Conflictul Israeliano Palestinian
Cuprins
Introducere
Partea I – Partea teoretică
Capitolul 1. Sinteza conflictului
Aspecte teoretice ale conflictului israeliano- palestinian
1.2 Sistemul instituțional din Israelul antic și cel contemporan
Capitolul 2. Specificul conflictului
2.1 Literatura de specialitate
2.2 Constatări peremptorii
2.3 Calitatea democrației
2.4 Instituții consociaționale
2.5 Reprezentarea proporțională și sistemele parlamentare
2.6 Puterile centrifuge
2.7 Inerția guvernării
2.8 Federalismul
2.9 Rezumat
Partea a II-a – Partea practică (de cercetare)
Capitolul 3.
3.1 Metodologie și date
3.2 Metoda cantitativă și datele
3.3 Variabilele dependente și independente
3.4 Variabile de control
Capitolul 4. Analiza cantitativ empirică: durata conflictelor armate interne
4.1 Rezultatele modelului de pericol proporțional Cox
4.2 Statul Israel în modelul general
4.3 Valorile Israelului asupra variabilelor independente
4.4 Influența Israelului și coeficienții
4.5 Rezumatul capitolului
Capitolul 5. Concluzii
Bibliografie
Anexe
Introducere
Lucrarea de licență și-a propus o studiere a conflictului israeliano-palestinian, fenomen de tensiune în zonă și unul din factorii de instabilitate endemică pentru relațiile socio-politice din Orientul Mijlociu. Cauzele conflictului sunt disputele dintre cele două națiuni reprezentate de inexistența unui stat al palestinienilor și absența unor frontiere clare ale Israelului. Manifestările extremiste ale Hamas, Hezbollah și escaladarea evenimentelor cu intervenții necontrolate în zonă face ca acest coflict să fie de mare actualitate.
Cercetarea temei a plecat de la ipoteza că situația conflictuală din Orientul Mijlociu nu este rezultatul exclusiv al acțiunilor palestinienilor sau israelienilor, ci chiar al instituțiilor din Israel. Lucrarea conturează…. Desigur, ea identifică și subliniază, în egală măsură, ….. Așadar, prin acest demers este pusă în evidență… conflictul israeliano-palestinian, paradigmă bazată pe două coordonate majore:
Pentru atingerea obiectivelor stabilite, lucrarea abordează…
De la începutul acestui demers, deloc lipsit de capcane și provocări, mi-am propus….
Am ales această cercetare în primul rând ca un răspuns la provocarea de a explora o zonă prea puțin cunoscută, dar și datorită abordării multidisciplinare, fiind un subiect poziționat la confluența dintre sociologie, drept internațional, public, științe politice, istorie și religie.
Despre poporul evreu și conflictul palestinian, impresia „comună” este aceea că s-a scris enorm. Adevărul este că s-a scris mult, diverse studii în diferite limbi atrăgând atenția asupra acestui fenomen, însă în mod subiectiv, în mod inegal și în perioade de timp diferite. Lucrarea aceasta de licență nu acoperă toate secvențele de timp de la începutul conflictului până în prezent, întrucât a trebuit să respecte o limită de spațiu. Chiar și așa, în România, scrisul despre acest conflict nu totalizează zeci de cărți, iar perioada anilor 1980-2008 este cea mai săracă din acest punct de vedere. De aceea, consider că un studiu chiar și de mică întindere aduce un plus în planul „cunaoșterii celuilalt”. Meritul cercetătoarei acestei lucrări de licență este abordarea ….. a universului instituțional iudaic, descrierea lor succintă și obiectivă, relevarea dimensiunilor social-politice, cosubstanțiale atât populației evreiești, cât și celei palestiniene. Atât în descrierea…., cât și a …. s-a recurs la texte cunoscute, nu atât românești, cât străine.
Astfel, deși….. reprezintă un demers nu lipsit de originalitate și de îndrăzneală.
Partea I – Partea teoretică
Capitolul 1. Sinteza conflictului
Începând de la sfârșitul secolului al XIX-lea, conflictul israeliano-palestinian a implicat diverse etape și situații conflictuale, precum și numeroase tentative de soluționare a conflictului. Instituțiile politice israeliene, încă de la înființarea statului în 1948, au fost destul de distinctive. În acest capitol de fond, voi rezuma istoria conflictului israeliano-palestinian și principalele perspective din care este abordat acest conflict. De asemenea, voi observa rolul pe care l-au jucat factorii exogeni în apariția sa și implicarea celorlalte state.
Aspecte teoretice ale conflictului israeliano- palestinian
„Tipul de interacțiune caracterizat prin stări anatgoniste sau de ciocniri de interse, idei, politici, programe și persoane sau alte entități este un conflict. În analiza politică, conceptele opuse de conflict și de cooperare (sau consens) sunt folosite pentru a clasifica cele două forme fundamentale de activitate politică.” Conflictele majore, care amenință stabilitatea societății sau care pot avea ca rezultat o stare accentuată de violență generalizată cer, de regulă, intervenția guvernului. Conflictul este cu precădere evident la nivel internațional, unde competiția politică, manifestându-se în forme ce merg de la diplomație până la război, încurajează asemena stări sau ciocniri conflictuale așa cum sunt cele dintre Israel și Palestina.
Conflictul israeliano-palestinian poate fi împărțit în trei etape. Prima este perioada de la sfârșitul anilor 1800, atunci când sionismul politic a apărut ca un răspuns la pogromuri și antisemitism în Europa. Theodor Herzl, tatăl sionismului, a propus în 1897 înființarea unui stat evreu independent în Palestina, patria biblică a poporului evreu. Organizația Mondială Sionistă, ulterior s-a angajat la crearea de familii evreiești în Palestina, iar Fondul Național Evreiesc (JNF) a început să cumpere pământ în Palestina, „cu scopul de a coloniza evrei” în 1907. Acest lucru a dat startul imigrației evreiești în Palestina, care era cunoscută ca „o țară fără oameni pentru un popor fără pământ”.
A doua etapă a început după Holocaust, în noiembrie 1947, când Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat Planul de partiție (Rezoluția 181). Aceasta a recomandat partiția Palestinei, care a fost sub dominație britanică din 1917, precum și crearea unui stat evreiesc pe circa 55% din teritoriu, precum și un regim administrat de ONU în orașul Ierusalim, sfânt atât pentru evrei, musulmani, cât și creștini. În mai 1948, David Ben Gurion și Consiliul Poporului Evreiesc a declarat unilateral înființarea Israelului, „statul evreiesc în Palestina”, lăsând în același timp frontierele Israelului nespecificate.
Liderii evrei au înțeles că un stat evreu nu ar supraviețui cu o minoritate arabă mare și ostilă, de aceea multe terenuri palestiniene au fost, prin urmare, expropriate și 700 000 de palestinieni dezrădăcinați. Egipt, Siria, Liban și Transiordania au inițiat apoi un război împotriva Israelului asupra problemei palestiniene. Israel a câștigat și a preluat controlul asupra Negev și Galileea, în timp ce Iordania a anexat Cisiordania, iar Egiptul a ocupat Gaza. Au fost semnate acorduri de armistițiu în 1949, iar frontierele convenite atunci sunt singurele frontiere recunoscute de Israel. Aceste frontiere sunt cunoscute sub numele de Linia Verde.
A treia perioadă de conflict a început în iunie 1967, după victoria Israelului în Războiul de Șase Zile. Israelul a anexat apoi Ierusalimul de Est și a început ocupația din Cisiordania și Fâșia Gaza, Golan și Sinai, adăugând aproximativ 1,5 milioane de arabi zonei de sub controlul său. În ciuda sprijinului religios, de securitate și economic pentru un Israel mai mare în patria biblică evreiască, problema demografică a făcut ca poziția Israelului față de teritoriile ocupate să fie duală. Israelul a vrut să-și extindă teritoriul său, dar să evite anexarea populației palestiniene.
Așezările israeliene au fost construite în teritoriile ocupate din septembrie 1967. „În 2012, aproximativ 500 000 de coloniști israelieni trăiau în Cisiordania și Ierusalimul de Est. Cu toate acestea, sub conducerea primului-ministru Ariel Sharon în 2005, Israelul a retras atât prezența civilă, cât și militară din Fâșia Gaza, dar a păstrat controlul asupra spațiului aerian și liniei de coastă. În urma preluării puterii
în Gaza de către Hamas în 2007, Israelul a blocat zona.”
În perioada următoare anului 1967, au existat două revolte palestiniene violente împotriva ocupației: prima Intifada (1987-1993) și a doua Intifada (2000-2005), ceea ce aduce daune materiale și umane severe pe ambele părți. Israelul a început construirea barierei de separare în 2002, divizând populația israeliană de cea palestiniană din Cisiordania. De-a lungul acestei perioade, Statele Unite au oferit Israelului sprijin militar și economic substanțial. „Israelul a fost cel mai mare receptor anual a asistenței externe a SUA din 1976, primind 3 miliarde de dolari în subvenții anuale din 1985”. Atât israelienii, cât și palestinienii au primit, de asemenea, un sprijin extins din diaspora lor.
Au fost, de asemenea, mai multe încercări de promovare a păcii și soluționare a conflictului israeliano-palestinian. Acestea pot fi împărțite în trei perioade, în cazul în care prima implică perioada înainte de începerea negocierilor, a doua conține negocieri pentru un acord interimar și a treia implică negocieri ale statutului final.
Primul semn de progres a început cu Acordurile de la Camp David în 1978, când premierul israelian Menachem Begin a semnat un acord de pace cu președintele egiptean Anwar Sedat. Israelul a recunoscut apoi drepturile legitime ale poporului palestinian și angajamentul de a lua parte la viitoarele negocieri de pace în două etape pe „problema palestiniană” (Ministerul israelian al Afacerilor Externe 2008), inclusiv negocierile privind un acord interimar și un acord de statut permanent. În 1988, Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) și Consiliul Național Palestina (PNC) recunosc statul Israel.
În perioada următoare s-au început negocierile pentru un acord interimar la Conferința de la Madrid în 1991 și Acordurile de la Oslo (Oslo I) în 1993, unde Israelul și Organizația pentru Eliberarea Palestinei au fost de acord cu privire la Declarația de principii (DOP). Ambele părți au recunoscut apoi în mod explicit pe
celălalt și se angajau să „realizeze o pace justă, de durată și o reconciliere istorică”. Israelul și OEP au fost, de asemenea, de acord cu privire la crearea unei autorități palestiniene de autoguvernare ce să se instaleze treptat: Autoritatea Națională Palestiniană (PNA) pentru Cisiordania și Fâșia Gaza, din care forțele israeliene s-ar retrage în faze.
Cisiordania a fost împărțită în zonele A, B, și C unde Autoritatea Națională Palestiniană avea puteri civile în A și B, deci aproximativ 40% din suprafață. În Washington, în 1995, prim-ministrul israelian Yitzhak Rabin și liderul OEP, Yasser Arafat au semnat Acordul interimar (Oslo II), care se bazează pe Declarația de principii (Oslo I), dar, de asemenea, include mai multe alte acorduri. O lună mai târziu, Rabin a fost împușcat și ucis de un activist religios israelian de dreapta. Guvernul de dreapta al lui Benjamin Netanyahu a preluat apoi puterea în 1996.
Problemele majore ale conflictului, cum ar fi frontierele, securitatea, Ierusalimul, așezările și refugiații, au fost lăsate pentru cea de-a treia fază: discuțiile asupra statutului final. Conform acordului interimar, acestea ar fi început imediat și ar fi condus la un acord final privind statutul în termen de cinci ani. Discuțiile au început în 2000, la Camp David. Acestea au inclus prezența premierului israelian Ehud Barak și președintele palestinian Arafat și au fost găzduite de către președintele american Bill Clinton. Negocierile au durat timp de treisprezece zile și s-au terminat fără un acord.
De atunci, eforturile diplomatice internaționale au continuat (de exemplu, Parametrii Clinton în anul 2000, Inițiativa Arabă pentru Pace în 2002, foaia de parcurs în 2003, iar Conferința de la Annapolis din 2007), precum și mai multe inițiative de pace au fost promovate de către israelieni și palestinieni (de exemplu, Vocea Poporului în 2002 și Acordul Geneva din 2003). Cu toate acestea, s-au făcut puțineanyahu a preluat apoi puterea în 1996.
Problemele majore ale conflictului, cum ar fi frontierele, securitatea, Ierusalimul, așezările și refugiații, au fost lăsate pentru cea de-a treia fază: discuțiile asupra statutului final. Conform acordului interimar, acestea ar fi început imediat și ar fi condus la un acord final privind statutul în termen de cinci ani. Discuțiile au început în 2000, la Camp David. Acestea au inclus prezența premierului israelian Ehud Barak și președintele palestinian Arafat și au fost găzduite de către președintele american Bill Clinton. Negocierile au durat timp de treisprezece zile și s-au terminat fără un acord.
De atunci, eforturile diplomatice internaționale au continuat (de exemplu, Parametrii Clinton în anul 2000, Inițiativa Arabă pentru Pace în 2002, foaia de parcurs în 2003, iar Conferința de la Annapolis din 2007), precum și mai multe inițiative de pace au fost promovate de către israelieni și palestinieni (de exemplu, Vocea Poporului în 2002 și Acordul Geneva din 2003). Cu toate acestea, s-au făcut puține progrese, iar aranjamentele interimare ale Acordurilor de la Oslo sunt încă în vigoare. Israelul controlează încă marea majoritate a Cisiordaniei, Fâșia Gaza și este, de asemenea, încă definită ca un teritoriu ocupat de către Organizația Națiunilor Unite (2012). Atunci când menționez teritoriile ocupate, de-a lungul acestei licențe, mă refer la Cisiordania și Gaza, ocupate de Israel în 1967, precum și la Ierusalimul de Est, anexat de Israel în 1967.
O hartă a Israelului și a teritoriilor ocupate este afișată în Figura 1. Zonele întunecate din Cisiordania arată teritoriile A și B, care sunt sub control palestinian. Granițele internaționale sunt marcate între teritoriul israeliano-palestinian și statele vecine: Liban, Siria, Iordania și Egipt. Israel, Cisiordania și Fâșia Gaza sunt tratate ca o singură entitate națională din cauza ocupației israeliene și controlului asupra teritoriului. În această licență, conflictul israeliano-palestinian este, prin urmare, tratat ca un conflict armat intern, deși are loc în teritoriile ocupate încă din 1967.
Figura 1: Israel și teritoriile ocupate
Sistemul instituțional din Israelul antic și cel contemporan
În Israelul antic a existat un stat într-o formă incipientă ca mijloc de stăvilire a egoismelor individuale. „Vocația temporară a evreilor biblici pentru Stat a fost dublată de propensiunea lor spre o ideologie a moralității și religiei monoteiste. Faptele istoriei devin astfel la evrei situații morale ale omului față de Dumnezeu și doar în această ipostază dobândesc o valoare religioasă. Evreii au fost primii care au descoperit semnificația istoriei ca epifanie a lui Dumnezeu.” Garanția democrației și asigurării libertăților individuale, principiul separației puterilor în stat apare pentru prima oară în Biblie.
În Antichitate, ideea pluralizării puterilor în stat a fost studiată de Aristotel în cartea sa, „Politica”. Mai târziu, teoria separației puterilor în stat a fost reluată și dezvoltată de Montesquieu. El a justificat (ca și Aristotel) separația puterilor în stat, izvorâtă din nevoia de a proteja libertățile individului. Acesta notează: „Atunci când în mâinile aceleiași persoane sau aceluiași corp de dregători se află întrunite puterea legiuitoare și puterea executivă, nu există libertate, deoarece se poate naște teama că același monarh sau același senat să întocmească legi tiranice pe care să le aplice în mod tiranic.”
În pasajul pe care îl prezint mai jos, din cartea „Exodul”, preotul Ietro constată că împărțirea dreptății apasă pe umerii unui singur om, asupra lui Moise. Împărtășind din vasta sa experiență de mare preot, Ietro îl sfătuiește pe Moise să orânduiască un corp de judecători, să-i ierarhizeze instanțele de judecată, urmând ca cele mai grave cazuri să fie aduse în fața Curții Supreme în care să se pronunțe Moise. Iată textul biblic: „Acum dar ascultă-mă pe mine: am să-ți dau un sfat și Dumnezeu să fie cu tine! Fii tu pentru popor mijlocitor înaintea lui Dumnezeu și înfățișează lui Dumnezeu nevoile lui. Învață-i poruncile și Legile Lui. Arată-le calea Lui pe care trebuie să meargă și faptele ce trebuie să facă. Iar mai departe alege-ți din tot poporul oameni drepți și cu frica lui Dumnezeu; oameni drepți, care urăsc lăcomia, și-i pune căpetenii peste mii, căpetenii peste sute, căpetenii peste cincizeci, căpetenii peste zeci.” Din pasajul menționat reiese că puterea executivă era separată de cea judecătorească. Această rânduială lăsată moștenire de Moise a fost aplicată în timpul judecătorilor și regalității.
În perioada celui de-al doilea Templu, până în secolul al IV-lea, a funcționat un corp legislativ format din 71 de magistrați și un tribunal suprem care a purtat numele de Sanhedryn. În fruntea acestei instituții se afla un președinte de parlament- Nasi („președinte”) și un șef al completului de judecată- Av Beit Din care conducea ședințele. Sanhedrynul reprezenta puterea supremă în statul Israel.
În lucrarea doctorului Niemirower, acesta releva necesitatea separării puterii religioase de cea laică: „Chiar la început, cu ocazia reîntorcerii evreilor din Babilon în Israel, în fruntea lor erau câte doi șefi, unul mai mult spiritual, celălalt mai mult politic: Zerubavel și preotul Ioșua și apoi Ezra și Nehemia. Abia în Babilon această distribuire a forțelor atinge culmea dezvoltării. Dacă și în epoca macabeilor s-a arătat cât e de periculos când unii și aceiași oameni poartă diadema forței spirituale și coroana puterii laice, cu atât mai amenințătoare ar fi putut fi o confuziune a forțelor într-o altă epocă.”
Încă din epoca judecătorilor, în secolele XII- X î.e.a., viața socială a evreilor purta pecetea unei autentice democrații. Așa, de pildă, când se ivea o primejdie la hotare, când dușmanii invadau țara ei își alegeau conducător pe cel mai viteaz și pe cel mai energic dintre aceștia și-l mențineau, dacă era biruitor, în fruntea lor, chiar și după ce trecea primejdia. Conducătorul era, prin urmare, constrâns mereu să-și păstreze sau să reînnoiască încrederea poporului prin acte de vitejie sau printr-o chibzuită administrare a treburilor tribului. Devora, prima femeie judecător, a ajuns în fruntea tribului Efraim, deoarece a condus cu luciditate și cu înțelepciune războiul împotriva dușmanilor. Judecătorul Iftah, care s-a distins într-o acțiune militară împotriva ammoniților, avea o origine socială mai mult decât modestă. De unde se vede că oricine putea să conducă dacă avea spirit de inițiativă și capacitate organizatorică.
Instituția care veghea la respectarea legilor era profetismul. Fenomen unic în istoria universală, profeții Israelului mustrau și condamnau public pe oricine încălca prescripțiile biblice, chiar și pe rege. Când marele rege David, îndrăgostindu-se de Batșeva, soția generalului hitit Uria, a comis un adulter, profetul l-a criticat aspru pe rege.
Creșterea numărului cetățenilor cu drepturi depline și participarea lor la viața social-politică a statului anticevreiesc au determinat gradul dezvoltării democrației antice. După opinia lui Aristoteles, „libertatea și egalitatea întemeiate pe lege sunt elementele definitorii ale democrației.” Trebuie însă adăugat că fiecare formă de democrație trebuie înțeleasă în contextul istoric dat.
Prescripțiile biblice prevăd drepturi egale pentru toți cetățenii, indiferent de credință, de apartenență socială sau națională. Israelul antic a dat pentru prima dată în istorie edificiului social o bază democratică, desființând orice deosebire de caste, de ranguri, proclamând egalitatea deplină a tuturor cetățenilor. În Cartea a patra a Vechiului Testament se precizează: „Pentru voi și pentru străinul care locuiește printre voi, o singură lege să fie, lege veșnică din neam în neam. Cum sunteți voi, așa să fie și străinul înaintea Domnului. O singură lege și aceleași drepturi să fie pentru voi și pentru străinul care locuiește la voi.”
Biblia se ocupă pe larg de modul cum trebuie să fie tratați străini. În Vechiul Testament stă scris: „Pe străin să nu-l obijduiești, nici să nu-l strâmtorezi, căci voi știți cum e sufletul pribeagului, că voi ați fost pribegi în țara Egiptului.”
Legislația iudaică se pare că a fost cea dintâi care a proclamat dreptul la azil pentru refugiați și principiul neextrădării. În Vechiul Testament se arată: „Să nu dai pe rob în mâinile stăpânului său, când acela va fugi de la stăpânul său la tine; lasă-l să locuiască în mijlocul vostru, în locul ce-și va alege în una din cetățile tale, unde-i va place; dar să nu-l strâmtorezi.”
În ceea ce privește idealul de dreptate, el își găsește expresia pe larg în Vechiul Testament: „Să nu nedreptățești pe cel ce muncește cu plată, pe sărac ș pe cel lipsit dintre frații tăi sau dintre străinii care sunt în pământul tău și în cetățile tale!”. Atât în Vechiul Testament, cât și în scrierile profeților se întâlnesc numeroase îndemnuri și porunci pentru ocrotirea și protejarea orfanului, a văduvei, a săracului și a străinului și de multe ori străinul e situat în prim-plan, înaintea orfanului și a văduvei.
Legislația biblică, din orice unghi ar fi cercetată, își păstrează ca notă dominantă democratismul și umanismul. Valoarea legilor morale este astfel apreciată chiar de Moise: „Este vreun popor mare care să aibă astfel de așezăminte și legi drepte, cum este toată legea aceasta pe care v-o înfățișez astăzi?”
Același democratism se înfățișează în Israelul contemporan prin exercitarea puterii poporului prin parlament. „Instituționalizarea puterii deliberative (Parlamentul), ca de altfel și a puterii executive și a puterii judecătorești constituie o caracteristică esențială a democrației. Democrația nu poate fi evaluată decât în strictă interdependență cu sistemul instituțiilor-organisme și al instituțiilor-mecanisme, precum și în interdependență cu pluralismul ideologic și pluralismul instituțional.” Puterea poporului se exercită cu ajutorul parlamentului, prin aleșii săi. „Adunarea rezultată din alegeri, responsabilă de adoptarea legilor și care îi acordă guvernului dreptul de a percepe impozite, reprezintă parlamentul ce combină rolul de legislativ cu asigurarea personalului guvernului.”
Parlamentul israelian, Knesset-ul a fost înființat în 1949. Chiar dacă o Adunare Constituantă a fost însărcinată să pregătească o Constituție în 1948, acest lucru a fost împiedicat de dezacordurile între grupurile de evrei dacă acea Constituție ar trebui să fie laică sau bazată pe legea religioasă evreiască (Halacha). Prin urmare, Israelul nu are o Constituție scrisă, ci un set de legi de bază care determină anumite „reguli ale jocului" fundamentale. Legea Întoarcerii, care a trecut în 1950 este, de asemenea, o lege israeliană fundamentală. Acest lucru dă evreilor din toată lumea dreptul la cetățenie israeliană.
„Cheia cea mai importantă pentru înțelegerea pluralismului politic din Israel trebuie căutată în conjugarea a două elemente. Primul constă în structura socială a populației, atât înainte, cât și după crearea statului, aceasta traducându-se într-o mulțime de categorii: evrei și arabi, evrei așkenazi de origine europeană și evrei sefarzi originari din Africa sau din Asia și, în fine, evrei slujitori ai ritului și evrei sefarzi. Al doilea este dat de adoptarea , încă dinainte de crearea statului, a scrutinului prin metoda proporțională, în așa-numita versiune integrală.”
Pentru alegerile Knesset-ului, Israelul a adoptat un sistem proporțional cu un prag de un procent, în cazul în care întreaga națiune servește ca o singură circumscripție electorală cu 120 de locuri. Acest prag electoral a fost ridicat la 1,5 la sută în 1992 și la două procente în 2003. Acesta a fost denumit cel mai extrem sistem electoral proporțional din lume. Israelul are, de asemenea, un sistem de liste închise, în care alegătorii trebuie să accepte sau să respingă întreagile liste așa cum sunt acestea.
Sistemul parlamentar din Israel împuternicește Knesset-ul în numele guvernului, în primul rând, prin impunerea unui vot formal de „învestire”, în cazul în care o majoritate a Knesset-ului trebuie să voteze pentru a aproba noile guverne. În al doilea rând, ca singurul parlament din lume, Knesset-ul are capacitatea de a se dizolva și de a face apel pentru alegeri anticipate cu o majoritate de voturi. Aceste acorduri au fost adoptate în mod intenționat pentru a permite reprezentarea maximă a grupurilor eterogene de evrei. „Israelul, de asemenea, a experimentat cu alegerea directă a primului-ministru în 1996, 1999 și 2001, dar cu toate acestea, Knesset-ul și-a confirmat competențele de-a lungul acestei perioade.”
Aceste aranjamente instituționale au dus la unul dintre cele mai fragmentate sisteme de partid din lume. Knesset-ul a inclus, în medie, peste 12 partide, iar guvernele de coaliție israeliene au constat într-o medie de șase partide. Unele dintre acestea sunt de asemenea coaliții electorale compuse din mai multe părți. Partidele ultra-ortodoxe religioase au participat la cele mai multe guverne din 1977, iar părțile colonizate au fost și ele reprezentate. Acestea au avut o putere substanțială în sistemul politic. Cu toate acestea, partidele arabe nu au fost niciodată incluse în guvernele de coaliție israeliene. Foarte puține guverne au supraviețuit pe toată durata termenului lor. 10 din cei 18 Knessete s-au dizolvat înainte de perioada lor de guvernare de patru ani.
În perioada de până în 1966, zonele arabe din Israel au fost guvernate de o administrație militară. Multe dintre drepturile lor fundamentale civile au fost apoi suspendate. Acestea au inclus limitarea mișcării, precum și arestările de supraveghere și administrative. Deși această regulă a fost abolită în 1966, mai multe legi și practici au continuat să favorizeze majoritatea evreiască și să discrimineze împotriva cetățenilor palestinieni. Acestea includ reglementări de teren, alocațiile bugetare naționale și locale, precum și excluderea de la armată și o mare parte a serviciului public. Din cauza alienării față de stat și a „sentimentului de non-influență", mulți cetățeni palestinieni din Israel au boicotat alegerile Knesset-ului.
Două sisteme separate de legi au fost introduse în teritoriile ocupate în 1967, iar regimul militar se aplică doar la palestinieni, iar cel de drept civil la israelieni. Palestinienilor de acolo nu le-au fost acordate drepturi politice sau sociale de către Israel, cu excepția dreptului de a adresa petiții Curții Supreme Israeliene. Israelul „nu a pretins niciodată și nici nu a dorit dreptul de a reprezenta palestinienii din teritorii, ci doar dreptul de a-i conduce, atâta timp cât continuă ocupația”. Comandanților militari israelieni li s-au dat „puteri guvernamentale, legislative și administrative” (Proclamarea Forțelor Militare Israeliene 2). Deși o formă non-suverană de autoguvernare a fost introdusă prin Acordurile de la Oslo, guvernarea militară în Cisiordania este încă în vigoare. Palestinienilor din Ierusalimul de Est, anexat în 1967, au statutul de rezidenți ai Ierusalimului și nu sunt considerați cetățeni israelieni. Ei nu au aceleași drepturi politice și sociale ca israelienii și nu li se permite să voteze în alegerile Knesset-ului.
Capitolul 2. Specificul conflictului
2.1 Literatura de specialitate
Studii formale dedicate cercetării sistematice și empirice, ce dezvăluie cauzele războiului și păcii, au început în anii 1960. Accentul a fost apoi concentrat în primul rând pe războaiele interstatale, dar s-a mutat treptat la conflictele civile spre sfârșitul Războiului Rece. Studiul de conflict armat este un domeniu mixt de științe politice, economie și studii umaniste. O mare parte din literatura de specialitate existentă cu privire la cauzele conflictului civil implică discuții ale circumstanțelor care cauzează rebeliune și dorința de a sprijini și a lua parte la conflict, în scopul de a obține secesiunea sau puterea guvernamentală. Aceste idei subversive sunt, de obicei, considerate a fi cauzate de lăcomie sau nemulțumiri ale populației. Gurr a fost unul dintre primii ce a evidențiat nemulțumirile poporului, din cauza privațiunilor materiale, ca principală sursă de rebeliune, în timp ce Grossman a subliniat lăcomia enunțată anterior. Collier și Hoeffler au criticat acest accent exclusiv pus pe motivație și au introdus în mare măsură un subiect nou, argumentând că rebeliunea are nevoie nu numai un motiv, dar poate mai important, de posibilitatea de a avea loc. Această oportunitate depinde de circumstanțe, cum ar fi costurile de coordonare și cheltuielile de rebeliune, „disponibilitatea resurselor financiare și militare, precum și capacitatea statelor de a se apăra singure”.
Cauzele economice ale conflictului civil, cum ar fi dezvoltarea economică și sărăcia, au beneficiat de o atenție mărită în studii cantitative. Un nivel mai înalt de dezvoltare economică nu duce de obicei la un conflict armat, întrucât se reduce posibilitatea de rebeliune prin puterea guvernului și capacitatea sa de a gestiona revolte violente, precum și prin costurile de rebeliune din punct de vedere al forței de muncă și al perturbărilor economice. De asemenea, se consideră că motivația rebeliunii este influențată și de nemulțumirile cauzate de privarea economică și dorința statului de a majora taxele populației de rând.
În plus, compoziția etnică și religioasă în societate a primit atenția cuvenită. Acest lucru este de așteptat să conducă în mod frecvent la nemulțumiri prin ura interetnică. De asemenea, are un impact asupra oportunităților de rebeliune prin costurile de coordonare și acțiunile colective.
Lijphart este cel mai important teoretician în domeniul instituțiilor politice și a conflictelor, concentrându-se pe împărțirea puterii și pe consensul ce stimulează instituțiile în legătură cu desfășurarea unui conflict. Nordlinger teoretizează cu privire la aceste instituții în ceea ce privește reglementarea conflictului și Horowitz cu privire la conflictele etnice. Aceste studii în cea mai mare parte teoretice au fost urmate de studii comparative și studii de caz, cum ar fi Reilly cu privire la ingineria electorală pentru gestionarea conflictelor, Sisk și Reynolds privind alegerile și conflictele în Africa și Reynolds pe aranjamentele instituționale, managementul conflictului și democrație.
Conflictul israeliano-palestinian este probabil conflictul cel mai studiat din lume și sute de noi cărți și articole despre conflict sunt produse în fiecare an. Enciclopedia conflictului israelo-palestinian, editată de Rubenberg, oferă o vedere de ansamblu a tuturor temelor legate de conflicte.
În ciuda acestui număr mare de studii cu privire la conflictul israelo-palestinian, nu a fost realizată nicio cercetare sistematică cu privire la cauzele de rezistență a conflictului în raport cu mai multe cauze generale și universale de continuare a conflictului. Acest lucru se întâmplă mai ales atunci când vine vorba de instituții politice, cum ar fi sistemul electoral, relația executiv-legislativ și centralizarea teritorială, care nu au fost corelate cu acest conflict israelo-palestinian. Un studiu interesant este cel realizat de Spruyt, care analizează efectul instituțiilor politice cu privire la dorința imperiilor de a renunța la teritoriile sale, în cazul în care Israelul este inclus ca un caz între puterile coloniale europene. Este clar că rămâne foarte mult de studiat pentru a înțelege efectele generale ale instituțiilor politice într-un conflict ca cel israeliano-palestinian.
2.2 Constatări peremptorii
În acest capitol, eu am dezvoltat un cadru teoretic al modului în care instituțiile politice afectează durata conflictului. Acesta este separat în două părți principale. Prima implică calitatea democrației în ansamblu, care este mult discutată în literatura de specialitate și este o parte centrală a sistemului politic. A doua parte implică trei instituții ce sunt la bază consociaționale și promovează consensul conform lui Lijphart și anume sistemele electorale bazate pe reprezentarea proporțională (RP), parlamentarismul și federalismul, care sunt diferite de alegerile majoritare, prezidențialism și state unitare, centralizate.
Încerc să combat ipoteza lui Lijphart că aceste aranjamente instituționale sunt întotdeauna cele mai bune pentru a promova teorii de pace și prezint ipoteze cu privire la modul în care acestea pot avea efectul opus, în contextul conflictelor violente în curs de desfășurare. Acest lucru va fi ulterior testat cantitativ în raport cu conflictul israelo-palestinian.
Pornesc de la presupunerea că multe dintre mecanismele de susținere a conflictului sunt aceleași ca și cele de creare și intensificare a violenței, astfel încât factorii care furnizează rebelii cu stimulente și oportunități de a lua armele, de asemenea, pot afecta disponibilitatea lor de a continua lupta. Acest lucru corespunde teoriilor lui Bleaney și Dimico ce afirmă că aceste cauze de continuare a conflictelor și chiar debutul conflictelor pot fi la fel. Unele teorii sunt aplicate cu privire la efectele generale pacificatoare ale sistemelor democratice, precum și cu privire la conflictul ce promovează efectele RP-ului, parlamentarismului și federalismului.
Cu privire la RP și parlamentarism am inclus, de asemenea, teorii care nu au fost aplicate în legătură cu un conflict, în ceea ce privește capacitatea guvernelor de a schimba politica existentă. Deși inerția guvernului nu creează sau intensifică conflictele, într-adevăr aceasta le poate prelungi. Această idee depășește literatura de specialitate existentă, introducând un alt element în cauzele conflictului și duratei conflictului, care nu are legătură nici cu motivația rebelilor sau cu oportunitatea. Acest lucru implică constrângeri instituționale ale statelor care să schimbe strategia și politica față de conflictul în curs de desfășurare. Am discutat despre primacalitate a democrației și apoi cele trei instituții consociaționale. Efectele parlamentarismului și RP sunt discutate în comun. Aceste aranjamente instituționale vor fi, de asemenea, analizate.
Înainte de a trece la discuția teoretică, trebuie să constat că unii cercetători susțin că instituțiile politice sunt endogene și în mare măsură un epifenomen și că „forma și funcționarea lor” depinde de societatea în care funcționează. Lipset și Rokkan, de exemplu, susțin că instituțiile reflectă straturile societății. Cu toate acestea, așa cum am menționat anterior, oamenii de științe politice sunt de acord că instituțiile contează, în general, pentru rezultate politice. Ele sunt considerate în mod regulat ca structuri sistemice, care au un impact asupra normelor, convingerilor și acțiunilor pe termen lung și formează rezultatele politice. Prin urmare, acestea sunt tratate ca factori fundamentali în această lucrare de licență.
2.3 Calitatea democrației
Democrația este un sistem de guvernare stabilit de către popor, pentru popor. Ea se bazează pe libertățile generale civile și politice, concurența pentru puterea politică și participarea tuturor la alegeri libere și corecte. Acest lucru implică posibilitatea cetățenilor de a formula și exprima preferințele politice, precum și de a avea propriile lor preferințe politice în mod egal în conducerea guvernului. Cetățenia ar trebui să fie universală și un drept uman de bază pentru rezidenții permanenți și pentru oricine este născut pe teritoriul statelor democratice. Democrația liberală ar trebui să implice, de asemenea, protecție față de tirania majorității și nu permite reprezentarea preferințelor speciale, cum ar fi discriminarea rasială și sexismul.
Mulți se referă la democrație ca la un sistem de soluționare pașnică a conflictelor. Galtung susține că acest lucru este promovat prin accentul pus pe „vot, negociere și dialog. Din moment ce democrațiile permit expresia nemulțumirilor și plângerilor și au mecanisme instituționale care să se ocupe de nemulțumiri, negocierea pașnică este fezabilă și mai puțin costisitoare, iar rebeliunea armată este mai puțin benefică decât în sistemele nedemocratice.” Instituțiile democratice pot facilita, de asemenea, angajamente reale pentru acordurile negociate probabil datorită garantării drepturilor individuale și ale minorităților. Responsabilitatea este o caracteristică pentru regimurile democratice, ce poate contribui, de asemenea, pentru a reduce stimulentele pentru rebeliune armată, pentru că forțează guvernele să-și exercite politica într-un mod pozitiv. Este probabil că nemulțumirile și motivațiile pentru a continua lupta sunt mai reduse în sistemele democratice, egale și echitabile.
Pe de altă parte, reprimarea și lipsa de drepturi politice pot crea nemulțumiri care încurajează mobilizarea de grup și activitatea rebelă. Acest lucru se întâmplă mai ales în grupurile care sunt excluse din sistemul politic și discriminate de către stat. Astfel de resentimente pot fi de asemenea ușor transformate într-o acțiune colectivă succesivă și în sprijin pentru grupurile armate ce provoacă guvernul. Grupurile excluse au stimulente pentru a răsturna sistemul politic, în scopul de a obține o reprezentare echitabilă în guvernul central, un mai bun acces la locuri de muncă și servicii, precum și avantaje legale, cum ar fi cetățenia cu drepturi depline. De asemenea, este posibil ca astfel de nemulțumiri și rebeliuni armate vor persista dacă cererile de includere și autodeterminare nu sunt abordate de către guvern și în cazul în care excluderea și discriminarea rămân.
Galtung afirmă, de asemenea, că „excluderea de la locuri de influență în centrul politic creează îngrijorări reale sau imaginare din cauza probabilității de intenții agresive din partea statelor adversare”, subminând încrederea în elita de stat dominantă. În plus, în sistemele de excludere, „cunoștințele despre scopurile adversarului de elită sunt strict controlate și denaturează realitatea”, astfel încât „minoritățile politice sunt susceptibile de a fi neîncrezătoare într-un adversar, care le determină să se abțină de la a face angajamente și a coopera în activități comune de rezolvare a problemelor”. Acest lucru poate servi scopurilor de a crea și a susține un conflict.
Excluderea și discriminarea sunt într-adevăr reflecții ale societăților și ale sistemelor inegale. Pe baza acestor mecanisme teoretice, eu propun prima ipoteză cu privire la efectul sistemului politic pe durata conflictului:
Sistemele de excludere și nedemocratice cresc probabilitatea de continuare a conflictelor.
2.4 Instituții consociaționale
Conform lui Lijphart, instituțiile de consociaționalism și de consens sunt cele mai bune pentru a promova pacea și gestionarea conflictelor în societățile plurale împărțite de clivajele segmentare, cum ar fi cultura, religia, regiunea și etnia. Această afirmație a fost recunoscută de către oamenii de știință și inginerii constituționali peste tot în lume și a devenit una dintre teoriile de bază ale științei politice.
Consociaționalismul se bazează pe principiile proporționalității, coaliție extinsă, veto reciproc și autonomia segmentară, iar instituțiile de consens includ RP, sistemele pluripartidiste, parlamentarismul, guvernele de coaliție și descentralizarea puterii. Deși consociaționalismul se concentrează mai puțin pe instituții formale decât modelul de consens, parlamentarismul, RP și federalismul sunt aranjamente superioare instituționale pentru a îmbunătăți principiile consociaționale, așa cum afirmă Lijphart. Acest lucru se abate de la majoritarismul cu alegerile majoritare, sistemele cu două partide, guverne-partid, prezidențialismul și statele centralizate și unitare.
Caracteristica esențială a atât consociaționalismului, cât și a modelului de consens este neconcentrația de autoritate, în care puterea este împărțită, dispersată și limitată într-o varietate de moduri, iar incluziunea, negocierea și compromisul sunt promovate. Acest lucru este în contrast cu sistemele majoritare, care sunt exclusive, competitive, conflictuale și care concentrează puterea în mâinile unei majorități simple sau pluralitare.
Integrarea tuturor grupurilor în sistemul politic face mai ușor soluționarea dezacordurilor între segmente, în conformitate cu Lijphart. În societățile pluraliste, cu segmente separate și potențial agresive populației există, de asemenea, o nevoie de acorduri generale în cazul în care un conflict violent este de evitat. Acest lucru se datorează faptului că aproape toate deciziile sunt percepute ca implicând mize mari. Aranjamentele consociaționale pot crea, de asemenea, încredere reciprocă, atât în rândul elitelor și a maselor. Partajarea de putere în coaliții guvernamentale poate aduce o garanție de securitate politică grupurilor implicate și, prin urmare, consolidarea încrederii între părți, care sunt în principal sceptice. În plus, perspectiva de a participa la guvernare, reduce riscul de a fi trădat de către alte părți. Prin urmare, este un stimul puternic pentru moderare și compromis.
Împărțirea puterii pe verticală sau teritorială între guvernele centrale și regionale, care este furnizată de către federalism, poate reduce, de asemenea, conflictele și nemulțumirile, așa cum afirmă Lijphart. Acesta oferă un control grupurilor minoritare și autodeterminare în probleme care sunt importante pentru interesele și identitatea lor, oferindu-le canale instituționale pentru a-și exprima cererile și a decide rezultatele politicii.
Lijphart, de asemenea, susține că flexibilitatea, care este necesară pentru sistemele majoritare la locul de muncă, cum ar fi schimbarea regulată a puterii de stat în cazul în care minoritățile devin majorități, e mai probabil să fie absentă în societățile pluraliste. El afirmă că în societățile pluraliste „regula majorității nu este numai nedemocratică, dar, de asemenea, periculoasă, deoarece minorităților li se refuză accesul continuu la putere și se vor simți excluse și discriminate și ar putea pierde loialitatea lor față de regim”. Presiunea regulilor majorității pentru a înlocui loialitățile segmentare și primordiale de către o alianță națională poate încuraja, de asemenea, coeziunea pe segmente și violența și să devină extrem de periculoasă, în conformitate cu Lijphart.
Cu toate acestea, Lijphart admite prin propriile sale studii că „nu s-a dovedit că democrațiile consensuale sunt de fapt mai bune la guvernare sau în menținerea păcii civile”. În următoarele capitole voi oferi argumente contra lui Lijphart și voi propune ideea că instituțiile de bază consensuale și de construire a consensului pot spori conflictele și le pot prelungi pe cele în curs de desfășurare. RP și parlamentarismul sunt discutate primele, iar federalismul este discutat al doilea.
2.5 Reprezentarea proporțională și sistemele parlamentare
„Un sistem politic se deosebește de alte sisteme sociale prin patru caracteristici: este universal în destinația sa, extinzându-se asupra tuturor membrilor societății; pretinde controlul ultim în folosirea coerciției fizice; dreptul său de a lua decizii obligatorii este acceptat ca legitim; deciziile sale au autoritate, purtând forța legitimității și o substanțială probabilitate de supunere.” Sistemele parlamentare sunt un model persistent de relații umane prin care sunt luate decizii cu autoritate și care sunt apoi îndeplinite pentru societate.
Sistemele electorale decid modul în care preferințele sunt exprimate ca voturi și modul în care voturile sunt traduse în locuri legislative. Bazate pe acestea, sistemele electorale pot fi separate în sisteme proporționale și majoritare. Sistemele de RP folosesc circumscripții plurinominale și convertesc voturile în locuri într-un mod relativ proporțional. Sistemele majoritare sunt în general mai puțin proporționale și exagerează puterea celor mai mari partide, folosind principiile „câștigătorul ia totul” (first-past-the-post), de obicei în circumscripțiile uninominale. Oamenii votează pentru candidați în sistemele majoritare și liste de partid în sistemele proporționale.
Sistemul electoral este un instrument puternic pentru modelarea sistemului politic și de stabilire a rezultatelor politice. Prin definirea a ceea ce este necesar pentru a atinge succesul electoral, sistemul structurează concurența politică și stabilește cadrul strategic pentru organizare politică, expresie și reprezentare. Acesta oferă stimulente pentru alegători și partidele politice ca să se comporte în anumite moduri și stabilește limitele a ceea ce este discurs „acceptabil” politic. Impactul sistemului electoral în determinarea rezultatelor politice este, de asemenea, puternic în sistemele parlamentare decât în sistemele prezidențiale, deoarece guvernul derivă este responsabil și derivă de la legiuitor. Guvernul este dependent de încrederea legislativului pentru a rămâne în funcție. Sistemul electoral apoi determină nu numai cine este reprezentat în legislatură, ci indirect cine ajunge la guvernare și pentru cât timp. Alegerile proporționale tind să producă sisteme pluripartidiste și guverne de coaliție, în timp ce sistemele majoritare favorizează sistemele cu două partide și guverne-partid.
2.6 Puterile centrifuge
Sistemele de partid și gradul de fragmentare politică nu sunt o „oglindire naturală, spontană sau inevitabilă de clivaje sociale”, ci depind în mare măsură de acordurile electorale, în conformitate cu Dahl. Având în vedere că pragul pentru a obține locuri legislative este scăzut în sistemele de RP, suma minimă pentru sprijinul necesar pentru a păstra partidele este considerabil mai mică decât în sistemele majoritare. Acest lucru tinde să producă sisteme pluripartidiste cu multe partide mici, precum și fragmentarea excesivă a partidelor.
Un număr mai mare de partide în cadrul sistemului politic limitează mobilitatea spațială a fiecărei părți și încurajează mișcarea departe de centru a alegătorului median și mai aproape de periferia spațiului electoral. În sistemele cu mulți competitori, politicienii trebuie să „creeze o nișă”, în scopul de a maximiza voturile și locurile lor și de a face apel la alegători într-un mod limitat. Sistemele de RP și pluripartidiste pot crea astfel stimulente centrifugale, în loc de stimulente centripete și extreme, în loc de politici orientate spre centru. Chiar și partidele foarte mici și extreme pot avea acces la puterea legislativă și de guvern în sistemele de RP.
În modelul său original spațial, Downs arată că RP și sistemele pluripartidiste pot motiva părțile pentru a merge departe de majoritatea alegătorilor, în scopul de a câștiga voturi. El susține că este probabil ca partidele din astfel de sisteme „să se străduiască a se deosebi ideologic unul de altul și să se mențină puritatea pe pozițiile lor”. Duverger afirmă, de asemenea, că RP are „defectul grav de a șterge complet clivajele de opinie și de a accentua punctele de detaliu”. Părțile subliniază diferențele care le evidențiază de rivali, astfel încât diviziunile politice sunt agravate. Acest lucru face, de asemenea, „extremizarea” opiniei publice, în conformitate cu Duverger.
Sistemele pluripartidiste și guvernele de coaliție pot crește problemele de raționalitate în rândul alegătorilor și partidelor. Acestea pot oferi, de asemenea, stimulente electorale moderate și raționale pentru a susține partidele mai extreme decât ceea ce ei preferă. Întrucât alegătorilor le pasă de rezultatele politice, ei își vor adapta comportamentul lor de vot la regulile instituționale. Când coaliția de negociere între diferitele părți este frecventă și voturile sunt trase în jos de împărțirea puterii, alegătorii compensează adesea prin partidele care susțin că au poziții extreme decât propria lor poziție. Acest lucru poate la rândul său consolida extremismul în sistem și face politica mai periculoasă.
Aceste tendințe pot duce, de asemenea, la ieșiri de politici guvernamentale extreme și nereprezentative, divergente de la opinia publică generală. Instituțiile consensuale pot face acest lucru prin motivarea părților pentru a miza pe poziții politice extreme, probabil într-un efort de a conduce politica de compromis final în direcția preferată partidului. Din moment ce partidele care câștigă doar o mică parte din voturi se pot alătura guvernelor de coaliție în sistemele parlamentare cu RP , ele pot, de asemenea, influența mult mai ușor guvernul și pot determina căderi ale guvernului. Partidele mici care „pot face sau sparge guverne" au astfel un rol critic și decisiv ca „constructori ai guvernelor”. Acest lucru se poate întâmpla așa cum Duverger subliniază: partidul cel mai extremist tinde întotdeauna să domine alianțele. Prin acesta grupurile mici cu interese speciale își pot realiza interesele decât pentru grupurile mari și coezive.
Tendința naturală față de extremism, de asemenea, tinde să fie deosebit de puternică în țările cu conflicte în curs de desfășurare. Forțele centrifuge, extremismul și lipsa de stimulente pentru a „face ca modernitatea să plătească”, pot fi apoi deosebit de periculoase aici, provocând conflicte intensificate și prelungite în loc de a menține conflictul la intensitate mică. Includerea de extremiști în coaliții poate împiedica negocierile de pace.
Stimulentele pentru a aborda un „mijloc moderat” ar putea fi atunci mai bune pentru a evita un conflict prelungit. Alegerile majoritare ar putea face mai ușor pentru candidați câștigarea alegerilor prin extinderea atracției lor, mai degrabă decât îngustarea și intensificarea acesteia. Partidele apoi încearcă să semene cu adversarul său cât mai bine posibil și să ia o poziție apropiată de alegătorul median. Ei reduc diviziunile politice și fac politica și opinia publică mai moderată. Acest lucru poate fi afirmat și despre sistemele prezidențiale.
2.7 Inerția guvernării
Proliferarea sistemului de partide și guverne de coaliție mari, care sunt adesea rezultatul RP și a parlamentarismului, poate produce cu ușurință guverne slabe și instabile. Coalițiile cu mai multe părți implicate pot astfel conduce la ineficiența, incoerența sau blocarea guvernului. Slăbiciunea guvernului, instabilitatea și ineficiența sa pot face într-adevăr greu pentru guverne să ia decizii îndrăznețe și să schimbe status quo-ul. Acest lucru poate crește durata conflictelor în curs de desfășurare.
Lijphart însuși recunoaște că o critică serioasă și fundamentală pentru sistemele consociaționale este că acestea pot deveni instabile, indecise și ineficiente. Este mai greu să ajungi la acorduri în coaliții mari, cu o gamă mai largă de politici, iar puterea formală sau informală a dreptului de veto reciproc în sistemele consociaționale poate crește pericolul de imobilizare a procesului de luare a deciziilor. Mai mult decât atât, el recunoaște că lucrul acesta ar putea „produce stagnarea și instabilitatea pe care democrația consociațională vrea să o evite”.
Potențialul pentru schimbări de politici într-un sistem politic, de asemenea scade cu numărul de jucători partizani de veto, precum și cu divergențele politice mai mari dintre ei. Jucătorii de veto pot fi definiți ca „actori individuali sau colectivi ale căror contracte (prin regula majorității pentru actorii colectivi) sunt necesari pentru schimbarea status quo-ului” și jucătorii partizani de veto constituie partide în coaliții guvernamentale.
Existența multor jucători partizani de veto scade posibilitatea schimbării status quo-ului, chiar și atunci când sunt necesare sau de dorit astfel de modificări. Întrucât sistemele de RP și parlamentare promovează guvernele mari de coaliție, astfel de sisteme au, de asemenea, mai mulți jucători partizani de veto decât altele. Acest lucru face mai greu pentru a schimba status quo-ul, deoarece mai multe părți sunt obligate să aprobe noile propuneri de politici. Diferențele dintre pozițiile politice ale partidelor din guvern sunt, de asemenea, mai mari în astfel de sisteme, deoarece RP încurajează părțile să se distanțeze față de alte partide, în scopul de a câștiga voturi. Acest lucru face mai dificil de a ajunge la un acord suficient pentru a schimba politica existentă.
Spruyt susține această linie de argumentare și afirmă că „normele electorale care conduc la coaliții multipartidice creează nu doar mai mulți actori al căror consimțământ este necesar pentru schimbarea de politici; ei cresc, de asemenea, probabilitatea ca preferințele actorilor politici vor fi divergente”. Schimbarea politicii va fi, astfel, puțin probabilă. El adaugă că, „aranjamentele instituționale motivează politicienii să dea glas preferințelor clientelei de nișă, care poate fortifica poziția grupurilor de interese strict definite”. Nu există nici un motiv pentru a aduce poziția cuiva în conformitate cu masele în scopul de a fi audiat. „Imperiile cu procese decizionale fragmentare au fost, de asemenea, mult mai rezistente la decolonialism și schimbări în politica teritorială, din cauza mai multor oportunități de veto”, susține Spruyt.
Downs afirmă că unele partide și cetățeni care se opun politicilor ar vedea mai degrabă că guvernul „funcționează ineficient, astfel că politicile sale nu au niciun efect”. El afirmă că „în cazul în care astfel de dorințe sunt larg răspândite, democrația nu poate produce guverne eficiente: se degenerează într-un impas care pur și simplu păstrează status quo-ul”. Cu multe partide divergente în guverne este mult mai probabil ca partidele care se opun schimbărilor în status quo să fie reprezentate. Acestea sunt, prin urmare, mai în măsură să împiedice schimbarea de politici.
Alegerile proporționale și parlamentarismul conduc, de asemenea, la amânarea deciziilor de politică, întărește ideea Lijphart. Acest lucru este în contrast cu modelul majoritar, unde decizia de bază se ia prin regula majorității la nivel electoral. Pe de altă parte, RP traduce voturile în mandate parlamentare, fără a necesita decizii de politică, precum și formarea de guverne de coaliție care amână deciziile politice de acest gen și mai mult. Această încetineală în sistem poate face mai greu introducerea noilor politici de a schimba status quo-ul.
Strategiile și acțiunile guvernelor afectează în mod clar dezvoltarea de conflicte armate interne, deoarece acestea sunt părțile principale ale acestora. Dacă guvernele au dificultăți în schimbarea politicilor lor, acest lucru ar putea duce la conflicte mai lungi. Alegerile proporționale și parlamentarismul pot provoca inerția guvernului, rezultând astfel în continuarea conflictului. Acest lucru conduce la a doua ipoteză cu privire la impactul instituțiilor pe durata conflictului:
Reprezentarea proporțională și sistemele parlamentare cresc probabilitatea prelungirii duratei conflictului.
2.8 Federalismul
Federalismul este un aranjament instituțional, care implică divizarea puterii garantate constituțional între administrațiile centrale și regionale. Acesta permite autodeterminarea regională și un anumit grad de autonomie substatală pentru minoritățile concentrate teritorial, în cazul în care guvernele regionale au o pondere considerabilă din puterea totală. Cele două niveluri de guvernare au responsabilități separate și domenii de autoritate, însă amândouă iau decizii autonome și finale cu privire la anumite domenii de politici. Sistemele federale sunt, de asemenea, caracterizate prin legislaturi bicamerale și constituții, de obicei scrise.
Cu toate acestea, în sistemele unitare și centralizate împărțirea puterii este unilaterală și guvernul central controlează guvernele regionale. Lijphart afirmă: „puterea guvernelor regionale într-o federație este relativ mare în comparație cu cea a guvernelor regionale în statele unitare”. Federalismul diferă de descentralizare și deconcentrare în care împărțirea puterii este permanentă și asigurată în Constituție, iar guvernele regionale din statele descentralizate sunt mult mai dependente de „bunăvoința” guvernului central.
În ciuda afirmațiilor lui Lijphart că descentralizarea și federalismul promovează pacea, acest lucru nu este evident și există motive să cred că federalismul poate încuraja și prelungi conflictele. Democrația consociațională și federalismul sunt concepute în mod intenționat „pentru a face societățile plurale cât mai plurale”, așa cum subliniază Lijphart.
Acest lucru poate crește segmentarea între regiuni și să împuternicească elitele locale în detrimentul guvernului central. De asemenea, poate încuraja cererile pentru o mai mare autonomie și la rândul său, crește dorința de a lupta pentru secesiune. Federalismul poate legitima afirmațiile făcute de grupuri concentrate la nivel regional cum că sunt diferite față de statul mai mare și să le ofere resurse financiare care pot fi utilizate pentru combaterea federației. În plus, capacitatea de a influența și de a participa la guvernele regionale poate facilita acțiunea colectivă.
Partidele regionale sunt consolidate prin federalism. Acestea de multe ori au rolul de a crește un conflict prin consolidarea identității etnice, adoptarea legislației care este dăunătoare pentru minoritățile regionale, precum și mobilizarea grupurilor pentru a se angaja într-un conflict etnic în timp ce utilizează descentralizarea resurselor care le oferă să facă acest lucru. Ei consolidează identitățile etnice și regionale prin a face oamenii, care posedă anumite caracteristici fizice sau trăiesc în anumite locații, să creadă că ei înșiși sunt un grup cu nevoi și obiective comune. În plus, în cazul în care granițele regionale și etnice se suprapun, competiția electorală regională poate facilita supralicitarea etnică, pentru că partidele regionale concurează pentru același electorat pot adopta opinii din ce în ce mai extreme pentru a atrage voturi diferite de alte partide regionale. Acest fapt conduce la a treia ipoteză, care este în contrast cu revendicarea lui Lijphart:
Federalismul crește probabilitatea de rezistență a conflictului.
2.9 Rezumat
Studiile anterioare cu privire la cauzele conflictului s-au ocupat în cea mai mare parte de alți factori decât instituțiile politice. Acest lucru se întâmplă mai ales atunci când vine vorba de cercetarea pe durata conflictului. Există, totuși, motive întemeiate de a crede că instituțiile afectează, de asemenea, durata conflictelor. Am prezentat trei ipoteze cu privire la modul în care calitatea democrației, RP, parlamentarismul și federalismul afectează continuarea conflictului. În primul rând, eu propun ideea că sistemele de excludere și nedemocratice cresc probabilitatea de persistență a conflictelor. Acest fapt se bazează pe mecanisme, cum ar fi nemulțumirile și resentimentele populației ca dorința de a se revolta, lipsa de încredere în stat, precum și lipsa unor mecanisme instituționale de a se ocupa de nemulțumire și de a rezolva conflictele. După aceea, am argumentat împotriva ideii lui Lijphart cum că instituțiile consociaționale sunt cele mai bune pentru a promova pacea. Susțin că în contextul conflictelor în curs de desfășurare, sistemele de RP și parlamentare cresc probabilitatea de rezistență la conflict. Aceasta se bazează pe centrifugalism, folosirea de partide mici și extreme și inerția guvernului din cauza multor jucători de veto în guverne. În cele din urmă, am sugerat că federalismul crește probabilitatea de rezistență la conflict din cauza diviziunii crescute între segmentele și cererile ce încurajează o mai mare autonomie și secesiunea.
Partea a II-a – Partea practică (de cercetare)
Capitolul 3
3.1 Metodologie și date
Într-o disciplină precum știința politică, metodologia este direct legată de nivelul progresului în dobândirea de noi cunoștințe. Aceasta se preocupă de culegerea, analizarea, măsurarea, evaluarea și folosirea datelor. „Unii politologi consideră metodologia ca fiind prea îngust restrânsă la metodele de cercetare și la tehnicile folosite în analizarea datelor. Alții consideră metodologia ca preocupându-se nu numai de tehnică, ci și de chestiuni ample cum ar fi proiectul de cercetare, alegerea de moduri inductive sau deductive de raționament, criterii pentru identificarea variabilelor relevante și standarde pentru dovezi și explicații acceptabile.”
Pe baza cadrului teoretic prezentat mai sus, acum am discutat despre metodele și datele care sunt utilizate pentru a analiza efectele instituțiilor politice pe durata conflictului, atât în general, cât și în ceea ce privește conflictul israeliano-palestinian. O așa-numită „strategie metodologică mixtă”, indicând o combinație de metode calitative și cantitative, este aplicată. Această combinație de metode este folosită pentru a pune conflictul israeliano-palestinian într-un context comparativ și de a obține informații ale efectelor generale și specifice ale instituțiilor politice cu privire la rezistența față de conflict. Eu subliniez că este nevoie de metode noi și îmbunătățite pentru a combina astfel de metode.
Gerring scoate în evidență faptul că studiile transnaționale și studiile de caz au puncte forte și puncte slabe. Studiind doar un singur caz e dificil pentru a obține estimări fiabile de efecte cauzale generale pentru o populație mai mare de cazuri. În același timp, studiile cantitative transnaționale sunt mai puțin informative atunci când vine vorba de înțelegerea mecanismelor specifice de cauzalitate, deoarece corelațiile între variabile nu sunt explicate. Combinarea metodelor face posibilă utilizarea punctelor forte atât ale studiului transnațional și a studiului de caz, cât și evitarea „compromisului clasic” între cele două.
Partea cantitativă constă din analiza datelor de supraviețuire a cauzelor generale de rezistență a conflictului, care să implice toate conflictele armate interne în perioada 1946-2008. Eu folosesc modelul semi-parametric Cox de risc proporțional (PH). Partea calitativă este un studiu de caz a conflictului israeliano-palestinian. Pentru a vedea dacă cauzele de continuare a conflictului sunt unice în ceea ce privește instituțiile politice, conflictul este în primul rând comparat față de rezultatele din modelul general. Analiza documentelor expresive publice poate servi pentru a extinde înțelegerea unicității conflictului și modul în care instituțiile politice au afectat durata acestuia. Metoda cantitativă și datele sunt discutate mai întâi, iar apoi metoda și datele calitative.
3.2 Metoda cantitativă și datele
Analiza datelor de supraviețuire cunoscută sub numele de analiza evenimentelor istorice este o metodă de regresie statistică utilizată pentru a studia evenimentele, timpul dinaintea apariției lor și modul în care covariabilele afectează concomitent momentul când se întâmplă evenimente. Aceasta este o metodă utilizată pentru a explica de ce războiul, pacea, guvernările și așa mai departe, supraviețuiesc. Variabila dependentă este durata unor condiții până când are loc un eveniment. Analiza de supraviețuire este mai mult aplicată în studii medicale pentru a testa efectele medicamentelor și tratamentelor. Știința politică a adoptat metoda și este utilizată în studiile, de exemplu ale coaliției de supraviețuire, supraviețuirea regimului, precum și rezistența la conflicte și pace post-conflictuală. În studiile referitoare la durata conflictului, încetarea conflictului este evenimentul de interes, iar timpul de la început până la sfârșitul conflictului este variabila dependentă.
Comparativ cu alte metode statistice, modelele de supraviețuire au un avantaj considerabil în măsura în care pot influența observațiile cenzurate, adică evenimentele care încă nu au avut loc de la sfârșitul perioadei de studiu. Acestea includ ambele evenimente cenzurate și necenzurate în estimări fără polarizarea rezultatelor.
Există mai multe tipuri de modele de supraviețuire, unde modelele parametrice și semiparametrice sunt cele mai uzuale. Modelele parametrice, cum ar fi Weibull, exponențiale, Gompertz și modelele logistice elaborează ipoteze cu privire la forma pericolului de bază, de exemplu, efectul de bază a trecerii timpului pe producerea evenimentului, atunci când toate covariabilele sunt zero. Acest lucru poate fi adecvat atunci când există orientări teoretice și empirice puternice în ceea ce privește funcția de pericol. Cu toate acestea, o astfel de dovadă puternică este adesea dificil de găsit în științele politice. Așa cum afirmă Box-Steffensmeier , „teoriile științelor politice , de obicei, nu ne permit să specificăm a priori ce distribuție ar trebui să fie utilizată și în multe cazuri, parametrizarea aleasă poate avea un impact major asupra concluziilor”.
Modelele semiparametrice, cum ar fi modelul de risc proporțional Cox, nu face presupuneri cu privire la pericolul de bază. Cu toate acestea, acestea presupun că riscul relativ de apariție a evenimentului este independent de timp (de exemplu, în ipoteza riscului proporțional). Încălcările acestei ipoteze pot fi testate și gestionate de interacțiunea variabilei dependente de timp cu timpul. Modelele semiparametrice sunt mai puțin eficiente decât modelele parametrice, care pot reduce precizia estimărilor. Ele sunt, de asemenea, mai puțin în măsură să se ocupe de legături (de exemplu, conflictele care durează de același număr de ani), deși există mai multe modalități de a face acest lucru, de asemenea, în modelul Cox.
Golub, cu toate acestea, susține că „chiar dacă estimările parametrice sunt ceva mai precise, acestea ar putea fi total greșite dacă forma aleasă este incorectă”, iar acest lucru este „probabil să fie cazul în majoritatea situațiilor”. El recomandă insistent modelul Cox, argumentând că „se pierde puțin și se câștigă mai mult prin utilizarea de modele Cox în loc de modele parametrice”. Modelul Cox este de asemenea mult folosit în studii cu durata conflictului, în cazul în care nu există nici o speranță teoretică clară a efectului de timp. Întrucât pericolul de bază nu este estimat și numai o parte din informațiile disponibile sunt utilizate, estimarea probabilității parțiale este folosită în loc de probabilitatea maximă.
Pentru a ține cont de eterogenitatea nemăsurată și a reduce riscul de estimări părtinitoare, eu includ variabile de control, care sunt discutate mai târziu în acest capitol. În plus, eu folosesc un model corectat de variație cu erori standard robuste, grupate pe țări. Acesta este „un grup robust și consistent, estimator pentru abaterea standard a parametrilor”. Se ocupă cu problema potențială a efectelor specifice fiecărei țări și reprezintă corelarea între evenimente repetate. Pentru a mă ocupa de legături, eu folosesc metoda Breslow.
În analizele datelor de supraviețuire, coeficienții arată modificarea ratei de risc, de exemplu, riscul că o țară va avea la sfârșitul conflictului într-un an, având în vedere că acesta nu s-a încheiat în prealabil o creștere de o unitate în variabilele explicative. Acest lucru este atunci când deține alte covariabile fixe. Un coeficient negativ implică faptul că riscul de a pune capăt conflictului este mai mic și șansa de continuare a conflictelor este mai mare, în timp ce un coeficient pozitiv, înseamnă că există o șansă mai mare de încetare a conflictului.
Raporturile de pericol sunt coeficienții exponențiali. Valorile mai mici de unu implică un efect de prelungire a conflictului, în timp ce valorile de peste unu semnifică un efect de scădere a conflictului. Abaterea de la unul poate fi interpretată ca schimbările proporționale în rata de pericol sau riscul de încetare a conflictului într-un anumit an, cu o schimbare de o unitate în variabilele explicative. O rată de risc de 2 ar denota că riscul de încetare a conflictului este de două ori la fel de mare ca și pentru grupul de referință. Având în vedere că modelul Cox părăsește pericolul de bază nespecificat, modelul este doar posibilitatea de a estima riscurile relative și nu absolute. Atât coeficienții și raporturile de pericol sunt afișate în modelul de regresie Cox. Prin urmare, această interpretare a estimărilor parametrilor trebuie să fie păstrată în minte.
3.3 Variabilele dependente și independente
O provocare importantă în studiile cantitative este cum operaționalizăm concepte și idei pentru observații și fapte într-un mod semnificativ. Întrebarea centrală în acest proces este: „Observațiile captează semnificativ ideile conținute în concepte?". În scopul de a trage concluzii valide cu privire la relațiile teoretice bazate pe analizele empirice, este important ca variabilele să măsoare ceea ce ar trebui să măsoare. Acestea sunt „caracteristicile unui obiect sau unei clase de obiecte, ce pot varia cantitativ sau calitativ pentru diverși membri ai clasei sau pentru același individ în diverse puncte decalate în timp. Aproape orice concept poate fi considerat ca variabilă, dacă poate fi conceput ca având cel puțin două valori diferite.”
„Într-o problemă de cercetare, evenimentul pe care cercetătorul dorește să o explice se numește variabilă dependentă. Factorii sau condițiile considerate a avea putere explicativă sau predictivă reprezintă variabilele independente. Relația dintre variabilele dependente și cele independente nu este necesarmente cauzală, ci de regulă cauzalitatea este inferată.”
Variabilele operaționalizate aici sunt alese în scopul de a maximiza această legătură între concepte și observații. Acest lucru nu înseamnă că ele nu au puncte slabe. Variabila dependentă în analiza de supraviețuire este durata conflictului armat intern sau timpul de la debutul conflictului până la încetarea conflictului măsurat în ani. Definiția sfârșitului conflictului armat și conflictului intern a fost discutată în paginile anterioare. Rata de risc, care este estimată pe baza timpului de supraviețuire, precum și a predictorilor prezintă probabilitatea că conflictele se vor încheia într-un anumit an, având în vedere că acestea nu s-au încheiat în prealabil.
Conceptul de democrație este discutat pe larg în literatura de specialitate. Așa cum Kimmerling susține, el nu are nici o „definiție teoretică concludentă sau chiar un set convenit de caracteristici empirice”. Calitatea democrației este aici investigată cu ajutorul a două variabile. Prima este indicele revizuit și combinat Polity ( Polity2 ), luat de la setul de date Polity IV de Marshall și Jaggers. Acesta variază de la -10 la 10, unde -10 este cel mai mic, iar 10 cel mai mare scor al democrației. Incluse în această măsură sunt componentele, cum ar fi deschiderea de recrutare executivă, constrângerile asupra directorului executiv, competitivitatea recrutării executive și reglementarea și competitivitatea participării populare.
Indexul democrației este o măsurătoare mult mai aplicată a calității democrației. Gerring susține că este foarte probabil să fie mai bun decât cele mai multe alte măsurători ale democrației. Indexul are valori lipsă mai puține decât altele și are o scală continuă, care este în mare parte considerată a fi superioară dihotomiilor. Cu toate acestea, indicele a fost criticat pentru problemele de endogenitate în ceea ce privește conflictul.
A doua măsurătoare a calității democrației este o măsurătoare comună a variabilelor populației excluse și discriminate din Raporturile de Putere Etnice (RPE) set de date elaborat de Cederman. Măsurătorile variabilelor populației excluse măsoară ponderea populației care este exclusă de la puterea centrală pe o scară de la 0 – 1. 37 Populația discriminată măsoară proporția populației care este nu numai exclusă de la guvernul central, dar, de asemenea, este sub rezerva „de a fi o discriminare activă, intenționată și orientată cu intenția de a le exclude atât de la nivel regional, cât și de la puterea națională”. Ambele variabile sunt interesante în această licență. Din moment ce acestea sunt destul de puternic corelate (0,51) , iar diferența dintre ele este foarte importantă, ele sunt unite într-o singură variabilă comună. În cazul în care valorile lipsesc de pe aceste variabile , iar indicele Polity2 nu se modifică cu mai mult de trei valori de la un an la altul, datele din anii anteriori sau următori sunt răspândite. Acest lucru este valabil pentru 63 de observații pentru populația discriminată și 71 pentru populația exclusă.
Această măsură de excludere și discriminare surprinde, de asemenea, modul în care opoziția conflictulului este tratată în sistemul politic. Acesta este inclus în plus față de indicele de democrație, deoarece grupurile pot fi excluse din sistemul politic, chiar și în democrație. Nici un stat nu îndeplinește complet principiile democratice și, prin urmare nici un stat nu este o democrație perfectă, este de preferat să se măsoare democrația dintr-un stat prin afirmarea problemelor-cheie, cum ar fi egalitatea civilă, drepturile minorităților și drepturile de gen, impuneri teocratice și inegalitățile juridice. Democrația este doar o dimensiune a conceptului de incluziune politică sau excludere. Variabila de excludere – discriminare poate fi o mai bună măsură de includere politică decât cadrul de sistem electoral folosit de Reynal – Querol. Anumite grupuri pot fi excluse de la conducerea guvernului central, chiar dacă sistemul electoral este în general, inclusiv. În datele cu privire la Israel, variabilele de excludere și discriminare iau în considerare, de asemenea, teritoriile palestiniene ocupate în perioada de după 1967.
3.4 Variabile de control
„Variabilele ale căror efecte asupra asocierii sau corelației dintre două sau mai multe variabile sunt anulate prin mijloace matematice. Variabilele de control sunt folosite pentru a determina dacă (sau în ce măsură) variațiile observate într-o variabilă dependentă sunt într-adevăr datorate legăturii ipotetice cu o variabilă independentă sau dacă legătura poate fi atribuită (total sau parțial) legăturii variabilei de control atât cu variabila independentă, cât și cu cea dependentă. Dacă variabila de control afectează legătura în orice fel, se va constata că variabilele independente și cele dependente vor avea o legătură una cu alta, diferită însă în situațiile controlate și necontrolate.”
Cinci variabile suplimentare sunt incluse ca variabile de control. Prima este logaritmul mărimii populației creat de Strand și colaboratorii săi.
Având în vedere că definiția conflictului depinde de pragul decesurilor, în țările populate sunt mai multe șanse de a experimenta un conflict civil, de aceea logaritmul mărimii populației este o variabilă de control.
Cea de a doua variabilă de control este numărul de episoade conflictuale anterioare care au avut loc în țară. Aceasta variază de la 0 la 6 și este inclusă pentru a ține cont de repetabilitatea evenimentelor. Eterogenitatea neobservată printre episoadele de conflict este, prin urmare, reprezentată.
Al treia este o variabilă „marionetă” pentru a fi situată în Orientul Mijlociu, luată de la variabila „regiune” din setul de date a conflictelor armate UCDP/PRIO. Orientul Mijlociu a fost considerat a fi mai conflictual decât alte regiuni, astfel încât această variabilă este inclusă pentru a ține cont de amplasarea geografică a țărilor. Orientul Mijlociu include Egiptul (1993-1998), Iranul (1946, 1966, în curs de desfășurare), Irakul (1958-în curs de desfășurare), Israelul (1949-în curs de desfășurare), Libanul (1958, 1975-1976, 1982-1990), Yemenul de Nord (1948, 1962-1970, 1979-1982), Omanul (1957, 1969-1975), Arabia Saudită (1979), Yemenul de Sud (1986), Siria (1966, 1979-1982), Turcia (1984-în curs de desfășurare), precum și Republica Arabă Yemen (1994).
A patra variabilă de control este logaritmul PIB-ului pe cap de locuitor și se bazează pe ipoteza că populațiile cu venituri mari au mai mult de pierdut și mai puțină nemulțumire generală decât populațiile cu venituri mici și că guvernele din țările dezvoltate economic au o capacitate statală mai mare și sunt mai în măsură pentru a contracara insurgențe. Prin urmare, oamenii din țările cu venituri mari ar putea fi mai puțin dispuși să susțină un conflict armat, iar guvernele ar putea fi capabile de a opri revolta mai repede, ceea ce ar duce la războaie cu o perioadă scurtă de timp. Conflictele durează mai mult în cazul în care venitul mediu este redus. Prin urmare, acest lucru trebuie să fie controlat.
În cele din urmă, producția de resurse naturale este o variabilă de timp constantă bazată pe diferite variabile pentru țările care au avut producție de diamante, piatră prețioasă, ulei sau hidrocarburi, în perioada 1946-2003. Țările cu producție de resurse naturale pot avea conflicte pe o perioadă mai lungă de timp, iar din cauza stimulentelor financiare puternice se pot angaja mai mult în conflict și crește valoarea de control a guvernului.
În datele cu privire la situația Israelului, PIB-ul pe cap de locuitor, precum și variabilele populației nu includ informații cu privire la teritoriile palestiniene ocupate în 1967. În cazul în care ar fi fost incluse aceste teritorii, PIB-ul pe cap de locuitor ar fi fost mai mic și mărimea populației mai mare decât este în măsurătorile folosite aici (datele ONU 2011). Aceste variabile sunt totuși utilizate, deoarece acestea asigură date comparabile. Măsurătorile incomplete pentru Israel cu privire la aceste variabile sunt luate în considerare în analiza Israelului în modelul cantitativ.
Statistici descriptive pentru variabilele explicative și de control sunt prezentate în tabelul 1.
Tabelul 1: Statistici descriptive ale variabilelor folosite în analiză
Conflictul israelo-palestinian este cazul cel mai grav atunci când vine vorba de durata conflictului din perioada post-Al Doilea Război Mondial. În afară de a fi extrem cu privire la durata acestuia, este de asemenea considerat ca fiind de o regularitate deviantă, influent, precum și un caz crucial în literatura existentă. Acest lucru implică multe dintre tipurile de caz descrise de Gerring. Cu toate acestea, este chiar un caz special?
Capitolul 4- Analiza cantitativ empirică: durata conflictelor armate interne
În acest capitol sunt studiate rezultatele generale din analiza cantitativă a instituțiilor politice și de anduranță a conflictului. În primul rând, sunt prezentate și discutate rezultatele modelulului de pericol proporțional Cox. Ulterior, conflictul israeliano-palestinian este studiat în modelul general. Am analizat valorile Israelului asupra variabilelor independente, devianța de la model, precum și influența acesteia asupra rezultatelor. Întrucât țările cu conflicte interne, decât cu diade de conflict, sunt unitățile de analiză în acest studiu, mă refer la Israel, mai degrabă decât la conflictul israeliano-palestinian atunci când discut cazul în această secțiune.
4.1 Rezultatele modelului de pericol proporțional Cox
Rezultatele modelului de risc proporțional Cox a duratei conflictelor armate interne, sunt prezentate în tabelul 2 de mai jos. O descriere a modului de a interpreta coeficienții și raporturile de pericol în datele de supraviețuire analizate a fost dată în paginile anterioare. Erorile standard robuste sunt grupate pe țară, iar nivelurile de semnificație sunt afișate.
Când vine vorba de prima măsură a calității democrației și anume nivelul de democrație, rezultatele arată că efectul nivelului democrației nu este semnificativ (p = 0,35) și, prin urmare, greu de separat de la zero. Coeficientul este totuși marginal negativ, ceea ce înseamnă: conflictele durează mai mult în țările cu niveluri mai ridicate de democrație. Acest lucru este surprinzător și este împotriva primei ipoteze în care conflictele se prelungesc în sistemele nedemocratice. Celelalte măsuri ale democrației produc aproximativ aceleași rezultate. Coeficientul indexului democrației rămâne negativ și nu este semnificativ atunci când alte variabile instituționale ies din analiză, iar când Israelul este eliminat total din analize. Nu există semne ale unui efect curbilinic a democrației pe durata conflictului.
Tabelul 2: Regresia Cox a duratei conflictelor armate interne: 1946-2008
În ciuda rezultatului non-semnificativ, conflictul ca efect prelungit al democrației este totuși în corespondență cu multe cercetări anterioare. Collier și colaboratorii găsesc, de asemenea, un efect nesemnificativ de scurtare al conflictului. Efectul de extindere al conflictului poate fi explicat prin „costuri mai mari de audiență” în democrațiile care pot crește stimulentele guvernelor de a continua lupta, deoarece acestea pot „suferi consecințe interne pentru că fac o amenințare și apoi nu se desfășoară” . În plus, „costurile de audiență”, se poate face mai greu pentru guverne ce vor să zdrobească complet rebelii și să declare o victorie decisivă, deoarece regimurile existente au o frică față de pedeapsa publicului pentru consecințele potențiale, cum ar fi pierderile civile de mari dimensiuni.
Un alt motiv poate fi faptul că democrațiile au conflicte separatiste, deoarece acestea tind să dureze mai mult. Costurile de luptă în continuare pot fi, de asemenea, mai mici în democrație, deoarece acestea au, de obicei, mai puține decese legate de luptă decât dictaturile. În cele din urmă, estimarea poate fi cauza unor probleme de endogenitate, întrucât democrațiile de obicei dezvăluie mai multe informații despre evenimentele conflictuale și numărul de decese legate de luptă decât regimurile autoritare. Prin urmare, statele autoritare pot apărea mai liniștite decât sunt în realitate în comparație cu democrațiile.
Legat de al doilea element al măsurării calității democrației și anume excluderea și discriminarea, cel de-al doilea coeficient în model arată o proporție mai mare de persoane discriminate și excluse ce crește probabilitatea de conflict susținut. Acest lucru este în concordanță cu prima ipoteză. Indică faptul că acesta nu este nivelul general de democrație, care în principal ridică probleme față de nemulțumirile și dorința rebelilor să continue lupta, ci mai degrabă gradul în care grupurile semnificative sunt excluse de la puterea politică, precum și discriminate. Raportul de risc arată că o creștere de un procent a proporției de populație exclusă și discriminată reduce probabilitatea de încetare a conflictului cu 67%. Acest lucru este important la nivelul de cinci procente chiar și printr-un test bilateral (p = 0,02). De asemenea, indică faptul că nu este democrație în sine, care este liniștită și moderează bine conflictele, ci mai degrabă arată excluderea politică și discriminarea sistematică.
Indicele democrației și variabila de excludere și discriminare sunt corelate negativ, însă doar slab (-0.17). Acest lucru implică faptul că, deși grupurile au drepturi politice formale și sunt, de obicei, reprezentate în parlamentele statelor democratice, ele pot fi încă excluse de la puterea guvernului. Excluderea grupurilor de la puterea centrală poate apărea, de asemenea, în democrație.
Când vine vorba de cea de-a doua ipoteză cu privire la efectul extinderii conflictului în sistemele electorale proporționale și parlamentarism, rezultatele arată ca RP și alegerea indirectă a executivului reduce semnificativ probabilitatea de încetare a conflictului în comparație cu sistemele majoritare și alegerea directă a executivului. Sistemele cu alegerile indirecte ale executivului eficient sunt în mare parte sistemele parlamentare, în timp ce sistemele cu alegeri directe sunt sistemele prezidențiale. Acest lucru este, de asemenea, în conformitate cu Thyne, care consideră că războaiele civile din sistemele parlamentare durează mult mai mult decât în sistemele prezidențiale. Aceste variabile sunt semnificative la nivelul de cinci procente (p = 0,02 și p = 0,01).
Acest fapt susține cea de-a doua ipoteză cum că sistemele proporționale și reprezentarea proporțională cresc probabilitatea ca aceste conflicte vor dăinui. Se consolidează, de asemenea, argumentul teoretic în care RP și parlamentarismul cresc prezența partidelor extreme în sistemul politic ca și numărul lor și distanța dintre jucătorii de veto în guvernele de coaliție. Acest lucru poate produce la rândul lor politici extreme, inerția guvernului și probleme cu schimbarea status quo-ului, după cum se menționează în capitolul teoretic. În contextul specific al conflictelor violente în curs de desfășurare, aceste instituții, prin urmare, par să aibă efectul opus a ceea ce proiecta Lijphart.
Contrar celei de-a treia ipoteză cum că federalismul extinde conflictul, modelul de regresie Cox arată că federalismul mai degrabă crește probabilitatea de sfârșire a conflictelor în comparație cu statele unitare. Acest lucru este în conformitate cu argumentul lui Lijphart că federalismul promovează pacea. Este, de asemenea, în conformitate cu concluziile lui Gleditsch și colaboratorii. Coeficientul este semnificativ la nivelul de un procent. Raportul de risc arată că conflictele din statele federale au șansa cu 78% mai mare de finalizare a conflictelor în statele unitare.
În opoziție cu mecanismele teoretice discutate anterior, aranjamentele federale pot reduce nemulțumirile și dorința de a se revolta prin furnizarea de grupuri subnaționale cu canale instituționale pentru a-și exprima cererile lor. Acesta le poate oferi, de asemenea, un control mai bun asupra rezultatelor politice și a aspectelor importante pentru interesele și identitățile lor. Adițional, sunt mai puține în joc atunci când se determină cine controlează starea în sistemele federale decât în sistemele centralizate. Acest lucru poate reduce dorința de a lupta pentru guvernul central, cât și pentru secesiune. Federalismul poate facilita, de asemenea, stimulente pentru continuarea rebeliunii, ceea ce poate duce la conflicte mai scurte.
Preocupările de securitate ale grupurilor minoritare pot fi, de asemenea, mai mici, în statele federale decât în sistemele centralizate. Identificarea cu instituțiile de stat și regionale este consolidată, iar controlul lor asupra rezultatelor politicii este mai mare. Acest lucru se poate face, la rândul grupurilor rebele mai dispuse să semneze acorduri de pace în statele federale. Divizia de putere poate produce, de asemenea, relații stabile între grupuri și consolidarea stimulentelor pentru cooperarea cu statul central.
În plus, elitele regionale în sistemele federale pot beneficia de menținerea stării existente în loc de secesiune. În conflictele separatiste, acest lucru poate face elitele mai puțin cooperante pentru continuarea conflictului.
Prima variabilă de control, populația, are efectul negativ preconizat asupra probabilității de reziliere a conflictelor, conform lui Collier și colaboratorii. Țările mai mari cu un conflict au o probabilitate mai mică de a înceta conflictul decât țările cu populații mai mici. Acest lucru este de asemenea semnificativ la nivelul de cinci procente (p = 0,04). Coeficientul de conflicte anterioare, cea de a doua variabilă de control, arată că episoadele precedente de conflict cresc probabilitatea de încetare a conflictului. Acest lucru este important la nivel de cinci procente. Cea de-a treia variabilă de control arată că, fiind situat în Orientul Mijlociu reduce probabilitatea de a pune capăt conflictului, în comparație cu țările în curs de localizare în alte zone geografice. Acest lucru este, de asemenea, în conformitate cu așteptările. Coeficientul Orientul Mijlociu este semnificativ la nivelul de zece procente (p = 0,06).
Coeficientul de PIB-ul pe cap de locuitor arată că conflictele din țările cu un nivel de dezvoltare mai mare au o șansă mai bună de a pune capăt conflictelor decât în țările cu venituri mici, cum era de așteptat, dar acest efect nu este semnificativ (p = 0,44). Acest efect de scurtare a conflictelor este în conformitate cu Collier și colaboratorii. Producția resurselor naturale are, de asemenea, un efect nesemnificativ pentru prelungirea conflictului (p = 0,31). Acest lucru este, de asemenea, la fel de anticipat. Testele globale ale ipotezei riscului proporțional indică faptul că această ipoteză nu este încălcată în model. Testele individuale de proporționalitate a diferitelor covariabile, de asemenea, arată că toate variabilele concomitente, cu excepția variabilei de sistem electoral îndeplinesc ipoteza riscului proporțional.
Când sistemul electoral interacționează cu logaritmul natural al timpului, și cu mai multe alte funcții de timp, problema non-proporționalității pare totuși să fie rezolvată. Acest lucru nu schimbă rezultatele în mod considerabil.
Figura 3 și figura 4 afișează cazuri deviante și influente. Algeria, Columbia, Myanmar și Filipine sunt cazurile cele mai deviante în setul de date, așa cum se arată în figura 3. Când aceste cazuri sunt eliminate, rezultatele de bază rămân foarte similare (vezi Tabelul A-3 din apendice). Figura 4 arată că Nicaragua și Indonezia, în plus față de multe dintre cazurile menționate mai sus, sunt destul de influente pe mai multe variabile. Scoaterea acestea, în plus față de Algeria, Columbia, Myanmar și Filipine, nu modifică principalele rezultate ale considerabil (vezi Tabelul A-4 în anexă). Tabelul 3 de mai jos prezintă, de asemenea, rezultatele atunci când Israelul este eliminat.
4.2 Statul Israel în modelul general
Analizez Israelul în modelul general Cox pentru a investiga modul unic în care se desfășoară conflictul israeliano-palestinian. Întrucât am dorit să răspund cât de unic și special conflictul israeliano-palestinian se află în raport cu rezultatele generale descrise mai sus, precum și în raport cu alte conflicte, am studiat valorile Israelului asupra variabilelor independente și le-am comparat cu alte cazuri.
4.3 Valorile Israelului asupra variabilelor independente
Valorile Israelului cu privire la indicele de democrație sunt 9 și 10 pentru întreaga perioadă de conflict, iar proporția medie a populației excluse și discriminate în Israel, inclusiv în teritoriile ocupate după 1967 este de 30%. Israelul are un sistem electoral proporțional, alegeri indirecte ale executivului efectiv pe întreaga perioadă de conflict 1949-2008 și nu este un stat federal. Ca variabilă de control, jurnalul mediu al populației este de 15,1 pentru Israel. Ea nu a avut nici un conflict anterior, în perioada de studiu. Cazul este, de asemenea, situat în Orientul Mijlociu, are un jurnal mediu al PIB-ului pe cap de locuitor de 9,1 și are o parte din producția resurselor naturale.
În conformitate cu rezultatele generale din tabelul 3, un nivel ridicat de democrație, cum ar fi valorile Israelului de 9 și 10, de asemenea, prelungesc marginal conflictul, deși acest efect nu este semnificativ. Israelul este departe de a fi singurul caz, cu un nivel de democrație mare (zeci de 7-10) și perioade lungi de conflict continuu. Alte țări includ Columbia (45 ani), India (30 de ani), Turcia (25 ani) și Regatul Unit (21 de ani). Myanmar a avut, de asemenea, un scor mare al democrației pentru 13 dintre cei 55 de ani de conflict permanent, iar Filipine pentru 21 din cei 40 de ani de conflict.
Referitor la cea de-a doua variabilă, procentul de populație exclus și discriminat, Israelul are scoruri destul de mari pentru cea mai mare parte din perioada conflictului. Proporția a fost de 14% în perioada 1949-1966, dar a crescut la 38 în 1967, când Israel a anexat Ierusalimul și a început ocupația sa din Cisiordania și Gaza. De atunci, aceasta a fost între 35 și 38%. În comparație, media generală de probă este de 19%. Acest scor mediu înalt indică faptul că Israelul nu este atipic în această variabilă. În funcție de modelul general, valorile mai mari extind puternic și în mod semnificativ conflictele.
Excluderea și discriminarea par a fi relevante pentru alte cazuri. Alte țări cu conflicte continue lungi și proporții mari de excludere și discriminare includ Columbia (45 de ani de conflict non-stop și 20% din populație este esclusă și discriminată), Guatemala (31 ani, 20 – 39%), Etiopia (29 ani, 59%), Angola (28 ani, 55%), Sudan (26 ani, 43 %), Irak (24 ani, 40 – 72%), Africa de Sud (23 ani, 35 %), Peru (18 ani, 28%), Uganda (14 și 15 ani, iar 24-54%) și Rwanda (12 ani, 42 – 84%). Din moment ce acest lucru pare a fi, în general, important pentru durata conflictelor, este, de asemenea, probabil că a afectat conflictul israeliano-palestinian.
Scorul mediu al democrației pentru țările cu excludere și discriminare peste media eșantionului (19%) este -1.12. Acest lucru este cu mult sub scorurile democrației Israelului de 9 și 10. Aceasta indică faptul că o combinație a unui nivel ridicat al democrației, precum și o mare parte a populației excluse și discriminate este un caz destul de special pentru Israel. Cu toate acestea, Columbia, Peru, Sudan și Myanmar au, de asemenea, scoruri ale democrație de peste 7, precum și proporții de populație excluse și discriminate peste medie pentru mulți dintre anii conflictului.
Sistemele electorale proporționale și alegerile indirecte eficiente ale executivului cresc, în general, probabilitatea de continuare a conflictelor în comparație cu alegerile majoritare și alegerile directe ale executivului. În plus, față de Israel, țările cu RP și conflict permanent lung includ Columbia (45 ani), Turcia (25 ani), Sri Lanka (18 ani), Algeria (18 ani), Peru (18 ani), Indonezia (18 ani), Burundi (13 ani), El Salvador (13 ani) și Rwanda (12 ani). Țările cu alegeri indirectă ale executivului eficient șiconflicte lungi sunt India (30 de ani), Turcia (25 ani), Marea Britanie (21 de ani), Africa de Sud (23 ani), Indonezia (18 ani) și Myanmar. Turcia și Indonezia au, de asemenea, alături de Israel, atât RP și parlamentarismul, precum și conflictele de lungă durată. Având în vedere efectele generale și semnificative, prelungirea conflictelor acestor aranjamente instituționale, rezistența conflictulului israeliano-palestinian nu este deosebit de surprinzătoare.
Când vine vorba de federalism, Israelul nu este un stat federal, cum am mai menționat deja. Acesta are mai mai degrabă un control centralizat asupra celei mai mari zone dintre Marea Mediterană și râul Iordan. Comparativ cu statele federale, aranjamentele unitare și centralizate, de asemenea, prelungesc în mod semnificativ conflictele, în funcție de rezultatele generale. Cele mai multe dintre conflictele de lungă durată din setul de date sunt într-adevăr state unitare. Din nou, acest lucru evidențiază ideea că aceste cauze de rezistență ale conflictului israeliano-palestinian nu sunt unice.
Israelul este, de asemenea, situat în Orientul Mijlociu, împreună cu țări ca Turcia, cu 25 de ani de conflicte permanente și Irak cu 24 de ani de conflicte non-stop. Întrucât este situat în Orientul Mijlociu, acestuia îi crește probabilitatea de continuare a conflictelor, în conformitate cu modelul general. Israelul nu are conflicte interne anterioare, deși acest lucru este dificil de analizat în perioada de timp a acestei lucrări de licență, începând din 1946. Trebuie remarcat aici că zona israeliano-palestiniană are o lungă istorie de conflict care nu este studiată din cauza perioadei de timp limitată. În cazul în care ar fi fost prelungită perioada de timp a studiului, probabil ar fi fost descoperite conflictele anterioare din Israel /Palestina. Israelul are, de asemenea, o parte din producția de resurse naturale, care prelungește de asemenea conflictele, conform modelului.
Singurul aspect care, în funcție de model, este atipic pentru conflictul israeliano-palestinian de durată este nivelul ridicat de dezvoltare economică a Israelului. Media logaritmului PIB-ul pe cap de locuitor este de 9,1 pentru Israel, în comparație cu media generală de 7,4. Valorile Israelului variază de la 7.8 – 9.8 în perioada 1949-2008. Cu toate acestea, teritoriile palestiniene ocupate, nu sunt incluse în această analiză și în cazul în care acestea ar fi fost, conflictul israeliano-palestinian ar fi mai tipic. Efectul PIB-ului /cap de locuitor pe durata conflictului nu este totuși semnificativ. De la ultima variabilă în model, logaritmul natural al populației, ar fi de așteptat un efect oarecum neutru pe durata conflictului. Israelul are o medie de 15,1, comparativ cu media generală de 16,8, cu excepția palestinienilor din teritoriile ocupate. În cazul în care ar fi fost adăugate teritoriile palestiniene pentru a analiza conflictul, acesta s-ar putea să fie tipic.
Atunci când se iau valorile Israelului asupra variabilelor independente în considerare, nu este surprinzător faptul că conflictul israeliano-palestinian a durat pentru o lungă perioadă de timp. Nivelurile de democrație de Israelului, nivelul mare de excludere și discriminare, RP-ul, alegerea indirectă a executivului, non-federalismul, lipsa perioadelor de conflict anterioare, locul în Orientul Mijlociu și producerea de resurse naturale sunt de fapt tipice pentru conflictele de lungă durată. În plus, în cazul în care PIB-ul pe cap de locuitor și variabilele populației, de asemenea, includ teritoriile palestiniene ocupate după 1967, valorile lui Israel ar fi și mai tipice.
Combinația atâtor de multe valori a prelungirii conflictului este totuși destul de specială la conflictul israeliano-palestinian. De exemplu, Israel în perioada 1967-2008 și Rwanda 2000-2003, sunt singurele cazuri care sunt state unitare cu RP, parlamentarism și cu nivelul de discriminare și excludere deasupra mediei. Având în vedere această combinație de valori multe ce duc la prelungirea conflictului, conflictul israeliano-palestinian ar putea fi de așteptat să fie de lungă durată. Prin urmare, conflictul israeliano-palestinian nu este unic cu privire la variabilele din model.
4.4 Influența Israelului și coeficienții
Așa cum am arătat mai sus, conflictul israeliano-palestinian pare a fi un caz tipic de lungă durată, cu proporții ridicate de populație exclusă și discriminată, un sistem electoral proporțional, parlamentarism și nonfederalism. Cu toate acestea, poate fi atât de special încât acesta afectează întreg modelul, chiar și rezultatele generale ale conflictului?
Pentru a răspunde la această întrebare, am studiat influența Israelului asupra coeficienților estimați în model. Scoruri DFBETA , de asemenea, denumite reziduuri scor, sunt folosite pentru acest scop. Aceste scoruri DFBETA sunt împotriva anilor din durata de conflict, pentru că covariabilele din model sunt prezentate în figura 5 de mai jos. Israelul este marcată cu cercuri. Pentru fiecare variabilă, aceste scoruri arată cum s-ar modifica coeficienții dacă țările ar fi fost eliminate din model. Linia verticală este linia de referință 0, care nu implică nici o schimbare. Valorile pozitive reflectă faptul că observarea are un efect pozitiv asupra coeficienților, ceea ce înseamnă că îndepărtarea duce la o scădere a coeficienților. Scorurile DFBETA nu pot, totuși, să fie interpretate ca exact modificările din estimările parametrilor ale cazurilor șterse. Tabelul 4 a fost, de asemenea, inclus pentru a vedea modificările precise din estimări, precum și nivelurile de semnificație, când Israelul este scos din modelul Cox.
Graficul din stânga sus al figurii 5 prezintă influența Israelului asupra coeficientului de democrație. Acest lucru este negativ, iar îndepărtarea Israelului ar duce la o creștere a coeficientului de aproximativ 20% (0,002). Acest lucru ar face ca efectul negativ marginal al democrației, chiar mai slab și mai aproape de zero ar fi în continuare negativ. Destul de multe alte țări au o influență negativă. Șapte țări au, de asemenea, efecte mai puternice asupra acestei variabile. Graficul din dreapta sus arată că Israelul nu are un impact mare negativ asupra coeficientului de populație exclusă și discriminată. Scoaterea Israelului ar duce doar la o reducere marginală în puterea sa de aproximativ 1% (0,017).
Așa cum se arată în graficul din stânga de pe al doilea rând al figurii 5, Israelul contribuie destul de puternic pentru efectul de prelungire a conflictului prin alegeri RP în comparație cu alegerile majoritare. Coeficientul negativ de 0.448 de RP ar fi slăbit cu aproximativ 10% (0,043), în cazul în care Israelul ar fi fost eliminat. Renunțarea efectivă la Israel din model relevă, de asemenea, că p-valoarea crește cu 0.02-0.04, așa cum se arată în Tabelul 4 de mai jos. Efectul negativ, semnificativ, întrucât este la nivelul de 5% rămâne. Graficul din dreapta de pe al doilea rând, arată că efectul Israelului asupra coeficientului de alegeri indirecte ale executivului este, de asemenea, negativ și relativ puternic în comparație cu multe alte țări. Omiterea Israelului ar duce la o slăbire de 7% din coeficientul negativ de -0.475 (0,033). Israelul nu are un efect semnificativ asupra coeficientului de stat federal, așa cum se arată în al treilea rând spre stânga. Când vine vorba de variabilele de control, Israelul are un efect pozitiv asupra populației, care este opus efectului negativ general. Scoaterea Israelului ar consolida coeficientul negativ al populației, cu aproximativ 10% (-0.016). Cu toate acestea, așa cum s-a menționat anterior, estimările pentru Israel nu includ teritoriile palestiniene. Israelul are un efect pozitiv marginal asupra coeficientului de conflicte anterioare, așa cum este afișat în al patrulea rând la stânga. Scoaterea Israelului ar reduce coeficientul pozitiv de 0.205, cu 3% (-0.007).
Israelul are un efect foarte puternic și negativ asupra coeficientului Orientului Mijlociu. Dacă este eliminat, coeficientul de -0.416 ar fi slăbit cu 29 % (0,120). Deși coeficientul este încă negativ, acesta nu mai este semnificativ sub nivelul de 10% când Israelul este omis (a se vedea tabelul 4). Efectul Orientului Mijlociu este, cu alte cuvinte, legat în principal de către Israel.
Graficul din stânga jos arată că Israelul are o influență pozitivă, dar relativ slabă asupra PIB-ului pe cap de locuitor. Scoaterea Israelului ar conduce la o reducere a coeficientului (0,063) de circa 6% (0,004). Acesta este un efect mic în comparație cu alte țări. Cu toate acestea, din moment ce PIB-ul pe cap de locuitor al Israelului nu include teritoriile palestiniene, această estimare nu este complet corectă. Influența lui Israel ar fi fost probabil redusă aici, precum și în cazul în care ar fi fost inclusă în teritoriile palestiniene. Când vine vorba de ultima variabilă, producția de resurse naturale, Israelul are un impact negativ și relativ puternic. Așa cum se arată în graficul din dreapta jos, coeficientul de -0.156 ar fi diminuat cu 23% (0.036) dacă Israelul ar fi fost îndepărtat. Acesta este unul dintre cele mai puternice efecte din cele 6 din eșantion. Tabelul 4 afișat mai jos confirmă în mare măsură informațiile prezentate de către scorurile DFBETA, deși efectul de eliminare a Israelului, în general, este ușor mai puternic decât ceea ce arată scorurile DFBETA.
Tabelul 4: Regresia Cox fără Israel
Acest lucru arată că rezultatele în modelul general rămân în mare parte aceleași atunci când Israelul este scos din eșantion, ceea ce înseamnă că rezultatele nu sunt influențate doar de Israel. Prin urmare, conflictul israeliano-palestinian nu este la fel de special așa cum s-ar putea presupune. Israelul are totuși un impact destul de important asupra mai multor dintre covariabile. Omiterea Israelului ar duce la o schimbare de mai mult de 10% a coeficienților pentru democrație, RP, populație, Orientul Mijlociu și producția de resurse naturale. Influența Israelului este mai puternică atunci când vine vorba de variabila Orientul Mijlociu. În cazul în care Israel a fost exclus din eșantion, efectul de prelungire al conflictului prin această covariabilă ar fi slăbit în mod substanțial și nu ar mai fi fost semnificativ la nivelul de 10%.
4.5 Rezumatul capitolului
Analiza cantitativă a indicat, în primul rând, că un nivel mai ridicat de democrație prelungește conflictele, deși acest efect nu este semnificativ. În plus, proporțiile mai mari de excludere și discriminare extind puternic și în mod semnificativ conflictele. Acest lucru implică faptul că, în contextul conflictelor în curs de desfășurare, acesta nu este un nivel ridicat de democrație care promovează pacea, ci mai degrabă de acțiuni scăzute ale populației excluse și discriminate. RP și alegerile indirecte ale executivului, care în cele mai multe cazuri sunt sistemele parlamentare, de asemenea, extind în mod semnificativ conflictele. Acest lucru este în conformitate cu cea de a doua ipoteză care indică faptul că cererea lui Lijphart că aceste instituții moderează conflictele nu este adevărată în acest context de conflicte armate în curs de desfășurare. Federalismul, cu toate acestea, scurtează conflictele, în conformitate cu teoria lui Lijphart și în contrast cu a treia ipoteză.
Valorile Israelului asupra variabilelor independente sunt tipice pentru conflictele de lungă durată. Israelul are un nivel ridicat al democrației și o mare parte a populației exclusă și discriminată. Ea are, de asemenea, un sistem proporțional electoral, parlamentarism și un aranjament nonfederal. La cele mai multe dintre variabilele de control, Israel are, de asemenea, valori care ar putea indica un conflict prelungit. Reziduurile de devianță cu toate acestea arată că modelul nu prezice în totalitate durata conflictului. Acest fapt mă motivează să realizez pe viitor o analiză calitativă mai puternic. În sfârșit, Israelul are de asemenea o influență relativ solidă pe mai multe dintre variabilele din model. Cu toate acestea, rezultatele rămân aceleași, atunci când Israelul este omis din eșantion, cu excepția Orientulului Mijlociu care își pierde semnificația. Prin urmare, conflictul israeliano-palestinian nu este chiar atât de unic pe cât m-aș fi așteptat, ci mai degrabă pare a fi un caz destul de tipic.
Cap.5 Concluzii
Bibliografie
Andreescu Anghel și Radu Nicolae, Jihadul Islamic, Ed. Ministerului Internelor și Reformei Administrative. București, 2008
Anghelescu Gheorghe, Orientul Apropiat sub imboldul eliberării: Iordania, Siria, Liban și Israel, Ed. Studium, 1999
Anghelescu Nadia, Introducere în Islam, Ed. Enciclopedică, București, 1993
Chelcea Septimiu, Mărginean Ioan și Cauc Ion, Cercetarea sociologică: metode și tehnici, Ed. Destin, Deva, 1998
Claudian Alexandru, Antisemitismul și cauzele lui sociale, Schiță sociologică, Ed. Albatros, București, 2000
Dimont Max, Evreii, Dumnezeu și Istoria, traducere de Irina Horia, București, Ed. Hasefer, 1999
Garaudy Roger, Miturile fondatoare ale politicii israeliene, traducere din limba franceză de Alexandru Popescu, Ed. Samisdat, Fronde Alma Tip, Oradea, 1998
Georgescu Rodica și Georgescu Mioara, Dosarul problemei palestiniene, Ed. Politica, București, 1977
Klein Claude, Israel, statul evreilor, Ed. Big All, 2003
Mărgineanu Ioan, Proiectarea cercetării sociologice, Ed. Polirom, Iași, 2000
Massoulie Francois, Conflictele din Orientul Mijlociu, Ed. Big All, 2003
Puia Iie, Palestina, istorie și prezent, Ed. Șansa, București, 1992
Dicționar enciclopedic de iudaism, traducere de Viviane Prager, C. Litman și Țicu Goldstein, Ed. Hasefer, București, 2000
Dicționar de Istorie, ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Civitas, Chișinău, 2007
Dicționar Larousse de civilizație musulmană, traducere, adaptarea și completări de Nadia Anghelescu, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1997
Enciclopedia religiilor, traducere de Nicolae Constantinescu, Ed. Pro, 2005
Anexe
Bibliografie
Andreescu Anghel și Radu Nicolae, Jihadul Islamic, Ed. Ministerului Internelor și Reformei Administrative. București, 2008
Anghelescu Gheorghe, Orientul Apropiat sub imboldul eliberării: Iordania, Siria, Liban și Israel, Ed. Studium, 1999
Anghelescu Nadia, Introducere în Islam, Ed. Enciclopedică, București, 1993
Chelcea Septimiu, Mărginean Ioan și Cauc Ion, Cercetarea sociologică: metode și tehnici, Ed. Destin, Deva, 1998
Claudian Alexandru, Antisemitismul și cauzele lui sociale, Schiță sociologică, Ed. Albatros, București, 2000
Dimont Max, Evreii, Dumnezeu și Istoria, traducere de Irina Horia, București, Ed. Hasefer, 1999
Garaudy Roger, Miturile fondatoare ale politicii israeliene, traducere din limba franceză de Alexandru Popescu, Ed. Samisdat, Fronde Alma Tip, Oradea, 1998
Georgescu Rodica și Georgescu Mioara, Dosarul problemei palestiniene, Ed. Politica, București, 1977
Klein Claude, Israel, statul evreilor, Ed. Big All, 2003
Mărgineanu Ioan, Proiectarea cercetării sociologice, Ed. Polirom, Iași, 2000
Massoulie Francois, Conflictele din Orientul Mijlociu, Ed. Big All, 2003
Puia Iie, Palestina, istorie și prezent, Ed. Șansa, București, 1992
Dicționar enciclopedic de iudaism, traducere de Viviane Prager, C. Litman și Țicu Goldstein, Ed. Hasefer, București, 2000
Dicționar de Istorie, ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Civitas, Chișinău, 2007
Dicționar Larousse de civilizație musulmană, traducere, adaptarea și completări de Nadia Anghelescu, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1997
Enciclopedia religiilor, traducere de Nicolae Constantinescu, Ed. Pro, 2005
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conflictul Israeliano Palestinian (ID: 106515)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.