Conform principiului dreptului comun contractul este legea părților , astfel convențiile [631044]

1
Introducere
Conform principiului dreptului comun „ contractul este legea părților ”, astfel convențiile
legal făcute trebuie respectate întocmai de părțile contractante. În practică, se întâmplă ca una
dintre părți – debitorul – să nu își execute de bună -voie obligațiile contractuale civile sau
comerciale, în această situație luând naștere răspunderea contractuală și efectele acesteia.
Răspunderea contractu ală implică faptul că debitorul este obligat să execute toate
obligațiile contractuale, iar în cazul neexecutării, a unei executări necorespunzătoare sau cu
întârziere se cauzează creditorului un prejudiciu pe care debitorul este obligat să îl repare.
Răsp underea contractuală include dreptul la despăgubiri, neexistând propriu -zis o
răspundere contractuală fără un drept la daune -interese din partea creditorului.
Am ales pentru prezenta lucrare tema răspunderii civile contractuale, deoarece cred că este
una dintre cele mai complexe ramuri ale dreptului, cu implicațiile cele mai frecvente în viața
noastră de zi cu zi, fiind legată de contract, ca izvor de drepturi și obligații.
În situația neexecutării corespunzătoare a contractului de către una dintre părți, cealaltă
parte, de bună -credință, nu este informată, de multe ori, despre mijloacele pe care le are la
dispoziție pentru a -și repara prejudiciul suferit, în lumina reglementărilor conținute de noul Cod
civil.
Astfel, prin cunoașterea condițiilor în care se poate angaja răspunderea civilă contractuală,
oricare dintre părțile unui contract va putea include în cuprinsul acestuia clauze menite să îi asigure
repararea cât mai satisfăcătoare a prejudiciului, cu respectarea totodată a limitelor legale.
Jurispru dența special aleasă în acest sens ilustrează modalitatea concretă de interpretare și
aplicare a dispozițiilor legale. Soluțiile de practic ă, deși uneori neunitare, sunt importante pentru
exemplificarea și nuanțarea prevederilor legale echivoce.
Astfel, C apitolul I din prezenta lucrare își propune o prezentare a aspectelor generale
privind răspunderea contractuală, respectiv: noțiunea răspunderii civile contractuale, condițiile
răspunderii contractuale, raportul de cauzalitate între neexecutarea obligațiilor contractuale și
prejudiciul cauzat și culpa sau vinovăția debitorului.
Capitolul II al lucrării de față își propune o analiză a prejudiciului respectiv: noțiunea și
prevederile Codului Civil Rom ân, prejudiciile reparabile , persoanele responsabile și vinovăția în
cazul profesioniștilor .

2
În capitolul III al prezentei lucrări ne -am propus o analiză a ceea ce însemnă daune
interese respectiv : noțiune a si clasificarea daunelor interese , caracterul pecuniar al daunelor –
interese ,punerea în întârziere și evaluarea daunelor interese.
Capitolul IV constă în prezentarea unor aspecte ale clauzelor exoneratoare a răspunderi
civile, respectiv forța majoră și cazul fortuit, f apta creditorului sau fapta unui terț de practică
judiciară referitoare la raportul dintre răspunderea contractuală și cea delictuală și caracterul
special, derogatoriu, al răspunderii contractuale .

3

Partea I – Partea teoretică

Capitolul 1. Răspunderea civilă contractuală
Răspunderea civilă se regăs ește în prevederile art.1350 Cod Civil care stabilește în alin.
(1) că „orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le -a contractat”, iar în alin.
(2)prevede că „atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este
răspunzătoare de prejudicial cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în
condițiile legii”.
Pe de altă parte art. 1516 alin. (1) C.civ. afirmă dreptul creditorului „la îndeplinirea
integrală, exactă și la timp a obligațiilor ”, iar art. 1530 C.civ. prevede dreptul creditorului „la
daune -interese pentru repararea prejudiciului pe care debit orul i l -a cauzat și care este consecința
directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației ”.
În literatura de specialitate, răspunderea civilă contractuală a fost definită ca obligația
debitorului contractual de a r epara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea,
executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligațiilor sale contractuale1.
Analizând lite ratura de spe cialitate ș i textul de lege , considerăm că r ăspunderea civilă
contractuală este o formă a răspunderii civile, având condiția esențială existența pagubei născute
fiind consecință direct ă a încălcării obligațiilor contractuale. Remarcăm că răspunderea civilă
contractuală presupune în primul rând exist ența unor raporturi juridice anterioare între păgubit și
autorul faptei, născute prin acordul lor de voință . În ca zul în care acest raport juridic nu există ,
prejudiciul nu poate fi produs astfel tragem concluzia că ori de câte ori ne întâlnim cu ipoteza în
care a fost cauzat un prejudiciu unei persoane în lipsa sau în afara unei legături contractuale, se
va angaja răspunderea civilă delictuală.
Într-o opini e s-a arătat că ” n eexecutarea voluntară a obligațiilor contractuale de către
debitor dă dreptul creditorului de a recurge la executarea silită în natură și la alte mijloace juridice
prevăzute de lege pentru a obține prestația care i se datorează sau de constrângere a debitorului în
același scop. Nu întotdeaun a creditorul poate obține executarea silită în natură, fie pentru că este
vorba despre obligații contractuale a căror executare silită în natură nu poate fi obținută prin

1 Mihail Eliescu – Răspunderea civilă delictuală , Editura Academiei R.S.R., București, 1972, p. 29

4
constrângerea debitorului, fie din cauza faptului că executarea în natură este defini tiv compromisă
(de exemplu, bunul nefungibil care trebuia predat creditorului a pierit din culpa debitorului) sau
pur și simplu executarea în natură, chiar silită, nu mai prezintă niciun interes pentru creditor.
În toate aceste situații , creditorul poate s uferi un prejudiciu, ceea ce înseamnă că el este
îndreptățit să pretindă o satisfacție prin echivalent bănesc. Răspunderea civilă contractuală rezultă
din nerespectarea întocmai a obligațiilor asumate prin contract, prejudiciul fiind consecința
neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare. Creanța contractuală inițială este
înlocuită cu o altă creanță , anume cea în despăgubire, care are ca obiect suma de bani ce reprezintă
prejudicial suferit de către creditor, fără însă a fi vor ba de o transformare propriu -zisă a obligației
inițiale , deoarece despăgubirile constituie obiectul subsidiar, cu titlu de sancțiune , al executării
obligației asumate de către debitor. Obligația asumată prin contract și obligația de reparare a
prejudiciulu i cauzat prin neexecutare sau executare necorespunzătoare ori cu întârziere sunt
obligații succesive și distincte, chiar dacă una este urmarea celeilalte și nu poate exista fără aceasta .
Mai reținem că, potrivit art. 1350 alin. (3) C.civ., „dacă prin lege nu se prevede altfel,
niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în
favoarea altor reguli care i -ar fi mai favorabile ”2
Actul juridic unilateral cu privire la răspunderea debitorului sau convenția părților trebuie
să intervină înainte de producerea prejudiciului .
În ipoteza în care creditorul renunță la reparare după producerea prejudiciului , atunci nu
mai este vorba despre o convenție cu privire la răspundere, ci, eventual, de o ie rtare de datorie.
Într-o opini e s-a arătat că ” clauzele cu privire la răspundere nu trebuie confundate nici cu
convențiile prin care se determină anticipat întinderea obligației de despăgubire (clauza penală).
S-ar putea deosebi:
– clauze care exclud sau l imitează răspunderea debitorului ( își produc efectele numai dacă
vinovăția debitorului îmbracă forma neglijenței sau imprudenței );
– clauze care agravează răspunderea debitorului.3
Art. 1355 alin. (1) C.civ. prevede că „nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau
acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr -o faptă săvârșită cu

2 Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil , Ed. Hamangiu,
București, 2012, p 238
3Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Institu ții de drept civil în reglementarea noului Cod civil , Ed. Hamangiu,
București, 2012, p238

5
intenție sau din culpă gravă”, iar alin. (2) al aceluiași articol dispune că “sunt valabile clauzele care
exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr -o simplă imprudență sau neglijență ,
bunurilor victimei”.
În aceeași ordine de ideii reținem că, potrivit art. 1356 alin. (1) C.civ., „un anunț care exclude
sau limitează răspunderea contractuală, indiferent dacă este adus ori nu la cunoștința publicului,
nu are niciun efect decât dacă acela care îl invocă face dovada că cel prejudiciat cunoștea existența
anunțului la mo mentul încheierii contractului”

1.1 Noțiun ea răspunderii civile contractuale
Răspunderea civilă contractuală a cunoscut diverse definiții în literatura de specialitate totuș i
o definiție unitară cu anumite trăsături s-a remarcat ca fiind și cea mai complexă , astfel răspunderea
civilă contractuală este definită ca fiind ” obligația debitorului de a repara pecuniar prejudiciul
cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea neco respunzătoare ori cu întârziere a
obligațiilor născute dintr -un contract valabil înc heiat .4
În toate celelalte cazuri enumerate ș i prezentate în literatura de specialitate , ori de câte ori se
cauzează un prejudiciu altei persoane în afara unei legături contractuale, se va angaja răspunderea
civilă extra -contractuală sau delictuală. Reținem trei trăsături esențiale ale răspunderii contractuale
din această definiție :
a) răspunderea contractuală este urmarea obligației generale de a răspunde pentru
prejudiciile cauzate unei alte persoane – în cazul în care prejudiciul este cauzat partener ului
contractual și totodată prejudiciul este urmarea neexecutării contractuale, atunci se va atrage
răspundere a contractuală ( În Codul Civil , această obligație își are rădăcinile în art. 1518 alin. (1)
C. civ. care prevede că debitorul răspunde persona l de îndepli nirea obligațiilor sale și mai ales de
art. 1350 alin. (1) C. civ. care prevede că „Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care
le-a contractat");
b) scopul principal al răspunderii contractuale este repararea pecuniară a prejudiciilor
cauzate prin neexecutarea contractului. Răspunderea contractuală prin aceasta ar trebui să excludă
alte mijloace pe care creditorul le are la îndemână pentru a vedea obligațiile sale executate sau

4 Mihail Eliescu – Răspunderea civilă delictuală , Editura Academiei R.S.R., București, 1972, p. 29

6
pentru a le putea considera executate. Executarea silită în natură sau de rezoluție nu reprezintă
consecința a răspunderii contractuale ci a altor remedii pentru neexecutarea contractului;
c) răspunderea contractuală este urmarea ne executării obligațiilor contractuale -avem în
vedere orice expresie a neexecutării adică neexecutarea obligațiilor contractuale pot fii
reprezentate f ie de o executare cu întârziere, o neexecutare totală sau parțială , chiar și o executarea
defectuoasă. Răspunderea contractuală în toate aceste ipoteze este folosită pentru repararea
prejudiciului cauzat prin aceste forme de executare prin intermediul daunelor -interese (executării
prin echivalent), fără a acoperi celelalte mijloace pe care creditorul le are la dispoziție pentru a
obține uitarea obligațiilor sale (de exemplu, executarea silită în natură sau rezoluțiunea contractului
pentru neexecutare).
În literatura de specialitate răspunderea civilă este clasificată în răspundere delictuală și
contractuală.
După cum am ară tat răspunderea civilă contractuală rezultă din nerespectarea clauzelor unei
convenții , atunci se impune ca să definim ș i răspunderea civilă delic tuală. Răspundere civilă delictuală
este urmarea prejudiciului cauzat printr -un fapt ilicit în afara oricărei l egături preexistente între
victimă și autor.
Răspunderea civilă delictuală constituie dreptul comun al răspunderii civile, iar
răspunderea civilă contractuală constituie o răspundere civilă cu caracter derogator de la dreptul
comun, este o răspundere cu ca racter special. De aici rezultă că ori de câte ori nu este vorba de o
răspundere contractuală, se vor aplica regulile răspunderii civile delictuale5.
Fiind forme ale răspunderii civile, între răspunderea civilă delictuală și cea civilă contractuală
există asemănări și deosebiri. Ambele presupun următoarele condiții de existență :
• fapta ilicită;
• vinovăția sau greșeala ;
• prejudiciul;
• legătura de cauzalitat e între fapta ilicită și prejudiciu;
În doctrină s -a pus problema dacă există sau nu două forme de răs pundere civilă, iar dacă
există atunci vinovăția delictuală este deosebită de cea contractuală ori există unitate de voință .

5 Mariana Rudăreanu, Obligații. Contracte, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2006, p. 78 .

7
Unii autori au considerat că există unitatea de culpă ( vinov ăția), care constă în aceea că nu s –
a efectuat o obligație ce revenea, fie din lege, fie din contract.
Alți autori resping acea stă idee și consideră că există dualitate de culpă. Totuși culpa
delictuală este aceeași , consideră că este aceeași indiferent de persoana ce a săvârșit cupla , susținem
acest punct de vedere deoarece î n opinia noastră orice persoană dacă s -ar fi comportat ca autorul
delictului ar fi fost în culpă, în cazul cuplei contractuale însă situația este alta deoarece culpa contractuală
nu se pune uniform pentru toți, fiind cauzată de o acti vitate anterioară, conștientă , voluntară a
autorului, care a consimțit să se angajeze prin propria voință la o anumită obligație și deci, cel ce
nu-și asumă obligația rămâne liber.
În concluzie, răspunderea civilă delictuală este o sancțiune specifică de drept civil ce se
aplică în cazul săvârșirii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii cu caracter reparatoriu.
Nu este o pedeapsă deoarece nu are un caracter personal deși o bună perioadă de timp a
fost considerată o pedeapsă. Pentru a fi o pedeapsă ar trebui să aibă și caracter p ersonal și drept
urmare aplicarea și executarea nu ar fi posibile decât atâta timp cât fapta a fost săvârșită de către
cel aflat în cuplă pe perioada vieții.
Este o sancțiune civilă ce se aplică patrimoniului persoanei, iar dacă aceasta a decedat
înainte d e a se stabili întinderea despăgubirii, obligația de dezdăunare, deci însăși răspunderea
civilă delictuală se va transmite moștenitorilor săi. Dacă ar fi pedeapsă, nu s -ar transmite.
Poate apărea situația de a fi pedeapsă dacă este considerată infracțiune. De exemplu, furtul
este o infracțiune, dar și delict civil, pe lângă aplicarea unei pedepse penale, autorului i se aplică
și sancțiunea civilă a obligării la plata despăgubirii. Dacă infractorul moare nu se mai pronunță
pedeapsa penală, dar obligația repa rării prejudiciului civil se va transmite moștenitorilor6.

1.2 Condițiile răspunderii contractuale
Pentru angajarea răspunderii debitorului sub forma daunelor -interese trebuie îndeplinite
următoarele condiții : existența unui contract; neexecutarea sau exe cutarea necorespunzătoare sau
cu întârziere a obligației ; existența unui prejudiciu; legătura cauzală între nerespectarea obligației
și prejudiciul; vinovăția debitorului; punerea în întârziere a debitorului.7

6Adam Drăgoi, Radu -Gheorghe Florian – Drept civil. Obligațiile , Editura ProUniversitaria, București, 2014, p. 104
7 Stanciu C. Cărpenaru – Tratat de drept comercial român, Ediția a IV -a, actualizată, (Procedurile de prevenire a
insolvenței și de insolvență) , București, Editura Universul Juridic, 2014, p. 442

8
În doctrină c ondițiile răspunderii contractuale sunt următoarele:
– existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații contractuale (neexecutarea,
executarea necorespunzătoare sau cu întârziere);
– existența unui prejudiciu;
– raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu;
– vinovăția debitorului.
Dreptul subiectiv al creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitor se naște în
momentul în care sunt întrunite condițiile mai sus enumerate.
Pentru a primii și despăgubiri de la debitor trebuie să fie întrunite și următoarele două condiții:
– debitorul să fie pus în întârziere;
– să nu existe o clauză de ne responsabilitate .

1.3 Raportul de cauzalitate intre neexecutarea obligațiilor contractuale si prejudiciul cauzat
Existența raportului de cauzalitate între neexecutarea sau executarea necorespunzătoare ori
cu întârziere a obligației contractuale și prejudiciul suferit de creditor este necesară pentru
angajarea răspunderii civile contractuale. În situația în care paguba, chiar și paguba cauzată de
către unul dintre contractanți , nu se află în niciun fel de raport cu obligația născută din contract,
răspunderea nu poate fi contractuală.
Din art. 1530 C.civ. rezultă cu claritate că prejudiciul trebuie să fie „ consecința directă și
necesară” a neexecutării obligației . De asemenea, și pentru ipoteza de excepție în care este supus
reparațiunii prejudiciul imprevizibil la momentul încheierii contractului, art. 1533 teza a II -a C.civ.
prevede că „daunele -interese nu cuprind decât ceea ce este consecința directă și necesară a
neexecutării obligației ”.8
O altă necesitate p entru existenț a și angajarea răspunderii civile este ca între faptul
prejudiciabil și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate. Observăm că de cele mai multe ori
faptul prejudici abil este o fa ptă ilicită umană, prin urmare î n cazul prejudiciului cauz at altuia acesta
trebuie să fie o consecință a faptei ilicite.

8 Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil , Ed. Hamangiu,
București, 2012, p191

9
Deci ca și î n cazul prejudiciului , raportul de cauzalitate este o condiție generală necesară a
răspunderii civile. Indiferent de tipul de r ăspundere delictuală sau contractuală indiferent dacă este
obiec tivă sau subiectivă raportul de cauzalitate este o condiție generală și necesară .
Referitor la răspunderea civilă delictuală, necesitatea existenței acestei condiții rezultă din
formularea mai multor dispoziții ale noului Cod civil, cum sunt art. 1349 alin . (2), art. 1357 alin.
(1), art. 1358 -1359, 1372 -1373, 1375 -1376 și 1378 -1379, precum și altele, în care se dispune în
esență că obligația de reparare intervine pentru „toate prejudiciile cauzate” sau pentru „prejudiciul
cauzat” printr -o faptă ilicită sau „cauzat de un animal”, „cauzat de un lucru” sau „cauzat de ruina
edificiului” ori în alte situații . Importanța raportului de cauzalitate apare mai ales în acele ipoteze
în care răspunderea este obiectivă, fără vinovăția persoanei răspunzătoare.
Nu t rebuie confundat raportul de cauzalitate cu vinov ăția, deș i rapor tul de cauzalitate este o
condiție materiala ș i obiectivă a răsp underii civile.
Vinovăția este la rândul ei o condiție subiectivă, din acest motiv trebuie să subliniem ca
vinovăția nu este o condiție necesară, astfel se poate explica situația în care vinovăția să lipsească
dar să existe raportul de cauzalitate după cum poate să existe vinovăția autorului faptei ilicite și să
nu existe raportul de cauzalitate.
Astfel putem concluziona că fără raport de cauzalitate nu există răspundere civilă. O a doua
concluzie este că raportul de cauzalitate nu este numai o condiție a răspunderii, ci este în același
timp și criteriul sau elementul în funcție de care se determină întinderea reparației care se datorează
victimei.
După cum am arătat noțiunea de prejudiciu direct nu se confundă cu noțiunea de prejudiciu
cauzat în mod direct. Noțiunea de prejudiciu direct are o sfera mai largă, prin acest termen
înțelegând u-se atât prejudiciul cauzat printr -o legătură cauzală directă, cât și printr -o legătură
cauzală indirectă.
Dacă prejudiciul direct cuprinde ș i pre judiciul printr -o cauza indirectă atunci trebuie să
definim p rejudiciul indirect , acest a fiind prejudiciul care nu are nici un raport de cauzalitate cu
fapta ilicită.
Putem astfel afirma că răspunderea nu poate fi angajată în cazul în care între fapta ilicită
și prejudiciul suferit de victimă nu există un raport de cauzalitate direct sau i ndirect .
De cele mai multe ori rap ortul de cauzalitate se stabilește ușor, deoarece legă tura dintre
fapta ilicită și prejudiciul este evidentă, clară și indiscutabilă . Spre ex emplu , victima este lovită

10
cu toporul în cap ș i moare imediat. Decesul victimei e ste în mod sigur efectul clar ș i indi scutabil
al loviturii de topor și în mod sigur efectul aplicării loviturii. La fel și în cazul î n care o per soană
distruge sau sustrage bunuri ori înstrăinează bunul a ltuia, raportul de cauzalitate î ntre fapta ilicită
și prejudici ul suferit de victimă este clar ș i evident.
Lăsând la o parte aceste ipoteze sunt situații î n care stabilirea sau decelarea raportului de
cauzalitate devine o p roblemă dificilă și complicată deoarece producerea prejudiciului poate fi
precedată sau însoțită de mai multe acțiuni sau inacțiuni dintre care unele pot fi directe sau
indirecte, succesive sau concomitente, imediate sau mediate, principale sau secundare, toate
împreună formâ nd un complex de îm prejurări și evenimente, cu rol de cauze propriu -zise sau de
condiții , așa încât raportul de cauzalitate este greu de dece lat și selectat care dintre ele.
În doctrina de specialitate s-au conturat o mulțime de ipoteze ș i studii pentru stabil irea
raportului de cauzalitate î n situațiile în care pro ducere prejudiciului este urmată de sau însoțită de
mai multe fapte ș i împrejurări .
Teoria sau sistemul echivalenței condițiilor sau al condițiilor „sine qua non ” este una
dintre cele mai des întâ lnite teo rii.
Această teorie a fost elaborată de juristul german von Buri, apoi o reîntâ lnim preluată în
literatura juridică franceză de către majoritatea autorilor în domeniu și aplicată de practica judiciară
din Franța.
Teoriei echivalenței condițiilor afirmă că în situația în care nu se poate deter mina cu
precizie faptul cauzal atunci toate faptele și împrejurările care au fost indispensabile pentru
producerea prejudiciului tr ebuie reținute ca fiind cauze ale acestuia, cu valoare cauzală egală, adică
sunt echivalente.
Drept urmare folosind acest raț ionament fiecare fapt care precede rezultatul prejudiciabil
și în lipsa căruia acesta, ipotetic, nu s -ar fi produs, este consider at cauzal, alături și deopotrivă cu
celela lte fapte și împrejurări; astfel , pentru ca un fapt să fie cauzal este suficient să fi fost una din
condițiile „sine qua non” adică necesare producerii prejudiciului.
După cum observăm acest ă teorie are meritul de a izola condițiile sau cauzele necesare în raport
cu cele care sunt indiferente pentru producerea rezultatului și, de asemenea, are și meritul
simplicității .

Teoria sau sistemul cauzei adecvate .

11
Prin această teorie, în diferite variante, pentru a elimina din defectele primei teorii se
încearcă să se facă o selectare între antecedentele prejudiciului.
Astfel, dacă prima teorie consideră că sunt necesare ș i reținute toate faptele și împrejurările,
această teorie face o selecț ie dintre condițiile necesare sau sine qua non, fiind astfel considerate
cauze numai acele fapte sau împrejurări anterioare care în mod normal, obișnuit , potrivit
experienței umane au capacitatea obiectivă de a produce un rezultat de genul celui care s -a produs.
Așadar, trebuie înlăturate din câmpul cauzal acele fapte necesare care, numai accidental, determină
sau pot determina producerea unui asemenea rezultat.
Teoria sau sistemul cauzei proxime este ul tima pe care o vom prez enta a ceasta fiind
elaborat ă în dreptul anglo -saxon și a avut ca fundament teoretic alegația filosofului iluminist
Francisc Bacon: „Ar fi pentru drept o sarcină fără de sfârșit de a determina cauza cauzelor și
acțiunea unora față de celelalte. De aceea, el se mulțumește cu cauza imediată și judecă acțiunile
cu ajutorul acesteia, fără să urce la una anterioară”.

1.4 Cu lpa sau vinovăția debitorului
Neexecutarea ori executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației trebuie să fie
imputabilă debitorului. Art. 1547 C.civ. stabilește că „debitorul este ținut să repare prejudiciul
cauzat cu intenție sau din culpă”, art. 1548 C.civ. însă stabilește că „culpa debitorului unei obligații
contractuale se prezumă prin simplu l fapt al neexecutării”. Prin urmare coroborând cele două
articole observăm că în materie contractuală operează o prezumție de vinovăție a debitorului,
deoarece, în caz de neexecutare sau de executare necorespunzătoare ori cu întârziere a obligației ,
debit orul acestei obligații , pentru a nu fi angajată răspunderea lui contractuală, trebuie să facă
dovada unei cauze care îl exonerează de răspundere .
Art. 1351 alin. (1) C.civ. stipulează următoarele „dacă legea nu prevede altfel sau părțile
nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forță majoră
sau de caz fortuit”.Alin. (2) al aceluiași articol definește forța majoră ca fiind orice eveniment
extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil, iar alin. (3) definește cazul fortuit ca fiind un
eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă
dacă evenimentul nu s -ar fi produs.

12
Conform a rt. 1351 alin. (4) C.civ. „dacă, potrivit legii, debitorul este exonerate de
răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerate și în caz de forță
majoră”.
Într-o opinie ”c azul fortuit și cazul de forță majoră sunt exoneratorii de răspundere numai
dacă nu a existat o acțiune sau inacțiune anter ioară a debitorului care să îi fie imputabilă, fără de
care nu s -ar fi produs aceste evenimente.
Forța majoră sau cazul fortuit poate:
– fie să facă imposibilă executarea (ipoteză în care, în contractele unilaterale, obligația se va stinge
fără ca debitorul să fie obligat la plata despăgubirilor, iar în contractele sinalagmatice se va pune
problema suportării riscului contractului);
– fie să suspende temporar executarea obligației (ipoteză în care debitorul va executa cu întârz iere
fără însă a plăti despăgubiri moratorii).
Debitorul nu va răspunde nici atunci când neexecutarea obligației este imputabilă exclusiv
creditorului, având în vedere că, potrivit art. 1517 C.civ., „o parte nu poate invoca neexecutarea
obligațiilor celeil alte părți în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acțiune sau
omisiune”.9
Este posibil ca fapta ilicită să fie imputabilă debitorului, însă producerea prejudiciului să
fie imputabilă și creditorului, caz în care, conform art. 1534 alin. (1) C.civ., despăgubirile datorate
de debitor se vor diminua în mod corespunzător.
În aceeași ordine de idei potrivit art. 1534 alin. (2) C.civ., debitorul nu datorează
despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le -ar fi putut evita cu o minimă diligență .

9 Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituții de drept civil în reg lementarea noului Cod civil , Ed. Hamangiu,
București, 2012, p191

13

CAPITOLUL 2. PREJUDICIUL
Prejudiciu este definit cel mai adesea ca fiind rezultatele dăunătoare , de natură
patrimonială sau morală, consecințe ale încălcării sau vătămării drepturilor și intereselor legitime
ale unei persoane. Conform art. 1349 alin. (2) și art. 1357 C. civ., răspunderea civilă reparatorie
intervine numai în cazul în care există un prejudiciu injust cauzat unei persoane, prejudiciu ce
trebuie, potrivit legii, să fie reparat. Din cele de mai sus expuse conchidem că examinarea
răspunderii civile reparatorii are drept scop, înainte de orice, determinarea cazurilor și condițiilor
în care o persoană poate pretinde repararea prejudiciului ce injust i -a fost cauzat.
Dacă avem în vedere conduitele umane, în planul dreptului civil, fapta ilicită, chiar
săvârșită cu vinovăție, este li psită de relevanță și efecte, dacă prin ea nu s -a cauzat un p rejudiciu
altei persoane. Așadar, răspunderea civilă reparatorie are ca primă finalitate – conform textelor
Codului civil – repararea prejudiciilor cauzate. Din această perspectivă, putem afirma că
prejudiciul este nu numai condiția răspunderii reparatorii , ci și măsura ei, în sensul că ea se
angajează doar în limita prejudiciului injust cauzat10.
Literatura de specialitate a subliniat că prejudiciul este cel mai important element al
răspunderii civile, fiind o condiție esențială și necesară a acesteia, de sine stătătoare. În opinia mea
această afirmație este valabilă, doar în spațiul răspunderii civile reparatorii, singura reglementată
în normele Codului civil. Din cele expuse totuș i nu se poate susține că dovada existenței
prejudiciului este suficientă pentru angajarea răspunderii. Consider că doar pornind de la
prejudiciu, prin luarea în considerare și examinarea atentă a raportului de cauzalitate, se poate
ajunge la fapta ilicită sau la altă cauză a prejudiciului și, de aici, la autorul faptei sau la persoana
obligată la reparație.
Începând cu cea de -a doua jumătate a secolului trecut și până astăzi, asistăm la o adevărată
inflație a diferitelor categorii de prejudicii reparabile11. Motivul principal care justifică necesitate a
ordonării și clas ificării prejudiciului este toc mai această inflaț ie.
Prejudiciile sunt împărțite î n mai multe clasificării în funcție de varii criterii. Cele m ai
impor tante clasificări sunt clasificările clasice și cele moderne.

10Liviu Pop, Ionuț -Florin Popa, Stelian Ioan Vidu – Tratat elementar de drept civil: Obligațiile , Editura Universul
Juridic, București, 2012, p. 412
11Ibidem , p. 413

14
Astfel p otrivit clasificării clasic e prejudiciile sunt de două feluri: patrimoniale și
nepatrimoniale sau daune morale.
a) prejudiciile patrimoniale : sunt efectele dăunătoare care au valoare economică , ele
putând fi evaluate pecuniar. Prejudiciile patrimoniale sunt în primul rând urmările cauzate de ,
încălcarea drepturilor și intereselor economice ale prejudiciatului, cum ar fi: sustragerea,
distrugerea sau degradarea unui bun, uciderea unui animal, pierderea dreptului la întreținere,
pierderea cli entelei, pierderea unui profit, precum și alte prejudic ii de gen. Prejudiciile
patrimoniale pot rezulta și din încălcarea unui drept personal nepatrimonial, cum sunt:
− diminuarea sau pierderea câștigului din muncă, urmare a vătămării sănătății sau
integrității corporale,
− valoarea cheltuielilor efectuate cu tr atamentul și îngrijirea medicală a victimei unei
agresiuni,
− pierderea câștigului din muncă, urmarea a concedierii unei persoane care este victima
unei calomnii grave sau a unei campanii de presă injustă.
b) prejudiciile patrimoniale sau daunele morale12: sunt consecințele dăunătoare suferite de
o persoană, consecințe care nu au valoare economică și, prin urmare, nu pot fi evaluate pecuniar;
ele constau întotdeauna în dureri fizice și dureri psihice ale victimei și sunt urmarea, în principiu,
a încălcării dr epturilor personale nepatrimoniale care definesc personalitatea umană, în tripla sa
dimensiune: personalitatea fizică, personalitatea morală și personalitatea socială. Durerile fizice și
durerile psihice, pot fi urmare a:
− vătămării sănătății și integrităț ii corporale;
− restrângerii posibilităților de viață familială și socială normală (prejudiciu de agrement);
− atingerilor provocate armoniei fizice și înfățișării unei persoane (prejudiciu estetic);
− decesului unei persoane față de care avem o puternică afec țiune (prejudiciu afectiv);
− atingerilor aduse demnității, cinstei și onoarei unei persoane;
− încălcării dreptului la propria imagine;
− atingerilor aduse vieții private, precum și alte asemenea atingeri.
Încălcarea unui drept patrimonial al unei persoane po ate avea ca urmare producerea de
prejudicii sau daune morale, constând în dureri sau suferințe psihice, cum ar fi: moartea unui

12A se vedea Sache Neculaescu – Observații critice in legatura cu reglementarea reparării prejudiciilor morale in
noul Cod civil român, în Dreptul nr. 5/2010, pp. 39 – 56

15
animal de companie față de care proprietarul este foarte atașat, distrugerea unui bun care repre zintă
o amintire de familie (pre judiciu afectiv).
Prejudiciile nepatrimoniale pot fi împărțite în clasifică rii.
O primă clasificare este împărțirea prejudiciilor î n : prejudicii morale rezultate din leziuni
sau vătămări ale personalității fizice a victimei (componente ale prejudiciilor corporale) și
prejudicii morale independente de orice leziune fizică sau corporală (prejudiciile afective).
O altă clasifica re a prejudiciilor este clasificarea mo dernă tripartită .
Majoritatea autorilor î n literatura de sp ecialitate contemporană au adoptat o nouă
clasificare a prejudiciilor în trei categorii și anume :
a) prejudiciile patrimoniale: acestea sunt prejudiciile care au valoare economică, putând fi
evaluate și exprimate pecuniar. De regulă, rezultă din încălcare a drepturilor și intereselor
economice ale victimei. Ele pot însă rezulta și din încălcări ale unor drepturi personale
nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la onoare, la cinste, la demnitate.
b) prejudiciile corporale: sunt prejudiciile cauzate prin încălcare a drepturilor personale
nepatrimoniale care definesc personalitatea fizică a unei persoane, cum sunt: dreptul la viată,
dreptul la sănătate, dreptul la integritate corporală. Sub aspectul structurii, prejudiciile corporale,
după natura lor, de regulă, sunt prejudicii mixte, cu o alcătuire duală: p e latură sau componentă
economică (patrimonială) și o alta morală ori nepatrimonială. Amb ele componente sunt reparabile.
Prejudiciul corporal, sub componenta sa economică sau patrimonială, se repară prin despăgubiri
bănești; sub componenta morală sau nepatrimonială, se repară prin mijloace nepatrimoniale și,
deopotrivă, prin plata de sume de bani, cu titlu de compensații bănești13.
c) prejudiciile morale sau daunele morale pure: aceste prejudicii constau în d ureri psihice
cauzate prin atingerile aduse personalității afective, ori personalității sociale a le unei persoane,
cum sunt: moartea unei rude apropiate, atentatele la onoarea, demnitatea, cinstea victimei,
atingerile aduse vieții private sau dreptului la propria imagine.
În opinia noastră aceste prejudicii pot fi reparate prin mijloace nepatrimoniale; în același
timp, instanțele de judecată pot acorda victimei și o indemnitate cu funcție de pedeapsă privată sau
cu titlu de compensație bănească.
Această clasificare se regăsește în textul art. 1381 – 1395 C. civ., care reglementează
repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale .

13A se vedea Liviu Pop, op cit , pp .194 – 197

16
Faptele ilicite sunt co nduite ale omului prin care se î ncalcă normele imperative ale
dreptului, săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice împotriva autorului lor, efecte care
însă se produc în puterea legii. În alți termeni, prin fapta ilicită înțelegem acțiunea sau inacțiunea
contrară legii care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau inte reselor legitime ale unei
persoane.
Necesitatea existenței unei fapte ilicite ca element sau condiție distinctă a răspunderii civile
în toate acele cazuri când un prejudiciu este cauzat printr -o conduită umană se regăsește în art.
1357 alin. (1) C.civ., c are dispune cu valoare de principiu că cel care cauzează altuia un prejudiciu
„printr -o faptă ilicită” este obligat să îl repare. Termenul de faptă, însoțit sau neînsoțit de adjectivul
ilicită, mai este întâlnit și în alte texte legale. Astfel, în art. 135 9 se prevede „autorul faptei ilicite”,
iar art. 1372 – 1373 se referă printre altele la „fapta prejudiciabilă” a minorului sau „fapta
săvârșită” de prepuși. De asemenea, art. 253 care reglementează mijloacele de apărare a drepturilor
personale nepatrimonia le, inclusiv dreptul la despăgubiri pentru repararea unei daune morale
utilizează sintagma „caracterul ilicit al faptei săvârșite” sau „vătămarea este imputabilă autorului
faptei prejudiciabile”14.
Fapta ilicită are următoarele trăsături:
a) fapta are car acter obiectiv sau existență materială, cons tând într -o conduită ori
manife stare umană exteriorizată;
b) fapta este mijlocul prin care se obiectivează un element psihic, subiectiv: voința omului
care a ales o anumită conduită;
c) fapta este contrară ordi nii sociale și reprobată de societate; reprobarea socială, din punct
de vedere subiectiv, este legată de vinovăție, iar din punct de vedere obiectiv, își găsește expresia
juridică în caracterul ilicit al faptei.
Noțiunea de ilicit definește ideea de co nduită interzisă sau contrară unei norme juridice
imperative.
Doctrina noastră juridică modernă și practica judiciară în prezent, susțin și consideră că
fapta ilicită și greșeala sau vinovăția autorului său sunt condiții sau elemente distincte. În aceast ă
situație devine evident că distincția dintre cele două este necesară.

14Liviu Pop, Ionuț -Florin Popa, Stelian Ioan Vidu – Tratat elementar de drept civil: Obligațiile , Editura Universul
Juridic, București, 2012, p. 424

17
Distincția între cele două se poate face datorită faptului că fapta ilicită este manifestarea
exterioară sau obiectivarea voinței și conștiinței autorului, iar vinovăția este atitud inea psihică,
interioară a autorului față de fapta sa și consecințele pe care le produce.
Am afirmat că distincția devine necesară deoarece sunt situații când deși fapta ilicită există, putând
fi chiar foarte gravă, totuși răspunderea civilă nu intervine pentru motivul că lipsește vinovăția
autorului său. Un exemplu în acest sens este cazul faptelor săvârșite de o persoană lipsită de
discernământ; în acest caz, în principiu, autorul nu este vinovat și nu va răspunde pentru prejudiciul
cauzat.
Această con cepție este consacrată implicit și în textele actualului Cod civil art. 1357 alin.
(1) face distincție clară între cele două elemente sau condiții ale răspunderii civile atunci când
prevede: „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr -o faptă ilicită, s ăvârșită cu vinovăție, este
obligat să îl repare”. La fel art. 1372 -1374, care reglementează răspunderea pentru prejudiciile
cauzate prin fapta altuia, se referă expres și exclusiv doar la fapta ilicită, vinovăția autorului nefiind
o condiție necesară nașt erii obligației de reparare în sarcina persoanelor răspunzătoare.