Conf.univ.dr. Tobolcea Iolanda1 Capitolul I LOGOPEDIA – ȘTIINȚĂ INTERDISCIPLINARĂ Ca oricare știință, logopedia s-a constituit pe baza necesităților… [625481]

Licență

Conf.univ.dr. Tobolcea Iolanda1 Capitolul I LOGOPEDIA – ȘTIINȚĂ INTERDISCIPLINARĂ Ca oricare știință, logopedia s-a constituit pe baza necesităților… [625481]

Byadmin ianuarie 1, 2024

CURS CURS
LOGOPEDIELOGOPEDIE
Conf.univ.dr. Tobolcea Iolanda1

Capitolul I
LOGOPEDIA – ȘTIINȚĂ INTERDISCIPLINARĂ
Ca oricare știință, logopedia s-a constituit pe baza necesităților practice și
teoretice de a sintetiza cunoștințele despre limbaj și de a formula procedeele specifice
educării limbajului tulburat.
Logopedia este o disciplină teoretică izvorâtă din necesitatea de a elucida
complexele probleme ale limbajului, ce are rol deosebit de important în viața psihică și în
structurarea personalității fiecărui individ, iar pe de altă parte, este o disciplină cu un
pronunțat caracter practic rezultat din necesitățile imediate ale comunicării interumane, al
necesității de educare a limbajului, al înțelegerii și al stabilirii relațiilor specific umane.
Constituirea ei a fost posibilă ca urmare a progreselor realizate în primul rând în
domeniul științelor psihologice și pedagogice, dar și în cel al medicinei, fiziologiei,
lingvisticii etc. În cercetarea problemelor limbajului și a tulburărilor sale există multe
zone de intersecție între logopedie și aceste științe, fără a se confunda cu ele.
Psihologia copilului este de un real folos logopediei, prin cunoașterea etapelor de
dezvoltare și manifestare psiho-comportamentală, prin enunțarea posibilităților de
evoluție în raport de condițiile instructiv-educative și a capacităților interne fiecărei
persoane. Aceste cunoștințe sunt completate prin dinamica și mecanismele dezvoltării în
cazul diferitelor deficiențe psihice de care se ocupă psihopedagogia specială – psihologia
deficienților și pedagogia acestora..
Psihologia generală face posibilă cunoașterea mecanismelor de dezvoltare a
limbajului, a funcțiilor sale și a rolului acestora în viața psihică. Cunoștințele din
medicină, psihopatologie, foniatrie, laringologie, psihiatrie, neurologie creează un tablou
complex al înțelegerii alterării psihice, al patologiei organelor fonoarticulatorii și al
implicațiilor acestora asupra formării și evoluției limbajului. De asemenea, aceste
discipline fac posibilă înțelegerea rolului jucat de tratamentul medicamentos în viața
psihică și al recuperării fizice, ceea ce facilitează acțiunile educative.
La rândul său, logopedia pune la dispoziția acestor științe o serie de date de un
interes deosebit pentru înțelegerea etiologiei și simptomatologiei tulburărilor de limbaj, al
mecanismelor și dinamicii formării vorbirii corecte sub influența acțiunii educative, al
rolului jucat de emisia-recepția corectă a vorbirii pentru dezvoltarea psihică a fiecărei
persoane și a adaptării sale la mediul social.
Prin urmare, problematica de care se ocupă aceste discipline de intersecție cu
logopedia nu este comună și nici nu se suprapune. Logopedia se diferențiază în esență de
foniatrie, ca și celelalte discipline care au legături cu tulburări de limbaj, prin abordarea
acestor probleme din punct de vedere psiho-pedagogic. Cu alte cuvinte, logopedia
studiază tulburările de limbaj prin prisma ansamblului mijloacelor sale speciale psiho-
pedagogice de a le preveni și corecta.
În prezent tot mai mulți specialiști afirmă relațiile logopediei cu alte științe,
recunosc necesitatea acțiunii în echipă și evidențiază problematica specifică fiecărui
domeniu, dar și avantajele colaborării atât pe plan teoretic cât și practic. Deci, limbajul nu
poate și nu trebuie privit izolat, ci în strânsă corelație cu ansamblul manifestărilor psihice, 2

integrat în fenomenele psiho-comportamentale pe care le influențează și este influențat de
acestea.

1.1. CONSTITUIREA LOGOPEDIEI CA ȘTIINȚĂ

Cuvântul logopedie vine de la grecesul „ logos ” care înseamnă cuvânt și
„ paidea ” care înseamnă educație. Deci, logopedia se ocupă de educația vorbirii, iar în
sens mai larg de studierea și dezvoltarea limbajului, de prevenirea și corectarea
tulburărilor de limbaj.
Se pare că primul care utilizează termenul de logopedie este Socrate (436-388
î.e.n.). Formarea vorbirii coerente și corectarea tulburărilor sale au preocupat oamenii
din cele mai vechi timpuri. Astfel, se știe că grecii antici aveau un cult deosebit pentru
vorbire și oratorie. Operele lui Plutarh, Herodot, Heraclit, Platon, Aristotel, Hipocrat
conțin indicații valoroase cu privire la preocupările societății antice de a forma și
dezvolta la toți membrii ei o vorbire cât mai corectă.
Aceeași prețuire a vorbirii o găsim mai târziu la romani, prin glasul lui Cicero care în
lucrarea “De oratore” scrie : “dacă nu depinde de noi să avem un glas frumos, de noi
depinde să-l cultivăm și să-l fortificăm, să studiem toate treptele de la sunetele grave până
la cele mai înalte”.
În evul mediu, cu toate oprimările la care este supusă știința, reușesc să străbată unele
idei pozitive. Astfel, Avicenna în “Canonul medicinii” evidențiază o serie de exerciții
utilizate în scopul reglării respirației și vocii ce dau rezultate bune în corectarea bâlbâielii
chiar și în zilele noastre.
Datorită ignoranței și dogmelor religioase, a dominat mult timp ideea că
tulburările de limbaj s-ar datora modificărilor anatomice ale organelor de vorbire sau unei
umidități anormale în care se scaldă limba și creierul. Ca urmare, apare o perioadă tristă
pentru logopedie, în care chirurgii erau chemați să intervină pentru redarea vorbirii
normale, intervenții ce au avut ca rezultat multe victime ale unor operații inutile.
Progresele cunoscute în toate domeniile în secolul XVIII-XIX au stimulat
dezvoltarea unor noi domenii de activitate și conturarea unor discipline care s-au desprins
din corpul științelor fundamentale. Este perioada când lucrările de logopedie sunt tot mai
frecvente, iar opinia publică manifestă un interes accentuat față de corectarea tulburărilor
de limbaj.
Cercetările mai consistente se manifestă începând cu secolul al XIX-lea. Sunt de
menționat cercetările lui Broca (1861) în domeniul afaziei motorii și ale lui Werniche
(1871) pentru afazia senzorială, precum și cercetările lui Netkaciov în tratamentul
psihologic al bâlbâielii.
În țara noastră, o cronică din 1835 vorbește de vindecarea gângăviei. Practica
logopedică s-a legalizat în 1949 și s-a dezvoltat din 1957 când se înființează primele
cabinete logopedice în policlinici, iar apoi în cadrul școlilor.
Se poate spune că logopedia s-a constituit ca știință în prima decadă a secolului
XX, datorită necesităților practice și teoretice de a sintetiza cunoștințele despre limbaj și 3

de a găsi procedee specifice educării limbajului tulburat. S-au conturat și perefecționat
astfel tehnici de investigații psihologice ale limbajului, metode și procedee de corectare.
O contribuție de seamă la constituirea logopediei ca știință, o aduce Herman
Gutzman (1865-1922) care și-a însușit multe din metodele corectării vorbirii de la tatăl
său Albert Gutzman, fost director la Institutul de surdo-muți din Berlin. După câte se
cunoaște, H.Gutzman a ținut pentru prima dată un curs despre tulburările de limbaj în
învățământul superior.
Concepția medicală a timpului nu acorda importanța cuvenită tulburărilor de
limbaj , corectarea acestora fiind făcută de medici și surori cu mijloace psihopedagogice
pentru care nu aveau pregătirea necesară. În 1942, în discursul de deschidere de la primul
congres al Societății internaționale de logopedie și foniatrie ținut la Viena, Emil
Froschels a pus în discuție problema apartenenței și structurii logopediei ca știință. Se
delimitează conținutul logopediei de cel al foniatriei prin precizarea domeniului de
acțiune al fiecărei științe : foniatria se ocupă de întreținerea organelor fonatoare și de
patologia vocii, iar logopedia de prevenirea, corectarea, studierea tulburărilor de limbaj și
de realizarea procesului de înțelegere și transmisie corectă a informațiilor.
O serie de termeni care se mențin și azi în logopedie (dislexie, disgrafie, rinolalie
etc.) sunt de proveniență medicală. Dar prin natura științei logopedice de a investiga
limbajul și de a corecta tulburările de limbaj, metodele și procedeele utilizate au un
pronunțat caracter psiho-pedagogic și, prin aceasta,, se delimitează locul logopediei în
cadrul științelor psiho-pedagogice și, în primul rând, ca ramură a psihopedagogiei
speciale.
Se poate concluziona că logopedia contemporană își definește azi menirea fără a
se limita la corectarea tulburărilor de limbaj, prevenirea și studierea lor; ea are în vedere
educarea și restabilirea echilibrului psiho-fizic și dezvoltarea unei personalități normale,
integre.
1.2. OBIECTUL, SCOPUL ȘI SARCINILE LOGOPEDIEI
Logopedia, știință.relativ tânără în cadrul științelor psihopedagogice, se ocupă de
problematica limbajului în general și tulburărilor de limbaj și de corectarea acestora în
special.
Treptat, aria preocupărilor logopediei s-a extins, fapt ce se poate vedea și din definițiile
mai mult sau mai puțin complexe date de diverși autori, în decursul anilor. Astfel,
Hvatțev definește logopedia ca „ fiind o știință pedagogică specială despre prevenirea și
corectarea tulburărilor de limbaj ”. Sovak o definește ca fiind „ știința despre fiziologia
și patologia procesului de înțelegere, de comunicare, despre prevenirea și tratamentul
pedagogico – corectiv a defectelor în domeniul înțelegerii comunicării ”.
Mai recent, E. Verza precizează că logopedia se ocupă de „ prevenirea,
corectarea, studierea tulburărilor de limbaj și de realizarea procesului de înțelegere și
transmisie corectă a informațiilor ” și că „ logopedia contemporană își definește azi
menirea fără a se limita la corectarea tulburărilor de limbaj, prevenirea și studierea lor; ea
are în vedere educarea și restabilirea echilibrului psiho – fizic și a dezvoltării unei integre
personalități, studierea comportamentului verbal și a relației acestuia cu personalitatea
umană”4

Logopedia s-a constituit mai târziu ca alte științe, sprijinându-se pe o serie de
informații, în special din psihologia limbajului, surdopsihologiei, psihopatologiei,
psihofiziologiei, tiflopsihologiei, neuropsihiatriei, psiholingvisticii, lingvisticii, etc.
La rândul ei, logopedia pune la dispoziția acestor științe o serie de informații. Și
în activitatea practică, dacă avem în vedere etiologia și complexitatea anumitor tulburări
de limbaj, se impune colaborarea dintre specialiștii mai multor domenii ( psihologi,
logopezi, medici ).
Din lucrările contemporane și din organizarea activității logopedice practice
rezultă că domeniului logopediei i se conferă fie un caracter psiho-pedagogic , fie unul
medical. Astfel, în țările răsăritene, în special, practica logopedică se desfășoară sub
nemijlocita îndrumare a specialiștilor de formație psihopedagogică, iar în unele țări din
occident, logopedia este practicată de specialiști cu formație medicală. De remarcat că și
în ultimul caz, metodele și procedeele de corectare a tulburărilor de limbaj au un caracter
psiho-pedagogic.
Scopul logopediei este acela de a asigura, prin înlăturarea tulburărilor de vorbire,
dezvoltarea psihică generală normală a persoanelor cu handicap verbal, formarea și
dezvoltarea în funcție de capacitățile lor, stabilirea sau restabilirea relației corecte cu cei
din anturaj.
Logopedia acordă atenție în special copiilor deoarece tulburările de vorbire au o frecvență
mai mare, nu trebuie să se consolideze și să se agraveze, pentru că posibilitățile de
corectare sunt mult mai mari și pentru că prin înlăturarea la timp a acestora se
preîntâmpină apariția altor modificări psihice și comportamentale.
Deci, logopedia are în primul rând un scop educativ deoarece contribuie la
formarea psiho-pedagogică a copilului, facilitează procesul instructiv-educativ în cadrul
școlii.
Logopedia urmărește în egală măsură să prevină și să corecteze tulburările de
limbaj.Realizarea acestui deziderat determină reducerea numărului de logopați și
începerea activității de corectare încă din perioada formării limbajului, ceea ce asigură un
succes rapid și complet în corectare. Vârstele preșcolară și școlară mică, sunt cele mai
favorabile pentru o acțiune logopedică eficace.
Pornind și de la concepția lui I.P. Pavlov, conform căreia „ nimic nu rămâne
imobil, numai cu condiția de a se crea condițiile corespunzătoare ” , în fața logopediei
stau o serie de sarcini, mai importante fiind următoarele:
1.cunoașterea și prevenirea cauzelor care provoacă tulburări de limbaj și
asigurarea unui climat favorabil dezvoltării normale a limbajului;
2.studierea și cunoașterea simptomatologiei tulburărilor de limbaj, a
metodelor și procedeelor de corectare;
3.depistarea, examinarea persoanelor cu tulburări de limbaj, începând cu
vârsta preșcolară și organizarea activităților în funcție de vârstă și
tulburare;
4.corectarea tulburărilor de limbaj în paralel cu dezvoltarea gândirii, cu
personalitatea, cu activitatea lor și formarea unei atitudini normale față de
propriul defect și față de lumea din jur;
5.elaborarea unui program terapeutic corect ținând seama de esența, cauzele,
mecanismele și dinamica tulburării;5

6.inițierea în probleme de logopedie a persoanelor din anturajul copiilor
pentru înțelegerea și sprijinirea acestora;
7.formarea de noi specialiști logopezi, cu o bună pregătire psiho –
pedagogică;
8.asigurarea condițiilor optime desfășurării activităților logopedice prin
amenajarea și dotarea cabinetelor logopedice cu materiale adecvate
practicii logopedice..
1.3. ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII LOGOPEDICE
Terapia logopedică este o activitate complexă, desfășurată pe multiple planuri,
individual sau pe grupe, în funcție de etiologia tulburării, gravitate și vârstă.
Terapia logopedică începe cu înregistrarea cazului, care se realizează în urma
perioadei de depistare a copiilor cu tulburări de limbaj. Depistarea se face în perioada 15
sept. – 15 oct., când fiecare logoped are obligația să examineze sumar toți copiii din zona
logopedică fixată și să evidențieze deficiențele de limbaj întâlnite, în cabinetul logopedic
se va desfășura examinarea complexă, se va stabili un diagnostic, se vor forma grupele, la
baza cărora vor sta o serie de criterii ( vârstă, deficiență, gravitate, trăsături de
personalitate, etc. ). Se va fixa un program de lucru, fiecare copil fiind planificat de 2 – 5
ori pe săptămână, în funcție de gravitatea defectului.
Vor avea prioritate copiii mici, pentru ca tulburarea să nu se transforme în
deprindere, deprinderile deficitare înlăturându-se mai greu și într-un timp mai îndelungat.
Nu sunt neglijați însă nici cei care au ajuns la vârsta adolescenței sau a pubertății,
deoarece la aceștia tulburările de limbaj pot produce modificări profunde de personalitate.
Vârsta optimă pentru începerea terapiei logopedice este cea mai mică dar nu se
poate stabili o regulă generală. Ea va fi determinată de tulburarea însăși. Dacă sunt
necesare intervenții chirurgicale ( palat despicat ) terapia logopedică va începe după
rezolvarea chirurgicală.De exemplu, dacă este o dislalie fiziologică- terapia logopedică
nu este necesară iar dacă este un început de bâlbâială va trebui oprită evoluția.Astfel,
momentul și caracteristicile intervenției logopedice se stabilesc în funcție de tulburarea
de limbaj.
Terapia logopedică se stabilește în urma unei examinări complexe, pe baza căreia
se stabilește diagnosticul. Pentru o bună reușită trebuie creat un mediu de examinare
propice și stimulativ, pentru ca logopatul să se poată exprima degajat, logopedul putând
sesiza astfel și toate aspectele tulburării. E necesară o atmosferă relaxantă, caldă,
personalitatea logopedului și atmosfera cabinetului fiind de mare importanță. Metoda
principală de examinare este a convorbirii cu logopatul, familia, cu toți factorii implicați
în educarea lui. Odată cu examinarea începe și completarea fișei logopedice, care va
continua pe tot parcursul terapiei logopedice și va trebui să oglindească evoluția copilului
pe tot parcursul intervenției logopedice.
Capitolul II
EXAMINAREA COMPLEXĂ6

Examinarea și diagnosticarea tulburărilor de limbaj se integrează tabloului dezvoltării
psihice generale a copilului, precum și interdependenței cu mediul social în care acesta
trăiește. Examinarea complexă trebuie să urmărească:
aprecierea posibilităților de comunicare de care dispune logopatul și stabilirea
diagnosticului, precum și a prognosticului;
elaborarea proiectului de terapie;
cunoașterea dezvoltării intelectuale și a trăsăturilor de personalitate.
Examinarea se face din punct de vedere pedagogic prin aplicarea metodei convorbirii
cu logopatul, cu familia și cu factorii educativi implicați, prin aplicarea de probe și teste
specializate, prin folosirea observației permanente în activitatea școlară, prin
consemnarea rezultatelor școlare . Momentul de examinare trebuie să țină se ama de
o serie de principii :
crearea unei atmosfere destinse, stenice, încurajatoare;
folosirea unor probe care să evidențieze clar deficitul de limbaj și deficiențele asociate;
legătura logopedului cu familia copilului pentru încadrarea clară a elementelor de
anamneză;
legătura logopedului cu defectologul (profesorul de educație specială) și
educatorul(educatoarea) pentru cunoașterea clară a relațiilor logopat-activitate școlară;
evidențierea diagnosticului, a etiologiei deficienței și stabilirea unei prognoze de început,
precum și a unei colaborări permanente cu copilul, cu familia și cu școala.
1.Înregistrarea cazului este realizată în urma perioadei de depistare a
tulburărilor de limabaj. Depistarea se face în urma unui examen sumar prin
care se evidențiază deficiențele grave, dar și prin semnalarea de către familie
și de cadrele didactice a cazurilor problemă. Momentul depistării este foarte
important, iar problemele aplicate variază în funcție de logoped și de
experiența pe care acesta o posedă. În general munca logopedică impune ca
depistarea să se realizeze la fiecare început de an școlar de la 15 septembrie la
15 octombrie.
2.Anamneza. Anamneza se consemnează în urma convorbirii cu unul din
părinți (de preferință mama) și făcând apel la fișa medicală a copilului.
Este important, la acest nivel, să se evidențieze : bolile ereditare,
malformațiile, nașterea, bolile infecțioase care au lăsat urmări, dezvoltarea
afectivității, dezvoltarea relațiilor intrafamiliale, integrarea copilului în
familie, momentele de progres psiho-fizic, traume sau accidente, tot ceea
ce este legat de apariția și evoluția limbajului (când și cum a început să
vorbească, primele cuvinte, primele propoziții etc.).
3.Examinarea limbajului rostit
a.Examinarea nivelului de înțelegere a vorbirii se realizează în funcție de
vârsta cronologică, nivel școlar și prezența tulburărilor psihice. La copiii
peste clasa a III-a se poate folosi chiar manualul clasei anterioare. Se cere
copilului să indice lecția care i-a plăcut cel mai mult, i-o citim cu voce tare
și îl rugăm să explice sensul unor cuvinte din vocabularul acesteia. La
copiii din grupa mare, școlari mici și copii cu probleme speciale în 7

educație, se pot aplica o serie de probe ca : proba de înțelegere verbală și
de de completare a unor lacune după Alice Descoeudres. Până la vârsta de
6 ani și la copiii cu nevoi speciale în educație, ce prezintă întârzieri în
dezvoltarea mintală sau deficit mintal, înțelegerea vorbirii se testează, în
genere, pe obiecte concrete.
b. Examinarea auzului. Este bine ca în cazul evidențierii clare a acuității
auditive indicăm examenul audiometric efectuat la medicul de specialitate. În
cazurile de alalie, când audiograma nu reușește prea bine sau în cazurile în care
copilul nu înțelege vorbirea la nivelul elaborării unor răspunsuri, se poate apela și
la proteza auditivă.
Nivelul dezvoltării auzului se evidențiază prin :
– probele de înțelegere a vorbirii (propuse deja);
– observații asupra conduitei : copilul repetă întrebările în timp ce-i dăm
îndrumări, caracterul întrebărilor puse de copil.
Procedeul este următorul (pe etape):
Etapa 1. Copilul care nu vorbește de loc este examinat prin probe de înțelegere, iar
sarcinile i se dau cu glas când tare, când încet.
Etapa 2 Dacă copilul nu reacționează, trebuie stabilit dacă nu aude sau nu înțelege
(exemplu : îi dăm o jucărie cu vocea în șoaptă; lăsăm să cadă o legătură de chei și
observăm reacția la zgomot, la o sonerie etc.)
Etapa 3 Dacă reacționează la zgomote și poate repeta cuvintele spuse de noi, îl așezăm
într-o poziție în care să nu vadă buzele examinatorului și acoperim pe rând câte o ureche
(examen monoauricular). Cuvintele le șoptim și copilul trebuie să la repete. După
clasificarea GLEITZ neînțelegerea vorbirii în șoaptă până la 4-6 m. are valoarea unei
ușoare hipoacuzii (sau apraxie auditivă); până la 1-4 m. este o hipoacuzie de gravitate
medie, iar când copilul nu aude la 1 m. hipoacuzia este gravă.
Coordonatele funcției auditive examinate sunt :
acuitatea auditivă (distanța perceperii vocii în șoaptă, redarea unor structuri ritmice
percepute auditiv, discriminarea și localizarea analitică a surselor sonore;
– înțelegerea vorbirii în ansamblu;
– recunoașterea și reproducerea sunetelor perechi opuse;
– (sunete izolate; silabe; cuvinte); s-z; t-d; ta-da; pot-pod;
controlul auditiv al vorbirii;
– autocontrolul în circuitul fonator normal (vorbește gradat de la șoaptă la strigăt,
la cerere);
– autocontrolul auditiv în corectarea defectelor de articulare (de exemplu :
înregistrarea pe bandă de magnetofon a rotacismului)
c. Examinarea articulării verbale se referă la aparatul articulator, la articularea
(pronunția) propriu-zisă.
Examinarea aparatului articulator cuprinde următoarele aspecte :
-Integritatea funcțională în ansamblu. Aici se are în vedere în primul rând
sistemul labio-comisural (simetria, integritatea, mobilitatea și forța). Apoi se
evidențiază aparatul dental (integritatea, forma, mușcătură, forma dentală 8

individuală).La maxilare se pune în evidență forma mandibulei, forma
arcurilor maxilarelor, existența prognatismului inferior sau superior. În ceea ce
privește limba, logopedul trebuie să observe în examinare: forma, mobilitatea
pe plan transversal și longitudinal, mărimea, fixarea ei, frenul. Palatul dur este
examinat ca formă, amplitudinea bolții. Palatul moale interesează ca
mobilitate, formă și mărime. Logopedul trebuie să observe și omușorul
(mobilitate, integritate, mărime, așezare) și sistemul nazal (inflamări acute sau
cronice, dureri de sept, malformații).
Examinarea articulării propriu-zise
După ce s-a sesizat starea aparatului articulator, examinăm capacitatea articulatorie.
Important în această etapă este ca obrazul copiluluisă fie luminat și să fie la aceeași
înălțime cu obrazul examinatorului.
Se vor urmări următoarele aspecte:
Capacitatea de redare prin imitație (vorbirea reflectată)
La acest nivel examinatorul pronunță sunetele alfabetului în ordinea dificultăților. Se
cere logopatului să repete și el. Apoi se pronunță silabe directe și inverse cu sunetele
respective, solicitând pronunția copilului.
Se pronunță apoi cuvinte în care sunetele la care se observă deformări se găsesc în
poziție inițială, de mijloc și finală, La sfârșit se pronunță propozițiicare conțin sunete
deficitare (de 2-3 ori) pentru a se evidenția clar tulburarea. Se examinează și combinații
de consoane sau de vocale în diferite cuvinte.
La baza alcătuirii unui astfel de instrument trebuie să fie următoarele principii :
cuvintele să fie uzuale, să poată fi înțelese și de copiii care dispun de un vocabular sărac;
să poată fi ușor ilustrate cu imagini;
sunetul să apară în diferite combinații; articulare ușoară și dificilă, la început, la mijloc și
la sfârșit.
Vorbirea independentă
Pentru examinarea capacității de pronunție în vorbirea independentă se pot folosi :
alfabetul ilustrat, tabele cu imagini a căror denumire prezintă sunetele în poziții diferite
(început, mijloc, sfârșit).
Se vor folosi ca procedee : “citirea” de ilustrații, recitarea, cântecul, povestirea
liberă. După acestea, examinatorul notează sunetele care întâmpină greutăți, tipul
tulburărilor intervenite, modul de recitare, ritmul, melodicitatea vorbirii, respirația în
timpul recitării și cântecului, dacă poate povesti, surprinderea esențialului, respectarea
structurii logice a povestirii.
d.Examenul vocii.
Vocea se observă de la primul contact, fiind de obicei în concordanță cu dezvoltarea
fizică și cu conformația fiziologică a copilului. Se urmărește :
sonoritatea ;
tonalitatea ;
valoarea ;
nuanța ;
răgușeala ;
astenia vocală ;9

rezonanța ;
disfonia, la pubertate (rareori înainte) ;
rinolalia ;
intensitatea vocii ;
melodicitatea vorbirii ;
vorbirea sacadată.
Examinarea structurii gramaticale
Se realizează observând formarea propozițiilor simple (2-4 cuvinte) corecte în
vorbirea spontană sau reprodusă ; folosirea corectă a singularului și plurarulului (acord,
număr-gen, la substantive cunoscute și noi); folosirea timpurilor verbelor, verbalizarea
corectă a unor relații temporale simple; folosirea corectă a pronumelui personal și a celui
demonstrativ.
f.Examinarea vocabularului activ
Se realizează prin observarea volumului de cuvinte folosite în povestire și
vorbirea independeentă a substantivelor, verbelor și adjectivelor.
g.Examinarea formelor de limbaj verbal poate evidenția :
Dialogul de scurtă durată – telegrafic axat pe obiecte și pe evenimente de tip situativ, în
funcție de anumite împrejurări, evenimente, sarcini concrete.
4.Examenul lexic și grafic

Dacă examenul vorbirii se face de la 5 ani în sus, examenul limbajului scris, se
realizează în cazurile de disgrafie, dislexie la nivelul clasei a II-a și a III-a de
studiu.Există și o diagnosticare precoce a tulburărilor limbajului scris, care se efectuează
de la vârstele mici și terapia va cuprinde antrenarea capacităților psiho-motrice specifice
pentru scris și citit.
Pentru o examinare corectă a tulburărilor intervenite în scris și citit. este necesar
ca în anamneză să se stabilească anumite elemente precum : întârzieri în apariția vorbirii,
dislalii polimorfe sau fiziologice prelungite, bilingvismul, întreruperi de școlaritate,
exigențele familiei asupra copilului, exersarea scris-cititului acasă. Examinarea lexiei și
grafiei trebuie să cuprindă imaginea schemei corporale, a lateralității, a motricității fine .
Se pot folosi : probe pentru determinarea orientării spațiale, proba pentru determinarea
sincineziilor digitale, proba pentru determinarea lateralității, testul OSERETSKI, proba
LIEBMANN etc.
După rezolvarea acestor probe este examinată direct lexia și grafia logopatului
prin intermediul unor probe specifice în care se verifică : literele, silabele, cuvintele,
analiza și sinteza lexico-grafică, propozițiile și micile texte. Este folosită copierea și
dictarea, citirea de pe carte și de pe caiet și se aplică o fișă de evaluare a greșelilor tipice
pentru fiecare copil.
5.Examinarea motricității
testul OSERETSKI
motricitatea organelor fonatorii10

examenul de praxie
examenul lateralității
examenul de ritm
Conform indicațiilor lui Oseretski începem exercițiile la nivelul vârstei cronologice și
coborâm sau urcăm până unde ne permite capacitatea copilului . În cazul copiilor cu
deficiențe de vorbire, e bine să începem aplicarea testului cu un an minus față de vârsta
cronologică, experiența indicând în toate deficiențele de vorbire o rămânere în urmă a
dezvoltării motorii. Începem examenul cu o categorie de vârstă sub vârsta cronologică și
pentru a stimula copilul prin performanțe proprii.
6.Examinarea dezvoltării mintale
Se pot folosi :
desenul omulețului, pomului și al casei;
matricile progresive: J.C. RAVEN (6-12 ani);
proba comparării de noțiuni;
proba definirii de noțiuni;
proba de completare a lacunelor.
7.Examenul personalității
Probele pentru determinarea trăsăturilor de personalitate pot releva tulburările
comportamentale asociate celor de limbaj, microtraume școlare sau familiale. Indicate
sunt testele : RORSCACH, T.A.T., tabloul familiei.
8. Examenul medical
Se recomandă unele examene medicale de tipul : ORL, audiologic, stomatologic, neuro-
psihiatric general, mai ales cu privire la dezvoltarea somatică și hormonală.
9. Examinarea rezultatelor activității școlare este de o mare importanță în alcătuirea
unui tablou corect simptomatologic. Gradul de integrare școlară a copilului sau integrare
în viața grupului școlar se poate examina nu numai prin înregistarea principalelor
rezultate în activitatea de învățare dar și cu asistențe ale logopedului la lecții, convorbiri
cu educatoarea (învățătorul) și chiar cu ceilalți copiii.
10. Consemnarea rezultatelor examinării se face în mod detaliat în Fișa Logopedică ,
urmărindu-se evaluarea tulburărilor la începutul terapiei, în timpul și la sfârșitul acesteia.
2.1. DIAGNOSTIC ȘI EVALUARE LOGOPEDICĂ
Diagnosticul este o ipoteză mai mult sau mai puțin probabilă care se cere mereu
verificată. El nu se rezumă la încadrarea într-o categorie nosografică care pare mai
apropiată. În urma efectuării examenului complex în care au fost cunoscute anamneza
subiectului, dezvoltarea sa, mediul familial și extrafamilial se poate stabili un diagnostic
prezumtiv ce va fi confirmat sau infirmat pe parcursul terapiei.
Copilul, indiferent de tulburarea sa, se manifestă diferit în funcție de situația și
mediul în care se află. De aceea, este necesară observarea lui în timp, comportamentul în
joc, discuții și corelarea observațiilor cu cele ale persoanelor care se ocupă de copil.
Pentru stabilirea corectă a diagnosticului sunt necesare și o serie de cunoștințe de
anatomie și fiziologie a limbajului, particularitățile evoluției normale a limbajului și a 11

abaterilor de la normalitate, formele de manifestare ale diferitelor tulburări cu aspecte
particulare între diferitele tulburări care pot determina confuzii de diagnostic, evoluția
tulburării în timp etc.
Fără acest volum de informații erorile se pot strecura ușor atât la tulburările severe
de limbaj, dar și la formele ușoare. Cunoașterea particularităților de vârstă și a abaterilor
de la evoluția normală a limbajului va evita confuziile între fiziologic și patologic și
sesizarea abaterilor încă din primele luni de viață ale copilului.
În stabilirea diagnosticului trebuie să se țină seama de o serie de factori endogeni
și exogeni pentru evitarea confuziilor : vârsta cronologică a copilului, dezvoltarea
intelectuală, afectivitatea, comportamentul, motivația, temperamentul, caracterul,
componența psiho-socială a familiei, climatul educativ, condițiile școlarizării etc.
Diagnosticul diferențial trebuie stabilt atât în cadrul aceleași tulburări cât și între
diversele tulburări cu care se pot confunda. În primul rând trebuie diferențiate tulburările
dismaturative de cele patologice. Deși au pentru început multe elemente comune diferă
atât ca etiologie cât și ca evoluție. Tulburările dismaturative, spre deosebire de cele
patologice, sunt determinate în general de un ritm propriu de dezvoltare, factorii somatici,
afectivi, sociali având un rol determinant în majoritatea cazurilor și pot să dispară și fără
intervenție logopedică.
După fixarea diagnosticului logopedic se face o evaluare preterapeutică, continuând cu o
serie de evaluări la sfârșitul fiecărei etape terapeutice și terminând cu o evaluare finală.
Aceste evaluări trebuie concepute în unitatea lor și în strânsă legătură cu obiectivele
urmărite în terapie. Evaluarea preterapeutică are loc la începutul terapiei logopedice și are
rolul de a stabili cu exactitate care este nivelul achizițiilor verbale raportat la vârsta
cronologică și care sunt abaterile de la evoluția normală a limbajului. Pe baza evaluării se
va stabili programul de recuperare și se poate elabora un prognostic privind posibilitățile
de corectare a tulburărilor de limbaj pentru fiecare logopat în parte.
La sfârșitul fiecărei etape evaluarea va urmări performanțele obținute, eșecurile
înregistrate, prevenirea altor eșecuri, stabilirea dificultăților, lacunelor, erorilor, reușita
obiectivelor propuse în celelalte etape. În funcție de ce va evidenția această evaluare,
strategia terapeutică, poate fi reevaluată, se pot introduce noi activități specfice înlăturării
tulburărilor de limbaj.
Evaluarea postterapeutică va stabili nivelul comportamentului verbal realizat în
raport cu obiectivele propuse.
2.2. FIȘA LOGOPEDICĂ

Rezultatele examinării sunt consemnate în fișa logopedică. Aceasta se completează :
– în momentul cunoașterii copilului (examinarea primară);
– pe parcursul întregii activități terapeutice.
Există mai multe modele din care terapeutul poate să-și aleagă modul de consemnare
al examenelor efectuate asupra logopatului și al efectelor terapiei logopedice. Important
este ca fișa să oglindească corect atât imaginea de început a logopatiei cât și evoluția
corectării acesteia. Este indicat ca rezultatele unei diagnosticări complexe să se facă în 12

mod detaliat în fișă, urmărindu-se evaluarea tulburărilor de la începutul terapiei până la
sfârșitul acesteia.
Fișa de examinare complexă și evoluție logopedică trebuie să cuprindă următoarele
aspecte :
FIȘA DE EXAMINARE COMPLEXĂ Nr.
fișei_______________________
ȘI EVOLUȚIE LOGOPEDICĂ Întocmit
de____________________
Data
emiterii___________________
I.Date generale
Numele și prenumele____________________________data
nașterii____________________
_______vârsta___________locul
nașterii__________________________________________
adresa_________________________________________________școala______
__________ clasa___________învățător_______________________________.
II.Date familiale
Numele
tatălui___________________________vârsta_____________studii______________
______________________locul de
muncă__________________funcția_________________ Numele
mamei__________________________vârsta______________studii______________
______________________locul de
muncă__________________funcția_________________ starea materială_________.
Starea locuinței________________________________________ numărul
fraților_____ al câtelea copil este______________. Relațiile între
părinți__________________________________Atitudinea familiei față de
logopat_______________________________________________________________
____________________________________________________________________
_____________ Tulburările de limbaj existente în famillie
____________________________________________________________________
____________________________________________________________________
______________
III.Examen psihofizic
Sarcina___________________________________nașterea________________________
___
greutatea________________________alimentația_______________________________
____ Antecedente pre-peri și
postnatale________________________________________________
__________________________________ _____________________________________
_______________________________________________________________________13

________ Antecedente
colaterale_________________________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
________
Inteligența_______________________________________________________________
____
Memoria________________________________________________________________
____
Imaginația_______________________________________________________________
____
Atenția__________________________________________________________________
___
Afectivitatea_____________________________________________________________
____
Voința__________________________________________________________________
____
Lateralitatea______________________________________________________________
___
Comportamentul__________________________________________________________
____ -în
familie__________________________________________________________________
_ -în
colectiv_________________________________________________________________
_ Trăsături de personalitate (pozitive,
negative)_______________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
________
IV Examen logopedic :
a.Integritatea anatomo-funcțională a aparatului fonoarticulator
aparatul respirator_________________________________________________________
–
particularități fonatorii (voce, mutație vocală, puritatea
vocii)___________________________________________________________________
___________________
-aparatul
articulator___________________________________________________________
b.Sistemul labio-comisural
aparatul
dental______________________________________________________________ –
maxilarele_______________________________________________________________
__ –
limba___________________________________________________________________
__ -palatul 14

dur__________________________________________________________________
-omușorul_______________________________________________________________
____ -cavitatea
nazală_____________________________________________________________
c. Funcția auditivă de ansamblu:
acuitatea
auditivă____________________________________________________________ –
controlul auditiv al
vorbirii____________________________________________________ – autocontrolul
auditiv al vorbirii_________________________________________________
d. Apariția tulburărilor de limbaj_________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________
cauze___________________________________________________________________
__ _________________________________________________________
– pronunțarea reflectată a sunetului______________________________________ – –
pronunțarea independentă a sunetului___________________________________
– sunete afectate______________________________________________________ e.
Înțelegerea cuvintelor
cuvinte
denumiri____________________________________________________________
cuvinte
însușiri______________________________________________________________
– cuvinte de
relație____________________________________________________________
-cuvinte
acțiuni_______________________________________________________________
f. Formularea și înțelegerea propozițiilor
cu conținut
familiar__________________________________________________________
– cu conținut
nou_____________________________________________________________
g. Vocabularul și structura
gramaticală____________________________________________
____________________________________________________________________
_______
h. Particularități
narative_______________________________________________________
____________________________________________________________________
_______
i. Elemente prozodice ale vorbiriii
spontane________________________________________
____________________________________________________________________
____________________________________________________________________
______________
1. Citirea15

raportul fonem-grafem______________________________________________ citirea
pe silabe_____________________________________________________ citirea pe text
cunoscut_______________________________________________ citirea pe text
nou___________________________________________________ ritmul
citirii_________________________________________________________
dislexia____________________________________________________________
2.Scrierea
analiza literelor separate______________________________________________ sinteza
în silabe și cuvinte (omisiuni, înlocuiri, inversiuni)___________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
________
acordul cuvintelor____________________________________________________
dificultăți ortografice_________________________________________________
dizortografii_________________________________________________________
discaligrafii_____________________________________________________
V. Concluzii diagnostice și prognostice___________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________
VI. Evoluția copilului pe parcursul terapiei logopedice
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
______________________
2.3. METODOLOGIA STUDIERII TULBURĂRILOR DE LIMBAJ
Dacă metodele și procedeele de corectare sunt specifice fiecărei categorii de
tulburări în parte, studierea tuturor tulburărilor de limbaj au la bază o serie de metode
comune.
În general, logopedia se folosește de aceleași metode pe care le utilizează
psihologia în studierea limbajului normal. Avantajul constă în faptul că în logopedie,
limbajul e studiat așa cum se manifestă, fenomenul nu mai trebuie provocat pe cale
experimentală și datele obținute se pot raporta la manifestările normale. Mascarea 16

limbajului tulburat e mai puțin probabilă și urmărirea lui se poate face ori de câte ori este
nevoie și se poate corecta și pe etape de vârste.
Deși se cunosc multe procedee în literatura logopedică, ele nu se pot aplica la
logopații cu limba maternă română, datorită specificului limbii și particularităților de
limbaj. Pentru bâlbâială, tahilalie, bradilalie, nedezvoltarea limbajului, metodele și
procedeele cunoscute au o mai mare valoare generală, în timp ce pentru dislalie valoarea
lor este limitată de specificul emisiei și al poziției sunetului afectat în interiorul
cuvântului și al propoziției. Și în folosirea psihoterapiei se pot prelua principiile generale
ce sunt valabile în aplicarea în scopuri curative pentru unele tulburări determinate psihic
sau somatic.
Experimentul: – valoarea experimentului în logopedie rezultă din geneza
fenomenului de tulburare și manifestarea lui naturală în întregul comportament al
logopatului. Totuși se pot provoca experimental diverse situații de solicitare individuală,
în grup, de rezolvare a unor sarcini de bază, de control sau autocontrol prin intermediul
limbajului, de comunicare – recepție în diverse activități, de adaptare la situație, de
exprimare și recepție.
Observația: – joacă un rol deosebit. Condiția esențială a unei bune observări e
aceea de a preciza de la început fenomenul pe care-l urmărește pentru că în timpul
desfășurării limbajului pot să apară o serie de comportamente secundare. Important e ca
înregistrarea datelor să se facă cu fidelitate ( magnetofon, casetofon) pentru a surprinde
exact aspectele urmărite. Pentru eliminarea accidentatului trebuie ca :
a – observarea se poate desfășura în perioade de timp diferite ( oboseala accentuează
tulburarea )
b – să nu știe că e observat ( ca inhibiție )
c – să-l urmărească atât în anturajul persoanelor cunoscute cât și necunoscute ( vorbirea și
comportamentul lui diferă ).
Conversația: – urmărește să stimuleze vobirea logopedului, dar fără a-l pune în
dificultate ( să nu abordeze subiecte care-i sunt penibile și pe care el le ocolește ). Nu se
vor consemna abaterile de la vorbirea normală în prezența lui. Discuția poate fi orientată
și în direcția surprinderii frământărilor interne ale subiectului, a mediului în care-și
desfășoară viața și activitatea, a descoperirii cauzelor tulburării de limbaj și dorinței de
cooperare în activitatea logopedică.
Analiza produselor activității : – se vor studia compuneri, lucrări de control, jurnale, în
special pentru tulburările limbajului scris.
Biografică: – ajută la descoperirea antecedentelor tulburării și comportamaentului pe
baza relatărilor părinților, rudelor, profesorilor.
Testelor: – urmărește să stabilească nivelul de abilitate verbală, consolidarea deprinderii
în folosirea limbajului, gradul de abatere de la normal, tulburările afectiv –
comportamentale ca urmare a deficiențelor de limbaj.17

Capitolul III
ELEMENTE DE ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA LIMBAJULUI
Vocea e rezultatul sunetului care se formează în perimetrul laringelui, datorită
vibrației coardelor vocale, vibrație datorată coloanei de aer care este trimisă de contracția
mușchilor expiratori și de plămâni.
Vocea și cuvântul se concretizează din sinteza funcțiilor tuturor organelor care
colaborează și conduc acest proces. Cuvântul este produsul vocii. La producerea
vocalelor și consoanelor participă întregul aparat al vorbirii.
La respirație, fonație, articulație participă anumite părți anatomice care se mișcă,
se contractă, se relaxează, participând la realizarea vorbirii.
Creierul – datorită dezvoltării lui, omul posedă vorbirea. În creier se află și centrul
vorbirii.
Fruntea – osul frontal, sinusurile frontale, participă împreună cu alte perimetre ale feței la
procesul de rezonanță a sunetelor emise.
Nasul – patologia acestuia provoacă o jenă în desfășurarea normală a respirației și a
vorbirii. Modificările de permeabilitate a foselor nazale stau de multe ori la baza
rinofoniilor. De asemenea, patologia foselor nazale poate influența direct permeabilitatea
trompei lui Eustache, determinând hipoacuzii temporare sau definitive.
Cavitatea bucală – este alcătuită din:
a)arcadele dentare care despart ( gura închisă ) vestibulul bucal de cavitatea
bucală propriu – zisă. Integritatea anatomică a aparatului dento – bucal e
determinată și indispensabilă în modelarea unor foneme.
b)regiunea palatinală – limitată anterior de buze și posterior de istmul velo-
faringian prin care se stabilește legătura cu buco – faringele. Ea este
formată din palatul dur fix și palatul moale sau vălul palatului mobil. Este
în același timp peretele superior al cavității bucale, despărțind cele două
cavități, cu o importanță deosebită în actul fonației și planșeul foselor
nazale. Starea anatomo histologică și funcțională a acestei regiuni are o
importanță deosebită în emisiunea vocalelor și în mișcarea palatului moale
care prin ridicarea sa în anumite momente separă naso-faringele de buco-
faringe. Este absolut necesară în emiterea unor foneme. Parezele sau
paraliziile acestora explică frecvente rinofonii deschise. Palatul moale se
termină cu lueta. El este mobil și joacă un rol mare în fonație deoarece el
închide și deschide intrarea aerului în fosele nazale. Datorită poziției
vălului palatului, ridicată sau coborâtă, sunetul va fi nazal sau oral.
c)limba – formată din numeroși mușchi, cu funcții complexe, care permit o
mare diversitate de mișcări, în toate sensurile, realizând o articulație
fonetică, cu o mare importanță în procesul fonației, dicției, vorbirii în
general.
Buzele – formate din tegumente și mușchi puternici, rezistenți, mobili, cu rol
deosebit în realizarea sunetului articulat. Activitatea lor influențează formarea
armonioasă a vocalelor și consoanelor. Deschiderea și închiderea lor e proporțională cu
fluxul respirator și debitul verbal.
Faringele conduct fibro-muscular, este situat posterior față de fosele nazale,
cavitatea bucală. El ocupă acea parte a cavității bucale cuprinsă între palatul moale și 18

regiunea anterioară a esofagului și a laringelui, care prelungește cavitatea palatală și
întâlnește cavitatea laringiană. E constituit din naso-faringe, buco-faringe și laringo-
faringe. Are rol și în fonație și în deglutiție, datorită elasticității mușchilor și mucoasei
lor, care contractându-se conduc acțiunile fizice ale tubului faringian și ale palatului
moale. În inflamațiile acute sau cronice, tumori, malformații, pareze, paralizii, apar
modificări grave în deglutiție, respirație și fonație.
Laringele – continuă cavitatea faringiană și e organul în care se formează sunetul.
La bărbați e mai vizibil ( mărul lui Adam ). El formează partea de sus a traheei, are forma
unui tub alcătuit din cartilaje. Mișcările lui sunt susținute de mușchii motori legați între ei
de ligamente, de membrane, de articulații. Prin mișcările lui de ridicare, coborâre, de
contracție și relaxare, coordonează funcțiile inspirației, expirației, ale coardelor vocale,
ale mușchilor glotei în timpul vorbirii. Pentru ca sunetul articulat să se formeze în laringe,
e necesar ca glota care în respirație e deschisă, să se închidă, coardele vocale să se
contracte și apoi datorită coloanei de aer expirat, coardele vocale în extensie, vibrând, să
producă sunetul.
Glota – e orificiul laringian, mărginit de către cele două coarde vocale. E o
deschizătură de formă triunghiulară care se formează între coardele vocale când sunt trase
orizontal în dreapta și stânga de către cartilaje în momentul fonației. Ea se află la mică
distanță de mărul lui Adam. Mai jos fațău de această proeminență, observăm o ușoară
cavitate care este glota. Deschiderea glotei depinde de contracția simultană a mușchilor
cricoaritenoizi laterali și posteriori.
Din mijlocul cartilajului tiroid ( în partea anterioară a laringelui ) pornesc două ligamente
fibroase, formate din mușchi puternici, elastici. Prin vibrarea lor se produce sunetul.
Acestea sunt coardele vocale.
Coarda vocală – e un mușchi lunguieț, de formă triunghiulară. În registrul gros,
coardele vocale se strâng și se îngroașă. În registrul scurt, ele se întind și se subțiază, ca o
panglică.
Traheea – e constituită dintr-un schelet fibro-cartilaginos. Se bifurcă în bronhiile
principale ( câte una pentru fiecare plămân ). După bifurcare, bronhiile mari se divid în
numeroase ramuri, până la bronhiole care asigură legătura cu alveolele pulmonare .
Arborele bronhic asigură ventilația pulmonară până la canalele alveolare și alveolele
pulmonare răspunzătoare de schimburile respiratorii. Aerul intră pe gură sau nări sau prin
amândouă cavitățile deodată, umple cavitatea laringiană și faringiană, apoi prin glotă
coboară prin trahee și invadează cei doi plămâni.
Plămânii – sunt elemente principale ale aparatului respirator. Ei sunt formați
dintr-un țesut spongios și elastic care le permite umplerea și golirea de aer oxigenat și aer
viciat. Prin contracția musculară, când inspiră, coastele se ridică, plămânii se umplu cu
aer. Relaxând diafragma, alungăm aerul, adică axpirăm. Aerul viciat se întoarce pe trahee
în sus, trece prin laringe și produce sunetul.
O contribuție importantă o are și diafragma. Este unul din cei mai importanți
mușchi inspiratori. Ea participă la fiecare inspirație. În timpul contracției, antrenează
mușchii centurii abdominale care-i susțin contracția, precum și scheletul cavității toracice
care conduce acțiunile de contractare-relaxare, imprimând suflului ritmul frazelor pe care
le rostim.
Cavitatea abdominală și viscerele au rol în acțiunea fizică a formării și calității
debitului verbal.19

Activitatea organelor fonoarticulatorii e globală și distinctă. Pentru a forma un
sunet oarecare, toate organele periferice ale vorbirii intră în activitate cu toate părțile lor,
caracteristic și distinct pentru fiecare sunet. Activitatea fiecărui organ fonoarticulator e
lipsită de sens, când e privită separat de a celorlalte. Mișcările vălului, aplicarea vârfului
limbii pe marginea alveolară a incisivilor superiori, presiunea buzelor, etc, sunt acte
mecanice câtă vreme sunt deprinse din procesul unitar al fonoarticulației. La producerea
fiecărui sunet, fiecare organ periferic al vorbirii execută mișcări fine și precis coordonate
și ia poziții determinante în funcție de mișcarea și poziția tuturor celorlalte.
De reținut:
– mobilitatea acestor organe e asigurată de o multiplicitate surprinzătoare de
mușchi;
– activitatea acestor mușchi e comandată de o multiplicitate de nervi;
– inervarea e adesea dublu – încrucișată, în sensul că un nerv trimite ramurile sale
la mai multe organe și în același timp același organ primește inervația sa de la mai mulți
nervi.
Așa se explică considerabila putere de compensare a organelor periferice
fonoarticulatorii ( se poate vorbi fără limbă, laringe – prin emisiunea
aerului esofagian sau stomacal ).
3.1. CENTRII NERVOȘI IMPLICAȚI ÎN LIMBAJ
Centrii nervoși sunt situați în Sistemul NervosCentral . la mai multe niveluri.
Considerați de jos în sus aceștia sunt:
măduva spinării – se găsesc neuronii motori ( asigură tonusul );
trunchiul cerebral – se găsesc nucleii motori ai nervilor cranieni.
Impulsurile inițiate aici sau transmise de la centrii motori inferiori, merg prin nervii
cranieni motori sau prin componenta motorie a mușchilor implicați în fonație.
cerebelul – rol important în coordonarea mișcărilor. Datorită acestuia putem executa
mișcări foarte precise, fine, mai ales cu membrele superioare ( important pentru scris ).
diencefalul – în diencefal, foarte important pentru limbaj e talamusul. De la nivelul
limbii, impulsurile primite de la periferie sunt proiectate pe scoarță. Hipotalamusul
influențează limbajul prin dirijarea stărilor afectiv – voliționale.
Sistemul nervos extrapiramidal , este format din centrii corticali, subcorticali, nucleii din
trunchiul cerebral, cerebelul.
Căile motorii extrapiramidale trimit și întrețin comenzile care conduc mișcările
semivoluntare și automate ( printre acestea și cele din timpul scrisului ).
Scoarța cerebrală – e cea mai evoluată parte a S.N.C. Ea acoperă întreaga suprafață
exterioară a emisferelor cerebrale. La nivelul ei se realizează mecanisme nervoase
complexe, care asigură substratul psihic al vorbirii. La dreptaci, mecanismele cerebrale
implicate în limbaj sunt strict localizate în emisferul stâng. La stângaci se pare că aceste
procese corticale nu sunt atât de strict localizate.
Din punct de vedere al limbajului interesează următoar ele aspecte:20

– există porțiuni de scoarță cu funcție de recepție ( centrii senzitivo
–
senzoriali );
– există porțiuni de scoarță cu funcție de comandă motorie ( centrii motori )
– există porțiuni de scoarță cu rol de asociație – fac legătura între zona de cortex
senzorial și zona cu rol motor.
Fiind o activitate reflexă condiționată pentru formarea și menținerea lor sunt necesare
impulsuri auditive și vizuale permanente.
Pentru realizarea lui, ca pentru orice reflex sunt necesari:
– receptori vizuali și auditivi ( la orbi e înlocuit cu cel pentru pipăit );
– cale aferentă ( spre centrii nervoși superiori );
– centrii nervoși din S.N.C.;
– cale aferentă prin care impulsurile motorii sunt transmise de la centrii nervoși
spre organele efectoare;
– efectorii – constituiți din mușchii care participă la realizarea limbajului scris și
vorbit.
1.Receptorii – implicați în limbaj sunt cei reprezentați de segmentul receptor
al analizatorilor auditivi și vizuali;
2.Calea aferentă – e reprezentată de segmentul de conducere al analizatorilor
auditivi și vizuali. Aceste segmente sunt formate dintr-un lanț de neuroni,
conectați între ei prin intermediul sinapselor. Un capăt al lanțului e conectat cu
receptorii. Începând de la receptori, neuronii urcă spre S.N.C. unde fac stații la
diferite niveluri, atingând în final cortexul. Se ajunge astfel la conștientizarea,
memorizarea, utilizarea informațiilor înregistrate auditiv și vizual.
Impulsu rile auditive ( cuvintele vorbite ) ajung la cortexul senzitiv auditiv.
Impulsurile vizuale ( cuvinte scrise ) ajung la cortexul senzitiv vizual. Aceste arii
sunt conectate prin legături nervoase, cu o aceeași arie de asociație, care integrează
impulsurile primite. Trimite apoi, tot prin legături nervoase concluziile la cortexul motor,
care la rândul lui trimite impulsuri spre mușchii implicați în vorbire sau și spre cei folosiți
în scris.
Cortexul are și rol de autocontrol al limbajului. Prin auz și văz e evaluată calitatea
vorbirii, scrisului și în conformitate cu rezultatul evaluării, scoarța cerebrală trimite
impulsuri prin corectare.
În concluzie se poate spune că:
Limbajul are o localizare dinamică și la producerea lui participă o arie vastă de zone și că
există posibilitatea ca unele funcții ale zonelor afectate să fie preluate de către zonele
sănătoase.
Limbajul se realizează prin coordonarea unitară a unui complex de
sisteme aferente – eferente organizate la diferite nivele funcționale. Astfel, la geneza lui
participă atât organe de simț periferic ( auz – văz ) care recepționează informații din
mediul extern, cât și zonele corticale în care informația percepției primare e recodificată
în impulsuri care sunt transmise la nivelul periferic, de această dată la organele fonatorii.
Prin efectele impulsului care pornește de la scoarța cerebrală, coardele vocale vibrează
odată cu trecerea curentului de aer expirat. Sunetul brut laringian e modificat prin
mișcările făcute de buze, limbă, mandibulă, vălul palatului, faringe și întregul laringe.
Orice modificare pe parcursul acestui traseu poate produce modificări ale vorbirii, care 21

vor fi în strânsă legătură cu locul, intensitatea, natura dereglărilor. Astfel, anomalii ale
organelor periferice de emitere a vorbirii pot provoca dislalii mecanice care împiedică
vorbirea sonoră.
Malformațiile congenitale labio – maxilo – palatine produc rinolalii cu efecte
asupra sonorizării vorbirii, dar de multe ori produc și modificări ale dezvoltării psihice.
Leziuni apărute în zona frontală pot produce tulburări grave ale
limbajului( afazii ).
Afectarea ariilor postcentrale din emisfera stângă produc fenomene dislalice.
Leziuni apărute pe traseul unuia din marile sisteme motorii pot produce dizartrii care
îmbracă anumite forme în funcție de sistemul motor lezat.
Producerea limbajului nu se poate realiza în condiții normale în afara recepției
vorbirii. Prin intermediul auzului se realizează analiza și sinteza vorbirii orale
( intensitatea, frecvența, succesiunea sunetelor și cuvintelor ) și apoi integrarea acestora
în configurații fonetice unitare. Percepția vizuală joacă un rol hotărâtor în limbajul scris –
citit. Prin intermediul ei are loc diferențierea și identificarea semnelor grafice și totodată
stabilirea de legături între aceste semne și elemente sonore ale vorbirii orale. La
nevăzători, în citirea și scrierea textelor în locul percepției vizuale intervine percepția
tactilă pentru care își dezvoltă mecanisme speciale de identificare, diferențiere și
integrare a elementelor lexicale.
În procesul învățării sonore și a scris – cititului, la omul normal are loc o
permanentă raportare a imaginilor auditive la imaginile vizuale și invers, iar la nevăzători
o raportare a imaginilor auditive la imaginile tactile și invers.La surdo – muți, în cursul
demutizării, imaginile vizuale suplinesc percepția auditivă și pe baza ei cuvântul e asociat
cu imagini ale semnificațiilor.
3.2. ORGANELE VORBIRII
Aparatul vocal uman se compune din trei sisteme fundamentale de organe. Primul
sistem îl formează:
1.Organele de respirație a căror funcție în legătură cu limbajul constă în faptul că
ele dau curentul de aer ce formează vibrația coardelor vocale, vibrație pe care o
produce unda sonoră ca atare. Din aceste organe fac parte plămânii și mușchii pe
care îi pun în mișcare, în special diafragmul, care atunci când se boltește în sus în
formă de cupolă, apasă de jos asupra plămânilor și produce diferite izbituri de
intensitate diferită, corespunzătoare silabelor pronunțate.
Tot din acest sistem de organe fac parte bronhiile și traheea prin care curentul de
aer se duce către sistemul următor al organelor vorbirii – către laringe.
2.Laringele – fiind continuarea traheei, e format din patru cartilaje. În spațiul
dintre aceste cartilaje sunt dispuse în cavitatea orizontală coardele vocale, anume
doi mușchi subțiri, elastici, pe care aerul ieșit din trahee îi pune în mișcare
vibratorie. Așezarea coardelor vocale permite, datorită mobilității cartilajelor de
care sunt fixate, să se producă mișcări de două feluri:
– coardele vocale se pot întinde sau pot rămâne destinse;
– se pot alipi sau se pot îndepărta la capete în așa fel încât se
formează între ele un spațiu denumit glotă. Când coardele vocale sunt întinse și
apropiate, adică glota este închisă, atunci pătrunzând între marginile corzilor îndreptate 22

una spre cealaltă aerul expirat le pune în mișcare vibratorie, în urma cărui fapt se produce
unda sonoră. Când coardele vocale nu sunt suficient de apropiate, datorită faptului că
aerul trece fără a se freca prea mult de marginile lor, se produc sunete slabe, de șoaptă.
Când respirația e liberă și nu e sonoră, coardele vocale rămân cu totul destinse, iar glota
complet deschisă.
•3. Al treilea sistem al organelor vorbirii e așezat deasupra
laringelui. Acesta e form at din cavitatea bucală și nazală , care reprezintă
un fel de tub așezat deasupra. Cavitatea bucală reprezintă cel mai
important rezonator al undelor sonore care apar în laringe. Prin
modificarea mărimii și a formei cavității bucale se formează sonoritatea
definitivă a vocalelor.
Cavitatea bucală e de asemenea organul care crează obstacole speciale pentru
aerul expirat. Înlăturarea prin aer a acestor obstacole produce acele sunete – zgomote,
care se numesc consoane. Cavitatea nazală îndeplinește funcția unui rezonator auxiliar,
către care trecerea poate fi sau deschisă sau închisă de către vălul palatului, adică de
partea posterioară mobilă a palatului. În primul caz se produc sunete nazale, ca de pildă
consoanele sonore m – n, iar în al doilea caz – sunete nenazale.În felul acesta, aparatul
periferic al vorbirii este extrem de complex, necesitând o coordonare extrem de fină a
mai multor mișcări care se produc simultan.
Deci vocea e rezultatul sunetului care se formează în perimetrul laringelui,
datorită vibrației coardelor vocale, vibrație datorată coloanei de aer care e trimisă de
contracția mușchilor expiratori și de plămâni.
Cuvântul este produsul vocii. Vocea și cuvântul se concretizează din sinteza
funcțiilor tuturor organelor care colaborează și conduc acest proces.
Capitolul IV
CAUZE ȘI CLASIFICĂRI ALE TULBURĂRILOR DE LIMBAJ
4.1. ETIOLOGIA TULBURĂRILOR DE LIMBAJ
Tulburările de vorbire sunt extrem de variate și totodată fiecare din ele
prezintă o problemă a stării fizice a organismului, a dezvoltării pshice, a maturității
individului, caracterului, temperamentului, interdependenței sociale.
Tot atât de variate sunt și cauzele tulburărilor de vorbire. Se disting două cauze:
1.factori externi – factori fizico – mecanici ( supraîncălzirea, suprarăcirea);
– biologici – bacterii
– sociali;
2.factori interni – influențează asupra – aparatului central al vorbirii;
– scoarței cerebrale

Ex. distrofia, viermi intestinali, rahitism.
Asupra organismului uman acționează o multitudine de factori nocivi care pot
imprima un anumit curs în dezvoltarea sa. Dar organismul capătă o anumită rezistență ce
îi permite o evoluție normală și numai în anumite condiții acești factori determină
perturbații pe o direcție sau alta.23

Cunoașterea acestor cauze e necesară nu numai pentru a le preveni, dar și pentru
adoptarea unei metodologii științifice în stabilirea diagnosticului diferențial și a
modalității de corectare. Nu întotdeauna pot fi stabilite cauzele și apoi aceleași tulburări
pot avea mai multe cauze.
Tulburările de vorbire apar ca urmare a acțiunii unor procese complexe în perioada:
– intrauterină: intoxicații, infecții, boli infecțioase ale gravidei, incompatibilitate R.H.,
carențe nutritive, traume mecanice, psihice;
– nașterii – nașteri grele, prelungite, care duc la leziuni ale S.N.C., asfixii, traume fizice;
– după naștere – cele mai multe.
În general cauzele pot fi grupate în 4 categorii:
1. CAUZE ORGANICE, care pot fi de natură centrală sau periferice.
Centrale – lezarea creierului datorită traumatismelor mecanice ale
capului în timpul nașterii, boala părinților ( sifilis, alcoolism,tuberculoză ), boli suportate
în copilărie (difterie, scarlatină,meningită, encefalită, pojar, tifos ).
Sub influența lor are loc fie dezvoltarea anormală a creierului,fie deformarea
lui parțială, degenerarea unor celule subinfluența intoxicației, ruperea
legăturilor nervoase, etc.
Leziunea unor regiuni mari ale scoarței provoacă grave tulburări ale vorbirii și
gândirii ( alalii, afazii, agnozii ).
Lezările zonelor mai elementare – dislalii.
Ca urmare a acțiunilor nocive ale creierului, reflexele de vorbire ori nu se crează, ori
se desfac, deformează sau se crează greșit.
-Periferice – lipsurile organelor – anomalii congenitale ale organului auditiv,
oaselor periferice ale craniului, maxilare, dinți, palat tare, moale, limba, buze,
etc.deformațiile părților osoase ale organelor vorbirii cauzate de: rahitism, îngrijirea
proastă a copilului, igiena defectuoasă a urechii, cavității bucale, răni.
Gradul de deteriorare a vorbirii nu depinde totdeauna de mărimea leziunii
anatomice, ci mai ales de importanța ce o are organul lezat în funcția vorbirii. Astfel,
defecte neînsemnate ale vârfului limbii provoacă totdeauna o alterare a pronunțării, în
timp ce tulburări relativ relativ mari ale maxilarelor și dinților pot să nu influențeze
vorbirea. Un rol deosebit de important îl joacă tulburările din sfera motorie cu caracter:
intern – insuficiență motorie generală, mișcări de prisos, necoordonarea
mișcărilor;
extern – anomalii de mișcare pe baza lezării organelor periferice ale
vorbirii ( fisura labio – palatină sau a buzei ).
2.CAUZE FUNCȚIONALE
În aceste situații vorbirea e lezată fără să fie leziuni organice stabilite. Ex. dislalia,
bâlbâiala sunt cauzate de raportul greșit excitație, inhibiție sau insuficiența funcțională a
S.N. central sau periferic.24

Datorită acestor cauze pot avea loc tulburări ale limbajului care privesc atât sfera
senzorială ( receptoare ) cât și cea motorie ( efectoare ). Cauzele funcționale pot afecta
oricare din componentele pronunțării: expirație, fonație, articulație. Pot avea loc tulburări
ale proceselor de excitație, inhibiție, nutriție la nivelul cortexului, insuficiențe funcționale
ale S.N.C., motorii, deficiențe ale auzului fonematic. Acestea însă sunt greu de pus în
evidență.
3. CAUZE PSIHO – NEUROLOGICE
Influențează în special pe acei subiecți care pe linie congenitală au o constituție
anatomo – fiziologică cu implicații patologice. Asemenea cauze se întâlnesc la subiecții
cu debilitate mintală, alienații mintali, la cei cu tulburări de memorie și de atenție, cu
tulburări ale reprezentărilor optice, acustice. Neîncrederea în posibilitățile proprii,
timiditatea exagerată ca și supraaprecierea propriei persoane pot determina tulburări care
se extind asupra întregii personalități și deci și asupra limbajului. Acestea determină mai
ales tulburări de ritm și fluență, vorbire artificială, nenaturală, tărăgănată, dislalică,
năvalnică, etc. Uneori sub influența sfaturilor imprudente defectul de vorbire se întărește
sau se intensifică.
4.CAUZE PSIHO – SOCIALE
Au o frecvență relativ mare, iar efectele lor negative se reflectă în dezvoltarea
limbajului și a întregii dezvoltări psihice.
Acestea sunt: aplicarea unor metode greșite de educație, slaba stimulare a vorbirii
copilului, încurajarea în folosirea unei vorbiri incorecte pentru amuzament, imitarea unor
modele de vorbire deficitară, trăirea unor stări conflictuale, stress, suprasolicitare care
duce la oboseală excesivă
4.2. CLASIFICAREA TULBURĂRILOR DE LIMBAJ
În categoria tulburărilor de limbaj se cuprind toate deficiențele de înțelegere și
exprimare orală, de scriere și citire, de mimică și articulare, sau orice tulburare, indiferent
de forma sa, care se răsfrânge negativ asupra emisiei ori a percepției limbajului, face
parte din categoria tulburărilor de limbaj.
Prin tulburările limbajului înțelegem toate abaterile de la limbajul normal,
standardizat, de la manifestările verbale tipizate, unanim acceptate în limba uzuală, atât
sub aspectul reproducerii cât și al perceperii, începând de la dereglarea diferitelor
componente ale cuvântului și până la imposibilitatea totală de comunicare orală sau
scrisă.25

În raport cu natura, profunzimea și locul dereglărilor pe întreg traiectul circuitului
funcțional al limbajului, apar diferite tipuri de tulburări ale acestuia.
Clasificarea tulburărilor de limbaj este extrem de dificilă și mult controversată în
literatura de specialitate. Aceasta deoarece, în primul rând, mecanismele anatomo-
fiziologice care stau la baza formării și dezvoltării limbajului sunt foarte complexe și pot
fi afectate în cele mai diferite componente. În al doilea rând, tulburările de limbaj se pot
cupla la aceeași persoană. Se pot întâlni împreună, de pildă, tahilalia cu bâlbâiala, sau
dislalia, bâlbâiala și disgrafia.
La cele de mai sus se adaugă lipsa unei terminologii unitare pentru denumirea
tulburărilor de limbaj.
Una dintre situațiile posibile de clasificare a tulburărilor de limbaj în funcție de
mai multe criterii –este conform lui M.Guțu :
-după criteri ul anatomo-fiziologic:
•tulburări ale analizatorului verbo-motor, verbo-auditiv;
•tulburări centrale sau periferice;
•tulburări organice sau funcționale.
-după criteriul structurii lingvistice afectate:
•tulburări de voce;
•tulburări de ritm și fluență;
•tulburări ale structurii fonetico-fonematice;
•tulburări complexe lexico-gramaticale;
•tulburări ale limbajului scris.
-după criteriul periodizării apariției:
•perioada preverbală – până la 2 ani;
•perioada de dezvoltare a vorbirii : 2-6 ani;
•perioada verbală – 6 ani.
•după criteriul psihologic:
•gradul de dezvoltare a funcției comunicative a limbajului;
•devieri de conduită și tulburări de personalitate.
Conform opiniei lui E.Verza, tabloul tulburărilor de limbaj este:
a)tulburări de pronunție:
♦dislalia;
♦rinolalia;
♦dizartria
b)tulburări de ritm și fluență a vorbirii:
♦bâlbâiala;
♦logonevroza;26

♦tahilalia;
♦bradilalia;
♦aftongia;
♦tulburări pe bază de coree.
c)tulburări de voce:
♦afonia;
♦disfonia;
♦fonastenia;
d)tulburări ale limbajului citit-scris:
♦alexia;
♦dislexia;
♦agrafia;
♦disgrafia.
e)tulburări polimorfe de limbaj:
♦alalia;
♦afazia.
f)tulburări de dezvoltare a limbajului:
♦mutism psihogen;
♦întârziere în dezvoltarea generală a vorbirii.
Clasificarea tulburărilor de limbaj este absolut necesară, deoarece ea oferă o
orientare corectă în cunoașterea principalelor tulburări de limbaj, în stabilirea unui
diagnostic diferențial adecvat, precum și în prognoza tulburărilor de limbaj a fiecărui
copil în parte.
În literatură sunt mai multe tipuri de clasificare. Acestea sunt efectuate în funcție
de o serie de criterii: etiologic, lingvistic, morfologic, simptomatologic. Luarea în
considerație numai a unui singur criteriu permite o clasificare unilaterală.
O clasificare corectă prezintă importanță nu numai pentru activitatea de
cunoaștere și terapie, dar și pentru diagnoză și prognoza tulburărilor de limbaj.
În activitatea de corectare diagnosticul diferențial contribuie la falicitarea stabilirii
metodologiei de lucru și la fixarea cadrului general de recuperare. Prognoza se realizează
în raport cu diagnosticul diferențial și particularitățile psihice ale persoanei.
C.Păunescu individualizează trei categorii mari de sindroame, din care primele
afectează rostirea și numai ultimul limbajul și vorbirea.
1.Primul este sindromul dismaturativ manifestat prin întârzierea simplă în apariția și
dezvoltarea vorbirii, dislalia de evoluție, bâlbâiala fiziologică, dislexia – disgrafia de
evoluție. Acestea sunt condiționate fie de un ritm propriu de dezvoltare ( ereditar,
congenital ), fie de o frânare și încetinire a ritmului obișnuit de dezvoltare a vorbirii prin
factori somatici sau prin factori afectivi și sociali.
2.A doua mare categorie e cea a sindroamelor extrinseci limbajului și vorbirii: dislalia,
disartria, disritmia ( bâlbâiala, tahilalia, bradilalia ). Sindroamele extrinseci afectează
rostirea prin interesarea laturii instrumentale a limbajului, vorbirea rostită, fiind
condiționată prin malformații periferice structurale, leziuni periferice motorii sau
senzoriale, leziuni subcorticale.27

3.A treia categorie este a sindroamelor intrinseci limbajului și vorbirii , caracterizate
printr-o simptomatologie de tip afazic, comportând tulburarea elaborării ideaționale a
limbajului, și ea grupează laolaltă sindromul disintegrativ sau disfazia și sindromul
dezintegrativ sau afazia; afectarea limbajului și vorbirii, cu vastele lor implicații
funcționale este determinată de leziuni cortico – subcorticale.
4.3. FRECVENȚA ȘI NECESITATEA CORECTĂRII TULBURĂRILOR DE
LIMBAJ
Nu există încă o metodă comună pentru depistarea tulburărilor de vorbire dar s-
au făcut destule încercări de cuprindere a tulburărilor de limbaj în situații statistice.
Datele statistice existente sunt diferite deoarece studiile s-au făcut pe populații mai mult
sau mai puțin numeroase, după criterii diferite, în zone diferite, cu exigențe diferite, etc.
Toate însă pun în evidență o frecvență destul de mare a tulburărilor de vorbire în special
la vârstele mici.
Frecvența cea mai mare o înregistrează, în mod cert, tulburările care afectează
rostirea și mai puține cele care afectează limbajul propriu – zis, tulburări în special din
sfera sindromului dismaturativ, determinate de o întârziere ușoară în apariția și
dezvoltarea vorbirii ( dislalia de evoluție, bâlbâiala fiziologică, dislexia – disgrafia de
evoluție ) acestea fiind condiționate fie de un ritm propriu de dezvoltare, fie de o frânare
sau încetinire a ritmului obișnuit de dezvoltare a vorbirii prin factori afectivi și sociali.
Cea mai mare răspândire o au pronunțările incorecte ale unor sunete și cuvinte,
deformări, substituiri, nazalizări ale unor sunete și cuvinte, așa zisa dislalie simplă sau
polimorfă. Mai des întâlnite sunt dislaliile funcționale de evoluție și mai rar cele
organice. Având în vedere faptul că dislaliile fiziologice dispar în jurul vârstei de 4 ani,
când copilul își însușește modelele pronunției adulte, dislaliile întâlnite la clasele I – IV le
considerăm în mare parte patologice. Cele care însă dispar, fără intervenție logopedică, ca
urmare doar a deprinderii scris – cititului sau a creării condițiilor necesare însușirii
corecte a vorbirii nu se încadrează în patologia vorbirii. Acești copii fac să se ridice
procentajul dislaliilor în clasa I, ca apoi să se reducă considerabil la clasele II – IV. La
clasele II – IV o mare parte a alterărilor de pronunție sunt dislalii organice, cauzate de
lezări structurale ale organelor periferice sau centrale ale vorbirii. Dislaliile mecanice
provocate de malformațiile organelor fonoarticulatorii periferice, structurale, de leziuni
periferice motorii sau senzoriale ( dizartrii de diferite forme, bâlbâieli, bradilali, precum
și cele determinate de un deficit auditiv, sunt mult mai rare ).
Cele mai puține cazuri, dar și cele mai grave, sunt cele cu tulburări ideaționale ale
limbajului, tulburări de tip afazic.
La clasele II – IV, frecvența cea mai mare o realizează tulburările limbajului scris,
dislexiile – disgrafiile de diferite forme și intensități, de la simple greutăți în citire și
scriere până la incapacitatea scrierii și cunoașterii literelor, disgrafii fie de natură afazică,
greutățile constând în găsirea literelor, a cuvintelor, scrierea lor corectă, fie de natură
apraxică, erorile constând în executarea literelor.
Proporția copiilor care greșesc în transcrierea limbajului oral este destul de mare
dar nu toți sunt dislexo-disgrafici. Unele se produc în limitele evoluției normalului. O 28

parte din aceste greșeli se produc datorită unui conflict care apare între individualitatea
receptivă modificată a copilului și oscilația legilor fonetice, care fac să se producă greșeli
numai la annumite cuvinte, cu o structură fonologică dificilă în ceea ce privește analiza și
sinteza. Acest fenomen a fost numit:disfonografie.
O mare parte dintre greutățile care apar la clasa I se datorează unei imaturități
școlare care ar trebui depistată înainte de școlarizare. La aceștia apar greutăți în însușirea
scris – cititului cu aspecte comune, dar care în mare parte nu sunt dislexo-disgrafii.
Tulburările de ritm înregistrează o frecvență destul de redusă comparativ cu alte
tulburări.
Apar și tulburări cuplate.
Cunoașterea statistică a copiilor cu tulburări de limbaj, precum și raportul
cantitativ și calitativ dintre diferitele forme de tulburări este de mare importanță, dacă se
are în vedere și gradul diferit de repercutare asupra dezvoltării întregii personalități a
copilului.
Încă din antichitate s-a observat că tulburarea mecanismelor fonoarticulatorii
poate produce la unii conflicte de integrare socială, conflicte psihice destul de grave, care
tulbură personalitatea sau conflictele sociale care tulbură relațiile în colectiv.
Pornind de la aspectul bipolar al limbajului, de comunicare și înțelegere, adică de
la această interdependență dintre gândire și limbaj, este firesc să nu le studiem una fără
cealaltă, limbajul fiind învelișul gândirii iar gândirea fiind cea care pune ordine în limbaj.
Aceasta nu înseamnă că, limbajul este legat numai de gândire, că cel care nu
vorbește nici nu gândește. Limbajul este legat și de condițiile de mediu și de o serie de
factori extraintelectuali.
Revenind la aspectul strict logopedic, se poate afirma că, tulburările apărute la
nivelul limbajului sau a intelectului, pot produce modificări reciproce. Tulburările de
limbaj severe ( afaziile ) sunt însoțite și de tulburări de evocare, generalizare, de recepție
și emisie, de interpretare a mesajului. La rândul lor, oligofreniile sau psihozele împiedică
dezvoltarea limbajului, apărând dislogiile specifice.
Deci, o parte dintre tulburările de vorbire sunt determinate de deficitul intelectual,
dar ele și pot influența într-o mare măsură oarecare dezvoltarea intelectuală.
Tulburările de limbaj împiedică dezvoltarea unei gândiri creatoare, flexibile,
capabilă de abstractizări, generalizări, deoarece acestea necesită un înalt nivel de
dezvoltare al limbajului. Ele influențează dezvoltarea intelectuală, reușita școlară,
integrarea normală în colectiv, într-o măsură direct proporțională cu gravitatea lor și în
funcție de specificul fiecăreia. Astfel, unele tulburări de vorbire produc tulburări în sfera
intelectuală, altele în sfera personalității, altele însă numai simulează tulburări patologice
ale intelectului. Toate tulburările însă produc într-o măsură mai mare sau mai mică,
modificări psihice și de comportament, greutăți în procesul de integrare și adaptare, în
orientarea spre anumite profesii.
La majoritatea tulburărilor de limbaj se constată tulburări nevrotice și reactive,
sechele encefalopatice, maladia lui Dawn, instabilitate psiho – motorie, etc. Altele sunt
determinate de afecțiuni somatice cronice, cu răsunet negativ pe plan neuropsihic. E și
firesc, în aceste condiții, copiii să întâmpine greutăți în procesul de adaptare și integrare.
La foarte mulți copii logopați este tulburat atât procesul de emisie cât și cel de
recepție, deoarece vorbirea la aceștia este încărcată de o stare afectivă negativă. Teama de
vorbire duce la o stare de inhibiție care perturbă procesul normal de recepție și emisie.29

Conștientizarea defectului, mai ales la cei cu intelect normal, crează o stare de
iritare, de irascibilitate. Pe măsura înaintării în vârstă, manifestările psihice se
accentuează, se instalează o stare de oboseală fizică și intelectuală, o hipersensibilitate
afectivă, ajungând până la refuzul de a vorbi, opoziție, devieri de comportament, lipsă de
interes pentru activitatea școlară. La unii apar și tulburări de ordin neurovegetativ:
dereglări în perioadele de somn, în raportul excitație – inhibiție, oboseală excesivă, etc.
Pot ajunge până la nevroză sau psihoză.
Jena sau imposibilitatea de a întreba sau răspunde la timp și corect duce la
rămânerea în urmă la învățătură și la perturbarea relațiilor cu persoanele din anturaj.
În general, trăsăturile lor de personalitate sunt foarte instabile și dacă nu întrevăd
posibilitatea corectării, pot apărea și tulburări comportamentale.
Se poate conchide deci, că tulburările de vorbire au repercursiuni uneori destul de
grave atât în domeniul învățării cât și asupra întregii personalități, a adaptabilității lui
sociale, perturbându-i poziția lui în cadrul colectivului, devenind adesea un inadaptat.
Dacă vom porni de la funcția de bază a limbajului, cea cognitivă, de la faptul că
30% din relația umană e de natură verbală, precum și de la modificările pe care acestea le
produc, vom putea aprecia mai bine importanța logopediei, care are nu numai un rol
corectiv, ci urmărește mai ales stimularea și dezvoltarea limbajului, prevenirea și
profilaxia tulburărilor limbajului oral și scris, de la vârsta cea mai fragedă, aducându-și
astfel contribuția la prevenirea eșecului școlar, la egalizarea șanselor de instruire, de
educație și integrare, prin corectarea și compensarea tulburărilor de limbaj, pregătindu-i
astfel pentru viață și activitatea socială.
Capitolul V
NORMAL ȘI PATOLOGIC ÎN EVOLUȚIA
LIMBAJULUI LA COPIL
Dintre toate fenomenele psihosociale, limbajul uman este una dintre cele mai
complexe probleme.
La evoluția limbajului contribuie atât dezvoltarea intelectului, a gândirii, a
psihicului în general ca sistem individual căt și ca sistem social, de grup. Între aceste
două sisteme există interconexiuni multiple care-i asigură un anumit echilibru și care nu
poate fi distrus decât prin multiple leziuni ale scoarței cerebrale. Se consideră că „nu
poate fi considerată tulburare de limbaj decât aceea generată de mecanismele cerebrale
sau de cele periferice. ”
Atât limbajul cât și gândirea sunt într-un proces de dezvoltare permanentă, determinat
atât de structura organică cât și psihică. Funcțiile cognitive care stau la baza lor sunt
dependente de stadiul de maturizare a structurilor neuromotorii și senzoriomotorii.
În dezvoltarea sa, limbajul parcurge mai multe stadii care se succed continuu, fiecare
marcând un progres parțial strâns legat de a intelectului și de contextul socio – cultural
care-i structurează funcțiile fundamentale. Dezvoltarea limbajului sub aspect normal și
patologic sunt în strânsă legătură cu acești factori.
6.1. ETAPELE EVOLUȚIEI LIMBAJULUI LA COPIL 30

Însușirea limbajului se realizează printr-un efort îndelungat. La început vorbirea
copilului se realizează pe baza unor activități nesistematice, pentru satisfacerea unor
necesități imediate, dar odată cu înaintarea în vârstă el trebuie să înțeleagă și să răspundă
corect la o serie de solicitări, îmbogățindu-și treptat atât vorbirea impresivă cât și
expresivă, la baza învățării vorbirii stând imitația. Este clar că în funcție de structura
S.N.C., a aparatului fonoarticulator și de condițiile social culturale în care trăiește apar o
serie de caracteristici individuale.
Limbajul se dezvoltă în strânsă legătură cu celelalte funcții psihice, progresele pe
linia limbajului lărgind experiența și stimulând dezvoltarea celorlalte procese psihice, iar
acestea la rândul lor influențează dezvoltarea normală a limbajului.
Pentru a putea aprecia corect care sunt tulburările reale ale limbajului, în diferite
etape ale dezvoltării copilului, este absolut necesară cunoașterea evoluției limbajului la
copilul normal, cu particularitățile de vârstă.
Strigătul noului născut e cea mai timpurie expresie sonoră. El e de fapt o
experiență reflexă sonoră, precedată de o inspirație reflexă, o închidere reflexă a glotei cu
creșterea presiunii expiratorii.
Nici acest strigăt, nici emisiunile sonore legate de schimbările din mediul extern,
durere, foame, plăcere nu au valoare de limbaj, fiind manifestări fonetice ale stărilor
afective. Abia după prima lună ele încep să fie emise cu caracter intențional, căpătând
anumită semnificație, rămânând în cadrul exercițiilor prefonatoare. Odată cu apariția
gânguritului încep și primele modulări ale tonului laringian, care vor sta la baza realizării
vorbirii. După prima lună de viață copilul începe să-și antreneze organele sale
fonoarticulatorii și începe să emită sunete, dar care sunt confuze din punct de vedere
fonetic. Treptat însă, o serie de mișcări elementare, folosite în supt, masticație, deglutiție,
sunt modificate, copilul începe să emită sunete de tipul consoanelor iar prin schimbări de
rezonanță ale vocii încep să emită vocale.
După trei luni, sunetele sunt uneori confuze, dar capătă tot mai mult o
semnificație, exprimând o stare de confort sau disconfort. Pe la 5 – 6 luni, încep să repete
sunete provocate de alții, unesc aceste sunete în silabe ce se repetă, repetă această silabă
de 2 – 3 ori ( ma – ma – ma ), constituind lalațiunea. Acest lucru le face plăcere și dacă
există o atmosferă lingvistică favorabilă, progresele în achiziția și înțelegerea limbajului
sunt foarte rapide. Capacitatea de imitație crește spectaculos, copilul încearcă să emită tot
mai mult emisiunile verbale ale adultului. Începe să combine două silabe diferite și să
denumească o persoană sau un obiect născându-se astfel primele cuvinte. Dacă i se
vorbește, vocalizează ca răspuns, încercând să întrețină comunicarea. Imită intonația
altora, răspunde prin gesturi la întrebări simple sau la alte gesturi. Îndeplinește indicații
simple care sunt însoțite de gesturi sau încetează activitatea când i se spune „ NU ”.
La sfârșitul primului an de viață, copilul normal învață primele cuvinte cu sens,
dar nu au încă o semnificație precisă. Deoarece înțelegerea e mai avansată, comparativ cu
posibilitățile de pronunție, folosește mult mimica, gestul, vocea.
În perioada antepreșcolară, dezvoltarea vorbirii este intensă, sub toate aspectele,
căpătând un accentuat rol de comunicare. În jurul vârstei de 3 ani poate ajunge la un
vocabular activ de cca. 100 cuvinte. Din această perioadă limbajul devine „ vorbitor ”.
Copilul dobândește posibilitatea să-și exprime trebuințele și dorințele prin cuvinte, pe
care învață să le lege între ele, formând scurte propoziții și folosind relativ corect 31

acordurile gramaticale. Întreaga vorbire este impregnată de interjecții, pronume
demonstrative, situații concrete.
Limbajul activează celelalte procese cognitive și experiența de viață a copilului.
În același timp, trebuie luat în considerare faptul că datorită particularităților S.N.C. și a
nematurizării aparatului fonoarticulator, copilul antepreșcolar are o serie de dificultăți de
pronunțare corectă. Dintre aceste dificultăți cele mai frecvente se referă la eliziunea
sunetelor sau a silabelor, concentrarea unor cuvinte, etc. Aceste dificultăți sunt pasagere,
proprii acestei vârste și au o natură fiziologică.
La vârsta antepreșcolară e greu de precizat ce tulburări intră sub incidența
patologicului, datorită atât ritmului propriu de dezvoltare, cât și diversității condițiilor de
viață și educație.
Există două caracteristici proprii însușirii limbajului.
1.Prima e capacitatea de a înțelege ce înseamnă cuvintele, așa
numita„ competență ” și a doua e „ performanța ”, adică folosirea
diferitelor cuvinte. Competența e în general mai dezvoltată decât
performanța ( copilul înțelege mai mult din ce i se comunică decât poate el
însuși comunica ). Cu cât este mai mic cu atât este mai mare distanța
psihologică dintre competență și performanță. Această distanță reprezintă
spațiul psihologic dintre limbajul pasiv ( al competenței ) și cel activ ( al
performanțelor ).
2.Prin dezvoltarea intensă, în perioada preșcolară ( 3 – 6 ani ) limbajul
îndeplinește tot mai activ funcția de organizare a activității psihice. Alături
de vorbirea situativă se dezvoltă vorbirea contextuală care exprimă mai
bine logica ideilor. La aceasta contribuie și creșterea volumului
vocabularului și nuanțarea cuvintelor
La vârsta preșcolară , copilul stăpânește fonetismul limbii materne, în general,
fără dificultăți în pronunțarea cuvintelor obișnuite. Specificitatea vorbirii lui, pe planul
expresiei, constă în modul în care îmbină fonemele în secvențe sonore, când e vorba de
cuvinte grele, modul în care folosește formele morfosintactice în comunicarea verbală.
Odată cu depășirea vârstei de trei ani, folosirea formelor gramaticale de către
copii, prezintă unele particularități morfologice și sintactice. El poate folosi formele
flexionare nominale, verbale, sau chiar forme de exprimare mai fine, mai nuanțate.
Preșcolarul folosește un sistem gramatical destul de dezvoltat și stăpânește în linii mari
principiile conducătoare ale limbii. După patru ani se perfecționează și folosirea
categoriilor morfologice flexionate și integrarea acestora în propoziții și fraze.
Exprimarea gramaticală a preșcolarilor se caracterizează prin:
– folosesc pluralul substantivelor în vorbirea curentă;
– folosesc fraze coordonate sau subordonate organizate prin conjuncții sau
locuțiuni conjuncționale ( după patru ani );
– alături de formele corecte gramaticale, apar numeroase greșeli, manifestate prin ezitări
în exprimare ca dovadă a necunoașterii, a neaplicării formelor obișnuite, dar uneori și a
unei gândiri haotice, a emoției sau a altor întâmplări aleatoare;
– greșelile gramaticale se manifestă în faptul că suferă delimitarea cuvintelor sau
unităților lexicale din frază ( în special a instrumentelor gramaticale), fapt constatat și
după 7 ani, în primul an de școală;32

– greutăți de identificare a cuvintelor manifestate în greutatea de identificare a diferitelor
categorii morfologice ( adjective posesive și pronumele personale cu substantivele,
contopirea substantivelor cu verbele, substantivelor cu substantive, adjectivelor cu
adverbe ) mai ales între 3 – 4 ani.
Cele mai dificile diferențieri sunt ale prepozițiilor și conjuncțiilor, adverbelor de
negație, mai ales când e unit cu forme verbale ale verbelor „ a fi ” și „ a avea ”.
Diferențierea lor se face mai bine după 5 ani și jumătate.
Diferențierea cuvintelor, care e un proces de analiză, nu se realizează dintr-o dată,
pentru toate categoriile gramaticale și e destul de dificil, limba română fiind destul de
grea, datorită multiplelor forme flexionare cu multe subtilități sintactice, multe forme
expresive ce depind atât de topică cât și de intonație. De aici și tendința de aglutinare a
cuvintelor de învățare mecanică a unor forme expresive care sunt destul de limitate în
raporturile dintre copii și adulți în primii ani de viață.
Diferențierea cuvintelor și folosirea lor corectă, mai ales a instrumentelor
gramaticale, presupun nu numai analiza ci și generalizarea și abstractizarea fenomenelor
lingvistice observate, procese ce se realizează foarte greu între 1 – 7 ani datorită
caracteristicilor S.N.C.
În cadrul categoriilor morfologice apar dificultăți de declinare, conjugare, comparare. În
limbajul discursiv, copiii aleg mai ales ce este concret, prezent, supus intereselor lor, fapt
reflectat și în folosirea formelor flexionare dar și în intonație.
În cadrul frazelor, concordanța timpurilor din propoziții se realizează cu
dificultate, frazele sunt sărace în propoziții subordonate folosind în special fraza prin
coordonare. Realizarea corectă a concordanței timpurilor la preșcolari e cel mai adesea
formală și ea nu rezultă din discriminările de sens și nici din raportarea acestora la
formele verbale corespunzătoare.
Lungimea și complexitatea propozițiilor și frazelor crește treptat până la 5 ani.
După această vârstă lungimea discursului crește iar subordonarea e folosită corect.
Comunicarea gândirii se realizează treptat, adesea fragmentat, uneori se pierde din
vedere ansamblul, comunicarea e în general dezlânată, dificil relatată, cu inversiuni,
reveniri, intercalări, ezitări, tărăgăneli, demonstrând o gândire încă neorganizată, o
cunoaștere suficientă a formelor lingvistice – cele mai adecvate – în care să gândească.
Topica în propoziții și frazele mai complicate se realizează cu greutate și e supusă și
influențelor afectivității și dezorganizării gândirii. În timpul comunicării verbale,
însoțește vorbirea uneori cu gesturi, mimică, pantomimă, de multe ori acestea înlocuind
comunicarea verbală. Începând cu vârsta de 2 ani și înaintând în vârstă, se perfecționează
forma dialogată. La început dialogul apare cu scopul de a comunica anumite dorințe sau
ca răspuns la întrebări. Apoi copilul pune întrebări în scopul cunoașterii. Perioada 3 – 7
ani apare o avalanșă de întrebări, copilul interesându-se de tot ce-l înconjoară. În funcție
de vârstă și formele folosite, intonațiile, perseverența în obținerea răspunsurilor variază.
Pe măsură ce crește, întreabă mai mult, dorește să afle mai multe despre cauza, originea,
scopul obiectelor și fenomenele înconjurătoare. Prin dialog, copilul e invitat la cooperare
și dacă e integrat într-o formă de învățământ, dimensiunea lingvistică se perfecționează.
Sub influența grădiniței, a școlii, sub influența instructiv – educativă exercitată asupra lor,
copiii își perfecționează mai repede forma expresivă, aceasta căpătând un mai mare grad
de complexitate. Deși infantil, limbajul acestor copii se diferențiază de cel al copiilor 33

educați numai în familie, mai ales în cele cu un nivel cultural scăzut sau mai puțin
preocupați de vorbirea copilului.
În jurul vârstei de 5 ani, copiii își însușesc sistemul fonetic al limbii materne și
vechile particularități dispar treptat. Se reduc omisiunile, înlocuirile de sunete, vorbirea
devine mai inteligibilă.
La vârsta preșcolară predomină dislaliile de evoluție și bâlbâială fiziologică, dar
se întâlnesc și tulburări de natură patologică, determinate de anomalii organice sau
funcționale ale aparatelor periferice și ale S.N.C., paralizii sau pareze de nervi periferici,
care împiedică funcționalitatea normală a organelor articulatorii, de nedezvoltarea
sistemelor cerebrale, de insuficienta dezvoltare psihică, de ereditate.
La intrarea în școală, limbajul copiilor este conștient, supus codului limbii
materne. Acum limbajul se dezvoltă și pe alte planuri. Experiența se îmbogățește, se
dezvoltă calitățile gândirii, exprimarea devine mai coerentă, mai diversificată, mai logică.
Capacitatea de înțelegere a informațiilor crește, regulile gramaticale, ortografice și
lexicale se însușesc organizat, la aceasta contribuind mult învățarea scris – cititului.
Vocabularul crește considerabil la sfârșitul perioadei școlare mici însumând un număr de
cca. 4000 – 4500 cuvinte, din care cca. 1500 – 1600 intră în vocabularul activ.
Treptat se trece de la un vocabular familial la unul oficial, de la un limbaj neângrijit la
unul îngrijit, înlesnind integrarea copilului în societate, stabilirea relațiilor cu cei din jur.
Bogăția comunicării depinde de mai multe: nivel de cunoștințe, gradul de familiaritate
sau prietenie, diferența de vârstă, sex, etc. În acest fel, funcția de comunicare a limbajului
își îndeplinește rolul în toate sferele: cognitivă, directă, estetică. În mod deosebit se
activează capacitatea de a diferenția, prin denumiri adecvate obiectele și fenomenele, de a
nuanța stilistic situațiile, de a glumi, de a ironiza și de a purta discuții contradictorii. Prin
îmbogățirea experienței de cunoaștere și dezvoltarea calităților gândirii, exprimarea se
diversifică și capătă claritate logică, dar în același timp crește capacitatea de înțelegere a
informațiilor recepționate. Posibilitățile verbale sunt tot mai mari, stilul mai vioi,
pronunția relativ corectă, permițându-i adoptarea unui mod personal de exprimare a
ideilor.
Dar, cu toate că în școală se urmărește dezvoltarea maximă a procesului de
comunicare în cele două planuri ( conținut – expresie ) nu toți copiii ajung la același nivel
de dezvoltare, datorită particularităților somato – psihice individuale și mai ales a
particularităților mediului în care trăiesc și se dezvoltă în familie.
Spre deosebire de preșcolar, vorbirea școlarului mic este mai corectă, dispare
dislalia fiziologică datorită modelelor de pronunție corectă oferite și în special însușirii
scris – cititului. Tulburările de pronunție care se mai întâlnesc acum, sunt de obicei, o
continuare a celor existente în perioada preșcolară și care nu au fost înlăturate. Pot să
apară în schimb, greutăți în însușirea limbajului scris, o mare parte putând fi confundate
cu dislexii – disgrafii.
Urmărind evoluția însușirii scrierii la copii, se constată că se ajunge la scrierea și citirea
corectă și rapidă în mod treptat, pe măsură ce se realizează suficiente exerciții de
automatizare.
Codul fonetic e mai complicat decât cel fonetic, prin faptul că fiecărui fonem îi
corespund patru litere. De aici greutatea decodificării în citirea textului scris de tipar sau
de mână, dar și a codificării în scrierea de mână.34

Copiii care abia învață scrierea de mână fac greșeli în folosirea celor două
simboluri grafice de mână, mai ales a celor asemănătoare sau mai puțin frecvente. Cele
mai afectate sunt grafemele „ j, g, l, b, v, g, r, h ”. Fac frecvente confuzii între grafemele
„ a – o, p – b, b – d ”.
Școlarul este pus treptat să-și exprime scris propriile idei, să-și controleze exprimarea
pentru a comunica și pentru a fi înțeles. El învață să înțeleagă ce se spune în propoziție, în
fraze, în context, stabilește legături între ideile principale pentru a înțelege textul,
mesajul, deoarece în învățarea citirii se urmărește înțelegerea textului, exactitatea ,
cursivitatea și expresivitatea. În învățarea scrierii se urmărește exactitatea transformării
fonemelor în grafeme, succesiunea corectă a lor, rapiditate, respectarea regulilor
gramaticale, ortografice, estetica, toate acestea căpătând un caracter personal ( formă,
mărime, organizare, exprimare, etc. ).
Începând cu pubertatea și continuând cu adolescența, preocupările pentru
dezvoltarea limbajului devin tot mai conștiente.. Procesul de învățământ, lectura
lucrărilor din diferite domenii, contactul cu tot mai multe persoane, necesitatea redactării
unor lucrări, a exprimării în public, etc, duc la formarea unui stil personal, tot mai
organizat, mai adecvat diferitelor situații la folosirea unui vocabular ales, un debit verbal
crescut, etc. Trăsăturile de personalitate imprimă și ele limbajului o anumită coloratură,
stil propriu, un anumit ritm, intonație, accent.
În general vorbirea lor este corectă, menținându-se la foarte puțini însă, unele
forme de sigmatisme, rotacisme sau tulburări de ritm sau ale limbajului scris.
În concluzie, se poate afirma că și pe planul expresiei, ca și pe cel al conținutului, de la
naștere, copilul poate achiziționa toate elementele și regulile potrivit cărora el își
organizează comunicarea și o recepționează cu succes în activitatea de relații interumane
dacă pe parcursul evoluției lui nu au acționat o serie de factori nocivi care să împiedice
evoluția normală a acestuia. În funcție de intensitatea acestora, momentul acțiunii,
sectorul lezat și forma, intensitatea, gravitatea tulburării este diferită, afectând latura
intelectivă a vorbirii, instrumentală sau amândouă.

Capitolul VII
TULBURĂRILE DE PRONUNȚIE
7.1. D I S L A L I A
Dislalia este tulburarea de articulație – pronunție și se manifestă prin deformarea,
omiterea, substituirea, înlocuirea și inversarea sunetelor.
Etimologic termenul de dislalie vine de la dis – lipsă, deficiență și lalie – vorbire,
glas, voce.
Însușirea limbajului se realizează printr-un efort îndelungat. La început vorbirea
copilului se dezvoltă pe baza unor activități nesistematice, pentru satisfacerea unor
necesități imediate. Odată cu înaintarea în vârstă el trebuie să înțeleagă și să răspundă
corect la o serie de solicitări, îmbogățindu-și treptat vorbirea impresivă și expresivă. 35

Pronunțarea sunetelor se realizează pe bază de imitație și prin joc, apoi se realizează
primele cuvinte, propoziții și fraze.
În această perioadă apar și primele handicapuri vizibile de vorbire care pot fi
menținute atât de influențele educative, mediul de viață, deficiențele din structura psiho –
fizică a copiilor, cât și de acțiunea unor factori nocivi.
La copii se întâlnesc relativ frecvent tulburări de pronunție constând în
deformarea, substituirea, omiterea, inversarea unor sunete în vorbirea spontană sau
reprodusă. Această deficiență se numește dislalie.
Dacă este afectat un singur fonem sau grupă de articulare, dislalia este simplă sau
monomorfă. Dacă sunt afectate mai multe grupe de foneme, dislalia este polimorfă. Dacă
majoritatea sunetelor sunt înlocuite prin sunetul „ t ” este vorba de tetism.
Precizarea modului greșit în care se face alterația se face adăugând la denumirea
defectului fonematic, locul greșit de articulare. Ex. sigmatism interdental, lateral, nazal,
rotacism velar, uvular, faringian, lateral, etc.
Alterările s – z, ș – j, ce – ge – t poartă denumirea de sigmatisme.
La unii copii apar greutăți în pronunțarea grupelor de consoane, deși izolat le pot
pronunța, omițând una din ele. Același lucru se poate observa și la diftongi, triftongi,
aceștia fiind reduși la o singură vocală.
Sunetele cele mai puțin afectate sunt cele care apar primele în vorbirea copilului,
iar dacă apar se corectează foarte repede. Cel mai des afectate sunt sunetele r, s, z, ș, j, ț,
ce, ci, ge, gi, c, g.
În general dacă dislalia nu este însoțită de alte deficiențe, se păstrează integritatea
funcțiilor limbajului și nu ridică probleme serioase la corectare. În formele severe de
dislalie polimorfă, tetism sau dislalie generalizată, pe lângă dificultățile de pronunție apar
și dificultăți în modul de organizare a cuvintelor în propoziții, în respectarea formelor
gramaticale, în înțelegerea vorbirii celor din jur.
Frecvența dislaliei este în funcție de vârstă, nivel de dezvoltare psihică, anturaj,
condiții de educație, condiții economice, particularități de limbă, etc.
Dislalia pote fi periferică sau centrală.
7.1.1. DISLALIA PERIFERICĂ

1. Definiție
Dislalia periferică este provocată de afecțiuni organice sau funcționale ale
organelor periferice ale vorbirii și constă în imposibilitatea emiterii corecte a unuia sau
mai multor sunete ( combinații de sunete ).
2. Simptomatologie
A.După modul de afectare a aparatului verbo-motor :
-Dislalia organică datorată anomaliilor organelor periferice ale vorbirii (în cazul
surzeniei periferice, al anomaliilor de maxilare, dinți, limbă și boltă palatină);
-Dislalia funcțională datorată funcționării defectoase a aparatului verbo-articulator (în
cazul atrofiei sau neexersării mușchilor limbii, buzelor, vălului, al traseului greșit pe
care îl ia curentul de aer expirat și al insuficienței în dezvoltarea atenției auditive).36

B.După gradul de extindere al dislaliei (numărul de sunete alterate) :
-Dislalie simplă sau parțială , când este afectat un sunet;
-Dislalie generală sau complexă , când sunt afectate mai multe sunete.
C.După întindereea și structurarea fonemului afectat:
a. – Dislalia sunetelor la nivelul pronunției sunetelor;
În cazul dislaliei sunetelor pot exista următoarele forme de tulburare a pronunției
lor:
-dislalia prin omisiune de sunete – la pronunțare sunetul afectat lipsește (moghilalia);
-dislalia prin alterare – la pronunție sunetul deficitar este deformat;
-dislalia prin înlocuire de sunete (paralalia) – în locul sunetului corect se pronunță alt
sunet;
b. – dislalia silabelor care cuprinde tulburările la nivelul pronunției unor cuvinte.
D.În funcție de sunetele afectate dislalia se poate clasifica:
-betacism și parabetacism – afectarea sunetului “b”;
-capacism și paracapacism – afectarea sunetului “c”;
-deltacism și paradeltacism – afectarea sunetului “d” și “t”;
-fitacism și parafitacism – afectarea sunetului “f”;
-gamacism și paragamacism – afectarea sunetului “g”;
-mutacism și paramutacism – afectarea sunetului “m”;
-rotacism și pararotacism – afectarea sunetului “r”;
-sigmatism și parasigmatism – sunetele afectate sunt cele sigmatice “s”, “ș”, “z”, “ț”,
“j”, “ci”, “ce”;
-hapacism și parahapacism – afectarea sunetului “h”.
E.După numărul fonemelor afectate dislaliile sunt monomorfe , când e afectat un singur
fonem sau o singură grupă de articulare și polimorfe când sunt afectate mai multe
grupe de foneme
F.După locul de formare a fonemelor se pot deosebi forme de afectare a acestora :
dislalia labialelor, dislalia lingualelor etc.
G.După modul în care se produce sigmatismul și rotacismul se disting formele :
-Sigmatismul interdental când pronunția sigmaticelor se face cu limba între dinți și
coloana de aer este emisă prin spațiul dintre vârful limbii și incisivi;
-Sigmatismul lateral , când aerul se scurge pe părțile laterale, uneori pe ambele părți
sau pe o singură parte: sigmatismul bilateral, sigmatismul lateral stâng, sigmatismul
lateral drept;
-Sigmatismul strident – recunoscut după aspectul sonor strident al sigmaticelor;
-Sigmatismul nazal – când sunetele sunt pronunțate nazal;
-Rotacismul lingual lateral – în care sunetul e pronunțat cu una din laturile limbii;
-Rotacismul velar – sunetul este pronunțat prin vibrații ale vălului;
-Rotacismul uvular – sunetul e pronunțat prin vibrații ale luetei;
-Rotacismul lingual dorsal – vibrațiile sunt produse de apropierea dorsului lingual de
palatul dur;
-Rotacismul faringian – vibrează peretele faringian;
-Rotacismul bilabial – obținut prin vibrarea buzelor37

-Rotacismul bilateral lingual – prin vibrația ambelor părți laterale ale limbii.
3.Diagnosticul
În fixarea diagnosticului în cazul dislaliei periferice se urmăresc două aspecte:
a). Funcționarea organelor fono-articulatorii, respectiv tulburările organice sau
funcționale ale buzelor, dinților, maxilarelor, limbii, palatului dur și vălului palatin. Acestea
se pot evidenția în contextul unor prime exerciții de gimnastică articulatorie.
b). Evidențierea modului de tulburare a sunetului se realizează prin probe verbale. La
acest nivel se evidențiază deficiențele de vorbire în general și tipul de deficiență dislalică.
Probele pentru determinarea deficienței dislalice trebuie să evidențieze pronunția
fiecărui sunet din alfabet a silabelor și cuvintelor uzuale, a grupelor de consoane și vocale
precum și pronunția propozițiilor. Diagnosticrarea se realizează în vorbirea independentă
precum și în vorbirea reflectată.
Astfel, în cadrul analizei vorbirii independente a copilului probele administrate
trebuie să urmărească : pronunția liberă a sunetelor din alfabetul ilustrat, denumirea unor
imagini referitoare la obiecte, ființe, culori etc., denumirea schemei corporale cu ajutorul
imaginilor, recitarea unor poezii, povestirea liberă sau după imagini, convorbirea liberă.
În cadrul vorbirii reflectate se urmăresc următoarele elemente : pronunția
sunetelor din alfabet în care copilul repetă fiecare sunet, pronunția reflectată a unor cuvinte,
pronunția unor serii de cuvinte care conțin grupuri de consoane și grupuri de vocale și
repetarea acestora de către copiii.
7.1.2. DISLALIA CENTRALĂ SAU DE EVOLUȚIE
1. DEFINIȚIE

Dislalia centrală constă în incapacitatea de a pronunța corect anumite sunete sau
grupuri de sunete și se manifestă prin : alterarea, înlocuirea sau omiterea unor foneme sau
prin inversarea locului pe care îl ocupă alcătuirea silabelor sau cuvintelor.
Termenul de “evoluție” indică faptul că dislalia centrală are un caracter
dismaturativ; ea regresează spontan cu vârsta și în mod deosebit prin asistența pedagogică
acordată copilului dislalic.
2. ETIOPATOGENIE
Factorii etiologici sunt :
1. Organici : a. neurogeni ce determină o leziune micro sau macrosechelară și exercită o
frână asupra procesului de maturizare fono-articulatorie;
b. somatogeni ce determină o întârziere globală în dezvoltarea somato-
psihică prin afecțiuni grave sau repetate;
c. constituționali reprezentați de ascendenți (în linie paternă) care au
manifestat întârziere în maturizarea fono-articulatorie.
2. Funcționali –psihogeni grupați în : a. greșeli de educație, supraprotecționism și
întreținerea peste limita fiziologică a vorbirii infantile;38

b. opoziționismul manifestat la copiii lipsiți de
afecțiune, maltratați, abandonați.
3. SIMPTOMATOLOGIE
a. Dislalia centrală este precedată de întârzierea în apariția și dezvoltarea vorbirii,
de întârzierea în dezvoltarea motorie, de statica capului și corpului, de achiziția mersului
și controlului sfincterian. Această întârziere atestă caracterul dismaturativ al dislaliei
centrale.
b. Tulburările de pronunție formează tabloul principal. Maturizarea structurilor
motorii, kinestezice, auditive, care sunt implicate în maturizarea fonoarticulatorie se
desăvârșește cu mare întârziere. Scoarța întâmpină dificultăți în a edifica sheme fine
perceptive și motorii prin care se organizează activitatea organelor fonoarticulatorii. În
dislalia centrală vocalele sunt rar afectate, iar vocala “a” nu e niciodată afectată, mai rar
sunt afectate sunetele : “m”, “b”, “p”, “v”, “d”, “n”; mai frecvent sunt alterate sunetele
posterioare : “c”, “g”, iar cel mai frecvent sunt alterate siflantele : “s”, “z”, “ț” și
linguala “r”.
Sunetele care apar mai târziu, care au o biomecanică articulatorie dificilă sunt cel
mai frecvent alterate, înlocuite, omise.
Dislalia de sunete poate îmbrăca formele :
-moghilalia – omisiunea de sunete;
-paralalia – înlocuirea de sunete;
-parțială sau simplă – când sunt alterate câteva sunete sau doar unul singur;
-monomorfă – când alterarea afectează o singură grupă de articulare;
-polimorfă sau multiplă – când sunt afectate mai multe grupe de sunete;
-universală sau totală – când sunt alterate majoritatea sunetelor.
Dislalia de silabe în care sunetele sunt pronunțate corect izolat, dar sunt
înlocuite, omise în cadrul silabei.
Dislalia de cuvinte în care este afectată pronunția cuvintelor, dar sunetele și
silabele sunt pronunțate corect izolat.
Idiolalia sau tetism când vorbirea este neinteligibilă datorită omisiunilor și
inversărilor foarte frecvente.
c. Tulburările de motricitate generală care se manifestă prin :
-întârziere în achiziția deprinderilor motorii;
-disabilități motorii (coordonare deficitară a mișcărilor, imprecizie a mișcărilor);
d. Deficit de maturizare a intelectului manifestat prin :
-întârziere în dezvoltarea intelectului;
-deficit de concentrare a atenției;
-lentoare și fatigabilitate
e. Tulburări ale afectivității și comportamentului :
-sindrom dismaturativ (puerilism, negativism);
-sindrom anxios-obsesiv (hiperemotivitate, anxietate, ticuri);
-sindrom de excitație (agitație);
-sindrom de inhibiție (timiditate, mutism electiv);39

f. Tulburări de auz fonematic datorate nivelului dismaturativ în zonele de recepție și
sinteză auditivă sau leziunilor corticale fine care afectează aceste zone și care se
manifestă în insuficienta discriminare a sunetelor în cadul fluxului verbal ca și în slaba
capacitate de memorare a structurilor verbale.
4. DIAGNOSTICUL DIFERENȚIAL
Diagnosticul se precizează prin examinarea :
-nivelului de dezvoltare somatică – stării organelor periferice ale vorbirii;
-stării auzului;
-nivelului dezvoltării psihice;
-stării vorbirii – pronunția izolată a sunetelor;
– pronunția sunetelor în silabe, cuvinte, propoziții;
– vocabular;
– structura gramaticală a limbii.

7.1.3. TERAPIA DISLALIEI
Metodele și procedeele folosite în corectarea dislaliei, ca și a celorlalte tulburări
de vorbire, trebuie selectate și adaptate specificului fiecărei tulburări și copil în parte.
Dacă dislalia este severă și dacă sunt și alte modificări, senzoriale, neurologice, de
motricitate, afective, etc, atunci se impune într-o primă etapă efectuarea unor exerciții
suplimentare.
În corectarea dislaliei se aplică, la început o serie de metode cu caracter general în
funcție de gravitatea tulburării. Acestea urmăresc să pregătească și să faciliteze aplicarea
metodelor și procedeelor logopedice individualizate în funcție de caz și de natura
dialaliei.
Pentru corectarea dislaliei se pot distinge două categorii mari de metode și
procedee și anume :
A.Metode și procedee de ordin general
În categoria metodelor și procedeelor generale sunt cuprinse : 1. gimnastica și
miogimnastica corpului și a organelor care participă la realizarea pronunției; 2. educarea
respirației și a echilibrului dintre expir și inspir; 3. eeducarea auzului fonematic; 4.
educarea personalității, înlăturarea negativismului față de vorbire și a unor tulburări
comportamentale.
1. Pentru îmbunătățirea motricității generale și a mișcărilor fono-articulatorii se
pot indica o serie de exerciții care au o importanță deosebită nu numai pentru dezvoltarea
limbajului dar și pentru sănătatea organismului. Exercițiile fizice generale au scopul de a
ușura desfășurarea unor mișcări complexe ale diferitelor grupe de mușchi care i-au parte
la activitatea de respirație și la funcționarea aparatului fonoarticulator.
Se disting două categorii mari de exerciții și anume : unele cu scopul de a relaxa
organismul și musculatura aparatului de emisie, exerciții utile în pronunțarea majorității 40

sunetelor limbii române și a altele de încordare care se folosesc în special în timpul
pronunțării sunetelor surde.
Pentru dezvoltarea organelor fonoarticulatorii se recomandă o serie de exerciții ce
se referă la dezvoltarea mișcărilor expresivității faciale, linguale, mandibulare, labiale etc.
2. Educarea respirației și a echilibrului dintre inspir și expir are un rol important
nu numai în asigurarea unor funcții biologice dar și în pronunție. În timpul expirului,
suflul face să vibreze coardele vocale necesare pentru producerea sunetelor. Presiunea
expirului și a inspirului se modifică în funcție de fiecare sunet.
Unii logopați încearcă să vorbească și în timpul inspirului nu numai al expirului
(cum este normal). În felul acesta pronunțarea devine defectoasă prin deformarea
sunetelor, omisiunea sau înlocuirea lor în cuvânt și mai ales prin apariția unor tulburări
ale ritmului și cadenței vorbirii.
Exercițiile de respirație se desfășoară în funcție de vârsta dislalicului : la copiii
mici ele se pot desfășura sub forma jocului utilizându-se o serie de jucării în care să se
sufle; la copiii mai mari se pot utiliza materiale didactice vizuale, spirometrul, cât și
exersarea expir-inspir pe baza apelării la înțelegere.
Se recomandă ca exercițiile de respirație să fie efectuate odată cu pronunțarea și
să se realizeze la început cu ajutorul cântului și al recitării de poezii ritmice.
3. Auzul fonematic, adică capacitatea de a identifica și diferenția sunetele limbii
contribuie alături de alte elemente la realizarea unei pronunțări corecte. Prin activitatea de
dezvoltare a auzului fonematic se creează un sistem relațional între modalitatea
senzorială de percepe și crearea unor imagini ideale la niveluri superioare. Deficiențele
auzului fonematic fac imposibil autocontrolul auditiv și dislalicul face eforturi de
îndreptare a vorbirii pe baza motrico-kinestezică a aparatului de emisie.
În general, la dislalici sunt eficace pronunțarea, diferențierea și identificarea
cuvintelor sinonime și paronime. Considerăm că pentru dezvoltarea auzului fonematic
sunt mai importante exercițiile în cuvinte decât pronunțarea sunetelor izolate, așa cum în
corectarea dislaliei cuvântul joacă un rol hotărâtor. Astfel, în realizarea pronunției corecte
dislalicul reușește să efectueze o comparație între propria sa pronunție recepționată de la
persoanele din jurul său și să realizeze un autocontrol, pe baza auzului, asupra emisiei
vocale.
4.Educarea personalității dislalicului trebuie să înceapă odată cu corectarea
dislaliei indiferent de vârsta dislalicului.
Educarea personalității trebuie să urmărească :
a) redarea încrederii în propriile posibilități;
b) crearea convingerii că dislalia nu presupune un deficit intelectual;
c) crearea convingerii că dislalia este o tulburare pasageră care poate fi corectată;
d) crearea încrederii în logoped;
e) înlăturarea negativismului și redarea optimismului.
Astfel, corectarea tuturor tulburărilor de limbaj este condiționată nu numai de
eficacitatea metodelor logopedice, ci și de o serie de factori ce țin de particularitățile
psihoindividuale ale handicapaților de limbaj.
Rezultatele cele mai bune în educarea personalității le are psihoterapia.
Psihoterapia folosește o serie de metode și tehnici psihopedagogice în vederea
restabilirii echilibrului psiho-fizic al logopatului, încercând să șteargă din mintea
copilului cauzele care au declanșat tulburarea de limbaj, să înlăture și să prevină unele 41

simptome creînd în felul acesta, condiții favorabile pentru acțiunea procedeelor
logopedice din cadrul unui tratament complex.
Psihoterapia se constituie dintr-un complex de metode terapeutice prin care se
urmărește întărirea personalității , întărirea conștiinței și îmbogățirea afectivă.
În practica logopedică, psihoterapia urmărește restabilirea psihicului logopatului
prin :
1) educarea personalității;
2) educarea unei aprecieri corecte a propriului defect și al mediului social;
3) influențarea micromediului socia l.
Metodele psihoterapeutice, utilizate astăzi, permit influențarea diferitelor verigi
perturbate ale unității biopsihosociale infantile. Psihoterapia generală vizează eliminarea
conflictelor psihice ce au determinat tulburarea de limbaj și restructurarea personalității.
Pentru a realiza aceasta este necesar :
-să se explice logopatului cauzele și condițiile conflictelor pentru ca, prin ridicarea
acestora la nivelul conștiinței, ele să dispară;
-rezolvarea relațiilor negative (copil – mediu, copil – copil, copil – profesor, copil–
părinte etc.);
-acomodarea la colectiv prin captarea afectivă a copilului.
Familia logopatului , prin manifestările de neîncredere și de reținere, constituie un
obstacol, uneori dificil în terapie. De aceea, este necesar să li se explice părinților
tulburarea de limbaj de care suferă copilul, cauzele declanșării, comportarea față de copil,
cum se desfășoară terapia complexă, care este rolul părinților în terapie și cum să asigure
regimul de viață propriilor copii logopați.
Modificarea concepției,a opticii și a modalităților comportamentale trebuie să ducă
la înlăturea tensiunii intrafamiliale. Acestea se realizează pr in :
– cunoașterea personalității părinților, din convorbirile anamnestice, vizite la
domiciliu, discuții diferite în grupul de părinți;
– restructurarea atitudinii părinților, atât în cursul ședințelor individuale, cât și în
cadrul ședințelor colective. În cursul ședințelor colective este posibilă cunoașterea
relațiilor dintre părinți și copil, cât și optica lor în legătură cu tulburarea de limbaj a
copilului.
Se va iniția un proces de reconsiderare a greșelilor educative, descoperirea propriilor
greșeli și eliminarea lor. Aceasta vizează transformarea părintelului într-un element
principal psihoterapeutic și logopedic, prin organizarea regimului de viață al copilului în
familie, organizarea activității logopedice și urmărirea rezultatelor.
Deci, psihoterapia cuprinde ansamblul metodelor curative utilizând mijloace
psihologice, prin cuvintele și prin acțiunile sale un terapeut caută, uneori cu ajutorul unui
grup, să atenueze suferința unei persoane ale cărei tulburări au o componentă psihologică
semnificativă.
În câmpul vast al psihoterapiilor specialiștii utilizează, adeseori prin conjugare,
metodele
psihoterapiei psihanalitice, psihoterapia de familie, consilierea psihologică,
socioterapiile, ergoterapia, psihoterapiile ocupaționale, artterapia (care, în funcție
de criteriile de clasificare se întrepătrund).
Din această diversitate sunt folosite acele metode și procedee adecvate specificului
tulburării de limbaj, vârstei, sexului, particularităților psihologice ale copilului logopat. 42

Se poate evidenția importanța psihoterapiilor ocupaționale și socioterapia în
cadrul terapiei tulburărilor de limbaj. Din categoria psihoterapiilor ocupaționale fac
parte ergoterapia, artterapia și ludoterapia.
Ergoterapia se poate organiza și efectua și în grupuri terapeutice fiind astfel direct
legată de socioterapie. Ea constă în desfășurarea unor practici, până la activități de tip
creativ (cum sunt modelajul).
Totodată, prin ergoterapie se avantajează detașarea subiectului de dominantele
determinate de traumatismele psihice suferite anterior, distragerea lui de la preocuparea
de experiențele negative parcurse și împiedicarea actualizării acestora; se favorizează
intercomunicarea umană, stabilirea unor relații psihosociale și adaptarea la contextele
social-umane.
Formele artterapiei (meloterapie, terapia prin artele plastice – desen, pictură,
sculptură) sunt, totodată, legate și de categoria socioterapiilor în condițiile în care
subiecții acționează în comun.
Socioterapiile se utilizează în scopul asigurării condiției psihologice normale a
subiectului, pentru facilitarea integrării sociale. Acestea sunt realizabile fiindcă specificul
principal al socioterapiilor este să asigure exersarea comportamentului social. În cadrul
acțiunilor de socioterapie se extind interrelațiile și interacțiunile în grup, dându-le,
totodată, participanților sentimentul de independență, de echilibru și libertate în acțiune,
stimulându-le și capacitatea de inițiativă.
Caracteristicile, principiile și scopurile socioterapiei se regăsesc în alte forme de
terapii – ergoterapia, ludoterapia, psihodrama – împreună făcând parte din categoria
psihoterapiei integratoare.
Psihodrama are valoare atât ca metodă terapeutică, cât și ca mijloc de cunoaștere a
subiectului. În cadrul ei terapeutul poate observa gândurile, preocupările, sentimentele,
dispozițiile etc. care-l ajută să-și formeze o imagine despre structura sufletească a
subiectului și particularitățile acesteia. Ea se aplică cu succes la copii dând rezultate
foarte interesante la preadolescenți.
Modalitățile de organizare a psihodramei sunt diferite de la o echipă la alta de
psihoterapeuți. În general, se lucrează cu 4-5 copii de același sex și de vârstă omogenă
într-un cadru suficient de mare și neutru pentru manifestarea copiilor și fără public.
Depinde de priceperea conducătorului ca să creeze o atmosferă permisivă (proprie
tuturor logopaților), tema de jucat poate fi o comedie, o poveste dar și o improvizație a
copiilor participanți. Rolurile le împarte terapeutul sau și le împart copiii între ei. De fapt,
rolurile se pot schimba, fiindcă în interpretare există o libertate totală, participanții putând
introduce improvizațiile de text, mimică, gestică, mișcare pe care le doresc.
În psihodramă copilul își revede conflictele în formă de joc, și le poate exterioriza,
iar această exteriorizare fiind lucidă, conștientă îl ajută să se cunoască mai bine și să se
transforme. Totodată, exprimarea spontană în jocul dramatic antrenează în ambianță de
joc, desfășurarea afectivă; permite relații intersubiective, interpersonale și o comunicare
simbolică cu valoare de catharsis.
În concluzie, psihoterapia urmărește să formeze o atitudine pozitivă față de
comunicare și față de sine însuși ca vorbitor. Pentru a aborda comunicarea fără teamă și
anxietate, pentru a experimenta cu succes situațiile de vorbire trebuie ca logopatul să-și
dezvolte o atitudine pozitivă față de el însuși ca vorbitor.
43

Pentru realizarea acestor atitudini sunt recomandate următoarele activități/tehnici :
1)Încurajarea și consolidarea activităților cu caracter artistic; cântatul, recitatul,
desenatul etc. ce contribuie la desfășurarea cu plăcere a terapiei.
2)Inițierea și menținerea unei comunicări deschise, sincere, deoarece copilul
trebuie să simtă încredere în posibilitățile terapeutului de a-l ajuta, acesta fiind
un suport moral de-a lungul terapiei.
3)Terapeutul să încurajeze discuția deschisă despre tulburarea de limbaj și să
reducă “conspirația tăcerii” care adesea învăluie tulburarea de vorbire.
Discuția va crea o atmosferă de totală acceptare ce va influența estimarea
proprie a copilului.
4)Activitățile despre “cum poți deveni un bun vorbitor” vor ajuta copilul să
realizeze că în comunicare mai mult despre “cum” vorbește cineva este
important și “ce” are de spus.
5)Discutarea “atribuțiilor globale” ale copilului în comunicare este foarte
importantă în procesul schimbării atitudinale. Când copilul spune “nu pot” sau
“niciodată” trebuie să se explice copilului influența “discuțiilor cu sine” asupra
propriului comportament. Astfel, schimbarea “discuției negative cu sine “ într-o
“conversație pozitivă cu sine “ sunt sarcini viabile atât pentru terapeut cât și
pentru copil.
B. Metode și procedee specifice logopedice
Această categorie de metode și procedee se folosesc pentru formarea deprinderii
de a articula corect. Dacă este nevoie, o parte din aceste exerciții vor fi reluate.
La început se va încerca emiterea corectă a sunetelor pe bază de onomatopee sau
prin coarticulare. Dacă nu se reușește se vor face exerciții speciale. În fața oglinzii,
logopedul va demonstra care este poziția limbii, buzelor, obrajilor, deschiderea gurii,
actul respirator, intensitatea vocii. Prin imitație se va cere și copilului să realizeze
articularea corectă a sunetului. La nevoie este ajutat și mecanic.
După această etapă de articulare a sunetelor, urmează pronunțarea sunetelor (mai
întâi cele surde apoi cele sonore ). Se vor introduce apoi sunetul în silabe directe,
indirecte între vocale, apoi asociat cu consoane, ocupând diferite poziții( inițial, median,
final ). Cuvintele vor fi introduse în propoziții urmărindu-se consolidarea și
automatizarea lor în vorbire. În acest scop se vor memora la început versuri sub forma
frământărilor de limbă, urmărind să predomine sunetul impostat. Tot în această etapă a
consolidării sunetelor, se vor folosi mult povestirile, începându-se cu repovestirile,
deoarece acestea sunt mai ușoare. Prin ele se va urmări corectarea vorbirii sub aspect
articulator, dar și formarea deprinderii de a se exprima în propoziții scurte, corecte sub
aspect gramatical și de a povesti cursiv și logic. Se va urmări exercitarea vorbirii sub
toate aspectele ( fonetic, lexical, gramatical ), exersând în același timp memoria,
gândirea, atenția. La început e bine să se folosească povestirile ilustrate, pe tablouri, care
vor fi comentate pe rând și apoi se va închega o povestire scurtă, respectând succesiunea
momentelor principale înfățișate prin ilustrații.44

Urmează apoi etapa de verificare a sunetelor impostate și a gradului de
automatizare în vorbirea curentă. La baza acestei etape vor sta tot povestirile, care vor fi
însă mai ample, mai bogate în conținut, care să ofere posibilități de interpretare, de
apreciere proprie. La clasele II – IV se pot folosi și repovestiri după texte citite de ei sau
de logoped ( scris sau oral, compuneri după plan dat sau după tablouri ).
Se recomandă ca primele lecturi să fie făcute pe texte prelucrate.
Ultima etapă este introducerea sunetuluiîn texte obișnuite, în vorbirea curentă.
Preocupați de conținutul povestirii, logica vorbirii, sensul celor spuse, se poate întâmpla
copilul să nu mai acordă suficientă atenție sunetului impostat, putându-se verifica astfel
gradul de consolidare a pronunției corecte. La nevoie se revine cu exerciții efectuate în
etapele anterioare.
Pentru corectarea grupului de consoane unde pot să apară omisiuni sau
schimbarea locului, datorate unei slabe capacități de analiză sau de diferențiere din zona
verbo – motorie, se fac exerciții de analiză fonetică. Se despart în silabe cuvintele care
conțin grupul deficitar, se analizează grupul de consoane, se articulează sunetele separat
pentru conștientizarea locului și modului de articulare, se articulează apoi pe silabe,
prelungind primul sunet, apoi se unesc silabele în cuvintele respective.
7.1.4. DISLALIA DEBILULUI MINTAL
Învățarea limbajului de către debilul mintal se face cu mai multe dificultăți, dar
aceste dificultăți nu se datorează toate debilității mintale ci și cauzelor care au produs
debilitatea mintală.
De la început se observă greutăți în modul cum se produce vorbirea, care este
neclară, confuză și se accentuează datorită neconștientizării tulburării și agitației
psihomotrice, încât tulburările dislalice nu dispar decât prin terapie logopedică.
La debilul mintal pronunțarea se caracterizează prin neclaritate și monotonie.
Cuvintele simple se pronunță mai ușor, dar se manifestă o dislalie a silabelor, în special
în cuvintele complexe.
Spre deosebire de normal, la debilul mintal dislalia capătă forme mai rebele și mai
labile, ceea ce duce în procesul de corectării la recăderi mai frecvente. Datorită acestei
labilități mari, fixarea formei corecte se realizează cu mai mult efort. Automatizarea
sunetelor în cuvinte se realizează cu dificultate și din cauza vocabularului sărac, a
neformării structurii silabelor, a nedezvoltării auzului fonematic și a inerției vorbirii.
Structura vorbirii copiilor depinde de o serie de factori de ordin psihologic, astfel că
alegerea multor mijloace gramaticale de exprimare reflectă particularitățile gândirii
copilului, îndreptată mai ales către concret, către situațiile determinate afective.
Dislalia debilului mintal se prezintă sub forma unei game foarte largi pentru că
omisiunile, înlocuirile, confuziile, deformările, se produc întâmplător.
În general se întâlnesc aceleași forme de dislalii ca la copilul normal, dar
complexitatea și labilitatea lor e mai accentuată.
Elementele de perseverare caracteristice structurilor mentale neevoluate se
manifestă și la nivelul limbajului ( sunete, cuvinte – mai ales după boală ).45

Posibilitățile compensatorii sunt mai limitate și de structurile anatomofiziologice
deficitare ale S.N.C.
Activitatea de corectare trebuie urmărită nu numai în cabinetele logopedice, ci în
toate lecțiile specifice școlii ajutătoare.
În general toate metodele și procedeele descrise pot fi aplicate la oricare categorie
de dislalici, cu condiția să se accentueze acea latură care le este mai accesibilă și să se
țină seama de vârstă, de deficiențe asociate dislaliei, de nivelul dezvoltării mintale, de
personalitatea dislalicului.

7.2. R I N O L A L I A

Etimologic termenul de rinolalie vine de la grecescul: rhino – nas și lalie –
vorbire; (vorbire pe nas).
Rinolalia se caracterizează prin tulburarea rezonanței sunetelor și a vocii.
Ea se produce prin mișcări asincronice ale organelor de articulare. Laringele și
partea posterioară a limbii sunt coborâte, trecerea în cavitatea nazală se lărgește, trecerea
în cavitatea bucală se îngustează, se amplifică rezonanța nazală. Rinolalia este deci o
disfuncție instrumentală a organelor de execuție a actului vorbirii. Tubul fonoarticulator
se modifică fie datorită unei obstrucții nazale, fie a unei comunicări între cavitatea bucală
și cea nazală, amplificând astfel rezonanța sau timbrul nazal.
Partea funcțională cea mai valoroasă, de necompensat a organelor vorbirii este
vălul palatului. Lungimea și capacitatea funcțională a vălului are un rol important în
realizarea vorbirii. El separă cavitatea bucală de cea nazală și le reunește prin mișcări
rapide, suple și precise, realizând istmul velofaringian, mecanism de închidere la nivelul
faringelui. Din faringe aerul expirat e îndreptat spre cavitatea bucală sau spre cea nazală,
sau spre amândouă după cum vălul palatului închide sau nu una din ele sau le lasă pe
amândouă deschise.
Orice schimbare care apare la nivelul istmului velofaringian modifică rezonanța
nazală, determinând nazalizarea. Nazalizarea nu e proporțională cu defectul velar,
datorită factorilor compensatori care intervin în vorbire.
Cu cât pierderea de aer nazal este mai mare cu atât vorbirea este mai dislalică și
mai greu de înțeles.
7.2.1. FORMELE RINOLALIEI
În funcție de direcția pe care o ia unda expiratorie necesară pronunțării sunetelor,
rinolalia se împarte în:
1.Rinolalia aperta sau deschisă – când unda este expiratorie ia calea nazală
și în pronunțarea sunetelor nenazale.
2.Rinolalia clausa sau închisă – când unda expiratorie necesară pronunțării
sunetelor nazale se scurge pe traiectul bucal, calea nazală fiind blocată.
3.Rinolalia mixtă – când unda expiratorie nu respectă caracteristicile
articulării sunetelor scurgându-se când pe cale nazală când pe cale bucală.46

Dacă rinolalia este produsă de modificări organice, rinolalia este organică. Dacă
se datorează incapacității funcționale a vălului palatin și a mușchilor faringo – nazali,
aceștia neputând separa cele două cavități, rinolalia este funcțională.
După operații de amigdale poate să apară rinolalia aperta sau rinolalia clausa se
poate transforma în rinolalia aperta.
1.Frecvența cea mai mare o au rinolaliile aperta datorate despicăturilor labio
– velo – palatine. În cadrul acestor despicături fonația este cea mai afectată
fiind necesară intervenția chirurgicală, după care trebuie să urmeze
procesul de educare a vorbirii.
Despicăturile labio – velo – palatine se împart în trei grupe:
1.despicături parțiale – anterioare – incomplete – buza superioară;
– complete – buza, prag
narinar,creasta alveolară;
– posterioare – incomplete – numai vălul palatului sau lueta;
– complete – lueta, văl palatin, palat dur,până
la creasta alveolară.
2.despicături asociate – formează o combinație între despicăturile parțiale
anterioare, posterioare, creasta alveolară rămâne intactă;
3.despicături totale – despicătura anterioară se unește cu cea posterioară, interesând
buza, pragul narinar, creasta alveolară. Ea poate fi bilaterală sau unilaterală.
1.a. Rinolalia aperta organică mai poate fi produsă de malformații la nivelul
palatului, insuficienta dezvoltare a palatului, atonia sau paralizia vălului. În toate aceste
situații vălul palatului nu poate separa cavitatea nazală de cea bucală și să închidă
orificiul prin mișcări sincronice ducând la schimbarea istmului velofaringian și
schimbând rezonanța.
În rinolalia aperta organică sunt afectate atât consoanele cât și vocalele, apărând
omisiuni, substituiri, deformări de sunete.
Ea se mai poate datora unor orificii formate prin pătrunderea unor corpi străini,
pareze sau hemipareze ale vălului și luetei cauzate de sindromul pseudo – bulbular, poate
să apară în surdități sau hipoacuzii, oligofrenii, mixedem, ca obicei vicios.
1.b. Rinolalia aperta funcțională este determinată de incapacitatea sau
motilitatea redusă a vălului palatului și a mușchilor faringo – nazali, care nu reușesc să
separe cele două cavități, neexersării vălului palatului și a mușchilor în urma intervenției
chirurgicale sau imitării vorbirii unor persoane rinolalice.
În rinolalia aperta organică sunt afectate toate consoanele și vocalele. În rinolalia aperta
funcțională aceste fenomene sunt mai diminuate. Consoanele sunt afectate mai mult sub
aspect calitativ decât articulator, vocalele sunt șterse, vocea alterată.
2.Rinolalia clausa poate fi determinată de obstrucții nazale, blocări ale
faringelui prin vegetații adenoide, tumori ale nasului, rinofaringite sau faringite.
În rinolalia clausa lipsește rezonanța nazală deoarece suflul de aer nu poate
parcurge cavitatea nazală datorită vgetațiilor adenoide, polipilor, deviațiilor de sept,
inflamații ale mucoasei nazale, tumori ale nasului
Rinolalia clausa poate fi :47

a – rinolalia clausa organică datorită funcționării defectuoase a mușchilor sau
vălului palatin care nu poate deschide traiectul nazal în timpul pronunțării sunetelor;
b – rinolalia clausa funcțională . Dacă sunt blocate narinele, sonoritatea „ m –
n ” e foarte ștearsă. Dacă e blocat naso – faringele, sunetele „ m – n ” sunt omise sa „ m ”
este înlocuit cu „ b ” și „ n ” cu „ d ”.
3.În rinolalia mixtă se observă atât fenomene caracteristice rinolaliei deschise cât
și celei închise, deoarece acești copii prezintă anomalii de închidere cât și de obstrucție a
căilor nazale. Ea poate fi organică sau funcțională și e determinată de despicături
congenitale , vegetații, deviații de sept, hipotonie velară funcțională, etc.
Caracteristic pentru aceștia este marea labilitate a sunetelor afecta putând
pronunța relativ bine într-o situație și deforma, substitui și inversa în alte situații. Vocea e
lipsită de forță, scăzând în intensitate pe parcursul vorbirii și are caracteristici nazale.

7.2.2. PARTICULARITĂȚI COMUNE ȘI SPECIFICE ÎN DISLALIE ȘI
RINOLALIE
Atât în dislalie cât și în rinolalie există o serie de elemente comune și unele
specifice. Deosebirile și asemănările pot fi privite în două planuri : pe de-o parte din
punctul de vedere al etiologiei, iar pe de altă parte din punctul de vedere al
simptomatologiei, al manifestărilor caracteristice dislaliei și rinolaliei. În general, între
dislalie și rinolalie se face distincție considerându-se că sunt două tulburări de vorbire cu
elemente specifice, dar și cu o serie de aspecte comune, mai ales în domeniul articulării și
emisiei sunetelor. Din punct de vedere etiologic există factori care provoacă în
exclusivitate rinolalia sau dislalia, dar sunt și o serie de cauze care determină atât
fenomene dislalice cât și rinolalice. Pornind de la aceste premise metodele și procedeele
de corectare a vorbirii dislalice se pot folosi cu succes și în activitatea cu rinolalicii
pentru înlăturarea tulburărilor de pronunție. În același timp, se pot utiliza metode
specifice corectării deficiențelor rinolalice.
Pe lângă tulburările de pronunție specifice dislalicilor, în rinolalie se găsesc și o
serie de deficiențe care constau în tulburarea rezonanței sunetelor și a vocii fonfăite.
Nazalizarea vorbirii, a sunetelor în primul rând este o caracteristică specifică rinolaliei.
Așadar, în rinolalie tulburările de fonație coexistă cu cele de articulație. Deficiențele vocii
apar ca fenomene secundare în rinolalie și numai în cazurile grave.
Tulburările dislalice prezente în rinolalie au un caracter variat, datorită nu numai
vârstei, nivelului de dezvoltare psihică și mediului socio-cultural în care trăiește logopatul
dar mai cu seamă sunt în funcție de cauza care a provocat rinolalia, de momentul
intervenției medicale și rezultatele ei, cât și de particularitățile de personalitate ale
subiectului. Astfel, în același tip de rinolalie, la un subiect se pot întâlni forme ușoare și
parțiale de omisiuni ale unor sunete, în timp ce la alt rinolalic cu același diagnostic pot
exista fenomene accentuate de dislalie prin deformarea sunetelor (labiodentarelor,
siflantelor, fricativelor), cât și omisiuni care fac vorbirea neinteligibilă.
În corectarea rinolaliei se pot stabili anumite etape : o primă etapă este cea
pregătitoare în care se vor aplica metode și procedee de pregătire psihică și fizică a
copilului pentru activitatea logopedică; a doua etapă constă în crearea unui tonus afectiv
favorabil corectării rinolaliei, iar în a treia etapă se execută o serie de exerciții logopedice
după principiul corectării dislaliei pentru ameliorarea sunetelor afectate și se 48

consolidează în cuvinte. Într-o ultimă etapă are loc exersarea sunetului corectat în
propoziții și povestiri pentru automatizare și autocontrol. Spre deosebire de dislalie în
rinolalie activitatea logopedică trebuie să înceapă din perioada vorbirii copilului. Este
indicat ca la intratrea în școală copilul să fie tratat nu numai medical ci și logopedic
pentru a se crea condiții de dezvoltare armonioasă a personalității.

7.2.3. TERAPIA RINOLALIEI

Terapia rinolaliei este complexă și necesită colaboarea chirurgului, psihologului,
logopedului, familiei.
În rinolalia organică , terapia trebuie să înceapă după intervenția chirurgicală,
care să înlăture cauza tulburării de vorbire ( extirparea vegetațiilor, rezolvarea deviațiilor
de sept, refacerea integrității părților despicate ale buzei, maxilarelor, palatului și vălului,
etc. ).
Obiectivul general al terapiei în rinolalie este înlăturarea nazonanței din vorbire
prin formarea și dezvoltarea respirației corecte, cu inspir nazal, expir bucal și folosirea
corectă a mecanismului epigloto – laringian de închidere.
Obiectivul general al terapiei în rinolalie este înlăturarea nazonanței din vorbire
prin formarea și dezvoltarea respirației corecte, cu inspir nazal, expir bucal și folosirea
corectă a mecanismului epigloto – laringian de închidere.
Terapia logopedică trebuie să înceapă cu o examinare preterapeutică care va
urmări:
1.cunoașterea capacității funcționale a aparatului fonator și articulator. În
acest scop, se vor examina:
a)funcțiile aparatului fonator ( deglutiție, respirație, fonație ) printr-o
serie de procedee – înghițirea salivei, lichidelor, bolurilor
alimentare, umflarea obrajilor, sforăitul, suflatul asupra unui
chibrit aprins cu nările închise, umflarea balonului, gargara,
cântatul;
b)structura organică și competența funcțională a organelor
aparatului articulator – constituția organică și tonicitatea buzelor,
forma limbii și executarea la cerere a diferitelor mișcări cu limba,
conformația și funcționalitatea vălului palatin, folosirea pereților
interni ai obrajilor, starea mușcăturii și așezarea dinților pe arcade.
2.cunoașterea particularităților articulatorii și fonatorii . În acest scop, se va
examina vorbirea articulată – emisia vocalelor și a consoanelor, cerându-i
copilului să pronunțe cuvinte cu nasul închis și apoi deschis, notând felul
emisiei fiecărui sunet ( clar, deschis, închis, surd, nazonant, fără
intensitate, etc ), să denumească imagini fără modelul oferit de logooped,
să converseze, să recite poezii, etc.
3.cunoașterea nivelului de dezvoltare psihică prin efectuarea unui examen
psihologic. Se vor consemna date cu privire la inteligență, memorie, 49

atenție, putere de imitație, dacă manifestă excitabilitate, nervozitate sau
dacă este echilibrat.
Urmează stabilirea formei și gradului rinolaliei, examinând raportul
dintre rezonatori printr-o serie de probe – se cere copilului să închidă și să deschidă pe
rând nasul în timpul pronunției vocalelor „ i – a ” și a consoanelor„ p – t – f – s ”.
Schimbarea vizibilă de sonorizare a sunetelor indică nazalizarea deschisă. Se aplică în
fața nasului o oglindă rece – aburirea ei indică nazalizarea deschisă. Se palpează aripile
nasului pe cartilagii – perceperea senzației de vibrație indică nazonanța deschisă. Pentru
nazonanța închisă se va cere copilului să pronunțe cuvinte bogate în sunete nazale
( mama, mâine, înainte, nani ).
După această primă etapă de examinare, evaluare și stabilire a diagnosticului se
trece la eliminarea nazonanței din vorbire prin stabilirea sau restabilirea funcțiilor
normale ale aparatului fonoarticulator. Obiectivul principal al acestei etape este
eliminarea stereotipului verbal defectuos și instituirea unui nou stereotip corect, realizabil
prin:
A)Formarea elementelor constitutive ale actului fonator:
1.reeducarea respirației – formarea și dezvoltarea respirației nazale,
decondiționarea obiceiului vicios al respirației orale ( exercițiul de
gimnastică respiratorie );
2.formarea și dezvoltarea expirului oral prin formarea și dezvoltarea
suflului bucal, folosind toți mușchii palatali și faringieni pentru
închiderea sfincterului palato – faringian. Pentru rinolalia închisă –
îndreptarea corectă a fluxului de aer verbo – motor pentru sunetele
„ m – n ” prin cavitatea nazală;
3.antrenament muscular prin miogimnastică urmărind creșterea
funcției musculaturii – exercițiu pentru dezvoltarea mușchilor
velari, relaxarea mușchilor laringieni și limpezirea timbrului nazal
( fredonarea unei melodii, bâzâitul, gargara, sforăitul ), exercițiu
pentru întinderea și exersarea palatului moale ( inspir și expir în
poziția căscatului, emiterea unui sunet în poziția căscatului ),
exercițiu pentru mișcarea conștientă a palatului moale ( observarea
mișcărilor vălului într-o oglindă, pronunțând „ a – a –a ” cu gura
larg deschisă relaxând palatul după fiecare sunet, masaj pe văl cu
ajutorul unei sonde, masaj de la stânga la dreapta, în mișcări
ritmice, ținerea aerului sub presiune în gură, umflând obrajii și
aruncând aerul cu explozie printre buze, suflul bucal cu nasul
închis, deschizând treptat căile nazale, în așa fel încât forța
curentului de aer respirat să mențină direcția bucală, emisia aerului
pe cale orală și nazală alternativ ), exercițiu pentru coordonarea și
sincronizarea mușchilor vălului palatin și ale mușchilor folosiți
pentru articulare în cadrul pronunției consoanelor ( pronunțarea
consoanei „ p ” izolat, continuând cu alte consoane explozive,
singure, șoptit, din ce în ce mai repede, se continuă cu voce tare, 50

apoi combinat cu vocale, integrarea consoanelor în grupuri de
vocale, exerciții pentru mobilitatea buzelor, obrajilor, limbii );
4.formarea și dezvoltarea auzului fonematic și a atenției auditive –
exerciții pentru sesizarea și deosebirea pronunției nazonante de cea
nenazonantă – exerciții pentru dezvoltarea atenției auditive ( reacții
față de ritm, de tonalitate, de timbru ).
B)Educarea sistematică a vorbirii urmărește :
1.Coordonarea și sincronizarea mișcărilor vălului palatin și a
mușchilor folosiți în articularea sunetelor . În acest scop se va
reeduca fiecare sunet vocal și consonant și capacitatea de a folosi
fiecare sunet în poziții și combinații diferite. Se vor efectua:
– exerciții pentru însușirea articulării tuturor vocalelor și consoanelor, pronunțând inițial,
cu nasul astupat, apoi liber, prin imitație în fața oglinzii .
– exerciții pentru inhibarea, înlăturarea deprinderilor greșit dobândite prin elaborarea
analitică a mișcărilor necesare articulării corecte a sunetelor, asocierea mișcărilor
musculare cu noi impresii senzoriale, auditive, kinestezice, tactile, stabilizarea sau
automatizarea tipurilor motorii și senzoriale nou dobândite și folosirea lor corectă în
vorbirea curentă, folosirea expirului bucal, nazal în funcție de sunet, silabă, formarea
tonalității .
– exerciții pentru corectarea expresivității feței și rezonanței bucale prin emisie intensă
bucală, punând în activitate sincronă toate elementele aparatului fonator.
– exerciții pentru elaborarea sunetelor „ m – n ” cu eliminarea aerului pe cale nazală și
includerea lor în vorbirea obișnuită.
2.Creșterea debitului în pronunție de la sunet la cuvânt- propoziție – frază;
– exerciții de respirație în funcție de cuvinte, propoziții folosind la
început vorbirea repetată;
– rostiri rapide la început cu pauze după fiecare cuvânt, apoi tot mai rapide,
eliminând treptat pauzele, dar respectând claritatea pronunției;
– citire ritmică pe un ton înalt, puternic, sacadat, silabisind și bătând ritmuri cu
mâna;
– citire curgătoare, cu încordarea întregului aparat articulator;
-citire cu intensificarea treptată a vocii, de la șoaptă până la voce foarte puternică,
pentru fiecare silabă – cuvânt;
-citire expresivă a basmelor, versurilor.
3.Introducerea vorbirii realizată corect în vorbirea curentă. Se va exersa
vorbirea corectă folosind recitările de versuri, povestirea expresivă,
conversația, interpretări de roluri, etc.
Durata și rezultatele terapiei logopedice depind de o serie de factori :
–rezultatul anatomic al operației,
–acuitatea auditivă,
–gradul de dezvoltare mintală,
– vârsta la care începe terapia logopedică, 51

–gradul de stabilizare al tipului defectuos neuro-muscular în vorbire,
–personalitatea copilului și mediul.
7.3. D I Z A R T R I A
Etimologic termenul de dizartrie vine de la grecescul dys – greu și
arthrom – articulație ( greutăți în articulație )
7.3.1. SPECIFICITATEA ȘI IMPLICAȚIILE DIZARTRIEI
Afectarea unuia din marile sisteme motorii ( piramidal, extrapiramidal,
cerebelos ) poate produce tulburări de natură dizartrică. La dizartrici tulburarea motorie e
generală și motricitatea organelor fonoarticulatorii îmbracă caracterul tulburării motorii
generale ( vorbire neclară, confuză, disritmică, disfazică, monotonă, cu rezonanță
nazală ).
La dizartrici tulburarea pronunției este stabilă și invariabilă. Una din
caracteristicile specifice ale acestei tulburări e neconcordanța dintre vorbirea impresivă,
păstrată integral sau în mare măsură, și cea expresivă, care e denaturată uneori atât de
grav încât nici nu poate fi înțeleasă. Deci ea nu afectează limbajul propriu zis și nici
vorbirea în genere, ci numai latura instrumentală.
Dizartriile apar numai în cazuri de deficiențe survenite după boli sau leziuni în
diferite regiuni ale S.N.C. care afectează conductibilitatea impulsurilornervoase motrico –
verbale spre efectori, unde se realizează sunetele vorbirii.
Dizartricii întâmpină dificutăți de comandă, conductibilitate și coordonare a
mecanismelor neuro – musculare ale vorbirii, dificultăți ce se exteriorizează prinmișcări
ale musculaturii respiratorii, fonatorii și articulatorii, parțial sau total inadecvate vorbirii (
pronunției ).
Tulburările de pronunție sunt determinate de limitarea mișcărilor mușchilor
implicați în pronunție. Dacă sunt grav afectați, vorbirea e neinteligibilă. Tulburărilor
articulatorii li se adaugă și tulburări respiratorii și de fonație. afectând împreună ritmul și
cursivitatea vorbirii.
Copilul dizartric e conștient de dificultățile întâmpinate în realizarea unor mișcări
fonoarticulatorii și cu toate că știe ce mișcări trebuie să facă, el nu le poate realiza.52

Cu toate că dizartria are unele simptome asemănătoare cu ale dislaliei, diferă în
mare măsură. În dislalie tulburările articulatorii sunt limitate, în dizartrie implicațiile sunt
mult mai grave și mai variate asupra limbajului. Pe lângă pronunțarea defectuoasă a unor
sunete, e modificat și ritmul, expresivitatea, modulația vocii.
Implicațiile dizartriei sunt foarte variate și complexe. Ele pot fi reactive, ca o
consecință a dizartriei sau pot fi condiționate de afecțiunile sistemului nervos central.
Cele mai frecvente sunt:
1.Tulburări de motricitate:
Deoarece căile pentru diferite mișcări sunt blocate de leziuni, influxul nervos nu
poate parcurge calea directă de la origine la destinație și de aceea trebuie stabilite căi
nervoase, care să înlocuiască traseele nervoase inutilizabile.
Sub aspect logopedic reținem :
a ) deficiențe ale mușchilor intercostali, abdominali, ai diafragmului, ai aparatului
fonoarticulator, care fac imposibilă vorbirea fluentă, ducând uneori până la
imposibilitatea rostirii unor sunete;
b ) spastcitatea și mișcări vicioase ale membrelor superioare, care împiedică
dezvoltarea mișcărilor fine ale mâinii și degetelor necesare în însușirea scrisului,
desenului și lucrului manual;
2.Tulburări senzoriale – tulburări centrale ale zonelor care controlează
diferitele căi senzoriale ( auditive, vizuale, tactile, etc. ) cu efecte negative
și asupra limbajului oral și scris;
3.Tulburări afective – acestea sunt determinate de tulburările centrale care
privează encefalul de controlul său inhibitiv asupra membrelor inferioare
și asupra ganglionilor bazali care generează reacții emotive. Aceste
tulburări se manifestă prin incapacitatea copilului de a – și stăpâni
accesele emotive de râs sau plâns, uneori reacții impulsive nejustificate
sau acțiuni bizare;
4.Întârziere mintală – apare la unii copii dizartrici, determinată de leziuni
cerebrale, adăugând la tulburările de pronunție și fonație și deficiențe
lingvistice caracteristice pentru copiii întârziați mintal;
5.Dificultăți psiho – s ociale:
Logopatul nefiind capabil să atingă un anumit nivel de autoservire, rămâne într-o
stare de infantilism și dependență față de părinți, stare care este de multe ori
întreținută incoștient și de părinți. Din această cauză el nu depune efortul necesar
pentru a dobândi controlul mișcărilor, inclusiv a celor de vorbire.
7.3.2. ETIOLOGIA, FORMELE ȘI TIPURILE DE DIZARTRIE
Dizartria apare sub diferite forme cu o variabilitate simptomatologică și de
intensități diferite determinate de o serie de factori ( etiologici, localizarea leziunii,
sindromul neurologic în care sunt implicate tulburările dizartrice, etc. ).
După factorul factorul etiologic:53

Dizartria este determinată totdeauna de lezarea anumitor zone ale S.N.C. Aceste
leziuni pot apărea în diferite momente : prenatale, perinatale, postnatale.
După sistemul motric afectat apar patru tipuri caracteristice de dizartrie.
1.Corticală – apare în urma deficiențelor scoarței cerebrale care participă prin vaste
arii neuronale, situate în diverși lobi, la motricitatea vorbirii.
2.Subcorticală – care apare pe baza unor tulburări ale căilor sistemului piramidal și
extrapiramidal.
3.Cerebeloasă – cu tulburări ale căilor cerebeloase.
4.Bulbară – cu tulburări ale neuronilor motori inferiori ai nervilor care interesează
cavitatea bucală, limba, faringele, laringele, cât și centrii care controlează
mișcările respiratorii.
Corespunzător acestora apar patru tipuri de dizartrie: corticală, cerebeloasă, bulbară
și pseudobulbară.
1)Dizartria corticală este o formă relativ mai ușoară, cu o reversibilitate mai
rapidă, datorită marilor posibilități de compensație ale altor componente
corticale. Ea este determinată de afecțiuni cerebrale, meningoencefalite,
tulburări vasculare, traumatisme cranio – cerebrale care lezează căile
efectoare superioare. Simptomele cele mai caracteristice sunt:
– tulburări ale ritmului și fluenței vorbirii ( ritm prea accelerat sau prea încetinit, sunetele
și silabele se repetă în vorbire similar disfluențelor caracteristice bâlbâielii );
– tulburări de articulare ( articularea imprecisă a unui mare număr de sunete ).
2)Dizartria ( extrapiramidală ) subcorticală
Apare mai ales la copii dar și la adulți, după lezări ale sistemelor extrapiramidale,
care determină tulburări grave ale funcției musculare, prin modificări ale tonusului
musculaturii voluntare, hiperkinezii, etc.
Tulburările fonetice sunt foarte variate:
– întârzieri grave în dezvoltarea vorbirii la copii ( vorbirea apare abia la 4 – encefalite
survenite până la doi ani.
– articularea incorectă a cuvintelor;
– repetarea unor părți din cuvinte ( iterație );
– repetarea cuvintelor întregi .
– vorbirea accelerată, uneori până la bolboroseală neinteligibilă;
– rhinolalia;
– bâlbâiala dizartrică, ce apare în toate formele de vorbire orală ( citire, recitare, cânt )
cauzată de displegie spastică;
– uneori vorbirea are un ritm încetinit, este lentă, lipsită de melodicitate, monotonă ( fără
accent și modulație );
– tulburări de voce: slabă, șoptită sau prea puternică. Fonația este prea scurtă. Pentru că
trebuie să inspire foarte des se produc întreruperi în cuvinte mai ales a celor plurisilabice;54

– mimica și gesticulația este săracă și neexpresivă la cei cu hipofuncție a sistemului
extrapiramidal, iar la cei cu hiperfuncția sistemului extrapiramidal apare o dinamizare a
mișcărilor organelor de vorbire și de voce și neconcordanța lor în mișcări, tahilalie.
3.Dizartria cerebeloasă
Este determinată de leziuni ale cerebelului care imprimă vorbirii un ritm sacadat,
care de obicei caracterizează vorbirea turmentaților. Vorbește prea încet sau prea tare,
întâmpinând greutăți la pronunțarea silabelor. Vorbirea este neclară și adeseori însoțită de
strigăte la sfârșitul cuvintelor. Din cauza sialoreei uneori pronunția sa este îngreunată.
4.Dizartria bulbară
Este determinată de leziuni ale nucleilor unor nervi cranieni (glosofaringianul,
hipoglosul) care participă la realizarea vorbirii.
Complexul de simptome determinat de lezarea acestor nuclei și nervi se numește
sindromul de paralizie bulbară.
Paralizia neuronilor motori inferiori pot tulbura vorbirea fie în mod direct
prin scoaterea din funcție a mușchilor care participă la producerea sunetelor, fie indirect,
prin deformări fizionomice, vorbirea fiind însoțită de gesturi dezagreabile. Acestea din
urmă, prin aspectul lor dezagreabil crează grave inhibiții psihice.
Tulburările de vorbire la cei cu dizartria bulbară se caracterizează prin articulația
incorectă a sunetelor, prin voce instabilă care devine afonă și prin monotonia vorbirii.
Tulburările motorii influențează pronunția la nivelul :
– limbii – deficitul motric se exteriorizează prin dificultățile de articulație ale
sunetelor, în special a siflantelor, șuierătoarelor și a lui r-1.
– buzelor – deficitul motric se exteriorizează prin dificultăți în realizarea sunetelor
labiale ( p, b, m ) și labio – dentalelor ( f – v ).
-palatului moale – deficitul motric se exteriorizează prin nazalizarea deschisă și prin
dificultăți de articulație a sunetelor c, g, h.
În formele grave apar dificultăți de masticație și deglutiție. Gura este
semideschisă, sialoree, respirația este neregulată. Vorbirea este ștearsă, estompată, ca și
când s-ar vorbi cu gura plină.
Deseori apar tulburări în automatismul vorbirii datorate reducerii sensibilității
organelor de articulație. Lipsa sensibilității la nivelul organelor fonoarticulatorii necesită
o educație auditivă susținută și de lungă durată.
Adeseori apar și fenomene nevrotice grave, asociate tulburării de vorbire
( instabilitate emotivă, iritabilitate, plâns, etc.).
Diagnosticul dizartriei este uneori destul de dificil de pus, dizartria putând apărea
sub forma unor dislalii care cedează greu la terapie. În Parkinson, sindromul lui Little,
unde întâlnim mișcări spastice, grimase faciale, hemiplegie spastică, paralizie infantilă
pseudobulbară cu sialoree, etc. diagnosticul este evident.
Stabilirea tipului de paralizie este greu de realizat. Paraliziile cerebrale care
afectează controlul mușchilor se manifestă prin spasticitate caracterizată prin contracții 55

musculare, atetoză, caracterizată prin mișcări involuntare continue și ataxie, caracterizată
prin tulburări de echilibru și coordonare musculară. Tipuri pure de paralizii sunt foarte
rare.
Grupul spastic face mai puține omisiuni și substituiri. Spre deosebire de spastici,
atetozicii prezintă dificultăți mai mari la pronunția grupelor consonantice.
Afectivitatea atetozicului este mai dezvoltată. El își exteriorizează sentimentele
mai intens. Emoțiile sale sunt în general profunde și durabile. Este prietenos, deficiența
nu-l preocupă în mod deosebit.
Spasticul este mai inhibat afectiv și-și exteriorizează sentimentele doar când se
simte protejat. Este mai închis, are complexe, mai puțin sociabil, se integrează greu.
Stările lui emoționale sunt explozive. Are stări de anxietate pe când atetozicul este lipsit
de timiditate.
7.3.3. DIAGNOSTIC DIFERENȚIAL ÎN DIZARTRIE – DISLAIE – RINOLALIE
DISLALIE –DIZARTRIE
Dislalia și dizartria au simptome asemănătoare, dar și simptome care le
deosebesc. Dacă în dislalie sunt afectate sunete izolate, sistemul fonetic fiind păstrat, în
dizartrie implicațiile sunt mult mai grave. În dizartrie tulburarea motorie este generală și
motricitatea aparatului fonoarticulatorîmbracă caracteristicile tulburării motorii generale
– vorbire confuză, neclară, disritmnică, disfazică, monotonă, cu rezonanță nazală. Deci pe
lângă pronunțarea defectoasă a unor sunete este modificat ritmul, expresivitatea și
modulația vocii. Copilul dizartric știe ce mișcări trebuie să facă dar nu le poate realiza
datorită limitării mișcărilor mușchilor implicați în pronunție.
DIZARTRIE – RINOLALIE
Spre deosebire de dizartrie, în rinolalie leziunea este periferică.
DIZARTRIE – ANARTRIE
Spre deosebire de dizartrie, anartria este o tulburare de natură afazică fiind lezat
sistemul elaborat pentru vorbire.
La anartrici se constată o variabilitate a fonemelor în funcție de ansamblajul
fonetic, de condiții afective, de evoluția tulbirării în timp etc. Dizartria, dimpotrivă, se
caracterizează prin omogenitate, stabilitate și invariabilitatea alterărilor fonetice.
7.3.4. INDICAȚII TERAPEUTICE
Este indicat ca terapia logopedică să înceapă cât mai timpuriu pentru a nu se
transforma în deprindere modul său defectuos de vorbire, auzul său să nu se acomodeze
la modul defectuos de pronunție, pentru care să se prevină decalajul dintre dezvoltarea 56

lingvistică și capacitatea lui de exprimare, și pentru ca la intrarea în școală, copilul
dizartric să prezinte o vorbire corespunzătoare.
Terapia logopedică trebuie să fie diferențiată și individualizată. Ea trebuie să fie
precedată de o examinare minuțioasă și multilaterală pentru a evidenția elementele pe
care ne putem sprijini și pe care trebuie să insistăm. Pe baza acestora se vor selecționa
exercițiile pentru fiecare caz în parte, pentru că fiecare copil cu paralizie cerebrală
prezintă o problematică individuală. De exemplu, paraliticii au nevoie de coordonare a
mișcărilor articulatorii, spasticii de relaxare.
Terapia logopedică cu dizartricii este doar o componentă a tratamentului complex
de recuperare psihică, somatică, a capacității de muncă și de integrare a acestora.
În vederea prevenirii unor tulburări neuropsihice secundare e absolut necesar
colaborarea cu familia. Aceasta poate prelua sau continua unele sarcini psihopedagogice
și logopedice. Familia trebuie să-i asigure un regim de viață rațional, cu ore de somn,
alimentație, de odihnă, joc, de relaxare, de educare a coordonării mișcărilor și de
dezvoltare a vorbirii. Familia trebuie să organizeze activități care să contribuie la
dezvotarea vorbirii ( audierea de emisiuni adecvate vârstei la radio, televizor, jocuri
verbale, etc. ). Familia să adopte o anumită atitudine față de acești copii. Să-i înțeleagă
neajunsurile psiho – motrice, să nu-l pedepsească, certe, dar nici să-l supraprotejeze, ci
să-l ajute, să-l încurajeze, stimuleze.
Este necesară și psihoterapia, care va folosi procedee variate, în funcție de vârsta
și personalitatea copilului.
Exercițiile vor fi bine dozate, deoarece ei nu se pot concentra asupra mișcărilor
mimico – articulatorii decât foarte puțin timp, consumând multă energie și de aceea
obosesc foarte repede. Exercițiile vor fi de scurtă durată și repetate de mai multe ori în
cadrul aceleeași zile. Pe măsura antrenamentului și a înaintării în vârstă, durata va crește
de la 5’ la 15 – 20’.
METODE ȘI PROCEDEE SPECIALE
Un prim obiectiv este dezvoltarea motricității generale și a aparatului
fonoarticulator. Educarea mișcărilor motrico – articulatorii este absolut necesară pentru
ca organele vorbirii să devină capabile de o funcție normală. În funcție de necesități, se
insistă, se selectează exercițiile. Se insistă asupra exercițiilor pentru dezvoltarea
mișcărilor capului și gâtului, aplecarea capului înainte și înapoi, dreapta – stânga, rotirea
lui, etc. Se fac apoi exerciții de masticație cu capul aplecat spre spate pentru a înghiți
saliva. După ce a fost învățat să-și înghită saliva i se atrage permanent atenția. Pentru că
în timpul jocului sau a alimentației dizartricul poate realiza mișcări pe care la cerere –
voluntar, nu le poate realiza, se încearcă fixarea lor pornind de la realizarea acestora în
mod spontan ( râs, supt, înghițit, etc).
Exercițiile de dezvoltare a motricității generale și a motricității organelor de
vorbire trebuie să fie asociate cu exerciții de fonație și de pronunție, indicate fiind mai
ales exercițiile de mișcări asociate cu pronunția de silabe, baterea din palme pentru a
accelera sau încetini ritmul, mișcări asociate cu pronunția de onomatopee sau de cuvinte
simple. Sunt indicate jocurile de mișcare ( mers ritmic, alergare, mers într-un picior,
săritul coardei etc. ). Acestea pot fi însoțite de pronunția unor sunete. Se urmărește ca
organele fonoarticulatorii să nu se încordeze, să nu se exagereze intensitatea și înălțimea 57

pronunției sunetelor, obținerea unei dezvoltări armonioase a motricității întregului corp,
realizarea unei coordonări generale a mișcărilor și în special a celor fonoarticulatorii
( buze, limbă, palat, văl ). Orice succes va fi folosit ca mijloc psihoterapeutic.
Un alt obiectiv este formarea respirației verbale deoarece respirația dizartricului e
superficială. Apariția unor inspirații scurte, suplimentare, întrerupe pronunția și vorbirea
devine sacadată și neinteligibilă.
Un exercițiu indicat pentru creșterea capacității volumului de aer circulant este de
a-l pune pe copil să stea culcat pe spate, cu mâinile extinse deasupra capului și să inspire
profund.
Dacă i se pune o pungă cu nisip pe abdomen în timp ce stă întins pe spate va
inspira mai adânc și mai regulat. Reeducarea respiratorie duce adesea și la îmbunătățirea
fonației nemaifiind necesare exerciții speciale. Dacă însă sunt necesare, atunci se fac
exerciții de inspirație adâncă, urmate de o expirație în șoaptă și apoi cu voce. Sub această
formă se antrenează treptat mușchii fonatorii, se îmbunătățește coordonarea acestora și
dispar spasmele.
Pentru corectarea tulburărilor articulatorii, care sunt cele mai pregnante
( omisiuni, substituiri, distorsiuni, etc ) se folosesc în general aceleași procedee ca și la
dislalie. Prioritate se va acorda exercițiilor de mișcare a limbii . De multe ori, la începutul
terapiei sunt necesare și unele mijloace mecanice ( mișcarea bărbiei în sus și în jos în
timpul pronunției unui sunet ajutat de mâna logopedului, folosirea unui corset care se
așază pe cap, fără a-i acoperi urechea, pentru a-i menține gura închisă, așezarea degetelor
pe comisurile bucale extinzând și, proeminând buzele în timp ce se emit sunete, prinderea
vârfului limbii și mișcarea lui în diferite direcții, aplicarea unui masaj pentru a forma
inervația limbii și a vălului palatin,etc ).
Exercițiile pentru dezvoltarea auzului fonematic se fac concomitent cu cele pentru
dezvoltarea motricității organelor de vorbire și de pronunție.
Deoarece la dizartrici este afectată întreaga motricitate, ei întâmpină dificultăți și
în realizarea scrisului. De aceea sunt necesare exerciții speciale pentru dezvoltarea
motricității fine a mâinilor și degetelor ( adunarea pe obiecte mărunte, urmărirea cu
creionul a unui contur, decuparea după model, modelarea din plastilină, colorarea,etc ).
Sunt absolut necesare și exercițiile de analiză și sinteză, acestea contribuind în același
timp și la ameliorarea pronunției.
Terapia logopedică a copilului dizartric este de lungă durată, necesită exerciții
sistematice, progresive, efectuate zilnic, ani de zile. Metodele și procedeele folosite sunt
aceleași ca în corectarea dislaliei polimorfe dar cedează mult mai greu.
În concluzie se poate spune că la copiii dizartrici tulburările de pronunție ascultă
de anumite legi, expresie a sistemului motor lezat. Ele sunt stabile și invariabile. Dizartria
nu afectează nici limbajul propriu- zis, nici vorbirea în genere, ci numai latura
instrumentală a vorbirii rostite. Dar în cazurile în care apar leziuni suplimentare în
zonele corticale ale limbajului, dizartriei i se adaugă elemente din seria afazică cu
repercursiuni uneori foarte severe asupra dezvoltării intelectuale și a reușitei școlare.
Dacă este lezat sistemul elaborat pentru vorbire, apare o variabilitate a fonemelor
dependentă de combinația fonetică, de condiții afective, de evoluția tulburării, etc. La
aceștia deteriorările funcționale sunt mai diferențiate și nu mai e vorba de dizartrie, ci de
anartrie. Cei mai mulți anartrici nu pot articula. Fiind o tulburare afazică, se lichidează
foarte greu, iar școlarizarea normală este imposibilă.58

I. TULBURĂRILE DE RITM ȘI FLUENȚĂ A VORBIRII
A. B Â L B Â I A L A
Definiție

În mod obișnuit, bâlbâiala este considerată un defect (o disritmie de elocuțiune)
care se manifestă prin întreruperi, opriri (forma tonică) sau repetarea unor silabe, cuvinte
sau a unor sunete (forma clonică).
Matei, G. (1975) caracterizează bâlbâiala prin " tulburări spastice ale ritmului și
fluenței vorbirii, determinate predominant de tulburări funcționale (neurodinamice) ale
raporturilor de inducție cortico-subcorticale și mai rar organice ".
Boșcaiu, E. (1970) precizează că: " În mod curent, bâlbâiala este definită ca o
tulburare a ritmului și fluenței vorbirii, în care cursivitatea exprimării este grav afectată
prin apariția unor blocaje iterative sau a unor spasme puternice odată cu încercările de
rostire a primelor silabe din propoziții, sintagme sau chiar din cadrul unor cuvinte ".
Mititiuc, I., (1996) constată că în bâlbăială " nu e tulburat ritmul unui singur
stereotip, ci întregul ritm funcțional al organismului, bâlbâiala fiind doar manifestarea
acestei disritmii biofiziologice generale la capătul analizatorului verbo – motor ".
Deci, în mod general, bâlbâiala este considerată ca o tulburare a controlului motor
al vorbirii în care înlănțuirea succesivă a sunetelor din cuvinte nu se mai poate realiza
după modelul expresiv și firesc al unei limbi.

Formele bâlbâielii59

Păunescu, C. (1966) precizează că bâlbâiala se manifestă prin repetarea primelor
silabe, cu pauze mai mari sau mai mici între primele silabe și restul cuvântului. Aceste
repetări ale silabelor în mod constant, însoțite de o stare de tensiune afectivă, se numesc
"clonii", și de aceea bâlbâiala se numește " clonică". În unele cazuri, bâlbâiala se
manifestă prin spasme puternice ale aparatului fonoarticulator, adică prin încleștarea
maxilarelor, fără să fie în stare să articuleze un sunet. Aceasta este " bâlbâiala tonică", în
care spasmele aparatului articulator sunt elementele dominante .
În ultimele decenii, în locul denumirilor clasice de " bâlbâială clonică" și
"bâlbâială tonică" se utilizează din ce în ce mai mult termenii de " bâlbâială primară" și
"bâlbâială secundară ", termeni introduși de Bluemel (1960). Autorul consideră că în
majoritatea cazurilor bâlbâiala apare sub formă " primară", caracterizată prin simple
iterații sau prelungiri ale unor sunete. În faza primară toate aceste simptome sunt lipsite
de efort și au caracter inconștient. În momentul în care bâlbâitul devine conștient de
propriul său defect, încearcă să-l evite recurgând la eforturi de supraîncordare musculară,
bâlbâiala devine "secundară". În această fază, elementele nevrotice generate de dorința
de a ascunde bâlbâiala ocupă locul central în tabloul simptomatologic al bâlbâielii.
În încercările lor de a-și înăbuși deficiența, copiii reușesc să evite disfluențele mai
evidente, ca repetițiile unor sunete sau ale unor silabe, în schimb se accentuează
prelungirile unor consoane ( cccca-să, mmmma-mă). Sub impulsul fricii de a nu greși,
bâlbâiții recurg la un efort exagerat al mișcărilor respiratorii și articulatorii. Cu cât starea
de tensiune neuro-musculară este mai accentuată, cu atât vocea devine tot mai înăbușită și
e înlocuită prin spasme evidente. Adeseori efortul muscular se generalizează și, pe lângă
grimasele faciale, apar o serie de ticuri sau mișcări ale membrelor.
Geneza și evoluția cercetărilor despre bâlbâială
Prin gravitatea consecințelor psihologice și sociale, bâlbâiala este una din
tulburările de vorbire care a fost cunoscută din vremuri îndepărtate, aproape la toate
popoarele.
Primele informații cu privire la bâlbâială apar în scrierea hieroglifică a
monumentelor Egiptului, ca și în lucrările de mai târziu ale unor filozofi și istorici din
antichitate.
Cea mai valoroasă lucrare despre logopedie o constituie descrierea complexă, de
către Plutarh, a tulburărilor de limbaj și a suferințelor lui Demostene (384 – 322). Acesta,
deși bâlbâit, a reușit să-și învingă, prin voință și educație, infirmitatea, ajungând să
exceleze tocmai în domeniul în care a suferit cel mai mult, adică în folosirea vorbirii. El a
elaborat o metodă complexă, prin care a reușit să-și corecteze vorbirea și să devină unul
dintre cei mai mari oratori ai antichității, atât sub aspectul formei cât și al conținutului
discursurilor sale. Metodele de corectare a tulburărilor de vorbire din antichitate, deși
bazate pe date empirice, ne-au lăsat drept moștenire și unele lucruri pozitive, care și-au
păstrat valabilitatea (de exemplu: metoda complexă bazată pe exerciții psihologice și de
vorbire, utilizată în tratamentul bâlbâielii de către Demostene). Marele lor neajuns constă 60

în necunoașterea cauzelor și mecanismelor tulburărilor de limbaj, care au fost adeseori
confundate cu simptomele.
Încercările ulterioare ale unor medici și filosofi din Evul Mediu de a lămuri
cauzele și mecanismele tulburărilor de vorbire s-au împotmolit în speculații metafizice.
Printre lucrările mai însemnate din această perioadă, merită să fie menționat îndrumătorul
de științe medicale "Canonul medicinii", în care găsim descrise de către Avicenna (980 –
1037) exercițiile de gimnastică respiratorie și vocală utilizate în tratamentul bâlbâielii,
care se aplică cu unele modificări și în prezent.
O mențiune specială trebuie acordată tratatului de pediatrie "De morbis
puerorum" (1584), redactat de R. Mercuriales, care recomandă în tratamentul bâlbâielii
exerciții de vorbire, efectuate prin antrenarea corpului în întregime. Această măsură de
antrenare a întregului corp, prin diferite exerciții de mișcare și de relaxare, are o largă
aplicare și în prezent. La acest cadru se limitau toate sugestiile referitoare la etiologia și
tratamentul tulburării, până spre sfârșitul secolului al XVI-lea, perioadă în care
interpretările și cercetările au rămas ancorate până la dezvoltarea cunoștințelor despre
anatomia și fiziologia sistemului nervos, cunoștințe care au oferit baza naturalist-
științifică a logopediei.
Marele avânt al științelor naturii din secolul al XVIII-lea și în special din secolul
al XIX-lea s-a concretizat prin numeroase descoperiri științifice, care au stimulat intens și
dezvoltarea științei despre limbaj și tulburările sale. În această perioadă apar numeroase
lucrări cu caracter logopedic, în special despre bâlbâială, stimulate în mare măsură și de
extinderea metodei de tratament elaborată de Miss Leigh, metodă ce cunoaște o largă
popularitate. La New York s-a înființat pe baza metodei Miss Leigh, în anul 1825, primul
institut pentru tratamentul bâlbâielii.
Până în prezent, numărul lucrărilor a crescut foarte mult, dar metodologia tratării
bâlbâielii diferă de la o țară la alta, și chiar de la un autor la altul. Această abundență de
cercetări a determinat, după cum remarcă A. Shilling (1965), dificultăți în studierea
acestei tulburări, deoarece disciplinele medicale și nemedicale care se ocupă de
tratamentul bâlbâielii adoptă soluții " foarte divergente". Explicația constă în faptul că
asupra bâlbâielii s-au emis numeroase explicații etiologice, care au evoluat paralel cu
dezvoltarea cunoștințelor asupra acestei deficiențe. Dar, cu toate că asupra etiologiei
bâlbâielii s-au efectuat numeroase cercetări, originea acestei tulburări încă nu este pe
deplin lămurită.

Etiologia bâlbâielii
Complexitatea fenomenului a permis ca aspectele etiologice să fie abordate de
diverși specialiști din diferite domenii de activitate. Concepțiile etiologice pot fi împărțite
în două grupe distincte: teorii în care predomină punctul de vedere somato-fiziologic și
teorii în care predomină punctul de vedere psiho-social.
. În cuprinsul lucrării vom aminti numai teoriile care s-au bucurat de o largă
popularitate și care au orientat direcția cercetărilor:
1.Mulți autori (Gutzman, Trammer, Nadoleczny, Seeman, Bringeen etc.) explică
bâlbâiala prin ereditate, simulată sau disimulată. Majoritatea autorilor sunt de părere că
se transmite o anumită instabilitate emotivă ce predispune la dezorganizarea unor 61

activități psihice în general. În perspectiva acestor teorii, deficiențele psiho-somatice
ereditare nu pot cauza prin ele însele bâlbâială, fără existența unor factori activi care să o
declanșeze. Cercetările efectuate de Seeman (1951) au urmărit transmiterea
predispozițiilor ereditare ale bâlbâielii prin studiul gemenilor uni- și bivitelini. El arată că
ereditatea bâlbâielii este un fapt de mult timp recunoscut, furnizând dovezi prin
examinarea gemenilor univitelini și a stabilit că bâlbâiala este transmisă de mamă de
două ori mai mult decât tatăl. Mai puțin expusă la critici pare ideea că mecanismul
eredității funcționează numai prin factori de natură generală (sistem nervos slab, teren
nevrotic etc.).
2. În perspectiva net organogenetică se situează acele teorii care tind să explice
bâlbâiala pe baza unor disfuncții globale sau fixate în anumite sectoare ale sistemului
nervos central, produse de particularități anatomo-fiziologice .
a) H. Koop (1943) a evidențiat la un număr apreciabil de bâlbâiți întârzieri în
dezvoltarea motrică sau tulburări în contrast cu nivelul intelectual normal sau superior.
De fapt, deficitul motor global nu e confirmat de studiile statistice efectuate pe un mare
număr de bâlbâiți. J. Ajuriaquerra (1958) arată că " dacă există bâlbâiți la care
înapoierea motorie este evidentă, acest aspect clinic particular poate fi considerat ca un
fenomen agravant, dar nu ca o cauză specifică ".
b) Alți autori, de pildă Gurwitch, Ozerețki, Wallon, invocă o anumită imaturitate
a căilor piramidale . Dimpotrivă, pentru Seeman (1951) și alții, alterările dinamice
generale și spasmele manifestate în bâlbâială se datoresc modificărilor dinamice ale
aparatului palido-striat, provocate prin emoții și afecte violente .
c) Cercetări care amintesc drept cauză a bâlbâielii tulburările endocrine , merită și
ele menționate deși nu s-a ajuns să se stabilească dacă acestea sunt ele însele cauză primă
sau dereglări secundare în cadrul unei simptomatologii mai largi. Deși rolul hormonilor
în reglarea vorbirii este unanim recunoscut, corelația dintre bâlbâială și afecțiunile
endocrine a fost amintit numai tangențial.
d) S-a mai încercat explicarea bâlbâielii prin tulburările de lateralizare și
organizare temporo-spațială . În această privință, Travis și Orton au formulat ipoteza
"dominanței cerebrale " în bâlbâială, pornind de la considerentul că vorbirea, scrisul și
alte activități manuale sunt sub controlul emisferei cerebrale dominante (de partea stângă
la dreptaci și opusă la stângaci). Se pare că cea mai temeinică contribuție în privința
elucidării corelației dintre contrarierea mâinii stângi și bâlbâială este cea stabilită de
Bluemel C. (1960) și Froeschels E. (1961). După părerea acestor autori, starea de
tensiune nervoasă ce apare la un copil forțat să-și schimbe utilizarea mâinii abile poate
favoriza apariția bâlbâielii.
e) Mai semnificative par teoriile care invocă disfuncția circuitelor de control ale
limbajului care, cu alte cuvinte, incriminează nu structurile motorii cerebrale, ci pe cele
receptorii. Vorbirea fluentă implică un circuit închis cu feed-back prin care cel care
vorbește dispune de un permanent control al celor rostite și în lipsa căruia apare
bâlbâiala. Începând cu 1937, mulți autori au publicat date cu privire la modificările
traiectelor bioelectrice din creier în bâlbâială. Aceste date au fost mereu invocate pentru a
pleda în favoarea organicității bâlbâielii.
3. Trecerea către teoriile psihogenetice o face grupa teoriilor fiziologice .62

a) Unii autori explică bâlbâiala ca pe o tulburare a evoluției limbajului.
Interpretând bâlbâiala fie ca pe o oprire într-un stadiu infantil, la așa-numita bâlbâială
fiziologică, fie ca pe o reîntoarcere la o formă arhaică de vorbire a copilului, teoriile
acestea nu izbutesc să aducă lămuriri în plus, cu toată strălucirea lor speculativă.
b) Numeroși cercetători care au studiat fenomenul bâlbâielii au atras atenția
asupra unor tulburări asociate, cum ar fi dislaliile sau întârzierile mari în apariția
limbajului. Pichon E.și Borel – Maisonny S. (1937) consideră că bâlbâiala apare pe
terenul unei întârzieri în apariția vorbirii, în care insuficiența " linguo-speculativă"
condiționează o întârziere în organizarea limbajului.
c) Concepția pavlovistă despre legile de funcționare a scoarței cerebrale a explicat
etiologia și simptomatologia bâlbâielii pe baza studiului reflexelor condiționate . Datorită
slăbirii procesului de inhibiție activă, bâlbâitul prezintă o emotivitate exagerată care
determină la nivelul centrilor subcorticali o stare de hiperexcitabilitate. Această
hiperexcitabilitate, la rândul ei, prin fenomenul inducției negative, accentuează inhibiția
deja existentă la nivelul analizatorului motor verbal, favorizând astfel apariția unor stări
fazice trecătoare. Activitatea analizatorului motor la cei mai mulți dintre bâlbâiți, este
perturbată în oarecare măsură, datorită legăturilor funcționale strânse care-l unesc în
decursul ontogenezei, de analizatorul motor -verbal
4. În opoziție cu teoriile menționate se situează cele " psihogenetice", care caută
explicații în afara disfuncției aparatelor neurologice. Ajuriaquerra J. (1958) distinge două
grupe:
a) Teoriile care consideră bâlbâiala o " nevroză a vorbirii": alterarea vorbirii
condiționează modificarea mai mult sau mai puțin amplă a personalității.
b) Teoriile care leagă bâlbâiala de o organizare nevrotică în sensul psihanalitic al
cuvântului: bâlbâiala ar fi un " simptom nevrotic" cu valoare de apărare împotriva
anxietății și de compromis între anumite pulsiuni și frânele care se opun realizării lor.
Cercetările care atribuie factorilor psiho-sociali rolul predominant în etiologia
bâlbâielii și mai ales a logonevrozei, menționează pe prim plan: stările de nevroză,
greșelile de educație, stările de stress. După părerea multor autori, bâlbâiala apare după o
psiho-traumă ce poate rezulta din aprecierile greșite pe care le fac părinții și cadrele
didactice asupra vorbirii copiilor.
De pe această poziție, Johnson W.(1963) a emis teoria " diagnosogenică", după
care bâlbâiala ar fi cauzată de faptul că părinții observă și pun un diagnostic eronat
disfluențelor normale din vorbirea copiilor și în consecință adoptă măsuri educative
greșite. Un caracter de-a dreptul dramatic îl au în această privință pedepsele pe care le
aplică părinții copiilor pentru manifestarea unor ezitări în exprimare sau pentru bâlbâială.
În cazurile în care copiii nu pot face față cerințelor impuse, se creează o stare de anxietate
cu elemente de nevroză ce afectează posibilitățile de coordonare a musculaturii care
intervine în fonație.
Rămâne de netăgăduit că bâlbâiala, ca orice stare de stress, presupune reacții
psiho-fiziologice complexe ale întregului organism. Numai ținând seama de reactivitatea
generală a organismului se poate preciza relația fiecăruia dintre aceste modificări în
bâlbâială
În ultimul timp s-a constatat o creștere a interesului pentru originea neurologică a
tulburării. Amintim cercetările lui Pool, K.D. și colaboratorii (1991) care constată că 63

“bâlbăiala este o tulburare de comunicare puțin înțeleasă cu o prelevanță globală de
1%”, și că “nici o cercetare nu a stabilit clar disfluențele neurologice dintre bâlbâiți și
nebâlbâiți”. Concluziile cercetării sugerează că bâlbâiala este o tulburare neurologică
implicând rolul regiunii corticale în controlul vorbirii .
Saccomani L. (1990), a stabilit trăsăturile patogenetice care sunt următoarele:
factori organici (tulburări timpurii pe creier): 51%; factori de mediu: 24% (ca factori
adiționali); tulburări emoționale: 11%; etiologie nedeterminată: 14%. Autorul recomandă
că, pentru a obține un diagnostic timpuriu și un tratament adecvat, se impune o creștere a
examinării lingvistic-cognitive încă de la vârsta școlară mică pentru începerea adecvată a
tratamentului.
♦ Specialiștii constată că cercetarea în acest domeniu a înflorit până în 1980, după
care relativ puține studii au fost realizate. Cercetătorii își exprimă speranța că această
temă va fi abordată în viitoare studii. Această situație este specifică și țării noastre: în
perioada anilor 1955-1980 întâlnim preocupări valoroase în domeniu, materializate în
lucrări de mare interes teoretic și practic, iar după această perioadă s-au efectuat relativ
puține cercetări, acest fapt având numeroase determinări și motivări. Considerăm că în
condițiile actuale, datorită implicațiilor grave ce sunt generate de această tulburare, va fi
înțeleasă necesitatea ca cercetările să fie orientate și spre această tulburare. Suntem siguri
că se vor găsi noi “ modalități de tratament a bâlbâielii care, la un moment dat, devine un
adevărat stigmat al persoanei copleșite de această deficiență ” (Tobolcea, I., 1995).
♦ Propunem ca etiologia bâlbâielii să fie cuprinsă în contextul bio-psiho-social în
cadrul căruia să putem remarca rolul principalilor factori care intervin în tabloul etiologic
atât de complex al bâlbâielii. Acest deziderat nu se poate realiza decât pe baza cooperării
mai multor specialiști, pe baza unei examinări complete, ajungându-se la adoptarea unui
ansamblu de măsuri cu caracter profilactic și de tratament corespunzător (Tobolcea I.,
1995).
Simptomatologie – caracteristici specifice în bâlbâilă
Sunt două grupe de simptome în strânsă legătură una cu cealaltă: biologice
(fiziologice) și sociale (psihologice).
De cele biologice (fiziologice) aparțin spasmele (convulsiile) în vorbire, tulburări
în sistemul nervos central, sănătatea fizică.
De cele psihice aparțin întreruperile, blocajele în vorbire și alte tulburări în
vorbirea expresivă, fenomenul fixării asupra defectului, logofobia, subterfugii diferite.
Principalul simptom extern al bâlbâielii este spasmul în procesul actului vorbirii.
Durata acestuia, în cazuri medii, oscilează între 0,2-12,6 secunde. În cazuri grave pot
ajunge până la 80-90 secunde. Spasmele se deosebesc după formă, localizare și frecvență.
În cazul spasmelor tonice se observă un spasm prelungit ( t-oporaș) iar în cazul
spasmelor clonice se observă repetarea uneia și aceleiași mișcări spasmodice ( to-to-
poraș). Asemenea spasme, de obicei, lezează întreg aparatul respirator, articulator și de
vorbire. În funcție de spasmele ce acționează asupra unora sau altora dintre organele
vorbirii deosebim trei forme de spasme: respiratorii, verbale și articulatorii.
În bâlbâială sunt trei forme de tulburări ale respirației: expiratorie, inspiratorie și
mixte (atât pe inspirație cât și pe expirație).64

Spasmele în aparatul vorbirii se caracterizează prin: închidere (coardele vocale se
unesc prin spasm și pentru scurt timp rămân unite) – glasul, vocea se întrerupe pe
neașteptate sau se formează un spasm clonic ( A-a-a-a), întrerupere (glota rămâne
deschisă și se observă o totală tăcere) și vocale – specifică copiilor care prelungesc
vocalele în cuvinte.
În aparatul articulator se deosebesc convulsiile (spasmele): labiale, linguale și
palatale. Mai des și în mod mai pronunțat apar la pronunțarea consoanelor explozive ( c,
g, p, b, t, d); mai rar și cu o intensitate redusă la consoanele fricative. La consoanele
sonore spasmele apar mai des decât la consoanele surde în special în combinație cu
vocalele și, de asemenea, la începutul cuvintelor, al frazei, sintagmei sau al paragrafului.
Ca urmare, pe lângă dificultățile de natură fonetică a sunetelor, un mare rol îl au factorii
gramaticali: așezarea cuvintelor în frază, structura textului etc. De aceea trebuie să ținem
cont de conținutul textului, de dificultățile semantice ale cuvintelor de pronunțat (se
bâlbâie mai puțin la o povestire simplă despre lucruri cunoscute decât la un raționament
complicat).
Caracterizarea manifestărilor exterioare a copiilor bâlbâiți:
1) în vorbirea bâlbâiților atrage atenția tulburarea armoniei acesteia, a ritmului și a
melodicității. Vorbirea este sacadată, cu pauze nemotivate, repetiții, cu pronunțări grele a
unor sunete sau un început greu de fraze;
2) la mulți bâlbâiți se dezvăluie tertipuri verbale sub formă de sunete, combinații
de sunete sau cuvinte auxiliare ( embolofrazie);
3) activitatea verbală la mulți copii este redusă, comunicarea cu cei din jur este
limitată, aceasta dovedind tulburări ale funcției comunicării vorbirii;
4) la copiii bâlbâiți (în special de vârstă fragedă) se observă în vorbire
imperfecțiuni fiziologice de pronunțare a sunetelor, o utilizare incorectă a cuvintelor, o
alcătuire incorectă a frazelor;
5) în unele cazuri, defectele de vorbire la copiii bâlbâiți se reflectă și în scris sub
forma repetării literelor asemănătoare, a silabelor, de formulare incorectă a propozițiilor.
Înțelegerea propriului defect de vorbire, încercările fără succes de a se dezbăra de
acesta sau de a-l masca, adesea generează anumite particularități psihologice: timiditate,
șovăială, tendință de însingurare, teama de vorbire, sentimentul de deprimare și
frământări constante datorate propriei vorbiri. Uneori, dimpotrivă, apare tendința de
agresivitate, indisciplină și brutalitate.
. Odată cu agravarea bâlbâielii, simptomele primare: repetițiile și prelungirile de
sunete, sunt înlocuite în mod treptat cu spasme tonice care se generalizează asupra
întregului aparat fonator. Cauza acestor modificări se explică prin îndreptarea atenției
copilului bâlbâit asupra propriei pronunțări. Bâlbâitul, devine conștient de defect,
încearcă să-și înăbușe neajunsul evitând repetarea primelor cuvinte sau silabe din
formular.În această încercare el reușește să-și înăbușe simptomele primare (repetițiile,
prelungirile de sunete) recurgând la o stare de supraîncordare, ce se manifestă prin
apariția unui blocaj tonic ce frânează de fapt emiterea sunetelor. Încercările de a învinge
obstacolele duc la extinderea spasmelor. Într-o fază mai avansată apar numeroase ticuri,
contorsiuni faciale sau mișcări ritmice ale membrelor.65

Spasmele verbale constituie cel mai tipic simptom de bâlbâială și se deosebesc
după: formă, loc și frecvență.
După formă, spasmele pot fi clonice (repetarea obsesivă a mișcărilor verbale
identice: fa-fa-fa-farfurie); tonice (paralizia îndelungată, puternică a mișcărilor:
f…fereastră) și combinate sau mixte (simultan se întâlnesc spasme tonice și clonice:
c…co-co-coș ).
În funcție de locul de apariție, spasmele verbale sunt : de articulare, vocale,
respiratorii, combinate. În primul caz, spasmele afectează mușchii limbii, buzelor sau
ale vălului palatin – pare că închide ieșirea verbală liberă. De obicei, aceasta se întâmplă
la consoanele oclusive: bu-bu-bunic (ocluzia buzelor); di-di-van (convulsiile vârfului
limbii); g…gâscă (convulsiile rădăcinii limbii și ale vălului palatin). Spasmele vocale
cuprind mușchii laringelui, coardele vocale se închid strâns sau cu intermitențe, reținând
ieșirea vocalei (a…armă) sau coardele vocale rămân îndepărtate, vocala pronunțându-se
în șoaptă.Spasmele respiratorii sunt produse din cauza spasmelor din mușchii abdominali,
ai diafragmei sau ai cutiei toracice. În momentul vorbirii, aerul este reținut și bâlbâitul
parcă încremenește cu gura deschisă sau aerul este expulzat puternic și dintr-o dată fraza
se pronunță într-o expirație insuficientă. De obicei, în funcție de locul de apariție,
spasmele verbale sunt combinate: articulatoro-respiratorii, articulatoro-verbale etc.
Frecvența spasmelor la bâlbâiți depinde de condițiile mediului înconjurător în care
vorbesc. De obicei, bâlbâiților le este mai ușor să vorbească într-un mediu binecunoscut
sau în singurătate, și mult mai greu în prezența unor persoane străine, în locuri publice.
În cortex au loc neîntrerupt două procese nervoase principale: excitația și
inhibiția. Interacțiunea lor corectă determină starea normală a întregii activități nervoase
superioare a omului. Când este tulburat echilibrul acestor procese poate avea loc
fenomenul numit de Pavlov: " răsturnare". Datorită acesteia, un focar mare în cortex
tulbură interacțiunea corectă a cortexului cu subcortexul, în special, a acelei părți de
subcortex unde sunt centrii ce reglează ritmul vorbirii. Urmarea acestor tulburări este sănătatea somatică particularități psihologice66
forma
locul frecvența
spasme verbale
(simptomul principal
al bâlbâielii)motricitatea generală și
verbală sistemul nervos
vorbirea♦♦
♦

dezorganizarea mișcărilor verbale coordonate (respirație, voce, articulare) care se
exprimă în spasme verbale.
Procedee incorecte de educație pot constitui traumatisme psihice constante ce pot
duce la tulburarea activității nervoase superioare și, ca urmare, la bâlbâială. Adesea,
tulburarea activității nervoase superioare se poate produce și ca urmare a unui traumatism
puternic psihic sau fizic. Este răspândită în mod nejustificat părerea că șocurile nervoase
provocate de spaimă sunt singurele cauze ale bâlbâielii. În realitate, astfel de cauze sunt
multiple, bâlbâiala fiind o tulburare neomogenă.
Intensificarea bâlbâielii la copii se observă în perioada instruirii școlare, în special
în primul an, și apoi în perioada maturizării sexuale. În agravarea bâlbâielii joacă un rol
important, pe de o parte, particularitățile psihofiziologice ale copilului: creșterea
conștiinței și a autoaprecierii, perioada maturizării sexuale. Pe de altă parte, bâlbâiala
poate fi intensificată sub influența mediului școlar, prin sistemul de lecții, evaluarea
cunoștințelor, intensificarea activității copilului în perioada școlară (inclusiv cea verbală),
particularitățile relațiilor cu profesorii și colegii etc.
Bâlbâiala se întâlnește mai des la băieți decât la fete, aproximativ de 3 ori. J.A.
Ssicorski explică acest fapt prin dezvoltarea congenitală mai bună a centrilor motori ai
emisferei stângi la femei în comparație cu cea a bărbaților.
Printre copiii ce trăiesc în mediul rural, bâlbâiala se întâlnește mai rar decât la
copiii din mediul urban. Acest fapt se explică prin condițiile de viață: aer curat, un mediu
ambient mai calm, un ritm de viață mai lent, apropierea de natură.
De asemenea, clima poate influența agravarea bâlbâielii. Unii autori (M. Zeeman)
remarcă, că influențele climatice asupra bâlbâielii, ca și în alte nevroze, sunt câteodată
foarte puternice, de exemplu toamna și primăvara.
.
Metode de tratament
Medicul francez Arzt Itard afirma în 1817 că tratamentul bâlbâielii se află în
același stadiu ca în urmă cu 2000 de ani. El propune ca metode de tratament:
1) încredințarea copilului bâlbâit unei îngrijitoare străine;
2) tăcere timp de 1 an;
3) vorbire cu voce tare;
4) amplasare de obiecte străine sub limbă pentru încetinirea mișcărilor limbii.
După 140 ani, Blumel C.S. (1957) este de părere că bâlbâiala a devenit un obiect
de speculație. Puține dintre metodele de bază au reapărut cu nume schimbate, în general,
metodele apar, dispar și reapar din nou. Totuși, considerăm că față de aceste concepții
oarecum pesimiste, în ultimele decenii se observă o oarecare evoluție în terapie și își
arată roadele în eficiența terapeutică.
Bloodstein, O.(1987) a sistematizat principalele metode care au fost folosite în
ultimii 200 de ani:
1) vorbire prelungită sau monotonă;
2) o anumită melodie a vorbirii;67

3) o cizelare a unei vorbiri neclare a consoanelor, vorbire ritmică, așezarea limbii
într-o anumită poziție, schimbarea respirației.
În ce privește controlul respirației au existat diferite tehnici. Astfel, Plutarh și
Demostene susțin că respirația trebuie exersată, controlată în timpul declamării; Avicenna
propune ca de fiecare dată înainte de a începe să vorbească, bâlbâitul să inspire adânc;
Bell (1853) consideră că bâlbâiții trebuie să-și "școlească" respirația cu ajutorul unor
șoapte mai pronunțate; Kingsley (1877) include controlul respirației; Fernau-Horn (1969)
recomandă bâlbâitului să abordeze cuvinte mai dificil de pronunțat folosind o anumită
tehnică de respirație.
Introducerea terapiei relaxării se bazează pe observațiile că bâlbâiții au
beneficiat de rezultate pozitive în urma terapiei. Van Riper (1972) afirmă că, pentru două
decenii (1920 – 1940), tehnicile de relaxare combinate și cu alte tehnici, au dat rezultate
uimitoare în SUA și Anglia.
În lucrarea "Tratamentul bâlbâielii", Van Riper (1973) recomandă introducerea
unui capitol despre vorbirea ritmică : " Una dintre cele mai vechi și universale forme de
tratament pentru a ajuta bâlbâitul să ajungă la o vorbire fluentă este schimbarea sau
reglarea ritmului vorbirii. Există o serie de metode ce au decăzut și au reapărut de
fiecare dată sub o formă ușor schimbată. De fiecare dată au fost salutate de către
susținătorii lor și cu mai puțin entuziasm de către adversari ".
În unele cazuri apar recăderi, și bâlbâiala devine mai gravă ca la început.
Principalul motiv: bâlbâitul crede că este stăpânul succeselor vorbirii sale, curajul său
crește exagerat, încearcă lucruri mai grele prea devreme și de multe ori renunță pentru că
i se pare plictisitor să folosească modul de vorbire monoton, încetinit. Williams, D.E.
(1968) consideră că tratametul psihoterapeutic al bâlbâielii a produs o schimbare în
terapia bâlbâielii.
Scrierile lui Van Riper au influențat și schimbat modalitățile terapeutice ale
bâlbâielii. Lucrarea "Propuneri pentru bâlbâiți" ("Vorschläge für Stotterer") propune
unele principii de bază în terapia bâlbâielii, principii citate de Murray, F.P. (1980):
1) Pacientul să înțeleagă programul de tratament și să-l accepte. Munca sa poate fi
ușurată în mod vizibil dacă pacientul cunoaște subterfugiile terapiei, în special când
primește sarcini neplăcute.
2) Pacientul să fie pregătit să nu se bâlbâie evident și să nu aibă sentimentul
penibilului. De aici, în literatura germană apare noțiunea de " concept de neevitare "
folosită pentru această formă de terapie.
3) Pacientul trebuie să obțină capacitatea sau iscusința ca în timpul bâlbâielii să
mențină un contact verbal bun cu ascultătorii săi.
4) Să se înlăture evitarea cuvintelor sau a situațiilor de vorbire care provoacă
teamă.
5) Pacientul să evite întârzierile în vorbire sau introducerea altor cuvinte.
6) Pacientul să învețe ca atunci când se bâlbâie să facă o mică pauză pentru a
medita la ceea ce are de făcut și apoi să încerce să pronunțe cuvinte într-un mod cât mai
aproape de normal, chiar dacă se bâlbâie. Deci, pacientul trebuie să-și corecteze vorbirea
disfluentă pentru a preîntâmpina exemple de vorbire nedorite.
7) Pacientul să fie în stare de a realiza acea " practică negativă" adică, bâlbâitul să
realizeze un duplicat al modelului vechi de bâlbâială, ceea ce cere o înțelegere a
procesului de bâlbâială.68

8) Să fie reduse relațiile habituale la începutul și sfârșitul vorbirii.
9) Pentru a pronunța un cuvânt cu o fluență normală trebuie să învețe o anumită
poziționare a organelor articulatorii.
10) Pacientul să învețe cum să evite unele blocaje, să aibă mai mult control asupra
propriei bâlbâieli. Tensiunea poate fi redusă prin pronunțarea prelungită a unor sunete,
printr-o repetare a unor silabe.
11) Bâlbâitul să învețe cum să se pregătească să pronunțe cuvinte de care se teme,
cum să le pronunțe normal și cum să evite pozițiile nenaturale care ar putea duce la
dificultăți în vorbire.
12) Bâlbâitul să învețe să-și construiască " bariere" împotriva bâlbâielii.
13) Pacientul să învețe să-și modeleze vorbirea, să imprime mișcări relaxate
limbii, buzelor, bărbiei, să producă o sensibilizare a atitudinilor proprioceptive.
14) Bâlbâitul să învețe un mod de vorbire fluent pe care să-l consolideze în fiecare
zi.
Terapia trebuie condusă astfel, încât bâlbâitul să nu mai evite simptomele
bâlbâielii și să se accepte pe sine cu bâlbâială cu tot.
Wendlandt, W. (1984) optează pentru adoptarea “ conceptului de neevitare” prin
care se înțelege:
– o exactă apreciere a simptomatologiei;
– înlăturarea angoaselor care sunt legate de vorbire și de bâlbâială;
– schimbarea atitudinii negative și distructive (gânduri complexate în legătură cu
propria persoană);
– să se bâlbâie în mod conștient;
– să reducă încordarea din organele și grupele de mușchi care participă la actul
vorbirii și la procesul de respirație;
– bâlbâiala să fie variată în diferite moduri pentru a se ajunge la stăpânirea ei;
– vorbirea să devină fluentă și fără încordări.
Programul terapeutic pretinde de la pacient și de la terapeut foarte mult. Din
punctul de vedere al timpului, programul apare mai costisitor pentru că nu se urmărește o
terapie intensivă și de scurtă durată. Se pare că această terapie ar fi cea mai potrivită
bâlbâitului la care tulburările de vorbire sunt însoțite de sentimente negative ce dezvoltă
un comportament de evitare.
.
Logoterapie
Vorbirea prelungită
Vorbirea prelungită a fost recomandată de Bell, A.M. (1853) și a reintrat în
terapie prin conceptul DAF(deleated auditory feed-back – întârzierea feed-back-ului
auditiv), tehnicile sale fiind valabile și astăzi. Inițial s-a înțeles prin vorbirea prelungită: o
încetinire a vitezei de vorbire și lungirea vocalelor, deci o schimbare care apare în
condiții DAF. În decursul timpului, acțiunea a fost dezvoltată și conține o combinație a
mai multor aspecte, și anume: 69

1) Introducerea și folosirea vocii fără încordare în care un rol important îl au
contactele articulatorii moi cum sunt: buzele, limba și palatul.
2) Prelungirea tuturor sunetelor.
3) Continuitatea legăturii moi între cuvinte, pauzele sunt permise în funcție de
exprimare și respirație.
4) Intonația și ritmul vorbirii sunt normale.
Terapeuții consideră că prin adăugarea de exerciții de respirație, frazare și
prozodie, se obține o vorbire normală. Bâlbâiții pronunță frecvent consoanele prin
contacte articulatorii greoaie. Aceste contacte sunt sursa unei tensiuni articulatorii și pot
avea ca rezultat trecerea greoaie a fluxului de aer în cavitatea bucală. De aceea, bâlbâitul
trebuie să învețe să pronunțe cu mișcări articulatorii ușoare, moi, pentru a reduce
tensiunea articulatorie. Contactele articulatorii ușoare devin un instrument necesar în
reducerea tensiunii în momentul bâlbâielii.
Van Riper (1973) accentuează importanța reducerii tensiunii vocale în timpul
contactelor articulatorii, în special în contextul modificării comportamentului în
bâlbâială.
În perioada exersării vorbirii prelungite trebuie să se urmărească:
♦ Învățarea copilului cu noțiunea de sunet liber, vocale, accentuând pe mișcările
articulatorii libere și netede, pe un flux de aer continuu. Sunetele moi vor fi învățate de la
nivel de foneme și vor fi încorporate în activități ce urmează o ierarhie a lungimii și
complexității lingvistice.
♦ Folosirea feedback-ul auditiv întârziat (DAF) pentru a facilita contactele
articulatorii ușoare printr-un ritm încetinit de la un singur cuvânt până la nivelul frazei.
♦ Prelungirea voluntară a primei silabe din cuvânt folosind o articulare lentă,
ușoară a consoanei și pronunțarea prelungită a vocalei.
♦ Folosirea unor exerciții de contrast constituie o activitate ajutătoare pentru a
mări conștiința copilului asupra contactelor articulatorii dure.
Vorbirea întârziată
Uneori sunetul ajunge la ureche cu o fracțiune de secundă prea târziu și acest
lucru determină tulburarea vorbirii normale, după cum arată Black, J. (1951) și Lee, B.
(1950), tulburări care se manifestă prin repetare de silabe sau prelungiri de sunete,
asemănătoare bâlbâielii. Rezultatele lui Lee au incitat nu numai la considerații teoretice,
ci și practice.Soderberg,G.A.(1969) comunică rezultatele importante ale
studiilor DAF:
1) în general, frecvența bâlbâielii este redusă sub influența DAF, iar viteza
de vorbire este mult diminuată;
2) efectele DAF rezistă și după ce feed-back-ul de întârziere este întrerupt;
3) DAF-ul duce la o reducere mai efectivă a bâlbâielii decât duce
mascarea auditivă încercată de alți terapeuți.
Importanță terapeutică și teoretică o au și cercetările lui Goldiamond, I. (1962,
1965, 1967). El dezvoltă un program orientat spre o terapie comportamentală care ar
facilita introducerea DAF-ului și obținerea unei vorbiri fără bâlbâială. După terminarea 70

programului DAF pacienții au fost ajutați a-și continua modelele de vorbire într-o
comunitate normală de vorbire și s-a observat că ei au continuat să vorbească normal.
”
Pentru realizarea vorbirii întârziate se remarcă:
♦ Explicarea conceptului de “ritm de vorbire lent” în funcție de vârsta copilului,
de capacitatea lui de înțelegere;
♦ Terapeutul să ofere frecvent modele de reducere a ritmului vorbirii. Accentul e
plasat pe tranzițiile articulatorii netede, ușoare, pe consoane și pe vocale prelungite, pe o
intonație naturală a sunetelor și pe modele de accentuare corectă;
♦ Se poate asocia exprimarea verbală a copilului cu mișcări rapide sau încete ale
corpului sau prin diferite activități: cântat, desenat, scris etc. De exemplu privind un
album cu animale ce se mișcă rapid sau încet, copiii pot imita mișcările corpurilor
acestora, ceea ce este o experiență amuzantă pentru copii.
♦ Folosirea feedback-ului auditiv întârziat (DAF) poate fi folosit pentru a facilita
un ritm încetinit de vorbire. Copilul poate începe de la un ritm foarte încetinit și treptat,
gradat, să se ajungă la un nivel rezonabil de fluență.
♦ Gestica poate fi folosită pentru a facilita creșterea controlului asupra ritmului
vorbirii.
Vorbirea ritmică
Vorbirea ritmică are o istorie destul de lungă în ce privește tratamentul bâlbâielii.
După cum arată Johnson, W. și Rossen, L. (1937), din experiențele clinice și din studiile
experimentale rezultă că bâlbâiala poate fi considerabil diminuată și chiar eliminată.
Pentru stabilirea ritmului de vorbire s-au folosit metronomul și vibrotactile
(Barber, V. 1940; Brady, P. 1969). Au existat două principale linii de acțiune și anume: o
pronunțare ritmică a silabelor fără ajutor exterior și o vorbire ritmică cu ajutorul unui
metronom. Brady, P. (1968, 1971) și-a numit terapia " Metronome Conditioned Speech
Retraining".
Ritmul muzical, ca moment organizatoric, stă la baza metodei, saturația
emoțională a acestuia, legitatea sa, permit să se creeze o serie de exerciții, alese
sistematizat și fundamentate metodic. Conținutul ideatic al muzicii, nuanțele ritmului și
alte mijloace ale vorbirii muzicale pot fi utilizate pentru ordonarea ritmului în mișcări, ce
sunt foarte necesare bâlbâiților ce suferă de tulburări de ritm al vorbirii, corelate adesea
cu caracterul dezordonat, neliniștit al mișcărilor.
Un avantaj important al acestei metode este tendința acesteia de a înviora tonusul
muscular suprasolicitat al bâlbâiților. Această tensiune corespunde adesea cu retardarea
vorbirii și este o piedică importantă în corectarea vorbirii. Retardarea motorie se
răsfrânge asupra întregii musculaturi cuprinzând și aparatul verbal.
Pentru păstrarea unei armonii în activitate și a principiului ierarhizării exercițiilor,
se poate împărți materialul practic după următoarea schemă:
1) Cânt;
2) Exercițiu introductiv;
3) Exerciții de reglare a tonusului muscular;
4) Exerciții ce activează atenția;
5) Exerciții ce educă simțul ritmului muzical;71

6) Exerciții de vorbire;
7) Joc;
8) Exerciții finale.
Neîndoielnic, atenția este necesară în toate exercițiile, simțul ritmului muzical este
evident, întotdeauna mișcările trebuie să fie libere, iar vorbirea este inclusă în toate
exercițiile. Clasificarea exercițiilor arată că într-o etapă se urmărește în special un scop.
Introducerea cuvântului este exercițiul ce leagă vorbirea de unele elemente ale vorbirii
muzicale. Aceste exerciții ușurează vorbirea, reduce fenomenele tonice și clonice din
timpul bâlbâielii și formează un teren favorabil pentru vorbirea fluentă.
1) Cântul – reglează respirația, dezvoltă capacitatea pulmonară și cutia toracică,
ajută la favorizarea unei vorbiri armonioase, sonore. În selecția cântecelor pentru copii
trebuie să se țină seama de: conținutul și textul cântecului, ritm, lungimea frazelor.
2) Exercițiile introductive – constau în teme ușoare, elementare, de marș în
diferite direcții. Aceste exerciții învață copiii să se orienteze în spațiu, de a- și forma
deprinderi elementare de mers în cerc, de a forma șiruri, coloane.
3) Exercițiile de reglare a tonusului muscular – vizează reducerea tensiunii
excesive și educarea capacității de a controla această tensiune. Importante sunt exercițiile
de alternare a încordării și slăbirii mușchilor. Aceste exerciții sunt însoțite de cuvinte în
formă versificată, nu necesită un acompaniament muzical, deoarece ritmul și precizia
mișcărilor se ating prin însoțirea acestora cu ritmul versurilor.
4) Exerciții ce activează atenția – se referă la stimularea specială a atenției,
dezvoltarea memoriei prin formarea de reacții rapide și precise la excitanți vizuali și
auditivi, dezvoltarea capacității de concentrare și a capacității volitive a copilului.
Exercițiile trebuie să țină seama de vârsta copilului și de capacitățile sale.
5) Exerciții ce educă simțul ritmului muzical – este indicat ca muzica să fie
ascultată spre sfârșitul activității, când s-au executat exercițiile finale, deoarece copilul
trebuie lăsat să se odihnească, să se relaxeze.
6) Exercițiile de vorbire – includ exerciții logopedice prin care se formează și se
dezvoltă deprinderile de vorbire liberă, se educă ritmul și precizia pronunțării cuvintelor
fără blocaje sau iterații de sunete și silabe .
7) Jocurile – incluse în schema exercițiilor de ritmică logopedică sunt suficient de
mobile pentru a satisface necesitatea naturală a copiilor de a executa mișcări rapide, dar
să nu-i obosească. Jocul se poate rezuma la cuvinte sau propoziții scurte și, de asemeni, la
recitarea unor versuri. Un joc ce s-a desfășurat corect are și o influență pozitivă asupra
calităților psiho-fizice ale copilului. Pentru unii copii, jocul este mijlocul de a-i atrage în
colectiv, de a le învinge timiditatea.
8) Exerciții finale – jocurile fiind mobile pot provoca accelerarea bătăilor inimii,
intensificarea respirației și este necesar să se liniștească copiii și să li se comute atenția de
la exercițiile logopedice. Încărcătura fizică și psihică trebuie reduse la minimum și este
indicată ascultarea muzicii. În stabilirea exercițiilor trebuie să se țină cont de vârsta și
posibilitățile verbale ale copiilor.
Menținerea efectelor terapiei
Se știe că după terminarea terapiei pacienții vorbesc fluent, dar trebuie ca acest
efect să se mențină pe o durată cât mai îndelungată. Scopurile terapiei de a obține o 72

vorbire fluentă, o reducere a fricii, a angoasei, a comportamentului de evitare trebuie
realizate la finalul terapiei. Dar s-a observat că după o perioadă de timp pacienții pot
reveni la bâlbâială. În prezent, tema " recădere" nu mai este tabu, acest "Maintenance of
Fluency" a fost tratat de către Boberg, E. (1981) într-o conferință în Canada.
Kroll, R. (1981) afirmă că majoritatea recăderilor apar la 6 – 12 luni după
terminarea tratamentului. S-a constatat că recăderile s-au produs când pacienții au fost
frustrați sau enervați în cadrul unor conflicte interumane în care ei s-au simțit sub
presiune. Deci, succesul terapiei este evident când pacientul câștigă o încredere
fundamentată realist, când i se pune la dispoziție un repertoriu larg de tehnici pentru
rezolvarea problemelor și obține primele schimbări în starea sa (Kopel, S. și Arkowitz, H.
1975). Pentru a obține rezultate bune în terapie este foarte important să identificăm
condițiile concrete de recidivă a bâlbâielii.
Silverman, F. (1981) a încercat să sintetizeze condițiile care ar putea influența
"recăderile" în bâlbâială:
♦Abaterea de la programul de tratament de menținere a vorbirii fluente;
♦O aparentă fluență verbală care se bazează pe un mod de vorbire schimbat;
♦Crește din nou teama față de bâlbâială;
♦Scade încrederea în capacitatea programului de terapie de a menține efectele pe
o perioadă mai îndelungată de timp;
♦Sfârșitul terapiei este prea timpuriu sau prea brusc;
♦Introducerea unui program nepotrivit de observație postterapeutică;
♦Vorbirea fluentă nu mai are prioritate principală și bâlbâiala nu mai este simțită
atât de hotărâtoare ca până atunci;
♦Comunicarea se realizează cu succes chiar dacă se bâlbâie;
♦Lipsa unei laude asupra vorbirii fluente din partea persoanelor cu care comunică;
♦O unitate de măsură prea severă și apariția unei iritări în cazul unor disfluențe
normale;
♦Dobândirea unor boli postterapeutice;
♦În timpul terapiei nu au fost recăderi ocazionale și aflându-se în această situație
nu știe cum s-o rezolve;
♦O exersare defectuoasă pentru înlăturarea recăderilor.
Shenker, R. și Danault, S. (1988) arată că următoarele condiții facilitează
pacienților menținerea rezultatelor tratamentului:
1. Pacientul a învățat în cadrul terapiei metoda de autocontrol și este în
măsură să se autocontroleze, autoîncurajeze.
2. În primele luni după terminarea tratamentului trebuie menținute niște
contacte de supraveghere și acestea pot stăvili posibilitățile reapariției bâlbâielii.
În situațiile de criză terapeutul trebuie să fixeze un alt tratament care să prezinte
posibilități de a-l ajuta în continuare. Convorbirea se centrează asupra crizelor prezente și
terapeutul va încerca să estompeze dificultățile care apar. Sunt analizate sentimentele care
pot acționa pozitiv sau temerile care pot influența evoluția tratamentului. Se vor fixa
ședințe speciale în care pacientul este sprijinit să treacă peste această criză. O consiliere
suplimentară a membrilor familiei este indicată pentru că în acest fel se pot micșora
fenomenele de angoasă, teamă, ce apar odată cu primele semne de remisiune. În caz de 73

pericol de recădere, unii terapeuți oferă așa-numitele " programe de împrospătare " în
urma unor analize de comportament (Wilson, G. 1978).
3. Participarea la grupe de întrajutorare care trebuie să fie potrivite pentru
transfer și pentru menținerea vorbirii fluente. Aceste grupe folosesc nu numai pentru un
control reciproc ci și pentru posibilitatea dezvoltării relațiilor sociale

Prevenirea recidivei bâlbâielii
În domeniul sănătății psihice, sufletești a bâlbâiților, ne putem aștepta la niște
urmări dramatice față de care prevenirea și-ar putea aduce un aport esențial. Se întâlnește
indicația că schimbarea atitudinii societății față de bâlbâiți ar putea acționa benefic
(Brandtstädter, J. și Eye, A., 1982).
În 1828 H. McLormack scria: " În decurs de la unu la doi ani am obținut în
Europa și America niște rezultate raționale care să ne confirme că bâlbâiala ar fi o
boală și să nu ne înșelăm asupra concluziilor ei ".
Se întâlnesc exprimări pesimiste asupra cercetărilor bâlbâielii (Krause, R. 1981) și
se suprapune teoriei lui Wingate, M. (1977): " așa-numitele teorii ale bâlbâielii nu
câștigă nimic în ce privește aspectul lor formal sau cvasiformal și cercetându-le mai
îndeaproape sunt mai mult niște mituri decât teorii ".
Andrews, G. (1988) concluzionează din retrospectiva asupra stadiului
cunoștințelor bâlbâielii : " Din punct de vedere științific nu există decât niște rezultate
contradictorii". Sunt unele cercetări care au mai mult caracter teoretic decât terapeutic, s-
au dovedit mai degrabă sterile și au determinat mai multă confuzie decât claritate. Pentru
anii următori ar fi mai potrivită considerarea unui mod de abordare pragmatică în cadrul
căruia să se găsească pietre de fundament care să se bazeze pe date corecte.
Centrul de greutate al cercetărilor științifice se axează în prezent asupra laturii
motorii a producerii vorbirii și anume asupra variabilei lingvistice și neurofiziologice.
Aspectele emoționale și interacționale sunt mai puțin luate în considerare. Se pare că în
cadrul aspectelor psihologice ale bâlbâielii se ajunge la o anumită saturare conștientă.
Din punct de vedere fiziologic, studiile de laborator sunt ușor de interpretat.
Această tulburare n-ar putea fi vindecată dacă nu se asociază o metodă de cercetare care
să ne dea speranța că vom obține rezultate realiste asupra fenomenului ca atare.
În ultimii ani a fost luată în considerare prevenirea care are un rol foarte important în
evoluția bâlbâielii. Metodele folosite ar trebui în așa măsură sensibilizate, modificate,
încât să fie potrivite tehnicilor pe care preconizăm să le folosim.
Un progres deosebit în ultimii ani l-au cunoscut metodele și programele de terapie
orientate spre liniștirea, relaxarea pacienților. Aplicarea programelor de terapie trebuie să
nu fie rigidă astfel încât să facilităm o manifestare mai largă a factorului individual. În
strânsă dependență cu problematica individuală trebuie să oferim un program de terapie
specifică fiecărui bâlbâit.
.
B. L O G O N E V R O Z A74

Definirea și identificarea logonevrozei

Boșcaiu, E., (1973) conchide " dacă aceste disfluențe sunt mai puțin evidente, dar
sunt grefate pe un fond de labilitate emoțională, bâlbâiala poate dobândi caracterul unei
adevărate logonevroze ".
Pe plan psihic este alterată întreaga personalitate, ceea ce duce la o nevroză
numită "nevroză obsesivă ", anxietate, negativism, irascibilitate, mutism.Obsesia
tulburării vorbirii sale îl torturează, devine o preocupare patologică. În cazul acesta,
bâlbâiala este legată de stări nevropate și se numește " logonevroză". Fobia vorbirii se
întărește sub forma unor legături durabile și obsedante. Personalitatea logonevroticului
sub unele aspecte se dezorganizează, iar reținerea în discuții și teama de vorbire creează o
stare de inerție, de rigiditate. Verza, E., (1972) arată că " momentul conștientizării
bâlbâielii și trăirea ca atare în planul personalității (a conștientizării respective)
transformă bâlbâiala în logonevroză ".
Dificultățile permanente de exprimare și înțelegere a vorbirii duc la irascibilitate,
nervozitate, tulburări de somn, enurezis, tulburări de comportament etc. Teama de
insucces, teama că nu pot vorbi corect determină în permanență o stare stressantă ce
conduce la o stare de oboseală intelectuală și fizică, hipersensibilitate afectivă și refuzul
de a mai vorbi. Astfel se stabilește un cerc vicios: perturbarea inserției persoanei în viața
socială agravează disfuncția mecanismelor neurologice în așa fel încât compensarea
acestei disfuncții se îngreunează la extrem.
Putem conchide că logonevroza este o tulburare complexă a cărei manifestare
principală, bâlbâiala, influențează întregul comportament al individului, punându-și
adânc pecetea asupra dezvoltării personalității. Din aceste motive, Verza, E., (1972)
susține că reeducarea vorbirii logonevroticului trebuie să se facă concomitent cu
influențarea personalității, conduitei și relațiilor interpersonale ale acestuia. Astfel, Verza,
E. (1996) precizează că " Bâlbâiala este un fenomen mai mult de repetare a sunetelor,
silabelor și cuvintelor, iar logonevroza presupune pe lângă acestea, modificarea
atitudinii față de vorbire și de mediul înconjurător în general, prezența spasmelor, a
grimaselor, a încordării și a anxietății, determinate de teama că va greși în timpul
vorbiri
– Sheehan, J., G. (1970) consideră “ logonevroza ca o tulburare a reprezentării
sociale despre sine, nu este o tulburare de vorbire ci un conflict în care eul însuși își
asumă un rol cu care vrea să se identifice ”.
– Van Riper, C., (1971) pune la bază aspectele psihologice ce influențează
programarea simultană și succesivă a mișcărilor musculare pentru a exprima un sunet sau
să lege un cuvânt de altul.75

– Homzie și Lindsay (1984) sunt de părere că deficiențele lingvistice constituie un
factor foarte important în evoluția bâlbâielii și pot să apară datorită unor încărcături
emoționale care trebuie luate întotdeauna în considerare.
– Helm (1978) a descris 5 caracteristici specifice bâlbâielii grave-logonevroza:
1. lipsă de adaptare;
2. repetări, prelungiri și blocări nu numai la începutul silabelor;
3. tulburarea fluenței în vorbire;
4. vorbitorul este deosebit de timorat;
5. o simptomatică secundară acută.
Date fiind divergențele între autorii care se ocupă de această tulburare, am optat
pentru anumite criterii specifice și anume:
– repetarea peste medie din punct de vedere statistic a sunetelor lungi;
– prelungirea sunetelor;
– sforțarea peste normă în ce privește vorbirea din punct de vedere acustic
și motric;
– mișcări însoțitoare;
– tensiune în tractul vocal.
Acestea sunt însoțite de manifestări cum ar fi:
– evitarea unor sunete, cuvinte sau situații;
– teama de a vorbi;
– teama față de situațiile sociale;
– obsesia bâlbâielilor.
Bâlbâiala evoluează spre stadiul cronic – logonevroza – când bâlbâitul se
preocupă constant de problemele sale de vorbire din care decurge o simptomatică
specifică: nevroza vorbirii.

Etiologia logonevrozei

Verza, E. opinează (1996) că:" Etiologia este comună pentru bâlbâială și
logonevroză: apariția uneia sau alteia depinde de starea psiho-fiziologică a individului,
de felul cum trăiește, în plan psihic, handicapul ".
Deci, în apariția logonevrozei sunt implicați atât factorii etiologici ai bâlbâielii,
cât și un complex de factori ce determină evoluția, agravarea bâlbâielii, adică instalarea
logonevrozei. Dacă în etiologia bâlbâielii concură un complex de factori declanșatori,
putem afirma că în logonevroză acești factori se înscriu într-un vast complex
multifactorial de origine somato-fiziologică, psihologică, pedagogică și socială.
Deci, folosim termenul de logonevroză pentru bâlbâiala ajunsă la un stadiu
cronic, când cel în cauză, conștientizând în mod acut deficiența sa de exprimare,
ajunge să-și accentueze această tulburare până la stadiul instalării unei stări
nevrotice (Tobolcea I.). Îndreptarea atenției în mod continuu asupra propriei articulări 76

dobândește un caracter patologic, care se manifestă prin teama și grija exagerată de
exprimare. Tocmai din acest motiv considerăm logonevroza ca un "cerc vicios"

Considerații privind evoluția bâlbâielii spre logonevroză
Bâlbâiala se manifestă de obicei între 3 și 8 ani, cu caracteristicile inițiale: mici
opriri și pauze în exprimare și caracteristica bâlbâielii primare este absența din partea
bâlbâitului a conștientizării disfluenței verbale. Pe parcursul înaintării în vârstă, în
anturajul copilului apar evaluări ale diferitelor situații, care determină anxietăți privind
modul său de a vorbi și conștientizarea de către copil a disfuncționalităților verbale.
Tocmai în acest moment copilul devine logonevrotic. Această situație poate fi
reprezentată prin schema următoare:
disfluențe
ocazionaletrecsingure
NUDA
raționări
și
comportament
negativ
conștientizarea
defectului vorbirii
"Eu nu sunt
capabil să vorbesc"
Logonevroticcopilul
În această situație, la perturbarea verbală se adaugă toate aspectele de anxietate,
tulburări de comportament, de respirație. Acestea sunt consecințe induse și nu cauza
problemei.
De acum înainte, situația logonevroticului poate fi reprezentată prin schema:77

cons tie ntiza re a
b â lbâ ie liipre ocupa re a
pe ntru a vorb i
e rori ș i opriri
în tim pul
vorbiriine liniș te
s a u a gita ție
în tim pul
vorb irii
Deci, bâlbâiala a devenit un mecanism care se autoalimentează, un " cerc vicios".
Aceasta explică importanta dificultate de rezolvare terapeutică a bâlbâielii,
deoarece suntem conduși de un raționament deductiv ca:
În aceste condiții, logonevroticul are nevoie de:
Disfluența primară și bâlbâiala, ca autoconștiința erorii verbale, sunt cronologic
consecutive între ele .
Ne ce s a r s ă
inte rve nim
a s upraCons tiințe i b â lbâ ie lii ca re s e
înră dă cine a ză în ps ihologia
logo-ne vroticului și a a ntura jului să u.
Pre ocupă rii ș i a nxie ntă ții pe ntru
vorbire ca re sunt m e ca nis m e
cons e cutive conș tiințe i prob le m e i
și NU s unt m odifica te fă ră a
schim b a s itua ția vorb irii.cauza x, y bâlbâiala tratarea cauzei dispariția cauzei dispariția bâlbâielii

metode care servesc oriunde
și pentru totdeauna fără bâlbâială
tehnici a vorbi oricum78

Trebuie precizat că aspectele care provoacă anxietatea apar la un anumit procent
de bâlbâiți. Anxietatea trebuie considerată ca o consecință indusă patologic și putem
considera că este vorba de o corespondență biunivocă:
Bâ lb â ia lă An x ie n ta te
în care este imposibil să se stabilească un punct de început și de sfârșit, o cauză și un
efect.
Soluția pe care o propunem este conținută în schema circulară care distruge
conștiința bâlbâielii din cauza erorii; ordinea ar fi următoarea:
e roa reconș tiința
b â lbâ ie lii
a ngoa s ă
a nxie ta tepre ocupa re
pe ntru vorbire
Deci, eroarea fiind unică, exterioară și transformabilă, putem interveni asupra
erorii, deoarece această procedură va schimba, la logonevrotic, cadrul situațional, după
acest model:
m a i puține
e rorim a i puțină
constie ntiza re
a b â lb â ie liim a i putina
pre ocupa re
m a i puțină
a ngoa s ă
tot m a i putine
e rori de vorbire
Simptomatologie în logonevroză79

În apariția logonevrozei apar ca trăsături caracteristice diferite tulburări motorii
ale vorbirii (spasme în vorbire, ticuri, mimica feței, mușchii gâtului) precum și
subterfugii spontane. În cadrul subterfugiilor (evitării) intră mișcările ajutătoare la care
recurg bâlbâiții pentru a masca sau ușura vorbirea dificilă. Nu rareori se observă o
încordare psiho-motorie generală, stângăcie în mișcări, neliniște prelungită sau moleșeală.
De la începutul sec. XX s-a subliniat că trăsătura specifică logonevrozei este acea
stare în care persoanele realizează defectul lor de vorbire, fixându-și atenția pe propria
persoană și pe propriul defect, și cu cât atenția se fixează mai mult pe simptomul propriu
de boală, cu atât acesta devine mai puternic. Astfel, apare acel cerc vicios din care
bâlbâitul nu este capabil nici într-un fel să iasă. Cu cât persoana își disprețuiește propria
pronunție defectuoasă cu atât mai dificilă devine propria reglare a vorbirii. Această stare
după mai multe încercări nereușite devine o condiție patologică reflexă și apare din ce în
ce mai des, chiar înainte de a începe o discuție.
De la prima reacție emoțională involuntară asupra defectului logonevroticii își
formează treptat propria relație cu ei înșiși, legată de trăsăturile emoționale și care se
oglindesc în propria luptă fără succes cu bâlbâiala.
Înțelegerea fenomenului fixării poate fi determinată astfel: reflectarea defectului
de vorbire (spasmul vorbirii) în întreaga activitate psihică a logonevroticului. Acesta este
rezultatul primirii și prelucrării informației despre dificultățile, obstacolele vorbirii,
acestea produc neplăceri, nemulțumiri ce sunt transformate în procese psihice, stări care
interacționează cu mediul înconjurător.
S-a constatat că :
1) Fixația este unul din factorii de bază ce complică structura defectului și
eficacitatea încercărilor de îndepărtare a lui.
2) Există o legătură directă a fixației cu vârsta copilului. Aceasta se explică prin
prezența factorilor neplăcuți din mediul înconjurător, complexitatea activităților psihice
legate de formarea personalității copilului, apariția dereglărilor în sistemul nervos și
endocrin, legate și de perioada de pubertate.
3) Se remarcă o legătură cu caracterul complicat al tulburărilor motorii. Spasmul
tonic poate fi privit uneori ca o încercare a logonevroticului de a lupta cu propriul său
defect. De obicei, caracterul tulburării motorii este legat de relația emoțională a copilului
cu defectul său.
4) Efectul muncii logopedului cu logonevroticul este dependent de diferitele grade
de fixație asupra defectului propriu. Cu cât este mai mare fixația, cu atât rezultatul muncii
logopedului se observă mai greu, și invers.
Conștientizarea defectului de vorbire, încercările neizbutite de îndepărtare sau
mascare provoacă la logonevrotic diferite reacții psihice: vulnerabilitate, teamă,
timiditate, sensibilitate, sugestionabilitate etc.Încercările de mascare a greutăților de
vorbire îl fac pe bâlbâit să recurgă la diverse subterfugii care influențează motricitatea
generală (mișcări ale mâinilor, picioarelor, corpului, capului) precum și în motricitatea
vorbirii (mușcarea vârfului limbii, a buzei inferioare, umezirea buzelor) și folosirea unor
sunete și cuvinte ajutătoare: ș i, nu, da, iată etc.
Informațiile din literatură care indică schimbarea personalității sunt adeseori
controversate, astfel încât nu se poate preciza gradul de specificitate. Pe temeiul celor
menționate considerăm că prin îndreptarea atenției copiilor bâlbâiți asupra mișcărilor 80

verbale, aceștia nu fac decât să-și perturbe într-o măsură și mai mare procesele de
autoreglare.
La noi în țară, Verza, E., (1972,1996), Boșcaiu, E. (1968,1970), Păunescu, C.
(1966,1984), preocupați de problematica acestei tulburări au studiat particularitățile
comportamentale ale logonevroticilor, modificările pshice, determinate de insuccesul
permanent în activitate, consecințele dezorganizării relațiilor cu cei din jur.
Presiunile, măsurile educative greșite pe care le săvârșesc părinții determină
agravarea dereglărilor din exprimarea copiilor. Efectele măsurilor greșit adoptate de către
părinți în vederea corectării bâlbâielii, ca schimbarea ritmului respirator, îndreptarea
atenției asupra pronunțării, scindarea fluenței verbale prin pauze incorecte, conduc de
cele mai multe ori la agravarea tulburării. Toate observațiile ne îndreptățesc să credem că
filtrul atenției părinților pentru anumite disfluențe se sensibilizează până la o stare de
adevărată nevroză ce explică multe dintre atitudinile și măsurile prea drastice.
Stările conflictuale determină modificări în comportamentul logonevroticilor
care devin anxioși sau agresivi, izolați față de mediul familial. Toate stările conflictuale
determinate, pe de o parte, de neînțelegerile dintre părinți și copii și, pe de altă parte, de
neînțelegerile dintre părinți, au un ecou profund asupra personalității copiilor (Tobolcea,
I., 1995);
Corelația dintre labilitatea emotivă și bâlbâială nu este pe deplin lămurită. Se
discută mult faptul că experiența emoțională depinde atât de existența unor resurse
constituționale cât și de influențele primite prin educație. Rezultă că toate carențele
afective, generate de stările de tensiune conflictuale și de dizarmonie din viața familială
determină în cea mai mare măsură starea de labilitate a copiilor, atât de dependenți de
influențele părinților.De aceea considerăm că oricare ar fi fragilitatea organismului, în
funcție de mediul de dezvoltare, capacitatea funcțională a bâlbâitului se poate restabili
până la limitele normale sau dimpotrivă, se poate agrava, croniciza, determinând apariția
logonevrozei (Tobolcea, I., 2001).
De aceea se impune ca în prezentarea simptomatologiei logonevrozei, pe lângă
prezentarea particularităților fono-articulatorii, respiratorii etc., atenția trebuie să fie
îndreptată în mod accentuat asupra particularităților comportamentale. Să se insiste
asupra simptomelor nevrotice ca: stările de excitabilitate, agresivitate sau izolare,
enurezii, insomnii, plâns nemotivat etc. Acestea sunt câteva caracteristici, deoarece
simptomatologia logonevroticului este variată, complexă și, totuși, diferită de la un
subiect la altul. De aceea, nu se poate schița un tabel cu o strictă simptomatologie, ci se
impune cercetarea fiecărui caz în parte

Observații terapeutice
De regulă scopul terapiei este de a asigura pacientului capacitatea de a vorbi
normal, atât cât poate să evolueze în timpul terapiei. Pentru a tinde spre realizarea acestui
scop este necesar:81

– să-l informăm asupra proceselor pe care le va suporta pentru a ajunge la
scop;
– motivarea orelor obositoare ale exercițiilor care-l vor ajuta să ajungă la
un model de vorbire normal;
– să pretindem schimbarea pozițiilor și a sentimentelor față de sine și
lumea înconjurătoare pentru a atinge scopurile terapiei propuse.
Componentele integrate sunt:
– componenta motorie – verbală;
– componenta comunicativă – interpersonală;
– componenta cognitivă – intrapersonală;
– componenta emoțională-fiziologică bazată pe experiență.
Lucrările lui Burns, D. și Brady, P. (1980) încearcă să contureze așa-numitul
"cerc al bâlbâielii" care poate fi înlocuit printr-un " cerc al fluenței". Munca terapeutică
începe prin analiza unei schimbări a simptomelor,acest fapt are o mare importanță pentru
pacienți deoarece se clarifică deficiențele de care suferă. Structurarea acestor probleme
este importantă pentru pacienți și terapeuți pentru că dă o nouă imagine motivației și de
aici se deduce terapia pentru diferite stadii și grade ale deficienței.

Circuitul bâlbâielii: bâlbâiala se află într-un cerc în care componentele
comportamentale, cognitive și emoționale sunt integrate într-un cerc închis 82
Emoțională:
1) tensiune;
2) teamă;
3) rușine.Comportamentală:
1) lipsă de fluență în vorbire
(bâlbâială);
2) mișcări însoțitoare;
3) lipsă de adaptare socială.
C o g n i t i v ă:
Idei, gânduri negative anticipante care însoțesc bâlbâitul și îl fac să devină o
persoană retrasăGândire negativă
ce conduce la
emoții negativeExperiență negativă
care influențează
comportamentulîncordare
intensificarea tendințelor
de bâlbâială

Circuitul fluenței: scopul tratamentului este de a dezvolta în cadrul acestui
cerc o fluență îmbunătățită, o atitudine pozitivă și relaxare care să se integreze
într-un sistem încurajator
Această metodă conține un paradox: pe de o parte exersăm cu pacientul o tehnică
de evitare a bâlbâielii, iar pe de altă parte tindem să reducem prin acest lucru sentimentele
negative legate de bâlbâială și să pretindem o atitudine acceptabilă față de fenomenul ca
atare. Aceasta pare să fie de mare importanță pentru profilaxia revenirilor. După
terminarea terapiei, momentele de bâlbâială trebuie însoțite de o teamă minimă și de un
sentiment redus al penibilului pentru a evita reactivarea circuitului bâlbâielii. Cele mai
bune rezultate ale terapiei se bazează pe formarea capacităților de control care să ducă la
o teamă foarte redusă. Corespunzător situațiilor individuale trebuie să li se acorde
preponderență laturii tehnice a vorbirii și problematicii emoționale. Pentru a realiza un
oarecare control și o viziune de ansamblu asupra evoluției vom aborda în discuțiile cu
pacientul etapele pe care le vom parcurge în terapie pentru a se ajunge la bune rezultate.
Buna structurare a etapelor terapiei și progresul programului pot fi realizate prin fixarea
ritmului și vitezei de lucru ce se potrivesc pacientului. Este necesar ca în permanență să
întărim încrederea pacientului în posibilitățile sale și să-l încurajăm în exersarea
diferitelor exerciții dificile. " Scopul terapiei este de a conduce pacientul ca el să devină
maestrul vorbirii sale și nu sclav " (Murray, 1980).
Asistența psihosocială și terapeutică a logonevroticilor
Dirnberger, W. (1973) afirmă că tratamentul bâlbâielii a constituit, în primul rând,
o măsură organizatorică a grijii, a asistenței pentru copiii handicapați de limbaj.
Din primele decenii ale secolului nostru s-au răspândit anumite modalități de
tratament prin munca desfășurată de Albert Gutzmann care se ocupa de persoanele surdo-
mute, și mai târziu prin lucrările fiului său, medicul Hermann Gutzmann. Albert
Gutzmann (1912) scria: " În privința vorbirii orale este o problemă de educație națională
și de o iminentă importanță ".
Înflorirea economică a facilitat utilizarea unor mijloace financiare asigurate de
stat în desfășurarea muncii terapeutice. După cum se poate conchide, din istoria
tratamentului, nu numai terapia unei tulburări ar trebui luată în considerare ci și
contextul socio-economic care influențează formele de tratament.83
E m o ț i o n a l ă:
1) relaxarea;
2)încrederea în propria persoană.C o m p o r t a m e n t a l ă:
1) fluența vorbirii îmbunătățită;
2) interacțiune socială îmbunătățită.
C o g n i t i v ă:
Idei și gânduri îmbunătățite despre imaginea proprie

Ssikorski, J. (1891) discuta părerea unor autori că bâlbâiala ar fi o boală
transmisibilă deci " ar putea să fie contagioasă din punct de vedere psihic ". În legătură cu
acest aspect, Gutzmann, A. (1912) vorbește despre “ o anumită imitație în vorbire ”. Din
această cauză a apărut opinia îndepărtării bâlbâiților din școală și îndreptarea lor spre
instituții specializate.
În legătură cu școlile speciale există o anumită controversă. În literatura
americană de specialitate se amintește de așa-numitul " mainstreaming" prin care se are
în vedere acei copii cu probleme speciale care pot fi încadrați într-un sistem normal de
educație.
Henkenjohann, J. (1984) a intervievat bâlbâiții în legătură cu experiențele lor
terapeutice. Rezultatele au fost sintetizate în modul următor:
-discuție asupra bâlbâielii 21,0%
-exerciții privind tehnicile de vorbire 17,0%
-exerciții de relaxare pe baza unor exerciții autogene 16,5%
-exerciții de respirație 12,0%
-hipnoză 2,0%
-exersare pe roluri 12,0%
-exersarea autostăpânirii de sine 12,0%
-alte elemente 7,0%
Hohrmeier (1985) abordează o anumită modalitate de consiliere și de terapie și
anume evoluția profesională a bâlbâiților. El concluzionează (p. 29): " măsurile de
reabilitare nu se reflectă decât în sensul unei formări profesionale și a unei evoluții
profesionale a individului. Aceste lucruri n-ar fi necesare decât ca elemente
suplimentare de tratare a bâlbâielii ". Această posibilitate o consideră ca o măsură de
terapie în sens restrâns sau ca o activitate a grupului de întrajutorare.

C. T A H I L A L I A

Prin tahilalie se înțelege vorbirea accelerată, rapidă care apare, în special, la copiii
nervoși, excitați, fiind însoțită de mișcări ale mâinilor, brațelor, întregului corp. Dacă
tahilalia nu este corectată la timp se poate transforma în bâlbâială.
Unii tahilalici pot avea o vorbire corectă, fără modificări acustice ale sunetelor
sau fără deformări sintactice ale propozițiilor. La alții, pot apare deformări ale sunetelor,
omit vocale, înlocuiesc sau omit consoane, elimină prepozițiile, pronunță cuvintele fără a
respecta ritmul inspir-expir, încât vorbeasc până elimină tot aerul din cavitatea
pulmonară. Vorbirea este agramaticală, fac multe greșeli de gen, timp, caz, poziție a
cuvintelor.84

În general, se consideră că vorbirea accelerată s-ar datora unei dizarmonii între
activitatea scoarței cerebrale, care organizează gândirea și capacitatea organelor fonatorii
de a o transmite prin vorbire, fiind un conflict permanent între gândire și vorbire.
Corectarea tahilaliei se desfășoară în linii mari în mod asemănător bâlbâielii. Dacă
sunt și alte tulburări metodele se combină. În primul rând se va acționa asupra sistemului
nervos prin tratament medicamentos și se va educa puterea de stăpânire și autocontrol,
înlăturându-se neastâmpărul, agitația.
Se va urmări reglarea ritmului prin efectuarea de exerciții, mișcări ritmice a
mâinii și piciorului, cântul etc. Se vor folosi citirea, povestirea, în ritm moderat și
accelerat, mult timp folosindu-se vorbirea reflectată.

D. B R A D I L A L I A

Bradilalia, opusă tahilaliei, semnifică vorbirea foarte înceată, rară, tărăgănată.
Bradilalicii pronunță sunetele neclar, confuz, incomplet articulate. Vocalele sunt
pronunțate tărăgănat, șters, consoanele sunt slab articulate. În general bradilalia este
însoțită și de bradipsihie, procesele de gândire fiind și ele încetinite.
Bradilalia apare la copiii extenuați din cauza unor boli, a tulburării glandelor cu
secreție internă sau subnutriți.
Pentru început se va aplica tratament medicamentos, care să întărească și să
stimuleze sistemul nervos. Pentru corectarea vorbirii se vor efectua exerciții pentru
accelerarea ritmului vorbirii și realizarea unei vorbirii clare, precise cu forța și durata
necesară.
Se va insista pe exerciții de gimnastică respiratorie, exerciții pentru fortificarea
aparatului fonoarticulator, exerciții pentru corectarea fiecărui sunet deficitar, pronunțarea
corectă a fiecărei silabe, exerciții de citire cu respectarea semnelor de punctuație, exerciții
de citire a cuvintelșor cu grad ridicat de dificultate pentru tonifierea aparatului
fonoarticulator. Se fac și exerciții de citire cu voce oscilantă în intensitate și cu ritmuri
diferite, insistând pe ritmul accelerat unde se poate folosi metronomul. Pe baza bătăilor
metronomului se poate accelera ritmul vorbirii, până se ajunge la normalizarea acestuia.

E. A F T O N G I A
În timpul vorbirii sau a încercărilor de a vorbi, în mușchiul limbii apare un spasm
de durată, limba încordată sprijinindu-se pe o parte sau alta a cavității bucale sau în afara
gurii, vorbirea devenind imposibilă.
Această manifestare poate apare ca un simptom al bâlbâielii, dar poate apare și în
afara ei.85

În tratamentul logopedic al aftongiei se recomandă exerciții de gimnastică a limbii
și de educare a vorbirii, dar în general tulburarea este foarte rezistentă la tratament.
F. TULBURĂRILE COREICE
La persoanele care prezintă astfel de tulburări, se produc opriri în vorbire
asemănătoare cu ale bâlbâielii. Vorbirea lor este însoțită de ticuri nervoase sau coreice ale
mușchilor mimicii și articulatorii.

II. TULBURĂRILE LIMBAJULUI SCRIS – CITIT
( DISGRAFIE-DISLEXIE / AGRAFIE-ALEXIE)

Terminologie și definiție

În literatura de specialitate se întâlnește o pluraritate de termeni, pentru
desemnarea tulburărilor lexico-grafice, care își au originea în etiologia ce stă la baza
producerii fenomenului și a componentei structural-funcționale afectate ce determină
imposibilitatea dezvoltării abilităților de scris-citit. Între cele două procese nu se pot face
disocieri deoarece atât învățarea acestora cât și în tulburarea lor, fenomenele respective
sunt legate în plan psihologic, neurologic și psihomotric.86

Cei mai mulți autori folosesc termenul de disgrafie-dislexie, pentru tulburările
parțiale, și agrafie-alexie, pentru tulburările totale sau cu o arie complexă de întindere și
profunzime.
Dislexia comportă definiții foarte variate, esențial este să se înțeleagă, că se poate
considera dislexic un copil care deși are toate condițiile externe nu deprinde citirea din
condiții intrinseci. Dislexia este definită ca dificultate de a citi, manifestată prin tulburări
la nivelul percepției auditive, optice și a celei kinestezice ca semne revelatoare.
Dificultățile în însușirea citirii se referă atât la corectitudine cât și în modul conștient,
curent și expresiv pe care trebuie să-l realizeze cititul.
Astfel, dislexia poate fi definită prin toate tulburările ce apar în procesul de achiziție a
lexicii, în mecanismele actului lexic.
Disgrafia se referă la tulburările ce intervin în actul grafic. Scrisul copilului are
propria sa devenire și evoluție. Învățarea lui ca proces complex și de durată, este destul
de dificilă. În actul grafic, tulburările disgrafice ce intervin, nu sunt simple oscilații ale
procesului de cunoaștere, ci o incapacitate de exprimare ce are drept particularitate
constanța pe o perioadă mai lungă. În cadrul tulburărilor scrisului, recunoaștem agrafia,
disgrafia, disortografiile și discaligrafiile.
Agrafia este incapacitatea relativ totală a învățării actului grafic, se găsește rar la
copil, ea implicând grave tulburări la nivelul structurilor centrale.
Disgrafia este incapacitatea copilului (cu limbaj, auz, dezvoltare mintală
normală) de a învăța corect și de a utiliza corect scrisul în condițiile de școlarizare
normală.
Unele încercări de a cuprinde sub forma unei definiții sintetice tulburările scris-
cititului nu aduc precizări deosebite și nu fac distincția între diferitele grade ale tulburării.
În alte situații definiția este prea largă pentru a preciza acest domeniu și cum se manifestă
el în practică la copiii care au asemenea dificultăți în formarea abilităților de scris-citit.
E:Verza propune o definiție a disgrafiei și dislexiei care să ia în considerare mai
multe criterii : etiologic, simptomatologic, lingvistic și psiho-pedagogic:
Tulburările lexico-grafice sunt incapacități paradoxale totale în învățarea și
formarea deprinderilor de citit-scris, cunoscute sub denumirea de alexie-agrafie sau
incapacități parțiale denumite dislexie-disgrafie ce apar ca urmare a existenței unor
factori psiho-pedagogici necorespunzători sau neadecvați la structura psihică a
subiectului, a insuficiențelor în dezvoltarea psihică și a personalității, a modificărilor
morfo-funcționale, de la nivelul sistemului nervos central, și a deteriorării unor funcții
din cadrul sistemului psihic uman, a deficiențelor spațio-temporale și psihomotricității, a
unor condiții cu caracter genetic, a nedezvoltării vorbirii sau a deteriorării ei etc., și
care se manifestă prin apariția de confuzii frecvente între grafemele și literele
asemănătoare, inversiuni, adăugiri, omisiuni și substituiri de grafeme și litere, omisiuni,
adăugiri și substituiri de cuvinte și chiar de sintagme, deformări de litere și grafeme,
plasarea defectuoasă în spațiul paginii a grafemelor, neînțelegerea completă a celor
citite sau scrise, lipsa de coerență logică a ideilor în scris și în final, neputința de a
dobândi abilitățile corespunzătoare vârstei, dezvoltării psihice și instrucției.87

Vârsta optimă a însușirii scris-cititului

Formarea deprinderilor de scris-citit depinde de o serie de factori: dezvoltarea
psihică generală, dezvoltarea intelectului, dezvoltarea motrică generală și a kinesteziei
mâinii în special, nivelul achiziției verbale, calitatea conduitei verbale, motivația și
interesul subiectului de a-și însuși noile achiziții.
Factorii de natură obiectivă în însușirea actului scris-cititului privesc metodologia
predării cunoștințelor necesare și măiestria educatorului de a forma trăsături emoțional-
afective pozitive, menite să stimuleze procesele cognitive ale subiectului, ca și atitudinile
evaluative și nivelul de exigență proprii în legătură cu activitatea desfășurată.
Familia și grădinița, prin formarea unor deprinderi de autoservire, de a fi atent de
a urmări desfășurarea evenimentelor, de a întreba și răspunde politicos, de a saluta, vor
realiza o oarecare pregătire psihologică și practică a învățării scris-cititului până la
intrarea copilului în școală. Succesul în formarea deprinderilor de scris este influențat de
exercițiile pregătitoare din etapa preșcolară și școlară mică, de controlul permanent
exercitat de învățători asupra activității scris-cititului și reușitei școlare.
Dezvoltarea psihică generală, formarea capacităților de a fi atent, de a persista în
orice activitate, spiritul de ordine și de raționalizare a mișcărilor au o mare importanță ca
structuri psihice de întreținere a tuturor felurilor de activități și constituie structuri de
garanție a activităților relativ complexe implicate în formarea deprinderilor de scris-citit.
Din punct de vedere psihic și fizic copilul de șase ani este apt pentru învățarea
scris-cititului. În plan biologic are loc o creștere a întregului organism prin procesul de
osificare la toate nivelurile de vârstă, a coloanei vertebrale, a toracelui și claviculei, a
dezvoltării musculaturii, a articulației și tendoanelor ce sporesc precizia și viteza în
mișcări. Cu cât kinestezia mâinii este mai dezvoltată, cu atât au loc coordonări mai
precise în executarea grafemelor, a desenului, a activităților manuale, iar fenomenul de
oboseală nu se instalează atât de repede.
Activitatea de scriere este subordonată în toate planurile sale activității
intelectului, acestea fiind susținute de o intensă dezvoltare a cogniției în care percepțiile,
reprezentările, gândirea, imaginația devin mai bogate și mai organizate, facilitând
activitatea de integrare a cunoștințelor și ierarhizarea acestora după criterii valorice.
Dezvoltarea percepțiilor și mai ales a celor ce privesc discriminarea formelor
spațiale, a obiectului și fondului, a mărimilor, a reliefului și a determinării dreapta-stânga,
sus-jos, mare-mic, pot constitui indicii ale abilității în formarea deprinderilor de scris-
citit, alături de dezvoltarea memoriei vizuale pentru discriminarea literelor și grafemelor
și dezvoltarea memoriei auditive pentru corelația sunet-literă și sunet-grafem.
Posibilitățile copilului de 6 ani de a-și însuși scris-cititul se datoresc și condițiilor
moderne (cărți colorate pentru copii, emisiunile de radio și TV), care îi creează un fond
aperceptiv și îl sensibilizează pentru activitatea școlară, dobândind multe cunoștințe din
domenii diferite și crescând interesul față de evenimentele din lumea înconjurătoare.
Cea mai riguroasă organizare mentală și reglare conștientă a actelor motrico-
kinestezico-vizual-auditive, dintre toate formele limbajului este scrisul, ce implică un
efort voluntar în raport cu gradul de formare a stereotipurilor dinamice și cu conținutul
ideativ. De formularea conceptuală și structurarea mentală a materialului țin în special 88

dificultățile majore ale scrisului și nu de executarea fizică a grafemelor, care se depășesc
după câteva luni de exerciții intense. Caracterul relativ abstract produce dificultăți ale
transpoziției grafice, iar limbajul este impersonal și mijlocit. Corelația dialectică între
evoluția intelectului și a scrisului o înțelegem numai dacă avem în vedere că tulburările
scrisului influențează mecanismul ideației, iar dereglările din planul mental se reflectă
atât în conținutul celor scrise, cât și în executarea grafică a simbolisticii respective.
Subiectul care se manifestă în scris sub aspectul elaborării, organizării și
planificării mentale, are în vedere că cititorul este necunoscut sau că acceptarea
materialului este diferită de la un cititor la altul. De construcția logică a propozițiilor, a
frazelor și de corectitudinea gramaticală, ortografică și stilistică depinde forța
comunicativă a textului. În scris sunt implicate pe lângă componentele intelectuale și alte
componente afective, voliționale, motivaționale, temperamentale, estetice, perceptive.
Scris-cititul este un act complex deosebit de intelectualizat, în care construcțiile
lexicale și gramaticale ale limbii sunt mai bine reprezentate, se elaborează mai anevoios
și nu se reduce la o simplă transpunere grafico-lexică a vorbirii. Scris-cititul presupune o
concentrare maximă a ideilor, a cărei complexitate este dată de sensuri și semnificații
implicite ca urmare a creșterii valorii contextului, nu prin simplificarea conținutului
comunicării.
O mai bună organizare a limbii pe măsura perfecționării scrisului se produce prin
desprinderea de unitățile silabice și se ajunge la sisteme semantice.
Legătura dintre manifestările grafico-lexice și evoluția intelectului, pe de o parte,
și relația dintre caracteristicile scris-cititului și particularitățile de pesonalitate a
individului, pe de altă parte, sunt reliefate în studiile lui Perron, Gobineau, Oleron. Aceste
studii au în vedere formarea deprinderilor și învățarea scris-cititului, precum și
implicațiile psihopatologice sau semnificațiile defectologice ale scris-cititului.
Raportul între scris și motricitate este mai complex, nivelul operativ devenind
condiție necesară și mijlocitoare în formarea mecanismelor implicate în scris. Relația
dintre evoluția vorbirii și a motricității e mai ușor de observat pentru că perioada de
constituire a vorbirii, de exprimare și de formare de propoziții și fraze este spontană și
observabilă.
Organizarea activității de coordonare și susținere a mișcărilor specifice în
executarea semnelor grafice, precum și o mai fină diferențiere între semnele trasate sunt
determinate de dezvoltarea motorie generală. O condiție a perfecționării și discriminării
în senzații vizuale, auditive, kinetice și tactile, care stau la baza formării abilităților de
scris-citit, este organizarea și dezvoltarea temporo-spațială. Astfel o bună exersare a
scrisului este asigurată de secvența mișcărilor precisă în timp și de precizia succesiunii
lor în spațiul grafic. Abilitățile scrisului se formează rapid dacă progresul în dezvoltarea
motricității este mare. Realizarea sincronă și sigură a mișcărilor se face prin antrenarea
unor grupe întregi de mușchi și ligamente ca urmare a dezvoltării mișcărilor fine ale
degetelor și mâinii.89

Maturizarea psihică generală ce se implică în întregul sistem al limbajului, mai
ales în scris-citit, și evoluția sistemului nervos sunt strâns legate de dezvoltarea
psihomotricității.Condițiile indispensabile în relizarea progresului la scris-citit sunt:
dezvoltarea psihomotricității, antrenamentul și factorii ce țin de intelect, de motivație și
de afectivitate.
Un scris rapid și frumos este realizat de către copiii cu o bună dezvoltare motorie.
Ca urmare ei vor manifesta față de această activitate o atitudine pozitivă. Printre factorii
primordiali ce asigură dezvoltarea actului grafic se înscriu coordonările kinetice, precum
și cele oculomotorii. Deficiența lor va duce de cele mai multe ori la tulburări de scris-
citit.
Învățarea și maturizarea constituie factori determinanți în însușirea deprinderilor
de scris. Metodele de predare și de antrenament vor duce la realizarea învățării punându-
și în mod cosiderabil amprenta asupra ei. Trebuie precizat că nu există metode unitare de
predare în școală a scris-cititului și de asemenea nici sistemul de cerințe față de elevi nu
este uniform în toate școlile.
Etapele învățării scris-cititului
Pentru învățarea scris-cititului copilul trebuie să aibă o vârstă mintală echivalentă
cu cel puțin vârsta de 5 ani, deoarece acum este posibilă transpunerea grafică a sunetelor
din vorbirea articulată și înțelegerea simbolisticii literelor, pentru că percepția,
reprezentarea și gândirea capătă forța necesară pe linia organizării și sistematizării.
Învățarea scris-cititului are loc, în procesul instructiv-educativ, în funcție de o
serie de factori:
Calitățile de pedagog ale învățătorului;
Particularitățile obiective ce privesc metodologia predării cunoștințelor;
Particularitățile subiective specifice elevului.
U. Șchiopu subliniază, referindu-se la particularitățile psihice ale copilului,
fenomenul de neatenție care îngreunează învățarea scris-cititului. Sunt două feluri de
manifestare a neatenției la copii : copii neatenți, pasivi, ce sunt liniștiți, dar se gândesc
mai tot timpul la altceva, și copii neatenți, activi, agitați motor, ceea ce duce la
manifestări de instabilitate și distragere.
Sunt trei etape importante în analiza însușirii și dezvoltării abilității de a scrie și a
citi:
Preabecedară
Abecedară
Postabecedară
Însușirea simbolisticii scris-cititului este facilitată în perioada preabecedară prin
dezvoltarea capacității copilului de a discrimina și combina unitățile fonetice, de a
forma părți și întregi. Deoarece copilul este pus în situația de a despărți cuvintele în
silabe și sunete, iar prin unirea silabelor și a sunetelor să ajungă la cuvinte, astfel sunt
solicitate frecvent operațiile de analiză și sinteză.
Caracteristica perioadei abecedare este aceea că școlarul posedă capacitatea de
a stabili raporturi între grafeme și foneme, în planul ideației. Ușurarea procesului citirii,
prin perceperea literelor ce compun cuvântul și a cuvintelor ce compun propoziția sau 90

îngreunarea citirii, când copilul nu depune efortul necesar pentru a citi fiecare unitate în
parte și are tendința de a ghici ce urmează, este posibilă datorită dezvoltării înțelegerii
sensului cuvintelor și a contextului.
Copilul în perioada postabecedară are formate mecanismele nervoase necesare
și poate realiza scris-cititul, ce se perfecționează continuu, pe baza existenței unor
deprinderi. În această perioadă se reduc tot mai mult dificultățile în discriminarea
grafemelor ce compun cuvântul pentru redarea în scris și cele legate de unificarea
fonemelor pentru citit.
La baza scrisului și cititului stă caracterul intențional, înțelegerea mai profundă a
semnificației cuvântului și a unităților care îl compun este determinată de conștientizarea
fiecărui moment al scris-cititului. Integritatea analizatorilor are un rol important în
formarea abilităților scris-cititului: pentru citit analizatorii auditiv și vizual, pentru scris
analizatorii auditiv, vizual și kinestezic.
Atât pe linia învățării, cât și pe cea a înțelegerii, scris-cititul sunt strâns legate
între ele. Putem spune că cititul precede scrisul, iar deprinderile de citire, mai strâns
legate de exercițiu, se formează mai rapid decât cele de scriere. Citirea în comparație cu
scrierea, datorită formei de manifestare a fost denumită forma de ,,limbaj pasiv'', deși în
realitate este într-o continuă dinamică.
Copilul la începutul însușirii cititului percepe în mod separat unitățile din care
este constituit cuvântul și depune eforturi evidente pentru sinteza lor. Apoi perceperea
cuvântului devine globală, iar ulterior, aceasta se generalizează și în cazul unităților
sintagmice. Pentru a putea realiza decodificarea și înțelegerea, stadiului de percepere
globală îi urmează cel de analiză. Automatizarea citirii, manifestată prin creșterea
rapidității cu centrarea atenției pe ideile principale, se realizează printr-o percepere
globală și sincretică a lecturii.
Capacitățile intelectuale ale subiectului, viteza citirii acestuia, gradul de dificultate a textului
citit, precum și conținutul mai apropiat sau mai îndepărtat de enunțurile verbale ale
cititorului, sunt factori de care depinde înțelegerea unui text lecturat. În cazul în care textul
este încărcat de semnificații și sensuri multiple, efortul de decodificare este mai mare.

Etiologia tulburărilor limbajului scris-citit
Așa cum reiese din definiția dată de Emil Verza, disgrafia-dislexia nu este numai
o insuficiență a însușirii scris-cititului, ci o incapacitate de a edifica scheme motorii sau
perceptive suficient de diferențiate care să asigure identitatea grafemelor în scriere-citire.
Ca efect al disgrafiei-dislexiei subiecții prezintă tulburări și în funcțiile superioare
ale limbajului, tulburări de percepție, preluarea noțiunilor, în înțelegerea raportului
formă-fond, în desprinderea-reținerea formei.
De asemenea, la nivelul răspântiei parieto-occipito-temporale există o serie de
dereglări care provoacă două tipuri de tulburări în cadrul afecțiunilor disgrafice-dislexice:91

1.Tulburări de organizare spațială și de lateralizare ce acționează în planul percepției
literelor, cuvintelor, împiedicând respectarea ordinii de desfășurare și discriminare a
grafemelor, ducând la confuzii dreapta-stânga și tulburări de schemă corporală, în
acest caz apărând invesiuni în interiorul cuvintelor și scrisul (cititul) în oglindă;
2.Tulburări de organizare temporală ce conduc la întreruperea continuității seriilor de
elemente din care sunt alcătuite cuvintele și propozițiile, acestea ducând la un deficit
de înțelegere a limbajului impresiv sau diferit de construcție a limbajului expresiv.
Influența disgrafiei-dislexiei asupra dezvoltării intelectuale trebuie analizată cu
mult discernământ, ea trebuie privită în raport cu nivelul dezvoltării mintale și, după
aceea, cu celelalte aspecte ale personalității, printre care și aspectul defectelor de limbaj.
În ceea ce privește randamentul școlar la copii disgrafici-dislexici se înregistrează
eșecuri care pot merge până la pierderea anului școlar. La majoritatea disgrafo-
dislexicilor întâlnim:
-manifestări sechelare în intelect;
-tulburări în funcțiile superioare ale limbajului;
-deficit de abstractizare-generalizare;
-fatigabilitate, deficit de concentrare.
De foarte multe ori tulburarea dinamicii corticale produce reacții nevrotice de
adaptare ce se reflectă asupra scrisului. Toate modificările funcționale de mare finețe ale
funcțiilor psihice generale sunt surprinse sub denumirea de individualitate receptivă
modificată. Pe acest fond, legile dinamicii fonetice, fenomenele de balans ale analizelor
și sintezelor fonetice produc tulburări în redarea grafică a vorbirii orale sau a gândirii.
Aceste fenomene nu pot fi explicate numai pe baza individualității receptive
necodificate și nici prin asociația legilor fonetice, ci prin conflictul ce apare între acești
doi factori. În ceea ce noi numim cuvinte conflictuale (care atunci când se transpun în
grafică solicită o analiză a fenomenelor componente și o sinteză fonetică) se descoperă
natura fenomenului de disfonografie.
O constatare ar fi că elevii din clasele mici comit o mare parte din greșelile de
scriere datorită conflictului care apare între particularitățile regionale și normele standard
ale limbajului literar cerut în școală. În mod obișnuit se susține că procesul scris-cititului
se automatizează, deci intră în faza finală a deprinderilor, la sfârșitul clasei a doua.
Necesitatea însușirii structurilor fonetice indicate de normele standard ale limbii
prelungește stadiul de însușire și stabilizare a acestor forme până în clasa a patra la copiii
cu o dezvoltare intelectuală medie.
Dacă explicația greșelilor ar fi pusă numai în legătură cu fixarea procesului de
scriere-citire, s-ar putea conchide că există un fenomen generalizant de disgrafie-dislexie.
De asemenea, una din modalitățile importante de a explica o parte din greșelile existente
în scriere-citire este aceea de raportare a fenomenelor întâlnite la procesul de evoluție a
limbii, la fixarea normelor fonetice și mai ales la momentul de confluență lingvistică
actuală. Trebuie reținut faptul că, în epoca actuală, se introduc în limbajul folosit în
procesul de învățământ extrem de multe cuvinte noi, în majoritate neologisme, a căror
unitate fonologică se fixează în limbajul copilului tocmai prin scriere-citire. Până la
fixare însă există o zonă de oscilații în care apar greșeli frecvente.92

Dată fiind complexitatea etiologiei dar, mai ales că de cele mai multe ori, în
provocarea tulburărilor scris-cititului, nu acționează o singură cauză ci mai multe,
precizarea lor este mai dificilă.
Sintetizându-se datele referitoare la etiologia disgrafiei-dislexiei,au fost delimitate
două categorii de factori:
A) Factori ce aparțin subiectului:
-deficiențe de ordin senzorial;
-gradul dezvoltării intelectuale;
-slaba dezvoltare psihologică;
-starea generală a sănătății;
-reacții nevrotice;
-condiții motivaționale;
-instabilitate emoțională;
-deficiențe pe linia activității școlare;
-nedezvoltarea și tulburările vorbirii;
-leziuni ale creierului;
B) Factori ce aparțin mediului:
-slaba integrare în colectiv;
-nivelul socio-cultural scăzut al familiei;
-dezinteresul familiei față de pregătirea copilului;
-metode și procedee necorespunzătoare pentru învățarea scrisului.
Există alte trei categorii de factori care sunt discutați în literatura de specialitate
ca fiind posibili în producerea disgrafiei-dislexiei:
-factori materni;
-factori socio-economici;
-locul ocupat de copil în raport cu ceilalți frați.
Astfel, se consideră că sarcinile purtate dificil, ca și nașterile grele ce se soldează
cu leziuni la nivelul creierului pot fi factori incriminanți în tulburările grafice-lexice.
De remarcat însă că asemenea cauze, de cele mai multe ori nu se reduc numai la
provocarea tulburărilor de scris-citit, ci vizează și alte handicapuri psihice, care se
manifestă mai mult sau mai puțin pregnant, în funcție de profunzimea și întinderea
leziunii.
Factorii socio-economici se referă la condițiile materiale și culturale în care se
formează copilul. Acestea nu determină în mod direct tulburările grafice-lexice, dar
mediul cultural scăzut, lipsa de preocupare pentru dezvoltarea psihofizică a copilului
influențează defavorabil dezvoltarea generală și nu contribuie la formarea deprinderilor
grafice-lexice de timpuriu; aceasta se întâmplă și datorită faptului că nu se formează
rezistența fizică și psihică la efort, ceea ce conduce la fatigabilitatea sporită și scăderea
imboldului volițional pentru activitate.93

Forme ale disgrafiei – dislexiei Forme ale disgrafiei – dislexiei
Încercările de clasificare a disgrafiilor-dislexiilor au avut la bază diferite criterii:
etiologic, genetic, tipuri de inabilități, prognoză, predominanța structurilor tulburate,
etapa de apariție, etc.
Ne vom opri la cea mai concludentă clasificare, precizată de E. Verza:
a) Perturbări ale elementelor primare (de bază) ale grafismului – pot avea o
cauză centrală sau periferică și pot fi însoțite de tulburări de vedere, pseudoinvaliditate
motorie, tulburări ale auzului fonematic.
Aceste tulburări au o arie de manifestare extinsă:
•inabilitatea sau disabilitatea de a reproduce o figură geometrică după model;
•dificultăți de a trasa după comandă linii drepte, curbe, delimitări de spațiu;
•imposibiltatea sau dificultatea de a respecta direcțiile de orientare spațială: sus-jos,
stânga-dreapta;
•dificultăți considerabile în respectarea proporțiilor de tangență, paralelă;
•dificultăți în legarea într-o unitate a unor segmente diferite.
Ignorarea acestor dificultăți ce apar la nivelul elementelor primare ale grafismului
conduc la o altă serie de tulburări, cum ar fi:
•dificultatea de a lega într-o structură unitară fragmentele grafice care compun o literă:
codița rămâne la o distanță sensibilă față de oval, iar celelalte însemne se înscriu în
spațiul grafic cu individualitate proprie;
•dificultatea de comutare a sonorului în schema grafică: copilul poate desena litera o
dar nu-i reține denumirea;
•dificultăți de legare într-o unitate a două sau mai multe litere care să reprezinte o
silabă sau un cuvânt;
•dificultăți de conectare a sensului la semnele grafice începând cu silaba și terminând
cu propoziția.
Acest complex de tulburări este frecvent la copii normali și cu deficiență mintală
care reproduc lecția pe dinafară. Încercarea de recitire inversă (analiză) literalizată a
cuvântului scris nu este posibilă. Datorită contextului ilustrator și al repetărilor copilul
învață textul auzit dar nu descifrează scrierea.
Se poate considera această dificultate ca una din formele cele mai periculoase ale
tulburării procesului de învățare a citit-scrisului.
b) Disgrafia-dislexia specifică sau propriu-zisă
Este întâlnită la subiecții care nu se pot exprima în scris pentru că ei nu sunt
capabili să realizeze legăturile între sistemul simbolic și literele care reprezintă sunetele,
cuvintele, fraza.
Disgraficul-dislexicul nu este capabil să scrie literele după dictare deși aceste
litere le poate reproduce individual.94

c) Disgrafia-dislexia de evoluție (structurală) este caracterizată prin:
•confuzii ce apar în transcrierea unor litere asemănătoare din punct de vedere al
formelor sonore: f-v, p-b, t-d, v-z; cu cât dificultățile de discriminare verbal-auditivă
sunt mai accentuate, cu atât confuziile sunt mai frecvente și mai grosiere.
Transcrierea grafică a unei scheme fonetice presupune un proces de comutare și
integrare simultan. Detectarea mecanismelor de finețe determină o gamă foarte
variată de situații în care nesiguranța fixării cu precizie a schemelor vizuale a
grafemelor produce confuzii.
Confuziile în grafeme apar și datorită asemănării lor spațiale:o-a, d-b, i-î, ă-â, m-n,
confuzii întâlnite des atât în scris cât și în citit.
•Omisiunile formează o altă caracteristică a disgrafo-dislexiei de evoluție. Cele mai
frecvente se produc prin eliminarea unor litere finale din formele plurale ale
substantivelor sau adjectivelor, sau din interiorul diftongilor și triftongilor.
De asemenea apar omisiuni de litere atunci când cuvintele se găsesc într-o poziție
conflictuală din punct de vedere fonetic, ex.: stâng-plâng, însă tendința este ca sunetul
mai tare să domine și să elimine sunetul mai slab; consecința: acesta nu mai este scris
și citit.
Frecvente sunt și omisiunile de silabe, în special cele care se repetă sau sunt
asemănătoare: lalelele, luleaua, etc.
Omisiunea cuvintelor în întregime și uneori a unor secvențe întregi este caracteristică
categoriei de deficienți mintali gravi.
•Inversiunea seriei temporo-spațiale
Structura cuvântului are o anumită organizare pe coordonata temporo-spațială,
literele având o anumită ordine pentru a determina unitatea finală. Această ordine nu
este respectată de disgrafici, ei scriind pac în loc de cap, lac în loc de cal, etc.
d) Disgrafia-dislexia motrică
În acest caz motricitatea determinând numeroase lipsuri grafice caracterizate în
general prin ilizibilitate și ritm extrem de lent în scris-citit.
Cele cinci tipuri de disgrafie-dislexie motrică sunt grupate în funcție de trei
caracteristici ale semnelor grafice și a motricității copiilor cu disgrafie-dislexie, și anume:
1.Proasta organizare a paginii:
-Textul nu are unitate și este dezorganizat pe pagină;
-Spațiul între rânduri este prea mic sau exagerat de mare;
-Nu se respectă orizontala rândului;
-Lipsa spațiului alb;
-Dansul cuvintelor.
2.Neîndemânarea:
-Trăsături de proastă calitate, grafisme retușate;
-Înaintare grafică sacadată;
-Prezența punctelor de sudură, legarea literelor realizându-se cu multe ridicări sau
desprinderi ale stiloului de pe caiet.
3.Erori de formă și de proporție:95

-Litere trasate ferm sau prea labile;
-Litere deformate;
-Scris exagerat de mare sau prea mic;
-Scris împrăștiat sau prea înghesuit.
Pe baza acestor caracteristici, cele cinci tipuri de disgrafie motorie sunt:
TIPUL I
Rigid, crispat, caracterizat prin tensiune, scris înclinat spre dreapta, trăsături singulare,
îngustarea buclelor exterioare, cuvinte înghesuite, lipsă de spațiu între rânduri;
TIPUL II
Deformat, opus primului tip de disgrafie motorie, caracterizat prin trăsături încetinite,
neregulate, scris mic și rotund, neregularități în dimensiunea literelor, aspect general de
neglijență, forme neprecise care dau impresia că scrisul nu avansează de la stânga spre
dreapta.
În general acest scris se caracterizează mai puțin prin perturbarea motrică, ci mai ales prin
ansamblul scrisului care este, de obicei, neregulat, împrăștiat, cu ritm lent de execuție.
TIPUL III
Impulsiv, dinamic, precipitat, lipsit de control, cu numeroase mișcări bruște și neregulate,
linii fluctuante, forme neprecise, litere confuze, organizare proastă a paginii, nerespectând
în mod deosebit marginile, finalurile cuvintelor și semnelor diacritice sunt prelungite și
accentuate, legăturile sunt infantile, predomină neregularitățile de dimensiune, coexistă
curbele și unghiurile ascuțite.
TIPUL IV
Stângaci, neîndemânatic, forme greoaie și neproporționale ale literelor, legături infantile
între litere, pagină prost organizată, cuvintele dansează pe linie, spațiile sau rândurile
neuniform repartizate determinând un aspect de dezordine și confuzie.
TIPUL V
Lent și precis, predicție pentru buna formă a literelor, preocupare pentru organizarea
paginii respectând liniile și marginile, litere precise și bine conturate, puține neregularități
în privința direcției și dimensiunii literelor.
Disgrafia motrică conduce la scrierea defectuoasă (deformarea literelor), la
tulburări caligrafice (ca urmare a unor dificultăți de ordin mecanic, ca: tremurături,
choree, ataxie), la discaligrafii.
e) Disgrafia-dislexia de tip spațial
Se caracterizează prin patru aspecte:
•Scrierea pe partea dreaptă a paginii;
•Imposibilitatea de a menține linia dreaptă (scrierea în diagonală ascendentă sau
descendentă, scrierea ondulată);
•Nerespectarea iterației în mod deosebit la elementele grafice ale literelor m, n, a,
foarte rar la literele izolate, deseori la grupurile de litere;
•Separarea în părți a cuvintelor.96

Dezvoltare și simptomatologie în disgrafie – dislexie
O caracteristică generală a disgrafiei-dislexiei este manifestarea fenomenelor
negative a scris-cititului cu un caracter constant și tendință de a se agrava, prin
consolidarea deprinderilor greșite și prin trăirea dramatică pe plan intern a eșecurilor.
În continuare vor fi prezentate câteva manifestări ale tulburărilor disgrafice-
dislexice:
a) Scrisul încet, lent, stacato
Se pare că cea mai mare categorie de disgrafici-dislexici este constituită din cei ce
scriu și citesc extrem de încet în raport cu cei ce nu prezintă astfel de deficiențe. Deși
pare surprinzător, dificultățile cele mai pregnante nu le au la dictare, ci la copierea unui
text.
Sunt două faze care devin evidente:
-În unele sitiații copilul scrie foarte mărunt, puchinos, înghesuie grafemele dând
impresia suprapunerii lor;
-În alte situații grafemele sunt inegale ca mărime și depășesc spațiul normal din
pagină.
La cei mai mulți există o ușoară stângăcie sau lateralitate încrucișată, dar care nu
pune probleme deosebite în învățarea scrisului cu mâna dreaptă. Din punct de vedere
motric nu a fost posibilă punerea în evidență a unor tulburări, iar cei la care se manifestau
asemenea dificultăți au fost încadrați în altă categorie.
Claparede propune termenul de bradilexie pentru citirea lentă și bradigrafie
pentru viteza redusă în scriere, ca derivat al bradilaliei ce desemnează vorbirea sacadată,
lentă, rară.
b) Dificultăți în corelarea complexului sonor cu simbolul grafic și în
înțelegerea sensului convențional al simbolurilor lexiei
În principal asemenea dificultăți se datoresc tulburărilor de la nivelul percepțiilor
acustico-vizuale și în general, de la nivelul proceselor cognitive ce au implicații negative
asupra efectuării operațiilor de analiză și sinteză, precum și a discriminării simbolurilor
verbale. Între cele două componente, vizuală și acustică, trebuie să existe o unitate și un
echilibru pentru a putea reproduce grafic complexul sonor. Aceste două condiții
facilitează funcționarea, în planul ideației, a operațiilor de analiză și sinteză, ca și a celor
de comparare și discriminare a grafemelor în vederea redării lor diferențiate.
Toate aceste dificultăți fac să apară, la această categorie de disgrafici-dislexici, o
serie de caracteristici:
Omisiuni de grafeme și cuvinte;
Adăugiri de grafeme și cuvinte ;
Înlocuirea unor grafeme cu altele ;
Contopirea unor cuvinte prin alungirea unor linii ce unesc cuvintele respective ;
Nerespectarea spațiului paginii ce se poate manifesta prin redarea inegală a unor
grafeme, sărirea unor rânduri, suprapunerea altora, nepăstrarea direcției de scris;
Manifestarea scrisului în oglindă sau a unor fenomene asemănătoare prin rotirea
(trecerea) unui grafem în locul altuia.
În cadrul citirii pot fi surprinse următoarele caracteristici:97

-greutăți în citirea cuvintelor cu un grad mai mare de dificultate, ceea ce-l determină
pe dislexic să încerce ghicirea lor;
-greutăți în diferențierea cuvintelor și literelor asemănătoare din punct de vedere
auditiv;
-greutăți în înțelegerea celor citite;
-omiterea unor foneme sau cuvinte;
-emiterea unor vocale ce dau impresia existenței unor cuvinte parazitare în vorbire.
c) Dificultăți în respectarea regulilor gramaticale și caligrafice
Această categorie de dificultăți poate fi luată în considerație în calitate de erori
tipice disgrafice și dislexice numai după trecerea unui timp necesar instruirii în scopul
învățării și formării deprinderlor ortografice și caligrafice.
De asemenea, pentru a le considera specifice, ele trebuie să se producă cu o
anumită constanță și frecvență în compuneri și dictări, iar în unele cazuri și în copierea
unui text. În unele cazuri se scrie cu literă mare și la mijlocul cuvântului iar în altele se
începe propoziția sau fraza cu literă mică.
Tot în textele scrise pot să apară și unele semne de punctuație necunoscute nu
numai pentru cititorul normal, dar nici disortograficul nu le mai cunoaște după un timp
relativ scurt și nu poate oferi explicații asupra lor.
Agramatismele cele mai evidente sunt:
Despărțirea incorectă a unor cuvinte la capăt de rând;
Despărțirea unor cuvinte care în mod normal se scriu împreună;
Unirea unor cuvinte care se scriu despărțit;
Scrierea substantivelor proprii cu literă mică.
Din punct de vedere caligrafic scrisul disgraficului este inegal, dezordonat,
împrăștiat, cu grafeme ce variază ca proporție, rânduri ce se suprapun sau lasă un spațiu
prea mare între rânduri. Uneori grafemele se prelungesc exagerat producându-se o
unificare între cuvinte, creând așa-numitul fenomen de contaminare.
d) Omisiuni de litere, grafeme și cuvinte
În copierea unui text fenomenul este mai rar întâlnit și are un caracter labil, dar
este foarte evident în dictări și compuneri.
Omiterea nu se produce similar în toate cazurile, ea depinzând de o serie de
factori printre care cei mai importanți privesc:
Locul ocupat de o anumită literă sau grafem în raport cu altele;
Lungimea și dificultatea cuvântului scris;
Dificultatea realizării grafice a grafemului.
Ca fenomen caracteristic pentru disgrafici-dislexici se observă omisiunile de
grafeme ce vizează sistemul vocalic, ceea ce conduce la ideea diminuării importanței
vocalelor în recunoașterea cuvântului. Vocalele cel mai frecvent omise sunt: i, e, a, u. În
ceea ce privește sistemul consonantic, cele mai frecvente omisiuni se produc în cazul lui
n, l, r, t.
Un fenomen de asemenea specific pentru acești elevi este acela al omiterii de
silabe la începutul sau la sfârșitul cuvântului și în interiorul lui, ceea ce determină
ciuntirea sau trunchierea cuvântului. Alte caracteristici privesc omisiunile de cuvinte, în
special a celor de legătură, care denotă o slabă centrare psihică pe operația efectuată, dar
devin pronunțate adăugirile de grafeme.98

e) Adăugirile de litere, grafeme și cuvinte
Adăugarea grafemelor are loc în special la sfârșitul cuvântului sau fenomenul se
manifestă sub forma repetării cuvintelor de legătură, însă în ambele situații cauza nu este
reprezentată de neatenția subiectului, ci de slaba posibilitate de concentrare a atenției și a
exacerbării excitației nervoase.
De asemenea, fenomenul de adăugire de grafeme și cuvinte se realizează pe
fondul unei ușoare dereglări a percepției, atenției, și a subordonării actului motric în plan
mental. La baza explicației fenomenului stă de fapt inerția proceselor nervoase și a
funcțiilor psihice care determină o inoperare la nivelul structurilor logice.
Atât pentru grafie cât și pentru lexie, există o anumită preferință în adăugarea
grafemelor când acestea se produc pe fondul tulburărilor de ritm și fluență. Așa cum
bâlbâiala și logonevroza determină în vorbire repetarea frecventă a unei anumite categorii
de sunete, în același mod are loc transpunerea acestora în scriere sub forma adăugirilor.
f) Substituirile și confuziile de litere, grafeme
Grupa substituirilor poate fi considerată una din caracteristicile reprezentative
pentru tulburările limbajului scris, spre deosebire de omisiuni și adăugiri aici conturându-
se anumite reguli după care se defășoară substituirile și confuziile.
În primul rând substituirile se datoresc confuziilor dintre grupurile de litere și
grafeme asemănătoare din punct de vedere optic: d-p-b; u-n; a-ă; s-ș; t-ț și invers.
După principiul asemănării, fie din punct de vedere fonematic, fie kinestezic, fie
optic, se produc substituiri și confuzii și pentru grupurile f-v, b-p, c-g, d-t, a căror foneme
se găsesc două câte două în opoziție principală surd-sonor.
Din perspectivă psihologică confuzia și substituirea cuvintelor este determinată de
faptul că deficientul cu tulburări ale limbajului scris-citit nu conștientizează în toate
situațiile cuvântul scris (în special în dictări) și nu surprinde sensul acestuia, trecând peste
el printr-o percepere globală bazată pe intuiție. Aceasta și pentru faptul că deficientul nu
ia în considerație contextul, iar în plan mental nu se realizează în mod riguros operațiile
de analiză și sinteză.
g) Contopiri și comprimări de cuvinte
Aceste fenomene se produc în scris prin alungirea liniei de la ultimul grafem care
se unește cu primul grafem al cuvântului următor. Când cuvintele contopite sunt lungi,
cititorul se descurcă mai ușor dată fiind accesibilitatea intuitivă, dar dificultățile apar în
cazul contopirii cuvintelor scurte cum ar fi cele de legătură.
În unele cazuri comprimarea se realizează prin scrierea unei părți de cuvânt (mai
des la sfârșitul acestuia) iar în altele prin suprimarea unor litere sau grafeme ce pot fi
plasate în orice poziție a cuvântului.
Există și o a treia posibilitate, când comprimarea se realizează prin păstrarea
anumitor grafeme din cuvântul inițial și adăugarea altora, ducând la constituirea unui
cuvânt nou. Acest cuvânt nou își poate păstra sensul, dar există și posibilitatea modificării
acestuia și chiar a formei sale acustice.
h) Nerespectarea spațiului paginii, sărirea și suprapunerea rândurilor99

În disgrafie-dislexie urmărirea liniei drepte de scriere-citire devine foarte dificilă.
Interesant este faptul că în scris, chiar și atunci când spațiul paginii este liniat, păstrarea
direcției se face cu oscilații de la un rând la altul.
În analiza tulburărilor de scris Ajuriaguerra ia în considerație trei categorii de
itemi:
Organizarea deficitară a paginii;
Neîndemânarea;
Greșelile de formă și proporție.
În consecință, textul nu capătă unitate fiind dezordonat, iar spațiul dintre rânduri
nu este regulat, ceea ce determină o nerespectare a orizontalei rândului.
Neîndemânarea accentuează deformările și nu se respectă caracteristicile
caligrafice, deoarece adeseori literele sunt retușate, iar liniile ce le unesc au întreruperi și
îngroșări.
În ceea ce privește greșelile de formă și proporție, ele determină lipsa de claritate
a textului și confuzia dintre grafeme prin nerespectarea dimensiunii literelor și a
proporțiilor bastonașelor. Manifestarea în scris a nerespectării spațiului paginii, sărirea și
suprapunerea rândurilor denotă tulburări spațio-temporale relativ accentuate, în aceste
condiții scrisul devenind dezagreabil și ilizibil.
Adesea, un disgrafic-dislexic pus în situația de a-și citi propriul scris nu se
descurcă, iar în cazul în care i se prezintă textul respectiv, peste o anumită perioadă de
timp, nu și-l recunoaște.
i) Scrisul servil și scrisul în oglindă
Scrisul servil se manifestă prin înclinarea exagerată spre dreapta sau spre stânga,
ceea ce duce la deformarea grafemelor și la slaba diferențiere, în special a celor
asemănătoare din punct de vedere optic.În asemenea situații, grafemele sunt executate
alungit și nu au înălțimea necesară pentru a putea fi percepute ușor.
Scrisul ca în oglindă se relizează printr-o rotire a grafemelor și literelor în așa fel
se ajunge la o reflectare inversă a imaginii respective pe creier.O astfel de tulburare este
explicată prin tulburările oculo-motorii și temporo-spațiale și a afecțiunilor encefalului
determinate de meningite, sau a dereglărilor emisferei drepte din regiunea parietală
dreaptă a creierului cauzate de diferite disfuncțiuni neurofiziologice .
Manifestările evidențiate sunt cele mai caracteristice chiar dacă ele nu epuizează
întrega arie a tulburărilor disgrafice-dislexice, existând și alte fenomene cum sunt cele de
deformare a literelor în citit sau a omisiunilor de propoziții și sintagme în scris, dar
acestea se deduc din cele nouă caracteristici principale la care ne-am referit anterior.
Metode și procedee de corectare a disgrafiei și dislexiei
În corectarea disgrafiei și dislexiei trebuie să se aibă în vedere câteva obiective
importante în raport de care se adoptă metodele și procedeele cele mai adecvate.
Dintre acestea, enumerăm următoarele:
-simptomatologia și diagnosticul logopedic diferențial;
-natura etiologiei dislexo-disgrafiei;100

-dacă tulburările de scris-citit sunt dublate de o altă deficiență (de intelect,senzorială,
psihică);
-nivelul dezvoltării psihice a logopatului;
-care sunt rezultatele școlare ale logopatului;
-vârsta logopatului;
-nivelul de dezvoltare a limbajului în general;
-specificul dominanței și lateralității;
-caracteristicile percepției auditive și vizual-kinestezice;
-specificul orientării spațio-temporale;
-reflectarea în planul personalității a tulburărilor de limbaj.
Ca și în cazul corectării tulburări de limbaj, și în terapia dislexo-disgrafiei se pot
folosi două categorii de metode și procedee:
A.Metode și procede cu caracter general și
B.Metode și procedee cu caracter specific logopedic.
A.Metode și procedee cu caracter general
Această categorie vizează indirect corectarea dislexo-disgrafiei, dar ele sunt
deosebit de importante deoarece, pe de o parte, pregătesc subiectul, din punct de vedere
psiho-fizic, pentru aplicarea metodologiei specific logopedice, iar pe de altă parte,
fortifică organismul (fizic și psihic) și facilitează efectele acțiunii metodelor din
categoria celor specifice.

1.Exerciții pentru dezvoltarea musculaturii degetelor și a mâinii
Aceste exerciții au o importanță deosebită pentru formarea mișcărilor fine ale
degetelor și mâinilor, ceea ce contribuie la o mai bună ținere a instrumentului de scris,
evitarea oboselii și alunecarea facilă pe foaia de scris, iar ca efect, creșterea vitezei
acțiunii și adoptarea unei scrieri corecte. Toate exercițiile trebuie să contribuie la
sincronizarea grupelor de mușchi antrenați în actul scrierii, ceea ce duce la realizarea
mișcărilor economicoase. Aceste exerciții trebuie să se desfășoare sub formă ritmică. De
asemenea, exercițiile fizice generale sunt importante pentru fortificarea generală a
organismului, dar și pentru realizarea organizării spațio-temporale și pentru
dezvoltarea mișcărilor fine și sincronizate.

2. Educarea și dezvoltarea auzului fonematic
Privește capacitatea de a identifica și diferenția sunetele limbii,de a distinge
între sunet și literă, între sunet și reprezentarea sa grafică. Existența tulburărilor
auzului fonematic sau slaba dezvoltare a acestuia determină dificultăți nu numai la
nivelul emisiei, dar și la cel al discriminării literelor și reprezentării lor în planul grafic.
Folosirea cuvintelor sinonime și paronime este deosebit de eficace la toate vârstele.
3. Educarea și dezvoltarea capacității de orientare și structurare spațială
101

În formarea deprinderilor de scris-citit funcționarea corectă a activității de
orientare și structurare spațială devine condiție sine qua non, pentru că trasarea
semnelor grafice și urmărirea succesiunii desfășurării literelor în cuvinte, a cuvintelor
în fraze, a succesiunii rândurilor și păstrarea spațiilor dintre ele se constituie în faze ale
procesului de achiziție lexico-grafică.
Sunt indicate exerciții care să ducă la conștientizarea raporturilor stânga-
dreapta, înainte-înapoi, deasupra-dedesubt, sus-jos.

4. Înlăturarea atitudinii negative față de citit-scris și educarea personalității

Dislexo-disgrafia determină o stare de neliniște și teamă de insucces – ceea ce îl
face pe subiect să trăiască momente stressante. Repetarea insuccesului școlar
accentuiază starea de oboseală intelectuală și fizică. Cu timpul, se instalează o
hipersensibilitate afectivă și o stare de repulsie față de procesul instructiv, în general, și
față de activitatea de scris-citit, în special.
Pentru înlăturarea unor astfel de comportamente, cel mai eficace procedeu
este acela al psihoterapiei. Ea se folosește cu scopul de a înlătura stările psihice
conflictuale, determinate de deficiența de scris-citit. În primul rând trebuie urmărit să se
înlăture teama patologică că va comite greșeli și să se înlăture sentimentul de
inferioritate instalat.
Un loc aparte îl ocupă jocul – R.Schilling apelează la “jocul curativ
logopedic”. În scopuri similare se pot folosi desenul și dramatizarea.
B.Metode și procedee cu caracter specific logopedic
Este necesar să amintim o serie de cerințe în terapia specific logopedică a
dislexo-disgrafiei:
1.Când tulburările lexico-grafice sunt manifestări ale reflectării vorbirii
deficitare, activitatea de corectare trebuie să înceapă cu înlăturarea dislaliei, rinolaliei,
bâlbâielii, după metodologia cunoscută..
2.Începerea activității terapeutice cât mai de timpuriu și odată cu manifestarea
primelor elemente cu caracter dislexo-disgrafic.
3.Formarea și dezvoltarea deprinderilor de analiză-sinteză, atât în plan
lingvistic, cât și în cel logic.
Trebuie să se aibă în vedere o serie de principii generale care să
direcționeze activitatea de terapie:
– corectarea cât mai de timpuriu a dislexo-disgrafiei;
– exercițiile efectuate să fie în raport cu gravitatea tulburărilor dislexo-
disgrafice;
– colaborarea și participarea activă a logopatului la activitatea logopedică;
– colaborarea cu părinții logopatului;
– colaborarea cu învățătorii, educatorii în vederea manifestării tactului și
îngăduinței
necesare față de elevul logopat;102

– exercițiile efectuate să se bazeze pe materialul pe care îl folosește elevul în
școală.

Metodele și procedeele specifice:
1.Obișnuirea logopatului să-și concentreze activitatea psihică, și în
primul rând gândirea și atenția, asupra procesului de analiză-sinteză a elementelor
componente ale grafo-lexiei.
Subiectul va fi învățat să descompună elementele grafice și lexice din care este
format cuvântul, apoi propoziția și unificarea lor pentru a le putea reda în mod unitar și
cursiv în scris-citit.

2. Formarea capacității de conștientizare a erorilor tipice dislexice-
disgrafice.
Prin această metodă subiectul învață să-și controleze în plan mental și
acțional, întreaga activitate necesară comportamentului lexico-grafic.Atenționarea
asupra greșelilor trebuie să fie însoțită de indicarea corectă a modului de scis-citit.
În cazul omiterii sau substituirii unor litere se apelează la fixarea și
recunoașterea sunetului cu care începe cuvântul.Aceasta contribuie la formarea
asociațiilor dintre foneme și grafeme, cât și la diferențierea acestora.

3.Dezvoltarea capacității de sesizare a relației dintre fonem-grafem, literă-
grafem și fonem-literă.
Procedee:
– într-un text se subliniază litera sau literele afectate;
-subiectul citește singur textul, sub supravegherea logopedului, și subliniază
literele sau
cuvintele la care întâmpină dificultăți și apoi le transpune în scris;
-după principiul de la simplu la complex, se citesc litere, grupuri de litere sau
cuvinte,
de pe scheme-planșe, apoi se vor scrie;
-la imaginile mai greu de evocat se poate scrie începutul denumirii ca apoi să fie
completat
de copil.
4.Dezvoltarea capacității de dicriminare auditivă, vizuală și kinestezic-motrică
Se recomandă folosirea unor procedee care să stimuleze și să faciliteze analiza
și sinteza fonetică a structurii cuvintelor și propozițiilor. Rezultatele sunt mai bune dacă
se pornește de la cuvinte mono și bisilabice, ca în final să se ajungă la cele polisilabice.
Se poate folosi scrierea colorată cu una sau mai multe culori.
Pentru dezvoltarea capacității de discriminare se pot folosi comparațiile
pentru distingerea asemănărilor și deosebirilor între diferite grafeme și litere. p-b-d , m-
n, s-ș. (componenta vizuală) z-j, s-ș, f-v (componenta auditivă).
5 .Dezvoltarea și perfecționarea abilităților de citit-scris103

a) Citirea imaginilor izolate și în suită – stimulează și contribuie la dezvoltarea
vorbirii copilului, dezvoltă interesul pentru citit și poate fi apreciată ca o etapă ce
conține elemente de organizare a activității mintale.
b) Citit-scrisul selectiv – constă în indicarea cuvintelor și propozițiilor
apreciate ca fiind critice sau care au un anumit grad de dificultate ce poate determina
erori tipice și pe care subiectul trebuie să le citească și să le scrie. Citit-scrisul. selectiv
trezește interesul și motivația pentru desăvârșirea acțiunii.
c) Citirea simultană și scrisul sub control – subiectul citește odată cu terapeutul
și scrie sub supravegherea acestuia. Fiecare greșeală este corectată imediat, ceea ce
întărește încrederea în posibilitățile sale de scriere-citire.
d) Citirea și scrierea în pereche – doi subiecți citesc și scriu în același timp și se
corectează reciproc prin schimbarea alternativă a rolurilor. Metoda este eficientă prin
menținerea stării de vigilență, formarea-dezvoltarea motivației competiționale și a
satisfacției pentru succesul împlinit.
e) Citirea și scrierea în ștafetă – un copil din grup citește sau scrie pe tablă una
sau mai multe propoziții, apoi indică un alt coleg care să continuie acțiunea. Stimulează
atenția pentru a corecta greșelile și să poată continua acțiunea.
f) Citirea și scrierea în ștafeta greșelilor – subiectul citește sau scrie până în
momentul comiterii unei greșeli, apoi continuă un alt coleg în mod asemănător. Se poate
alcătui un clasament pentru a stimula interesul de a obține un rezultat bun.
g) Citirea și scrierea cu caracter ortoepic – fiecare silabă care se citește sau
scrie cu dificultăți este repetată de două ori, spre deosebire de celelalte ce se scriu și se
citesc normal.
h) Citirea și scrierea pe roluri –fiecare subiect îndeplinește un rol în cadrul
unei povestiri și va citi sau scrie numai acea parte care se referă la rolul cu care a fost
investit. El învață să fie atent, se obișnuiește cu starea de așteptare, ceea ce duce treptat
la dezvoltarea echilibrului dintre excitație și inhibiție.
i)Citirea și scrierea pe sintagme – subiectul trebuie învățat să sesizeze sensul
celor citite și scrise și să cuprindă în câmpul său perceptiv unitățile sintactice
purtătoare de semnificații.
j) Exerciții de copiere, dictare și compunere . Cele mai multe greșeli se fac la
compunere. Copierea contribuie la realizarea deprinderilor motorii și la obișnuirea
subiectului cu forma grafemelor și cu diferențele dintre ele. Dictarea este mai dificilă
pentru dislexo-disgrafici și de aceea trebuie alese texte scurte și organizate în funcție de
posibilitățile subiectului.
6.Corectarea tulburărilor de vorbire se face înaintea sau concomitent cu terapia
dislexo-disgrafiei.
Majoritatea tulburărilor de vorbire se transpun în limbajul scris-citit. Și în acest caz
se respectă principiul de la simplu la complex.
7.Terapia dislexo-disgrafiei. trebuie să vizeze dezvoltarea limbajului și
stimularea activității psihice.
Explicarea cuvintelor, a semnificației lor și a sensului propoziției cu care se
exersează, ca și solicitarea subiectului să formuleze povestiri, compuneri, autodictări, 104

facilitează stimularea activității psihice pentru transpunerea ideilor în planul
comportamental verbal.
8.Corectarea confuziilor de grafeme și de litere, condiție de bază în terapia
tulburărilor grafo-lexice.
Se folosesc exerciții care să urmărească formarea capacității de discriminare
mai întâi a grafemelor și literelor separate, apoi în combinații de cuvinte mosilabice, bi-
și trisilabice. Este necesar să se folosească și grupurile diftongilor, triftongilor pentru
că aici au loc cele mai multe confuzii. Poziția ocupată în cuvinte de literele afectate
trebuie să varieze la începutul, mijlocul și finalul cuvântului.

Specificul disgrafiei și dislexiei în debilitatea mintală
La copiii cu deficiență de intelect limbajul se dezvoltă, în general, cu întârziere
sub toate aspectele sale. Cu cât deficiența intelectuală a unui copil este mai pronunțată,
cu atât limbajul său apare cu mai mare întârziere și rămâne la un nivel mai scăzut la
vârsta adultă.
Esquirol și Binet propun considerarea nivelului de dezvoltare al limbajului drept
criteriu al limitelor dintre cele trei grade de întârziere mintală. Conform acestei
considerațiuni :
•Idiotul s-ar caracteriza fie printr-o totală incapacitate de înțelegere și de utilizare a
limbajului, fie prin înțelegerea și pronunțarea extrem de defectuoasă a câtorva cuvinte
izolate;
•Imbecilul ar fi capabil să înțeleagă și să pronunțe defectuos scurte propoziții. Prin
numeroase exerciții el învață să citească și să scrie cuvinte scurte, fără ca scrisul și cititul
să devină mijloace autentice de comunicare;
•Debilul mintal înțelege și utilizează, atât oral cât și scris, fraze mici mai puțin
complexe.
Rezerva în stabilirea unei relații directe între nivelul de dezvoltare al limbajului și
nivelul intelectual este justificată prin faptul că :
-Nu orice întârziere în dezvoltarea limbajului este un indiciu cert al deficienței
mintale, deși cea mai frecventă cauză a apariției întârziate a vorbirii și a scrierii o
constituie deficiența intelectuală (același fenomen poate fi provocat și de alte cauze: boli,
deficiențe organice, insuficienta stimulare a celor din jur, șoc afectiv, etc.).
Un alt contraargument ar fi acela că limbajul este un fenomen deosebit de
sensibil la condițiile educative în care se dezvoltă copilul (un copil cu imbecilitate
ușoară supus unor influențe educative intense poate dobândi un vocabular suficient și
poate scrie acceptabil, comparativ cu un debil mintal lipsit de aceste condiții).
Deosebirea între cei întârziați mintal și copiii fără deficiențe mintale ar consta în
faptul că la cei din urmă imperfecțiunile limbajului apar ca o particularitate a vârstelor
mici și dispar treptat de cele mai multe ori fără o activitate corectivă specială.
Vernon afirmă că elevii care nu prezintă deficiențe mintale dar scriu cu dificultate
se pot grupa în trei categorii :105

a) cei care sunt privați pe linie culturală și dispun de o educație insuficientă sau
greșită ;
b) cei cu tulburări afectiv-emoționale;
c) cei la care se manifestă o incapacitate specifică.
Ținând seama de faptul că la debilul mintal există și o serie de deficiențe ale
văzului, auzului, motrice, psihomotrice și afecțiuni ale cortexului, simptomele
tulburărilor tulburărilor scris-cititului se asociază cu acestea accentuând incapacitatea
comportamentului grafic-lexic.
Scris-cititul implică o comunicare simbolică cu ajutorul unor semne create de om
(variabile în funcție de civilizație și cultură) și devine posibil numai la un anumit grad de
dezvoltare intelectuală, motorie și afectivă.
Datorită faptului că experiența de viață este săracă, posibilitățile de achiziție și prelucrare
a informațiilor sunt reduse, iar conștiința nu îndeplinește decât parțial funcția de
organizator al vieții psihice la debilul mintal, formarea și dezvoltarea deprinderilor de
scris-citit parcurg un drum anevoios, cu numeroase oscilații și întoarceri la stadiile
inițiale, în care motivația nu devine suport al comportamentelor adaptative la situații noi.
De aici o serie de dificultăți lexico-grafice care conduc la comportamente neadaptate și la
eșecuri școlare repetate.
În literatura de specialitate există mulți autori care evidențiază relația strânsă între
dezvoltarea intelectuală a copilului și tulburările limbajului. Astfel:
– Seeman și Bussemann consideră că insuficiențele intelectuale pot fi factori
determinanți ai tulburărilor de scriere și vorbire;
– Zorgo și Neagu-Boșcaiu evidențiază efectele negative ale defectelor de limbaj
asupra evoluției intelectuale;
– Străchinaru I. raportează insuficiențele activității intelectuale la dezvoltarea
mintală și apoi la tulburările de scris.
Scris-cititul constituie o formă a limbajului achiziționată în condițiile școlarizării și
presupune, în principiu, însușirea unor forme lingvistice complexe a unui mod de
exprimare ce se presupune a fi legat de urmărirea unui fir logic, coerent al gândirii și care
necesită participarea intenționată, voită, afectivă și conștientă la actul scris-cititului. Ca
atare, însușirea scris-cititului comportă un grad mare de complexitate, iar dereglările în
sfera acestui act se repercutează atât în sfera psihică, cât și în sfera socială a individului.
La deficienții mintali dereglarea scris-cititului, ca de altfel toate dereglările limbajului,
îngreunează integrarea socială, și poate duce in-extremis la comportamente antisociale,
ca urmare a eșecurilor și conflictelor permanente ce survin în viața lor școlară. În acest
context, disgraficul-dislexicul deficient mintal poate deveni sau descurajat, pasiv,
nepăsător, inert, opziționist și în general retras, introvert, tăcut, și uneori poate evita
compania colegilor. Clement Launay subliniază că progresiv cu înaintarea în vârstă, dacă
nu se corectează, disgrafia-dislexia determină agravarea tulburărilor de comportament, în
sensul că pot devin agresivi și opozanți în familii și societate, au o personalitate
nematurizată și aceasta datorită insucceselor repetate care le încearcă.
III. T U L B U R Ă R I P O L I M O R F E A L E L I M B A J U
L U I106

A. A L A L I A
Alalia ( conform clasificării tulburărilor de limbaj de E.Verza), alături de afazie
alcătuiesc tulburările polimorfe ale limbajului si vorbirii determinate de leziuni cortico-
subcorticale.
Termenul de alalie vine de la grecescul alalos – fără vorbire,mut.
Definiție și terminologie
Termenul de alalie a fost introdus in 1843, înlocuit apoi prin afazie și mai târziu
cele două tulburări de limbaj au fost delimitate.
E.Verza definește alalia fiind o tulburare gravă de vorbire determinată de
factori nocivi care afecteaza mai mult sau mai putin zona centrala a vorbirii și se
caracterizează prin neputinta alaliculului de a vorbi și a ințelege în totalitate sau
suficient, vorbirea altora, cu toate că organele de recepție sunt sănătoase și
insuficiențele nu-s de tip oligofrenic .
Deci, alalia este tulburarea cea mai profundă de elaborare, de organizare și de
dezvoltare a limbajului intâlnită la copiii care nu au vorbit niciodată și care nu se explică
prin deficitul de auz sau prin intârzierea mintală.
Etiologia alaliei

Cauzele alaliei sunt foarte complexe și greu de precizat. Cauzele sunt grupate în
trei categorii:
1)generale – alcoolismul părinților
– sifilis
– tuberculoza
– rahitism
– traume la naștere
– ereditare (25% – 50%)

2) psihice – lipsa imboldului în vorbire
– teama patologică
– tonus psihic scăzut

3) motorii – întârziere motorie
– defecte generale de motricitate

În mod cert în alalie se intâlnește o slabă dezvoltare sau întârziere în
dezvoltarea anumitor sisteme cerebrale:
– deficit în auzul fonematic care nu permite sesizarea și diferențierea
sunetelor;
– deficit în percepția vizuală;
– deficit în funcția de generalizare și abstractizare;107

– deficit emoțional: emotivitate, lentoare, voință slabă.
Simptomatologie
La copilul alalic se menține un mutism prelungit până la vârsta de 5-7-11 ani,
perioadă în care copilul fie tace, fie emite sunete nearticulate, gângurite, fie pronunță
unele sunete sau cuvinte mono- și bisilabice, cu structură simplă, dominând vocalele.
Se constată dificultăti în ințelegerea noțiunilor abstracte și sesizarea sensurilor
unor propoziții. De obicei, alalicii prezintă întârziere în dezvoltarea fizică și mintală,
întârziere diferită de a oligofrenilor și care dispare în timp pe parcursul terapiei
logopedice. Sunt cazuri cand alalia poate fi insoțită de debilitate mintală. Copilul alalic
cu debilitate mintală se distanțează net față de copilul alalic fără debilitate mintală prin
dezvoltarea din punct de vedere psihic într-un ritm încetinit și limitat, nereușind să
inregistreze performanțele copiilor alalici cu posibilități intelectuale normale.
Copilul alalic neputând vorbi, nu obține cunoștintele necesare ceea ce creează o
imagine falsă de intârziere mintală și determină suferințe psihice serioase: izolare,
irascibilitate, lipsă de comunicare cu cei din jur. La majoritatea alalicilor coexistă forme
dispraxice cu tulburări de organizare temporală, în grade diferite. La unii predomină
forma dispraxică, la alții tulburări de organizare temporală.
In timpul pronunției organele fonoarticulatorii sunt încordate și articulația este
hipertonă, nediferențiată, nereușind să pronunțe sunetele s,z,ț, sau hipotonă, articularea
sunetelor fiind foarte slabă, confuză, cu greutăți în pronunțarea sunetelor
c,g,che,chi,ghe,ghi.
In perioada în care lipsește vorbirea, alalicii folosesc foarte mult vorbirea prin
mimică și gesturi.
Clasificarea alaliei
Dupa aspectele lezate ale limbajului, alalia poate fi :
– 1) alalia motorie:
– 2) alalia senzorială:
– 3) alalia senzo-motorie sau mixtă.
1) Alalia motorie
Sinonimii : audiomutitate, dispraxie de limbaj.
Simptomatologie

Vorbirea spontană este absentă sau redusă la 3-4 cuvinte. Vorbirea repetată este
imposibilă, dar în unele cazuri alalicul motor poate pronunța sunete sau silabe izolate, pe
care nu le poate integra în cuvinte. Vorbirea se realizează cu mare dificultate datorită 108

tulburărilor motorii articulatorii. Mișcările fonoarticulatorii sunt difuze, nesigure,
dezordonate.
Pentru alalia motorie sunt caracteristice tulburările de organizare temporo-
spațiale care constau în incapacitatea de realizare secvențială a seriilor articulatorii.
Copilul alalic motor nu știe să vorbească. Dispraxia buco-linguo-facială la copiii alalici
există independent de actul fonator. Alalicii motori sunt inhibați, cu aspect de anchiloză
motorie care poate alterna cu perioade de agitație haotică.
Diagnosticul alaliei motorii se bazează pe tulburarea pronunțată a vorbirii orale,
pe inexistența vorbirii articulate din cauza imposibilității executării mișcărilor verbale.
Acolo unde se pot repeta unele sunete sau cuvinte, îmbinările acestora sunt tulburate
datorită și tulburării auzului fonematic.
Evoluția limbajului la alalicul motor
La alalicii motori evoluția este lentă, cu greutăți deosebite în articularea
sunetelor. La început încearcă să comunice și să se facă înțeleși prin mimică și gesturi
sau frânturi de cuvinte, apoi sub influența terapiei logopedice încep să articuleze corect
sunetele, să pronunțe cuvinte, să formuleze propoziții alcătuite din 2-3 cuvinte. Pe
parcurs vorbirea devine tot mai corectă, chiar și sub aspect gramatical. Persistă mult timp
agramatismele, dislexia-disgrafia (în majoritate este consecutivă și este corectată mai
dificil), dar prin metode speciale poate fi înlaturată în totalitate.
2) Alalia senzorială
Sinonimii :surditate verbală congenitală, agnozie auditivă congenitală, surditate
verbală prin impercepție auditivă.
Simptomatologie
Vorbirea spontană este absentă sau redusă la 2-3 cuvinte.Vorbirea repetată poate
fi: imposibilă, aproximativă sau ecolalică. Vocea alalicului senzorial este sonoră.. Poate
pronunța unele sunete sau cuvinte mai mult sau mai puțin corect,dar nu ințelege vorbirea
prin cuvinte, cu toate ca la foarte mulți acuitatea auditivă este bună.
Tulburarea este localizată la nivelul integrării centrale. In unele cazuri, se
asociază și un deficit auditiv și atunci vorbirea este nulă.Se presupune că maladiile sau
traumatismele creierului duc la imposibilitatea sau slaba diferențiere acustic-verbală din
aparatul acustic al vorbirii (regiunea temporală).
Forme pure de alalie senzorială sunt foarte rare și stabilirea diagnosticului de
alalie senzorială între 3 si 6 ani este foarte deficitară.
Evoluția limbajului la alalicul senzorial
Deoarece alalicul senzorial prezintă o intârziere ușoară datorată nedezvoltarii
limbajului și uneori și un deficit auditiv, evoluția limbajului este mai anevoioasă. Ca și la
celelalte tulburări de limbaj ea este dependentă și de gradul deficitului neurologic, de 109

vârsta la care se începe terapia logopedică, de interesul pentru corectare, de gradul de
întârziere, de colaborarea cu ceilalți factori implicați în educația copilului.
Pe parcursul terapiei logopedice dispar dificultațile în ințelegerea simbolismului
verbal, cuvintelor, propozițiilor și terminând cu organizarea sintactică, cu eliminarea
agramatismelor, cu exprimarea corectă, coerentă, logică.
3) Alalia senzo – motrică sau mixtă
Copilului cu alalie mixtă îi lipsește atât vorbirea impresivă cât și expresivă. Ea se
datorează unei vaste afecțiuni a creierului care s-a extins asupra zonelor verbale
senzoriale și motorii. Alalia mixta se intâlnește mai rar și de obicei una din formele
vorbirii este mai accentuat tulburată.

Diagnostic diferențial
Confuzia cu alte sindroame,ca : afazia, dizartria,mutismul electiv, autismul,
retardul de limbaj este posibilă datorită absenței limbajului.

AFAZIE ALALIE
– Tulburare dobândită
– Dezintegrare a limbajului

DIZARTRIE
– Apare la cazurile cu infirmitate motorie
cerebrală.
– Este afectată latura intermediară dintre
organele periferice și centrul cortical al
elaborării limbajului.
– Nu poate să vorbească.

MUTISM ELECTIV
– Dobândit.
– Temporar, reversibil – în condiții de
mediu favorabile
– Refuză contactul cu mediul.

AUTISM
– Comportament inadecvat.
– Raporturi afective absente.
– Automatisme prezente.
RETARDUL DE LIMBAJ
-În etiologie sunt incriminați factorii
educativi și de mediu.
-În condiții favorabile se obține un ritm – Tulburare congenitală
– Vorbirea este absentă

ALALIE
– Nu există infirmități motorii cerebrale.
– Este afectat centrul cortical al elaborării
limbajului.
– Nu știe să vorbească.

ALALIE
– Congenitală.
– Caracter permanent/dacă nu se
desfășoară terapie logopedică.
– Nu refuză contactul cu mediul.

ALALIE
– Comportament adecvat situațiilor.
– Raporturi afective uneori exagerate.
-Automatisme absente.
ALALIE
-În etiologie nu sunt incriminați factorii
educativi și de mediu.
-Tulburare durabilă, rezistență la învățare.
110

accelerat de învățare a limbajului.
SURDO-MUTITATE
-Nu aud niciodată.
-Vorbirea repetată nu e posibilă fără
demutizare.
-Nu există ecolalie.
-Voce voalată, surdă.

DEBILITATE MINTALĂ
-Inerție : greutăți la schimbarea criteriului
de activitate.
-Numărul foarte mare de repetiții. ALALIE SENZORIALĂ
-Oscilații în folosirea auzului.
-Vorbirea repetată e posibilă fără învățarea
limbajului.
-Ecolalia indică disocierea dintre percepere
și înțelegere.
-Voce sonoră.
ALALIE MOTORIE
– Nu există asemenea simptome.
Terapia alaliei
Absența limbajului este unul dintre cele mai dificile obstacole în calea
dezvoltării psihice normale. Terapia logopedică urmărește elaborarea, organizarea și
dezvoltarea limbajului și restructurarea pe această bază a întregii personalităti. In
elaborarea limbajului se acționează concomitent asupra celor trei componente ale vorbirii
: fonetică, vocabular și structură gramaticală.
Terapia logopedică este de lungă durată și foarte complexă. Invățarea
limbajului parcurge mai multe etape, în funcție de posibilitățile alalicului. In conturarea
metodicii se va avea în vedere cooperarea și interesul copilului pentru corectare, vârsta,,
gradul deficitului neurologic, înțelegerea vorbirii.
Este indicat ca terapia logopedică să înceapa la 4-5 ani. La baza activităților
trebuie să stea principiul gradarii efortului verbal în funcție de posibilitățile copilului la
momentul respectiv. Este indicat ca activitățile să fie variate, atractive pentru a trezi
interesul copilului. La început se vor folosi intens analizatorii vizuali, auditivi, tactili si
kinestezici.Pentru ușurarea înțelegerii se va folosi mimica și gestica.
Obiective terapeutice generale și operaționale
In procesul terapeutic se constată o mare rezistentă la învățarea limbajului,
datorită:
– indiferenței față de vorbire;
– atitudinii negative față de vorbire ca urmare a eșecului;
– dificultăților de concentrare a atenției;
– dificultăților de colaborare;
– tulburărilor asociate.
Obiective terapeutice generale:
– elaborarea, organizarea și dezvoltarea limbajului ca sistem fundamental al
vieții psihice;
– formarea funcției de comunicare a limbajului prin:
a) crearea necesității de a comunica pe cale verbală;111

b) crearea unor raporturi emoționale favorabile comunicării;
c) integrarea achizițiilor verbale în experiența de viață a copiilor.
Obiective terapeutice operaționale:
– deblocarea aparatului fonoarticulator;
– pregătirea organelor fonoarticulatorii pentru învățarea pronunției;
– pregatirea copilului pentru receptarea vorbirii, prin centrarea privirii asupra
vorbitorului și formarea atenției auditive;
– învățarea limbii cu toate componentele sale: fonetică, vocabular și structură
gramaticală;
-dezvoltarea și coordonarea motorie;
-orientarea in spațiu și gnozia corporală.
A. Formarea vorbirii la alalicii senzoriali
Se vor avea in vedere trei mari obiective:
1 1.educarea senzorial-motorie;
2.formarea vorbirii și dezvoltarea gândirii;
2 3.instruirea.

1)Educarea senzorial-motorie
Primul obiectiv urmărește educarea percepțiilor acustice care țin de vorbire,
educarea percepțiilor vizuale, educarea senzațiilor kinestezice, tactile, a motricității
generale și verbale.
Se începe cu identificarea surselor sonore după auz, recunoașterea vocii celor
din jur, pronunțarea onomatopeelor și recunoașterea lor. Pe parcurs se trece la
pronunțarea unor silabe directe, indirecte, cu silabe duble, cu diftongi, grupuri
consonantice.
Dacă este necesar, se vor face și exerciții de dezvoltare a motricitătii verbale,
urmărind mobilitatea bucală-linguală-facială și exerciții pentru îmbunătățirea motricității
întregului corp.
2) Formarea vorbirii și dezvoltarea gândirii
Pentru realizarea celui de-al doilea obiectiv se începe cu invățarea unor cuvinte
scurte, clare, ușoare. Deoarece la alalicii senzoriali dificultatea principală este la nivelul
înțelegerii, se va insista pe aspectul semantic. Se demonstrează acțiunea sau se indică
obiectele și se denumește cu voce tare.. Alalicul este pus să repete. După ce denumește i
se cere să indice obiectul respectiv.
In urmatoarea etapă i se solicită să arate un obiect cunoscut dupa denumire sau
să efectueze o acțiune. Prin mimică sau verbal i se atrage atenția asupra greșelilor. Se va
insista mult pe analiza fonetică a cuvintelor și a propozițiilor cu sinteza ulterioară,
punându-se un mare accent pe dezvoltarea auzului fonematic. Tot acum se va avea în
vedere însușirea semanticii structurii gramaticale (a cuvintelor și propozițiilor).
Citirea labială a cuvintelor învățate va ușura înțelegerea conținutului și
însușirea articulației. Nu se poate stabili o ordine a cuvintelor ce trebuie învățate, dar se
impune o planificare a acestora.. In general se pornește de la cuvintele cele mai uzuale și 112

legate de persoana lui, de ceea ce-l inconjoară, de activitățile zilnice. La început numărul
cuvintelor este foarte mic, 2-3 cuvinte. Pe parcurs propozițiile sunt dezvoltate atât sub
aspectul numărului de cuvinte cât și al complexității exprimării.
Deci, odată cu îmbogațirea vocabularului se educă treptat și structura
gramaticală a vorbirii. Mult timp se mențin greșelile gramaticale, mai evidente în
limbajul scris datorită nerespectării regulilor morfologice si sintactice. Permanent se va
insista asupra preciziei și forței articulatorii, sonorizării, a pronunției corecte. Se
întâlnesc frecvente greșeli de logică și stil, denaturând sensul celor exprimate. Pentru a
respecta succesiunea evenimentelor, copilul va fi dirijat prin întrebari, se va urmări
așezarea cuvintelor în propoziții, a propozițiilor în fraze, înțelegerea și reproducerea
logică a ideilor.
Pe masură ce posibilitățile copilului permit, se va trece la formulări de
propoziții pe bază de cuvinte date, la povestire ajungându-se la un vocabular suficient
dezvoltat care să-i permită susținerea unui dialog, a unei conversații cu diferite persoane,
la expunerea unui subiect, deci la o integrare normala în colectiv.
3)Instruirea
Paralel cu dezvoltarea vorbirii, se incepe și însusirea limbajului scris,
numărarea, se dezvoltă reprezentari legate de tot ceea ce-l inconjoară.

B.Insușirea vorbirii la alalicii motori
Formarea vorbirii la alalicii motori se bazează în special pe metoda vorbirii
reflectate, prin imitație. Corectarea sunetelor pronunțate greșit sau impostarea sunetelor
pe care nu le pronuntă, se face prin procedee logopedice obișnuite, folosite la corectarea
tulburărilor de pronunție.
Terapia logopedică trebuie începută cu exerciții pentru dezvoltarea auzului
fonematic, a atenției și memoriei auditive. Deoarece vocea alalicului motor este foarte
slabă, articularea deosebit de anevoioasă, se vor face exerciții de gimnastică
fonoarticulatorie generală și specifică sunetelor, urmarindu-se îmbunătățirea mobilității
organelor articulatorii, a dirijării conștiente a aparatului fonoarticulator în articularea
sunetelor, obținându-se automatizarea mișcărilor necesare articulării sunetelor,
cuvintelor.
Insușirea articulației corecte a sunetelor se va face pe baza imitației, logopedul
demonstrând în fața oglinzii modul corect de articulare a sunetelor.
Se vor desfășura exerciții de diferențiere a sunetelor opoziționale în paronime și
în vorbire în general. La alalicii motori, vocabularul pasiv este suficient sub aspectul
volumului, dar nu poate deveni ușor un vocabular activ. Se va folosi un bogat material,
ilustrat sugestiv, atât pentru denumirea imaginilor, pentru formularea propozitiilor,
conturarea unei povestiri, cât și pentru formarea deprinderii de a asculta.
Și la alalicii motori se observă greutăți în așezarea cuvintelor în propoziții și a
propozițiilor în frază, în reproducerea ideilor, ca urmare a unei gândiri insuficient
organizate. Este absolut necesară includerea alalicului într-o colectivitate de copii cu 113

vorbire normală, trezirea interesului pentru vorbire, crearea unui mediu stimulativ, lipsit
de stări tensionale sau supraprotecționism.
La alalicii senzoriali-motori se aplică măsuri și metode combinate, punându-se
accentul pe tulburarea care este mai pronuntată.
Prognosticul este mai favorabil pentru alalicii motori. Alalicii senzoriali, în
general, progresează mult mai greu. Chiar dacă terapia începe la vârsta prescolară, ea
trebuie continuată și în primii ani de scoală, deoarece ei nu pot răspunde exigențelor
școlare în aceeași măsură ca și copiii normali.

Formarea deprinderii de scris-citit la copilul alalic
Sub aspectul formării deprinderilor de scris-citit s-a constatat că se formează
mai repede decât însușirea limbajului oral. Greșelile care apar în scriere sunt o urmare a
defectelor vorbirii orale.
La cei cu dominanța senzorială, unde există și un deficit de ințelegere a vorbirii,
scris-cititul ridică probleme serioase. Dislexia-disgrafia este gravă și constantă, scrierea
putând ajunge la un moment dat posibilă după copiere, dar imposibilă după dictare.
La alalicii motori apar greutăți în executarea formelor grafice, determinate de
imperfecțiunile analizatorului moror.Acestora le lipsește coordonarea mișcării diferitelor
părți ale brațului datorită cărora apar:
– greutăți în unirea elementelor grafice ale literelor;
– orientarea literelor este inconstantă;
– literele sunt neuniforme și aglomerate între ele.
Aspectele discaligrafice sunt insoțite și de omisiuni, inversiuni, înlocuiri,
adaugiri. La copilul alalic cu debilitate mintală elaborarea deprinderilor de citire-scriere
este mai dificilă, deoarece înapoierea mintala este o frână puternică în însușirea
limbajului oral și scris. La el se constată tulburări motorii-senzoriale, dezinteresul pentru
stimulii din afară, care împiedică înțelegerea, agravându-le întârzierea. Leziunile la
nivelul sistemului nervos central duc la perturbarea maturizării neurofuncționale și
implicit la întârzieri în dezvoltarea psihomotorie.
Chiar și atunci, când după eforturi prelungite, reușesc să citească, persistă
greutăți deosebite în înțelegerea celor citite. Acești copii rămân pentru mult timp, uneori
pentru toată viața, la o citire macanică, fără înțelegerea celor citite, nu sesizează sau nu
respectă semnele de punctuație, nu pot realiza o citire pe sintagme, citirea este deficitară
sub aspect prozodic.
Concluzii
Copilul alalic trebuie să inceapă terapia logopedica înainte de 6-7 ani, după
această vârstă reușita fiind mai dificilă. Sub influența terapiei logopedice recuperarea va
fi mult mai rapidă pe planul gândirii decât a limbajului, atât sub aspect articulator cât și
intelectiv al limbajului, indiferent dacă este motorie sau senzorială.
Sub aspectul structurii fonoarticulatorii, dupa o muncă anevoioasă de impostare
a sunetelor (în special la alalicii motori), perseverează greutăți în articularea și 114

asamblarea sunetelor în cuvinte, în perceperea și redarea structurilor fonetice corecte a
cuvintelor, auzul fonematic, atenția și memoria auditivă fiind profund afectate.
După ce posibilitățile articulatorii au fost ameliorate, deosebit de dificilă este
încadrarea cuvintelor în circuitul limbajului, formularea propozițiilor, menținându-se
omisiunile de cuvinte, greșeli în folosirea timpului, genului, cazului.
Vorbirea independentă se menține mult timp puțin inteligibilă, agramată și
aprozodică. Sub influența terapiei logopedice toate acestea se reduc treptat (dupa ani de
terapie) ajungându-se în cele mai multe cazuri la recuperarea totală a limbajului.
B. A F A Z I A
Definiție și terminologie

Termenul de afazie vine de la “a” – fără și “phazis” – vorbă.
Afazia este o tulburare a funcțiilor limbajului datorită afectării centrilor
corespunzători, deci este o tulburare de natură central organică.
Se caracterizează prin pierderea, diminuarea sau denaturarea facultății de a
exprima gândurile prin cuvinte, fără să existe o paralizie a organelor vorbirii (mușchii
limbii, buzelor, obrajilor etc.). Afazia apare în diferite forme și grade putând afecta total
înțelegerea vorbirii, reproducerea ei sau determinând dificultăți în articulație, în evocarea
cuvintelor și expresiilor.
De obicei, ea este legată de apraxii, agnozii și o serie de alte tulburări ale
activității nervoase superioare. Mecanismele cerebrale rămase neatinse se adaptează la
cele modificate, asigurând într-o oarecare măsură compensarea defectului. De obicei, se
păstrează unele elemente ale vorbirii.
Etiologia afaziei
Afazia este provocată de diferite tulburări organice, în perioada vorbirii deja
formate, ale sistemelor verbale ale creierului. Ea apare mai ales la adulți și bătrâni fiind
provocată de leziuni vasculare, arterioscleroza vaselor sanguine, hemoragii cerebrale,
traumatisme craniene închise sau deschise. Leziunile pot cuprinde regiuni vaste ale
creierului sau regiuni mai limitate. Substanța cerebrală afectată își pierde funcția, fiind
înlocuită printr-o cicatrice. În jurul focarului se produc o serie de modificări, uneori la
distanțe destul de mari, tulburând funcționarea normală a sectoarelor sănătoase ale
creierului care sunt în legătură cu focarul, înhibându-le.Uneori acestea sunt reversibile.
Gravitatea tulburărilor de vorbire și mintale sunt în funcție de localizarea leziunii,
calitatea creierului, gradul de dezvoltare a personalității.
La copii, afecțiunile au un caracter mai puțin persistent însă mai difuz,
tulburându-se atât sistemul motor cât și senzorial al vorbirii. Labilitatea mai mare a
creierului permite restabilirea mai rapidă.
Revenirea vorbirii la afazici se realizează treptat. În primele ore ale
îmbolnăvirii are loc o pierderea completă a conștiinței, dureri de cap, amețeli, grețuri, 115

tulburări ale memoriei, fatigabilitate rapidă, degradare fizică și intelectuală. La început
tulburările de vorbire sunt vaste, totale. Afazicul nu vorbește, nu înțelege, este inert la tot
ce-l înconjoară. De obicei, una din laturile vorbirii, motorie sau senzorială este mai
afectată. Sunt cazuri la care vorbirea se restabilește foarte repede, câteve ore sau zile, dar
de cele mai multe ori vorbirea se restabilește lent, treptat.
La copii,datorită posibilităților mai mari de compensare, restabilirea vorbirii se
realizează mai rapid, până la normalizare, dar datorită leziunilor se produc o serie de
modificări, uneori destul de grave, ale psihicului, limitându-i dezvoltarea în ansamblu.
Clasificarea și simptomatologia afaziilor
Clasificarea afaziilor se bazează pe principiul funcțional și nu pe localizarea
topică. Se deosebesc două tipuri principale de afazie : motorie și senzorială; în general,
forme pure de afazie sunt foarte rare.
1) Afazia motorie
La afazicul motor vorbirea impresivă este păstrată, dar vorbirea expresivă
articulată este imposibilă sau foarte limitată. În acest caz este vorba de o tulburare a
aparatului motor sau kinestezic în care se realizează analiza și sinteza.Deși
aude,stăpânește funcția motorie elementară a organelor vorbirii și înțelege vorbirea,
afazicul nu poate vorbi pentru că nu mai are posibilitatea de a articula. La el nu mai apar
imaginiile motorii corespunzătoare ale sunetelor, cuvintelor, nu și le mai amintește; chiar
dacă reușește să spună câteve cuvinte, vorbirea este dizartrică, parafazică (înlocuiește o
silabă, un cuvânt, cu altele), agramată. Apar cuvinte neînțelese care se repetă în mod
stereotip, se mențin cele mai familiare cuvinte și propoziții scurte. Unii reușesc să-și
exprime necesitățile, stările prin aceleași cuvinte absurde, răspund la toate întrebările cu
aceleași cuvinte și nu sunt conștienți da aceasta. La afazicii motori este foarte frecventă
această embolofrazie (cuvinte fără înțelegerea lor suficientă). Se păstrează mai bine
cuvintele de proveniență afectivă și în special cuvintele de ocară, seriile verbale (zilele
săptămânii), vorbirea în procesul cântului, număratul. Ritmul este încetinit, cu pauze
între cuvinte sau în interiorul lor, pronunțarea încordată, datorită tulburării desfășurării
reflexe, automate a mișcărilor verbale sau inhibării impulsului.
Datorită acestor dificultăți și imprecizii ale stereotipurilor dinamice ale
sunetelor și cuvintelor, vorbirea afazicului motor este nesigură, oscilantă, dizartrică,
confundă sunetele, în special cele cu articulație apropiată, confundă cuvintele, apar
frecvente deplasări și repeteri ale sunetelor și silabelor, tendința de a înlocui îmbinările
grele și necunoscute, prin cuvinte cunoscute.
Fiind tulburate stereotipurile generalizate ale articulațiilor, majoritatea
afazicilor pierd forma de articulație și sunt nevoiți s-o caute, sprijinindu-se pe pipăit,
vedere. Deoarece găsește cu greutate articulația, mișcările nu sunt corelate, pronunția
este dificilă, încetinită, confundă sunete (l, n, d, t ). Au mari greutăți în pronunțarea
îmbinărilor noi de sunete și din această cauză fac greșeli literale, iar fără o rostire cu voce
tare de cele mai multe ori nici nu pot scrie, citirea este tulburată, chiar cea cu voce tare,
apărând paralexii.116

Afazicii motori înțeleg, de obicei, cuvintele cu conținut legat de viața de toate
zilele, dar nu și propoziții mai complicate din punct de vedere structural și semantic.
Spre deosebire de cei senzoriali, aceștia mențin forma substantivală a vorbirii și părțile
de vorbire exprimate prin substantive. La afazicul motor se slăbește întreaga funcție
superioară a encefalului și de aceea se adaptează foarte greu la condițiile vieții,
îndeplinește greu acțiunile obișnuite. Apare o emotivitate crescută, explozii afective,
emoții puternice, ideea chinuitoare a neputinței, care duc la fatigabilitate crescută,
irascibilitate permanentă, dificultăți în concentrare și alte fenomene neuroastenice.

2) Afazia senzorială
Afazia senzorială este o tulburare acustico-gnostică a vorbirii, provocată de
leziuni ale zonelor verbale în segmentul posterior al regiunii temporale. În general
simptomele sunt în funcție de localizare, dar în toate cazurile este tulburat auzul
fonematic ceea ce duce la tulburarea diferențierilor fonetice, stabilitatea seriilor de
sunete, nesesizând fonemele, sensul cuvintelor.Vorbirea lor expresivă este foarte
limitată, deformată, dar nu sunt conștienți de acest lucru și n-o controlează. Vorbirea
interioară este relativ păstrată, se păstrează mai bine vorbirea prin mimică și gesturi.
Caracteristică pentru afazia senzorială este disocierea sunetului de înțeles; frâturile de
vorbire expresivă păstrate sunt folosite deseori ca expresii introductive și de înlocuire.
La începutul bolii se observă denaturări ale cuvintelor datorită confundării
sunetelor asemănătoare din punct de vedere acustic, intercalării sau omisiunii acestora.
Sensurile cuvintelor lipsesc sau sunt instabile, tulburând rădăcina cuvântului, raportarea
la obiect, înțelesul lui, de aceea de multe ori răspunsurile la întrebări n-au nici o legătură
cu întrebarea care i se adresează. Acest înțeles neclar al cuvintelor se manifestă în
ambele forme ale vorbirii (impresive și expresive). Vorbirea interioară nu dispare,
sesizează sensul general al cuvintelor, dar apare o contradicție între vorbirea orală și cea
interioară. Spun cu totul altceva decât ceea ce gândesc și ce fac, sunt conștienți de acest
lucru și se enervează.
În funcție de gradul și localizarea leziunii, tulburările vorbirii sunt extrem de
variate, astfel:
a) nu reacționează la vorbire, percepând-o ca pe un zgomot;
b) nu deosebesc vorbirea de alte sunete;
c) percep vorbirea ca vorbire, dar n-o înțeleg;
d) înțelege cuvântul dacă de față este și obiectul;
e) înțelege un cuvânt auzit dacă este în legătură cu un cuvânt apropiat ca sens.
La unii încetează și receptivitatea pentru excitanții auditivi, puternici,
nerecunoscând nici măcar sunetele nelegate de vorbire. Uneori nu recunosc nici limbajul
gesturilor, citirea și scrierea este tulburată dar se pot menține unele aptitudini
matematice.
Memoria este tulburată în toate formele de afazie, în special în stadiile inițiale.
Deseori nu-și pot aminti un sunet, un cuvânt, o propoziție întreagă, nume proprii,
substantive, verbe, adjective, recurgând la descrieri pentru a se face înțeles. Sunt
conștienți de acest lucru și-i deranjează, au stări depresive, plâng.117

Deci, și în afazia senzorială se tulbură întreg psihicul. Unele modificări au
aceleași cauze ca și tulburările vorbirii, altele însă sunt determinate de tulburarea de
vorbire.
Afazia copilului
Afazia copiilor se deosebește de afazia adulților, mai ales când apare la o vârstă
mai mică. La o vârstă mai mică se apropie de alalie, la o vârstă mai mare are mai multe
caracteristici comune cu afazia adultului. La copii vorbirea dispare foarte repede și
complet, iar primele cuvinte apărute după o perioadă de muțenie completă sunt foarte
reduse deoarece vocabularul nu s-a fixat. Raporturile între sunete și categoriile
gramaticale nefiind încă suficient dezvoltate, înțelese și fixate, fac ca tulburările fonetice
și gramaticale să fie foarte frecvente.
Astfel, tulburările de vorbire sunt foarte variate la copiii afazici, fiind în funcție
de localizarea leziunii, de vârsta la care au apărut și natura afaziei. Dispar imaginiile
motorii ale vorbirii, apare imposibilitatea articulării sunetelor, cuvintelor, afazicii nu-și
pot aminti aceste mișcări , deși mișcările organelor periferice sunt păstrate.
Înțelegerea este mai bine păstrată la afazicul motor față de afazicul senzorial la
care înțelegerea este profund afectată prin tulburarrea raportului dintre cuvânt și
imaginea lui. Totuși, la afazicul senzorial vorbirea interioară nu dispare total, el sesizând
înțelesul general al cuvântului.
La copilul afazic se constată și un deficit de intelect constat cu precădere în
afazia amnestică, unde întreaga tehnică a gândirii este tulburată. La aceasta contribuie și
greutățile apărute în denumirea obiectelor care inhibă procesul normal al gândirii.
Memoria copilului afazic este și ea tulburată, dar se restabilește odată cu
restabilirea vorbirii. Atenția auditivă este redusă ajungând până la incapacitatea de a
asculta, de a fi atenți la ce aud, de a diferenția complexele sonore și de a reacționa la ele.
Percepțiile acustice sunt foarte inconstante și sunt diminuate în caz de boală, oboseală,
situații tensionale etc.
Deci, și la copiii afazici este tulburat psihicul în totalitatea sa. La ei se menține
mult timp, la unii pentru toată viața, un vocabular redus, un stil telegrafic în vorbie, iar
progresele dincolo de un anumit nivel sunt greoaie, dificultăți grafice și verbale
persistente și incapacitate de a integra noi cunoștințe. Școlarii afazici întâmpină cele mai
mari greutăți la disciplinele care solicită mai mult limbajul, aplică cu dificultate vechile
cunoștințe la noi situații.
La o vârstă școlară mai mare se poate recâștiga ce au pierdut, totuși și aceștia
vor avea mari greutăți în însușirea noilor cunoștințe. Nu se poate vorbi de o recuperare
totală a limbajului și la atingerea unor performanțe școlare, copiii afazici se întâlnesc în
proporție foarte scăzută în școlile de masă.
În afazia copilului găsim o degradare globală a funcției limbajului și vorbirii,
străbătând toate planurile pe care se desfățoară funcția – de la fonetism până la planul
intelectual al operațiilor de analiză și sinteză.
Aspectele simptomatologice se ordonează în modul următor :
a) Sindromul de dezintegrare fonetică. Este asemănător la copilul afazic cu
ceea ce întâlnim la adultul afazic și constă în tulburări articulatorii de tip paralitic în faza 118

inițială. Perturbările fonetice nu sunt permanente, constante, ci dau impresia de anarhie
fonetică.
b) Disocierea automatico -voluntară. Este netă la copilul afazic la care
întâlnim o bună păstrare a cântului. Caracteristic pentru copilul afazic , spre deosebire de
adultul afazic, este faptul că formulele de facilitare nu funcționează, iar situațiile
dramatice nu au efectele spectaculare de suprimare a blocajului. Dificultățile de evocare
prin dificultatea de de evocare a unui cuvânt (lună a anului, zi a săptămânii), apare în
seria verbală în care în mod greșit este inclus. Aceste dificultăți se manifestă prin
lapsusuri, sărăcie verbală și de vocabular, confuzii de sens, incapacitate de a organiza
povestirea.
c) Agramatismul este redus la o simplificare a sintaxei și frazeologiei, erori
gramaticale, erori de legătură, de timp, de construcție, inversiuni de topica frazei etc.
d) Afectarea deosebită a lecturii și, mai ales, a scrisului. Copilul afazic
prezintă o puternică dislexie-disgrafie, ceea ce se explică pe baza principiului : achizițiile
cele mai recente sunt și cele mai fragile.
e) Reducerea activităților expresive. Aspectul predominant în afazia
copilului este cel motor : comprehensiunea este totdeauna mai bine păstrată decât
expresia și nu se semnalează niciodată evoluția către tipul Wernicke. Reducerea
activităților expresive, masivă, evidentă, nu se manifestă numai pe plan verbal, ci
interesează pe lângă vorbirea spontană (mai afectată decât cea impresivă), scrisul (mai
afectat decât cititul) și activitatea gestuală (mai redusă decât înțelegerea gesturilor). În
faza inițială, copilul afazic prezintă un mutism aproape total, caracteristic, mergând până
la reducerea activității gestuale și evoluând, în cursul remisiei, către o mare sărăcie a
vorbirii spontane, vocabular redus, stil telegrafic, care sub forma atenuată persistă
indefinit.
Această reducere masivă a activităților expresive este explicată în funcție de trei
factori :
– nivelul de elaborare a schemelor instrumentale ale vorbirii . Circuitele
nervoase ale vorbirii fiind la copil în dezvoltare, și deci insuficient stabilizate,
desfășurarea automatică a formulărilor lingvistice apare cu atât mai redusă cu cât copilul
este mai mic;
– nivelul elaborării psiho-lingvistice. Limbajul nu este încă, la copil,
substratul gândirii și mijlocul fundamental al relației interumane: leziunea, care la adult
produce fenomene de dezinhibiție (logoree și jargonafazie), la copil rămâne din acest
punct de vedere, fără efect (nu are ce “dezinhiba”);
– tipul reactivității psihologice a copilului. Copilul reacționează la dificultăți
și conflicte prin izolare, mutism, reacție de demisie. Copilul afazic este blând și
ascultător, mai degrabă tăcut și trist ; cu greu se obține de la el un “da-da” sau “nu știu-
nu știu”, atitudine identică cu cea a copilui normal în fața unor probleme pe care nu le
poate rezolva, și, în consecință, le înlătură.
f) Caracterul regresiv al tabloului clinic. Caracteristic pentru afazia copilului
este regresia rapidă și amplă a simptomelor, cu remarcabila recuperare a limbajului. Dar
remisia simptomelor este rareori completă, deoarece dincolo de un anumit nivel,
progresele sunt greoaie, dificultățile școlare, grafice și orale persistente, incapacitatea de
a integra noi cunoștințe este netă. Părerea specialiștilor este că timpul necesar pentru 119

recuperare depinde de localizarea, extinderea și reversibilitatea leziunilor și se consideră
că recuperarea se poate explica prin plasticitatea creierului copilului.
Trebuie să se recunoască că așa-zisa recuperare “totală” a limbajului la copilul afazic
este de fapt parțială, pentru că nu poate atinge toate performanțele de care este capabil
copilul normal în universul verbal.

Indicații metodice pentru restabilirea vorbirii la afazici
Activitatea de restabilire a vorbirii la afazici se începe numai după ce
fenomenele acute ale bolii au încetat . Unele cauze sunt pur mecanice și trebuie să se
aștepte vindecarea completă a rănii, dispariția durerilor de cap și a spasmelor. S-a constat
că rezultatele terapiei sunt mai rapide și mai reușite dacă se începe restabilirea vorbirii
imediat ce este posibil.
Primele exerciții sunt scurte (câteva minute) pentru a evita oboseala și
eventualele complicații cerebrale. Este indicat ca primele exerciții să se desfășoare sub
supravegherea medicului. Durata exercițiilor va fi stabilită în fiecare moment în funcție
de rezistența la efort a fiecărui afazic. Se poate ajunge până la 30-40 minute, iar pentru
activitățile în grup până la 40-60 minute.
Deoarece nu se întâlnesc forme pure de afazie se folosesc metode combinate.
La început afazia se manifestă sub forma unei tulburări totale a vorbirii, pierzându-se atât
vorbirea impresivă cât și expresivă, dar pe parcursul evoluției bolii inhibiția difuză a
focarului se concentrează și apare o afazie relativă pură. Metodica restabilirii vorbirii
trebuie să cuprindă un complex de procedee care să acționeze asupra diferitelor laturi,
ținând seama în primul rând de forma fundamentală a afecțiunii verbale.
Însă, indiferent de forma afaziei, dezvoltarea auzului fonematic, analiza
fonetică a cuvântului, munca cu vocabularul și cu structura gramaticală sunt obligatorii,
precum și folosirea tuturor analizatorilor pentru compensarea celorlalte deficiențe. Pentru
dezinhibarea tulburărilor sistemelor de vorbire trebuie să se obțină, prin diferite mijloace,
o vorbire activă folosindu-se intens materialul verbal activ și psihoterapia. Tehnicile și
metodele psihoterapeutice trebuie să urmărească educarea unei atitudinii calme, pozitive
față de vorbire, încrederea în înlăturarea tulburării, formarea încrederii în sine și în
posibilitatea corectării, acordându-se ajutor cu mult tact.
Metodele și procedeele trebuie să fie flexibile și variate și este indicată
abordarea individuală ținându-se cont de posibilitățile fiecărui subiect. În unele cazuri
vorbirea se restabilește ușor, folosind exerciții de conversație, citire, dar la majoritatea
afazicilor sunt necesare exerciții detaliate de pronunție , de înțelegere, pornind de la
sunete și silabe.
Deoarece la fiecare afazie apar tulburări specifice ale diferitelor laturi, în
diferite combinații, la fiecare caz și etapă, metodele trebuie selectate, modificate,
adaptate la necesitățile de moment, la evoluția restabilirii, la personalitatea și
comportarea generală a afazicului, Se va acționa asupra defectului principal al vorbirii
corectând articularea, restabilirea psihicului, dispoziția afectiv-volițională etc. Unii autori
recomandă ca activitățile cu afazicii să înceapă cu psihoterapia, cu citirea, a cărei succese
creează terenul pentru o reglare mai rapidă și mai reușită a articulației.În acest scop se
recomandă ca activitățile să se desfășoare sub formă de conversație : întrebări, răspunsuri 120

la întrebări, povestiri ale unor întâmplări din viață etc. Este important ca materialul
verbal să fie interesant, accesibil, adaptat posibilităților. În paralel se corectează și
sunetele prin efectuarea unor exerciții speciale pentru formarea mișcărilor de articulație.
În cazurile de apraxie a organelor de articulație aceste mișcări se realizează foarte greu
sau nu se pot efectua, deși în condiții normale se desfățoară corect.
La afazicii motori trebuie conștientizate toate mișcările articulatorii. Pentru
aceasta i se cere să observe în fața oglinzii forma și consecvența fiecărei mișcări,
solicitându-i să realizeze aceste mișcări, concomitent, reflectat, apoi independent. De
obicei se pornește de la mișcările păstrate și se formează treptat articulațiile sunetelor,
începând cu vocalele. Sunetul reprodus se consolidează și se generalizează. Se face
legătura între fonem și grafem.. Urmează asociația conștientă a vocalelor (au, ua)
folosind demonstrația. În mod asemănător se formează și consoanele, începând cu cele
care necesită mișcări mai simple ( p,b,m,n,f,v). Se poate apela la ajutor mecanic, să simtă
vibrarea laringelui în momentul pronunțării sunetului deoarece nu poate pronunța sunetul
după auz, structurile vechi fiindu-i distruse.
În etapa însușirii cuvintelor se insistă pe analiza lor, pentru înțelegerea rolului
semantic al fonemelor, mai alea a celor opozante. Afazicul motor întâmpină greutăți
deosebite în trecerea da la un sunet la altul din cauza inerției patologice a proceselor de
articulație și a dezintegrării vorbirii interioare, perseverând primul sunet sau silabă.
Pentru ușurare se împrumută silabelor un înțeles, se face analiza fonetică și semantică a
cuvintelor, se analizează succesiunea literelor și sunetelor.
După obținerea posibilităților de pronunțare a cuvintelor, se trece la formarea
deprinderilor de alcătuire a propozițiilor, cu folosirea predicatelor, eliminându-se stilul
telegrafic. În acest scop se vor purta discuții pe bază de imagini, tablouri, acțiuni. La
început propozițiile vor fi simple, apoi se va introduce atributul, complementul direct,
complementul circumstanțial.
Pentru înlăturarea stilului telegrafic se vor alcătui propoziții după cuvinte de
sprijin, se înlătură agramatismele. În unele condiții se poate începe și scrierea, începând
prin copierea cuvintelor, apoi cu dictarea cuvintelor învățate și citirea acestora.
La afazicul senzorial, accentul se va pune pe latura semantică a vorbirii, pe
fixarea unui înțeles pentru fiecare cuvânt. În prima etapă este indicat să se dezvolte auzul
fonematic, folosindu-se analiza kinestezică, tactilă, optică. Pentru fixarea
particularităților pronunției subiectul trebuie să pipăie laringele, cutia toracică, să simtă
jetul de aer pe mână, să urmărească în fața oglizii articulația sunetului respectiv, să simtă
încordarea organelor de vorbire prin atingerea cu mâna în regiunea rădăcinii limbii.
Paralel cu analiza fonetică își vor însuși și o serie de cuvinte. La început i se va
cere să indice obiectele, imaginile pe care le denumește, iar pe parcursul progreselor
activitățile devin tot mai complexe. Se efectuează exerciții de diferențiere a unor cuvinte
concrete după imagini, i se solicită să caute sensul diferit folosind paronime, să
alcătuiască serii de cuvinte cu evidențierea rădăcinii cuvântului. În cazul în care înțelege
cuvintele separat dar nu înțelege propoziția, se insistă asupra desprinderii sensului logic,
a însușirii conștiente a sensurilor, categoriilor gramaticale. Însușirea cuvintelor noi se
realizează în cadrul unui context în care celelalte cuvinte sunt cunoscute. Urmează o
etapă laborioasă pentru dezvoltarea vorbirii generale, folosindu-se foarte mult
povestirile, compunerile, vorbirea dialogată etc. De asemenea, se vor desfășura exerciții
de scriere după dictare, copiere, precum și citirea cu voce tare și în gând.121

În general, afazia senzorială se corectează mai rapid decât cea motorie și poate
dispare fără a desfășura o muncă specială.

IV. T U L B U R Ă R I D E D E Z V O L T A R E A L I M B A J U
L U I

A.ÎNTÂRZIERE ÎN APARIȚIA ȘI DEZVOLTAREA GENERALĂ A

LIMBAJULUI
Definiție : Retardul de limbaj este un blocaj al ritmului evoluției, care se abate
de la normal.
Terminologie
Poate fi considerat ca având întârziere în apariția și dezvoltarea limbajului
copilul care până la vârsta de 3 ani folosește un număr redus de cuvinte, pe care le
pronunță alterat și care nu poate forma propoziții simple, deși are auzul normal și
organele fono-articulatorii bine dezvoltate.
Etiologie

Factorii neurogeni care au acționat în perioada peri- și postnatală determinând
micro sau macroleziuni sechelare cerebrale prin tulburări hipoxice sau hemoragii difuze,
care întârzie mielinizarea zonelor motorii sau de recepție ce participă la actul vorbirii.
Factorii somatogeni care determină o întârziere globală a dezvoltării somato-
neuropsihice :
– boli cronice cu evoluție îndelungată;
– boli infecțioase care se succed la scurt timp.
Factori psihogeni :
– factori dismaturativi manifestați prin mediu nestimulativ de vorbire (abandon,
părinți cu tulburări de vorbire);
– factori nevrozanți manifestați prin: suprasolicitare verbală, exigențe exagerate,
atitudini brutale care diminuează dorința de comunicare a copilului;
– șocuri emotive foarte puternice.
Factori constituționali care se referă la “inabilitate verbală”ce poate fi
ereditară pe linie paternă și care este mai frecventă la băieți.122

Simptomatologie
Anamneza pune în evidență o întârziere în evoluția motricității generale
(statica corpului, mersul), ca și stagnarea în evoluție sub aspect fono-articulator după
perioada lalațiunii.
Examenul vorbirii indică o mare variabilitate de manifestări :
Fonetice. Vocalele sunt prezente. Consoanele dificile sunt omise sau înlocuite.
Grupurile consonantice sunt înlocuite cu o consoană mai ușor de pronunțat. Diftongii
sunt reduși la o vocală. Silabele sunt eludate în special la sfârșitul cuvântului.
Semantice. Cuvintele apar după vârsta de 2 ani sau 2 ani și jumătate.
Vocabularul cuprinde în jur de 20-30 de cuvinte.

Structura gramaticală
Copiii nu pot formula propoziții. Adesea cuvântul are rol de propoziție sau
folosesc propoziții în care lipsesc pronumele și legăturile gramaticale.De obicei, odată cu
crearea condițiilor favorabile stimulării vorbirii, recuperarea limbajului se face într-un
ritm rapid.
Prelungirea nedezvoltării limbajului până la intrarea în școală se manifestă
prin :
– nesurprinderea unității fonetice și grafice a sunetelor și literelor, a cuvintelor;
– nediferențierea sunetelor în cadrul cuvintelor;
– insuficienta dezvoltare a mecanismelor transmiterii din limbajul interior în cel
exterior;
– capacitatea redusă de formulare a propozițiilor;
– folosirea incorectă a singularului și pluralului;
– sărăcia adverbelor și adjectivelor folosite în vorbire;
– apariția unor cuvinte parazitare, a repetărilor etc.

Formele clinice
a) Forma pură lipsită de simptomatologie somato-neuropsihică și care
regresează spontan.
b) Forma constituțională afectează toate laturile vorbirii.
c) Forma sechelară sau micro sechelară e ste însoțită de o simptomatologie
neurologică difuză.
d) Forma somatică însoțește distrofia, rahitismul, debilitatea fizică.
e) Forma psihogenă cu simptomatologie dismaturativ afectivă și intelectuală.
Diagnosticul
Diagnosticul trebuie realizat prin: 123

– examen general;
– examen endocrin;
– examen oto-rino-laringologic și audiologic;
– examen psihologic.
Nivelul limbajului se poate stabili prin scala de evoluție pentru etape ce au în
vedere numai manifestări ale comportamentului verbal din etapa 0-3 ani.
Prognosticul este în general bun.Întârzierile de limbaj se lichidează cu vârsta,
în cele mai multe cazuri fără simptomatologie reziduală.Durata lichidării întârzierii este
determinată de etiologia și forma clinică. Formele sechelare au o evoluție diferită în
funcție de profunzimea și sediul leziunii. În jurul vârstei de 6-7 ani se observă o evoluție
mai accentuată a limbajului, copilul devine mai receptiv la tratamentul logopedic.

Diagnosticul diferențial :

Hipoacuzia – copilul cu retard înțelege vorbirea;
– copilul cu retard execută ordine simple;
– copilul cu retard recuperează limbajul în ritm rapid.
Audiomutitatea – copilul cu retard recuperează limbajul sub toate aspectele în ritm
rapid.
Mutism psihogen – copilul cu mutism vorbește în anumite condiții; deși în absența
exersării
vorbirii;
– copilul cu mutism poate manifesta și întârziere de limbaj.
Autismul – copilul cu retard de limbaj are comportament adecvat situațiilor,
manifestă
atașament afectiv și nu prezintă automatisme sau preferințe
obsesive
pentru obiecte
.
Activitatea terapeutică
a)Cerințe ale activității terapeutice:
Obișnuirea copilului să colaboreze cu adultul.
1.Colaborarea logopedului cu familia în vederea : cunoașterii atitudinii membrilor
familiei față de deficiența de vorbire, modificării atitudinii familiei în direcția favorabilă
corectării copilului.
2.Colaborarea cu educatorii și profesorii în vederea recuperării limbajului copilului.
3.Crearea unor relații socio-afective fevorabile: între logoped și copil, în cadrul familiei,
în cadrul grupului în care este integrat copilul.
4.Crearea unei motivații necesare corectării vorbirii.
5.Instituirea terapiei la o vârstă mică, deoarece, dacă nedezvoltarea limbajului se
prelungește până la intrarea în școală, copilul va fi supus unor presiuni puternice în
vederea recuperării handicapului de limbaj și îndeplinirii cerințelor impuse de procesul
de învățare.124

6.Adaptarea schemei de terapie nivelului limbajului, vârstei copilului și factorilor
etiologici care au determinat întârzierea de limbaj
b)Obiectivele activității terapeutice :

1.Îmbogățirea vocabularului.
2.Activizarea vocabularului pasiv.
3.Corectitudinea și complexitatea exprimării prin alungirea frazei.
4.Expresivitatea vorbirii.
5.Dezvoltarea capacității de a verbaliza întâmplările trăite și cunoștințele însușite.
c)Aspectele activității terapeutice :
1.Psihoterapia precede celorlalte procedee și se exercită pe toată durata terapiei. Ea
urmărește:
-stabilizarea echilibrului neuropsihic și afectiv al copilului;
-eliminarea sau diminuarea conflictelor existente în relațiile sociale ale copilului;
-înlăturarea fenomenului de fixare a atenției copilului asupra propriei vorbiri;
-îmbogățirea relațiilor afective ale copilului;
-dezvoltarea motivației pentru comunicare verbală prin antrenarea copilului în
activități adaptate vârstei;
-folosirea muzicii în exercițiile fonetice.

2. Modelul stimulării lingvistice are în vedere:
3 – permanenta comunicare verbală a părinților cu copilul;
4- claritatea și corectitudinea exprimării;
5- tonalitatea moderată a vorbirii;
6- încărcătura afectivă a vorbirii;
7- adaptarea materialului verbal folosit la nivelul înțelegerii copiilor;
8- vor fi înlăturate din anturajul copiilor: persoanele cu tulburări de limbaj, persoanele
obosite, irascibile, nervoase;
9- se vor evita: suprasolicitarea relațională a copilului, despărțirea de părinți în primii
3 ani.
Marea diversitate a manifestărilor retardului de limbaj nu permite elaborarea
unei programe unitare, riguroase, dar se pot anticipa etapele mari în evoluția limbajului.
Logopedul va selecționa exercițiile care corespund particularităților copilului
care se află în tratament:
10- reglarea respirației;
11- gimnastica aparatului fono-articulator;
12- imitarea de sunete sub forma de onomatopee (bâzâitul albinei, zgomotul trenului
etc.);
13- exerciții de dezvoltare a auzului fonematic;
14- repetarea unor serii de silabe;
15- exersarea pronunțării cuvintelor mono-bi și polisilabice;
16- denumirea unor obiecte sau imagini;125

17- repetarea unor propoziții scurte într-o intonație expresivă;
18- formarea de mici propoziții pe baza unor imagini concrete;
19- răspunsuri la întrebări;
– povestire liberă.
La școlarii cu retard de limbaj activitatea terapeutică cuprinde :
20- exerciții de analiză și sinteză fonetică de stabilire a locului sunetului în cuvânt și al
cuvântului în propoziție;
21- îmbogățirea, precizarea și activizarea vocabularului;
22- formarea deprinderii de a folosi în vorbire cuvintele cu caracter abstract sau
generalizator;
23- folosirea cuvintelor care exprimă însușiri sau raporturidintre obiecte și fenomene:
mărime, formă, culoare,poziții în spațiu, poziție în timp, raporturi cantitative;
24- dezvoltarea capacității de a povesti în succesiune logică ceea ce a auzit și a văzut;
25- compunerea și expunerea de povestiri orale scurte după un șir de ilustrate sau
tablouri;
26- reproducerea de povestiri cunoscute pe fragmente sau în întregime cu ajutorul
întrebărilor;
27- perceperea sonorității, ritmicității vorbirii prin exersarea unor propoziții cu
intonații, intensități, ritmuri diferite.
În concluzie, durata și reușita terapiei depinde în mare măsură de gradul de
implicare a tuturor celor care se ocupă de educația copilului, prin stimularea continuă a
limbajului, prin crearea unui climat afectiv, prin încurajare, stimulare volițională.

B. MUTISMUL PSIHOGEN – ELECTIV SAU VOLUNTA R
Definiție
În literatura de specialitate este descris un mutism acut (după momente de
groază sau panică, șocuri emotive sau traumatisme fizice etc.) și unul cronic, general sau
electiv, față de anumite persoane (cadre didactice, străini etc.). A fost considerat o
tulburare “psihogenă” de vorbire, adică o nevroză “pur funcțională”, trecându-se peste
faptul că nevroza apare pe un organ, aparat sau sistem care au compensat un deficit 126

funcțional – consecutive unei leziuni sau după o suprasolicitare, afectând funcția, în
anumite condiții, ca o leziune.
Mutismul electiv este o reacție nevrotică pasivă, de apărare, care se manifestă
printr-o blocare a vorbirii în condiții de stress afectiv. Deci, este considerat ca o tulburare
“psihogenă” de vorbire.
Sinonimii : mutism psihogen, mutism isteric.
Forme clinice
1.Mutismul de situație – copilul refuză să vorbească în anumite situații.
2.Mutismul de persoane – copilul refuză să vorbească cu anumite persoane, deși
vorbește cu părinții și cu prietenii.
Diagnostic diferențial
Diagnosticul diferențial se stabilește față de :
28- surditate, în care absența limbajului este determinată de deficiențele de auz;
29- alalie, în care tulburarea este congenitală, are caracter permanent, iar
comportamentul verbal nu se modifică în raport cu ambianța;
30- autismul, în care comportamentul este inadecvat și lipsesc raporturile
31
32 Simptomatologie

Mutismul electiv se manifestă la copiii ce au în antecedente factori care au
determinat formarea unei structuri neuro-psihice labile și slabe : boli somatice cronice,
răsfăț, supraprotecție, atitudine dezaprobatoare, jignitoare, atitudine inegală în familie și
școală, sărăcie verbală evidentă, deficultăți de contact verbal. Mutismul electiv manifestă
în perioada terapeutică momente de ameliorare, de stagnare, de regresie în funcție de
situațiile exterioare și factori iritativi.
Când mutismul electiv apare la o vârstă mică și se prelungește poate constitui o
barieră în calea evoluției psihice, mai ales în direcția adaptării la situații noi de mediu,
afectivității și a însușirii limbii.
Dacă se creează condițiile necesare, mutismul electiv este reversibil.
Terapie
1.Obiective terapeurice
33- Asanarea conflictelor și a stărilor de încordare nervoasă.
34- Crearea unui climat relaxant.
35- Crearea condițiilor stimulative pentru vorbire.
36- Formarea încrederii în forțele proprii.
37- Întărirea rezistenței fizice și psihice.
2.Principii generale de organizare terapeutică127

38- Îndepărtarea copilului de mediul traumatizant (școală, grădiniță).
39- Contact psihic pozitiv cu copilul.
40- Captarea încrederii depline a membrilor familiei și explicarea esenței mutismului
electiv și a condițiilor de agravare și ameliorare.
41- Desfășurarea activității în condiții relaxante.
42- Evitarea discuțiilor sau aluziilor cu privire la vorbirea copilului, în prezența
acestuia.
43- Evitarea oricăror comparații referitoare la performanțele verbale ale altor copii.
44- Schimbarea centrului atenției de la vorbire spre alte activități.
45- Crearea unui cadru stimulativ pentru evoluția psihică a copilului (desen, construcții,
jocuri).
46- Adaptarea copilului la toate mediile de vorbire.
47- Individualizarea măsurilor terapeutice la posibilitățile copilului și la ritmul evoluției
sale.

3.Aspectele activității terapeutice
48 a) Activitatea în cabinetul logopedic
La începutul terapiei se vor desfășura activități neverbale : desen, construcții,
sortări etc. Se vor alege activitățile pentru care copilul are interese și înclinații. Se
creează condiții de succes pentru restabilirea încrederii în forțele proprii. Logopedul
manifestă apropiere și înțelegere față de copil, ignorând problemele de vorbire și
evidențiază rezultatele reușite ale diferitelor acțiuni.
Momentul psihologic pentru ieșirea din mutism se poate realiza în cadrul
jocului : “telefonul fără fir”, într-o activitate de numărat dacă copilul numără mai bine
decât ceilalți copii, i se adresează o întrebare șoptită la ureche și copilul poate răspunde
fără să-și dea seama că vorbește. În cazul manifestării verbale a copilului este indicat să
nu fie remarcată în nici un fel, continuându-se în mod obișnuit activitatea.
Pe parcursul terapiei se vor crea noi situații stimulative pentru copil,
antrenându-l treptat spre activități de vorbire. Reușita copilului trebuie dirijată cu mult
tact și prudență pentru a evita recidivele care pot agrava mutismul.
49 b) Readaptarea copilului la grupul de copii
Este indicat ca la începutul activității logopedice, copilul cu mutism electiv să
fie introdus într-un grup format din copii cu dificultăți mai grave și evidente de vorbire.
Grupul oferă cadrul desfășurării unor activități nonverbale, dar în care copilul se poate
manifesta spontan prin limbaj.
După obținerea acceptului copilului de a participa la terapie, i se poate
încredința conducerea unor jocuri sau comanda unor exerciții de gimnastică. În cadrul
grupului se pot recita poezii, se pot face dramatizări în care copilul cu mutism electiv să
interpreteze roluri potrivite cu posibilitățile sale verbale.
50 c) Antrenarea familiei în terapie
51 Familia este un element esențial și dificil al rezolvării problemei mutismului.
Logopedul va explica în ce constă esența tulburării și a manifestărilor sale ca și a
condițiilor de eliminare sau de agravare128

Familia va fi antrenată pentru :
52- Călirea organismului copilului prin activități în aer liber.
53- Restabilirea echilibrului și încrederii copilului prin evitarea oricăror observații
descurajatoare.
54- Evitarea oricăror discuții legate de vorbirea copilului.
55- Încurajarea preocupărilor excesive legate de starea copilului.
56- Crearea unui climat de liniște și armonie.
În concluzie, pe tot parcursul terapiei se va urmări eliminarea factorilor care au
determinat mutismul și față de care s-a fixat reacția nevrotică prin acordarea unui ajutor
psiho-pedagogic susținut pentru a înlătura un eventual handicap intelectual și insucces
școlar. De asemenea, se va urmări și echilibrarea neuro-fiziologică printr-un trament
medicamentos adecvat.

V. T U L B U R Ă R I L E D E V O C E
Definiție
Tulburările vocii cuprind distorsiunile spectrului sonor, care se referă la
intensitatea, înălțimea, timbrul și rezonanța sunetului.
Etiologie
Etiopatogenia este foarte variată. Tulburările vocii pot fi determinate de :
a) Cauze organice congenitale sau dobândite. Acetea pot fi :
57 malformații ale organelor fonatoare localizate astfel :
58 – bolta palatină prea înaltă, coborâtă, îngustă;
59 – palat moale – absent, despicat, paralizat;
60 – deformații ale limbii și dinților;
61 – deviații de sept;
62 – polipi nazali;
63 – noduli pe coardele vocale;
64 – tumori benigne ale faringelui;
65 – rinite cronice;
66 – asimetria laringelui.
b) Cauze funcționale manifestate prin :
67 – paralizii ale mușchilor laringelui;
68 – paralizii ale coardelor vocale;
69 – hipotonia palatului moale;
70 – forțarea vocii în înălțime și intensitate;
71 – ca fenomen secund ar în hipoacuzii grave.
c) Cauze psihogene :129

72 – stress psihic (stări conflictuale);
73 – șoc emotiv;
74 – trac;
75 – forțarea vocii prin imitarea vocii altor persoane într-un registru
care nu e
76 specific copilului;
77 – unele boli psihice și stări reactive.
Formele clinice
Afonia – disfonia se caracterizează prin lipsa totală sau parțială a vocii ca
urmare a vibrației insuficiente sau a totalei neparticipări a coardelor vocale în vorbire.
Tulburarea este determinată de unele deficiențe ale părții centrale a analizatorului verbo-
motor care reglează funcția fonatorie cât și pe cele ale nervilor periferici. În timpul
vorbirii glota nu se închide deloc (afonia) sau se închide insuficient (disfonia).
Tulburarea poate fi de natură organică (procese inflamatorii ale laringelui,
pareze musculare) sau funcțională (reacții psihogene, isterice, nevrotice care inhibă
zonele centrale și căile de transmisie vocală). Vocea este diminuată, șoptită atât în
disfonia organică cât și funcțională. Pot apare și tulburări psihice : fatigabilitate,
neatenție, instabilitatea dispoziției, excitabilitate mărită, neîncredere în sine și în
restabilirea vocii.
În general, limbajul este normal dezvoltat, dar dacă apare în perioada de
dezvoltare a vorbirii se poate răsfrânge negativ asupra dezvoltării limbajului.
Prognossticul afoniei și disfoniei funcționale este pozitiv.
Fonastenia – pseudofonastenia este o tulburare funcțională care se manifestă
prin slăbirea sau dispariția temporară a vocii.
Printre cauzele care determină fonastenia pot fi enumerate : emotivitatea
exagerată, timiditatea, tracul și forțarea vocii prin exagerarea intensității vorbirii sau
vorbirea în alt registru decât cel specific copilului. Fonastenia se caracterizează prin
scăderea intensității vocii, pierderea calităților muzicale, întreruperea și rateul vocii,
tremurul și obosirea rapidă a vocii. Gradul tulburărilor fonastenice variază de la o
fonastenie neînsemnată până la o afonie totală.
Pseudofonastenia apare în special la preșcolari datorită suprasolicitării vocii și
stărilor emoționale. În prevenirea lor un rol deosebit de important revine măsurilor de
igienă și de profilaxie a vocii. De obicei, dau recidive și apar modificări psihice :
susceptibilitate, iritabilitate, agitație etc. Se recomandă ca tratementul medical să fie
însoțit de tratament logopedic.
Vocea răgușită se manifestă prin îngroșarea și slăbirea fonației, datorită
inflamării laringelui sau coardelor vocale. Inflamarea laringelui poate fi cauzată de
răceală, gripă sau alte maladii, dar și de forțarea coardelor vocale și de dirijarea
defectuoasă a aerului din plămâni spre cavitatea bucală. Pe parcursul tratamentului
medical este indicată odihna vocală.
Vocea nazală alterează claritatea vorbirii și constă în refluierea pe nas a aerului
expirat în timpul vorbirii. Cauza deficienței constă în închiderea cavității bucale prin
coborârea exagerată a palatului moale, a bolții palatine, catar nazal sau polip nazal.130

Vocea de “falsetto” la bărbați se caracterizează prin persistența vocii subțiri
din perioada prepurbetală până la adolescență și chiar până la vârsta adultă. Apare în
dezechilibru sau nedezvoltare glandulară (scurtează coardele vocale), în deficiența
activității gonadelor sau hipofizei (coardele vocale se mențin la lungimea lor pubertară).
Poate fi determinată și de suprasolicitarea vocii prin cântec (forțarea băiatului tânăr de a
cânta soprană în timpul pubertății).De aceea se recomandă ca băieții, în timpul
schimbării vocii, să nu fie forțați de a cânta solo în public, ceea ce implică exerciții lungi
și obositoare pentru voce.
Vocea inspirată se caracterizează printr-un zgomot laringian, care este
determinat de aerul de aerul inspirat într-un moment în care coardele vocale sunt destul
de apropiate între ele. În mod frecvent copiii cu astfel de defecte aspiră vocala de la
începutul cuvântului. Vocea inspirată este subțire și lipsită de variație. În timpul vorbirii
nu se aud vocalele deschise, iar structurile combinate cu aceste foneme se aud ca niște
lovituri de clapă de tonalitate înaltă.
Vocea gravă este produsă de emisia prin registrul grav de piept, corespunzător
cavității subglotice.
Vocea de cap stridentă, cu rezonanță cefalică, se produce la nivelul registrului
înalt (corespunzător cavității supraglotice). Este o voce neplăcută pentru cei din jur și
foarte obositoare. Se întâlnește frecvent la copiii cu hipoacuzie gravă.
Terapia tulburărilor de voce
Principii terapeutice
– Tratamentul logopedic trebuie să fie precedat sau să se desfășoare paralel cu
tratamentul medicamentos sau chirurgical.
78 – Educarea vocii trebuie să urmeze unei perioade de odihnă a coardelor vocale.
79- În cazul stărilor de inhibiție se recomandă ca exercițiile să fie executate în grup.
80- Exercițiile pot fi adaptate nivelului de vârstă, desfășurându-se sub formă de joc.
81- Exercițiile de corectare a vocii trebuie să se desfășoare într-o atmosferă plăcută,
relaxantă.
82- În situațiile în care copiii nu conștientizează tulburările proprii de voce, este indicat
să se desfășoare exerciții pentru dezvoltarea auzului fonematic.
83- Reglarea vocii se poate face prin demonstrații pe cale intuitivă (vizuală, auditivă,
vibro-tactilă).

Terapii speciale
1.În cazul disfoniilor (afonia și fonastenia) se aplică întâi măsurile cu caracter
general privind fortificarea fizică (vitaminizarea) și psihică (psihoterapia). Exercițiile
de educare a vocii se vor desfășura după o perioadă de odihnă a coardelor vocale. În
cadrul exercițiilor speciale se pot aminti : exerciții de expirație simplă, exerciții cu
expirație cu vocale, exerciții cu expirație cu silabe.
2.Vocea răgușită . Corectarea vocii răgușite se realizează numai după vindecarea
organelor fonatoare, în caz de îmbolnăvire, sau după odihna coardelor vocale, în cazul
forțării lo anterioare. Exerciții speciale : reglarea emisiei aerului prin exerciții cu vocale
și silabe, exerciții cu voce șoptită sau de intensitate medie.131

3.Vocea nazală se corectează prin : exerciții de educație a auzului pentru
diferențierea vorbirii corecte față de cea greșită,exerciții de deglutiție, inspirație adâncă
pe nas și expirație pe gură, exerciții de motricitate facială, exerciții de suflare etc.
4.Vocea oscilantă de falset se corectează prin : reglarea registrului normal al vorbirii,
demonstrații ale poziției corecte a capului, realizarea echilibrului dintre aerul din plămâni
și cel din afară.
5.Vocea inspirată . Se reglează intensitatea și presiunea aerului expirat prin :
– exerciții de gimnastică fonoarticulatorie,
– exerciții de inspir-expir,
– exerciții de expirație cu vocale,
– exerciții de expirație cu silabe,
– exerciții de expirație cu cuvinte,
– exerciții de expirație cu propoziții.
6.Vocea gravă se corectează pe cale intuitivă (auditivă, vibro-tactilă, vizuală)
registrul vorbirii prin exerciții de intensitate medie.
7. Vocea de cap se corectează prin reglarea emisiei vocii pe registrul mediu.132

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Conf.univ.dr. Tobolcea Iolanda1 Capitolul I LOGOPEDIA – ȘTIINȚĂ INTERDISCIPLINARĂ Ca oricare știință, logopedia s-a constituit pe baza necesităților… [625481] (ID: 625481)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Conf.univ.dr. Tobolcea Iolanda1 Capitolul I LOGOPEDIA – ȘTIINȚĂ INTERDISCIPLINARĂ Ca oricare știință, logopedia s-a constituit pe baza necesităților… [625481]

Copyright Notice

LISTA TABELE ȘI FIGURI … … … … 2 [612812]

Specializarea MRUAO [621145]

PROGRAMUL DE STUDIU INGINERIE ECONOMICĂ ÎN DOMENIUL MECANIC [303802]

UNIVERSITY OF MEDICINE AND PHARMACY IULIU HATIEGANU CLUJ -NAPOCA [606773]

CАPITОLUL 1. N ОȚIUNI T ЕОRЕTICЕ PRIVIND АNАLIZА [624716]

Procesare completă: 2025-11-11T19:05:23.577917

Copyright Notice

Similar Posts