie pornit de la *odihnirea» Duhului peste Fiul cel întrupat, de care vorbesc și
scrierile Noului Testament și Sfinții Părinți, pentru a deduce de aci că aceeași «odihnă* a Duhului
are loc și peste Fiul neîntnpat. Căci Fiul devenind om, primește și ca om ceea ce are ca Dumnezeu.
*Odihna* nu poate fi explicată ca opusul oboselii — căci Duhul nu poate obosi — ci ca «neplecare
mai departe», sau ca «rămînere» în Fiul. Acest înțeles e implicat și în cuvintul «purcedere», care
înseamnă nu provenire pur și simplu a cuiva din altul, Ct -irrčë •naștereąa ci pornirea de undeva

spre o țintă determińată, saci pornirea de la cineva„spre altcinevą pornesc la drum spre a ajunge
undeva). Duhul purcezînd din Tatăl, pornește spre Fiul ; Fiul e ținta în care se va opri. «Deci trebuie
a cerca noi — zice Sfintul Gri gorie Palama ieșind Duhul din Tatăl și după această nearătată și
neînțeleasă mișcare, oare are, după Scripturi, și El pe cineva intru carele se odihnește cu cuviință
dumnezeiască ? Deci, cercînd, aflăm că a binevoit Tatăl Celui Unuia -Născut Dumnezeu să arate și
să descopere aceasta lui Ioan, Mergătorului înainte al Domnului și Botezătorului, care zice : «Și
eu nu L -am știut pe El, ci Cela ce m -a trimis pe mine să botez cu apă Acela mi -a zis : peste care
vei vedea Duhul pogorându -se și rămînînd peste Dînsul, Acela este care botează cu Duhul Sfint»
(Ioan I, 33) Și ca să nu soc otească cineva că acestea s -au zis și s -au săvirșit de Tatăi pentru
inomenirea Fiului, …să asculte pe dumnezeiescul Damaschin care scrie în al optulea din
dogmaticeștile capete : «Credem și în Sfîntul Duh Carele din Tatăl purcede și în Fiul se
odihneșt e»20
Purcederea Duhului de la Tatăl spre Fiul, în care «se odihnește», «rămîne», se oprește, are două
profunde semnificații .
intîi, ea însean]nă că Duhul nu provine și din Fiul, căci -aceasta ar însemna o ieșire a Lui din Fiul,
nu o oprire În El. în caz ul că Duhul ar ieși și din Fiul, Dumnezëireâ s -ar deșira la infinit, căci nimic
n-ar opri ca precum Fiul cauzat devine Ia rîndul Său cauză: așa și Duhul cauzat de Fiul să devină
și El cauză și așa mai departe. Dar în Dumnezeire numai persoana necauzată (Ta tăl) e cauză :
fiecare persoană provenită provine nemijlocit din cauza ultimă, absolută, avind comuniune cu ea,
Împărtășindu -se de ea. Altfel am avea o degradare treptată a Dumnezeirii : un șir nesfirșit de
persoane tot mai depărtate de cauza necauzată, to t mai puțin împărtășindu -se de aceea.
In al doilea rînd, dacă purcederea Duhului din Tatăl n -ar avea ca țintă «odihna» Lui în Fiul, ci
existența alăturată (ca persoană) Fiului, n -ar mai fi nici un motiv ca să nu provină din ratăl și alte
persoane, cu exis tența alăturată Fiului și Duhului și așa mai departe. Să fie numărul trei prin sine
o ațiune suficientă pentru nemultiplicarea în continuare a Dumnezeirii .
Dar prin fă — I că Duhul Sfint purcede din Tatăl și. se odihnește în Fiul, deci nu se naște ca și Fi ul,
prin aceasta se evită multiplicarea fără margini a Divinității, adunîndu -se oarecum în Ea însăși. Se
manifestă astfel nu numai unitatea între Duhul și Fiul, ci se întărește și unitatea între Tatăl și Fiul.
Peste Fiul născut din Tatăl, odihnindu -se Duhu l Care purcede din Tatăl și prin aceasta
îmbrățișîndu -i ca un arc, se manifestă o unitate între toate trei persoanele, deosebită de cea ființială.
Numărul doi reprezintă o des M r ire dacă nu e între cei doi ceva care -T-îiăëȘE7 Duali ea a părută

prin nașter ea Fiului din Duhul ăi.- Sfîntul Grigorie de Naziânz zice : «Trełme desăvîrșită din trei
desăvîrșiți, căci din pricina bogăției ei, dar depășind doimea (căci e mai presus de materie și formă,
din care Sînt corpurile), se hotărnicește ca Treime (căci e prim a care depășește compoziția doimii),
ca să nu fie Dumnezeirea nici strîmtă, nici revărsată la nesfirșit. Căci primul lucru arată lipsă de
generozitate, al doilea dezordinea ; și primul lucru este cu totul iudaic, al doilea păgînesc și
politeist» 2 ]. Al tr eilea în Treime nu înseamnă o întindere mai departe a Dumnezeirii, ci o lega cei
doi reprezintă desăvîrșirea unității -multiplulđi. *Tatăl urcede e Duhul — enłru a se uni cu Fiâl ;
pentru faptul că L -a născut p e Fiu ZAșa s -ał putea interpretau formula Sfîn tului Ioan Damaschin :
Tatăl purcede pe Duhul prin Fiul, adică prin faptul existenței Fiului.
Renunțând de a urmări toate consecirițele relației Duhului cu Fiul, ' să relevăm pe cele ce rezultă
pentru soteriologie și ecleziologie în general.
«Odihna» sau « rămînerea» Duhului peste Fiul, sau in Fiul, înseamnă nu numai unirea unuła cu
altul în planul eternității, ci și unirea lor în Hristos este totdeauna marcată de odihna -Duhului
asupră —łîli, și prezența Duhului înseamnă prezența lui Hristos asupra Căruia se odihnește. Duhul
e Cel care strălucește, adică stă ca o lumină asupra lui Hristos, iar Hristos e Cel care ne e pus în
lumină de Duhul. Dącă ĄpostQlii au cunoscut deplin pe Hristos ca Dumnezeu numai de la
incizecimq e pentru că numai prin înălțarea lui Hristos, Duhul ce se o ihnea -șr-strălucea peste El
și din El ca Dumnezeu, s -a revărsat deplin peste El și ca om.
De aceea nu se vorbește în Scriptură de vederea Duhului pentru sine și nici chiar de vederea
Duhului în general — afară de cazul Cînd s -a ară tat simbolic ca porumbel, ca limbi de• foc, ca
nor — ci se vorbește numai de vederea lui Hristos «în Duhul». Se vorbește de «primirea» Duhului,
dar nu de «vederea» Duhului. Căci Duhul e numai lumina spirituală in care se «vede» Hristos, cum
se văd obiecte le în lumina materială. Și cum nu se poate spune că se vede lumina materială, ci
numai obiectele din ea, așa nu se spune că se «vede» Duhul, ci Hristos în Duhul, sau prin Duhul.
Duhul e mediul in care se «vede» Hristos, «mijlocul» cunoașterii Lui, mijlocul de sesizare și de
trăire a prezenței lui Hristos ; ea atare intră în aparatul subiectivității noastre perceptive, e puterea
care se imprimă în această subiectivitate, înălțînd -o. In sensul acesta, Duhul «strălucește» și prin
oamenii duhovnicești, prin sfi nți. Sfîntul Vasile compară și el raportul între Fiul și Duhul în
cunoașterea noastră cu raportul între Ilumina ce nu poate fi separată de obiectele vizibile și acele
obiecte (Despre Sfinxul Duh XXXVI, 64). «Deoarece El este Duhul și nu Tatăl nici Fiul, no i
trebuie să ne ferim să -L cugetăm pe El după nodul existentei Tatălui sau Fiului, ci să -L cunoaștem

în acord cu propriul Său mod de existentă, ca pe Acela Care grăiește Cuvîntul și luminea ză
(illumines) pe Fiul Tatălui. terii divinității transcendente, Hr istos, ca Logos, e conținutul structurat
al acestei cunoașteri 23. Unde lipsește acest conținut, sufletul se afundă în construcții proprii. într –
un entuziasm inconsistent și dezordonat, cum s -au întîmplat cu atîția «trăitori» anarhici și qu atîtea
curente creștine entuziaste, dar dizolvante, care n -au avut în mod real pe Duhul Sfînt, o dată ce
Duhul nu se poate avea fără Hristos. Unde lipsește Duhul, ca mijloc de cunoaștere vie a lui Hristos,
Acesta devine obiect de cunoaștere rece, teoretică, de definire p rin citate și formule adunate în
memorie.
Duhul Sfint este trăit ca o fluiditate spirituală ce se înalță din noi și e se pÔâte fixa. nu se poate
prłndëî e ca o atmos feră: ca o mireasmă, care e în fiecare clipă altfel. ca spiritul însuși, fiind
modelul sup rem al spiritului. Sfintul Chiril al Alexandriei a descris toată viața sfinților ca o
mireasmă ce se Înalță spre Dumnezeu. Dar viața aceasta are îmbibată în ea lucrarea Duhului Sfînt.
Așa cum în Treime Duhul e într -o continuă «purcedere» de la Tatăl iubito r spre Fiul iubit, și într –
o «strălucire» iubitoare de la Fiul spre Tatăl, așa e și în noi într -o curgere continuă de la Fiul spre
noi și de la noi spre Fiul, de la Care primim pe Duhul. E curgerea iubirii Fiului sau mai bine zis a
Tatălui, întorcîndu -se de la noi tot ca o curgere, cu care s -a unit simțirea noastră iubitoare spre
Fiul. sau mai precis spre Tatăl. El lunecă in noi și din noi cum lunecă lumina, sau mireasma, sau
aerur fără să simțim. nu încercăm de a opri zborul Porumbiții spre Miel. Ar fi isp ititor să întrerupem
acest zbor. să prindem Porumbița, să o priVim cit ne place. să o mîngîiem, să ne familiarizăm cu
ea, să ne facem un deliciu din contemplarea ei». Lucrarea Duhului în noi e de așa fel că ne vine să
strigăm : «Porumbița mea, tu care te ț ii în crăpăturile de stîncă, tu care te ascunzi în pereții
prăpăstioși ai munților, arată -mi fața ta, fă -mă să aud glasul tău, căci glasul tău este dulce și fata
ta frumoasă» (Cin tarea Cîntărilor II, 14) 25 2. Relația Duhului cu Fiul la Sfintul Grigorie P alama.
— Dintr -un citat dat înainte, am văzut că Sfintul Grigorie Palama preia din teologia trinitară mai
veche ideea de «rămînere», de *odihnă* a Duhului în Fiul, ca relație eternă între ei. Această relație,
deși e declarată de el ființialž, nu de ordin p ersonal, totuși o dată ce e specială între Duhul și Fiul
nu poate fi numai ființială. Dar Sfintul Grigorie Palama cunoaște și o relație mai specială între
Duhul și Fiul, mai bine zis el precizează într -un mod hou relația de «rămînere», de «odihnă» a
Duhulu i în Fiul. Și aceasta reprezintă un pas mai departe fată de Grigorie Cipriotul.
Pe de altă parte, după Sfîntul Grigorie Palama, prin Duhul se țin intr -o nouă legătură chiar Tatăl
și Fiul. Că ci Duhul e iubirea Tatălui față de Fiul, care, așezîndu -se asupra Fiului, se intoarce ca

iubire a Fiului spre Tatăl. Iată cum exprimă Sfintul Grigorie Palama această idee . «Cuvînt fără
Duh nu poate cugeta cinev a dacă are minte. (Prin aceasta Sfîntul Grigorie Palama exprimă legătura
personală indisolubilă între Fiul și Duhul, n. n.). De aceea și Cuvîntul lui Dumnezeu din Dumnezeu
are pe Duhul Sfînt împreună ieșind din Tatăl… Iar acel Duh al Cuvîntului suprem e ca o iubire
negrăită a Născătorului față de Cuvîntul născut în mod negrăit. D e El se folosește (IQjtCtc) și
Cuvîntul și Fiul prea iubit al Tatălui față de Născătorul, dar ca avându -l împreună ieșit din Tatăl și
odihnindu -se în El prin unitatea firii… . Pe acesta Fiul îl are de la Tatăl, ca Duh al împreună cu
Tatăl, care se bucu ră de El (6; Ilarei zaîQovvt Căci această bucurie dinainte de veci a Tatălui și a
Fiului, este Duhul Sfînt, care e comun lor în ce privește folosirea (zarż ZQiałv), (fapt pentru care
se și trimite de amîndoi La cei vrednici), dar e numai al Tatălui după existență ; de aceea și numai
din El purcede după existență» .
Două idei desprindem din acest text :
a) Prin Duhul Fiul se întoarce spre Tatăl pentru a iubi prin El e Tatăl, a cum Tatăl îl urcede pe
Duhul pentru a lu rm Ipe lu sau ntru că iubește pe Fiul . Purc erea uhuiui e deci într -o egătură cu
nasterea Fiului. Există o legătură personală și Fiul. Duhul nu trece în Treime m ai@eparte de fără –
lȘłă•ă cu FëăȚiăIG7c7să rămîpă alăturea de Fiul, fără o relație – personaîă cu Fiul, ci este din Tatăl
pentru Fiu l, împreună cu Fiul, spre Fiul, prin (faptul că există) Fiul. Duhul în Treime e cel ce aduce
pe Tatăl și pe Fiul la unitate (la unitatea iubirii, nu a ființei), nu cel ce deșiră mai departe unitatea.
b) Dar Fiul iubește prin Duhul pe Tatăl ca pe Cel ce L -a născut pe El și L -a purces pëDi.1hul, deci
prin aceasta șirea de Fiu, ca să devină identic cu Tatăl. Iubirea Lui față de riatăl e altfel decît
iubirea Tatălui față de El. Fiul prin Duhul răspunde cu bucuria Sa ( la bucuria Tatălui față de El
; adică Fiul nu are inițiativa bucuriei. Ca atare Fiul nu are Duhul asemenea Tatălui, ca purcezîndu –
L din Sine ca și Tatăl, ci ca Cel ce -L are pe Duhul din Tatăl, ca Cel ce -L are pe Duhul ca Fiu. Dacă
L-ar avea și Fiul pe Duhul ca unul ce•L purcede, nu s -ar mai r aporta prin Duhul față de Tatăl ca
un Fiu față de Tatăl. în purcederea comună a Duhulpi s -ar identifica proprietățile ipostatice ale
Tatălui și Fiului. Tn Duhul nu s -ar mai manifesta iubirea Fiului ca Fiu față de Tatăl, ci s -ar
manifesta identitatea lor ip ostatică. Tot ce are Fiul, are de la Tatăl, deci împreună cu existenta sa,
și pe Duhul Sfînt, ca manifestare a iubirii Sale filiale.
Conjugînd ideea Sfîntului Grigorie Palama cu cea a lui Grigore CiĐriotul, putem socoti că ea aduce
ideii lui Grigore Ciprio tul o lămurire în plus! Strălucirea Duhului din Fiul nu e decit răspunsul
iubirii Fiului la iubirea inițiatoare a Tatălui, care -L purcede pe Duhul. Iubirea Tatălui odihnindu –

se în Fiul, îi strălucește Tatălui din Fiul, îi strălucește Tatălui ca iubire a F iului. Ea nu -și are
originea în Fiul, ci în Tatăl, dar căzînd asupra Fiului, se arată Tatălui, se reflectă spre Tatăl, se
îmbină cu subiectivi tatea iubitoare a Fiului față de Tatăl, așa cum Duhul Tatălui împărtășindu -ni-
se nouă se întoarce îmbinat cu simț irea noastră iubitoare de fii spre Tatăl.kAceasta. pentru că Fiul
nu e obiect pasiv al iubirii paterne, cum nu rămînem nici noi Cînd se revarsă Duhul Sfint în noi.
Faptul că Fiul iubește pe Tatăl prin Duhul nu înseamnă însă că nu -L iubește El însuși precu m
faptul că noi iubim pe Tatăl prin Duhul nu înseamnă că nu -L iubim noi înșine. Duhul Tatălui
răzbind în noi ca iubire paternă ne în călzește subiectivitatea iubitoare filială, în care în același
timp se manifestă și Duhul însuși. Ni se luminează aci adeÔă rul că orice simțire deplină a cuiva
față de altul nu e numai a lui. ci se resimte și de simțirea aceluia. Nu există o subiectivitate pur
individualistă
Dar să vedem cum coboară Duhul prin Fiul în planul terąpgĘ41, în acest plan relația sa eternă cu
Fiul. Tiał —TăčÎhnî1 -se om și unind pe oameni cu sine, iubirea Tatălui ce -o are asupra Sa și
răspunsul Său la iubirea Tatălui devin proprii tuturor celor uniți cu El. Toți Sînt iubiți în Fiul de
Tatăl și toți răspund în Fiul Tatălui cu iubirea Fiului. Acesta -i momentul culminant al stării de
mîntuire : unirea tuturor cu Hristos în Duhul și prin aceasta în simțirea iubirii Tatălui față de ei și
a lor față de Tatăl. De acęea mîntuirea e recapitulare în Hristos. Toți Sînt iubiți in Fiul de Tatăl și
toți răspund în Fiul cu iubirea Fiului, pentru că, aflîndu -se în Fiul, peste toți planează Duhul Tatălui
și din toți strălucește Tatălui, Duhul*Căci pe omul, care era întors -de la Dumnezeu — zice Sîîntul
Chiril al Alexandriei și -L supărase din pricina neascultării ș i a mulțimii ăČ -Ęăcate, l -a așezat
Hristos iarăși în Sine, ca in cel dintîi in fața Tatălui» (Inchinare in Duh și adevăr, cartea IX, P. G.
t. LXVIII). Și «prin Hristos și în Hristos am primit binecuvîntarea. fiind pecetluiți spre înfiere prin
Duhul Sfint » (Ibidem).
Duhul Sfint nu iese din Hristos prin faptul că ni se împărtășește, ci ne unifică în Hristos, ca să ne
bucurăm împreună cu Hristos de ceea ce -e prcpriu Lui, ca să devenim împreună moștenitori cu
Hristos a tot ce are de la Tatăl — adică ai Du hului (Efes. I, 11, 13).
Dacă Duhul ar purcede și din Fiul, Acesta n -ar avea pe Duhul ca Fiu și nici noi n -am fi prin Duhul
în simțirea de fii. Noi am rămîne. în acest caz, în afara lui Hristos, neunificați cu El în simțirea de
fii ai Ta – . tălui, neridi cați prin Duhul în Fiul. Noi nu trăim pe Duhul ca o persoană definită, pentru
că nu -L simțim intercalat între noi și Fiul, pentru că nu -L avem pe Duhul separat de Hristos, ci
avîndu -L pe Duhul îl avem in noi pe Hristos însuși cu simțirea lui de Fiu față d e Tatăl, devenită

simțire a noastră. Simțirea de Fiu a lui Hristos nu poate fi în noi deta șată de El însuși, separată de
El, ci ea înseamnă prezența lui Hristos în noi, sau ridicarea noastră in El. Un Hristos fără simțirea
Lui de Fiu, pătrunsă în noi, fă ră Duhul, nu se poate avea ; despre o asemenea posedare a lui Hristos
se poate cel mult teoretiza. O prezență a Duhului fără Hris tos, dacă Duhul e simțirea de Fiu a lui
Hristos față de Tatăl, iarăși nu se poate avea. -«Fiindcă toți cîți Sînt purtați de Du hul lui Dumnezeu,
fiii lui Dumnezeu sînt» (Rom. VIII, 14). Dar această calitate ne -o poate da Duhul, numai pentru
că e «Duhul înfierii», *Duhul Fiului» (Rom. VIII* 15 : Gal. IV, 6). «Și sînteți fii, pentru că
Dumnezeu a trimis pe Duhul Său în inimile voastre, care strigă : Avva ! (Părinte). Astfel dar nu
mai ești rob, ci fiu ; iar de ești fiu, ești și moștenitor al lui Dumnezeu prin Hristos». _(Gal. IV, 6 —
7), sau «împreună moștenitor cu Hristos» (Rom. VIII, 17).
Fiul lui Dumnezeu s -a făcut om nu numa i pentru a ne îndumnezei în general, ci pentru a ne face
fii ai lui Dumnezeu. De aceea s -a făcut om nu altă persoană treimică, ci Fiul, care avînd Duhul
Fiului ni -L îm — părtășește și nouă, pentru a avea pe Duhul in Fiul și cu Fiul și astfel să fim și să
ne simțim și noi fii ai lui Dumnezeu.
3. Relația Duhului cu Fiul la Iosif Vrienie. — Iosif Vrienie a fost un teolog bizantin care la 1423
a ținut în palatul imperial din Constantinopol 21 de cuvîntări despre purcederea Duhului Sfînt și
la sfîrșitul lor un C uvint sfătuitor pentru unirea Bisericilor, în vederea unui sinod unionist ce avea
să se țină, dar nu s -a mai ținut. În acest Cuvint sfătuitor el explică o schemă a lui Ierotei, dascălul
lui Dionisie Areopagitul, pe care o redă și grafic la sfîrșitul Cuvânt ărilor sale .
La el relațiile între cele trei persoane divine Sînt mai complexe. Mai întîi el arată că fiecare
persoană are două nume : Că Tatăl nu numai Tată se zice, ci și Purcezător ; și Fiul nu . numai Fiu,
ci și Cuvînt cu adevărat ; și Duhul nu num ai Duh, ci și Purces» . Dar Tatăl nu are numele Sale ca
celelalte două Persoane. Numele Lui Sînt de cauzator și ca atare fiecare din ele indică relația
cauzală specială numai cu una din celelalte două Persoane. «Nu asemenea cu Fiul și cu Duhul se
zice Tatăl că are numele Sale, adică pe acela de Tată și de Purcezător, ci El ca Cela ce este numai
Pricinuitor nu și pricinuit, pe fieștecare dintru acestea îl are numai către o față. Că es te al Fiului
numai Tată, nu și Purcezător ; și al Duhului Purcezător numai. nu și Tată» 32 Fiecare din celelalte
două Persoane fiind pricinuită, dar și împreună pricinuită, unul din numele ei exprimă relația cu
Tatăl ca pricinuitor, iar celălalt nume exprimă relația cu ceealaltă persoană ca împreună pricinuită,
dar și cu Ta tăl care e cauza acestei împreună pricinuiri a lor. Fiul și Duhul, ca cele ce Sînt numai

pricinuite din Tatăl, nu și pricinuitoare una alteia. pe unul din nume îl are cu aducere (în relație)
numai către Tatăl, iar pe celălalt îl are cu aducere și către faț a cea împreună pricinuită din Tatăl»
Deci pe lângă relația produsă de cauzalitatea cu dublu caracter între Tatăl și fiecare din celelalte
două Persoane, mai există o relație între acele Persoane și intre fiecare din ele și Tatăl, care deși e
necauzală, touși nu e pur ființială, cum zice Iosif Vrienie, ci derivă din cauzalitatea lor diferită din
Tatăl, indicînd caracterul lor comun și fin același timp diferit, de cauzate de aceeași sursă. deci
caracterul lor personal deosebit. «Adică Fiul, numele de Fiu ca Cela ce este Fiu, numai către Tatăl
are, că este Fiu numai al unui Tată, și nu a doi ; iar numele Cuvînt, pe care numai El îl are, în
dumnezeiasca Treime, nu este numai către Tatăl ca Cel ce este Minte. ci și către Duhul, după chip…
Că al Tatălui este Cuvint ca Cel ce este dintr -însul, iar al Duhului nu ca Cel ce este dintr -însul, ci
ca Cela ce de acolo și El are existența de unde și Duhul are existența și ca Cela ce este de o ființă
cu El (Duhul). Asemenea și Purcesul, Purces cu adevărat este și se zi ce numai al Purcezătorului
Său, adică al Celui ce este și se zice Tată către fața cea împreună cu El pricinuită ; iar Duh nu
numai al Tatălui este și se zice, ci negreșit și cu adevărat și al Fiului ; însă al Tatălui este și se zice
Duh ca Cela ce este din tr-însul, iar al Fiului, nu ca Cela ce are existența dintr -însul, ci ca Cela ce
printr -rnsul (adică împreună, n.n.) din Tatăl iese și ca Cela ce este de o ființă cu El și de o 34.
Totuși, cum zice Fericitul Augustin, în general nu se întrebuințează exp resia «Duh al Tatălui», ca
să nu se nască ideea că Tatăl îl naște pe Duhul ; și nici expresia «Fiu al Duhului», ca să nu se nască
impresia că Fiul se naște și din Duhul 35
Să încercăm acum o scurtă interpretare a acestor relații necauzale între Fiul și Du hul Sfînt, de care
vorbește Iosif Vrienie.
Chiar la oameni există relații personale deosebite de cele produse de o provenire a unei persoane
din alta. Există în primul rind o relație personală între cei cu o cauzalitate comună imediată. dar se
pot stabili relații între toți oamenii, de sigur pe baza originii comune, mai mult sau mai puțin
depărłate, și deci pe baza ființei comune. Și relația unei persoane cu fiecare altâ persoană umană
actualizează o nouă caracteristică, sau virtualitate a celor ce Sînt în relație. Am putea zice că fiecare
om «se naște» sau «provine» în oarecare măsură din fiecare alt om cu care întră în relație ; dar
mai corect e a spune că nu e vorba de «naștere» sau de o «provenire» propriu -zisă, ci de o
actualizare, de o îmbogățire și de o definire reciprocă, avîndu -se ca bază ceea ce au prin originea
lor care pină la urmă e o origine comună. Fiecare persoană «trecc» oarecum prin alta sau prin altele
ca să manifeste cît mai deplin ceeace are esențial prin venirea sa la existență. «Trece rea» aceasta

este tocmai relația cu acea sau cu acele persoane și rezultatul acestei «treceri» este «arătarea», sau
«strălucirea» ei sub un nou aspect.
Dar relațiile dintre oameni reflectă ca chip obscur perfectele relații între persoanele treimice, cu
deosebire că acelea fiind infinite nu se îmbogățesc reciproc.
Între Fiul și Duhul există în mod inevitabil ca între cei proveniți din aceeași sursă o relație, prin
care fiecare persoană divină are un rol în «arătarea» plenitudinii divine în formă proprie de c ătre
fiecare persoană divină. Nu e posibil ca fiecare persoană divină să manifeste infinitatea vieții
divine în mod izolat și uniform. Nu s -ar vedea în acest caz rațiunea caracterului trinitar al
Divinității. Am văzut de la Sfîntul Grigorie Palama că Duhul «trecînd» prin Fiul, «strălucind» prin
El, «odihnindu -se» cu bucurie în El, F}ul își manifestă prin aceasta plenitudinea divină în forma
filială, actualizează infinitatea vieții divine în forma perfectei afecțiuni filiale fată de Tatăl. Dar și
Duhul își a re prin aceasta caracterizarea deosebită de afecțiune iubitoare a Fiului față de Tatăl. In
acest sens Duhul se numește Duh al Fiului. Acesta e un aspect nou al vieții divine a Duhului pe
lîngă acela pe care îl are prin provenirea Lui din Tatăl, mai bine zis un aspect care stă în strînsă
legătură cu acela, fiind urmarea aceluia. Căci dacă prin provenirea din Tatăl, Duhul este dragostea
Tatălui față de Fiul (fără să se numească «Duh al Tatălui» ca să nu dea impresia că e născut din
Tatăl), prin «arătarea» d in Fiul, prin relația cu Fiul, Duhul se arată și ca dragostea -răspuns a Fiului
față de Tatăl, manifestînd astfel dragostea divină în totalitatea aspectelor ei și prilejuind
manifestarea lor.
Iosif Vrienie spune că relația între Fiul și Duhul are și un sens invers: nu numai Duhul «trece» prin
Fiul, arătinU -se pe Sine ca Duh al Fiului și pe Fiul cu Duh de Fiu (fără să se numească «Fiu al
Duhului», ca să nu dea impresia Tă e născut din Duhul), ci și Fiul «trece» oarecum prin Duhul,
arătîndu -se ca «Cuvînt al D uhului» și in același timp arătînd pe Duhul ca Cel ce are Cuvint, nu ca
Cel ce nu are Cuvint. Desigur Fiul își manifestă și calitatea de Cuvînt al Tatălui, însă ca din Cel
din Care provine. Dacă în Tatăl Cuvîntul își are cauza concretizării, prin Duhul își manifestă forța
și afecțiunea penetrantă. Duhul „trecînd» prin Fiul face manifestată simțirea și se manifestă ca
simțire de Fiu a Celui născut din Tatăl : dar Fiul «trecînd» și El prin Duhul pe Care îl are și Care
a «trecut» prin El, se manifestă ca Cuvâ nt al Duhului și face Duhul să se manifeste ca Duh grăitor.
în același timp Fiul rămîne Cuvint al Tatălui ca provenind din Tatăl ; iar Duhul grăiește Cuvântul
Tatălui, sau Fiul Tatălui grăiește din Duhul. Adică conținutul grăirii Duhului e Hristos, iar Hri stos
grăiește din Duhul. Mai mult, grăind Cuvintul Tatălui, Duhul grăiește despre Tatăl, iar Fiul grăind

din Duhul, grăiește din Duhul sau din puterea Tatălui. Fiecare relație între două Persoane implică
și pe a treia.
Unirea între Fiul și Duhul constă înt îi în faptul că Duhul «strălu – cește» din Fiul, apoi că Fiul ca
Cuvînt răsună din Duhul. în general întîi o persoană simte (prin unirea cu simțirea alteia. străbătută
de simțirea aceleia). apoi grăiește din simțirea aceasta (sau își penetrează simțirea de logos -ul ei).
Urmarea e că, dacă în trăirea noastră neexprimată interior și exterior, nu sesizăm pe Duhul Sfînt,
ci numai pe Hristos, căci Duhul a devenit organul de înălțare și intensificare a organelor noastre
de percepție spirituală, îndată ce începem să grăim, să exprimăm, să dăm mărturie despre ceea ce
trăim și cunoaștem, ne dăm seama că grăim din Duhul, sau din ceea ce ne spune Duhul despre
Hristos. Căci în grăire sîntem mai activi și ne detașăm mai mult de subiectul propriu, decît în
«vedere», «trăi re». Și mai mult decît își dau seama de aceasta cei ce grăiesc, își dau seama cei ce
ascultă. Cuvîntul rostit din Duhul dumnezeiesc e deosebit de cuvântul natural. Are o forță
penetrantă și cuceritoare, miraculoasă și revelează adîncuri mai presus de cele naturale, realități
transcendente. Biserica fiind trupul lui Hristos, peste care se odihnește ca și peste Capul ei, Duhul
Sfînt (iar aceasta e valabil și pentru membrii Bisericii), prin Capul ei și prin Duhul Sfint se află în
relație imediată cu Tatăl. I n felul acesta ne împărtășim toți în Fiul și în Duhul Sfint de izvorul ultim
și absolut al existenții care este Tatăl, dar nu după natură ca Fiul și Duhul Sfînt. ci după har. Ne
împărtășim de acest izvor ultim prin amîndouă razele ce provin din el și care Sînt unite între ele,
pentru a ne împărtăși de acest izvor în ambele forme de revelare și de comunicare a lui.
«Ministeriul (slujirea) lui Iisus Hristos în Biserica Sa este făcut eficace prin acțiunea Sfintului
Duh, promis de Domnul poporu – lui Său» (Rap ortul aprobat al secției a III -a, referitor la «Opera
răscumpărătoare a lui Hristos și ministeriul Bisericii Sale»). Iar aceasta se răsfrînge și în ministeriul
Bisericii. «A sluji lui Hristos în Biserica Sa — se spune în același document — înseamnă a conta
totdeauna pe puterea, sfințenia și iubirea Duhului. în dependență de Duhul, miniștrii (slujitorii)
predică în biserici cuvîntul, administrează tainele, persistă în rugăciune, conduc poporul lui
Dumnezeu și se angajează în opere de asistență frățească». «D uhul Sfînt rămîne im Biserică ; El
se comunică fiecărui membru în botezul său pentru a da viață credinței sale. El dăruiește de
asemenea daruri diferite (charismata) grupurilor și indivizilor. Opera lui întreagă tinde să facă pe
oameni capabili să slujeasc ă lui Dumnezeu și să -l adore. Astfel toți membrii Bisericii Sînt înzestrați
cu daruri pentru binele comun». «Vocația la ministeriul particular (preoția specială) depinde de
prezența și activitatea Sfîntului Duh în Biserică».

De aceea putem spune că institu ția nu e lipsită de spiritualitate, iar spiritualitatea nu e lipsită în
mod inevitabil de structurile și de rînduieIile instituționale, dacă varietatea darurilor spirstuale
derivă din același Duh lucrător în toți și se manifestă În slujirea binelui comun. O instituție cu
viață spirituală slăbită ar dovedi și o slăbire a prezenței actuale a lui Hristos, iar o spiritualitate
dezordonată, nepăsătoare de unitatea bisericească, ar indica și o slăbire a prezenței și activității
Duhului Sfint. Biserica adevărată e ste hristologică și pneumatologică, instituțională și
evenimențială in același timp, sau este hristologică intrucît este pneumatologică și viceversa