Conflictul Transnistran

ROMÂNIA

MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE

COLEGIUL NAȚIONAL DE APĂRARE

Cursant

Colonel Nicolae PÎNZARU

LUCRARE DE CURS

Coordonator științific:

Titlu, Prenume, Nume

(ex.: Coordonator științific:

Gl.Mr. (r) prof. univ. dr. Mihail VASILE-OZUNU)

BUCUREȘTI, 2016

DECLARAȚIE

Prin prezenta declar că lucrarea de curs cu titlul „Conflictul Transnistran” este scrisă de mine și nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau instituție de învățământ superior din țară sau străinătate. De asemenea, declar că toate sursele utilizate, inclusiv cele de pe Internet, sunt indicate în lucrare, cu respectarea regulilor de evitare a plagiatului, astfel:

– toate fragmentele de text reproduse exact, chiar și în traducere proprie din altă limbă, sunt scrise între ghilimele și dețin referința precisă a sursei;

– reformularea în cuvinte proprii a textelor scrise de către alți autori deține referința precisă;

– rezumarea ideilor altor autori deține referința precisă la textul original.

București, data

Absolvent Prenume Nume

______________________ (semnătura în original)

INTRODUCERE

Odată cu prăbușirea URSS au apărut un șir de probleme și conflicte (crize). În acea perioadă s-a creat și situația de conflict profund de pe malul sting al Nistrului și cu impact multidemnsional asupra tînărului stat Republica Moldova și cetățenilor ei.

Problema conflictelor înghețate reprezintă un subiect relevant de interes, deoarece acestea crează o stare permanentă de incertitudine în cadrul comunității europene și poate afecta securitatea și dezvoltarea economică în întreaga regiune. Înțelegerea naturii lor și modul în care situația de-a lungul timpului s-ar putea transforma, dau indicii importante cu privire la dimensiunea lor și modul în care acestea afectează regional și mediul de securitate european.

În acest context, obiectivul principal al acestei lucrări, este de a determină caracteristicile unui astfel de conflict înghețat, cel al Transnistriei.

Reglementarea conflictului transnistrean impune atingerea unui compromis în vederea soluționării finale la masa de negocieri. Cu toate acestea, durata negocierilor dovedește că părțile implicate nu reușesc să rezolve problema din cauza unor conjuncture și speră că, între timp, acestea se vor schimba, înclinînd balanța în favoarea uneia dintre ele. Motivul principal pentru care diferendul rămîne nesoluționat rezidă în faptul că părțile percep în mod diferit semnificația reglementării definitive a conflictului.

Din documentele oficiale și din declarațiile înalților demnitari rezultă clar că Republica Moldova înțelege procesul de reglementare a conflictului în conformitate cu Legea Supremă adoptată în anul 1994. În viziunea Chișinăului, reglementarea presupune eliminarea factorilor ce au generat conflictul și reintegrarea țării în hotarele existente la 1 ianuarie 1990. În acest sens, am putea afirma că Republica Moldova depune în continuare eforturi pentru a lichida toate eventualele motive care provoacă fobii populației de pe malul stîng al Nistrului.

La rîndul său, Transnistria percepe reglementarea diferendului ca pe un proces de recunoaștere a dreptului său deplin la independență, proclamată la începutul anilor 1990. În acest context, sînt invocate anumite argumente istorice, se fac referiri la un pretins pericol românesc, pe care transnistrenii ar fi reușit să-l anihileze, respingînd „agresiunea naționaliștilor români“ Anume pe aceasta se bazează mitologia specifică a propagandei prin care regimul încearcă să-și asigure susținerea populației.

Un impact extern esențial asupra evoluției conflictului și a procesului de negocieri îl are Federația Rusă. Sprijinul acordat în permanență de Rusia este convertit într-o campanie propagandistică orientată spre menținerea speranțelor că Transnistria va reuși totuși să se detașeze definitiv de Moldova ori va intra în componența Rusiei, ori va obține calitatea de membru asociat al acesteia. În acest sens, trebuie să precizăm din start că, la sfîrșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90, evoluția evenimentelor politice constituia pentru transnistreni un motiv serios de îngrijorare vizavi de viitorul și securitatea lor. Greșelile comise de autoritățile moldovenești erau comensurabile cu cele ale liderilor de la Tiraspol. Acum este imposibil de a cerceta și de a înțelege provocările reciproce de atunci, deși ar fi foarte important să analizăm fenomenul în complexitatea lui. Totodată, insistența Transnistriei asupra propriei independențe reprezintă o soluție extremă și inacceptabilă sub toate aspectele. Mai ales în situația cînd garantul principal al reglementării diferendului transnistrean este Rusia, cea care, în perioada de pînă la declanșarea valului de terorism, își soluționa conflictele cu separatiștii prin metode extrem de dure, recurgînd, de exemplu, la tertipuri militare pentru a lua prin surprindere liderii ceceni în noaptea de Revelion a anului 1995, iar mai tîrziu, chiar la lichidarea fizică a liderilor secesioniști (Dudaev și Yandarbiev). Nu are sens să comparăm dreptul la independență al Ceceniei și al Transnistriei. Exemplul de mai sus denotă că diferendele separatiste sînt soluționate nu pe baza unor principii și drepturi, nu pe bază de argumente istorice, ci prin forță. În acest sens, ar fi oportun să amintim de standardele duble, cînd conflictele interne sînt soluționate prin forța armelor, iar cele externe – prin influența politică a celui mai puternic. Pînă a recurge la elucidarea rolului care-i revine procesului de negocieri, ar trebui să explicăm unele lucruri care au contribuit la instaurarea unui status quo, pe care părțile încearcă actualmente să-l „dezghețe“ pentru a grăbi soluționarea definitivă a conflictului. În acest context, este important să înțelegem modul în care propaganda transnistreană își justifica „la raison d’etre“ (rațiunea de a fi a Transnistriei), argumentele istorice pe care le invoca și cît de grav era pretinsul pericol românesc. Doar după aceasta are sens să revenim la analiza procesului de negocieri, care a dus la actualul status quo. Este important să urmărim și modul în care propaganda de la Tiraspol a reformulat rațiunea de a fi a independenței transnistrene.

Scurt istoric

Între 19 august 1941 și 29 ianuarie 1944, România a avut sub administrație temporară regiunea de la (Est) Nistru până la (Vest) Bug și de la râul (N) Niomjîi până la (S) Marea Neagră, care a purtat de asemenea numele de “Transnistria”

La începutul evului mediu, slavii de răsărit îi numeau pe români (inclusiv moldoveni) volohi. Pe la 1150 este atestat în analele rusești orașul Bolohov. Istoricul rus N.P. Karamzin scria în 1892 în volumul IV al Istoriei Imperiului Rus, că orașul Bolohov se află în guvernământul Podoliei, pe drumul de la Kiev la Halici. În secolul al XVIII-lea (1681-1683), Transnistria s-a aflat sub jurisdicția administrativă a domnului Moldovei, Gheorghe Duca. Târgurile de aici erau organizate ca și orașele moldovenești, fiind conduse de șoltuzi și pârgari. Stăpânirea domnilor Moldovei era dovedită și de condicile de socoteli și biruri ale acestora. Centrele mai importante erau Movilăul – ridicat de voievodul româno-moldovean Ieremia Movilă pe moșia Cantacuzineștilor -, Dubăsari – ridicat în apropierea podului de dubase (luntre) construit de moldoveni –, Silimbria, Iampol, Jaruga, Rașcov, Vasilcău. Trebuie de asemenea menționat Oceacovul, situat la extremitatea nordică a estuarului Niprului (în a cărui bifurcație se varsă Bugul), cetate pentru construirea căreia Petru Șchiopul a trimis în 1587 15.000 de salahori și 3.000 de care.

Mihai Viteazul cerea în tratativele purtate cu regele Sigismund al III-lea al Poloniei, în martie 1600 la Brașov, să i se recunoască stăpânirea Oceacovului de peste Nistru. (sursa: Istoria Românilor din Transnistria, Ioan Silviu Nistor)

Perioada sovietica

După constituirea Uniunii Sovietice (30 decembrie 1922), la 12 octombrie 1924 guvernul sovietic a creat, pe teritoriile situate la est de râul Nistru, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainiene (RSS Ucraineană). Capitala se afla la Balta, un oraș în Ucraina de astăzi. Granițele RSSA Moldovenească au fost trasate astfel ca doar 30% din populație să fie etnici români. În 1929 capitala a fost mutată la Tiraspol. Parte a României, Moldova a fost ocupată de Uniunea Sovietică (având consimțământul Germaniei) în 1940, consecință a unui protocol expansionist secret atașat pactului de neagresiune germano-sovietic din 1939, pactul Molotov-Ribbentrop. Această consecință va “evolua” ulterior, fiind parte determinantă a formării așa-zisei “cortine de fier.” La 2 august 1940, guvernul sovietic a proclamat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, având capitala la Chișinău (Kishinëv, în limba rusă), prin contopirea unei mari părți din Basarabia cu 6 din cele 14 raioane ale RSSA Moldovenească, iar restul a revenit RSS Ucrainiene.

În iunie 1941, trupele germane și române au atacat Uniunea Sovietică. În înțelegere cu Germania, România a preluat administrarea teritoriului dintre Nistru și Bug (Pivdennyy Buh în ucraineană), de la Bar (Ucraina), în nord, până la Marea Neagră, în sud, pe care l-a administrat sub numele de Transnistria cu intenția să adune aici pe toți evrei din Bucovina și din Basarabia. Acest aranjament a rămas în vigoare până în august 1944, când trupele sovietice au reocupat Basarabia (Est-Moldova) și Transnistria. Un tratat din 1947 a returnat Basarabia, nordul Bucovinei și Transnistria Uniunii Sovietice, iar vechile diviziuni administrative sovietice și denumirile rusești ale teritoriilor au fost reimpuse.

Majoritatea teritoriului dintre Nistru și Bug care fusese numit Transnistria de autoritățile române în al II-lea război mondial aparține Ucrainei. Doar o mică fîșie de-a lungul rîului Nistru a fost inclusă de autoritățile sovietice în RSS Moldovenească(Est-Moldova), iar după destrămarea URSS a devenit de drept, parte a Republicii Moldova, provenită din RSSM.

Republica separatistă

În 1989, românii, majoritari în Moldova, au declarat ca limbă oficială limba română. Într-o parte a Transnistriei, mai ales în orașul Tiraspol în care procentajul populației românești este mai scăzut, s-a dezvoltat o mișcare separatistă, care la 2 septembrie 1990 a proclamat Republica Moldovenească Nistreană și, cu sprijinul trupelor rusești, a izbutit în urma confruntării armate din 1992 să preia controlul asupra celei mai mari părți a zonei transnistrene a Republicii Moldova, cît și a unei zone din Basarabia în jurul orașului Tighina. În războiul civil din 1992 au murit aproximativ 1.500 de persoane. După semnarea unui acord, rușii au decis să lase câteva mii de militari în zonă pentru a menține pacea, însă aceștia au ajutat în final la consolidarea autorităților separatiste. De atunci, guvernul moldovean nu mai are nici o autoritate asupra regiunii transnistrene, în afară de 6 sate din raionul Dubăsari. Deși în 1994 a fost semnat un acord cu Moldova ce prevedea retragerea trupelor rusești din Transnistria, acesta nu a fost ratificat de Duma rusă. La 17 septembrie 2006, autoritățile separatiste transnistrene au organizat un referendum privind soarta viitoare a Transnistriei, care a arătat că o majoritate largă sprijină independența față de Moldova și aderarea la Federația Rusă. Rezultatele acestui referendum nu au fost însă recunoscute de comunitatea internațională.

Populație

Populația regiunii la recensământul din 1989 era de 546.000 de locuitori (fără orașul Tighina și celelalte localități basarabene controlate de separatiștii transnistreni). Ca urmare a situației economice și politice din zonă, recensămîntul din 2004 făcut de autoritățile separatiste din Tiraspol a arătat o scădere a populației cu aproximativ 150000 de persoane (pe întreg teritoriul separatist, inclusiv zona Tighina).

PREMISELE

În luna octombrie 1987 in RSS Moldoveneasca apare Miscarea national-democratică si primele sale victorii – conferirea limbii moldovenesti (romane) a statutilui de limba de stat pe teritoriul RSSM si revenirea la grafia latina.

Această Mișcare national-democratică desfășoară o activitate protigiosă care se încheie cu un apogeul al victoriei în luna august 1989, și anume 31 august 1989 Sovietul Suprem al RSSM cu majoritatea covarsitoare adopta legile de functionare a limbilor (din 341 deputati, contra au votat 43, unul s-a abtinut). Din acest moment limba moldoveneasca (romana) devine unica limba de stat a RSSM, iar limba rusa – limba de comunicare interetnica. Ulterior ziua de 31 august va deveni sarbatoare nationala oficiala.

În anul 1989 s-a format Frontul Popular Moldovenesc, o asociație de grupări politice și culturale care a culminat în 1990 prin recunoașterea sa oficială și participarea la alegeri. Marile demonstrații ale etnicilor vorbitori ai limbii române au determinat înlocuirea șefului Partidului Comunist Moldovenesc și trecerea de la definiția limbii ca "moldovenească" (în litere chirilice) la desemnarea limbii ca română (în litere latine) și ca limbă oficială și de comunicare interetnică. Opoziția față de influența crescândă a etnicilor români a crescut și ea, mai ales în Transnistria, unde în 1988 a fost creată Mișcarea Yedinstvo-Unitatea de către majoritatea slavă, și în sud, unde a apărut mișcarea Gagauz Halkî (poporul găgăuz), format în noiembrie 1989, pentru a-i reprezenta pe găgăuzi, o minoritate de limbă turcică.

Primele alegeri democratice pentru Sovietului Suprem al RSS Moldovenească au avut loc pe 25 februarie 1990. Frontul Popular a câștigat majoritatea voturilor. După alegeri, Mircea Snegur, un fost comunist, a fost ales președinte al Sovietului Suprem; în Septembrie el a devenit președinte al republicii. Guvernul reformist care a preluat puterea în mai 1990 a făcut multe schimbări care nu au fost pe placul minorităților, incluzând și schimbarea numelui republicii în iunie, din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în Republica Sovietică Socialistă Moldova și declararea suveranității în aceiași lună.

Evenimentele din 1988-89, cind conflictul a luat nastere, vom sesiza o mica nuanta – noi optam atunci nu atit pentru identitate etnica, cit lingvistica, nu atit pentru independenta nationala, cit pentru renasterea culturii nationale. Idei referitoare la unirea cu Romania, la independenta fata de URSS sau lozinci anticomuniste nu prea se semnalau. De aici, nici factorul etnic, nici cel politic nu au putut sta la originea conflictului. Problema transnistreana are mai curind la origine un conflict intercultural, ce a capatat dupa noiembrie 1989 un tot mai pronuntat caracter de conflict geopolitic. Dupa 1990 conflictul transnistrean si-a pierdut caracterul de conflict intercultural in favoarea unuia pur geopolitic. Acest caracter avea sa se accentueze si mai mult dupa obtinerea independentei Republicii Moldova in 1991. 

Destrămarea URSS a plasat metropola fostului imperiu sovietic într-o poziție defensivă față de granițele sale. Pe rând, fostele republici sovietice și-au declarant independența, teritoriile respective și eventualele beneficii strategice pe care acestea le furnizau Moscovei trecând în jurisdicția capitalelor noilor state independente. Moscova a intenționat să își mențină sau chiar să-și refacă influența în aceste zone, prin mai multe mijloace, unele la limita legislației și a cutumelor internaționale, cele mai multe dincolo de această limită. Unul dintre procedee a fost utilizarea complicatei structuri de autonomii administrative a fostei URSS pentru suscitarea unor conflicte separatiste. În scopul aplanării acestora, în teritoriile respective trebuia să intervină armata rusă, stabilind astfel capete de pod prin care să influențeze zona nu doar militar, ci și politic și economic. Transnistria este un astfel de caz.

Inițial, in anul 1990, centrul unional a provocat separatismul in stanga Nistrului pentru a menține RSS Moldovenească in componența URSS „innoite” – Mihail Gorbaceov, Președintele URSS de pe atunci, dorea ca republicile unionale să semneze un nou Tratat Unional și să salveze, pe această cale, URSS. La 23 iunie 1990, Sovietul Suprem al RSS Moldovenești, cu participarea majorității deputaților aleși in circumscripțiile din stanga Nistrului, a adoptat Declarația de suveranitate. La Moscova s-a creat impresia,

că Republica Moldova este gata să plece din componența URSS, urmand exemplul Țărilor Baltice, pentru a se uni după aceasta cu Romania. La 2 septembrie 1990, in or. Tiraspol, a fost convocat „congresul deputaților de toate nivelele”, care a proclamat crearea „republicii moldovenești nistrene sovietice socialiste in componența URSS”. Logica era simplă – Republica Moldova putea să plece din URSS, insă fără două teritorii – „republica moldovenească nistreană sovietică socialistă in componența URSS” și „republica gagauză sovietică socialistă in componența URSS”, proclamată la 19 august 1990 la Comrat.

Anume în acest context, conflictul Transnistrean din start a fost unul geopolitic, intre centrul unional și proiectul de transformare a RSS Moldovenești intr-un stat suveran și independent.

ORIGINILE CONFLICTULUI

Pe 2 septembrie 1990 a fost proclamată Republica Moldovenească Nistreană. La 25 august 1991 Sovietul suprem al RMN a adoptat declarația de independență a noii republici. Pe 27 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova, al cărei teritoriu cuprindea și raioanele din stânga Nistrului. Parlamentul moldovenesc a cerut guvernului URSS „să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc transnistrean cu privire la ocupația ilegală a Republicii Moldova și retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc”.

După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992), președintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva forțelor rebele care atacaseră posturi de poliție loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului. Aproximativ 50 000 de voluntari moldoveni înarmați au trecut în Transnistria, unde violența a fost restrânsă de intervenția Armatei a 14-a Rusă. Acest corp de armată își avea cartierul general la Chișinău sub comanda Înaltului Comandament pentru Operațiuni Militare de Sud-Vest încă din 1956. Rebelii, ajutați de trupele sovietice, și-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată.

Negocierile de la Moscova între, slavii transnistreni, și guvernul RSS Moldova au eșuat, iar guvernul a refuzat să mai participe la negocieri.

Sovietele locale din Tiraspol, Tighina și Râbnița în septembrie 1990 au respins legea limbii de stat. S-a inițizat o mișcare de nesupunere față de autoritățile statului moldovean.

Liderii separatiști, sprijiniti de formațiuni paramilitare proprii și de trupe ale armatei, sovietice în perioada 22 septembrie – 15 noiembrie 1990 organizează alegeri legislative pentru "sovietul suprem" al "Republicii Sovietice Socialistă Moldovenești Nistrene".

Au loc acțiuni de înlocuire ale autorităților Republicii Moldova cu cele ale "republicii nistrene".

Formarea unităților militare

ale "Republicii Sovietice Socialistă Moldovenești Nistrene"

Beneficiind de o inexplicabilă pasivitate a autoritățiilor statului Moldova, separatiștii își constituie o impresionantă forță armată, constituită din:

Garda republicană, (8.000 luptători), subordonată "Direcției de apărare" a Transnistriei.

Miliția, inclusiv batalionul Dnestr, (5.000 luptători), subordonată "direcției de interne" a "Republicii Nistrene".

Detașamentele teritoriale de salvare (4.000 oameni), aflați la dispoziția executivelor locale.

Regimentele muncitorești, echivalentul modern al "sovietelor de muncitori înarmați", subordonați Colectivelor Unificate de Muncă.

Cazacii, în număr de 3-4.000, cu statut de "voluntari", erau mercenari cu solde mai mari decât ale gardiștilor fiind subordonați direct conducerii "Republicii Nistrene".

Toate aceste formațiuni erau înzestrate cu armament, mijloace de transport, mașini de luptă, cumpărate, capturate sau furate de la Armata a 14-a rusă, sau de la unitățile OMON din Transnistria.

De partea separatiștilor s-a situat fățiș Armata a 14-a rusă, cu un efectiv de 6.500 persoane, constituită din:

o divize motorizată

2 regimente de artilerie

un regiment de tancuri

un regiment antitanc

2 regimente de pontonieri

un regiment de rachete

o escadrila de elicopterețării

În acea perioadă, Republică Moldova, încă nu avea armată proprie, beneficiind doar de un efectiv de câteva mii de polițiști, fapt ce demostrază, că tînărul guven al țării nu avea intenții de escaladare a crizei prin aplicarea metodelor de forță militară.

La Moscova la 19 august 1991 are loc Puciul. Puciștii vor avea tot sprijinul liderilor separatiști de la Tiraspol: Igor Smirnov, Maracuță, Iakovlev, Reliakov. Dupa înfrângerea puciștilor, Boris Elțin a cerut pedepsirea acestora și a celor care i-au susținut. Încercările administrației de la Chișinău de a aresta liderii transnistreni au generat nemulțumirea rusofonilor din Transnistria. A început o acțiune a femeilor rusofone care, în număr din ce în ce mai mare, au început să blocheze calea ferată ce lega Transnistria de restul Basarabiei. În final, liderii transnistreni au fost arestați, apoi eliberați după scurt timp.

În raioanele de pe malul stâng al Nistrului 1 decembrie 1991 au fost organizate alegeri prezidențiale, declarate ilegale de către autoritățile moldovenești. Igor Smirnov a fost ales președinte al autoproclametei RMN.

Escaladarea conflictului armat

La podul de la Dubăsari, la data de 13 decembrie 1991, are loc un atac armat al gardiștilor, soldat cu moartea a patru polițiști moldoveni și a 20 de gardiști, cazaci și mercenari. Iar la1 martie 1992: Gardiștii și cazacii au provocat un incident la o petrecere în Dubăsari, apoi au atacat poliția moldovenească chemată în ajutor. Polițiștii au deschis focul, omorând un cazac, după care s-au retras în sediu. Acest incident a servit drept pretext desființării ultimei secții moldovenești de poliție dintr-un oraș transnistrean. Sediul poliției a fost atacat de gardiști și cazaci, care i-au făcut prizonieri pe polițiști, dezarmându-i.

Comitetul executiv raional și toți polițiștii din Dubăsari în luna martie 1992 se retrage în satul Cocieri, care a devenit un centru de rezistență, aici refugiindu-se locuitori din satele vecine. Gardiștii au intrat în Cocieri cu 2 blindate, deschizând foc fără avertisment asupra trecătorilor. Au fost impuscati doi tarăni și o mamă, care mergea cu copilul de mână. Țărănii și polițiștii au reușit să-și procure, fără incidente, armament de la o cazarmă subordonată Armatei a 14-a. Țărănii și polițiștii au reușit să-și procure, fără incidente, armament de la o cazarmă subordonată Armatei a 14-a.
Gardiștii și cazacii vor bloca podurile de peste Nistru – de la Vadul lui Voda, Tighina, Camenca, Râbnița, constituind "posturi de control " cu câte un blindat. Astfel de posturi vor fi create și pe șoseaua Tiraspol-Dubăsari și la barajul hidrocentralei Dubăsari.

Gardiștii și cazacii la 4 martie 1992 pătrund în satul Coșnița, atacând pe cei 15 polițiști, nevoiți să deschidă focul, iar patru autocamioane Kamaz pline cu gardiști sunt trimise la Cocieri. Între timp în perioada 4-5 martie la Tiraspol în ajutorul separatiștilor sosesc 2.500 cazaci.

La 6 martie 1992 "Comitetul de apărare a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești Nistrene" a hotărât izolarea tuturor polițiștilor care nu au depus jurmânt de credintă față de "republică"; în această situație erau 85 de polițiști.

La 12 martie 1992 doi polițiști de la postul Ursoaia de pe șoseaua Tighina – Căușeni au fost atacați dintr-un camion care transporta armament pentru separatiștii găgăuzi și pe care îl opriseră pentru control. Un polițist a fost rănit, altul ucis.

Gardiștii atacă polițiștii din Coșnița la 13 martie 1992, ucigând unul și rănind mai mulți.

Este inaugurată o secție de poliție subordonată secesionistilor, constituită că o forma de putere sovietică și este înființată o nouă formațiune paramilitară ilegală în Tighina.

La 14 martie 1992 gardiștii și cazacii arunca în aer podurile de la Vadul lui Voda, de lângă Dubăsari, de pe șoseau Chișinău – Volgograd. Pozițiile moldovenești de lângă Roghi sunt atacate, înregistrându-se 15 morți. În timpul noptii sunt atacate satele Coșnița și Gura Bîcului cu mine, grenade și rachete.

Parlamentul Moldovei emite la data de 1 aprilie 1992 hotărârea privind reglementarea pe cale pașnică a conflictului. Poliția moldovenească încearca eliberarea orașului Tighina, controlat de secesioniști. Cad în luptă 8 polițiști.

Pe aeroportul militar din Chișinău la 2 aprilie 1992 se semnează un acord de încetare a focului. Semnatarii sunt primul ministru al Moldovei, Muravschi, președintele "Sovietului Suprem", Maracuță și comandantul Armatei a 14-a rusă, Netkacev.

Departamentul de Stat al Statelor Unite dă o declarație prin care se pronunță împotriva unei intervenții militare din afară, apreciind ca fiind admirabilă puterea de reținere a guvernului Moldovei. Departamentul de Stat cerea insistent forțelor separatiste trasnistrene continuarea negocierilor cu Republica Moldova. Acordul va fi respectat numai de partea moldovenească, polițiștii primind ordin să nu deschidă focul și să nu riposteze.

În schimb, toata luna aprilie vor avea loc atacuri în zonele: Tighina, Pohreba – Cocieri, Coșnița – Doroțkaia, Pohreba – Roghi, Grădinița, Leontova, Varnița, Misovca, Bicioc, Chițcani. Gardiștii și cazacii au lansat atacuri cu aruncătoare de mine și rachete asupra localităților, a populației, a barajelor, releelor de televiziune, posturilor de radio. Au fost minate șoselele și drumurile, a fost bombardată șoseaua Tighina – Chișinău. Apar primele atacuri ale lunetiștilor. Lipsit de forțele de ordine, orașul Tighina rămâne la discreția infractorilor.

Două proiecte de protocol redactate de autoritățile de la Chișimău sunt respinse de forțele separatiste, care trimit proiectul lor, semnat de comandantul armatei ruse de ocupație, prin care cer că Tighina să fie controlata exclusiv de armata rusă.

În paralel, continuă tratativele cvadripartite dintre miniștrii de externe ai Moldovei, Romaniei, Rusiei și Ucrainei începute la 23 martie. La 2 aprilie, o nouă reuniune de experți elaborează recomandări referitoare la neadmiterea implicării cetățenilor statelor străine și prevenirea incidentelor armate.

Are loc reuniunea miniștrilor de externe la 6 aprilie 1992, care vor da publicității o declarație prin care ce se pronunța împotriva implicării în conflict a Armatei a 14-a, pentru menținerea ordinei de drept de către autoritățile moldovenești pe tot teritoriul republicii, pentru excluderea accesului civililor la armament și pentru încetarea focului începând din 7 aprilie.

Se semnează protocolul grupului de lucru în perioada 14-17 aprilie 1992 pentru stabilizarea situației în Tighina: dezarmarea formațiunilor paramilitare, deminarea zonei, asigurarea ordinii de către poliția moldovenească și miliția separatista.

La Chișinău are loc, la 17 aprilie 1992, o nouă reuniune cvadripartită la care se adoptă statutul comisiei mixte pentru controlul respectării încetării focului, stabilindu-se un numar de 400 de observatori, care să supravegheze linia ce separa poliția moldovenească de forțele rebele, pe o lungime de 262 km.

S-a hotărât dezarmarea forțelor paramilitare, repatrierea mercenarilor, accelerarea investigațiilor procuraturii asupra acțiunilor criminale din zonă. Încetarea focului va deveni efectivă la Tighina de-abia din 20 aprilie. Până pe 15 mai, numai observatorii din Moldova și România ajunsesera în zonă, pentru supraveghere.

În luna mai, au loc mai multe întruniri ale comisiei bilaterale Moldova – Transnistria, sabotate deseori de atacuri ale forțelor militare separatiste asupra localităților, podurilor, șoselelor și posturilor de radio controlate de autoritățile de la Chișinău. Încă din luna aprilie începuse retragerea unor efective de cazaci, de care chiar separatiștii voiau să se debaraseze, dat fiind caracterul indisciplinat și turbulent al acestora. În paralel, apar noi formațiuni paramilitare, ca Beretele Negre. Sosesc din Ucraina membri ai armatei ucrainiene de autoapărare.

La Gura Bîcului se semnează la 4 mai 1992 un protocol privind retragerea formațiunilor armate, dar, în timpul nopții, separatiștii vor arunca în aer podul de peste Nistru.

La 6-7 mai 1992 este atacat cu rachete postul de poliție de la Cocieri.

La 8-18 mai 1992 au loc atacuri asupra locuitorilor și posturilor de poliție de la Cocieri, Coșnița, Gura Bîcului, Dragalina, Dubăsari-Pod, Roghi.

Când se credea că procesul de normalizare avansează, izbucneste din nou criza, declanșată de un ordin trimis la 19 mai 1992 de generalul Graciov, ministrul apărării al Federatiei Ruse, generalului Netkacev, comandantul Armatei a 14-a ruse. Ordinul prevedea că, în vederea apărării Transnistriei, care e pământ rusesc, să fie completat armamentul din rezervele pentru mobilizare și să fie pregătite pentru luptă toate unitățile militare ale Armatei a 14-a. O înscenare făcută la Dubăsari, va furniza unitatilor Armatei a 14-a ruse pretextul de a iesi din cazărmi și de a ocupa poziți de luptă alaturi de gardiști. Unități de tancuri și artilerie părăsesc garnizoana Tiraspol îndreptându-se spre Dubăsari și alăturându-se gardiștilor. Cu cele 10 tancuri, 11 tanchete, 6 tunuri, 3 arme antitanc, 6 aruncatoare de grenade, 63 pistoale automate, 21 mașini blindate și 9 mașini militare vor fi declansate atacuri la Coșnița, Cocieri, Corjevo, Holercani, Malovata, Ustia, Zolonceni în raionul Dubăsari. Garnizoana Tiraspol va mai trimite 22 tancuri spre Dubăsari, 5 spre Dnestrovsk. Au loc atacuri violente până pe 26 mai. La protestele președintelui Snegur față de agresiunea armatei ruse, Kremlinul răspunde, conform tradiției, că armata rusă nu destabilizează.

Smirnov, la rîndul său, la 21 mai 1992 dă un decret prin care Armata a 14-a trece în subordinea "republicii nistrene". Concomitent, se fac apeluri pentru mobilizarea parțială a rezerviștilor. În aceeasi zi, aterizează la Tiraspol un avion cu 600 cazaci de pe Don. La Moscova și Sank Petersburg se formează batalioane de voluntari. Se creează batalionul de miliție Dnestr, în componența căruia vor intra și mulți delincvenți.

În prima jumatate a lunii iunie se remarcă o intensificare a atacurilor gardiștilor și cazacilor la Tighina, Cocieri, Coșnița, Corjevo, Dubăsari, Doroțcaia, Pohreba. Se fac încorporari în formațiunile separatiste, se fac transferuri de armament de la Armata a 14-a către separatiști. "Republica nistreană" își creează serviciul de grăniceri, în care se vor înrola cazaci din zona Mării Negre. Terorizarea populației moldovene din Transnistria continuă: sunt arestate personalități din Frontul Popular sub acuzația de terorism: Ilie Ilașcu, Ștefan Urâtu, Tudor Petrov-Popa, Andrei Ivanțoc, Alexandru Leșco. La Grigoriopol apare grupul Delfin, format din pușcăriași eliberați. Conducerea Republicii Moldova devine tot mai conciliantă față de separatiști. Între timp, autoritățile ruse continuă să prezinte denaturat situația din Transnistria, acuzând Moldova de agresiune, de încercare de exterminare sistematică a populației slave, iar România de livrari de armament către Moldova.

19 iunie 1992 la Tighina, situația devine explozivă: polițiștii moldoveni sunt atacați și uciși de gardișt, sunt puse la cale mai multe înscenări și provocări, care vor tensiona situatia la maximum. În urma unei astfel de înscenari, va fi declanșat un nou conflict armat: peste 1.200 de gardiști și cazaci vor atacă unitatea de poliție a orașului; rachetele Alazan lansate asupra postului vor ajunge și asupra gradinitei de copii aflata în apropiere. Noaptea târziu sosesc polițiști și voluntari dinspre Varnița, pentru ajutorarea polițiștilor asediați.

În dimineața de 20 iunie, orașul era în mare parte sub control moldovenesc. Tancuri grele ale Armatei a 14-a au forțat podul spre Tighina, dar vor fi oprite de forțele moldovene. Forțele separatiste continua titurile asupra orașului.

Începe un război în toata puterea cuvântului, orașul Tighina fiind bombardat și atacat cu armamant greu. În același timp sunt atacate și alte localități: Dubăsari, Cocieri, Doroțcaia, Coșnița. Podul de peste Nistru va fi ocupat de gardiști, după atacurile cu tancuri grele ale armatei ruse, iar orașul va fi invadat de armata și de forțele separatiste. Consiliul militar al Armatei a 14- va adresa președintelui Snegur un ultimantum prin care cere că forțele moldovene să înceteze agresiunea, în caz contrar, armata trecând la atac. Însemna război declarat al Rusiei contra Moldovei.

Continua invadarea orașului Tighina de către tancurile armatei ruse, care arborează fără jenă steagurile Rusiei. Orașul este bombardat de către separatiști. În ciuda acestor fapte, tot Elțin acuză Moldova de agresiune, amenintând că armata rusă va fi obligată să riposteze. În față reactiilor ezitante ale autoritățiilor moldovene, sute de voluntari din Transnistria vor veni la Chișinău cerând arme pentru a luptă contra rebelilor. Au manifestat și în față ambasadei ruse. Agresiunea armatei ruse asupra Tighinei s-a soldat, până în dimineața de 22 iunie, cu aproximativ 200 de morți și 300 de răniți de partea polițiștilor și populației civile moldovenești.Bombardamentele au distrus fabrici, relee de comunicatii, locuinte.

Presedintele Federatie Ruse agresoare, Elțin, a refuzat orice contact telefonic cu Snegur. Atacurile și invaziile secesioniștilor au determint un exod în masă al populației civile din zona de conflict.

21 iunie 1992: Se semnează acordul de încetare a focului.

http://militera.lib.ru/memo/russian/lebed_ai/pre.html

http://www.oa-14.narod.ru/konflikt-4.htm

http://student-militar.ucoz.ro/publ/istorie/istoria_crearii_armatei_nationale/4-1-0-30

http://coltul-adevarului.blogspot.md/2011/02/transnistria-pamant-romanesc.html

http://www.ape.md/libview.php?l=ro&id=856&idc=152