Congresul de Pace de la Paris din 1856

Problema unirii Principatelor și atitudinea marilor puteri a suscitat și preocupă în continuare istoricii de pe ambele maluri ale Prutului. Articolul de față dorește să scoată în evidență cum a influențat raporturile franco-ruse rezolvarea problemei românești în cadrul forumului păcii de la Paris. Astfel, Franța era unicca mare putere cu care Rusia putea întreține relații amicale, în condițiile în care nu existatu ciocniri majore de interese între aceste două puteri, iar societatea rusă manifesta simpatie de Franța lui Napoleon al III-lea și vehementă la adresa Marii Britanii.

„Imperiul înseamnă pacea” rostea Louis Napoleon la 9 octombrie 1852 la Bordeaux, cu o lună înainte de proclamarea celui de-al doilea Imperiu Francez. În cancelariile europene se privea cu scepticism venirea unui Bonaparte pe tronul Franței, lucru care nu putea aduce menținerea stării de lucruri instituite la Congresul de la Viena din 1814-1815. Louis Napoleon în Idées napoléoniennes vorbea despre înlocuirea sistemului de la 1815 cu o Europă unită sub sceptrul principiului naționalităților.

Semnarea Tratatului de pace de la Paris din 30 martie 1856 a reprezentat apogeul celui de-al doilea imperiu francez, așa cum momentul semnării Tratatului de la Tilsit din 1807 dintre Napoleon I și țarul Alexandru I a fost momentul de glorie a primului imperiu. De asemenea războiul Crimeii a dus la dizolvarea alianței ce se formase împotriva Franței la Chaumont în 1814, iar alianța dintre Franța și Anglia, dar și separarea Austriei de Rusia a dus la dizolvarea Sfintei Alianței, proiect inițiat de țarul Alexandru I (Carné 1865, 37).

Teritoriul Principatelor Române a fost teatrul mai multor războie dintre ruși și turci, care aveau ca finalitate ocuparea lor pe un timp îndelungat din partea trupelor țariste, ceea ce a dus la slăbirea acestora. De aceea încă din timpul negocierilor ce au avut loc la Viena în 1855 s-a ajuns la un consens și anume acela ca Principatelor Române să treacă de sub durul protectorat rusesc sub garanția colectivă a Marilor Puteri (Debrauz 1856, 163).

Problema unirii celor Principate ă a fost pusă în discuție încă în timpul Conferinței de la Viena din 1855, la 26 martie de către reprezentantul francez baronul de Bourqueney (Ubicini 1858, 6). Astfel se stipula că „Rusia nu va exercita nici un drept particular sau de protecție sau de ingerință în afacerile interioare ale Principatelor”. Mihail Gorceacov reprezentantul țarului la Conferința de la Viena opina că „noua ordine de lucruri nu trebuie să priveze aceste provincii de nici un avantaj pe care ele le-au avut până acum”. Cancelarul Karl Nesselrode considera că Principatele Române erau datoare Rusiei ca se bucurau de atâtea privilegii și imunități. La aceste declarații ministrul Afacerilor Externe al Franței contele Walewski a declarat că Rusia a exercitat o influență abuzivă în Principate, luând jumătate din teritoriul Moldovei, care era garantat de sultan, iar la conducerea celor două țari românești s-au aflat persoane loiale Rusiei, fiind atent supravegheata de agenții ruși, care urmăreau cu atenție fiecare mișcare a domnului (Debrauz 1855, 168).

În cadrul celei de-a doua ședințe a conferinței de la Viena delegatul rus A. M. Gorceacov a luat cuvântul și a vorbit despre necesitatea examinării imunităților de care s-au bucurat Principatele române sub protectorat rusesc, dupa care să se ia decizie ce trebuia menținut și ce trebuia îmbunătățit în organizarea acestora (Acte 1889, 621). De asemenea reprezentantul țarului considera important ca populația să fie consultată în ceea ce privește menținerea sau abolirea Regulamentului Organic, cel care a stat la baza dezvoltării interne a principatelor. Astfel proiectul înaintat de viitorul cancelar al Rusiei Mihail Gorceacov a avut ecou în cadrul conferinței de la Viena și a fost inclus în proiectul prelimiar al păcii din 1 februarie 1856 și confirmat la congresul păcii de la Paris. Serge Gorianov în lucrarea sa Le Bosphore et les Dardanelles bazată pe surse documentare din arhiva rusească apreciază faptul că diplomația rusească avea trasat în fiecare chestiune un plan bine determinat pe care trebuiau să-l urmeze (Gorianov 1910, 108-109). Istoricul american T. W. Riker, care a dedicat o monografie realizării unității românești la 1859 explică poziția luată de Gorceacov în chestiunea unirii Principatelor: „lucru destul de curios, Rusia a fost aceea care înaintea tututor a avut hotărât meritul de a fi venit în ajutorul cauzei naționaliste în Principate” (Riker 1944, 50). Tot în acest context al atitudinii Rusiei privind unirea principatelor istoricul N. Iorga afirmă: „Rusia știuse a se arăta incontestabil atât de înțeleaptă în fond, pe cât de generoasă în formă” (Iorga 1938, 266).

Astfel, Franța a fost prima care venea cu inițiativa ca Moldova și Valahia să se unească, devenind o barieră menită să garanteze integritatea Imperiului Otoman (Lévy 1858, 8). Dacă facem referire la Anglia aceasta dorea ca Principatele Române să fie în continuare dependente de Imperiul Otoman, pentru ca acesta să-și mențină integritatea (Corivan 1931, 1-3).

Istoriografia românească consideră această propunere venită din partea reprezentantului francez la conferința de la Viena proba cea mai semnificativă pentru susținerea cauzei românești. În acea perioadă în martie 1855, când se punea în discuție chiar plecarea lui Napoleon al III-lea pe frontul din Crimeea (Henderson 1938, 115-129) din cauza situației dificile în care se afla armatele aliaților, a provocat neliniște guvernului francez (Roux 1913, 2). În aceste condiții împăratul francez era gata să sacrifice principatele Austriei, în schimbul ca aceasta să participe la operațiunile militare din Crimeea (Tarle, 317). În timpul întrevederii lui Napoleon al III-lea cu prințul consort Albert din aprilie 1855 la Londra, împăratul francez considera necesară intervenția Austriei în război, iar în schimb aceasta putea obține Principatele.

Evenimentele care au urmat au dat câștig Franței, care și-a restabilit prestigiul pe plan extern. După căderea ultimei redute a Sevastopolului, Franța își concentra atenția asupra noii ordini europene. Astfel, Franța nu dorea slăbirea excesivă a Rusiei, dar nici o întărire a puterii albionului pe continentul european, dar și în orient. Dacă în culise se negocia între Morny și Gorceacov (Vianu 1959, 198) iar pe canale oficiale între contele Walewski și cancelarul Karl Nesselrode, care aveau convingerea că alianța franco-rusă putea aduce doar beneficii pentru puterile antagoniste din timpul războiului Crimeii.

„Dacă Rusia este mută ea nu este redusă a fi surdă” declara Gorceacov, iar în toamna anului 1855 s-au deschis două runde de negocieri în paralel, una oficială între Waleski, care îl succeda pe D. De Lhyus la conducerea Ministerului Afacerilor Externe și contele Karl Nesselrode, și una secretă între fratele vitreg al împăratului francez ducele de Morny și viitorul cancelar al Rusiei Mihail Gorceacov, la acea vreme ambasadorul Imperiului Rus la Viena (Bapst 1902, 707). Ambasada rusă din Paris a fost încredințată baronului de Seebach, ministrul Saxei la Paris.

Decizia Austriei de a se alia cu puterile occidentale pentru a înfrânge Imperiul Rus provocase rumoare în cancelaria imperială rusească, iar scopul urmărit de diplomația rusă este de „a se răzbuna pe ingratitudinea și trădarea Rusiei” (Bapst 1909, 60).

În timpul războiului Crimeii, după bătălia de la Alma, Napoleon al III-lea l-a însărcinat pe Seebach să-l informeze pe împăratul Nicolae I ca toți cei răniți căzuți în mâinile Franței să fie trimiși Rusiei fără nici o condiție. Într-o discuție dintre Waleski și Seebach i-a declarat că „Franța dorește pacea, dar este decisă să mențină alianța cu Anglia”. Napoleon al III-lea își punea încredea înt-o „negociere intimă” cu Mihail Gorceacov, omul de încredere și „alter ego” contelui de Nesselrode. În timpul negocierilor secrete dintre ducele de Morny și Gorceacov acesta și-a luat numele de M. Dupuis. În timpul acestor întrevedere ducele de Morny asigura pe Gorceacov că Franța dorește inițierea unei alianțe cu Rusia, deși împăratul francez dădea asigurări ca va menține în continuare alianța cu cabinetul de la Saint James. Baronul Eskeles intermediar între cei doi declara lui Gorceacov: „Acceptați-le,condițiile pe care vi le oferim; este minimum ce vi se poate cere; poate Franța va propune abrogarea lor. Cea mai dură este obligația de a nu avea putere maritimă pe Marea Neagră, nu va fi aplicată mult timp, pentru că este imposibil de a împiedica un popor militar ca Rusia să nu aibă flotă” (Bapst 1909, 66). Napoleon al III-lea declară că cele patru puncte vor constitui bazele negocierilor de pace, și dorea o negociere directă cu Rusia, dar nu dorea pe de altă parte să rupă relațiile diplomatice cu Marea Britanie. Austria nu era privită ca un aliat pentru Franța, un imperiu eterogen „inamic” al tuturor schimbărilor, iar o alianță cu Franz Josepf obliga Franța să urmeze aceeași conduită bazată pe conservatorism, cea care a guvernat Europa mai bine de 40 de ani. Napoleon dorea punea în aplicare a principiilor naționalităților (Bapst 1902, 705).

Lordul Clarendon, ambasadorul Marii Britanii la Paris, care avea cunoștință de negocierile franco-ruse din iarna anului 1855 considera acest demers „act de trădare a alianței” (Wesley 1928, 89). În același timp diplomatul englez îl considera pe contele Walewski „mai rus decât Rușii” și cu siguranță Imperiul lui Napoleon al III-lea a promis țarului să limiteze cererile lordului Palmerston, care cerea Rusiei sacrificii mult mai mari decât cele care serveau ca bază de negocieri la Congresul de la Paris din 1856. Același lucru era sesiza și de reprezentantul austriac la congres contele Buol, care avea temerea că se va lua decizii în detrimentul alianților (Temperley 1932, 389).

Rusia a aceptat propunerile de pace la 16 ianuarie 1856. Înainte de a lua această decizie țarul Alexandru al II-lea a convocat un consiliu format din cei mai loiali: Nesselrode, Orlov, Bludov, Kiselev și Woronzoff, prințul Dolgoruki și baronul Meyendorf. Toți cu excepția lui Bludov erau partizanii păcii. În dimineța aceea când țarul îi convoca la reședința de iarnă contele Nesselrode primește o depeșă din partea ambasadorului rus de la Viena Gorceacov în care acesta afirma că dacă țarul va negocia direct cu Napoleon al III-lea poate obține anumite avantaje pentru Rusia. De asemenea negocierile dintre ducele de Morny și Gorceacov erau constructive în vederea unei viitoare alianțe franco-ruse. Pe de altă parte ambasadorul Prusiei la Peteresburg Werther i-a declarat țarului că Prusia nu poate rămâne o perioadă lungă de timp în neutralitate, în caz contrar va trebui să se alieze cu puterile occidentale. Toate acestea au constituit motivații pentru țarul Alexandru al II-lea să accepte propunerile de pace (Bapst 1909, 85). La aceste motivații se adăuga și intrasingența lordului Palemerston, cel mai vehement la adresa Rusiei. El cerea ca anumite teritorii să fie împărțite între Imperiul Otoman și Austria. Lordul Palmerston cerea ca Georgia, Circasia și Crimea să fie cedate Imperiului Otoman, Polonia să devină un stat tampon, iar Principatele Române și Basarabia să fie cedate Austriei (Rieber 2014, 340).

În timp ce Franța își recăpăta statutul de mare putere, nu același lucru se poate spune de problema românească, care nu își găsise rezolvare la conferința de la Viena. La 9 ianuarie 1856 la Constantinopol mai avea loc o conferință, care punea în discuție soluționarea chestiunii românești, ca una strigentă, care nu mai poate suporta amânare. Referitor la chestiunea principatelor a fost semnat protocolul din 11 februarie 1856 cu privire la organizarea de care va beneficia cele două țări românește aflate încă sub suzeranitatea otomană. Astfel, tratatele semnate între Poartă și Rusia, cu privire la Moldova și Valahia își pierd valabilitatea în urma încheierii acestui război. De asemenea Regulamentele Organice elaborate sub girul Moscovei sunt abolite (Ubicini 1858, 13). Se mai preciza că țările române, teritoriu cărora este parte integrantă din Imperiul Otoman, vor dispune de o administrație separată și independentă, sub suzeranitatea Sublimei Porți. Domnitorii vor fi aleși din familiie cele mai notorii ale Moldovei și Valahiei, care vor dispune de instituții adecvate necesare pentru dezvoltarea acestora. Astfel, Principatele vor fi libere de orice fel de amestec străin în afacerile interne, iar în ceea ce privește relațiile cu puterile străine acestea interesele acestora vor fi reprezentate de Poartă. Țările Române vor întreține raporturi cu Poarta prin intermediul capuchehaielor. De asemenea acestea vor fi nevoite să plătească un tribut moderat, fără alte rechiziții din partea autorităților otomane.

O parte a prevederilor enumerate mai sus nu puteau mulțumi pe români, care doreau unirea Moldovei și Valahiei într-un singur stat. Astfel, soarta acestora urma să se decidă în urma negocierilor de pace ce vor avea loc la Paris.

În instrucțiunile trimise de cancelarul Nesselrode celor doi reprezentanți ai Imperiului Rus la Congresul de pace de la Paris, contele Orlov și baronul Brunov, să nu pronunțe în chestiunea unirii celor două principate, doar în cazul, în care Franța va susține această propunere. Diplomația rusă își dădea seama că această problemă va duce la divergențe între puterile coalizate împotriva Rusiei în timpul războiului Crimeii.

Problema românească era menită de la bun început a fi o piatră de încercare pentru marile puteri, ceea ce va duce la o vizibilă divizare a acestora. Napoleon al III-lea nutrea simpatie față de cauza românească și dorea să-și pună amprenta asupra acesteia, iar numele său să dăinuie în memoria românilor (Sanejouand 1856, 51). El vedea în unificarea celor două țări românești „emblema” reînvierii naționalităților în Europa de sud-est, urmând să joace rolul unei bariere contra expansiunii rusești, dar și „santinelă” a latinității, (Seton-Watson 1937, 269) dar și un centru cultural pentru propagarea ideilor sale. Imperiul Rus nu putea accepta prezența unei bariere, dar s-a dovedit că această problemă putea reprezenta un mijloc de rupe coaliția franco-engleză coalizată împotriva colosului de la nord în timpul Războiului Crimeii (Seton-Watson 1955, 350). Nu în ultimă instanță unirea Principatelor însemna slăbirea considerabilă a Imperiului Otoman, dar și slăbirea influenței Austriei în zonă (Riker 1940, 50).

Congresul de pace de la Paris i-a oferit lui Napoleon al III-lea șansa de a retrasa harta Europei, dar și un moment de prestigiu pe arena internațională (Thouvenel 1903, 225). Pentru a putea realiza programul de politică externă Franța avea nevoie de aliați, pentru că Rusia cu siguranță se va transforma într-o putere revizionistă, care va căuta să-și recapete statutul de mare putere știrbit în urma Tratatului de la Paris (McMilan 2014, 74).

Congresul de pace de la Paris și-a găsit reflectare în literatura istorică, iar rezultatele pozitive ale acestuia au fost apreciate de istoricii francezi (Duroselle 1964, 194, Droz 1952, 291), (Damé 1900, 94, Mantran 1961, 99-100). Aceștia considerau că acest congres de pace a reprezentant un punct de reper pentru diplomația europeană în ceea ce privește unirea principatelor, a fost etapa premergătoare realizării unirii mici la 1859. Aceași opinie este vehiculată și de unii istorici englezi, cazul lui (Taylor 1971, 95 și Michelson 1998, 28) care vedeau în semnarea tratatului de la Paris din 30 martie 1856 începutul unei noi „epoci” pentru lupta românească de eliberare de sub protectoratul rusesc. Istoricii români au rezerve în ceea ce privește semnarea tratatului de la Paris, considerând că de fapt acesta a tergiversat rezolvarea chestiunea unirii principatelor (Berindei 1995, 117).

La Paris în 1856 se întrunea diplomația europeană după o pauză de 40 de ani de la Congresul de la Viena, care pusese capăt războielor napoleoniene, iar acum Franța era încununată de laurii succesului (Platon 2005, 225) și se afirma din nou ca „marea națiune” pe continentul european. Pentru a se arăta moderat încă de la început împăratul Napoleon al III-lea a propus orașul Bruxelles ca loc de desfășurare a forului european. Țarul Rusiei a venit cu propunerea ca discuțiile păcii să se țină la Francfurt, reședința Dietei germane. În ultimul moment capitalei Franței a fost unanimă (Thouvenel 1896, 599). Prima ședință a forului european urma să aibă loc la Paris la 25 februarie 1856. Contele Walewski a fost numit președinte, iar Vincent Benedetti secretarul Congresului de pace, cel care opina că anul 1856 este unul crucial pentru soarta Europei (Bourgeois 1905, 414). Lucrările congresului trebuiau să aibă loc de trei ori pe săptămână: luni, miercuri, vineri (Delord 1869, 639).

Cu certitudine miza congresului de la Paris era una de o importanță majoră pentru români, dar și pentru interesele marilor puteri. Astfel acesta trebuia să găsească o soluție de mijloc care să multumească părțile implicate în Războiul Crimeii. Se observă o tendință evidentă în 1856 Franța și Rusia susținând unirea Principatelor, iar Austria, Anglia doresc menținerea integrității Imperiului Otoman (Mano 1900, 55). Astfel la prima vedere se contura o apropiere vizibilă între cabinetele de la Tuillerie și Petersburg în problema românească, deși Rusia își ascundea cu abilitate adevăratul scop urmărit în această problemă spinoasă (Rain 1913, 634-635). Nu în ultimul rând congresul de la Paris trebuia să reprezinte: „acel laborator în retortele căruia principiul naționalităților trebuia să capete conturi concrete” (Turliuc

Astfel, misiunea diplomației ruse era să obțină o pace onorabilă pentru imperiu și să reușească apropierea de Franța lui Napoleon al III-lea, care devenea noul arbitru al disputelor europene.Astfel internaționalizarea problemei românești s-a datorat într-o măsură semnficativă convergenței de interese franco-ruse. La Petersburg exista convingerea că Franța va căuta să-și impună prestigiul în Principate, iar Rusia nu putea permite ca aceasta să se bucure singură de laurii succesului. Rusia era datoare să se revanșeze față de români din cauza regimului dur al protectoratului impus de țar. Diplomația rusă era convinsă că susținând unirea Moldovei și Valahiei poate distruge coaliția ce se formase împotriva ei, iar mai târziu să pună în discuție clauzele oneroase ale tratatului de la Paris care erau incompatibile cu onoarea imperiului rus. Referitor la condițiile impuse Rusiei, dintre care unele exigente Apostol Stan remarca: „Războiul Crimeii încheiat cu Tratatul de la Paris, încununa o voință occidentală de recuperare strategică a acestei zone geopolitice, prin instaurarea unei libertăți depline a comerțului și a navigației la gurile Dunării și Marea Neagră, inclusiv prin organizarea politică a celor două state autonome românești. Acestea din urmă, puse sub garanție europeană, erau menite a constitui un obstacol împotriva planurilor expansioniste ale Rusiei” (Stan 1995, 286).

Ca urmare plenipotențiarii ruși aveau misiunea dificilă de a intra în grațiile împăratului Napoleon al III-lea. Reprezentanții țarului la congresul păcii erau diplomați cu experiență. Aceștia erau contele Alexis Feodorovici Orlov și baronul Brunov. În viziunea Franței contele Orlov reprezenta vechea Rusie, cea a țarului Nicolae I. După bătălia de la Borodino din 1812 împotriva armatei imperiale franceze conduse de Napoleon Bonaparte a fost promovat general major și comandant al regimentului de cavalerie. După semnarea tratatului de la Adrianopol din 1828 este numit ambasador al Rusiei la Constantinopol, funcție pe care o va ocupa până în 1832 (Fourmestraux 1862, 110). În 1845 îl înlocuia pe contele Beckendorff ca șef al jandarmeriei imperiului. Datorită acestei funcții a exercitat o influență asupra țarului Nicolae I, opunându-se vehement tentativei țarului de a redeschide din nou chestiunea orientală și de a ocupa Principatele Române (Goudron 1857, 458). Cel de-al doilea reprezentant al Rusiei la negocierile de pace era baronul Brunov, care a ocupat funcții importante în cadrul ministerului de externe rus. A fost ministru plenipotențiar la Stutgart și Hess-Darmstdt și la curtea din Saint-James (Fourmestraux 1862, 111).

Primul care sosi în capitala franceză fusese baronul Brunov care ajungea la 13 februarie 1856, la 10 seara așteptat de un valet, spre a-l conduce la mașina lui Seebach. Cu acest prileg ziarele engleze titrau: „înainte de a rupe cu Anglia, Franța se aliză cu inamicul său”.

Plenipotențiarul rus Brunov a fost trimis mai devreme la Paris, pentru a sonda terenul și de a vedea poziția Franței față de Rusia. Guvernul imperial rusesc dorea să vadă dacă putea conta pe sprijinul necondițiționat al guvernului francez la negocierile de pace de la Paris și dacă putea fi un sprijin pentru delegații ruși, care trebuiau să facă față pretențiilor exagerate venite din parta Marii Britanii. Baronul Brunov este primit în audiență la împăratul Franței, primit cu căldură de acesta și asigurat de intențiile guvernului francez de a încheia pacea. Napoleon al III-lea s-a declarat gata să susțină interesele urmărite de Rusia la negocierile de pace, dar în măsura posibilităților. Baronul Brunov comunica la 19 februarie cancelarului Karl Nesselrode observațiile sale cu privire la atitudinea Franței. El aprecia că atitudinea guvernului de la Tuillerie este un conciliantă la adresa Rusiei „intenția guvernului francez, constă într-o dorință ardentă a lui Napoleon de a încheia cât mai repede pacea. Dificultățile nu pot veni decât din partea Angliei și a Austriei” (Petrov 1891, 108). La aceste declarații împăratul francez declara că aceasta nu însemna că guvernul imperial dorește să rupă alianța cu Marea Britanie. Asemenea punct de vedere i-a fost prezentat diplomatului rus și de ministrul Afacerilor Externe contele Walewski că „împăratul Napoleon este nerăbdător să mențină legărută care îl unește de Anglia” (Петров 1891, 108). Cu toate astea plenipotențiarul rus a fost asigurat că Franța este dispusă să se implice activ în chestiunile de litigiu, care vor surveni în timpul congresului de pace, dar să nu se aștepte la rezultate „spectaculoase” ținând cont de atitidinea ostile a Marii Britanii, dar și a poziției de țară învinsă în războiul recent încheiat. În depeșa către cancelarul rus Brunov vorbea și de atitunea Angliei, care îl îngrijora prin faptul că aceasta nu era mulțumită de preliminariile păcii și poate considera semnarea tratatului de la Paris nesatisfăcătoare pentru națiunea engleză. Lordul Clarendon monitoriza cu atenție această apropiere franco-rusă, care nu era pe placul acesteia văzută ca o trădare a alianței. În această depeșă reprezentantul englez e caracterizat ca „timid și susceptibil” și arăta reținere în ceea ce privește valabilitatea alianței dintre guvernul francez și cel englez.

Într-o întrevedere avută cu ministrul francez al finanțelor Achile Fould Brunov a fost asigurat că Napoleon al III-lea își va aroga rolul de „moderator” (Петров 1891, 108) în disputa dintre Anglia și Rusia în negocierile de pace.

În discuțiile avute cu contele Walewski, dar și cu alte personaje cu rang înalt din Paris, baronul Brunov declara că până la sosirea celui de-al doilea reprezentant al țarului la negocierile de pace, contele Orlov el primise instrucțiuni clare să nu decidă nimic ci doar să „asculte cu atenție” propunerile venite din partea Franței (Петров 1891, 111).

Delegatul rus Brunov a reușit să intre în discuție și cu ducele Morny, fratele vitreg al împăratului francez, care era adeptul unei alianței cu Rusia, în detrimentul uneia cu Marea Britanie. Acesta era asigurat de dorința Franței de a îmbunătăți relațiile cu guvernul rus, dar considera prudent „tăcerea” Rusiei pentru ca Franța să reușească să facă „tranziția” de la alianța cu Anglia spre una cu Petersburg.

Impresiile reprezentantului rus de la Paris erau mulțumitoarea, în ceea ce privește poziția luată de guvernul francez, care se arată „conciliant” cu dușmanul recent învins. Răspunzând unei depeșe din partea cancelarului rus, care îl întreba care era poziția în care se afla Rusia la acel moment și dacă se poate de sperat într-un rezultat favorabil intereselor rusește. Baronul Brunov a declarat că tabloul general este unul favorabil Rusiei, dar trebuie eforturi apreciabile pentru a ajunge la un rezultat mulțumitor. Franța era considerat principalul sprijin pentru Rusia, iar Anglia principalul „deranj” pentru aceasta (Петров 1891, 117).

Înainte de începerea congresului de la Paris a avut loc o întrevedere privată dintre Napoleon al III-lea și cel de-al doilea reprezentant al Rusiei la negocierile de pace, Orlov. Plenipotențiarul rus își făcea speranțe în ceea ce privește susținerea de care va beneficia Rusia la tratativele de pace de către Franța, mai ales în chestiunile de litigiu (Петров 1891, 114). Referitor la chestiunea Principatelor plenipotențiarul rus se declară „partizanul” unirii, (Vinogradov 1959, 38) deși această chestiune ocupă un loc secundar pe agenda de politică externă a colosului rusesc (Vianu 1959, 198). Rusia urmărea în principal soluționarea chestiunii Bolgradului în detrimentul aliaților, dar și problema neutralizării Mării Negre, care „lovea în orgoliul rusesc” de mare putere maritimă. Împăratul francez i-a dat de înțeles plenipotențiarului rus că Rusia ar trebui să se resemneze în ceea ce privește delimitarea frontierei în favoarea Rusiei, dar ca o recompensație Franța nu ar protesta dacă aceasta va păstra Karsul. Franța avea să depună eforturi considerabile în acest sens, dar s-a ciocnit de poziția tranșantă a cabinetului Saint-James, care nu era de acord cu cedarea de teritorii Rusiei învinse.

Atitudinea rusească în chestiunea românească este una care pare surprinzătoare la prima vedere, ținând cont de faptul că pe tot parcurcul ostilițătilor militare din Crimeea a combătut unirea principatelor. Acum se ralia planurile unioniste ale Franței, care își recăpăta gloria pierdută în 1815 (Mano 1900, 72). Această contradicție evidentă este explicabilă, Rusia avea nevoie de un aliat pentru a evita izolarea pe plan internațional, și de a reuși într-o perioadă scurtă de timp să pună în discuție clauzele oneroase ale tratatului care urma să fie încheiat la Paris. Diplomația rusă considera necesar ca Imperiul Rus să-și recapete prestigiul în fața românilor, văzut mai mult în ipostaza de „opresor”, care își mascase adevăratele intenții sub „umbrela ortodoxismului” și a a eliberării de sub „jugul otoman”. Susținând cauza românească, Rusia spera să obțină un avantaj dublu pentru noua politică externă, de a limita influența crescândă a Austriei în Principate și de a slăbi și mai mult Imperiul Otoman. Pe de altă parte spera că prin acest „gest semnificativ” putea obține simpatia Europei, dar în special „bunăvoința” Franței lui Napoleon al III-lea, „omul momentului” la acea vreme.

Nicolae I cel care deteriorase relațiile cu Franța nu mai era la țar, iar Alexandru al II-lea miza pe sprijinul francez în timpul negocierilor de pace, gândindu-se chiar la încheierea unei alianțe cu aceasta. Această atitudine a fost dictată de împrejurările vremii, dar Rusia va caută mijloace eficiente pentru a-și recapătă poziția domininantă în sud-estul Europei (Corivan 1959, 161).

Walewski a pus în discuție problema unirii Principatelor, tributare Imperiului Otoman și aflate sub protectorat rusesc (Thouvenel 1896, 606). Cel mai vehement era reprezentantul Imperiului Otoman Aali Pașa care nu accepta punctul de vedere francez. Acesta declarat că cele două țări românești nu doresc unirea într-un singur stat, fiind doar o idee vehiculată de câțiva români, care fac propagandă în capitalele europene pentru ca realizarea unirii (Șeicaru 1959, 167). Pe de altă parte plenipotențiarul rus contele Orlov susținea punctul de vedere francez considerând că găsirea unei soluții în această chestiune nu mai poate fi amânată o perioadă îndelungată de timp (Vinogradov 1959, 38).

La 24 februarie 1856 contele Orlov a primit la Tuillerie pe reprezentantul Porții, marele vizir Aali-Pașa. Scrisorile venite de la Sankt-Petersburg anunțau cu tărie că Orlov este purtătorul unor instrucții precise în ceea ce privește restabilirea păcii și că „discuțiile preliminariilor nu vor fi de lungă durată. Exista convingerea la Sankt Petersburg, adăugau corespondenții noștri, că curtea este sinceră dispusă de a se reconcilia cu Franța și Anglia” ( La Presse, 24 fevrier 1856).

În timpul primei întruniri a congresului păcii de la 25 februarie 1856 s-a stabilit preliminariile păcii, care vor duce la numeroase discuții între diplomații prezenți în capitala pariziană. Referitor la problema românească putem enumera aici abolirea protectoratului rusesc, (Jelavich 1977, 683; Jelavich 1969, 397-408; Jelavich 1961, 349-366) ceea ce însemna că Rusia nu putea exercita nici un drept particular sau exclusiv asupra Principatelor sau ingerință în treburile interne ale acestora. Acestea erau puse sub garanția marilor puteri (Acte și documete 1889, 1000).

În cadrul celei de-a doua ședințe a Congresului de la Paris din 28 februarie 1856, anume reprezentanții Franței și Rusiei, contele Walewski, respectiv Orlov au reușit să convingă marile puteri ca soluționarea definitivă a problemei românești să fie încredințată unei comisii speciale (Corivan 1959, 162). De asemenea, plenipotențiarul Brunov a făcut o remarca la adresa termenului „protectorat” care în opinia sa nu exprimă adecvat rolul jucat de Imperiul rus în cele două state românești (Acte și documente 1889, 1004). Trimișii țarului cereau înlocuirea acestui termen cu altul mai „convenabil”, lucru cerut încă în timpul conferinței de la Viena din 1855. Reprezentantul austriac contele Buol a declarat că sintagma de „protectorat” este unul uzitar existent în documentele vremii. Aali-Pașa a declarat că termenul de protectorat a fost utilizat mai ales în Regulamentele Organice, întocmut sub girul țarului Nicolae I. Reamintim în acest context și faptul că Regulamentele Organice au fost abolite, cele ce fuseseră întocmite în lunga ocupație rusească din 1828-1834, care au avut ca finalitate ingerința tot mai mare a Rusiei în afacerile interne ale Moldovei și Valahiei (Radulesco 1850,19). În acest context se înscrie și atitudinea presei franceze care era de părere că problema românească necesită o atenție deosebită din partea diplomației europene. Sugestiv este un articol scris de P. Vincard in rubrica „Affaire d'Orient” în care face aprecierea că problema românească este una europeană, decât una care să țină de Imperiul Otoman, care era caracterizat drept „omul bolnav de pe Bosfor”. P. Vincard aprecia faptul că problema Principatelor necesită o examinare serioasă din cauza Regulamentul Organic „defectuos” și a tratatului de la Balta-Liman din 1849. Revenind la rolul jucar de instrumentul rusesc numit regulament organic, acesta a urmărit imixtiunea puterii protectoare în politica internă a celor două state românești, iar domnii care guvernau sub „umbrela protectoare” a Rusiei trebuiau să arate devotament față de țar, urmărit în toate acțiunile sale de consulii ruși (Vincard 1856,1).

La 8 martie 1856 contele Walewski punea iarăși în discuție necesitatea unirii Principatelor, care ar trebui acceptată de congres. Președintele congresului afirma că problema unirii este una „indispensabilă” și necesită o soluționare rapidă. Reprezentantul englez împărtășea aceași opinie ca și colegul său francez, dar considera necesar de a lua ân considerare și vocea populației din cele două principate. Cum era de așteptat, plenipotențiarul otoman Aali-Pașa susținea cu tărie ideea că separația celor două țări românești este comsecința naturală a evidentei deosebire dintre cele două (Ubicini 1858, 32). La această opinie se ralia și reprezentantul austriac contele Buol care nu vedea nici o justificare care să ducă la unirea celor două state românești. Delegația rusească prin vocea contelui Orlov era mai „tăcută” și moderată în declarații sprijinea punctul de vedere francez, considerând că problema românească necesită o soluționare în interesul acestora. Contele Orlov s-a marginit să declare că unirea este unica soluție pentru ca aceste două provincii „văduvite de soartă” să fie prospere.

În ședința din 10 martie 1856 s-a pus în discuție chestiunea delimitării frontierei in Basarabia, care va fi analizată mai detaliat tot în acest articol. Contele Walewski a reamintit plenipotențiarilor prezenți că organizarea principatelor este punctul cardinal al acestei congres și este necesar de a încredința soarta acestora unei comisii care să decidă soarta Moldovei și Valahiei (Ubicini 1858, 38).

Astfel, în viziunea Franței „chestiunea orientală se rezumă la Principate, care reprezintă nordul gordian, care amenință pacea și securitatea în Europa” (Levy 1858, 47). Istoricul român Leonid Boicu considera că poziția luată de Franța în timpul congresului de la Paris reprezenta „cea mai mare însemnătate pentru dezlegarea pe căi diplomatice, potrivit Tratatului de la Paris, a chestiunii române” (Boicu 1978, 28), iar N. Iorga, care făcea un adevărat elogiu împăratului francez considerându-l „unicul” responsabil pentru unirea Principatelor: „puterea aceasta n-a fost puterea unui stat, ci puterea unui om….opera personală a împăratului care stăpânea absolut, în momentul acela la Paris” (Iorga 1915, 15). Același istoric român considera că „aceste Principate Unite, această Românie, au fost create ca o pedeapsă pentru Rusia, ca un instrument împotriva ambițiilor acesteia în Orient, ca un impediment în calea intereselor ei în zona Dunării Inferioare, a Mării Negre și către strâmtorile apelor libere din Sud” (Iorga 1995, 273).

În timpul acestor sesiuni ale congresului de pace plenipotențiarul Orlov face declarații care îi multumește pe francezi, însuși împăratul francez Napoleon al III-lea face remarca „diplomatul cel mai puternic al Europei”. Sugestiv este și un moment petrecut de curând „ieri Orlov a refuzat o serată în suburbia Saint Germain, pentru a nu se găsi într-o societate ostilă guvernului împăratului”. „Aceste politețuri pe care le primim produc efect asupra austriecilor, care tremură la gândul unui Tilsit” (Thouvenel 1896, 615). Sau cel puțin asta era una dintre tezele vehiculate de presa germană. Contele Buol cel care a reprezentat interesele austriece la Congres nu dorea să părărească Parisul până nu va avea convingerea în durabilitatea tratatului încheiat la 2 decembrie 1854. Thouvenel mai adăuga că o alianță între Franța și Rusia este utilă pentru a susține chestiunea unirii Principatelor, dar și chestiunea italiană, existând și chestiunea poloneză unde diplomația rusă nu dorea să cedeze teren. Diplomația țaristă avea ca prim obiectiv de a asista eforturile împăratului francez de a „se elibera de alianța britanică” (Mosse 1955, 310).

În cadrul ședinței din 10 martie, Walewski consideră necesar ca viitorul Principatelor să fie încredințate unei comisii care să analizeze minuțios această problemă, care suscită atenția marilor puteri.

Pe lângă diplomații francezi care susținea unirea celor două principate regăsim și oameni politici francezi care și-au pus amprenta asupra prezentării problematicii românești în ziare și broșuri din epocă. Un caz semnficativ este Paul Bataillard, unul din elevii lui Edgard Quinet (Iorga 1923,311) cara a susținut atât unirea principatelor, dar și restituirea în integrum a Basarabiei, anexată în mod fraudulos de Imperiul Rus la 1812. Memoriul acestuia (Bataillard 1856a) a apărut în timpul congresului de pace de la Paris, considerând că problema românească nu este cunoscută în țările occidentale, care astăzi au rolul de a decide soarta românilor. În debutul acestui memoriu el declară că dorește să facă lumină în problema românească. El aprecia că țările române au fost victime ale rivalității otomano-ruso-austriece, secătuite de regimul fanariot, deposedate de toate drepturile ce țin de organizarea politică și militară, în special (Bataillard 1856 b, 416). Publicistul francez invocă memoriul trimis de N. Golesco și Rosetti prințului Napoleon din mai 1855 care apreciau că pentru a soluționa problema românească este necesar unirea. De asemenea aceștia mai considerau important: „de a lua Basarabia, pe de o parte Poarta ca putere suzerană și Rusia ca protectoare nu aveau dreptul să ia teritoriul Moldovei, pe de altă parte” unirea este „unicul mijloc care va da României frontiere durabile și veritabile” (Bataillard 1856a, 424-425). Paul Bataillard își încheia pledoaria în susținerea cauzei românești declarând că „românii doresc în unanimitate, cu consacrarea capitulațiilor, unirea celor două principate sub un principe aparținând unei familii suverane ale Europei” (Bataillard a 1856, 425).

În cadrul forumului păcii de la Paris o chestiune intens dezbătută de diplomația europeană a fost problema sudului Basarabiei, care trebuia cedat Principatului Moldovei. Rusia propuse Karsul în locul cedării celor trei județe din sudul Basarabiei. În cadrul primei întrevederi dintre contele Orlov și Napoleon al III-lea, împăratul francez s-a declarat de acord cu propunerea rusească, (Boutenko 1927, 288). Buol și Waleski erau de acord cu această cerere. Reprezentantul englez lordul Clarendon primise instrucțiuni clare de la lordul Palmerston de a nu ceda nimic Rusiei utlizând un limbaj dur cu Brunov în timpul unei întrevederi avute cu acesta în privat. Dacă în problema unirii principatelor atitunea engleză era oscilantă, nu același lucru se poate spune de problema Basarabiei, fiind fermă pe pozițiile pe care nu dorea să le cedeze (Temperley 1932, 401).

Astfel, problema sudului Basarabiei a necesitat atenția Europei pe tot parcursul anului 1856. În cele expuse în continuare se va putea constata că această problemă la prima vedere nesemnificativă va avea nevoie de o implicare serioasă din partea diplomaților europeni. Referindu-ne la Anglia care privea cu animozitate eventuala apropiere a Franței de Rusia, la care putem adăuga nemulțumirea acesteia față de condițiile „lejere” impuse Rusiei la Paris, chestiunea Basarabiei trebuia soluționată în detrimentul Imperiului Rus, care aștepta „dispoziții conciliante și vot de încredere” (Roux 1913, 82) din partea împăratului francez. Anglia era gata să opună oricăror încercări a Rusiei de a se sustrage hotărârilor congresului păcii de la Paris. Principalul argument invocat de Rusia pentru a păstra sudul Basarabiei era faptul că acesta era reședința bulgarilor. Napoleon al III-lea, care miza pe „sinceritatea” Rusiei la negocierile de pace se ralia punctului de vedere prezentat de plenipotențiarii ruși declarând: „eu judec că Bolgrad, centrul coloniei bulgare să revină Rusiei” (Morny 1896, 84). Franța era dispusă să facă concesii Rusiei în chestiunea Bolgradului, dar s-a ciocnit de instransigența lordului Palmerston, care s-a dovedit a fi adversarul cel mai de temut al țarului Alexandru al II-lea. Din țara Albionului veneau știri, care aduceau critică apropierii franco-ruse și distanțării imperiului francez de Marea Britanie (Roux 1909, 280).

Guvernul francez venea cu propunerea ca Rusia să cedeze Insula Șerpilor, să dea Imperiului Otoman Sulina și Delta Dunării, iar aceasta să păstreze Bolgradul. Cu această propunere era de acord Mihail Gorceacov, dar avea un oponent pe măsură lordul Palmerston, care nu dorea ca hotărârile tratatului de la Paris recent încheiat să sufere modificări semnficative. Această „amiciție” franco-rusă este sesizată și în depeșa lordului Clarendon trimisă guvernului de la Londra: „în toate discuțiile guvernul francez se pronunță mereu în favoarea Rusiei” (Roux 1909, 283). Ambasadorul Franței la Constantinopol Thouvenel analizează minuțios situația în care se găsea Franța, ademenită între două alianțe, între Anglia și Rusia, dar cea din urmă prevalează, din cauza conflictului diplomatic privind sudul Basarabiei. Guvernul francez considera că Franța nu putea tranșa toate problemele referitoare la executarea tratatului de la Paris în defavoarea Rusiei, apreciind că Rusiei i se impuse niște clauze umilitoare și i se pare echitabil să-i ofere unele concesii. Aceste principii erau în opoziție cu politica urmată de Anglia, dar și de Austria (Roux 1913, 131).

Pe parcursul anului 1856 a avut loc o corespondență intensă între reprezentantul francez la Petersburg ducele Charles de Morny și contele Walewski, care asigura guvernul franceză că „Rusia nu va face nimic fără o înțelegere prealabilă cu noi. Împăratul Alexandru are încredere în Napoleon” (Roux 1909, 293).

Anglia s-a arătat intransigentă la adresa Rusiei, considerând „încercarea Rusiei de a se sustrage hotărârilor congresului de pace este nedemn de o mare putere ca Rusia”. Această chestiune era un litigiu între marile puteri, ceea ce scotea în prim-plan neînțelegerile ce existau între aliați. Ca urmare a acestei „sciziuni diplomatice” între Anglia și Franța, în chestiunea cea mai sensibilă a momentului, Mihail Gorceacov dorea să profite de pe urma acesteia. Cancelarul rus consedera schimbul Insulei Șerpilor cu Bolgrad unul echitabil pentru Rusia, dar fapt neacceptat de Anglia (Vitcu 2006, 125). În acest context tensionat Urharzy Gyorgy nota: „una din chestiunile importante era cedarea de către Rusia a teritoriilor stabilite prin tratatul de pace de la Paris. Rusia nu voia să cedeze Moldovei Bolgradul și Turciei Delta Dunării și Insula Șerpilor, Austria nu dorea retragerea trupelor din Principatele Dunărene până nu se efectuează cedările, Anglia nu voia să-și recheme flota de război din apele teritoriale rusești, pacea Europei se afla în pericol” (Românii 1859, 132).

În timpul unei întrevederi dintre Walewski și lordul Palmerston din cursul anului 1856 s-a pus din nou în discuție necesitatea restituirii Bolgradului Principatului Moldovei. Pentru împăratul francez aceste disensiuni în problema rectificării graniței dintre Imperiul Otoman și cel Rus reprezenta o piedică serioasă pentru noua construcție politică a Europei. Întrebarea care trebuia pusă la acea vreme este dacă Napoleon al III-lea știa de existența a două localități cu numele Bolgrad. Lordul Palmerston considera oportun în acest context tensionat convocarea unui nou forum internațional, care să găsească o soluție problemei basarabene, deoarece Rusia uzitează de toate mijloacele pentru a-și păstra teritoriile, care prin tratat urmau a fi cedate (Schroeder 1922, 384). Lordul Palmerston considera tentativa Rusiei de a nu respecta tratatul de la Paris un joc „rușinos” pentru o putere ca Rusia, iar „încercarea de a substitui orașul sudic celui nordic este un act cu care Anglia și Franța nu pot fi de acord” (Craven 1879, 513).

Abia spre finele anului 1856 Franța a renunțat să susțină pretențiile Rusiei asupra Bolgradului, iar prin protocolul din 6 ianuarie 1857 Rusia era obligată să cedeze sudul Basarabiei Principatului Moldovei (Bamberg 1858, 82).

Astfel, se observă o coicidență în raporturile franco-ruse. În anul 1814 la 30 martie contele Orlov sosea în capitala pariziană după victoria aliaților împotriva lui Napoleon Bonaparte pentru a semna triumful Rusiei împotriva Franței. Acum după 42 de ani la 30 martie 1856 se semna pacea dintre Franța victorioasă și o Rusie care și-a arătat limitele in război, dar care avea forța necesară să revină în prim-planul Europei. Ca urmare dacă în 1814 Orlov venea în calitate de învingător, acum venea să ceară suveranului francez pacea.

Congresul de la Paris a fost privit în epocă destul de bine cu toate neajunsurile sale, dar și consecințele imediate, dar a reprezentat pentru Franța „o oră glorioasă”. Ambasadorul francez la Constantinopol Edouard Thouvenel considera că diplomația franceză a reușit să salveze integritatea Imperiului Otoman de o „moarte violentă” ( Thouvenel 1896, 610).

Rezultate Congresului de pace de la Paris au fost comunicate de Walewski într-o serie de telegrame expediate reprezentantului francez de la Constantinopol Thouvenel. Pe 5 aprilie îi expediază o scrisoare: „pacea este asigurată, faptul că negocierile sau ținut la Paris a dus la un rezultat mulțumitor” (Thouvenel 1896, 613). De altă părere era reprezentantul englez la negocierile de pace de la Paris lordul Palmerston, care vedea în acest tratat unul „rușinos” care va dura foarte puțin. Celălalt reprezentant al Angliei lordul Clarendon mai moderat în declarații i-a afirmat lui Walewski că „tratatul din 30 martie deschide o nouă epocă, care trebuie să fie una de pace, dar nu trebuie să neglijăm nimic pentru a face ca pacea să fie solidă și durabilă” (Delord 1869, 645).

Semnarea păcii din capitala Franței a reprezentat în viziunea diplomației ruse sacrificiu necesar. Acest tratat cu urmări grave pentru Imperiul Rus a fost urmată de o schimbare majoră la nivel diplomatic. Contele Nesselrode, care devenise pentru ruși un „Nestor al diplomației” o analogie reușită cu celebrul personaj din războiul Troiei părăsea cariera diplomatică după peste 40 de ani de activitate. Locul său este luat de Mihail Gorceacov, care avea legături cu românii. Astfel, al doilea fiu a lui Gorceacov era căsătorit cu o fiică a fostului domn regulamentar Mihai Sturdza; George Cantucuzino, colonel în armata rusă era căsătorit cu o soră de a lui Gorceacov și în fine a doua fiică a lui George Cantacuzino se căsătorise cu Giers, nepot prin alianță a cancelarului Rusiei, cel care a îndeplinit funcția de consul general al Rusiei la București în perioada anilor 1858-1863.

Una din schimbările majore era că Rusia își pierde statutul de jandarm al Europei în favoarea Franței care devine „prim-dirijor” în concertul european. În situația creată Gorceakov va face eforturi pentru realizarea unei alianțe cu Franța, în acest sens ducând o luptă pentru susținerea cauzei românești.

Astfel, după încheierea păcii de la Paris Mihail Gorceacov avea de jucat un rol exponențial pentru Rusia. Gorceakov avea convingerea că înfrângerea suferită de Rusia în războiul contra tandemului franco-englez nu este una totală, și că Rusia are asigurat un loc printre marile puteri.

Franța în tandem cu Rusia și-au pus amprenta asupra realizării unirii de la 1859, cu precizarea că Rusia își ascundea cu abilitate obiectivele urmărite susținând chestiunea cea mai intens dezbătută de aeropagul european. Cu toate astea cele două țări, antagoniste în timpul războiului Crimeii au colaborat pentru realizarea doleanțelor românilor de la acel moment, iar în unele momente Franța era dispusă să cedeze teren rușilor. Congresul de la Paris nu a dat o soluție definitivă realizării unirii, din cauza opiniilor divergente ale marilor puteri, dar a reușit să mai obțină un aliat – Rusia.

Astfel, în timpul negocierilor de pace de la Paris Franța și Rusia aveau același punct de vedere în problema unirii principatelor.

.