Congresul de la Viena

I.Congresul de la Viena (octombrie 1914-iunie 1815)

După victoria Franței și după căderea celui care a înspăimântat Europa timp de cincisprezece ani, fiecare stat urmărea și spera să își atingă scopurile și interesele. Cu toate acestea au realizat în scurt timp că era nevoie să se țină cont de popoarele care au participat la înfrângerea lui Napoleon, la această problemă fiind adăugate aspirațiile de dominație ale popoarelor învingătoare. Acest fapt a dus la dorința de realizare a unui acord.

Astfel, pentru a restabili “Noua Ordine” s-a organizat Congresul de la Viena în anul 1814, acesta fiind prima întâlnire care a reprezentat puntul de pornire al eforturilor de reorganizare al continentului.

Congresul a debutat la Viena la 1 noiembrie 1814 și s-a finalizat ăn iunie 1815, imediat după bătălia de la Waterloo.

În afară de cele patru state învingătoare: Anglia, Rusia, Austria și Prusia, care au participat direct la discuții, la Congres au mai fost prezente și Suedia, Portugalia și Spania.

Acest congres care a desenat, practic, o nouă hartă a Europei, a avut la bază o serie de principii:

restaurarea situației politice din 1792;

echilibrul între cele cinci mari puteri europene (Rusia, Anglia, Austria, Prusia, Franța);

legitimitatea suveranilor;

solidaritatea principilor legitimi în vederea respingerii ideilor și mișcărilor revoluționare;

Toate celelate principii, cum ar fi cel al apartenenței naționale, al particularității religioase, lingvistice și etnice, au fost ignorate, fovorizându-se autoritățile tradiționale, conservatoare și feudale.

Congresul a fost precedat de Tratatul de la Chaumont din 1 martie 1814, încheiat la propunerea lordului Castlereagh, prin care membrii celei de a șasea coaliții antinapoleoniene se obligau să nu încheie pace separată cu Imperiul Fracez, să continue lupta până la capitularea inamicului și readucerea Franței la granițele din 1792. Pe baza hotărârilor de la Chaumont s-a încheiat și tratatul de pace cu Franța învinsă la 30 mai 1814. Genialitatea lui Talleyrand și dorința țarului Alexandru I, una ditre cele mai importante figuri ale coaliției, de a menține puterea franceză ca o contrapondere împotriva Prusiei și Austriei, a lăsat Franței întregul teritoriu definit înainte de războaiele revoluției și imperiului, plus câteva ținuturi în vecinătatea Alsaciei, din Belgia și Savoia și întreaga suveranitate de stat. Viitorul congres de la Viena va menține aceste prevederi.

Totodată, intenția Rusiei de a anexa Polonia și cea a Prusiei de a-și însuși Saxonia au divizat puterile semnatare ale tratatului de la Chaumont. Trimisul Franței, Talleyrand, un diplomat superior tuturor celor aflați acolo, a profitat din plin de această situație. Deți nu a reușit să obțină independența Poloniei, acesta a evitat anexarea întregii Saxonii de către Prusia, problemă de maximă importanță pentru securitatea țării sale. Tot el a reușit destrămarea coaliției antifranceze, încheind o alianță secretă cu Anglia și Austria, împotriva Rusiei și Prusiei în ianuarie 1815, ceea ce a dus aproape la un război între părțile aliate.

Fuga lui Napoleon de pe insula Elba, unde fusese expulzat, și restabilirea Imperiului a oprit probabil declanșarea unui război între aliați, disensiunile fiind uitate pe moment, datorită panicii create prin întoarcerea acestuia. Țarul Alexandru I al Rusiei a aflat de trădarea aliaților săi (Austria și Anglia) de la Napoleon, care i-a trimis tratatul secret, pe care l-a găsit în sertarul regelui Ludovic al XVIII-lea, pe care acesta îl uitase când a părăsit palatul în grabă.

Totuși, teama de Napoleon fiind prea puternică, Țarul a ales colaborarea cu Austria. Astfel, coaliția marilor puteri a reuțit să-l înfrângă din nou pe Napoleon la Waterloo, restaurându-se monarhia în Franța.

Capitolul II Hotărârile luate în cadrul Congresului de la Viena. Sfânta Alianță

Congresul de la Viena s-a încheiat prin semnarea unui document complex, numit „Actul Final”, semnat la 9 iunie 1815 de reprezentanții a opt puteri: Anglia, Austria, Rusia, Prusia, Franța, Suedia, Portugalia și Spania. Aceasta din urmă, confruntată cu probleme de ordin intern și având diplomați mediocri, deși avusese un rol destul de important în înfrângerea Franței, nu și-a văzut interesele satisfăcute, ea semnând Actul Final abia în 1817.

Rusia a păstrat Finlanda și Basarabia și a obținut cea mai mare parte a Poloniei, țarul urmând a fi rege constituțional al nou creatului regat, ce căpăta o administrație proprie. Prusia a păstrat Poznania (vestul și nordul Poloniei) și a obținut Pomerania (de la Suedia), ducatul Lusace (de la Austria), jumătate din Regatul Saxoniei, Westfalia și Renania, asumându-și paza de pe Rin, împotriva Franței.

Austria și-a recăpătat toate teritoriile pierdute în perioada 1794-1809, prin tratatele impuse de Napoleon, obținând Tirolul și Galiția, dar cedând posesiunile sale din Țările de Jos în favoarea nou constituitului Regat al Țărilor de Jos (Balgia și Olanda), stat tampon contra Franței. Meternich a obținut un succes incontestabil în teritoriile italiene, fiind anexate Austriei Lombardia și Veneția și fiind impuși suverani austrieci în ducatele Parma, Piacenza, Guastalla (Maria-Luiza), Modena, Massa-Carrara, Toscana.

A fost creată Confederația Germană (care înlocuia Confederația Rinului), cuprinzând 34 de state egale în drepturi. Toate problemele majore au fost încredințate unei diete federative (cu sediul la Frankfurt), pezidate de Austria.

Anglia a redobândit coroana Hanovrei (de la Prusia), dar regele Angliei pierdea titlul de elector al Sfantului Imperiu, și păstra Malta, insulele Ionice, Colonia Capului Bunei Speranțe, Ceylon-ul, insulele Antile și Helgoland.

A fost constituită și Confederația Helvetică, cu 22 de cantoane (prin unirea ținuturilor Valois, Geneva și Neufchatel), căreia i se garantază, la cererea Rusiei, „neutralitate eternă”.

Regatul Sardiniei a redobândit Savoia și Nisa, obținând totodată și teritoriul fostei Republici Genova.

În Regatul Neapolului va fi reinstalată dinastia de Bourbon, iar din 1816, prin unirea sudului peninsulei cu Sicilia, se creează Regatul celor două Sicilii. Pe ansamblu, peninsula Italiană rămâne divizată în 10 state: Regatul celor două Sicilii, Regatul Sardiniei, Regatul Lombardo-Venețian (în componența Imperiului Habsburgic), Statul Papal, ducatele Modena, Parma, Lucca și Toscana, Republica San-Marino și Principatul Monaco.

În Spania și Portugalia au fost restaurate dinastiile de Bourbon și Braganca.

Danemarca pierde Norvegia (intrată din 1814 în uniune personală cu Suedia), dar obține ducatul Lauenburg.

Imperiul Otoman, deși a pierdut în mod oficial Basarabia și a fost nevoit să recunoască autonomia administrativă a Serbiei, Țării Românești și Moldovei, nu a fost invitat să participe la Congres.

Totodată, în cadrul Congresului au fost stabilite pentru prima dată regulile cu privire la modalitățile navigației pe fluviile și râurile al căror curs trecea pe teritoriile mai multor state (libertatea navigației, încasarea texelor, amenajarea instalațiilor portuare). Dunărea, controlată de habsburgi și de otomani nu a fost luată în discuție.

Actul a inclus și un număr de 17 documente:

Tratate bilaterale și convenții între state;

Tratatul referitor la orașul polonez liber Cracovia („independent și strict neutral, sub protecția Rusiei, Austriei și Prusiei”);

Declarația puterilor cu privire la desființarea comerțului cu sclavi;

Regulamentele Comitetului de Navigație;

Regulamentul cu privire la rangurile reprezentanților diplomatici;

Așadar, tot în cadrul Congresului de la Viena au fost semnate trei documente deosebit de importante. Atfel, ideea egalității între oameni devine tot mai pregnantă, prin desființarea comerțului cu sclavi. Iar Regulamentul cu privire la rangurile reprezentanților diplomatici, care va face o delimitare exactă a funcționarilor ce lucrau acreditați în străinătate, împărțindu-i în trei categorii, va juca un rol deosebit de important în viitoarea evoluție a relațiilor diplomatice.

Trecerea de la Europa Revoluției și a lui Napoleon I la Europa Congresului de la Viena, care se sprijinea pe "legitimitate" și "restaurație" a dus la nașterea unui concept colectiv, ce urmărea asigurarea păcii generale, cu excluderea violenței și cu instaurarea unui echilibru între marile puteri, echilibru care, în afara războiului franco-german din 1870-1871, va fi menținut, cel puțin parțial, până în 1914.

Echilibrul în cauză va fi exprimat prin Sfânta Alianță (26 septembrie 1815), tratat inițiat de către țarul Alexandru I, ce dădea impresia mai mult de un tratat cu caracter religios decât unul politic. Plasat sub semnul Sfântului Duh, el se dovedește foarte conservator și permite monarhilor participanți să intervină pe lângă frații lor suverani pentru a-și apăra teritoriul împotriva amenințărilor revoluționare. Semnat de către țar, împăratul Austriei și regele Prusiei, textul este un instrument politic îndreptat împotriiva Marii Btritanii, considerată prea liberală decătre țar. Ca urmare, Marea Britanie propune constituirea Cvadruplei Alianțe (20 noiembrie 1815), indreptată teoretic, de această dată împotriva Franței. În numele celor două tratate, marile puteri vor interveni împotriva oricărei mișcări revoluționare din Europa și chiar din afara acesteia.

Cu această ocazie, se va stabili organizarea unor întâlniri periodice a suveranilor semnatari ai Cvadruplei Alianțe, pentru a-și coordona politicile în vederea prevenirii unei eventuale reveniri a expansionismului francez și a asigurării „păcii și prosperității popoarelor”, altfel spus, un statu-quo favorabil învingătorilor. Ia naștere astfel, un „acord european”, fără instituții organice, fără instituții organice, dar care acțiunii conjugate a lui Alexandru I, a lui Casttlereagh și a lui Meternich, dă politicii europene o aparență de unitate.

Deși se înscrie pe linia veche diplomatică (diplomație descretă, „de cabinet” în care năzuințele popoarelor și obiceiurile acestora nu contau), sperându-se într-o restaurație totală în domeniul politicii și al vieții sociale, Congresul de la Viena a reușit să asigure pacea în Europa o perioadă și a lansat ideea de Congres general, care să rezolve problemele continentului.

Capitolul III Ideea europeană în Congresul de la Viena

Secolul XIX a fost un secol în care statele puternice ale vremii (în primul rând, dacă nu chiar exclusiv la acea vreme, europene) încheie o serie crescândă de convenții multilaterale în diverse domenii.

Secolul al XIX-lea este secolul în care relațiile dintre state se intensifică, ca urmare a revoluției industriale și a consecințelor acesteia, în special în domeniile transport și comunicații internaționale. Relațiile comerciale la scară mondială se diversifică și intensifică fără precedent. Este secolul în care interdependențele dintre state cresc și se manifestă la scară globală.

În acest context experiența napoleoniană a reprezentat o încercare practică de a unifica Europa sub dominația unui stat european și cu mijloace militare. Campaniile militare ale lui Napoleon au stârnit atât admirația, cât și groaza multor europeni.

Napoleon, sub imperiul ideilor Revoluției franceze, urmărea, de fapt (prin cuceriri și anexări) unificarea Europei, construirea unei Europe politice și economice. Și chiar a reușit ca, în perioada sa maximă, Imperiul napoleonian să cuprindă aproape întreaga Europă. Argumentându-și campaniile, acesta mărturisea: „Unul dintre marile mele gânduri a fost concentrarea popoarelor, aceleași din punct de vedere geografic, fărâmițate de politică și de revoluții. Am vrut să fac din ele un corp de națiuni. Ar fi fost începutul, iar sfârșitul ar fi fost reunirea acestor corpuri naționale într-un corp universal, Asociațiunea Europeană… În această situație s-ar fi găsit cele mai multe șanse de a introduce peste tot o unitate de coduri, de principii, de opinii, de sentimente, de vederi, de interese. Un cod european, o curte de casație europeană, o monedă unică, aceleași legi, toate râurile navigabile pentru toți, sfârțitul războaielor, pacea lumii. Fiecare să se simtă pretutindeni ca la el acasă. Atunci, poate, ar fi fost permis să visăm la marea familie europeană”.

Unitatea europeană a devenit, în acest context, o unitate împotriva sistemului napoleonian.

Odată cu Congresul de la Viena începe reconstrucția politică a Europei, sub tutela celor patru mari puteri, care au decis să se pună de acord asupra unor modalități de garantare a menținerii păcii. Aceste state se vor reuni mai târziu în Cvadrupla Alianță – instrument de apărare a suveranilor legitimi împotriva oricăror forme de „subversiune”.

Congresul de la Viena a dat expresie uneia dintre teoriile cele mai importante care au luat naștere în Europa – aceea a balanței sau echilibrului puterilor, care a permis, în anumite situații, evitarea unor conflicte și care a contribuit la realizarea unei apropieri între poparele continentului, ducând în final la desăvârșirea procesului său de integrare.

Echilibrul puterilor presupune ca nici un stat sau grup de state să nu poată domina continentul, iar când un stat devine prea puternic, celelalte se coalizează pentru a bloca ambițiile de mare putere ale acelui stat.

Sistemul de alianțe cunoscut sub numele de „concert european”, reprezentând reuniuni ale statelor mari pentru rezolvarea unor crize internaționale prin care acestea impun celorlalte respectarea unor dispoziții la care acestea din urmă nu au colaborat sau au refuzat să colaboreze, constituie și el o manifestare a echilibrului european. Convocate pentru a găsi soluții la marile probleme cu care se confrunta continentul, aceste reuniuni au reușit să consacre o serie de reguli juridice în numeroase domenii de interes comun, punând bazele unui drept public internațional, pe care se vor întemeia în viitor relațiile între state.

Congresul de la Viena poate fi considerat momentul unei inovații internaționale, respectiv instituționalizare cooperării prin conferințe internaționale, ceea ce a dus la instituționalizarea concertului marilor puteri, care va avea scopul de a adopta măsuri pentru menținerea păcii și pentru respectarea intereselor comune.

Această etapă în instituționalizarea cooperării europene este cea a încercărilor temporare (congrese și conferințe). Practic, sistemul concertului european se baza pe organizarea unor conferințe care încredințau marilor puteri rezolvarea problemelor de interes comun.

De asemenea, prin obiectivul fixat de a opri istoria, de a opri exprimarea noilor idei liberale și naționale, Sfânta Alianță a fost un fenomen negativ. Dar prin accentul pus pe principiul "solidarității", pe legăturile de "fraternitate" între cei trei puternici monarhi ai Europei ea a contribuit, practic nu numai teoretic, la dezvoltarea IDEII EUROPENE. În plus, prin articolul 6 al tratatului din 20 noiembrie 1815 se stabilise regula întrunirii periodice a unor conferințe pentru discutarea "marilor interese comune", care a primit numele de "concertul european". Se impune, deci, principiul "diplomației conferințelor". Sfânta Alianță a organizat patru astfel de întruniri: la Aachen în 1818( când a fost primită Franța), la Troppau în 1820, la Laibach în 1821 și la Verona în 1822, dar își prelungește existența până în anul revoluțiilor, 1848. Atunci a fost îndepărtat de la putere Metternich, om politic cu multă experiență, care, totodatădeclarase cândva că "de multă vreme Europa are pentru mine semnificația unei patrii".

Capitolul III. Apariția principiului autodeterminării naționale și criza Concertului European de putere

Evenimentele social-politice din secolul XIX, dar mai ales din prima sa jumătate își au originea în Revoluția Franceză din 1789. Cu toate că imperiul lui Napoleon a fost înfrânt de o coaliție de state absolutiste, și care în perioda postbelică au construit un mecanism abslutist, rerpesiv care avea menirea de a restaura tradițiile politice din perioada ante 1789, procesele sociale, politice care au debutat în perioda napoleniană nu au putut fi stopate. Mișcările revoluționare din prima jumătate a deceniului trei a secolului XIX au fost reprimate de forțele recționare, dar spiritul, valorile, principiile autodeterminării naționale nu au putut fi înnăbușite. Mecanismul care avea în vizor menținerea statu-quo-ului politic era Sfânta Alianță, care sub presiunea transformărilot politice, economice și sociale ale vremii, sa dovedit a fi tot mai incapabilă de a răspunde provocărilor timpului. Mărul discordiei care avea să provoce criza Sfintei Alianțe era Problema Orientală.

Pe măsură ce Austria devenea tot mai dependentă de Rusia, întrebarea cea mai derutantă pe care și-o punea Metternich era cât anume mai puteau apelurile sale la principiile conservatoare ale țarului să rețină Rusia de la exploatarea oportunităților ei din Balcani și la periferia Europei. Răspunsul s-a meterializat în faptul că aproape trei decenii Metternich a făcut față revoluțiilor din Neapole, Spania și Grecia, menținând efectiv în același timp un consens european și evitând intervenția rusească în Balcani.

Dar Problema Orientală nu avea să dispară. În esență, ea a fost rezultatul luptelor de independență din Balcani, când diferitele naționalități au demarat lupta de eliberare de sub dominația otomamnă. Dificultatea în care acestă situație a pus sistemul lui Metternich a fost aceea că ea venea în contradicție cu angajamentul acelui sistem de a menține statu-quo-ul și că mișcările de independență care astăzi erau îndreptate împotriva Imperiului Otoman mâine puteau să vizeze Imperiul Rus. Mai mult, țarul, care era cel mai angajat în păstrarea legitimității, era de asemenea și cel mai doritor să intervină, dar nimeni – cu siguranță nu la Londra sau la Viena – nu credea că țarul avea să păstreze statu-quo-ul, după ce armatele sale vor fi pornite.

Pentru o vreme, un interes reciproc de atenuare a șocului prăbușirii Imperiului Otoman a menținut relații bune între Austria și Marea Britanie. Oricât de puțin le păsa englezilor de problemele Balcanilor, o avansare teritorială a Rusiei spre strâmtorile Bosfor și Dardanele era privită ca o amenințare la adresa intereselor strategice ale Marii Britanii din Mediterana Orientală. Metternich nu a participat niciodată direct la aceste eforturi ale englezilor de a se opune expansiunii rusești, oricât de binevenite le considera. Atenta și, mai presus de orice, aparent anonima sa diplomație – afirmând unitatea Europei, flatându-i pe ruși și lingușindu-i pe englezi – a permis Austriei să-și păstreze opțiunea ruseacă, în vreme ce alte state purtau greul acțiunii de zădărnicire a expansionismului rusesc.

Retragerea lui Meternich, ca consecință a evenimentelor revoluționare din 1848, a marcat începutul sfârșitului mersului pe sârmă, prin care Austria folosise unitatea intereselor conservatoare pentru a menține reglementarea de la Viena. Sigur este că legimitatea nu ar fi putut compensa la nesfârșit declinul constant al poziției geostrategice al Austriei sau crescânda incompatibilitate dintre instituțiile interne și tendințele naționale. Nuanța este, însă, esența diplomației. Metternich dăduse eleganță Problemei Orientale, dar succesorii săi, incapabili de a adapta instituțiile interne ale Austriei la timpurile noi, au încercat să compenseze aducând diplomația austriacă în rând cu tendința politicii de forță în curs de afirmare – nelimitată printr-un concept de legimitate. A fost să fie drumul invers al realizării ordinii internaționale.

Astfel s-a făcut că așa-numitul Concert al Europei a fost în cele din urmă zdrobit pe nicovala Problemei Orientale. În 1854, Marile Puteri s-au aflat în război pentru prima dată după timpurile lui Napoleon. Printr-o ironie a sorții, acest război, Războiul Crimeii, îndelung condamnat de istorici ca o afacere lipsită de sens și perfect evitabilă, a fost stârnit nu de Rusia, Marea Britanie sau Austria – state cu interse majore în Problema Orientală –, ci de Franța.

Motivul pentru care reglementarea de la Viena funcționase timp de aproape 50 de ani a fost că cele trei puteri dinspre est – Prusia, Rusia și Austria – și-au văzut unitatea ca pe cea mai importantă barieră în calea haosului revoluționar și a dominației franceze asupra Europei. Dar în Războiul Crimeii, Austria areușit să intre într-o alianță incorfortabilă cu Napoleon al III-lea, care abia aștepta să submineze poziția Austriei în Italia, și cu Marea Britanie, care nu era dispusă să se angajeze în disputele europene. Prin acesta, Austria a dat frâu liber Rusiei și Prusiei, hrăpărețele sale partenere de odinioară din Sfânta Alianță, să-și urmeze propriile interese pur națioanale. Prusia și-a fixat prețul forțând Austria să se retragă din Germania, în vreme ce ostilitatea crescândă a Rusiei în Balcani s-a transformat într-unul dintre resorturile primului război mondial și a condus la prăbușirea finală a Austriei.

Concluzii

La Congresul de la Viena din 1815 s-au stabilit câteva repere ale sistemului internațional care aveau să devină, din acel moment, reguli ale funcționării acestuia. Primul dintre acestea l-a constituit însuși principiul balanței de putere, care dintr-un principiu teoretic al relațiilor internațioanle, se permanentizeză și devine o instituție a relațiilor internaționale, asupra căreia consimt toate puterile majore ale sistemului. Diferența față de sistemul echilibrului de putere din secolul XVIII-lea este uriașă, în sensul în care Congresul de la Viena declară balanța de putere ca reprezentând regula de bază a funcționării sistemului, pe care statele aveau să o urmeze în mod planificat și deliberat, în comun. Mai mult decât atât, ea tinde să nu mai funcționeze pe principiul compensațiilor sau prin calcularea forțelor din punct de vedere al teritoriului, populației și capacităților financiare, ori prin gestionarea crizelor prin alianțe sau coaliții ostile între marile puteri. Acest principiu este înțeles acum în sensul unei echilibrări a puterilor relative a statelor (sau alianțelor acestora) din sistem, astfel încât niciuna dintre ele să nu atingă stadiul de hegemon, un echilibru militar și politic între marile puteri care presupunea un echilibru al drepturilor și obligațiilor acestora, dar și un echilibru al angajării lor în sistem.

Din acest punct de vedere, balanța de putere viza menținerea unui statu-quo ce reprezinta o configurație particulară a distribuției puterii în sistem ce convine tuturor puterilor majore ale acestuia la un anumir moment dat.

În secolele XVIII – XIX, sistemul internațional a fost unul multipolar, ceea ce ridică o serie de semne de întrebare asupra diferențelor mari în ceea ce privește frecvența conflictelor. Unii autori, susțin că stabilitatea considerabilă a secolului al XIX-lea în raport cu precedentul a avut la bază îndeosebi ușurința relativă cu care marile puteri ale momentului au reușit, prin forța dilplomației, să treacă peste schimbări sistemice importante, care s-au manifestat sub forma unor conflicte din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Modul în care acest echilibru de putere se exercita în mod deliberat și comun de către puterile majore europene era acela al diplomației. Astfel prin inaugurarea unei serii neregulate de congrese ale marilor puteri europene – cunoscute sub numele de Concertul European – diplomația devine o instituție a sistemului internațional; pentru prima dată, apare ideea prevenirii conflictelor puternice prin intermediul consultărilor și negocierilor dintre marile puteri participante. Însă momentul 1815 conturează în relațiile internaționale tocmai o formă de organizare a sistemului internațional de-a lungul unei ierarhii statale, care, la prima vedere, părea puternic contrastantă cu principiul westfalic al egalității statelor. Realizarea importanței puterii relative a statelor conduce la crearea unei ierarhii de putere europene, ale cărei trepte superioare se constituie întri categorie deosebită de mari puteri ce țin balanța, hotărându-i destinul. Acestea sunt matile puteri ale Concertului Europei, care au un rol managarial în sistemul internațional, spre deosebire de marile puteri din secolul al XVIII-lea, care utilizau balanța puterii și diplomația într-o manieră descentralizată. Spre deosebire de acestea din urmă, marile puteri ale Concertului Europei utilizau balanța puterii și diplomația în comun, într-o manieră formală, ca o hegemonie „împărtășită” ce avea la bază conștiința unor interese comune ale acestora. În plus, acestea își asumau un rol managerial deosebit în sistemul internațional, în sensul în care ele aveau dreptul și responsabilitatea exercitării unei forme de tutelaj asupra puterilor minore din sistem, tutelaj ce la oferea puteri extinse în ceea ce privește intervenția în afacerile interne ale puterilor minore, precum și o oarecare formă de control asupra politicii lor externe.

În decursul secolului al XIX-lea au existat însă o serie de factori care au determinat dinamica relațiilor internaționale. Este vorba despre:

Tranzițiile de putere ale marilor puteri;

Colonialismul;

Fragmentarea sistemului internațional.

Împreună, acești trei factori au condus la subminarea balanței de putere menținute timp de aproximativ o sută de ani de către marile puteri europene, care, în final, a determinat izbucnirea primului război mondial, a cărui cauzalitate a fost de natură politico-militară: gruparea marilor puteri europene în două alianțe militare antagonice, având ca bază o anumită cultură militar-strategică, ceea ce a dus la transformarea balanței complexe într-una simplă, cu doar două talere.