Conflictul Politic Arabo Israelian din Secolul al Xx Lea

CONFLICTUL POLITIC ARABO-ISRAELIAN DIN

SECOLUL AL XX-LEA

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1: ORIENTUL MIJLOCIU ÎN SECOLUL XX

1.1. Trăsăturile specifice Orientului Mijlociu și evoluția acestuia

1.2. Relațiile politice și diplomatice arabo-israeliene

1.3. Sferele de influență ale marilor puteri în Orientul Mijlociu

CAPITOLUL 2: ORIENTUL MIJLOCIU LA SFÂRȘIT DE SECOL XX

2.1. Gestionarea crizelor politice – puncte reper pentru declanșarea războiului din anul 1973

2.2. Yom Kippur – războiul ce a schimbat Orientul Mijlociu

2.2.1. Perspectiva religioasă a conflictului

2.2.2. Evoluția conflictului politic și militar

2.2.3. Efecte ale războiul Yom Kippur în plan regional și internațional

2.3. Implicarea marilor actori de pe scena internațională în gestionarea conflictelor din spațiul arabo-israelian: cazul Yom Kippur

2.3.1. Implicarea europeană

2.3.2. Implicarea SUA

2.3.3. Implicarea Uniunii Sovietice

CAPITOLUL 3: REDEFINIREA ORIENTULUI MIJLOCIU

3.1. Consecințe în plan politic și diplomatic ale conflictului Yom Kippur

3.2. Redefinirea scenei relațiilor internaționale la sfârșit de secol XX

3.3. Redefinirea mediului politic și de securitate în Orientul Mijlociu la sfârșit de secol XX

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

LISTA ANEXELOR

INTRODUCERE

Orientul Mijlociu a atras atenția marilor imperii încă din antichitate datorită poziționării geografice, situată la intersecția a trei mari continente – Europa, Asia și Africa. Această regiune constituie obârșia a trei mari religii – iudaismul, creștinismul și islamul, precum și existența Locurilor Sfinte ce au stârnit încă din trecutul îndepărtat dorința de acaparare și dominare a marilor puteri ale lumii. Orientul Mijlociu a reiterat interesul marilor puteri cu precădere începând din primele decade ale secolului al XX-lea, accentuat ulterior de descoperirea marilor zăcăminte de petrol din spațiul arab, în special cele din Golful Persic.

Aceste aspecte îmbinate de dorința de a cunoaște și înțelege evenimentele cruciale ce au schimbat constant evoluția spațiului arab m-au determinat să aleg această temă.

Obiectivul general al acestui demers științific l-a reprezentat prezentarea generală a conflictelor arabo-israeliene din secolul XX, prezentând în mod detaliat Războiul de Yom Kippur.

Pentru atingerea obiectivului general am stabilit următoarele obiective specifice: prezentarea Orientului Mijlociu în secolul XX, Orientul Mijlociu la sfârșitul secolului XX, și redefinirea Orientului Mijlociu. Fiecare obiectiv specific a fost dezvoltat în mai multe subcapitole menite să contribuie la prezentarea detaliată a acestui demers științific.

Capitolul I, intitulat Orientul Mijlociu în secolul XX, este dezvoltat pe trei subcapitole în care am analizat trăsăturile specifice ale Orientului Mijlociu, precum și evoluția acestuia; am identificat apariția și evoluția relațiilor politice și diplomatice din spațiul arab, în special relațiile politico-diplomatice arabo-israeliene; am prezentat sferele de influență ale marilor puteri (Marea Britanie, Franța, SUA și URSS) în Orientul Mijlociu și evoluția acestora în secolul XX.

Cel de-al doilea capitol, Orientul Mijlociu la sfârșit de secolul XX, reprezintă capitolul de bază al acestui demers științific, conținând studiul de caz referitor la cel de-al patrulea conflict arabo-israelian din secolul XX. Capitolul a fost dezvoltat pe trei subcapitole, astfel: în primul subcapitol am analizat și prezentat gestionarea crizelor politice din spațiul arab în calitate de puncte reper ce au declanșat războiul din anul 1973; al doilea subcapitol constituie studiul de caz al unui război ce a schimbat Orientul Mijlociu – Războiul de Yom Kippur – analizând aspectele religioase ale conflictului, evoluția politico-militară și efectele acestui război în plan regional și internațional; cel de-al treilea subcapitol este consacrat investigării implicării marilor actori de pe scena internațională (marile puteri europene, SUA, URSS) în gestionarea și soluționarea celui de-al patrulea conflict arabo-israelian.

Capitolul III – Redefinirea Orientului Mijlociu – s-a axat pe prezentarea consecințelor apărute în plan politic și diplomatic ale conflictului Yom Kippur; descrierea redefinirii scenei relațiilor internaționale la sfârșit de secol XX; și conturarea noului mediu politic și de securitate în Orientul Mijlociu la sfârșit de secol XX.

Printre metodele de cercetare utilizate s-au numărat:

metoda bibliografică care s-a concretizat prin căutarea surselor bibliografice relevante și recunoscute la nivel internațional referitoare la tematica pe care am analizat-o, încercând totodată să descopăr și aspecte mai puțin cunoscute de public, pe care le-am considerat utilizabile datorită încărcăturii științifice solide a argumentării lor. În faza inițială a acestui demers științific, am identificat sursele bibliografice pe care le-am apreciat ca fiind utile pentru elaborarea acestuia, iar în urma analizării și interpretării bibliografiei am păstrat selectiv doar sursele cu adevărat relevante;

metoda documentelor scrise, publice sau oficiale, ale actorilor statali implicați, direct sau indirect, în conflictul arabo-israelian din secolul XX;

metoda comparativă prin care, după identificarea elementelor definitorii, am comparat două sau mai multe evenimente istorice relevante pentru demersul științific propus;

metoda studiului de caz în cadrul căreia am identificat cauzele, evoluția și consecințele Războiului de Yom Kippur din anul 1973.

De asemenea, discuțiile cu profesorul îndrumător au însemnat un real ajutor în realizarea acestui demers științific.

Concluziile rezultate în urma acestui demers științific au calitatea de a întregi tabloul evenimentelor politice și diplomatice din secolul al XX-lea și constituie puncte reper în gestionarea și prevenirea conflictelor din Orientul Mijlociu în secolul XXI.

CAPITOLUL 1:

ORIENTUL MIJLOCIU ÎN SECOLUL XX

Orientul Mijlociu constituie un loc unde istoria este refăcută zilnic. Acest spațiu geografic a reprezentat din totdeauna o zonă de conflict pentru imperiile ce au căutat controlul asupra bogățiilor strategice, un constant loc de naștere regenerator al civilizațiilor și credințelor, și o casă a marilor mituri ale antichității.

Istoria secolului al XX-lea a fost modelată de relațiile schimbătoare dintre marile puteri ale lumii. Prima jumătate a secolului, era celor două Războaie Mondiale și începutul Războiului Rece, a fost dominată de rivalitățile dintre aceste puteri. A doua jumătate a perceput înlocuirea, în mare parte prin intermediul acestor războaie, a sistemului de stat european de către un sistem mondial cu multe centre de putere și de discordie.

Trăsăturile specifice Orientului Mijlociu și evoluția acestuia

Orientul Mijlociu reprezintă un loc unde oamenii își trăiesc simultan atât istoria cât și viitorul. Istoria acestuia este per se un obiect de dispută și, de multe ori, un motiv suficient de război. Reprezintă un loc unde martiriul este prețuit, iar sacrificiul, venerat, în care oamenii sunt gata să moară pentru credințele lor.

Orientul Mijlociu poate fi definit ca regiunea geografică ce cuprinde Libanul, Palestina/Israelul de-a lungul litoralului răsăritean al Mării Mediterane, Siria și Iordania mai în interior, Irak și Iran mărginind Golful Persic și statele arabe peninsulare Arabia Saudită, Yemen, Oman, Dubai, Emiratele Arabe Unite (E.A.U) și Kuwait.

Termenul de Orientul Apropiat are în vedere următoarele state: Israelul modern, Palestina, Iordania, Siria, Libanul, Turcia, Irak.

O abordare in extenso a Orientului Mijlociu definește zona generală ce include următoarele state: Arabia Saudită, Armenia, Azerbaijan, Bahrainul, Egiptul, Emiratele Arabe Unite, Georgia, Iranul, Turcia, Irakul, Israelul, Iordania, Kuweitul, Libanul, Omanul, Qatarul, Siria, Yemenul și teritoriile palestiniene (Cisiordania și fâșia Gaza).

În acest demers științific mă voi referi la regiunea în extenso a Orientului Mijlociu. Astfel Orientul Mijlociu este singura regiune de pe glob unde se întâlnesc trei continente, fiind situat la răscrucea dintre Europa, Asia și Africa (figura nr. 1).

Figura nr. 1: Harta Orientului Mijlociu Extins

Odată cu evoluția istorică, politico-geografică, socială și economică a Orientului Mjilociu, s-au împământenit o serie de trăsături specifice și unice spațiului panarab. Trăsăturile fundamentale ce au revoluționat spațiul arab pe tot parcursul secolului al XX-lea au căpătat viață încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea când, până la apariția imediată a sionismului, ia naștere antiiudaismul modern care își schimbă numele în antisemitism.

Astfel în anul 1879, Wilhelm Marr, publicistul german, folosește pentru prima oară acest termen în lucrarea sa Caiete antisemite și prin broșura Triumful iudaismului asupra creștinismului, care privit dintr-un punct de vedere nereligios, prezintă noile aspecte ale sentimentului antievreiesc. Astfel apare antisemitismul modern care se alimentează fie din doctrinele rasiste ale lui Joseph Arthur de Gobineau, fie din cercetările asupra poziției limbilor ariene față de celelalte. Acesta se răspândește și în muzică, prin broșura lui Richard Wagner, Iudaismul în muzică, publicată mai întâi anonim în 1850, apoi semnată de autor în 1869. În acest context apariția notabilă, în anul 1886, a cărții lui Edouard Drumont numită La France juive (Franța evreiască) a reprezentat unul dintre cele mai mari succese editoriale, prin cele peste o sută de reeditări.

Sionismul a schimbat definitiv situația. În 1882, în urma violentelor atacuri asupra comunităților evreiești din Rusia, un grup de evrei exilați s-a întâlnit la Constantinopol. Ei s-au intitulat „Iubitorii Sionului”, cerând „O casă în țara noastră”. „Ne-a fost dată nouă din mila Domnului. Este a noastră așa cum se consemnează în analele istoriei”. „Țara noastră” de care vorbeau era Palestina. În același an 1882 la Odessa Leo Pinsker (1821-1891) prin lucrarea „Autoemanciparea” îndemna la crearea unui „cămin național” evreiesc, pretinzând totodată înființarea unor organizații similare în Europa răsăriteană.

Efectele inerente nu au întârziat să apară: scandalul Panama din 1980 precum și afacerea Dreyfus, din anii 1890 și începutul anilor 1900, au avut un rol catalizator pentru apariția și intensificarea mișcării sioniste. Astfel jurnalistul Theodor Herzl (1860-1904) a organizat în data de 29 august 1897 primul congres sionist mondial la Basel, unde a fost adoptat proiectul lui numit sionism. Scopul acestui congres a fost acela „de a-i asigura poporului evreu un cămin în Palestina, garantat de dreptul internațional”. După publicarea cărții sale numită Statul evreilor (Der Judenstaat) în anul 1896, această mișcare dobândește o dimensiune politică – sionismul politic. Tot el a fondat Organizația Sionistă.

În legătură cu localizarea viitorului stat al Israelului, încă la Basel au avut o serie de discuții, majoritatea înclinând spre Palestina, care în afară de o serie de considerente economice și istorice, era considerat „pământul făgăduinței”. Căutarea suveranității statale a fost suplimentar stimulată prin introducerea în discursul public a ideii de autodeterminare – Dreptul popoarelor de a-și hotărâ propria soartă – în cele 14 puncte ale lui Woodrow Wilson, de Liga Națiunilor și mai târziu de ONU.

Sionismul a obținut o consacrare internațională datorită Primului Război Mondial. În acest sens la data de 2 noiembrie 1917, Chaim Weizmann obține de la Arthur Balfour, secretar la Foreign Office, o declarație ce afirmă dreptul evreilor de a dispune de un teritoriu național în Palestina, cu respectarea drepturilor populațiilor locale. A rămas în istorie sub denumirea de Declarația Balfour. Declarația a creat o confuzie între guvernul britanic și sioniști: afirma limpede că favoriza doar un cămin național nu și un stat evreu. După încredințarea Marii Britanii mandatului asupra Palestinei de către Societatea Națiunilor mișcarea sionistă are ca scop fixarea economică a evreizația Sionistă.

În legătură cu localizarea viitorului stat al Israelului, încă la Basel au avut o serie de discuții, majoritatea înclinând spre Palestina, care în afară de o serie de considerente economice și istorice, era considerat „pământul făgăduinței”. Căutarea suveranității statale a fost suplimentar stimulată prin introducerea în discursul public a ideii de autodeterminare – Dreptul popoarelor de a-și hotărâ propria soartă – în cele 14 puncte ale lui Woodrow Wilson, de Liga Națiunilor și mai târziu de ONU.

Sionismul a obținut o consacrare internațională datorită Primului Război Mondial. În acest sens la data de 2 noiembrie 1917, Chaim Weizmann obține de la Arthur Balfour, secretar la Foreign Office, o declarație ce afirmă dreptul evreilor de a dispune de un teritoriu național în Palestina, cu respectarea drepturilor populațiilor locale. A rămas în istorie sub denumirea de Declarația Balfour. Declarația a creat o confuzie între guvernul britanic și sioniști: afirma limpede că favoriza doar un cămin național nu și un stat evreu. După încredințarea Marii Britanii mandatului asupra Palestinei de către Societatea Națiunilor mișcarea sionistă are ca scop fixarea economică a evreilor în Palestina.

Winston Churchill, ministrul coroanei pentru colonii declara, în 1922, că Declarația Balfour trebuie să ducă la crearea unui teritoriu în Palestina pentru poporul evreu, aceasta nu înseamnă că un asemenea teritoriu ar trebui să coincidă cu întreaga Palestină. Astfel în 1922, ca urmare a creșterii nemulțumirilor arabilor, guvernul englez a dat publicității la 22 iunie o Carte Albă, în care, formal se afirma că nu dorește să facă din Palestina un stat evreiesc ci numai înființarea unui cămin național pentru evrei, fără a leza interesele arabe.

În perioada interbelică contestarea din partea arabilor se intensifică și au loc numeroase pierderi de ambele părți, autoritățile mandatare nereușind să-i separe pe combatanți. În anul 1929 au început să apară răscoale culminând între anii 1936-1939 cu marea revoltă a palestinienilor. Un prim pas în rezolvarea diferendelor dintre cele două părți îl reprezintă raportul Comisiei Peel din 1937 care recomanda ca Palestina să fie divizată într-un stat arab și unul evreiesc, Ierusalimul și Locurile Sfinte din vecinătate rămânând sub control britanic. Această inițiativă eșuează.

Apariția lui Hitler pe scena politică europeană a contribuit la sporirea valurilor de emigrare spre Palestina. Astfel obiectivul mișcării devenise crearea unui stat evreu independent. De teama împotrivirii populației arabe, prin favorizarea evreilor de către Marea Britanie, aceasta limitează sever imigrarea în 1939, iar între anii 1940-1941 o stopează complet. Ca urmare a acestei acțiuni sionismul recurge la acțiuni teroriste împotriva englezilor. Un alt caz ce a înrăutățit situația a fost scandalul Exodus. Astfel revendicările sioniste devin mai insistente.

Toate aceste evenimente au rezultat în cererea Londrei și propunerea de către ONU în noiembrie 1947 a unui plan de împărțire a Palestinei. În acest scop este creată o Comisie internațională – UNSCOP (United Nations Special Committee on Palestine) care elaborează două planuri. Astfel a fost aprobat cu majoritate de voturi, 33 pentru, 10 abțineri și 13 împotrivă, în data de 29 noiembrie 1947, rezoluția 181 (II) care prevedea crearea a două state, unul arab și celălalt evreiesc, cu Ierusalimul ca entitate separată. (vezi Anexa nr. 1)

Astfel din ziua adoptării rezoluției de către ONU și până în ianuarie 1949, când conflictele armate se sistează, are loc Războiul de Independență al Israelului.

Odată cu încheierea mandatului englez asupra Palestinei, la data de 14 mai 1948, David Ben-Gurion proclamă statul Israel. Acest eveniment a generat o victorie crucială pentru sionism însă în același timp a dat naștere conflictelor arabo-israeliene ce s-au întins pe tot parcursul secolului XX.

Ca pretext împotriva politicii engleze tot mai riguroase față de sionism și emigrarea evreilor către Palestina, unii dintre evrei au răspuns cu acte de terorism împotriva britanicilor. Lagărele de concentrare naziste însoțite de pogromurilor îndreptate în special asupra evreilor și nu numai, au generat opiniei publice internaționale un sentiment favorabil evreilor și cauzei sioniste. În plus, la începutul Războiului Rece, o convergență a unor puncte de vedere, fără îndoială unică în istoria politicii internaționale, a făcut posibil un sprijin atât american, cât și sovietic, pentru crearea statului evreu.

După o perioadă de existență mai mare cincizeci de ani de la tumultuoasa sa creare, statul Israel traversează o perioadă plină de paradoxuri la început de secol XXI. Este un stat care, după ce a cunoscut războaiele și terorismul și a fost parțial condamnat de celelalte națiuni, a semnat, în sfârșit, pacea cu câțiva dintre vecinii săi (Egiptul și Iordania). Este un stat modern, aflat în avangarda cercetării tehnologice și medicale, cu o economie, care, pe la jumătatea anilor '80 reușise să-și revină după o inflație galopantă (peste 250%) și care, acum, este capabil să asigure cetățenilor săi un venit mediu anual pe cap de locuitor comparabil cu cel din țările europene.

1.2. Relațiile politice și diplomatice arabo-israeliene

Încă din secolul al XIX-lea Bahrain, Coasta Piraților, Oman, Yemen, Somalia de nord (teritoriul Somaliland) se aflau sub protectorat britanic, iar Algeria, Tunisia și Djibouti erau posesiune franceze. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o mare parte din spațiul arab: teritoriile Siriei, Transiordaniei, Libanului, Palestinei, Irakului, Qatarului, Yemenul de nord-vest și coastele litorale ale peninsului arabe s-au aflat sub stăpânire otomană.

Prin urmare la începutul secolului al XX-lea nici un stat arab nu era independent pe scena politică a Orientului Mijlociu deoarece spațiul arab se afla sub dominația puterilor suzerane menționate mai sus.

O consecință notabilă a Primului Război Mondial a avut ca efect în spațiul arab trezirea conștiinței naționale arabe. Astfel s-au înființat primele formațiuni statele arabe, sub formă de regate sau emirate, aflate, inițial, sub protectoratul puterilor europene. Astfel primele state arabe independente au apărut în prima jumătate a secolului al XX-lea: Yemen – regat independent din 1918, Egipt în 1922, Arabia Saudită și Irak în 1932, iar Liban în 1943. În primii ani de după cel de-al Doilea Război Mondial, beneficiind de situații geopolitice favorabile unele state precum Siria și Iordania și-au obținut independența în 1946 iar Libia în 1951. Altele au reușit să-și obțină independența mult mai târziu, ieșind de sub influența forțelor coloniale: Tunisia și Maroc în 1956, Algeria în 1962, Djibouti în 1977 de sub dominația franceză; Kuwait în 1961, Yemenul de Sud în 1967, Oman în 1970, Emiratele Arabe Unite, Bahrain și Qatar în 1971 de sub dominația britanică.

Scena relațiilor internaționale, la începutul secolului al XX-lea, a fost caracterizată de o pluripolaritate geopolitică. Se evidențiau trei centre de putere: SUA, Europa (având două axe de putere – franco-britanică și italo-germană) și URSS.

Între secolul al XIX-lea și al XX-lea sistemul colonial al marilor puteri europene din spațiul arabofon era compus din teritorii ce se aflau sub diferite statute politico-administrative. Franța și-a exercitat dominația asupra următoarelor țări: Algeria (între 1830-1962), Maroc (între 1912-1956), Tunisia (între 1881-1956), Mauritania (între 1903-1960), Ciad (1897-1960), Djibouti (1885-1977), Comore (1886-1975). Italia a stăpânit Libia (între 1912-1943), Eritrea (între 1890-1941) și Somalia italiană (între 1889-1960). Marea Britanie a deținut cea mai extinsă arie de posesiuni teritoriale: Kuwait (oficial între 1914-1961, dar de facto între 1899-1961); Bahrain (între 1867-1971); Qatar (între 1916-1971); Omanul Contractual – actuala federație a E.A.U. (între 1882-1971); Sultanatul Masqat și Oman (între 1891-1970); regiunea Aden, Yemenul de Sud și insula Socotra (între 1882-1967); Egipt (oficial între 1914-1922, de facto din 1882 și până la "revoluția ofițerilor liberi" din 1952); Somalia de nord (între 1887-1960); Malta (între 1815-1964).

Însă puterile dominante de pe scena relațiilor internaționale erau SUA și URSS, încleștate într-o competiție geopolitică. Astfel un câștig pentru una dintre cele două puteri era perceput ca o pierdere pentru cealaltă. Competiția pentru supremația mondială a fost una bipolară, timp de aproape cinci decade, până la prăbușirea URSS-ului. Această destrămare a favorizat și a consolidat poziția Statelor Unite ale Americii ca prima putere cu adevărat globală și singura.

Supremația mondială caracterizată de un bipolarism geopolitic a fost exercitată cu precădere de toți actorii principali de pe scena globală și în spațiul Orientului Mijlociu, în principal pentru resursele naturale, pe tot parcursul secolului al XX-lea. Sub o altă formă își exercită în continuare influențele și interesele și în secolul XXI.

Plecând de la afirmația lui Kissinger că „securitatea și progresul, în cele mai multe părți ale lumii, depind de un anumit angajament american”, Kenneth Waltz evidențiază faptul că majoritatea statelor apelează într-o formă sau alta la ajutorul american pentru rezolvarea unor probleme regionale sau locale. De exemplu presiunile statelor arabe pentru ca americanii să exercite influențe asupra israelienilor în vederea obținerii unor drepturi sau solicitările israelienilor pentru aprovizionarea cu armament și suport din partea americanilor pe durata conflictelor arabo-israeliene.

Deși Kenneth Waltz afirmă că statele mici nu contează în competiția dintre marile puteri realitatea a demonstrat că uneori astfel de state pot exercita un impact deosebit asupra sistemului, determinând percepții și reacții care depășesc dimensiunea reală a statului în cauză. De exemplu puterea statelor producătoare de petrol, care prin constituirea în organizații internaționale puternice, pot genera crize politice și economice grave, ale căror consecințe sunt resimțite la nivel global de toate statele, indiferent de mărimea lor și poziția geografică.

În timpul Războiului Rece întreaga lume arabă s-a divizat prin alinierea oficială sau tacită la una din cele două blocuri inamice. Monarhiile arabe s-au aliat lumii occidentale iar statele arabe cu regimuri exponente ale radicalismului panarab s-au aliat blocului estic. Pentru tinerele state independente hidrocarburile au devenit din a doua jumătate a secolului trecut o armă redutabilă, nesecretă, folosită la vedere și pe scară largă de către petro-monarhiile din Golful Persic pe arena internațională. Efectele acestei arme au transformat profund spațiul arab abia după 1950.

Războiul economic dus de lumea a treia cu Occidentul s-a accentuat și intensificat odată cu șocurile petroliere din 1973-1974 și 1979-1981, care au marcat esențial mediul economic și politic din deceniile 8 și 9 ale secolului al XX-lea. În urma războiului arabo-israelian din 1973, statele arabe petroliere grupate din 1968 în O.A.P.E.C, au decis creșterea bruscă a prețului petrolului, drept armă punitivă împotriva Israelului și lumii occidentale pro-israeliene. Pentru prima dată în istorie, statele producătoare, considerate ca aparținând lumii a treia au stabilit regulile jocului geo-economic, în urma cărora redevențele financiare acumulate au crescut în scurt timp de la 50 până la 100 de ori. Această bogăție financiară a stat la baza unei creșteri economice solide care a constituit fundamentul modificării structurale a spațiului economic din țările arabe.

Relațiile politice și diplomatice în spațiul panarab au fost influențate de la începutul secolului al XX-lea de marile puteri globale. După Primul Război Mondial, odată cu constituirea primelor state independente și suverane au fost întreprinse și primele relații diplomatice. Reconfigurarea mapamondului politic arab după cel de-al Doilea Război Mondial însoțit de exploatarea, producerea și exportul petrolului a rezultat într-o creștere dinamică și semnificativă a relațiilor politice și diplomatice din Orientul Mijlociu. Manifestarea și accentuarea fenomenului de globalizare la nivel mondial s-a propagat și în spațiul arab, evoluția relațiilor politice și diplomatice de la sfârșit de secol XX și început de secol XXI fiind una progresivă și dinamică (Tabel nr. 1).

Tabel nr. 1 – Dinamica relațiilor politico-diplomatice (1950-2007)

Notă:

N – numărul statelor cu care întreține relații politico-diplomatice bilaterale.

% – ponderea statelor cu care întreține relații bilaterale din totalul mondial al statelor.

Indicatorul N precizează frecvența de participare a fiecărui stat arab pe scena relațiilor politico-diplomatice, iar indicatorul % subliniază măsura gradului de integrare a fiecărui stat arab în angrenajul relațiilor internaționale.

În acest sens statele arabe bogate în zăcăminte petrolifere care au obținut un boom economic, în urma valorificării resurselor, corelat cu obținerea independenței statale au fost propulsate și afirmate atât în mecanismul economic mondial cât și pe scena relațiilor politico-diplomatice mult mai rapid decât statele a căror independență fusese obținută în perioada interbelică. Parcursul acestora din urmă, de integrare pe scena politico-diplomatică a fost unul mai lent, ce s-a întins pe o perioadă mai mare de timp.

Sfârșitul de secol XX și începutul de secol XXI a transformat această armă cu un potențial de temut – petrolul – într-un instrument decisiv de negociere pe scena relațiilor politico-diplomatice globale, de împărțire a sferelor de influență cât și pentru menținerea și garantarea păcii în zona Orientului Mijlociu.

Caracteristica generală este dată de faptul că pentru toate statele panarabe aria-țintă majoritară de desfășurare a raporturilor politico-diplomatice o constituie spațiile european, asiatic și african, ca urmare a legăturilor istorice tradiționale cu aceste regiuni, consecință a poziției de contact spațial a arealului arabofon între cele trei continente din proximitate. Pentru statele arabe constituite înainte de 1950 (Arabia Saudită, Egipt, Iordania, Siria, Liban), raporturile politico-diplomatice cu puterile europene au fost primele lor relații pe arena internațională, în baza vechilor legături de tip metropolă-periferie.

Apariția statului Israel pe scena Orientului Mijlociu a constituit un reper principal al spațiului geopolitic arab cât și un vector de referință al tuturor statelor arabe pe linia organizării și proiectării cadrului relațional în plan regional. În acest sens relațiile arabo-israeliene au reprezentat și continuă să reprezinte o componentă specială a raporturilor conflictuale ale statelor arabe cu spațiile externe limitrofe. În primele trei decade ale existenței sale, statul evreu nu dispunea de relații conciliatoare cu nici o țară arabă. Ulterior utilizând principiul "pace contra teritorii" în negocierea acordurilor de pace cu unele state arabe acesta își consolidează statutul suveran în spațiul teritorial arab.

Crearea tabloului politico-geografic contemporan s-a profilat încă din perioada postbelică, acesta fiind alcătuit din 24 de state independente (8 monarhii și 16 republici), fiecare având forme distincte de organizare politico-administrativă.

1.3. Sferele de influență ale marilor puteri în Orientul Mijlociu

De-a lungul istoriei începând din antichitate și până în perioada contemporană marile puteri și-au exercitat puterea prin crearea unor sfere de influență. Această competiție între marile puteri pentru dominație și pentru sferele de influență în regiunea Orientului Mijlociu, mai precis între Marea Mediterană și marele Golf al petrolului (numit de unii Persic, de alții Arabic) a început încă din secolul al XIX-lea, când o mare parte din teritorii aparțineau Imperiului Otoman. Dispunând de o poziție strategică aparte, făcând legătura între trei continente, Orientul Mijlociu a stârnit în permanență interesul marilor imperii ale timpului, ulterior a marilor puteri, fiecare dintre acestea dorind să domine cât mai mult spațiu în regiune, odată cu destrămarea Imperiului Otoman.

Tratatul de la Sèvres, semnat pe 10 august 1920, consfințește dezmembrarea Imperiului Otoman. Guvernul de la Istanbul, după lungi tratative de pace cu Antanta, sfârșește prin a se înclina în fața dictatului pe care diplomația europeană i-l impune. Astfel Turcia este lăsată fără Kurdistan, fără provinciile cu populație armeană, fără Tracia, regiunea Smirnei, Siria, Arabia și Mesopotamia. Umilința tratatului de la Sèvres este ștearsă de documentul semnat la Lausanne pe 24 iulie 1923. Pacea de la Lausanne reprezintă un mare succes care îi îngăduie Turciei să se afirme ca o națiune liberă, independentă, tratând pe picior de egalitate cu celelalte puteri.

În primele decade ale secolului al XX-lea, o mare parte din harta politică a Orientului Mijlociu se afla sub stăpânirea puterilor europene, respectiv Marea Britanie și Franța, precum și zonele din proximitatea exterioară a spațiului arab. Această situație geopolitică conferea acestor metropole aspirația la dreptul de preemțiune asupra teritoriilor arabe ce urmau să se desprindă din statul turc. Astfel, ca urmare a destrămării Imperiului Otoman, teritoriile în cauză aflate sub diferite statute politico-juridice (protectorate, teritorii sub mandatul Ligii Națiunilor) au fost incluse în mediul de influență dominat de cele două puteri europene. Un acord secret între guvernele Angliei și Franței, negociat de diplomatul britanic Sir Mark Sykes și omologul său François Georges-Picot a fost făcut public în 1916. Cu scopul de a-i ține pe ruși în afara regiunii, înțelegerea Sykes-Picot împărțea Orientul Mijlociu în cinci regiuni. Marea Britanie și Franța aveau amândouă câte una pe care să o controleze și o alta situată în „sfera lor de influență”. Uriașa sferă britanică cuprindea un vag „stat independent arab”. Cea de a cincea zonă era „sfera internațională a Palestinei”. (vezi Anexa nr. 2)

Compensațiile teritoriale erau un instrument uzual în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea pentru menținerea unei balanțe de putere care fusese perturbată sau urma a fi amenințată de achizițiile teritoriale făcute de o națiune. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, principiul compensației a fost aplicat intenționat în distribuția teritoriilor coloniale și în delimitarea sferelor coloniale și semicoloniale de influență.

Începând cu Primul Război Mondial petrolul, ca sursă de energie, a devenit din ce în ce mai important pentru industrie și război. Datorită petrolului situat în Peninsula Arabică, Orientul Mijlociu, pe lângă punte terestră între trei continente, reprezintă o zonă valoroasă geostrategic de pe mapamond. În mod tradițional, controlul petrolului din regiune a constituit un factor important în distribuția de putere. În acest sens, Marea Britanie, Statele Unite și, temporar, Franța s-au lansat în Orientul Mijlociu în așa numita „diplomație a petrolului”, adică în stabilirea sferelor de influență care le permit accesul exclusiv la resursele de țiței.

Pe lângă stabilirea sferelor de influență în Orientul Mijlociu, Primul Război Mondial a separat nu doar componentele arabe ale Imperiului Otoman ci a și inițiat procesul de formare a unor națiuni sau a unor semi-națiuni, iar cel de al Doilea Război Mondial asociat cu amenințarea sionismului politic, privit de arabi ca o mișcare agresivă, a contribuit la solidarizarea acestor națiuni.

Cele două conflagrații mondiale au îngenuncheat întreaga lume și au adus schimbări fundamentale pe scena ordinii mondiale. Sferele de influență americană și sovietică aveau să fie stabilite pas cu pas, și aceasta prin acceptarea unor situații de faits accomplis, mai curând decât prin înțelegeri oficiale. Aceste schimbări au ajuns cu o oarecare „întârziere” și în spațiul arab. Însă chiar și așa slăbită cum era după cel de-al Doilea Război Mondial, Marea Britanie, continua să se considere puterea dominantă în Orientul Mijlociu, dominația ei sprijinindu-se pe doi piloni: Iranul, care livra petrol prin intermediul unei companii mixte anglo-iraniene; și Egiptul care servea drept bază strategică. De asemenea forțe britanice semnificative staționau în Egipt, Irak și Iran.

Însă Egiptul s-a considerat mereu întotdeauna ca întrunind concomitent calitățile de a fi țara cea mai centrală, cea mai puternică și cea mai importantă din lumea arabă. Acesta, situat în inima lumii arabe, între Maghreb, Mashreq, Valea Nilului și Peninsula Arabică, a considerat mereu că rolul central după decolonizare îi revenea. Un factor esențial în susținerea acestui rol îl reprezenta Canalul Suez aflat pe teritoriul său. Acesta a devenit în secolul XX principala arteră de aprovizionare cu petrol a Europei de Vest.

În 1952 se prăbușea poziția militară a Marii Britanii din Egipt. Astfel în urma „revoluția ofițerilor liberi” din 1952 figura colonelului Gamal Abdel Nasser și-a facut simțită prezența pe scena lumii politice și a relațiilor internaționale după detronarea regelui corupt Farouk. Profund umilit de înfrângerea arabilor în războiul din 1948 cu Israelul era hotârât să expulzeze din zonă Marea Britanie și Franța. Apariția acestuia a scos la iveală conflictul latent dintre SUA și principalii săi aliați din NATO în chestiunea colonialismului.

După ce capătă autoritate deplină prin înlăturarea primului președinte al republicii egiptene, generalul Muhammad Naguib, Gamal Abdel Nasser este ales oficial președinte în 1956. Acesta devine lider al lumii arabe susținând și implementând „socialismul arab”. De asemenea acesta naționalizează economia egipteană și pentru o scurtă perioadă de timp naționalizează și Canalul Suez, fapt ce a generat în 1956 o criză cunoscută în istorie de Criza Suezului. Această criză furnizase Americii o ocazie de a-și urma adevărata vocație, aceea de conducătoare a lumii în curs de dezvoltare.

După obținerea independenței de către Egipt, la numai două luni după summitul de la Geneva, URSS-ul a făcut în 1955 o vânzare masivă de armament către Egipt, dând arme pe bumbac, aflat atunci în criză de supraproducție – o mișcare îndrăzneață de extindere a influenței sovietice în Orientul Mijlociu. Această mișcare a confruntat Washingtonul cu sarcina de a-i contra pe sovietici într-o zonă considerată până atunci ca aflată la adăpost în sfera occidentală. De asemenea această mișcare atingea un punct nevralgic al Europei Occidentale, în special al Marii Britanii. După India, Egiptul reprezenta cea mai importantă moștenire a trecutului imperial al Marii Britanii. În acest sens America a fost antrenată în Orientul Mijlociu de teoria îngrădirii, care presupunea împotrivire față de expansionismul sovietic din orice regiune, precum și de doctrina securității colective care încuraja crearea unor organizații similare cu NATO.

De-a lungul secolului al XX-lea relațiile directe dintre marile puteri au fost caracterizate de o așa numită diplomație a acțiunii precum și relațiile indirecte dintre acestea, stabilite prin intermediul puterilor mai mici. Până la războiul din octombrie 1973, statele arabe din Orientul Mijlociu făceau front comun împotriva Israelului, în condițiile în care atât Israelul, cât și statele arabe beneficiau de sprijinul uneia dintre cele două superputeri. În mod evident atât în perioada secolului XX cât și în perioada contemporană, politica americană urmărește limitarea, dacă nu chiar eliminarea puterii și influenței sovietice din Orientul Mijlociu, așa cum politica sovietică urmărește limitarea, dacă nu chiar eliminarea puterii și influenței americane din Europa de Vest.

Ceea ce a menținut pacea între Statele Unite și Uniunea Sovietică a fost amenințarea cu forța militară și reacția la această amenințare, așa cum s-a întâmplat și în cazul crizei rachetelor din Cuba din 1962.

Pagină albă

CAPITOLUL 2:

ORIENTUL MIJLOCIU LA SFÂRȘIT DE SECOL XX

Harta Orientului Mijlociu este alcătuită dintr-un ansamblu de țări, marcate deseori de granițe clare. Acest ținut nu este divizat de limbă, cultură sau geografie, ci de linii artificiale, create de către oameni.

Trebuie subliniat faptul că istoria Orientului Mijlociu nu reprezintă o singură poveste, ci un amestec de destine personale și rivalități, de idealuri înalte și politici materialiste.

Istoria Orientului Mijlociu înseamnă istoria căutării unui destin. Evreii au căutat aici pământul promis de Dumnezeul lor, în timp ce arabii au devenit conștienți că sunt o națiune.

2.1. Gestionarea crizelor politice – puncte reper pentru declanșarea războiului

din 1973

Un elementul fundamental al conflictelor arabo-israeliene ce s-au întins pe tot parcursul secolului al XX-lea l-a reprezentat opoziția dintre Israel și palestinieni. Astfel rădăcinile conflictului și instabilității în Orientul Mijlociu sunt adânc înfundate în negurile istoriei, ajungând chiar pe timpurile Bibliei.

Începutul de secol XX a găsit o mare parte din Orientul Mijlociu sub suzeranitate Imperiul Otoman. După destrămarea acestuia, împărțirea sferelor de influență ale marilor puteri și consfințirea internațională a sionismului, visul sionist – acela de a întemeia un stat evreu pe teritoriul Palestinei – începea să prindă contur.

Incontestabil primii 50 de ani ai secolului al XX-lea a adus schimbări esențiale. În primul rând, setea crescândă de petrol a lumii a transformat regiunea, unde se descoperiseră cele mai mari rezerve ale acestui aur lichid, într-una de o absolută importanță strategică pentru omenire. În al doilea rând, la sfârșitul Primului Război Mondial, puterea dominantă de până atunci din Orientul Mijlociu, Imperiul Otoman s-a prăbușit. Pe ruinele acestuia s-a ridicat o amestecătură instabilă de state independente și agitate, rămânând și teritorii guvernate de puterile imperiale ale Europei. În cele din urmă, tiparul tradițional de așezări a fost amenințat de încercarea hotărâtă de înființare în regiune a unui stat cu totul și totul nou – Israelul.

În acest sens refuzul atât din partea arabilor cât și din partea israelienilor privind acceptarea rezoluție 181 (II) ONU din noiembrie 1947, ce prevedea un plan de împărțire a Palestinei, a condus la primul război arabo-israelian din 1948 cunoscut sub numele de Război de Independență al israelienilor sau Războiul Palestinian, denumire dată de arabi. Israelul era sprijinit în această primă etapă a existenței sale de Franța, SUA și aparent paradoxal, de URSS, care urmărea prin această mișcare slăbirea monarhiilor arabe din Golful Persic și implicit a Marii Britanii care încă mai domina zona, în speranța realizării visului rus de acces la mările calde adiacente bazinului Oceanului Indian.

În zorii Războiului de Independență, Israelul era considerat pe plan local ca un stat fără nici o experiență în diplomație și în făurirea strategiilor politice.

Fondarea în anul 1948 a statului evreu prin forța armelor a reprezentat principala sursă a radicalismului arab. Radicaliștii și naționaliștii arabi nu vroiau pace cu Israelul. Pentru ei [arabi], statul evreu era o prezență străină, pătrunsă în forță în ținuturile tradițional arabe pe baza unei pretenții vechi de 2000 de ani și urmărind să ispășească suferințele evreilor, pe care nu popoarele arabe le provocaseră. Prin urmare existența statului Israel a fost vehement contestată de toate statele arabe din Orient Mijlociu, fapt ce a dus la declanșarea tuturor conflictelor arabo-israeliene din secolul XX, cu scopul declarat de a desființa statul evreu ca entitate politico-teritorială.

Un alt eveniment notabil ce a continuat lanțul conflictelor arabo-israeliene a fost Criza Suezului, cunoscut sub denumirea de Războiul Suezului sau, în lumea arabă, sub numele de Războiul Sinaiului. Participarea Israelului, alături de Franța și Marea Britanie, la războiul din 1956 împotriva Egiptului, a schimbat radical datele problemei aducând statul israelian în tabăra pro-occidentală, iar Egiptul, Siria, apoi din 1958 Irakul și din 1967 Yemenul de Sud în tabăra pro-sovietică.

Să ignori lecțiile istoriei înseamnă să îți asumi mari pericole. Este și cazul intervenției franco-britanice din 1956 împotriva Egiptului: în ciuda victoriei lor militare, Suezul a marcat retragerea fostelor puteri coloniale, înlocuite de SUA și URSS și a sporit șansele naționalismului arab.

Între Războiul de Independență din 1948, Criza Suezului din 1956 și Războiul de Șase Zile din 1967 se consolidează mitul invincibilității Israelului.

Reorganizarea relațiilor politico-regionale din spațiul arab a determinat Israelul să declanșeze în 1967 cel de-al treilea conflict arabo-israelian, pentru a scăpa de blocada arabă din Golful Aqaba (scris și Akaba). În mai puțin de o săptămână, Siria a pierdut înălțimile Golan, Egiptul Gaza și Peninsula Sinai, până la Canalul Suez, iar Iordania Ierusalimul și Cisiordania. Așadar Războiul de Șase Zile a schimbat complet datele unui conflict a cărui miză deveneau noile teritorii cucerite de Israel.

Războiul de Șase Zile a modificat profilul geopolitic al Orientului Apropiat. Victoria Israelului din acest război a reprezentat una dintre cele mai uimitoare din istoria militară modernă. A fost o victorie de tip blitzkrieg din partea Tsahal-ului.

Înfrângerea arabă a dus la anularea controlului statelor arabe asupra cauzei palestiniene, aceasta din urmă luându-și lupta în propriile mâini și adoptând propriile condiții ale rezistenței: dorința de a internaționaliza conflictul pe seama terorismului și teritorializarea acestei rezistențe prin concentrarea celulelor palestiniene de comandă în special în statele vecine – Liban, Iordania, Egipt, iar după 1979 în Tunisia. Războiul nu a reușit nimic deosebit în afară de faptul că le-a dat israelienilor granițe care – considerau ei – se dovedeau mai ușor de apărat.

Actul Israelului din 1967 a fost o acțiune dirijată de marile puteri ale vremii, după cum menționează Efraim Halevy în cartea lui: „Este bine să ne reamintim că războiul din 1967 a fost, printre alte lucruri, o confruntare între marile puteri ale lumii. Israelul a fost sprijinit până la un anumit punct de lumea liberă, care includea și Statele Unite, în timp ce egiptenii și sirienii, principalii adversari ai Israelului, au fost înarmați până-n dinți de Uniunea Sovietică”. Într-un fel, a fost un război purtat indirect la nivel internațional și răsunătoarea înfrângere a părții arabe a fost, în același timp, un eșec important pentru Uniunea Sovietică.

Ulterior, la summitul arab de la Khartoum statele arabe au ajuns la un consens, rămânând unitare ideii că încă nu era momentul păcii cu statul evreu. Astfel și-au redefinit politicile externe față de Israel prin adoptarea rezoluției de la Khartoum din august 1967. Această rezoluție izola practic Israelul prin politica celor trei „nu”. Statele arabe au spus nu păcii cu statul evreu, nu recunoașterii independenței și suveranității, și nu negocierii cu Israel. Conferința de la Khartoum proclama linia politică adoptată de tabăra arabă, care consta în continuarea cursei înarmărilor, în colaborarea militară și diplomatică inter-arabă pentru recucerirea teritoriilor ocupate de Israel și eliminarea bazelor militare străine de pe teritoriul statelor arabe. La scurt timp după summitul statelor arabe de la Khartoum, Egiptul a condus timp de doi ani, între 1968-1970, un război de uzură împotriva Israelului, în urma căruia au pierit peste o mie de soldați de ambele tabere.

Războiul de uzură între forțele egiptene și israeliene a provocat un număr mai mare de victime decât în războiul din 1967. Două sau trei săptămâni după ce a intrat în vigoare încetarea focului care a încheiat războiul de uzură, în august 1970 egiptenii au făcut un pas semnificativ și foarte important către Yom Kippur: aceștia și-au mutat bazele de rachete chiar la marginea Canalului, sub protecția acordului și în intenția de a-și exprima atitudinea disprețuitoare.

Apariția pe scena politică din Orient a președintelui Anwar Sadat, succesorul generalului Nasser la conducerea Egiptului, a devoalat dorința acestuia de a își consolida poziția și de a menține rolul de lider al lumii arabe, rol asumat de egipteni.

Prin urmare, acesta a profitat de izolarea israelienilor, a obținut sprijinul sirienilor pentru organizarea unei campanii anti-israeliene și a reușit să pună presiune asupra SUA prin intermediul Iordaniei și în special al Arabiei Saudite – principala sursă de petrol a americanilor. Contextul fiind creat, campania militară care i-a avut ca autori morali pe egipteni nu s-a lăsat mult așteptată.

De asemenea dorind să-și consolideze influența și poziția în spațiul arab, URSS a reușit să determine statele arabe de necesitatea declanșării celui de-al patrulea război împotriva Israelului. Acest război a demonstrat că relațiile dintre arabi și israelieni nu pot fi rezolvate pe cale armată.

Alegerile pe care le-a făcut statul evreu în secolul XX i-au redus în mod considerabil opțiunile. Un punct important de pe agenda crizelor politice din Orientul Mijlociu s-a afirmat în anul 1971 când președintele Egiptului Sadat, acceptând propunerilor mediatorului ONU, ambasadorul suedez Gunnar Jarring, a oferit Israelului un tratat de pace fără rezerve în schimbul retragerii israeliene din teritoriile egiptene. Astfel Israelul a avut două opțiuni: fie să aleagă pacea și integrarea în regiune, fie să insiste pe expansiune și confruntare. Prin urmare alegerea Israelului a urmat linia angajamentului față de ideea expansiunii către Sinai-ul egiptean, în detrimentul securității statului, fapt ce a dus la războiul din 1973 și implicit antrenarea marilor puteri în conflict.

2.2. Yom Kippur – războiul ce a schimbat Orientul Mijlociu

Yom Kippur reprezintă cea mai sfântă zi din anul biblic, și furnizează previziuni profetice legate de a II-a venire a lui Mesia, legată de restaurarea națională a Israelului, și de judecata lumii. De asemenea este o zi care revelează lucrarea Marelui Preot, lucrarea lui Mesia Ieșua (Iisus) ca Kohen Gadol (Mare Preot) după rânduiala lui Melhisedec – Malki-Țedek (Evrei 5:10, 6:20).

În Torah este numită Yom haKippurim (“Ziua celor care ispășesc”).

2.2.1. Perspectiva religioasă a conflictului

Interesul arătat de marile puteri pentru Orientul Mijlociu a fost generat nu doar din punct de vedere al poziției geografice și al resurselor naturale de care dispune această regiune, ci și din punct de vedere religios. Această regiune este locul de naștere al iudaismului, creștinătății și islamului.

Un aspect esențial trebuie însă subliniat, și anume că „revelația” Coranului s-a exprimat în „limba arabă”, așa cum o spune de mai multe ori textul însuși și că ea s-a adresat mai întâi arabilor, care se și consideră, de altfel, încă de atunci, poporul ales. De reținut, fără a lua în discuție vocația universală originară a islamului, este faptul că arabii s-au simțit responsabili, după moartea Profetului, de transmiterea mesajului acestuia către popoarele non-arabe, misiune ce le-a conferit, pentru totdeauna, un net sentiment de superioritate. Astfel după consacrarea internațională a sionismului, numeroși imigranți evrei au îmbrățișat propaganda sionistă privind supremația lor asupra populației locale și asupra pământului care le aparținea în virtutea dreptului moral (chiar religios).

Yom Kippur tradusă ca Ziua Ispășirii sau Marea Iertare este cea mai solemnă și sacră sărbătoare religioasă a evreilor. În anul 1973 această sărbătoare a fost în data de 6 octombrie, la zece zile după Rosh Hashana – anul nou din calendarul ebraic.

Ziua Ispășirii, ca toate sărbătorile evreiești, începe la sfârșitul zilei anterioare pentru a se încheia 24 de ore mai târziu. Începând cu ziua de vineri seara, când apar stelele pe cer și până sâmbătă la aceeași vreme, credincioșii țin un post total fără să bea și să mănânce, rămânând la sinagogă unde se roagă și se căiesc pentru păcatele săvârșite în cursul anului ce a trecut. Alții, care nu merg până acolo încât să respecte cu absolută strictețe regulile religioase, găsesc totuși un mod personal de a marca această sărbătoare: se abțin să mănânce în public și se abat pe la sinagogă, o oră-două, pentru a asculta Kol Nidrei – marea rugăciune din seara de Yom Kippur – sau sunetele schofar-ului (cornului de berbec) care anunță sfârșitul postului.

În timpul acestei sărbători nimeni nu lucrează în Israel, ziarele nu sunt tipărite, televiziunea și posturile radio nu funcționează. De asemenea școlile, birourile, transporturile publice, magazinele, cafenelele, restaurantele sunt închise, iar circulația pe străzi se reduce la zero. Cu un personal minim doar serviciile publice esențiale, cum ar fi poliția, spitalele, pompierii rămân în activitate pentru absolută necesitate. Cum în Israel „serviciul public cel mai esențial îl constituie armata” – după aprecierile făcute în această ordine de idei de însuși premierul din acel timp al țării Golda Meir – în mod normal el continua să funcționeze, chiar dacă un procent însemnat din efectiv primise permisii de sărbătoare, inclusiv trupele din prima linie.

De asemenea opozanții arabi ai Israelului, Siria și Egipt, se aflau și ei în postul Ramadan-ului, ce durează de la răsăritul la apusul soarelui, în fiecare zi, pe parcursul celei de-a noua luni a calendarului musulman, care, coincidență sau nu, a fost tot în luna octombrie a anului 1973. Și aici „serviciul public esențial” se afla pe poziții, nu însă în stare de expectativă și redus, ci cu „arma la picior”, gata să pornească un război menit să constituie revanșa mult așteptată după ultima înfrângere militară ce le adusese importante pierderi teritoriale – podișul Golan și Peninsula Sinai.

În perioada contemporană statul Israel trebuie să facă față unei perioade dificile, o adevărată criză de identitate care se manifestă prin confruntările dintre populațiile de origine diferită și prin ciocnirea dintre concepțiile religioase care-și au rădăcinile în îndepărtatul Ev Mediu și mediile care trăiesc deja într-o dimensiune postmodernă.

În mai multe din scrierile și discursurile sale referitoare la războiul din Octombrie 1973 (numit și Războiul de Yom Kippur), Chaim Herzog a sugerat că arabii au făcut o greșeală în alegerea acestei zile, când aproape toți israelienii erau acasă sau în sinagogi și prin urmare puteau fi contactați imediat și mobilizați.

2.2.2. Evoluția conflictului politic și militar

Pornind de la definiția războiului și anume că acesta este, așadar, un act de violență, pentru a sili adversarul să ne îndeplinească voința, putem evidenția un prim fapt și anume că Israelul și-a impus voința cu multă perseverență și devotament în fața popoarelor arabe în toate conflictele arabo-israeliene din secolul al XX-lea.

Un fapt esențial trebuie menționat în evoluția relațiilor arabo-israeliene, precum și înainte de declanșarea războiului de Yom Kippur și anume că Israelul se aștepta la un atac din partea vecinilor încă de la Războiul de Șase Zile din 1967, în urma căruia dobândise teritorii considerabile: Peninsula Sinai și Fâșia Gaza de la Egipt, Înălțimile Golan de la Siria, Cisiordania și Ierusalimul de la Iordania. (vezi Anexa nr. 3)

„În primele zile de lupte, pentru prima dată, asupra țării plana o amenințare reală. Egiptul și Siria au luat prin surprindere Israelul, înșelând vigilența serviciilor sale secrete. Armata a fost surprinsă total nepregătită, ceea ce a semănat a neglijență crasă”, susținea Claude Klein în lucrarea sa Israel. Statul evreilor.

Această „neglijență crasă” parțială din partea serviciilor secrete ale Israelului este contrazisă, dintr-un anumit punct de vedere, de ministrul Apărării din acea vreme, generalul Moshe Dayan care afirma, referitor la situația premergătoare începerii războiului, următoarele: „…dacă era de năzuit la ajutorul american, atunci Statelor Unite trebuia să li se dea dovada neîndoielnică a faptului că nu noi eram cei care doream războiul, chiar dacă aceasta excludea acțiunea prealabilă și ne aducea un handicap în campania militară”. Așadar Moshe Dayan și Golda Meir, oameni politici cu multă experiență, au evaluat situația și cântărind argumentele pro și contra unui atac israelian preventiv au renunțat la această acțiune. Conducătorii Israelului știau că în cazul prelungirii războiului Israelul avea nevoie de reîmprospătarea stocului de muniții și armament, iar singura țară de unde le putea procura era SUA.

Bazându-se pe unele informații care nu corespundeau realității, atât israelienii cât și americanii considerau că elanul ofensiv arab va putea fi ușor zdrobit, printr-o lovitură fulgerătoare a aviației. Aceste calcule s-au adeverit ulterior ca fiind eronate, provocând pierderi grele israelienilor, în prima parte a războiului.

După ultimele informații primite, comandanții militari estimau că atacul arab va fi lansat în jurul orei 18, în data de 6 octombrie. Cu atâta măiestrie și-au mascat Egiptul și Siria pregătirile de război, chiar în această etapă israelienii așteptând atacul să vină patru ore mai târziu decât ora stabilită de fapt. Însă acesta a început mai devreme. La ora 14:05 Siria și Egiptul trecuseră la acțiune. Aviația siriană intrase în spațiul nostru aerian, iar pontoanele egiptene erau montate la Canal, pe când Șarm el-Șeikul și unele din bazele noastre din Sinaiul vestic erau bombardate. Începuse Războiul de Yom Kippur cum l-au numit israelienii sau de 6 Ramadan, după denumirea dată de arabi.

În Israel rolul armatei (Tsahal) este unul aparte. Aceasta este prezentă peste tot și se bazează pe sistemul rezerviștilor: este semnificativă afirmația foarte frecventă că un civil nu este altceva decât un militar aflat în permisie. Astfel în 1948 Israelul a înființat, după modelul armatei elvețiene, un sistem de rezerviști foarte activ care să permită compensarea parțială a numărului limitat al efectivelor. Armata se afla la gradul de Alertă „C”, cel mai ridicat grad de alertă, pentru armată, precum și alerta totală pentru Forța Aeriană, în același timp Guvernul a aprobat mobilizarea parțială a 100 000 de rezerviști.

Conflictele au fost declanșate simultan, pe ambele fronturi, atât de-a lungul Canalului Suez cât și în podișul Golan. Armata egipteană și cea siriană au început prin masive bombardamente de artilerie și aeriene asupra campamentelor și pozițiilor armatei israeliene. Armata israeliană era dispusă pe ambele fronturi astfel: pe frontul sirian aveam 180 de tancuri, 11 baterii de artilerie și 5000 de oameni, iar pe frontul egiptean 275 de tancuri, 12 baterii de artilerie și 8000 de oameni.

Moshe Dayan avea să afirme ulterior, în lucrarea autobiografică „Istoria vieții mele” că: „Atacul egiptean și sirian de Yom Kippur a venit ca o surpriză, deși nu era neașteptată. Ziua de Yom Kippur a găsit Forțele de Apărare ale Israelului nu încă mobilizate și nedesfășurate la deplina lor capacitate, dar fără ca aceasta să însemne că ele nu erau pregătite să facă față asaltului arab”.

Inferioritatea israeliană era vizibil mai mare față de precedentul conflict din 1967. Egiptenii dispunea de 2200 de tancuri, 1848 tunuri de câmp ce acopereau zona și peste 50 de arme antitanc pentru fiecare milă de front. Desfășurarea siriană din nord cuprindea 1700 de tancuri, iar artileria număra 1300 tunuri. De asemenea unitățile infanteriei de asalt egiptene numărau 100 000 de oameni, față de 8500 ai infanteriei noastre. În Nord noi aveam 5000 de infanteriști contra a 45 000 cât număra forța de atac siriană. Egiptul dispunea de 600 de avioane, iar Siria de 350.

Israelul a deținut superioritatea absolută în precedentele bătălii aeriene, drept urmare egiptenii au evitat acest tip de luptă, bazându-se pe masivele lor baterii sovietice de rachete antiaeriene. Astfel în primele 24 de ore de război aviația israeliană a doborât 40 de avioane arabe și eu pierdut 35 de avioane datorită rachetelor antiaeriene arabe. Pentru Israel amenințarea reală din primele zile de război se acutiza din ce în ce mai rău din cauza atacurilor masive pe ambele fronturi din partea adversarilor precum și de situația critică sine die în care se aflau cu privire la ajutoarelor militare de care aveau nevoie.

Analiștii Pentagonului asiguraseră administrația americană că în câteva zile israelienii vor zdrobi armatele arabe doar cu ceea ce dispuneau. În acest caz, SUA nu avea de ce să își complice relațiile cu lumea arabă în ansamblul ei. Țările occidentale cântărind riscurile provocării unui embargo din partea țărilor petroliere din Golf s-au eschivat diplomatic solicitării de a furniza armament israelienilor.

Implicarea marilor puteri în război nu s-a lăsat prea mult așteptată. URSS respectiv SUA au realizat poduri aeriene în vederea susținerii părților beligerante aliate: în zilele de 9 și 10 octombrie, peste douăzeci de uriașe avioane de transport sovietice Antonov aterizaseră pe aerodromurile siriene, venind din Rusia. Ajutorul pentru Israel a sosit mult mai târziu decât cel pentru egipteni și sirieni. Astfel începând din 14 octombrie SUA au trecut la operarea podului aerian militar. Acesta a durat timp de o lună, până pe 14 noiembrie.

Desfășurarea conflictului de pe frontul Sinaiului a fost următoarea (figura nr.2):

Figura nr. 2: Desfășurarea conflictului pe frontul Sinai

În prima zi de război egiptenii au reușit să instaleze zece poduri de campanie peste Canalul Suez, forțele armate egiptene trecând în număr mare pe malul estic și au asaltat complexul de fortificații Bar-Lev, denumit astfel după un fost șef al statului major israelian. Pe linia frontului sudic cele 16 fortărețe de-a lungul Canalului Suez, cunoscute ca linia Bar-Lev, au fost supuse unor masive bombardamente de artilerie de către egipteni, urmate de masive atacuri de tancuri și infanterie. Cu excepția uneia singure, numită în mod codificat „Budapesta” au căzut: unele au fost evacuate, altele au fost cucerite de egipteni. Cucerirea liniei Bar-Lev le-a adus egiptenilor un câștig militar considerabil care le-a ridicat extraordinar prestigiul. Aceștia au înaintat în decurs de două zile 10-15 kilometri în adâncime, aproape pe toată lungimea malului estic. Contraofensiva israelienilor din ziua de 8 octombrie a fost un eșec total, nereușind niciunde să străpungă linia de înaintare a egiptenilor.

Primul avion Galaxie din podul aerian american a sosit în a noua zi de război, pe 14 octombrie. Golda Meir asistând la sosirea Galaxie-lor avea să afirme: „Mulțumesc lui Dumnezeu că am avut buna judecată de a elimina ideea unei acțiuni preventive! Aceasta ar fi putut economisi vieți omenești la început; dar sunt sigură că în acest caz noi n-am fi avut acest pod aerian care salvează acum atâtea”.

După câteva zile de așteptare în defensivă, în ziua de 14 octombrie, Comandamentul din Sud al israelienilor a emis ordinul avertizator pentru traversare. Aceasta era stabilită pentru ora 7 P.M., din noaptea următoare. Locul trecerii avea să fie Deversoir, exact la Nord de Marele Lac Amar. În zilele de 15-16 octombrie israelienii au traversat lacul Amar și au căutat să lărgească capul de pod. De asemenea lupte mai dure s-au dat pe malul estic pentru Ferma Chinezească care bloca drumul de acces spre Canal. O brigadă de parașutiști israelieni a fost aruncată în luptă pentru a străpunge rezistența egiptenilor. În ziua de 17 octombrie în sprijinul acestora a intrat în acțiune o brigadă de blindate, fiind stopată și aceasta de tirul egiptenilor. În dimineața următoare drumul spre Canal fusese deschis. Ulterior au urmat o serie de lupte crâncene între armata egipteană și cea israeliană pentru Ferma Chinezească, care era în realitate un sistem defensiv compact. Acțiunile din următoare zile le-a asigurat israelienilor trecerea și întărirea pozițiilor de pe malul de vest al Canalului Suez, precum și avansarea în câmp deschis pe teritoriul egiptean.

În data de 22 octombrie ora 14:30 Radio Cairo a anunțat că președintele Anwar Sadat a acceptat încetarea focului. Însă în acea noapte precum și in ziua următoare luptele au continuat din cauză că Siria respinsese încetarea focului. De asemenea egiptenii au continuat să lupte și să înainteze în toate sectoarele. În seara zilei de 23 octombrie armata israeliană a încercuit Armata a Treia egipteană și orașul Suez. După această acțiune militară a israelienilor doar intervenția diplomatică sovietică și americană reușește să salveze Armata a III-a egipteană de la o capitulare rușinoasă. După încetarea focului Israelul sfârșește prin a accepta trimiterea la Cairo a 100 de autocamioane pentru aprovizionare. În fapt era sfârșitul blocadei acestei armate, care nu durase decât trei zile – 23-26 octombrie.

Situația conflictului de pe frontul Înălțimile Golanului a fost următoare (figura nr. 3):

Figura nr. 3: Desfășurarea conflictului pe frontul Înălțimile Golanului

Înainte de declanșarea acțiunii de a ataca Israelul, Siria dispunea în prima linie 650 de tancuri și 600 de piese de artilerie. Aceasta mai dispunea față de Războiul de Șase Zile, în care Siria n-a posedat nici o singură rachetă sol-aer, de 15 baterii SAM-6 și alte 10 baterii SAM-2 și SAM-3 doar în zona frontului. În ziua de 6 octombrie comandourile siriene, transportate cu elicopterele, au cucerit cel mai important punct fortificat israelian din zonă (Jabal al Shaikh – Muntele Hermon), unde se aflau amplasate numeroase echipamente de supraveghere.

În primul atac asupra Israelului sirienii au lansat 500 de tancuri însoțite de 690 de tunuri de câmp. Aceștia și-au concentrat principalele atacuri la nord și sud de Kuneitra (Quneitra). Pe frontul israelian se aflau Brigada a 7-a blindată, la nord de Kuneitra, și Brigada blindată Barac, în sectorul sudic. După lupte înverșunate, forțele siriene de tancuri au reușit să opereze o străpungere în sectorul Hushniyah, la 8 mile Sud de Kuneitra și să coboare spre lacul Tiberiada. După miezul nopții Siria a mai adăugat 300 de tancuri pe frontul de nord. În ziua de 7 octombrie tancurile siriene au reușit să ajungă la zece kilometri de un pod peste Iordan, punct prețios pentru israelieni ce dă acces spre coloniile agricole din Galileea. Situația critică s-a ameliorat cu ajutorul aviației israeliene ce a atacat cu toate forțele disponibile pe frontul de nord precum și cu ajutorul unei brigăzi blindate de rezerviști.

În a treia zi de război, 9 octombrie, o nouă situație critică s-a ivit în sectorul deținut de Brigada a 7-a, însă în ajutorul acesteia a venit o altă brigadă de rezerviști ajungând, pe neașteptate, în flancul trupelor siriene care atacau și silindu-le să bată în retragere. Tot în această zi aviația israeliană a trecut la bombardarea în adâncime în teritoriul sirian, departe în spatele frontului, întreprinzând raiduri aeriene împotriva orașelor și obiectivelor civile.

La sfârșitul primei săptămâni de război pe frontul nordic, sirienii erau cei aflați în defensivă, iar campania era purtată pe pământul lor, la Est de liniile de unde ei declanșaseră războiul cu șase zile mai înainte.

În ziua de 11 octombrie, la ora 11 A.M., așa cum fusese plănuit, după prealabile lovituri aeriene, forțele noastre terestre din Golan și-au declanșat atacul împotriva armatelor siriene, cărora li se alăturaseră acum formațiuni blindate din Irak, Iordania și Maroc. În următoarele zile luptele au continuat, iar israelienii și-au îmbunătățit pozițiile ocupate și au stabilit o nouă linie de apărare, depășind linia de încetare a focului din 1967 cu zece mile. Operațiunea de cucerire a lanțului muntos Hermon s-a încheiat în ziua de 22 octombrie.

În data de 22 octombrie 1973 ora 17 (23 în Egipt) Consiliului de Securitate al ONU a adoptat rezoluția 338 ce impunea încetarea focului, rezoluție ce a avut ca fundament proiectul de propunere comună americano-sovietic. Însă Siria a anunțat oficial în data de 23 octombrie la ora 18:16 că acceptă în principiu rezoluția Consiliului de Securitate de încetare a focului, condiția fiind ca Israelul să se retragă la granițele de dinainte de 1967.

Consiliul de Securitate care adoptase la 23 octombrie o nouă rezoluție comună sovieto-americană, nr. 339, privind încetarea imediată a focului, va vota la 26 octombrie un al treilea document – rezoluția 340, hotărând trimiterea unei forțe de urgență a ONU, pe linia fronturilor de pe Canalul Suez pentru a fi interpusă între armatele beligerante. Astfel prin acceptarea rezoluțiilor ONU războiul arabo-israelian luase sfârșit. Înfrângându-i pe israelieni pe câmpul de luptă, chiar dacă numai temporar, și îngenunchind Occidentul cu embargoul petrolier, arabii și-au câștigat, în sfârșit, dreptul de a fi luați în serios.

Efectivele angrenate în războiul de Yom Kippur ale armatelor arabe, în oameni și armament, au fost în linii mari de trei ori mai numeroase decât fuseseră în Războiul de Șase Zile: 1 000 000 de soldați, față de 300 000; mai bine de 5 000 de tancuri, față de 1 700; mai bine de 1 000 de avioane față de 350 și 4 800 de tunuri de câmp, față de 1 350 în 1967.

La sfârșitul celui de-al patrulea conflict arabo-israelian, șeful de stat-major al Egiptului s-a adresat adjunctului omologului său israelian cu următoarea remarcă: „Vezi, este pentru prima oară când un război între noi se termină la egalitate… De aici putem negocia”. Atât Egiptul cât și Israelul au pretins că au câștigat războiul. Tehnic vorbind Israelul a învins. Totuși, din punct de vedere politic, victorios poate fi considerat Egiptul.

În urma Războiului de Yom Kippur, pe frontul de nord, tunurile israeliene au ocupat poziții la 30 de kilometri depărtare de cea mai bătrână capitală a lumii, iar pe frontul de sud, trupele israeliene au ajuns la mai puțin de 100 de kilometri de orașul cu o mie de minarete.

2.2.3. Efecte ale războiul Yom Kippur în plan regional și internațional

Războiul de Yom Kippur a scos la iveală punctele slabe ale armatei israeliene și a înlăturat mitul invincibilității Israelului. Prestigiul lui Anwar Sadat a crescut în mod considerabil în urma acțiunii Egiptului de recuperare a peninsulei Sinai.

La sfârșitul acestui război Israelul devenise mai dependent ca niciodată de SUA. De asemenea a urmat izolarea totală, din punct de vedere al relațiilor diplomatice, pe scena internațională a statului evreu.

Un alt efect al războiului de Yom Kippur pe scena relațiilor internaționale a fost acela că în data de 10 noiembrie 1975 Adunarea Generală a ONU a adoptat cu majoritate de voturi rezoluția 3379 în care se stipula că „sionismul este o formă de rasism și de discriminare rasială”. Această rezoluție a fost anulată de Adunarea Generală a ONU în data de 16 decembrie 1991, datorită climatului de relativă destindere de după conferința de la Madrid, din 31 octombrie 1991, la care s-au reunit toți protagoniștii conflictului, inclusiv palestinienii.

Părțile beligerante au suferit pierderi, umane și materiale, mult mai mari față de precedentele conflicte arabo-israeliene. Conform datelor publicate de Institutul Internațional de Studii Strategice de la Londra, în cursul conflictului, Israelul a pierdut 2 700 de oameni, 120 de avioane (un sfert din totalul efectivului avut la începerea ostilităților) și 800 de tancuri (aproape jumătate din numărul de care dispunea); Egiptul – 10 000 de oameni, 150 de avioane și 800 de tancuri; Siria – 7 000 de oameni, 150 de avioane și 800 de tancuri. Cheltuielile militare și pagubele suferite de sectoarele civile s-au ridicat la miliarde de dolari. Încetarea focului a existat doar pe hârtie, în perioada 24 octombrie 1973 și 18 ianuarie 1974 luptele au continuat de-a lungul frontului Sinai.

Un prim acord în rezolvarea diferendelor post conflict între Egipt și Israel, prin medierea lui Henry Kissinger, a fost urmarea convorbirilor militare de la Kilometrul 101, semnat în ziua de 11 noiembrie 1973. Acesta cuprindea doar șase articole și făcea referire doar la aprovizionarea Armatei a Treia și de schimbul de prizonieri. Acest acord de consolidare a încetării focului a fost semnat pe șoseaua Suez-Cairo într-un cort, în plin deșert, în prezența reprezentantului ONU – generalul finlandez Ensio Siilasvuo, și aproximativ a 400 de ziariști, asistând la eveniment. Acesta a condus la un nou acord de dezangajare, semnat la 18 ianuarie 1974, ce prevedea evacuarea armatei israeliene de pe ambele maluri ale Canalului Suez, în spatele unei linii situate la 20 kilometri distanță de acesta, egiptenii ocupând întregul mal estic, pe o porțiune lată de 10 kilometri în peninsula Sinai. Astfel între cele două armate s-a stabilit o zonă tampon în care se instalau „căștile albastre” ale ONU, sub denumirea de UNEF (United Nations Emergency Force). Acest acord a determinat o stabilitate între cele două țări. Cu acest prilej Egiptul a redeschis în anul următor traficul pe Canalul Suez. De asemenea pe frontul de nord s-a stabilit o zonă tampon, formată din 1 250 de militari sub egida ONU, sub denumirea de UNDOF (United Nations Disengagement Observer Force). Prin semnarea acordului de la Geneva din data de 31 mai 1974, Israelul angajându-se să se retragă din zona de 551 de kilometri pătrați ocupată în octombrie 1973 de pe teritoriul sirian, precum și evacuarea orașului Kuneitra, împreună cu 112 kilometri pătrați deținuți din 1967. Sfârșitul oficial al Războiului de Yom Kippur l-a constituit semnarea acordului de pace cu Siria în dimineața zile de 5 iunie 1974.

În plan politic prim ministrul Israelului, Golda Meir deși afectată serios de războiul din octombrie 1973, reușește să câștige alegerile din 31 decembrie. Fiind însă criticată pentru faptul că țara nu a fost pregătită din punct de vedere militar, demisionează din postul de prim-ministru la 10 aprilie 1974. Schimbări din punct de vedere politic au fost și de partea egipteană, astfel după război conducerea egipteană s-a îndreptat în mod deschis către Statele Unite și i-a recunoscut rolul de unic mediator serios în conflictul israeliano-arab. Toți ceilalți jucători – Uniunea Sovietică, Uniunea Europeană, toate celelalte națiuni de frunte din lume, ca și ONU – căpătau un statut secundar.

Statul israelian a alocat încă de la întemeierea acestuia un procent semnificativ din produsul intern brut cheltuielilor privind securitatea și apărarea țării. Din acest punct de vedere recordul absolut a fost înregistrat în 1975, imediat după războiul de Yom Kippur – alocarea a 33,6% din produsul intern brut.

Războiul din octombrie 1973 a arătat un lucru cu totul nou: valoarea egală, pe câmpul de luptă, a arabilor și israelienilor. Chiar dacă Israelul a ieșit victorios, arabii au luptat foarte bine, atât pe plan uman, cât și pe plan tehnic. Astfel umilința pe care au îndurat-o în iunie 1967 a fost uitată. Însă Egiptul este adevăratul câștigător, chiar dacă era pe cale de a fi total învins și-și datorează salvarea numai intervenției conjugate a celor două superputeri.

Un alt factor important în urma războiului de Yom Kippur a fost folosirea petrolului de către statele producătoare din Golful Persic drept o armă redutabilă pe scena regională și internațională. Petrolul, una dintre multele materii prime importante în măsurarea puterii naționale, a devenit un factor material a cărui simplă posesie amenință să răstoarne modelele vechi de secole ale politicii internaționale. Un prim efect destabilizator pentru întreaga lume l-a reprezentat primul șoc petrolier care a intervenit imediat după Războiul de Yom Kippur. Folosind petrolul drept armă politică menită a „pedepsi” statele occidentale pentru sprijinul acordat Israelului, producătorii hotărăsc creșterea prețului cu 70 până la 100%, în funcție de originea petrolului și de cantitățile livrate, și impun câteva măsuri de embargo. (SUA, Olanda, Portugalia, Rhodesia și Africa de Sud sunt supuse unui embargo total; Franța, Spania, Marea Britanie considerate țări prietene primesc aceeași cantitate ca și înainte de război). Un al doilea șoc petrolier intervine în 1979. După căderea șahului în ianuarie, declarând război deschis „Occidentului imperialist”, Iranul decide stoparea livrărilor de petrol, impune un preț aproape dublu pe baril în răstimp de un an și preconizează sporirea veniturilor sale din petrol.

Astfel petrolul a transformat aproape peste noapte aceste mici teritorii de pe hartă pe care le numim state în factori importanți și chiar puternici ai politicii mondiale. Un eveniment de o importanță revoluționară pentru relațiile internaționale îl constituie acela că un stat lipsit de putere devine brusc un factor al politicii mondiale deoarece deține un singur factor important și anume petrolul.

Un alt aspect notabil în urma războiul îl constituie schimbarea opiniei palestinienilor, a lumii arabe și a întregii comunități internaționale în favoare conferirii unor drepturi naționale palestinienilor – un lucru care s-a materializat prin Rezoluția Consiliului de Securitate ONU cu numărul 242 (22 noiembrie 1967).

Noua linie politică, favorizată de situația rezultată din războiul de Kippur, a permis Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) să obțină câteva succese diplomatice: recunoscută de țările din Liga Arabă (inclusiv Iordania) ca „singurul reprezentant al poporului palestinian”, OEP era susținută masiv de Uniunea Sovietică.

După terminarea conflictului israelienii au întocmit o comisie specială de anchetă, condusă de Președintele Curții Supreme de Justiție dr. Shimon Agranat. Aceasta a concluzionat că șefii armatei israeliene au avut „concepția” că Egiptul nu va ataca Israelul, fără suport aerian suficient pentru a ataca în profunzime și să disloce forțele de aviație israeliene (ceva ce Egiptul nu putea să realizeze pe 6 Octombrie), și că Siria nu ar ataca fără Egipt. Astfel de informații detaliate sosise în 48 de ore înainte de atac și ar fi trebuit să servească ca un avertisment, a raportat Comisia Agranat, dar datorită „concepției” au fost evaluate greșit. Raportul comisiei a fost făcut public parțial în decursul anului.

2.3. Implicarea marilor actori de pe scena internațională în gestionarea

conflictelor din spațiul arabo-israelian: cazul Yom Kippur

Începând din anii '50 Orientul Mijlociu a fost un loc unde marile puteri căutau să-și impună voința, indiferent de cea a popoarelor din această regiune. Acesta reprezenta un loc al promisiunilor încălcate și al unui destin neîmplinit.

De asemenea această regiune a fascinat oamenii din toate părțile, transformând interesul pentru acesta în obsesie. De-a lungul secolului XX, întreaga lume a fost preocupată de ce s-a întâmplat în Orientul Mijlociu. Pacea și stabilitatea din această zonă au fost mereu importante pentru conducătorii imperiilor sau ai superputerilor.

2.3.1. Implicarea europeană

Orientul Mijlociu din secolul XX a reprezentat în realitate o creație anglo-franceză, străină de dinamicile proprii acelei regiuni, după cum aprecia François Massoulié în lucrarea sa „Conflictele din Orientul Mijlociu”. După destrămarea Imperiului Otoman și marile puteri europene și-au manifestat mai intens influența în spațiul arab. În acest sens un prim pas a fost recunoașterea oficială a sionismului. Acest lucru a fost realizat prin Declarația Balfour care, în realitate, era o scrisoare a secretarului de stat la Foreign Office către lordul Walter Rothschild, reprezentantul al Comitetului politic al Organizației sioniste. Pe data de 2 noiembrie 1917, scrisoarea îl anunță pe Rothschild că „guvernul Majestății Sale este favorabil stabilirii unei vetre naționale în Palestina pentru poporul evreu […] fiind de acord ca drepturile civile și religioase ale comunităților non-evreiești existente în Palestina să fie păstrate”. Această declarație a făcut ca înțelegerea dintre imperialism și sionism să devină limpede în ochii arabilor.

Un evenimentul major în istoria secolului XX din Orientul Mijlociu l-a reprezentat fondarea statului Israel și implicit declanșarea primului conflict arabo-israelian. În timpul Războiul de Independență din 1948 armata israeliană nu dispunea de armamentul și tehnica necesară. În aceste condiții, inițiativa Franței și a Cehoslovaciei, care au decis să înarmeze trupele israeliene, a fost mai mult decât binevenită. De asemenea lagărul comunist a fost de partea statului evreiesc și un ajutor neașteptat sosește din partea Cehoslovaciei (devenită comunistă), prin aprovizionarea cu armament.

Sprijinul acordat Declarației Balfour de către guvernul britanic dezvăluia interesele coroanei britanice pentru Țara lui Israel: dincolo de simpatia multor conducători față de idealul sionist și de dorința de a găsi o soluție pentru problema refugiaților din Europa centrală, era vorba despre garantarea prezenței unui sprijin solid în vecinătatea Canalului Suez și despre blocarea Franței, care, bazându-se pe rolul său tradițional de protectoare a creștinilor din Levant, nutrea ambiții în privința Locurilor Sfinte. De asemenea interesele majore ale Franței în lumea arabă erau în Maroc și Algeria. Prima țară reprezentând protectorat francez, iar cea de-a doua fiind departament al Franței metropolitane, cuprinzând un milion de francezi.

Pe scena internațională în prima jumătate a secolului XX s-a conturat un parteneriat solid și puternic între Marea Britanie și SUA. Relația anglo-americană a fost una de tip special relationship, sintagmă folosită într-un discurs de către omul de stat britanic Winston Churchill în 1946, pentru a descrie raporturile anglo-americane, subliniază punctele de convergență dintre cele două state: comunitate de limbă și de cultură, legături istorice, același atașament pentru democrația liberală, cauze comune în organizațiile internaționale ori în sectoare cheie (nuclear, spionaj). Această relație este s-a consolidat mai ales după al II–lea Război Mondial, când Marea Britanie nu își identifica securitatea pe termen lung cu viitorul Germaniei, spre deosebire de Franța. De două ori în timpul aceleiași generații, Marea Britanie fusese salvată, cu greu, prin intervenția americană, de asalturile Germaniei, care cucerise cea mai mare parte a Europei. Aceasta ar fi preferat să aleagă mai curând o izolare de Europa decât separarea de America.

După cea de-a doua conflagrație mondială Orientul Mijlociu nu a mai fost o rezervație de vânătoare anglo-franceză, ci a devenit teatrul unei noi confruntări între SUA și Uniunea Sovietică, fiecare dintre cei doi actori exercitându-și influența și implicându-se în viața politică din spațiul arab. Poziția celor doi actori în Orientul Mijlociu a fost întărită în urma conflictului din 1956, care a distrus statutul de mari puteri al Marii Britanii și al Franței. După Suez, Franța și Marea Britanie au tras concluzii diametral opuse în urma umilinței suferite din partea Americii. Franța și-a accelerat cursul spre independență; Marea Britanie a optat pentru o întărire a relațiilor cu America. Imaginea parteneriatului anglo-american apăruse chiar înaintea celui de-al doilea război mondial și de atunci fusese alimentată permanent.

Un factor esențial ce a contribuit la salvarea statului Israel în timpul războiul de Yom Kippur a fost ajutorul dat de Portugalia Americii pentru realizarea podului aerian. Americanii au cerut permisiunea să folosească aerodromul Lajes din insulele Azore pentru realimentare. Când a fost făcută prima abordare în acest sens, vineri 12 octombrie 1973, guvernul portughez a stagnat această permisiune. Însă a doua zi după amiaza portughezii au acordat americanilor drepturi de tranzit necondiționate la baza aeriană din Lejes.

Cu excepția un scurt moment de convergență transatlantică în anul 1977, când președintele Carter a îmbrățișat pozițiile europene cu privire la conflictul arabo-israelian, binomul relațiilor SUA-Europa vis-à-vis de conflictul arabo-israelian în timpul Războiului Rece a fost dominate de abordări divergente și de o tensiune transatlantică.

2.3.2. Implicarea SUA

SUA este prima țară care recunoaște independența de facto a Israelului la 14 mai 1948. Începând cu acest an America a investit în Israel uluitoare sume. Toate ajutoarele pentru Israel au fost sub formă de alocații nelimitate, cu datorii total eliminate.

Pe scena relațiilor internaționale America a avut omul potrivit la locul potrivit. Consilierul pentru Securitate Națională, ulterior Secretar de Stat, Henry Kissinger știind că în lumea reală diplomația presupune capacitatea de a face deosebirea între situații și de a distinge prietenii de adversari a jucat un rol crucial, edificator pe scena relațiilor politico-diplomatice în intervenția SUA în Orientul Mijlociu în special în conflictele arabo-israeliene.

În anii premergători conflictului din octombrie 1973 parteneriatul dintre Israel și America se consolida din ce în ce mai mult. Astfel în urma întâlnirii la vârf între ministrul apărării Moshe Dayan și președintele Nixon, Henry Kissinger – consilier pentru Securitate Națională, secretarul de stat Rogers și secretarul Apărării Melvin Laird din decembrie 1970 politica Americii, cu privire la intervenția sporită a rușilor în conflictul dintre arabi și israelieni, avea să fie: „Dacă ei intră, noi nu vom sta afară”.

În anul 1954 SUA a forțat Marea Britanie ca până în anul 1956 să își retragă forțele militare din baza sa de la Suez. Această baza militară reprezenta una dintre ultimele avanposturi ale coroanei britanice semnificative, încărtiruind vreo 80 000 de soldați. Ca atare Marea Britanie a optat pentru subordonarea permanentă față de politica americană. Înainte de Suez, Marea Britanie devenise deja perfect conștientă de dependența sa față de Statele Unite, deși continuase să se poarte ca o Mare Putere. După Suez, și-a interpretat „relația specială” cu America ca un mijloc de a câștiga maxim influența asupra unor decizii ce erau luate în esență la Washington. Astfel scoțând Marea Britanie și Franța din rolurile lor istorice în Orientul Mijlociu, America a descoperit că responsabilitatea pentru echilibrul puterii în acea regiune căzuse exact pe propriii ei umeri.

Dwight D. Eisenhower a trimis un mesaj Congresului american spre aprobare în data 5 ianuarie 1957, ceea ce a devenit cunoscut doctrina Eisenhower – un triplu program de ajutor economic, asistență militară și protecție împotriva agresiunii comuniste în Orientul Mijlociu. Prin adoptarea acestei doctrine America a fost nevoită să își asume de una singură povara de a proteja toate națiunile libere (adică necomuniste) din toate regiunile globului. Astfel după cum afirma Kissinger „politica americană depindea de armonizarea subtilelor nuanțe diferite din manierele de abordare ale lui Eisenhower și Dulles” atât în timpul Crizei Suezului cât și în perioada post conflict.

În visul secret al Americii de a ajunge conducătorul lumii în curs de dezvoltare, Richard Nixon probabil cel mai rafinat învățăcel al interesului național dintre conducătorii postbelici ai Americii, așa cum a fost caracterizat de Henry Kissinger, a plasat America în avangarda luptei anticoloniale. Din momentul în care SUA au moștenit pozițiile strategice abandonate de Marea Britanie, toată furia radicalismului lui Nasser s-a dezlănțuit împotriva Americii, culminând cu ruperea relațiilor diplomatice în 1967.

Înainte de declanșarea războiul din octombrie 1973 americanii erau perfect informați de ceea ce se petrecea în Orientul Mijlociu, de faptul că întregul curs al evenimentelor se îndrepta implacabil în direcția războiului. Aceștia nu au încercat să blocheze dezlănțuirea conflictului ci într-o oarecare măsură au încurajat-o, dezmințind ulterior, cu vehemență, acest lucru, fără însă a reuși să convingă prea mult pe cercetătorii istorici. Negocierile dintre Israel și America pentru suport tehnic militar nu au fost deloc ușoare pentru israelieni, aceștia reușind în cele din urmă să obțină în ultimul moment ajutorul necesar. Acest ajutor a sosit în a noua zi de război, ce s-a întins pe o perioadă de o lună de zile.

După războiul de Yom Kippur cu ocazia unui turneu din mai multe țări arabe întreprins de Kissinger au fost restabilite relațiile diplomatice dintre Cairo și Washington, întrerupte din anul 1967.

Spre sfârșitul secolului al XX-lea, unicul mediator în asigurarea păcii și consolidarea acesteia a fost SUA. Majoritatea țărilor europene tind să fie de acord că SUA este singurul actor suficient de puternic pentru a schimba calculul strategic al actorilor regionali din Orientul Mijlociu, și de a-i determina să-și rezolve disputele. Realizările majore în rezolvarea conflictelor din spațiul arab trebuie să fie atribuite SUA: dezangajarea israeliano-egipteană după Războiul de Yom Kippur, tratatul de pace dintre Israel și Egipt din 1979, Conferința de pace de la Madrid ce a pregătit terenul pentru acordurile de la Oslo, și de asemenea tratatul de pace între Israel și Iordania. Acestea realizări subliniază importanța angajamentului SUA în progresul procesului de pace arabo-israelian. În timpul acestor etape actorii regionali au jucat un rol decisiv.

2.3.3. Implicarea Uniunii Sovietice

Uniunea Sovietică a fost cea de-a doua țară care a recunoscut independența de jure a Israelului în data de 17 mai 1948.

După al Doilea Război Mondial, la Conferința de la Yalta din 1945 a celor trei mari puteri a fost abordată și problema Palestinei. Doi autori canadieni I. Lapierre și I. Collins afirmă în lucrarea lor „O, Ierusalim” că I.V. Stalin, adresându-se lui W. Churchill, ar fi spus că nu există decât o singură soluție și anume crearea unui stat evreiesc, propunere care n-a fost respinsă de ceilalți doi președinți. O asemenea situație se putea petrecea doar în următorii doi-trei ani și Ben Gurion era convins de aceasta, cunoscând atât poziția URSS cât și a SUA, sensibile la puternica comunitate evreiască.

După întemeierea statului evreu poziția acestuia a fost consolidată de sprijinul acordat de URSS, care nu doar a recunoscut independența acestuia dar a și solicitat cehilor să vândă armament acestora, intrând astfel în jocul politic din Orientul Mijlociu, manifestat după începutul Războiului Rece. De asemenea Uniunea Sovietică a fost prima care a luat inițiativa și nu numai prin lansarea de numeroase acțiuni de spionaj împotriva statului nou întemeiat și a sistemului său politic.

În consecință prim-ministrul David Ben-Gurion a luat decizia de a alătura Israelul Statelor Unite și de a elimina din cadrul instituțiilor apărării naționale persoanele și grupurile care militau în ascuns sau pe față pentru ralierea cu Moscova. Această decizie de la începuturi a devenit elementul crucial al strategiei politice, de atunci și până în zilele noastre. De asemenea statul evreu a dezvoltat rapid o metodă de abordare în cadrul căreia aproape întreaga planetă era un „teatru de luptă” […] A devenit esențial să acționeze și să fie vizibil pe scena internațională.

Un punct fierbinte în competiția sovieto-americană în afara continentului european a izbucnit în ceea ce s-a numit Criza Suezului din 1956. URSS a sesizat o ocazie de a străpunge flancul „încercuirii capitaliste” și de a-și câștiga noi aliați furnizând-le arme fără a-și asuma (ca în Europa de Est) responsabilitatea pentru guvernarea lor internă. Cu trecerea timpului clienții pasionați din Orientul Mijlociu ai URSS au implicat Moscova în riscuri care depășeau proporțiile oricărui câștig sovietic imaginabil. Acest lucru a permis diplomației occidentale să demonstreze incapacitatea sovieticilor de a îndeplini obiectivele clienților săi – culminând cu îndepărtarea lui Sadat de Moscova, cu începere din 1972. De-a lungul anilor '60 URSS a devenit principalul furnizor de armament pentru Siria și Egipt, aliații săi, precum și un sprijin tehnic și organizatoric pentru grupările arabe radicale. Pe plan internațional URSS-ul a devenit vocea statelor arabe acționând ca un purtător de cuvânt și susținând destul de des cele mai radicale puncte de vedere ale statelor arabe. Irak și Yemen se aflau sub influența rușilor.

O altă intervenție notabilă a rușilor în spațiul arab – continuarea livrării de arme Egiptului atât pe cale aeriană, cât și pe cea maritimă. În optsprezece luni, Uniunea Sovietică nu numai că a restabilit puterea armată a Egiptului la ceea ce fusese aceasta în ajunul Războiului de Șase Zile, ci a sporit-o în ceea ce privește blindatele și aviația. Uniunea Sovietică a procedat în același fel cu Siria.

În perioada războiului de uzură aviația israeliană a distrus complet orașele egiptene din zona Canalului Suez, în consecință Nasser s-a adresat Uniunii Sovietice pentru a-i furniza materialul necesar de apărare antiaeriană, primind la scurt timp, rachete sol-aer și avioane de intercepție de tip mai modern.

În ceea ce privește relațiile Uniunii Sovietice cu Egiptul și Siria existau unele oscilații, dar rușii au înarmat, echipat, consiliat și instruit în permanență forțele armate ale acestor țări. A făcut-o cu o vigoare deosebită în cursul anului 1973. Lucrul acesta era cât se poate de evident în domeniile blindatelor și apărării antiaeriene și antitanc.

De asemenea rușii s-au implicat încă din debutul Războiul de Yom Kippur organizând în zilele de 9 și 10 octombrie un pod aerian constituit din peste douăzeci de avioane de tip Antonov cu sprijin tehnic și armament pentru Siria și Egipt. De asemenea URSS-ul a amenințat cu intervenția directă în Războiul din octombrie. Informații parvenite în SUA, în noaptea de 24 spre 25 octombrie au indicat faptul că șapte divizii de parașutiști ale Armatei Roșii erau pregătite să se pună în mișcare. Washingtonul, în replică a pus în alertă forțele sale armate, inclusiv cele nucleare.

CAPITOLUL 3:

REDEFINIREA ORIENTULUI MIJLOCIU

Istoria Orientului Mijlociu ilustrează străvechiul proverb conform căruia cei care nu-și înțeleg istoria sunt condamnați s-o repete. Pe parcursul secolului XX, în centrul istoriei din această zonă s-a aflat căutarea destinului de către poporul evreu și cel arab. Cel evreu și-a dorit un stat național unde evreii să trăiască liberi. Destinul arab presupune căutarea identității, independenței și naționalității. Această identificare a destinului în Orientul Mijlociu se împletește cu Războiul Rece și destinul celor două superputeri – SUA și URSS.

3.1. Consecințe în plan politic și diplomatic ale conflictului Yom Kippur

Statele Unite au adoptat două politici complementare: au blocat orice mișcare arabă rezultată din sprijin militar sovietic sau care implica o amenințare militară sovietică; și au preluat responsabilitatea procesului de pace de îndată ce insatisfacția provocată de situația de impas i-a determinat pe unii lideri arabi importanți să se disocieze de URSS și să se îndrepte către SUA. Aceste condiții au apărut după războiul din Orientul Mijlociu din 1973.

Pentru a stabili status quo ante bellumși pentru a progresa în direcția păcii era nevoie de ajutorul american. Primul conducător arab care a înțeles acest lucru a fost Sadat; acesta renunțând la relațiile politice și diplomatice strânse cu Moscova în favoarea SUA. Chiar și Hafez Asad, președintele sirian, considerat cel mai radical dintre cei doi lideri și având relații mai strânse cu URSS, a făcut apel la diplomația americană în legătură cu Înălțimile Golan.

Strategia americanilor se baza pe ideea că Uniunea Sovietică trebuie pusă să aleagă între a se despărți de clienții săi radicali din spațiul arab și de a accepta reducerea influenței sale în Orientul Mijlociu. Această strategie a reușit să diminueze influența sovietică, plasând SUA pe poziția centrală în spațiul panarab.

O consecință ce putea fi devastatoare pentru întreaga lume se putea întâmpla în timpul Războiul de Yom Kippur. Astfel pornind de la premisa că națiunile se pot comporta irațional, distrugându-se reciproc într-un război nuclear generalizat, este credibilă amenințarea unui conflict nuclear, chiar și în zilele noastre, și această amenințare a fost utilizată de SUA și de URSS una împotriva celeilalte: de către URSS, în timpul crizei din Suez din 1956; de SUA, în timpul crizei din Berlin din 1961; și de ambele, în cursul războiului arabo-israelian din octombrie 1973.

Hans J. Morgenthau susține că același raționament se aplică și în cazul în care este lăsat controlul petrolului – care poate distruge într-un mod diferit (mai puțin dramatic, dar aproape la fel deplin) civilizația națiunilor industriale foarte dezvoltate – așa-numitelor state-națiune care sunt suverane într-un sens limitat.

După războiul de Yom Kippur atât URSS-ul cât și statele din blocul comunist și-au întărit în mod vizibil poziția în spațiul arab. Aceasta a determinat SUA să susțină tot mai insistent Egiptul în vederea încheierii unui tratat de pace cu Israelul, acțiune care a avut drept principală consecință spargerea unității militante a lumii arabe, prin retragerea celei mai puternice țări arabe din competiția armată anti-israeliană.

Consecințele celui de-al patrulea conflict arabo-israelian au fost de o importanță crucială în cadrul statului Israel. În primul rând, a dezvăluit dependența în creștere față de Statele Unite. Această dependență s-a manifestat pe frontul diplomatic în termeni de provizii militare și ajutor economic, ambele crescând foarte mult în timpul războiului și au continuat la un nivel înalt după acesta. Astfel Israelul a devenit de departe cel mai mare beneficiar al ajutorului extern din partea Statelor Unite, în prezent peste 3 000 milioane de dolari în fiecare an. Cea de-a doua consecință a fost că țările lumii a treia au rupt relațiile diplomatice cu Israel, prin aceasta intensificând izolarea internațională (blocul comunist rupsese relațiile cu Israelul după Războiul de Șase Zile). O a treia consecință a războiului a fost că, deși din punct strict de vedere militar Israelul, fără îndoială, a câștigat o victorie impresionantă, succesul inițial al Egiptului în traversarea Canalului și străpungerea liniei Bar-Lev a creat un progres psihologic care a condus în cele din urmă la un acord politic egipteano-israelian.

În urma războiului din octombrie 1973 țările arabe producătoare de petrol și-au folosit o nouă armă – petrolul, pe scena relațiilor internaționale. Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol, dominată de Arabia Saudită, care și-a folosit abilitatea să mărească prețul petrolului după propria sa dorință și de a le aduce la cote fără precedent, fapt ce a determinat aruncarea economiilor occidentale în haos.

3.2. Redefinirea scenei relațiilor internaționale la sfârșit de secol XX

Congresul de la Viena din secolul al XIX-lea a determinat politica externă să pună națiunile în relație – de unde și termenul de „relații internaționale”.

La nivelul relațiilor internaționale nu există un guvern mondial care să regleze relațiile dintre state, sistemul este anarhic și securitatea oricărui actor nu poate fi asigurată decât de el însuși.

Diplomația este unul dintre instrumentele esențiale ale relațiilor internaționale, chiar și în timp de război sau de rupere a relațiilor dintre state, căci nu există altă alternativă pentru stabilirea unui dialog. Evoluția diplomației în secolul XX se caracterizează prin mai multe aspecte: declinul rolului jucat de cancelarii, importanța crescândă a diplomației multilaterale față de cea bilaterală, complexitatea tot mai mare a funcțiilor diplomatice și, în sfârșit, personalizarea politicii externe.

La nivel global, în secolul al XX-lea, relațiile internaționale politice și diplomatice ale actorilor au fost influențate în mare măsură de cele două superputeri SUA și URSS. Începând cu ultimele decade ale secolului al XX-lea acestea sunt influențate nu doar de un centru de putere ci de mai multe. Astfel, lumea contemporană are trei centre de putere: America de Nord (SUA, Canada, Mexic), Europa și Asia de Est (China, Japonia, Taiwan, Coreea). Tot mai mult se conturează un al patrulea centru de putere în Asia de Sud, centrat pe India, în timp ce spațiul eurasiatic dominat de Rusia este un fost centru de putere aflat în recesiune.

Cele două conflagrații mondiale din secolul al XX-lea au lăsat o moștenire ce a schimbat radical lumea politică, diplomatică precum și relațiile interstatale, scena relațiilor internaționale a fost marcată de foarte multe conflicte geopolitice. În mod inerent acest secol este caracterizat și de cele mai numeroase inițiative în favoarea păcii.

Unele dintre cele mai rafinate acte ale diplomației secolului XX își au rădăcinile în idealismul lui Woodrow Wilson: Planul Marshall, curajoasa angajare în îngrădirea comunismului, apărarea libertății Europei Occidentale, până și nenorocoasa Ligă a Națiunilor și încarnarea ei ulterioară, Națiunile Unite. Acesta a dat Europei posibilitatea să-și restabilească modelele tradiționale de guvernare internă.

În secolul XX fiecare țară din spațiul arab a avut rolul ei în construirea, consolidarea și modernizarea Orientului Mijlociu. După destrămarea și dispariția sistemului colonial țările arabe s-au confruntat cu ceva nou pe scena politică arabă – apariția statului Israel, ca stat suveran și independent. Politica noului stat israelian se baza în principal pe interesele sale strategice, fără să acorde mare atenție problemei drepturilor omului și a altor aspecte conexe.

Statele arabe, reprezentate în special de Egipt, având o pondere ridicată pe scena politică arabă, a contestat împreună cu celelalte state arabe apariția statului evreu. Acesta a jucat mereu un rol de putere regională. Cu picioarele pe două continente, Africa și Asia, interesele sale au coborât adânc pe continentul negru, în sud și sud-vest. A aspirat la conducerea lumii arabe și la un rol central în comunitatea națiunilor islamice și, ca națiune importantă pe țărmul sudic al Mării Mediterane, a pretins că are un rol principal în modelarea politică, economică și culturală a țărilor și culturilor de pe țărmul mării. După împărțirea și stabilirea sferelor de influență în spațiul arab Egiptul devine aliat al Moscovei. De asemenea aliatul său în războaiele împotriva Israelului, Siria devine și aceasta aliat al rușilor, fapt ce a dat o semnificație aparte politicii interne și internaționale de apărare ale celor două state arabe.

Pe tot parcursul secolului XX nici o țară nu a influențat mai hotărâtor și decisiv relațiile internaționale precum Statele Unite ale Americii. Doi factori au proiectat America în relațiile internaționale: puterea sa, aflată în expansiune rapidă, și colapsul treptat al sistemului internațional cu centru în Europa.

Spre sfârșitul secolului al XX-lea scena relațiilor internaționale a fost caracterizat de Pax Americana, Statele Unite ale Americii asumându-și rolul de garant al stabilității și păcii precum și pe cel al impunerii așa-numitelor „valori americane” (piața liberă, democrația liberală, republicanismul).

Încheierea Războiului Rece a reconfigurat scena relațiilor internaționale și o nouă ordine mondială s-a instaurat, conform foștilor președinți ai SUA și URSS, George H. W. Bush respectiv Mihail Gorbaciov.

Din examinarea scenei internaționale, Israelul avea motive să se simtă relativ în siguranță și încrezător. Uniunea Sovietică, sub Mihail Gorbaciov își pierdea rapid capacitatea economică de a finanța și echipa vechii clienți din Orientul Mijlociu cu noile generații de armament. Existau deja și indicii că atitudinea sovietică față de Israel urma să se schimbe. La acel moment, Uniunea Sovietică încă nu reluase relațiile diplomatice cu Israelul, care fuseseră rupte în 1967, dar printr-o serie de contacte devenise evident că Moscova era profund interesată de normalizarea relațiilor cu Israelul.

Occidentul este, în momentul de față, copleșitor de dominant și va rămâne „numărul unu” în ceea ce privește puterea și influența și în secolul XXI.

Henry Kissinger, omul de stat american laureat cu Premiul Nobel pentru Pace în anul 1973 susține că sistemul internațional al secolului XXI va fi marcat de o aparentă contradicție: pe de o parte, fragmentare; pe de alta, globalizare crescândă. La nivelul relațiilor dintre state, noua ordine va fi mai asemănătoare sistemului de state european al secolelor XVIII și XIX decât tiparele rigide ale Războiului Rece. Ea va conține cel puțin șase mari puteri – Statele Unite, Europa, China, Japonia, Rusia și, probabil, India – precum și o multitudine de țări mijlocii și mai mici. În același timp, relațiile internaționale vor fi devenit pentru întâia oară cu adevărat globale.

În această lume nouă, politica locală este politica etnicității, iar politica globală este politica civilizațiilor. Rivalitatea dintre superputeri este înlocuită cu ciocnirea civilizațiilor. Conflictele vor fi între popoarele aparținând diferitelor entități culturale, iar războaiele tribale și conflictele etnice se vor produce în interiorul civilizațiilor.

3.3. Redefinirea mediului politic și de securitate în Orientul Mijlociu la sfârșit de

secol XX

La sfârșit de secol XX lumea nu a renunțat la război. Dimpotrivă. De acum, puterea hegemonică mondială își arogă dreptul de a purta război după bunul plac, sub o doctrină a „autoapărării anticipate”, fără limite precizate.

O problematică ce a destins atmosfera relațiilor internaționale între blocurile Războiului Rece, în privința spațiului arab l-a constituit problema emigrării evreilor din URSS – ca subiect diplomatic, creație a gândirii administrației Nixon. În anul 1968, numai 400 de evrei primiseră aprobarea de a emigra din URSS și nici o țară democrată nu ridicase problema.

Pe măsură ce relațiile americano-sovietice se îmbunătățeau, Kremlinul a început să răspundă „sugestiilor” americane. În fiecare an, numărul emigranților evrei a crescut, pentru ca în 1973 cifra anuală să atingă 35 000. În plus, Casa Albă prezenta în mod regulat liderilor sovietici o listă de cazuri dificile – persoane cărora le fusese refuzată viza de ieșire sau ale căror familii erau despărțite, unele aflându-se în închisoare. Celor mai mulți dintre acești cetățeni sovietici li s-a permis să emigreze. Toate acestea aveau loc prin ceea ce specialiștii în diplomație ar numi „învoială tacită”.

În dorința Statelor Unite de a scoate în totalitate influența sovietică din spațiul arab, bogat în resurse energetice naturale, doar două țări au refuzat să se supună cererilor fundamentale ale Washingtonului: Siria și Iran. Din această cauză, ambele țări, dar mai ales Iranul, sunt considerate țări inamice. Principalul lucru de care sunt interesate Statele Unite în Orientul Mijlociu îl constituie păstrarea controlului efectiv asupra resurselor inegalabile de petrol din această regiune. Controlul este înțeles ca un instrument primar al dominației globale.

Un eveniment decisiv, în trasarea noului mediu politic din spațiul arab, a provenit din schimbarea esențială ce a fost generată de gestul spectaculos al președintelui egiptean Anwar El Sadat care la 9 noiembrie 1977 a declarat în parlamentul egiptean că este gata în orice moment să se ducă în Israel pentru a negocia pacea. Negocierile egipteano-israeliene ce au urmat s-au prelungit pe o perioadă mare de timp, intrând la un moment dat într-un impas ce părea greu de depășit. La sugestia americanilor președinții celor două țări s-au întâlnit cu președintele american în cadrul unei conferințe de negocieri la Camp David.

Aspectul notabil în redefinirea și trasarea unui nou mediu politic și de securitate l-a constituit Acordurile de la Camp David, care au fost semnate între președintele egiptean Anwar Sadat și premierul israelian Menachem Begin la data de 17 septembrie 1978, în prezența președintelui american Jimmy Carter. Aceste acorduri au încununat eforturile americane, începute cu „politica pașilor mărunți” a lui Kissinger de a apropiat Egiptul de Israel și de a încerca rezolvarea problemei palestiniene. Două probleme de bază au stat permanent pe ordinea de zi. Prima, înapoierea Sinaiului și normalizarea relațiilor israeliano-egiptene. A doua, înapoierea Cisiordaniei și a fâșiei Gaza, precum și dreptul la autodeterminare al palestinienilor de acolo.

Discuțiile de dezangajare, care au început în anul 1973 au dus în cele din urmă la primul tratat de pace arabo-israelian în anul 1979 având la baza acordul teritoriu pentru pace. Astfel în data de 26 martie 1979 se semnează Tratatul de pace israeliano-egiptean. După retragerea totală a Israelului din Sinai în aprilie 1982 ia sfârșit starea de război ce a durat mai bine de treizeci de ani între Israel și cel mai puternic dintre vecinii săi arabi.

Ca urmare a tratatului de pace cele două țări stabilesc relații diplomatice și schimb de ambasadori, lucru dezaprobat de majoritatea statelor arabe din Orientul Mijlociu. În consecință toate țările arabe au rupt timp de opt ani relațiile cu Egiptul, în afară de Sudan, Oman și Somalia. Egiptul a fost primul stat din regiune care a semnat pacea cu Israel. A fost primul stat care a optat pentru și s-a bucurat de privilegiul unei ceremonii care să aibă loc pe peluza Casei Albe. Regatul Hașemit al Iordaniei a fost cel de-al doilea stat arab care prin semnarea unui tratat bilateral, în data de 26 octombrie 1994, cu Israelul a încheiat ulterior și relații diplomatice. Această pace a avut ca efect normalizarea relațiilor reciproce și deschiderea granițelor și favorizat într-un anumit grad cooperarea, în special în delicata chestiune a împărțirii apelor.

Egipt nu numai că a recuperat peninsula Sinai, dar a utilizat, de asemenea, procesul de pace pentru a se muta din tabăra sovietică în tabăra americană, precum și de stabilire a bazei pentru liberalizarea economică și politică. În schimb relațiile israeliano-siriene au escaladat într-o cursă a înarmărilor. Președintele Siriei, Hafez al-Assad a fost motivat de dorința sa de a recâștiga Înălțimile Golan, de a se legitima pe plan intern, de a-și consolida poziția regională în provocarea de a deține calitatea de lider al lumii arabe, și în cele din urmă să dovedească URSS-ului că a fost un aliat demn.

O consecință a tratatului de pace dintre Egipt și Israel a fost cvasi-izolarea Egiptului de pe scena arabă a relațiilor politico-diplomatice până în a doua jumătate a anilor '80, prin întreruperea relațiilor și excluderea din Liga Arabă și asasinarea raisului egiptean de către militanții islamiști.

Platoul Golan, parte componentă a Siriei, a fost ocupat de Israel în urma Războiul de Șase Zile din 1967, iar din 1981 a fost anexat de Israel și arondat din punct de vedere politico-administrativ districtului de Nord. Acest act unilateral nu a fost niciodată recunoscut de comunitatea internațională, fiind condamnat de ONU prin rezoluțiile 242 din data de 22.11.1967 și 497 din data de 17.12.1981.

În plus, ultima fază a războiului 1973 a fost descrisă ca fiind cea mai gravă confruntare dintre cele două superputeri în Orientul Mijlociu.

După războiul de Yom Kippur, normalizarea relațiile dintre Israel și Siria au cunoscut un prim pas prin semnarea unui prim acord la data de 31 mai 1974 privind dezangajarea trupelor. Acesta prevedea retragerea israelienilor de pe o mică porțiune a teritoriului Golan și restituirea capitalei regiunii Golan – Kuneitra – Siriei. Acest armistițiu a fost supravegheat de către un corp de observatori ONU. După șapte ani în care contactele diplomatice dintre cele două țări au fost întrerupte, Conferința Internațională pentru pace în Orientul Mijlociu, de la Madrid, din octombrie 1991, a făcut posibilă reluarea negocierile între Israel și Siria, inițiate sub egida SUA. La sfârșit de secol XX și început de secol XXI relațiile dintre cele două state sunt în continuare tensionate, neajungându-se la semnarea oficială a unui tratat de pace.

Un alt pas spre consolidarea păcii în regiunea Orientului Mijlociu, după semnarea Acordurilor de la Camp David, a fost semnarea Acordurilor de la Oslo (cunoscută sub titlul de Declarație a principiilor) din septembrie 1993 între Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP). Astfel a luat naștere Autoritatea Națională Palestiniană, entitate cu drepturi de negociere și reprezentare internațională. În anul 2012 această entitate s-a transformat în "stat observator al ONU", în urma adoptării rezoluției ce recunoaște statalitatea Palestinei de către Adunarea Generală a ONU.

Fidel tradiției sale proprii, ieri în fruntea arabilor, Egiptul se consideră și astăzi în fruntea luptei pentru instaurarea păcii între arabi și israelieni, în slujba construcției lumii arabe și a integrării sale în partea europeană a Mării Mediterane. În prezent Egiptul este o țară-cheie a dispozitivului american în Orientul Mijlociu.

În general spațiul arab, în special aria peninsulei arabe, apare drept un areal supramilitarizat, atât prin prisma efectivelor umane, cât mai ales printr-o suprabugetare excesivă, element ce constituie de altfel una din trăsăturile geostrategice ale regiunii. Ilustrativ în acest sens este faptul că primele cinci state din lume sub aspectul ponderii cheltuielilor militare din P.I.B. sunt state arabe: Oman – 11,5%, Qatar – 10,4%, Arabia Saudită – 10,1%, Iordania și Irak – 8,6%; iar al șaselea este Israel. De asemenea, în perioada contemporană, prezența militară străină se concretizează printr-un număr de 56 de baze militare străine permanente amplasate pe teritoriul a 14 state, dintre care 43 sunt baze americane (pe teritoriul a 10 state), 3 baze britanice, 3 franceze, 3 marocane, 2 spaniole, 1 bază rusă și 1 bază germană. Aceste cifre redau prevalența netă a intereselor geostrategice americane în spațiul arab.

Pagină albă

CONCLUZII

Sistemul internațional care a durat cel mai mult fără un război major a fost cel are a urmat Congresului de la Viena. Însă secolul al XX-lea a fost caracterizat de foarte multe ciocniri de interese ale actorilor statali, ce s-au soldat, de cele mai multe ori, în războaie armate. Totodată acest secol cuprinde și cele mai multe inițiative de pace. De asemenea în acest secol apar pe scena internațională cele mai multe state noi independente.

Politica marilor actori statali a depășit, deseori, granița regională, în exercitarea acesteia, și în extinderea sferelor de influență sau consolidarea acestora, actorii statali au fost călăuziți de dictonul generalului Carl von Clausewitz: „războiul nu este decât o continuare a politicii cu alte mijloace”, pe scena relațiilor internaționale.

Războiul este de o importanță vitală pentru stat. Este domeniul vieții și al morții. Însă puțini actori statali au folosit războiul pentru a supraviețui în secolul al XX-lea. Majoritatea l-au folosit pentru expansiune politică, teritorială și în încercarea de a cuceri și de a domina întreaga lume.

În urma acestui demers științific reiese faptul că Israelul a fost unul din puținii actori statali care după obținerea independenței statale și a suveranității a folosit războiul, până spre sfârșitul secolului al XX-lea, pentru a supraviețui și a se consolida ca stat independent și suveran în Orientul Mijlociu, și de a-și păstra entitatea culturală pe pământul strămoșesc.

Orientul Mijlociu a cunoscut de-a lungul secolului al XX-lea o multitudine de schimbări de ordin teritorial, structural, administrativ, geopolitic și geostrategic datorită nenumăratelor conflicte locale, naționale, regionale de pe mapamondul spațiului arab.

Conflictul israeliano-palestinian rămâne principala cauză pentru haosul și suferința din Orientul Mijlociu. Acesta a generat inițial, neoficial, în spațiul arab, o politică de apartheid însă după războiul de Yom Kippur aceasta a fost înlocuită de o politică de tip consensuală și de coabitare între părțile implicate și spațiul arab.

Cele două conflicte de anvergură – Războiul de Șase Zile continuat cu Războiul de Yom Kippur au generat un impact puternic atât în spațiul arab cât și în plan global, reprezentând piatra de temelie în crearea și modernizarea unui nou Orient Mijlociu.

Războiul de Yom Kippur a constituit un punct periculos pe agenda Războiului Rece. În susținerea părților beligerante întreaga lume s-a temut că SUA și URSS vor intra în conflict direct. Cele două superputeri au fost la un pas de a declanșa un război nuclear, după criza rachetelor din Cuba din 1962.

Sfârșitul Războiului Rece a generat tentația mai mare de a remodela mediul internațional convenabil imaginii Americii; a crea ceea ce unii observatori au numit o lume „unipolară” sau „a unei singure superputeri”. Principalul obiectiv internațional urmărit de americani îl constituiau pacea și progresul, prin urmare aceștia nu aveau interese „egoiste” pe scena relațiilor internaționale.

Un aspect decisiv ce a produs schimbări dramatice la nivelul relațiilor internaționale l-a constituit folosirea petrolului ca armă punitivă, națiunile arabe producătoare de petrol conștientizând că în cadrul economiei globale dețineau puterea de a hotărî la scară mondială. Atât timp cât țările producătoare vor coopera împotriva consumatorilor și nu va exista nici o competiție între ele pentru piețe sau avantaje economice ori politice, vor fi în stare să impună practic orice condiție, așa cum au făcut în urma conflictului din 1973.

Toate părțile erau obligate să se confrunte cu realitatea geopolitică fundamentală din Orientul Mijlociu: anume că Israelul era prea puternic (sau putea fi făcut prea puternic) pentru a fi învins, chiar și de forțele combinate ale tuturor vecinilor săi, și că Statele Unite aveau să păzească zona de intervenție sovietică. Astfel cheia în realizarea păcii din Orientul Mijlociu se afla la Washington și nu la Moscova. Sovieticii dețineau capacitatea de a provoca și de a întreține crize, însă nu dispuneau de nici o modalitate de a soluția o criză sau de a promova cauzele aliaților săi în mod diplomatic.

Harta politică a Orientului Mijlociu a fost remodelată pe tot parcursul secolului al XX-lea, iar spre sfârșitul acestuia și începutul secolului XXI aceasta s-a consolidat prin mai multe tratate de pace.

Orientul Mijlociu a reprezentat tabla de șah pe care s-au confruntat interesele și rivalitățile externe geopolitice și geostrategice, mai întâi ale puterile coloniale și apoi ale SUA și URSS-ului. Cel mai puternic stat din istorie – SUA – a proclamat că intenționează să controleze lumea prin forță – dimensiunea în care deține supremația.

La sfârșit de secol XX, după încheierea Războiului Rece, o nouă ordine mondială s-a instaurat. În această lume nouă Samuel P. Huntington susține, în lucrarea sa Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, că diferendele vor fi între popoarele aparținând diferitelor entități culturale, însă aceste conflicte determinate de politica civilizațiilor, implicit de politica etnicității, au apărut încă din secolul al XX-lea și s-au manifestat la nivel global. Un exemplu în acest sens îl reprezintă conflictul dintre sionismul politic și statele arabe.

Odată cu globalizarea accentuată și modificarea centrelor de putere vom asistat la o manifestare mai puternică a grupurilor minoritare din diferite zone geografice precum și la o creștere a conflictelor interetnice în plan regional sau global.

Paradoxul geopolitic israelian actual constă în tocmai în nivelul ridicat al integrării internaționale și regionale, în paralel cu scăderea unității interne.

BIBLIOGRAFIE:

Aymeric Chauprade, François Thual, Dicționar de geopolitică. State, concepte, autori, traducere, note și postfață: Șerban Dragomirescu, Editura Corint, București, 2003.

Carl von Clausewitz, Despre război, note și verificarea științifică a textului de general-maior dr. Corneliu Soare, Editura Antet, București, 2000.

Cezar Teclean, Lumea Arabă – un spațiu geopolitic intermediar, prefață de prof. dr. Octavian Groza, postfață de Acad. Alexandru Ungureanu, Editura PIM, Iași, 2011.

Claude Klein, Israel. Statul evreilor, traducere de Radu Gâdei, Editura BIC ALL, București, 2003.

Crăciun Ionescu, Zile fierbinți în Orient, Editura Politică, București, 1988.

Dominique Sourdel, Istoria arabilor, traducere de Ioana Cojocariu, Editura Corint, București, 1998.

Efraim Halevy, Omul din umbră. În culisele crizei din Orientul Mijlociu împreună cu omul care a condus Mossadul, traducere de Irina Tudor Dumitrescu, Editura RAO, București, 2007.

François Massoulié, Conflictele din Orientul Mijlociu, traducere de Radu Gâdei, Editura BIC ALL, București, 2003.

Hans J. Morgenthau, Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace, traducere: Oana Andreea Bosoi, Alina Andreea Dragolea, Mihai Vladimir Zodian, prefață de Andrei Miroiu, Editura POLIROM, Iași, 2007.

Ilie Puia, Palestina. Istorie și prezent, Editura București, București, 1992.

Jean-Louis Dufour, Crizele internaționale. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), traducere, prefață și note de Șerban Dragomirescu, Editura Corint, București, 2002.

Josy Eisenberg, O istorie a evreilor, traducere de Jean Roșu, Editura Humanitas, București, 1993.

Kissinger, Henry, Diplomația, traducere: Mircea Ștefancu, Radu Paraschivescu; Ediția a II-a, București, Editura BIC ALL, 2007.

Leonida Moise, Introducere în Teoria Relațiilor Internaționale, Editura Paideia, 2008.

Maurice Vaïsse, coordonator, Dicționar de Relații Internaționale.Secolul XX, Colette Barbier, Antoine Daveau, Olivier Delorme, Pierre-Michel Durand, Florence Gauzy, Chantal Morelle, Jean-Louis Puig; traducere de Marius Roman, Editura Polirom, Iași, 2008.

Michael Bar-Zohar, Nissim Mishal, Mossad. Istoria sângeroasă a spionajului israelian, traducere de Adela Motoc, Editura Litera, București, 2014.

Moshe Dayan, Istoria vieții mele, traducere, prefață și note de Leonard Gavriliu, Editura Enciclopedică, București, 2001.

Noam Chomsky, Intervenții, traducere: Bogdan Lepădatu, Editura Vellant, București, 2007.

Noam Chomsky, State eșuate. Un abuz al puterii și un atac asupra democrației, traducere de Henrieta Anișoara Șerban, Editura Antet, București, 2007.

Oleg Serebrian, Dicționar de Geopolitică, Editura Polirom, Iași, 2006.

Philip Khuri Hitti, Istoria arabilor, Ediția a X-a, traducere de Irina Vainovski-Mihai, Editura ALL, București, 2008.

Raluca Rus, Conflictul din Orientul Apropiat în perioada 1948-2000, Editura Lumen, Iași, 2006.

Robert Mantran, coordonator, Istoria Imperiului Otoman, traducere de Cristina Bîrsan, Editura BIC ALL, București, 2001.

Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, traducere: Radu Carp, prefață de Iulia Motoc, Editura Antet, București, 1997.

Stewart Ross, Orientul Mijlociu în flăcări, traducere de Diana Șipu, Editura Niculescu, București, 2011.

Sun Tzu, Arta războiului, traducere de Mihai Ionescu Leonard, Editura GARELL PUBLISHING HOUSE, București, 1997.

Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de șah. Supremația americană și imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000.

Lucrări în limba engleză:

Antony Best, Jussi M. Hanhimäki, Joseph A. Maiolo and Kirsten E. Schulze, International History of the Twentieth Century, publicat în data de 10 septembrie 2003 de către Routledge (Taylor & Francis Group), Marea Britanie.

***European Involvement in the Arab-Israeli Conflict, revizuit de Esra Bulut Aymat, publicat de Institutul de Studii de Securitate al Uniunii Europene și tipărit de Corlet Imprimeur, decembrie 2010.

Henry Kissinger, Years of Upheaval, Editura Little, Brown and Company, Boston; Toronto, publicat simultan în Canada de Little, Brown and Company (Canada), 1982.

Itamar Rabinovich, Jehuda Reinharz, Israel in the Middle East: documents and readings on society, politics, and foreign relations, 1948-present, Editura OXFORD UNIVERSITY PRESS, tipărită în Statele Unite ale Americii, 1984.

Martin Gilbert, Israel. A history, 60th Anniversary Edition. Revised and Enlarged, publicat de Black Swan, Marea Britanie, 26 februarie 2008.

Pagini internet accesate:

http://fanack.com/typo3temp/pics/UN_partitionmap_1947_10_2b12c79abd.jpg, accesat la data de 16 aprilie 2014.

http://fanack.com/uploads/pics/israel_sykes-picot_map1_01.png, accesat la data de 21 aprilie 2014.

http://fanack.com/uploads/pics/June_war_map_001_01.jpg, accesat la data de 8 mai 2014.

http://www.ziuaveche.ro/exclusiv-zv/dosare-ultrasecrete-exclusiv-zv/geopolitica-acordurile-de-la-oslo-150739.html, accesat la data de 19 aprilie 2014.

http://history1900s.about.com/od/people/a/Golda-Meir.htm , accesat la data de 19 aprilie 2014.

http://www.ancient.eu.com/Mesopotamia/, accesat la data de 21 aprilie 2014.

http://www.egiptul.ro/istoria2.php, accesat la data de 24 aprilie 2014.

http://erasmusisha.wordpress.com/2005/01/01/trasaturile-ideologiei-si-declinul-lui-nasser/, accesat la data de 25 aprilie 2014.

http://doxpress.wordpress.com/2012/05/page/2/, accesat la data de 26 aprilie 2014.

http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_de_Iom_Kipur, accesat la data de 1 mai 2014.

http://fanack.com/en/countries/israel/in-depth/arab-israeli-wars/the-october-war-of-1973/, accesat la data de 1 mai 2014.

http://www.opec.org/opec_web/en/about_us/24.htm, accesat la data de 4 mai 2014.

http://www.tribuna.ro/stiri/descopera-lumea/damasc-orasul-lui-ioan-botezatorul-si-sf-pavel-sau-cea-mai-batrana-capitala-a-lumii-67630.html, accesat la data de 8 mai 2014.

http://www.britannica.com/EBchecked/topic/264030/Chaim-Herzog, accesat la data de 11 mai 2014.

http://www.britannica.com/EBchecked/topic/291225/20th-century-international-relations

https://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/biography/herzog.html, accesat la data de 11 mai 2014.

http://www.worldatlas.com/webimage/countrys/asia/lgcolor/middleeastmap.htm, accesat la data de 11 mai 2014.

http://www.lonelyplanet.com/middle-east/history, accesat la data de 11 mai 2014.

http://www.filmedocumentare.com/in-cautarea-destinului-orientul-mijlociu/, accesat la data de 11 mai 2014.

http://alfaomega.tv/stiri/stiri-despre-israel/1867-yom-kippur-ziua-ispasirii#axzz31Q0kn2fu, accesat la data de 11 mai 2014.

LISTA ANEXELOR

Anexa nr. 1 – Rezoluția ONU nr. 181 (II) din 29 noiembrie 1947

Anexa nr. 2 – Înțelegerea Sykes-Picot

Anexa nr. 3 – Teritoriile cucerite de Israel după Războiului de Șase Zile

ANEXA NR. 1

REZOLUȚIA ONU NR. 181 (II) DIN 29 NOIEMBRIE 1947

Sursa: http://fanack.com/typo3temp/pics/UN_partitionmap_1947_10_2b12c79abd.jpg, accesat la data de 16 aprilie 2014.

ANEXA NR. 2

ÎNȚELEGEREA SYKES-PICOT

Sursa: http://fanack.com/uploads/pics/israel_sykes-picot_map1_01.png, accesat la data de 21 aprilie 2014.

Pagină albă

ANEXA NR. 3

TERITORIILE CUCERITE DE ISRAEL DUPĂ RĂZBOIULUI DE ȘASE ZILE

Sursa: http://fanack.com/uploads/pics/June_war_map_001_01.jpg, accesat la data de 8 mai 2014.

BIBLIOGRAFIE:

Aymeric Chauprade, François Thual, Dicționar de geopolitică. State, concepte, autori, traducere, note și postfață: Șerban Dragomirescu, Editura Corint, București, 2003.

Carl von Clausewitz, Despre război, note și verificarea științifică a textului de general-maior dr. Corneliu Soare, Editura Antet, București, 2000.

Cezar Teclean, Lumea Arabă – un spațiu geopolitic intermediar, prefață de prof. dr. Octavian Groza, postfață de Acad. Alexandru Ungureanu, Editura PIM, Iași, 2011.

Claude Klein, Israel. Statul evreilor, traducere de Radu Gâdei, Editura BIC ALL, București, 2003.

Crăciun Ionescu, Zile fierbinți în Orient, Editura Politică, București, 1988.

Dominique Sourdel, Istoria arabilor, traducere de Ioana Cojocariu, Editura Corint, București, 1998.

Efraim Halevy, Omul din umbră. În culisele crizei din Orientul Mijlociu împreună cu omul care a condus Mossadul, traducere de Irina Tudor Dumitrescu, Editura RAO, București, 2007.

François Massoulié, Conflictele din Orientul Mijlociu, traducere de Radu Gâdei, Editura BIC ALL, București, 2003.

Hans J. Morgenthau, Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace, traducere: Oana Andreea Bosoi, Alina Andreea Dragolea, Mihai Vladimir Zodian, prefață de Andrei Miroiu, Editura POLIROM, Iași, 2007.

Ilie Puia, Palestina. Istorie și prezent, Editura București, București, 1992.

Jean-Louis Dufour, Crizele internaționale. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), traducere, prefață și note de Șerban Dragomirescu, Editura Corint, București, 2002.

Josy Eisenberg, O istorie a evreilor, traducere de Jean Roșu, Editura Humanitas, București, 1993.

Kissinger, Henry, Diplomația, traducere: Mircea Ștefancu, Radu Paraschivescu; Ediția a II-a, București, Editura BIC ALL, 2007.

Leonida Moise, Introducere în Teoria Relațiilor Internaționale, Editura Paideia, 2008.

Maurice Vaïsse, coordonator, Dicționar de Relații Internaționale.Secolul XX, Colette Barbier, Antoine Daveau, Olivier Delorme, Pierre-Michel Durand, Florence Gauzy, Chantal Morelle, Jean-Louis Puig; traducere de Marius Roman, Editura Polirom, Iași, 2008.

Michael Bar-Zohar, Nissim Mishal, Mossad. Istoria sângeroasă a spionajului israelian, traducere de Adela Motoc, Editura Litera, București, 2014.

Moshe Dayan, Istoria vieții mele, traducere, prefață și note de Leonard Gavriliu, Editura Enciclopedică, București, 2001.

Noam Chomsky, Intervenții, traducere: Bogdan Lepădatu, Editura Vellant, București, 2007.

Noam Chomsky, State eșuate. Un abuz al puterii și un atac asupra democrației, traducere de Henrieta Anișoara Șerban, Editura Antet, București, 2007.

Oleg Serebrian, Dicționar de Geopolitică, Editura Polirom, Iași, 2006.

Philip Khuri Hitti, Istoria arabilor, Ediția a X-a, traducere de Irina Vainovski-Mihai, Editura ALL, București, 2008.

Raluca Rus, Conflictul din Orientul Apropiat în perioada 1948-2000, Editura Lumen, Iași, 2006.

Robert Mantran, coordonator, Istoria Imperiului Otoman, traducere de Cristina Bîrsan, Editura BIC ALL, București, 2001.

Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, traducere: Radu Carp, prefață de Iulia Motoc, Editura Antet, București, 1997.

Stewart Ross, Orientul Mijlociu în flăcări, traducere de Diana Șipu, Editura Niculescu, București, 2011.

Sun Tzu, Arta războiului, traducere de Mihai Ionescu Leonard, Editura GARELL PUBLISHING HOUSE, București, 1997.

Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de șah. Supremația americană și imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000.

Lucrări în limba engleză:

Antony Best, Jussi M. Hanhimäki, Joseph A. Maiolo and Kirsten E. Schulze, International History of the Twentieth Century, publicat în data de 10 septembrie 2003 de către Routledge (Taylor & Francis Group), Marea Britanie.

***European Involvement in the Arab-Israeli Conflict, revizuit de Esra Bulut Aymat, publicat de Institutul de Studii de Securitate al Uniunii Europene și tipărit de Corlet Imprimeur, decembrie 2010.

Henry Kissinger, Years of Upheaval, Editura Little, Brown and Company, Boston; Toronto, publicat simultan în Canada de Little, Brown and Company (Canada), 1982.

Itamar Rabinovich, Jehuda Reinharz, Israel in the Middle East: documents and readings on society, politics, and foreign relations, 1948-present, Editura OXFORD UNIVERSITY PRESS, tipărită în Statele Unite ale Americii, 1984.

Martin Gilbert, Israel. A history, 60th Anniversary Edition. Revised and Enlarged, publicat de Black Swan, Marea Britanie, 26 februarie 2008.

Pagini internet accesate:

http://fanack.com/typo3temp/pics/UN_partitionmap_1947_10_2b12c79abd.jpg, accesat la data de 16 aprilie 2014.

http://fanack.com/uploads/pics/israel_sykes-picot_map1_01.png, accesat la data de 21 aprilie 2014.

http://fanack.com/uploads/pics/June_war_map_001_01.jpg, accesat la data de 8 mai 2014.

http://www.ziuaveche.ro/exclusiv-zv/dosare-ultrasecrete-exclusiv-zv/geopolitica-acordurile-de-la-oslo-150739.html, accesat la data de 19 aprilie 2014.

http://history1900s.about.com/od/people/a/Golda-Meir.htm , accesat la data de 19 aprilie 2014.

http://www.ancient.eu.com/Mesopotamia/, accesat la data de 21 aprilie 2014.

http://www.egiptul.ro/istoria2.php, accesat la data de 24 aprilie 2014.

http://erasmusisha.wordpress.com/2005/01/01/trasaturile-ideologiei-si-declinul-lui-nasser/, accesat la data de 25 aprilie 2014.

http://doxpress.wordpress.com/2012/05/page/2/, accesat la data de 26 aprilie 2014.

http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_de_Iom_Kipur, accesat la data de 1 mai 2014.

http://fanack.com/en/countries/israel/in-depth/arab-israeli-wars/the-october-war-of-1973/, accesat la data de 1 mai 2014.

http://www.opec.org/opec_web/en/about_us/24.htm, accesat la data de 4 mai 2014.

http://www.tribuna.ro/stiri/descopera-lumea/damasc-orasul-lui-ioan-botezatorul-si-sf-pavel-sau-cea-mai-batrana-capitala-a-lumii-67630.html, accesat la data de 8 mai 2014.

http://www.britannica.com/EBchecked/topic/264030/Chaim-Herzog, accesat la data de 11 mai 2014.

http://www.britannica.com/EBchecked/topic/291225/20th-century-international-relations

https://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/biography/herzog.html, accesat la data de 11 mai 2014.

http://www.worldatlas.com/webimage/countrys/asia/lgcolor/middleeastmap.htm, accesat la data de 11 mai 2014.

http://www.lonelyplanet.com/middle-east/history, accesat la data de 11 mai 2014.

http://www.filmedocumentare.com/in-cautarea-destinului-orientul-mijlociu/, accesat la data de 11 mai 2014.

http://alfaomega.tv/stiri/stiri-despre-israel/1867-yom-kippur-ziua-ispasirii#axzz31Q0kn2fu, accesat la data de 11 mai 2014.

ANEXA NR. 1

REZOLUȚIA ONU NR. 181 (II) DIN 29 NOIEMBRIE 1947

Sursa: http://fanack.com/typo3temp/pics/UN_partitionmap_1947_10_2b12c79abd.jpg, accesat la data de 16 aprilie 2014.

Pagină albă

ANEXA NR. 2

ÎNȚELEGEREA SYKES-PICOT

Sursa: http://fanack.com/uploads/pics/israel_sykes-picot_map1_01.png, accesat la data de 21 aprilie 2014.

Pagină albă

ANEXA NR. 3

TERITORIILE CUCERITE DE ISRAEL DUPĂ RĂZBOIULUI DE ȘASE ZILE

Sursa: http://fanack.com/uploads/pics/June_war_map_001_01.jpg, accesat la data de 8 mai 2014.