Conflictul In Mediul Social Politic Actual

INTRODUCERE

Evoluția vieții sociale în domeniile economic, politic, social și militar, este afectată și influențată de crizele și conflictele mondiale. Traversând frontierele, aceste crize și conflicte au un caracter cvasi-planetar, blocuri întregi de națiuni căzându-le victimă afectate solidar în funcție de schimburile și complementaritățile care există între ele. Până și blocurile sau națiunile care se doreau izolate ideologic, politic și economic, se dovedesc susceptibile de prăbușiri dintre cele mai drastice, după cum s-a văzut în cazul țărilor din est, atunci când ficțiunea etanșeități dispare, dezvelind solidaritățile obligatorii dincolo de antagonismele afișate.

O societate, fără conflict este, prin definiție, o societate utopică. Potențialul agresiv și violent ce caracterizează individul și grupurile sociale actuale este imposibil de ignorat.

Conflictele variază în funcție de gradul de cunoștință al actorilor sociali participanți. Gradul de puritate al unui conflict este variabil, unele relații fiind deopotrivă de ordinul cooperării și al conflictului, în timp ce altele țin exclusiv de confruntare.

Evaluarea corectă a atitudinilor în cazul unei situații conflictuale, consilierea, eforturile de exercitatare a unui control pot transforma conflictul într-un factor de progres.

În trilogia lui Alvin Toffler, “Șocul viitorului”, “Al treilea val”, “Putere în mișcare” subiectul central îl constituie schimbarea: procesul, direcțiile și controlul acesteia. De asemenea, există strategii care spun că o criză se diminuează și nu devine conflict, dacă un element antagonic deține supremația asupra informațiilor, banilor și mijloacelor coercitive de descurajare. Recursul la virtuțile acestei trtiplete este una din ipotezele care au stat la baza cărții împreună cu “Conflictul este un fapt social inevitabil”.

Dintodeauna, dar cu precădere în ultimii ani, în domeniul politic, etnic și religios, conflictele au modulat două procese sociale importante: stratificarea și mobilitatea. Orice conflict, am putea, spune are două țeluri: puterea și schimbarea.

Două momente, aparent deosebite și eșalonate în timp, respectiv anul 1989 pentru România și 11 septembrie 2001 din S.U.A., evidențiază răbufnirea crizelor ale căror gestionări au cunoscut carențe.

CAPITOLUL I. ABORDĂRI CONCEPTUALE

1.1 CONCEPTUL ȘI DIMENSIUNEA CONFLICTULUI

În miezul celor mai diverse filosofii sociale, ca și în teoriile sociologice, conceptul de conflict ocupă întotdeauna un loc important. El evocă în primul rând clasicele antinomii dintre integrare și ruptură, consens și dissens, stabilitate și schimbare, deoarece opoziția dintre conflict și ordine se înscrie chiar la baza sistemului social.

O viziune asupra societăți își găsește originea atât la Darwin cât și la unul dintre principalii fondatori ai teoriei sociologice, și anume Spencer. În mod independent ambii împărtășesc o asemenea perspectivă. Pentru Spenser autorul lucrărilor “Primele principii” și „Principii de sociologie”, conflictul, ca principiu permanent, animă orice societate și instituie între aceasta și mediul său un echilibru precar; incertitudinile supraviețuirii, precum și teama pe care aceasta le provoacă dau totuși naștere unui control religios ce se transformă în putere politică organizată sub o formă militară; integrarea socială favorizează atunci diferențierea rolurilor și a funcțiilor, permițând, la capătul acestei evoluții, crearea unei societăți industriale, în sfârșit pacificată. În timp ce în societatea militară, statul se consacră exclusiv luptei și cuceririi, în societatea industrială el trebuie să se mulțumească să regleze acțiunile individuale constitutive ale pieței. Conflictul se desfășoară în felul acesta în mod pașnic, în cadrul individualismului liberal ostil intervenționismului statal. Această perspectivă evoluționistă generală, care conduce de la selecția celor mai buni la organizarea și controlul social, s-a bucurat de o influență imensă, o regăsim în special la unii sociologi americani, cum ar fi Giddings, Small sau mai ales Summere.

Conflictele variază în funcție de gradul de cunoștință al actorilor sociali participanți. Gradul de puritate al unui conflict este variabil, unele relații fiind deopotrivă de ordinul cooperării și al conflictului, în timp ce altele țin exclusiv de confruntare. În acest ultim caz, ne găsim în prezența unui conflict de sumă nulă, adică acel caz în care ceea ce este câștigat de unul este în mod obligatoriu pierdut de celălalt. Unul dintre cele mai cunoscute exemple ale acestui tip de conflict este dilema prizonierului, a cărui logică a putut fi aplicată la conflictele militare dintre două națiuni inamice. Principiul este cunoscut : doi prizonieri sunt interogați succesiv de un judecător de instrucție, fără să poată comunica între ei. Sunt acuzați de o crimă gravă. Judecătorul încearcă să obțină mărturisiri clare pentru a-i inculpa, în măsura în care nu dispune de probe irefutabile. Le propune atunci prizonierilor următorul demers: dacă amândoi mărturisesc, vor fi ambii condamnați la pedepse grele, ce vor putea fi totuși reduse datorită acestor mărturisiri; dacă unul singur mărturisește , va fi imediat eliberat și va primi o recompensă, în timp ce al doilea prizonier va fi condamnat la pedeapsa maximă; iar, dacă nici unul nu mărturisește nu vor putea fi inculpați și vor fi amândoi puși în libertate. Prizonierii au în față numeroase strategii de maximizare a propriului lor interes: cea mai eficientă metodă constă în trădare și predarea partenerului, deoarece în felul acesta își ia măsuri de evitare a pedepsei maxime. Dacă ar fi cooperat prin mărturisire sau dacă ar fi păstrat tăcerea, ar fi primit o pedeapsă ușoară sau ar fi fost chiar eliberați. Acești actori sociali aleg totuși o strategie care le este mai puțin favorabilă. Pentru Kahn dacă o națiune care deține o anumită supremație își recunoaște voința de a-și asuma până la capăt riscul unui război mondial nuclear, ea poate învinge pe cealaltă, care va ieși înfrântă dintr- un conflict, care în realitate nu a avut loc.

Pe baza aceleiași logici și ipoteza inversă este de luat în considerare, conform căreia o națiune care nu își poate permite decât o lovitură dar suficient de agresivă, ar putea face să dea înapoi o națiune ce poate totuși recurge la o a doua lovitură , dar care nu își asumă riscul unei prime lovituri din partea inamicului potențial.

În consecință, unii teoreticieni afirmă că un asemenea paradox menit să obțină ” răul cel mai mic” se regăsește în strategiile militare ce se angajează într-o cursă a înarmării: ambele au interes să coopereze și se vor angaja în sporirea propriului buget militar, fără să țină seama de națiunea rivală în care nu au încredere. În relațiile internaționale cât și în raporturile interpersonale cea mai bună soluție pentru toți este altruismul, iar acesta se construiește prin cooperare, comunicare de informații, întâlniri constante.

La nivel internațional, organizații precum O.N.U. pot încerca să intervină pe lângă statele aflate în conflict, dar nu dispun de mijloace eficiente pentru a impune o strategie de cooperare, deoarece se ciocnesc de suveranitatea statelor ce dispun de propria lor forță militară.

În lucrarea “Logica acțiunii colective” Mancur Olson încearcă să demonstreze fundamentele raționale ale inacțiunii colective, fiecare actor social încercând să-și maximizeze propriile interese prin” avantajul gratuit”, nici unul neparticipând la conflict care dispare de la sine. Olson consideră că acceptă să participe la acțiunea conflictuală doar actorii sociali ce pot spera într-o redistribuire de bunuri specifice, ai căror beneficiari ar fi chiar ei, și anume funcții în ierarhia puterii sau avantaje financiare.

Natura și desfășurarea conflictelor variază și în funcție de numeroase alte dimensiuni. Grupurile care se angajează într-o confruntare dispun de resurse de putere extrem de diferite în termeni de buget, de cotizații impuse membrilor și simpatizanților, sindicat; se sprijină pe structuri instituționale ce au o eficacitate variabilă și reușesc să mobilizeze în favoarea lor un număr mare de actori sociali care își afișează solidaritatea, fie manifestând public, fie angajându-se în acțiuni violente: se evidențiază astfel măsura în care fiecare grup își unifică mai mult sau mai puțin simpatizanții într-un ansamblu, cu frontiere delimitate ferm.

La modul general, conflictele diferă unele de altele, deoarece grupurile care se opun urmăresc scopuri ce nu le implică în aceiași măsură. Sociologia conflictelor a luat adesea ca exemplu luptele de interese ce se desfășoară la nivel local, în cadrul comunităților urbane sau rurale. Confruntată cu interese locale, rivalitatea grupurilor și elitelor în luarea deciziilor privitoare la sistemul de taxe, la sistemul școlar, rolul bisericii sau renovarea localității poate fi extrem de acută, deoarece ea reflectă puterea și prestigiul fiecăruia în structura locală a unor comunități mici în care gradul de intercunoaștere este ridicat. De aceiași natură sunt și conflictele ce pot izbucni în cadrul universităților sau al marilor complexe industriale, în urma unei schimbări la nivelul puterii interne, ce determină adoptarea unor politici foarte diferite, de natură să provoace reacții deosebit de ostile și să ducă la confruntări latente interne. Acest tip de conflict nu cunoaște niciodată intensitatea pe care o ating cele declanșate de războaiele religioase, de confruntările unor etnii, exponente ale unor valori opuse.

Cu cât confruntarea are drept obiect diverse mesianisme și reprezentări despre lume, cu atât conflictul este mai necruțător; în acest sens, ponderea ideologiei se dovedește a fi crucială, deoarece conferă conflictului o dimensiune sistematică și nenegociabilă.

Deseori conflictele sunt limitate, în măsura în care „rivalii” sunt deopotrivă „asociați” prin voința de a evita confruntarea extremă ce ar amenința înseși ordinea socială. În societățile poliarhice, conflictele îmbracă mai rar un caracter de mare violență, iar pluralismul, facilitează diversele forme de reprezentare grație cărora loialitatea cetățenilor nu ajunge prea des să fie repusă în discuție, aceștia preferând să nu recurgă la “luări de cuvânt” mai mult sau mai puțin vehemente, aflate aproape întodeauna la originea confruntărilor. În acest sens conceptualizarea propusă de Albert Hirschman ne permite să înțelegem mai bine motivele pentru care “luări de cuvânt” cu caracter mai mult sau mai puțin radical se produc într-un anumit tip de societății mai mult sau mai puțin autoritare, în cadrul cărora loialitatea nu este luată în considerare.

Opera lui Simmel apare ca profund novatoare, deoarece el este primul sociolog care insistă asupra faptului că în societățiile moderne”individul poate deveni după bunul plac membru al unui număr nelimitat de grupuri”. În aceste societăți, individul aparține unui număr din ce în ce mai mare de grupuri, având ca efect scăderea riscului de suprapunere a clivajelor. Simmel opinează că ” cu cât un individ este membru al unui număr mai mare de grupuri, cu atât este mai puțin probabil ca și alte personae să aibă aceeași combinație de afilieri la grupuri, deci că aceste grupuri specifice, să se intersecteze în același mod la alți indivizi”.

Lewis Coser consideră această afiliere multiplă, ca un factor suplimentar de integrare socială, pentru el multitudinea de interese nu poate decât să se dovedească defavorabilă înmulțirii conflictelor, deoarece indivizii nu se mai identifică complet cu nici unul dintre ele. În acest sens, „constatăm că afilierile multiple duc la o multitudine de conflicte ce traversează societatea în toate sensurile. Participarea segmentară constituie un mecanism de echilibru, frânând apariția clivajelor majore de-a lungul unei singure axe”.

Modelul democrației consociaționale ne face să înclinăm spre această interpretare, consensul fiind rezultatul acțiunii deliberate a elitelor ce practică arta “concilierii” și a concordiei. În ciei. În cazul acesta barierile solide asigură buna vecinătate: deoarece clivajele se suprapun, fiecare bloc își asigură propria omogenitate internă și își trasează frontierele cu celelalte grupuri sociale la fel de sudate. S-a putut remarca faptul că și în societățile caracterizate de pluralism vertical în care clivajele sunt suprapuse, cum este Irlanda, Belgia și Elveția, cu conflictul din Jura și care sunt deseori utilizate drept exemplele cele mai bune de democrații ale concordiei și concilierii elitelor, există conflicte de extremă violență, în timp ce ele ar trebuii să beneficieze de o mare stabilitate.

2.2 DEFINIREA CONFLICTELOR

Termenul de conflict este utilizat pentru a descrie o serie de stări afective ale indivizilor cum ar fi neliniștea, ostilitatea, rezistența, precum și toate tipurile de opoziție antagonistă între indivizi sau grupuri umane. Conflictul este, în esență,un fenomen social ce apare atunci când doi sau mai mulți actori, aflați în interacțiune sau interdependență, urmaresc scopuri incompatibile sau deși, au scopuri comune își contestă reciproc mijloacele de acțiune și regulile jocului.

După unii autori termenul conflict provine din verbul latin “confingere” care înseamnă ciocnire, polemică, luptă; alții susțin că termenul își are originea în cuvântul latin “conflictus” având sensul de “a ține împreună cu forța” .

În concepția europeană conflictul este: “opoziție deschisă, lupta între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunități state cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale, divergente sau incompatibile, având efecte distructive asupra interacțiunilor sociale”. În esență, definitia sociologică a conflictului îl evidențiază ca neânțelegere, ciocnire de interese, dezacord (un antagonism, o cearta, diferend sau discuție violentă).

În concepția asiatică, conflictul este privit în mod dual: “Natura include inevitabile diferențe de opinie și interese, deci, certitudinea conflictului. Conflictul este întuneric și lumină, pericol și șansă, stabilitate și schimbare, putere și slăbiciune. Toate conflictele conțin în ele germenii creației și ai distrugerii “ (Sun Tzu – Arta războiului).

Deși, aparent, cele două definiții par diferite, la o analiză mai atentă se poate observa că prima definitie evidențiază aspectul static al conflictului iar cea de a doua aspectul dinamic (consecințele conflictului). Prin urmare, cele două definiții sunt complementare și oferă o imagine mai completă asupra conflictului, adică:

Conflictul poate fi definit ca proces care apare la stabilirea relației dintre două parți și definește caracterul interacțiunii dintre acestea.

Conflictul este și un rezultat al sentimentului uman de auto protecție, prin evitarea incertitudinii. Incertitudinea extremă poate duce către anxietate intolerabilă, respectiv violentă.

Dacă filozofii antici și primii creștini (între care și San Tommaso) percep conflictul ca având conotații negative dar și pozitive , în literatura de specialitate a sec. XIX si XX excelează viziunea negativă și distructivă a conflictului. Începând însă, cu a doua jumătate a sec.XX, de prin anii ’70 unii autori încep să reevalueze virtuțile pozitive ale conflictului (John Galtung – 1975 – având ca, baza gândirea filozofică a lui Gandhi ,făuritorul statului indian modern). Galtung este urmat de Roger Fischer si Wiliam Ury care promovează conceptul negocierii pe bază de câștig-câștig.

Conflictul este un fenomen social de tip procesual generat de un dezacord, neînțelegere sau o ciocnire de interese între două părți (persoane, grupuri), perceput cel puțin de una dintre ele, părți aflate în interdependență ce manifesta incompatibilități în privința scopurilor, valorilor, resurselor, nevoilor ori a trăsaturilor de personalitate sau cu privire la modurile de satisfacere a acestora ,de sine stătător, urmare a unui conflict anterior sau parte componentă a unui alt conflict aflat în desfașurare,apărut într-un anumit context ,socio-cultural sau organizțional.

Astfel, conflictul poate fi definit ca “o componentă procesuală ce definește caracterul interrelațiunii dintre indivizi și grupuri umane”. Altfel spus, conflictul caracterizează adevarata natură umană, este “tatăl si masura tuturor lucrurilor” după cum afirma filozoful antic Heraclit din Efes, dar tot el afirma că “în discordie stă armonia cea mai frumoasă”.

Preocuparea de a defini conflictul a condus la formularea a numeroase teorii, bazate fie pe locul unde se manifestă conflictul, fie pe modul în care acesta se manifestă.

Delimitarea ,,teritoriului” în care conflictul se manifestă este deosebit de importantă pentru a structura abordările propuse pâna în prezent. Daca analizam conflictul ca fenomen, putem distinge între diferite zone de apariție, iar dacă îl analizăm ca dimensiune și complexitate, el poate fi departajat în micro – conflicte, conflicte medii și macro – conflicte.

TABEL. 1.1 Conflicte intra și inter unitate, pe diverse dimensiuni sociale

Din perspectiva dimensiunii și a complexității, teoriile existente se ocupă în principal de conflictele între grupuri, în interiorul unei organizații și între organizații, între clase sociale, între societăți entice sau religioase, sau între state.

Toate aceste teorii recunosc faptul că, odată declansat, cea mai probabilă evoluție a unui conflict este de la micro spre macro, adică tinde să escaladeze (Fridrich Glasl, sociolog german a formulat în 1982 Teoria escaladarii conflictelor).

O altă caracteristică comună este că, într-un conflict care la prima vedere apare ca limitat la nivelul unui singur tip de interacțiune umană, se manifestă influțene ale altor tipuri de interacțiuni (John Paul Lederach, 1994). Această caracteristică este denumită de autor matrioska (în original, o păpușă de lemn rusească în care sunt incluse alte câteva păpuși identice, dar de dimensiuni mai mici) și are urmatoarea semnificație: într-un conflict la prima vedere limitat, poate exista un alt conflict mai mare care îl conține și pe acesta din urmă.

În concluzie, din considerente practice sau și pentru a putea formula o strategie de intervenție, putem defini un conflict ca dimensiune și complexitate, dar pentru că demersul nostru să aiba influențe pozitive și să conducă la o eventuală rezolvare a conflictului, trebuie să acordam permanent atenție contextului în care acesta se manifestă și etapei în care se află din punct de vedere al escaladării.

1.3 TIPURI DE CONFLICTE

Există numeroase încercari de a stabili o tipologie a conflictelor, cea mai generală fiind cea oferită de Judith R.Gordon, care descrie conflictul ca fiind:

– public (deschis,vizibil, autorizat) sau privat (închis, ascuns și neautorizat);

– formal sau informal;

– rațional (premeditat sau logic) sau nerațional (spontan, impulsiv și emoțional).

Clasificarea propusă este însă de o prea mare generalitate dacă dorim să dezvoltăm strategii de intervenție pentru a interveni și rezolva aceste conflicte. O clasificare mai pragmatică și în același timp mai detaliată, poate reduce conflictele la cateva tipuri de bază. Pentru a le identifica și clasifica, se pot utiliza o serie de criterii specifice, ca de exemplu:

a) cauzele care generează conflictul

b) efectele pe care le generează conflictul

c) sfera de cuprindere a conflictului

d) raportul de forțe între părțile în conflict

e) durată și evoluție

Conflictul, ca proces, este sesizabil prin manifestările părților. De regulă aceste manifestări sunt confundate cu însuși conflictul. Ca urmare, nu putem identifica conflictul cu: cearta, criza, confruntarea, dezacordul, violente, etc, întrucât toate acestea apar în cadrul conflictului ca mod de manifestare al parților. Aceste manifestări pot contribui la identificarea etapei în care se află conflictul. Pentru a obține însă o imagine completă a conflictului este necesar să luam în considerare și alte elemente precum rezultatul manifestărilor, atât pentru fiecare parte a conflictului cât și pentru relația dintre ele, precum și creșterea sau descreșterea tensiunilor dintre parți și urmările acestora asupra celor implicați, plecând de la cauzele care duc la dezacord și implicit la conflict.

Tipuri de conflicte dupa modul de manifestare:

1) Conflict potențial (antagonisme și neîțelegeri)

Unicitatea fiecarei persoane/ grup/ organizție/ stat este un potențial de conflictualitate, deci orice relație stabilita între parți poate genera acumulari de tensiuni provocate de diferențele de opinii, valori sau interese.

De asemenea, dupa rezolvarea unui conflict, este posibilă manifestarea altor conflicte, care pot produce daune mai mari sau mai mici decât conflictul rezolvat.

2) Conflict latent (diferende și dezacorduri)

Orice proces social (de integrare, dezintegrare sau anomic) include elementele conflictului, fară ca acesta să fie în mod necesar manifeste. În etapă de conflict latent perioadele de instabilitate alternează cu cele de durabilitate, iar pățile își identifică supape de refulare, care pot fi adesea chiar manifestări violente sau doar anumite forme de luare în derâdere reciprocă. În această etapă este suficient să intervină o schimbare și conflictul devine vizibil..

3) Conflict manifest (diferende și confruntări)

Atunci când alternanța dintre durabilitate și instabilitate dispare, principala componentă a relatiei fiind cea de divergentă, când perioadele de criză sunt tot mai frecvente, pe fondul creșterii tensiunilor, a alterării comunicării, a încălcării normelor și a polarizării părților, devine vizibilă existenta conflictului. De regulă conflictul devine sesizabil când se constată o instabilitate a relațiilor dintre părți sau când relațiile ajung în situație de criză.

Fie ca diferendele dintre prăți sunt de la începutul relației, fie ca aceste diferende sunt ca rezultat al acumularilor și transformărilor produse în timpul relației, o parte o percepe pe cealaltă ca un dușman.

La nivelul grupurilor sau al comunității, conflictele se pot afla în diferite etape care poate reprezenta o poziție de echilibru. Un sigur „element declansator” care apare într-un conflict poate distruge acest echilibru. Evenimentele care îl succed reprezintă forma de reașezare a relațiilor pe alte criterii, complet noi, și care conferă pentru o perioadă finită starea de echilibru a relațiiei.

CAPITOLUL II. INTERVENȚIA ÎN CONFLICT

2.1. CONFLICTE SOCIALE – ISTORIC

Examinarea derulării conflictelor între clasele sociale, evidențiază o intensitate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, încât amenință integrarea sistemului social.

Astfel, în lucrările sale, Alain Touraine, apreciază conștiința clasei muncitoare, ca fiind corespunzătoare unui moment unic în care se realizează cele trei principii esențiale, conștiința identității sale, a opoziției față de lumea capitalistă și conștiința unității sistemului social, în cadrul căruia se dezvoltă confruntarea între clase. Acest moment corespunde creării marilor întreprinderi industriale, unde domnește o accentuată diviziune a muncii, concentrați în mari uzine, locuind cel mai adesea în imediata lor apropiere, muncitorii se prezintă ca o grupare socială omogenă și solidară, având o puternică conștiință a locului său în istorie și care nu ezită să înfrunte patronul în conflictele dure.

Mobilizarea muncitorilor se desfășoară în registrul unei cvasiunanimități sudate prin existența unor legături comunitare, create în numeroase locuri în care se desfășoară viața colectivă. În Franța, grevele au aproape întodeauna o conotație politică, deoarece o soluționare a conflictului industrial este așteptată din partea statului : autoreglarea relațiilor industriale rămâne foarte fragilă și asistăm la o confruntare dură între clasa muncitoare și patronat, în numele unor viziuni contradictorii asupra lumii.

În Marea Britanie, într-o societate în care statul joacă un rol mai puțin central, conflictul industrial opune în termenii lui Simmel, un fel de diadă ce-i lasă față în față pe muncitori și patroni. Grevele sunt astfel lipsite de orice dimensiune explicit politică, conflictul economic neducând la un conflict politic.

În Statele Unite, unde mobilizarea individuală și mitul darwinian al supraviețuirii celor mai buni au servit multă vreme drept ideologie națională, individualismul clasei muncitoare îl determină pe fiecare dintre membrii săi să își maximizeze propriile interese, mobilitatea teritorială reducând și mai mult sistemul conștiinței de clasă. În această societate muncitorii trăiesc cel mai adesea departe de locul lor de muncă, această necoincidență determinându-i să întrețină relații sociale cu persoane provenite din rândul altor categorii sociale: unitatea realizată de locul de muncă și reședință constituie un element crucial al conștiinței de clasă și al combativătăți muncitorești. În contextul american, conflictele industriale se integrează cel mai adesea procesului de negociere ce caracterizează întreaga societate, iar modelul poliarhic permite înțelegerea sa. În afara acestor lupte ce își au originea în aparatul de producție, se profilează noi mișcări sociale care adoptă confruntarea.

Ele contestă politica mediului, resping cu tărie utilizarea energiei nucleare, se opun inegalităților dintre bărbați și femei, încearcă transformarea sistemului școlar. Mișcarea ecologistă amintește de practici conflictuale de mare amploare, atunci când se opune de exemplu în Franța, construirii de centrale nucleare, așa cum s-a întâmplat la Malville sau în Japonia, când încearcă să limiteze extinderea aeroporturilor ce destructurează spațiul rural (e.g. construirea aeroportului Narita).

Mișcările antinucleare ce izbucnesc în Franța, Germania sau Statele Unite, relevă variații privind recurgerea la violență. În Franța, aflată în fața unui stat puternic și închis, mișcarea antinucleară adoptă o strategie de confruntare violentă, în timpul căreia mii de manifestanți au ciocniri dure cu poliția, pe când în Statele Unite, în cadrul unui sistem politic descentralizat și deschis, același tip de mișcare poate folosi mijloace de acțiune „asimilaționiste” (grupuri de presiune, mijloace de influență locală), prin care își deschide accesul la decizii. În același sens, mișcările studențești constituite în jurul unor valori identice se deosebesc profund unele de altele : în Franța, după modelul centralizării statului, structura sistemului universitar permite o puternică centralizare a mișcării studențești, accentuând intensitatea confruntării, în timp ce în Statele Unite, aceeași mișcare se adaptează extremei descentralizări a sistemului politic.

Teoriile acțiunii colective pun accentul în principal pe rețele și structuri organizatorice, permit elaborarea unei acțiuni colective, marcând solidaritatea unui grup în confruntarea cu adversarii săi. Tradiția sociologică insistă asupra funcției grupurilor primare, a structurilor comunitare sau a asociațiilor, ce iau mai puțin în calcul dimensiunea afectivă pentru apariția unei acțiuni conflictuale.

Conflictele au la bază intenționalitatea actorilor sociali participanți, valorile lor și chiar propria lor cultură. Teoreticieni ai conflictului precum Simmel sau Coser, nu încearcă să explice în mod special conflictul politic. Carl Schmitt deosebește radical conflictele politice de toate celelalte conflicte, pentru el, “inamicul nu poate fi decât un ansamblu de indivizi grupați ce înfruntă un ansamblu de aceeași natură…inamicul nu ar putea fi decât un inamic public”. Lucrările lui Maurice Agulhon evidențiază trecerea de la forme de sociabilitate la acțiunea politică propriu-zisă, în cadrul cărora actorii sociali grupați în asociații, partide, cluburi mișcări sau chiar secte, se angajează în lupte politice asemănătoare celor purtate în timpul Revoluției franceze, când au putut fi cunoscute, aceste forme de acțiune colectivă, la care au participat atâția actori, reprezentând viziuni asupra lumii și ideologii contrare.

Conflictul și modul lui de rezolvare sunt subiecte deosebit de importante de explorat și discutat începând din 1990. Acest lucru se întâmpla la toate nivelurile societății, de la cel intrapersonal pâna la scena internațională. Un numar semnificativ de țări în care asistăm la conflicte devenite deja istorice, au atras în ultimii ani atenția întregii comunități internaționale și zilnic auzim vești despre violențe și crime la nivel interpersonal sau al unor comunități. Acolo unde se întamplă aceste lucruri, ura se manifestă în violență și hărțuire continuă, iar nevoia pentru definirea și punerea în practică unor sisteme și procese de rezolvare a conflictelor crește.

O scurtă trecere în revista a literaturii de specialitate identifică cinci modalitați generale de a acționa/ reacționa în conflict: evitare, resemnare, coerciție, violența și negociere.

Prima țară care a aplicat pe scară largă metode alternative de rezolvare a conflictelor, este Statele Unite ale Americii, urmată îndeaproape de Canada. În momentul constituirii sistemelor de drept, America de Nord a adoptat sistemul britanic de justiție, adversarial, care pune accent pe justiția procedurală și pedepsire/ recompensare. Acest mod preferat pentru a înfaptui actul de justiție și a rezolva conflictele poate fi descris ca aplicând cel mai "drept" procedeu, celui mai "drept" si în cel mai "drept" mod, cu intenția de a obține un rezultat just. Sistemul adversarial de justiție utilizează acuzarea și apărarea, iar rezultatul final este o judecată a cine este vinovat și cine este inocent, iar în final o pedeapsă este data de către judecător. Specialiștii în drept joaca un rol major în asistarea parților în modul în care se derulează o dispută. Acum aceste lucruri tind să se schimbe.

Această schimbare a fost provocată și indusă de mișcarea pentru Drepturilor Cetatenești din S.U.A, de activiștii în domeniul păcii, de mișcările feministe și de activitățile la nivelul comunităților ale organizațiilor neguvernamentale. A fost o căutare a unui alt fel de justiție și, în consecință, a unui alt mod de a obține justiția. În același timp, sistemul juridic din S.U.A și din Canada erau supra- aglomerate de dosare pe rol, iar "accesul" la justiție în termeni de eficiență devenit o problemă. În acest contex, termenul de Alternative de Rezolvarea Disputelor s-a dezvoltat și a început să fie acceptat și de sistemul juridic.

O situație similară în ceea ce priveste sistemul juridic a apărut si în România după 1990. Multitudinea si diversitatea cauzelor aflate pe rol au produs efecte negative asupra unui sistem juridic nepregătit pentru acestă avalanșă de dosare, în condițiile unei baze logistice precare și a unui numar foarte scăzut de judecatori. Relativitatea veniturilor obținute din profesarea funcției de judecator și procuror în raport cu cele obținute ca avocat a contribuit și ea la îngreunarea actului juridic, în special în perioada 1990 – 1998. Mulți judecatori și procurori, platiți din fonduri de la bugetul statului, s-au reorientat spre avocatură, platită direct de clienți.

Preocuparea constantă la nivel de Consiliul Europei și, ulterior, al Uniunii Europene de includere a unor alternative de rezolvare a disputelor în sistemele de drept ale țărilor membre, a condus la adoptarea în 1998 a Recomandarilor nr.98 si nr.99 care susțin aceste tipuri de intervenție în conflict. Conceptul a fost importat din S.U.A și susținut prin dezvoltarea unor centre naționale și europene de instruire, cercetare și intervenție în conflict.

Foarte multa lume în S.U.A și o mică parte în Canada vede aceste Alternative de Rezolvarea Disputelor (ARD) ca pe niște tehnici de rezolvare a conflictelor și care sunt "alternative" la procesele în instanța. Pentru cei mai mulți în Canada însa, Alternativele de Rezolvarea Disputelor cuprind procese care au drept scop fundamental rezolvarea conflictelor prin consens, căutarea deci a unor modalitați pentru a reface și restabili relațiile dintre oameni.

În Europa, datorită diversițăii etnice, religioase si culturale foarte mari și a istoricului violent al relațiilor dintre grupuri și societăți, aplicarea ARD este orientată spre proces, iar domeniile de aplicare prioritare sunt orientate pentru realizarea unui climat de securitate urbană, dezvoltare durabilă și includere socială (în special pentru migranți și refugiați).

Primul proces inclus în Alternativele de Rezolvarea Disputelor (ARD) este negocierea bazată pe interese, cea din care rezultă o alta expresie foarte utilizată în construirea consensului. Medierea, facilitarea și concilierea sunt trei din modalitățile recunoscute de a construi consensul. Aceste modalități își găsesc aplicarea în toate aspectele vieții, de la familie, școală, biserică, afaceri, comunitate și locul de muncă, până la sistemul juridic și sfera politică.

În țări precum Franța, Italia, Spania, Belgia sau Danemarca și Marea Britanie unde s-au inclus în practica curentă procesele de asistare neutra în rezolvarea conflictelor precum medierea sociala, medierea comunitară, facilitarea și concilierea, se constată deja o modificarea a societații per ansamblu de la modul adversarial și competitiv de abordare a problemelor, la un mod bazat pe cooperare. Cooperarea este o motivare care presupune recunoașterea faptului ca suntem interdependenți, o situație în care fiecare lucrează cu fiecare și poate conta pe celalalt.

Conflictele apar la toate nivelurile: intra – personal, inter-personal, intra-grup, inter-grup, intranațional și inter-național. Rezolvarea conflictelor presupune o abordare multidisciplinara, ce include psihologia, sociologia, psihologia socială, studii de drept, relații internaționale și alte studii mult mai specifice pentru unele cazuri. Mai mult decât atât, pentru ca democrația sa fie reală, cețătenii trebuie sa fie în stare sa-și exprime conflictele și le rezolve într-un mod reciproc – avantajos (soluții de tip câștig – câștig), identificând mai întâi cauza conflictului și totodata prin intermedierea implicarii tuturor parților afectate de conflict. Instituții precum familia, școala și biserica pot juca un rol esențial de promotori ai înțelegerii în mod pozitiv a acestui mod de a fi în conflict și al rezolva.

2.2. ANALIZA CONFLICTULUI

Instrumentul care ne ajută să înțelegem conflictele este analiza conflictului. O astfel de analiză nu încearcă să descopere doar cauzele și contextul izbucnirii conflictului, ea conține și prime măsuri de  soluționare, cercetând atât punctele comune cât și felul începerii analizei.

Conflictele sunt construite în faze specifice. În faza premergătoare sunt sesizate conflictele latente sau deja manifeste, fără a fi însă evaluate (încă) ca fiind negative. În faza de escaladare se pune în mișcare o dinamică specifică care acutizează conflictul. În “faza de lămurire” interesul se concentrează pe redefinirea și reorganizarea conviețuirii. Toate aceste faze mai sunt cunoscute și sub numele de ,,arc al conflictului”. Iar pentru a înțelege toate aceste faze sunt necesare competențe specifice în ceea ce privește preocuparea cu conflictul, de-escaladarea acestuia, respectiv activitățile de reconciliere.

Figura 2.1. Etapele conflictului

Dinamica conflictului modifică de regulă și comportamentul părților implicate în acesta. Procesul de comunicare este limitat, fiind resimțit mai degrabă ca o barieră decât ca o punte de legătură. Neîncrederea sporește iar aplanarea divergențelor nu este mai niciodată văzută ca fiind o sarcină comună. Morton Deutsch descrie aceste modificări după cum urmează:

Ce este tipic pentru conflicte?

Comunicare

Comunicarea nu este deschisă și sinceră.

Informațiile sunt insuficiente sau înșelătoare.

Secretele sunt din ce în ce mai multe, iar atitudinea nesinceră este tot mai prezentă.

Amenințările și presiunile iau locul discuțiilor libere.

Percepție

Divergențele de interese, opinii și convingeri valorice ies la iveală.

Lucrurile care le despart părțile sunt văzute mai clar decât cele care le leagă.

Gesturile de conciliere sunt interpretate ca fiind tentative de disimulare, intențiile acestuia sunt judecate ca fiind dușmănoase și rău-intenționate, iar propriul comportament nu este văzut decât printr-o singură perspectivă, deformată.

Atitudine

Încrederea scade, neîncrederea crește.

Se dezvoltă dușmănii ascunse dar și deschise.

Scade disponibilitatea de a acorda ajutor.

Crește disponibilitatea de a se folosi și de a-l înjosi pe celălalt.

Raportarea la sarcini

Sarcinile nu mai sunt recunoscute de părți ca fiind o responsabilitate comună, care, pentru a fi eficiente, necesită o împărțire a muncii, în care fiecare, după puteri, contribuie în vederea îndeplinirii scopului comun. Fiecare încearcă să facă totul de unul singur: nici una dintre părți nu mai trebuie astfel să se bizuie pe cealaltă, nu depinde cu nimic de cealaltă, evitând astfel pericolul de a fi exploatat.

Conflictele sunt deseori percepute ca o luptă care trebuie câștigată. Ele dezvoltă adesea o dinamică internă care îngreunează, dacă nu chiar exclude, o reglementare pașnică, constructivă și non-violentă. Cercetările destinate comportamentului oamenilor în situații conflictuale au arătat că majoritatea tinde să-și impună propriile interese insistând asupra propriei poziții – asta chiar și acolo unde încep să se arate insuccesele. Acest model comportamental este însoțit și de o limitare din ce în ce mai crescută a capacității de percepție și de decizie.

„Conflictele ne influențează capacitatea de percepție și gândirea”, scrie conducătorul seminarelor privind conflictele, Friedrich Glasl, „în asemenea măsură încât, pe parcursul evenimentelor nu mai reușim să vedem lucrurile din jurul nostru așa cum sunt ele de fapt. Este ca și când privirea noastră s-ar încețoșa din ce în ce mai mult; viziunea asupra propriei noastre persoane și a adversarilor noștri, asupra problemelor și evenimentelor se îngustează, se deformează și devine unilaterală. Gândurile și ideile noastre se lasă conduse de constrângeri de care nu suntem conștienți pe deplin.”

Adevărata problemă a conflictelor este pericolul permanent ca acestea să escaladeze: pe parcursul acestora se pune din ce în ce mai mult preț pe strategii de dobândire a puterii și pe uzul violenței. Conflictul devine astfel din ce în ce mai greu de controlat, până când scapă de sub control, trece pragul violenței, cauzând distrugere și suferință. Conviețuirea este astfel îngreunată, dacă nu chiar imposibilă pe termen lung.

Escaladarea conflictelor

astfel, conflictele pot scăpa de sub control; 

din ce în ce mai puține variante de acțiune stau la dispoziție;

violența este folosită din ce în ce mai mult;

în prim-plan nu mai stau soluțiile comune, ci victoria sau înfrângerea adversarului;

are loc o personificare a conflictului;

emoțiile devin mai importante decât rațiunea;

distrugerea devine scopul principal al acțiunii.

Cele nouă etape ale escaladării conflictelor, după Friedrich Glasl

Înăsprire: Punctele de vedere se calcifică și se izbesc unele de celelalte. Conștientizarea tensiunilor viitoare duce la încrâncenare. Cu toate acestea, mai există încă convingerea că tensiunile pot fi rezolvate la masa discuțiilor. Nu s-au format încă părți sau tabere rigide.

Dezbatere: Are loc o polarizare a gândurilor, sentimentelor și voinței. Apare gândirea pe criterii ,,alb-negru” și atitudinea de ,,superioritate-inferioritate”.

Acțiuni: Credința că ,,nu mai ajută nici un fel de discuții” crește în importanță, urmărindu-se o strategie a faptelor deja făcute. Empatia cu ,,celălalt” se pierde, crește pericolul interpretărilor greșite.

Images/Coaliții: ,,Bursa zvonurilor” este în fierbere, se construiesc stereotipuri și clișee. Părțile se manevrează reciproc în roluri negative și se combat. Are loc campania de strângere a susținătorilor.

Pierderea bunului renume: Se ajunge la atacuri publice și directe (interzise), care vizează pierderea bunului renume de către adversar.

Strategii de amenințare: Amenințările reciproce iau amploare. Se dau ultimatumuri, ceea ce amplifică procesul de escaladare a conflictului.

Distrugeri limitate: Adversarul nu mai este văzut ca entitate umană. Se face apel la unele acțiuni de distrugere limitată, ca răspuns ,,potrivit”. Inversarea valorilor: stricăciunile relativ mici sunt considerate deja a fi câștiguri.

Disipare: Distrugerea sistemului inamic constituie scopul principal.

Împreună în prăpastie: Se ajunge la o confruntare totală, fără cale de întoarcere. Distrugerea adversarului cu prețul autodistrugerii este și ea luată în considerare.

Modelul ,,aisbergului” al dinamicii conflictelor

Dinamica conflictelor a fost comparată de multe ori cu un aisberg. Modelul ,,aisbergului” ne dă de înțeles că doar o mică parte a conflictelor este vizibilă la suprafață. Șase șeptimi dintr-un aisberg se află sub apă, invizibile – ele sunt cele care determină însă dimensiunea și comportamentul aisbergului. Modelul ,,aisbergului” este folosit de multe ori pentru a arăta că doar o parte din cele ce se întâmplă în cadrul unui conflict și din dinamica conflictului este accesibilă în mod direct. Celelalte părți ale acestei dinamici trebuie mai mult ghicite.Conflictele au loc mereu la două nivele: la nivel obiectual și la nivel psihosocial. Este important să cunoaștem ambele nivele, să recunoaștem felul în care aceste nivele se influențează reciproc, dar și să le diferențiem.

Nivelul obiectual: temele formulate, comportamentul sesizabil, faptele –  acesta este vârful ,,obiectual” al aisbergului

Nivelul psihosocial: temeri, nesiguranțe, dorințe, sentimente, tabuuri etc. – toate acestea nu pot fi observate în mod direct, cu toate că sunt prezente masiv. De cele mai multe ori, toate acestea rămân nespuse, acționând astfel în ,,zona ascunsă”.

Deseori, nivelul psihosocial domină acțiunile conflictuale. Cu cât escaladează un conflict mai mult, pe atât crește și importanța acestui nivel. De aceea este foarte important, ca pentru a înțelege un conflict pe de-a întregul, să înțelegem și dinamica nivelului psihosocial. Conștientizarea nivelului psihosocial, a dinamicii 'ascunse', înseamnă aducerea în prim-plan a adevăratului obiect al conflictului și, implicit, deschiderea căilor de negociere în vederea aplanării acestuia.

2.3. SOLUȚIONAREA CONSTRUCTIVĂ A CONFLICTELOR

,,Soluționarea constructivă a conflictelor este unul din elementele centrale ale dezbaterilor cu privire la război și pace. În spiritul educației pentru pace și pe baza drepturilor omului, conflictele trebuie rezolvate fără violență și fără amenințarea acesteia. În acest sens, orientarea după normele juridice curente și după procedurile de conciliere și mediere joacă un rol deosebit de important.

Indiferent dacă conflictele sunt considerate un ingredient al naturii sociale a oamenilor sau o consecință a intereselor sociale diferite, metoda prin care acestea vor fi rezolvate va fi mereu un criteriu decisiv pentru capacitatea de pace. Cercetătorul pe probleme de pace Johan Galtung caracterizează extrem de potrivit această situație: "Tell me, how you behave in a conflict, and I'll tell you how much peace culture you have".

Totuși, felul în care sunt soluționate aceste conflicte depinde, printre altele, și de felul în care este înțeleasă ,,esența” conflictului și de funcțiile care îi sunt atribuite în cadrul coabitării umane. Dacă conflictele sunt considerate a fi o forță motrice esențială pentru evoluția socială, atunci ele vor căpăta un rol important și pozitiv – dinamica lor urmând a fi folosită pentru transformări de natură pozitivă. Dacă conflictele sunt văzute însă mai degrabă ca fiind distructive sau amenințătoare la adresa unei ordini pre-existente, atunci ele trebuie înăbușite și tratate ca o componentă incomodă.

În zilele noastre avem nevoie de noi metode de gândire și acțiune, care să ia în considerare mai multe adevăruri deodată, mai precis adevărul ,,tău, al meu și încă unul”. Participanții la un conflict trebuie să știe că, la fel de bine cum pot câștiga, ei pot să și piardă. Mai mult, ei trebuie să mai știe și că demnitatea celuilalt trebuie apărată chiar și în cazul unui conflict.

Felul în care ne comportăm într-un conflict precum și posibilitatea de a învăța din și prin acesta ne poate sensibiliza și ne poate face să înțelegem mai bine dinamica acestuia precum și felul în care reacționăm. Educația pentru pace poate ajuta copiii și tinerii (dar și adulții) să nu se mai teamă de conflicte. Ea poate, de asemenea, să stopeze efectul de escaladare a dinamicii conflictelor în relațiile interumane și între grupuri pentru a preîntâmpina actele de violență, contribuind în plus și la transformarea cunoștințelor de bază privind rezolvarea constructivă a conflictelor într-o proprietate comună tuturor oamenilor.

Totuși, educația pentru pace nu poate crea, de una singură, condițiile necesare tabuizării violenței într-o societate și nici limitării formelor de competiție scăpate de sub control. Aceste lucruri depind și de multe alte inițiative care să îi vină în sprijin.”

Oamenii încearcă de multe ori să soluționeze conflictele prin diverse metode "tradiționale", ale căror ineficiență s-a făcut dovedită de multă vreme. Printre aceste metode se numără strategiile de constrângere, de intimidare și de amenințare care ar avea ca scop obligarea părților implicate să renunțe la conflict. Și apelul la valorile și convingerile etice vizează împiedicarea escaladării conflictului.

Oamenii au încercat mereu să despartă părțile conflictuale sau să le convingă pe acestea să-și rezolve problemele comune, astfel încât să transpară noi perspective asupra conflictului. Aceste strategii pot, într-adevăr, să conducă la o deviere situativă de la exercițiul deschis al conflictului, ele nu ajută însă cu mult la găsirea unei reglementări de durată, la detectarea precisă a cauzelor conflictului sau la configurarea unor soluții constructive.

Posibilitățile soluționării constructive ale conflictului depind atât de tipul acestuia cât și de cât de dezvoltat sau de evoluat este acesta. Mai mult, trebuie văzut dacă este vorba despre un conflict între indivizi, grupe sau instituții sau despre  un conflict la nivelul întregii societăți sau chiar la nivel internațional, precum și dacă acest conflict este latent sau se desfășoară deja în mod violent.

Preocuparea cu conflictele poate contribui, ca strategie preventivă, la combaterea apariției conflictelor manifeste, sau se poate referi la felul în care trebuie acționat în situații de conflict. În cel din urmă dintre cazuri, potențialul conflictual poate fi dezamorsat, cursul unui conflict poate fi deviat astfel încât să se desfășoare într-o manieră cât mai puțin violentă, iar consecințele conflictului pot fi făcute mai ușor de suportat pentru toți cei implicați.

Una dintre cele mai dificile întreprinderi este înlăturarea cauzelor structurale ale unui conflict, adică dizolvarea definitivă a diferențelor și tensiunilor dintre părțile implicate. Acest lucru nu poate fi realizat decât arareori. Vom vedea însă că nevoile (de bază) ale părților conflictuale își vor putea găsi ascultare, atunci când se formulează o soluție potrivită.

Transformarea conflictului

Johan Galtung ține să sublinieze faptul că este o naivitate să credem că am putea soluționa toate conflictele într-un mod satisfăcător. Multe conflicte trebuie, înainte de a fi rezolvate, transformate în structuri care să nu dea naștere la noi violențe: ,,Gândirea occidentală ne face să credem că există un stadiu final în care conflictele sunt fie soluționate, fie abandonate, fiind considerate a fi lipsite de orice speranță și interminabile. Soluționarea conflictelor  poate fi definită ca o nouă formă:

a) acceptabilă pentru toți actorii

b) care poate fi dusă de toți actorii.

Cea mai naivă dintre toate viziunile asupra conflictelor ar fi așadar să credem că un conflict este soluționat atunci când elitele din părțile implicate au căzut la un acord, întărind acest acord printr-un document ce poartă semnăturile lor. Astfel de documente ,,diplomatice” nu au fost numite degeaba simple ,,foi de hârtie”.

În primul rând este posibil ca semnatarii să nu fie cinstiți. În al doilea rând, chiar dacă sunt cinstiți, ce se întâmplă cu ceilalți actori implicați, ce se întâmplă cu poporul? În al treilea rând, chiar dacă populația este de acord, ce se întâmplă cu susținătorii și cu forțele care ar putea da naștere la o formă mai puțin conflictuală. Din păcate, asemenea naivități au cunoscut o largă răspândire și asta, mai ales printre diplomați. Dar nici cealaltă naivitate, cea opusă, de a porni de la ipoteza că doar “poporul“ poate soluționa un conflict nu este corectă. Rețeta ideală ar fi așadar o diplomație ,,cu dublu sens” (,,sensul” elitei și cel al populației, într-o permanentă interacțiune).

În ciclurile conflictului există fără doar și poate și unele faze care pot fi numite ,,soluții”, atâta vreme cât corespund într-o oarecare măsură cele două criterii numite mai sus. În principiu însă, transformarea conflictului este un proces care nu se sfârșește niciodată. Vechile contradicții vor putea apărea mereu la suprafață, iar altele noi vor fi create. O soluție sub forma unei forme stabile și de durată poate fi un obiectiv, dar cu șanse temporare. Mult mai importantă este găsirea unei capacități de transformare, adică a unei capacități de manevrare a transformărilor astfel încât acestea să fie acceptabile și de durată. Calea este scopul, a spus Gandhi. Noi am putea spune: ,,Procesul este scopul”, iar soluțiile stabile se vor pierde întotdeauna atunci când vom fi crezut că le-am găsit.”

Modificarea perspectivei fundamentale asupra soluționării conflictelor:

Conflictele nu trebuie văzute sub aspectul câștigurilor proprii și al pierderilor suferite de adversar, ci sub cel al unui câștig comun. Asta înseamnă că soluționarea conflictului va avea încă de la început scopul ca ambele părți implicate să aibă o parte de câștig.

Renunțarea la amenințări și la uzul de forță:

Modelele clasice de comunicare privind amenințarea și incriminarea trebuie înlocuite cu modelele de cooperare, de înțelegere și lămurire a adversarului. O premisă indispensabilă pentru evitarea escalării conflictului și pentru o soluționare constructivă a acestuia este renunțarea la amenințări sau la uzul de concret de forță.

Propriile percepții nu trebuie interpretate ca fiind singurele corecte:

Încețoșarea capacității de percepție este un însemn tipic al conflictelor care escalează. De aceea, propria percepție și interpretare a evenimentelor nu trebuie gândită ca fiind absolută. Mai mult, ea trebuie supusă unei verificări și corecturi pentru a recunoaște astfel propria parte la conflict. Disponibilitatea de a accepta aceste lucruri este deja un pas important în vederea recunoașterii drepturilor celeilalte părți din conflict.

Implicarea unei terțe părți:

Verificarea percepției se face cel mai bine prin implicarea unei părți terțe independente, a unui mediator. Ca instanță de încredere pentru ambele părți, aceasta poate face să se ajungă la o viziune comună asupra lucrurilor. Dar asta nu este destul, mai este necesară și voința de a găsi o soluție de cooperare.

Discuții comune în loc de fapte deja făcute:

Faptele deja făcute au de obicei efectul, pe parcursul unui conflict, de a-l escala, pentru că partida adversă nu le pot accepta fără a-și pierde din renume. Pentru a putea ajunge la discuții comune sunt necesare unele discuții premergătoare, în care să se stabilească regulile de bază pentru viitoarelor întruniri și discuții și în care să se netezească calea negocierilor. Ele au avantajul că pot ridica presiunea unor așteptări exagerate. Discuțiile comune pot avea diverse forme. Ele și-au găsit locul în cultura politică a ultimilor ani sub forma de ,,mese rotunde”.

Soluțiile care vizează interesele tuturor participanților se orientează după cei care vor purta consecințele:

Soluțiile conflictelor nu trebuie să fie dictate de interesele părții mai puternice. Ele trebuie să fie astfel încât să aducă, pe cât posibil, avantaje tuturor părților implicate, nedevenind ele însele punct de plecare pentru noi conflicte. Mai mult, ele trebuie să contribuie și la eliminarea violenței structurale și să fie luate după criterii etice.

10 reguli pentru soluționarea constructivă al conflictelor:

1. Renunțarea la uzul de forță

Când un conflict amenință să escaladeze sau a escaladat deja, părțile trebuie să renunțe la actele ce amenință integritatea corporală sau la amenințarea adversarului.

2. Schimbarea de perspectivă

Atribuirea unilaterală a vinei împiedică o prelucrare constructivă a conflictelor. În momentul în care conflictul este recunoscut ca fiind o problemă comună, se deschid și noi perspective.

3. Disponibilitatea de a discuta

Lipsa contactelor cu cealaltă parte conflictuală duce la închiderea căilor de aplanare a conflictului. Discuțiile pot face posibilă o primă definire a obiectului conflictului. Ocazie importantă: Pericolul unor neînțelegeri scade.

4. Capacitatea de dialogare

Prin dialog, adversarii învață să se înțeleagă unul pe celălalt ca partener de conflict. De abia atunci crește și disponibilitatea de a găsi o soluție comună.

5. Mediere

Nici atunci când nu se poate ajunge la un dialog, situația nu este încă disperată. Deseori ajută ca într-o asemenea situație să apară o "parte terță" care să medieze.

6. Încredere

Aplanarea unui conflict presupune încredere. De aceea, orice acțiune unilaterală trebuie să înceteze, propriile demersuri trebuind să fie transparente.

7. Fair-play

Pentru aplanarea conflictelor trebuie să existe reguli comune. Aceste reguli vor viza toate aspectele cooperării. Este nevoie de încredere. Încrederea crește atunci când partenerii de conflict acționează în spirit de fair-play.

8. Empatie

Dialogul sau medierea sunt proceduri prin intermediul cărora se descoperă atitudinile, nevoile și interesele partenerului. Descoperindu-le, toate acestea vor fi luate în seamă în propriile acțiuni. Mai mult, va crește și disponibilitatea de preluare a răspunderii pentru propria parte din conflict.

9. Aspecte comune

Aspectele comune și nu doar cele diferite vor fi recunoscute din ce în ce mai mult de partenerii de conflict. Va avea loc o apropiere față de convingerile și valorile celuilalt.

10. Echilibrarea intereselor și concilierea

Se dezvoltă o nouă relație între părțile implicate în conflict. În cazul ideal se va găsi o soluție, care va satisface, măcar parțial, interesele ambelor părți și concilierea va fi astfel posibilă.

2.4. MEDIEREA CONFLICTELOR

Termenul "mediere" provine din latinescul "mediare". El a fost introdus în SUA ca termen de specialitate în 1970 și a fost preluat ca atare din limba engleză în cea germană. Medierea este necesară într-un conflict și se face de către persoane terțe, nepărtinitoare și neutre, cu scopul de a găsi o soluție acceptată de toate părțile implicate.

Experiența a arătat că, de la un anumit punct din dinamica escaladării, un conflict nu mai poate fi soluționat de către părți. Acesta este momentul în care trebuie să intervină o parte terță, acceptată de toți cei implicați.

Procedurile de mediere se bazează de regulă pe principiul echilibrării intereselor. Conform acestui principiu, conflictele vor putea fi soluționate într-un mod mai eficient și mai "ieftin" atunci când dreptatea sau puterea se află într-un plan secund. Această metodă a fost dezvoltată la Universitatea Harvard, fiind cunoscută și sub numele de “Modelul Harvard” : "Există trei căi principale de soluționare a conflictelor: echilibrarea intereselor, determinarea pozițiilor de drept și determinarea pozițiilor de putere. Negocierile menite să rezolve problemele existente ilustrează calea orientată după interesele partenerului de conflict; apelul la curțile de justiție este exemplar pentru calea care vizează determinarea pozițiilor de drept; grevele și războaiele pot fi echivalate cu procedura prin intermediul căreia pot fi determinate pozițiile de putere. Noi credem că, în general, echilibrarea intereselor este mai puțin costisitoare și, astfel, mult mai eficientă decât un proces, care, la rândul lui este mai puțin costisitor și mai eficient decât confruntările în vederea dobândirii unei poziții de putere.

Rolul medierii în plan internațional (la soluționarea conflictelor internaționale deosebit de dificile) a fost elucidat în asemenea documente internaționale de drept umanitar cum ar fi Convenția de la  Haga din 1899 privind aplanarea conflictelor internaționale, Convenția de la Haga privind rezolvarea pașnică a diferendelor internaționale etc. În același sens poate fi remarcată și practica Organizației Națiunilor Unite, care, adeseori, folosea procedeele de mediere în aplanarea conflictelor dintre state sau regionale. De exemplu, în 1948, Adunarea Generală a ONU a numit un mediator în problema palestiniană; Consiliul de Securitate al ONU a însărcinat un mediator pentru soluționarea problemei cipriote, iar Secretarul General al ONU a delegat un mediator pentru medierea în conflictul armat din Orientul Apropiat.

Majoritatea conflictelor trebuie soluționate prin echilibrarea intereselor. O parte din ele, prin determinarea pozițiilor de drept. Cele mai puține, prin determinarea pozițiilor de putere. Sistemul ideal de soluționare a conflictelor ar trebui să fie creat astfel încât să reducă costurile disputei și să găsească soluții satisfăcătoare și de durată."

Comunicarea, cheia soluționării conflictelor

O comunicare de succes este cheia soluționării constructive a conflictelor. “Cine vorbește, nu împușcă“ – aceasta este zicala la care putem reduce funcția comunicării. În forma sa profesionalizată sau chiar ritualizată, comunicarea joacă în toate procedurile de soluționare a conflictelor un rol deosebit de important. De aceea, medierea competențelor comunicative este un element central pentru educația pentru pace. Atunci când există un conflict, procesul de comunicare este bruiat sau foarte limitat. Trebuie să vedem așadar mai întâi cum poate fi organizată comunicarea pentru a ajunge la o perspectivă comună asupra conflictului și la problemele care se află la baza lui.

Prima condiție în acest sens este voința de a adăuga la propriul orizont perceptiv o nouă concepție diferită și încercarea de a înțelege intențiile celuilalt. Amenințările, învinuirile, afirmările nu-și au locul aici. Ele trebuie înlocuite cu modelele cooperative ale explicării și înțelegerii.

CAPITOLUL III. CONFLICTE POLITICE

Deși după cum am spus, sursa generatoare de conflicte sociale o reprezintă puterea, ca factor determinant în structurarea relațiilor socio-politice, nu toate conflictele sociale au o natura esențialmente politică. O bună parte a acestora au o netă esență socială pe care și-o păstrează nealterată pe întreaga lor desfășurare. De exemplu, conflictele în interiorul organizațiilor profesionale, conflictele de muncă, conflictele intra sau interfamiliare. Altele însă cum sunt unele patronate de sindicate, asociații, organizații sau grupuri de presiune, pot să dobândească accente politice, îndeosebi în procesul de negociere și aplanare. Deși își păstrează esența socială acestea din urma au un caracter dual, fiind deopotrivă și o competiție între interese politice, surse sau resurse de putere.

Deși accesul inegal al indivizilor și grupurilor la mecanismele de exercitare a puterii este cum s-a afirmat, sursa exclusivă a conflictelor, sub umbrela puterii germinează și se dezvoltă și alte tipuri de conflicte care deși au suport social și amprentă politică nu pot fi socotite ca atare.

Distincția dintre un conflict sau altul apare mai pregnant atunci când se face apel la unii indicatori cum sunt:

Domeniul în care se manifestă: economic, social, politic, militar, confesional.

Mijloace și instrumente utilizate în tentativa de aplanare a conflictului; tratativele între parți egale, presiunile, șantajul, instrumente diplomatice, recurgerea la forță.

Actorii implicați în conflict; partide politice, grupuri de presiune, instituții, organizații sindicale sau patronale, componente ale societății civile, state, națiuni grupuri etnice.

Tipul și caracterul resurselor aflate în competiție; banii, timpul, influența, prestigiul politic, voturile obținute.

Condițiile, sursele și factorii care conduc la apariția și manifestarea conflictelor politice pot fi clasificate pe mai multe planuri.

Avem astfel în plan extern, cu caracter universalist:

schimbarea raportului de forte dintre marii actori internaționali;

apariția unor noi centre de putere care tind să creeze un alt sistem de polaritate a puterii în plan mondial și regional;

climatul internațional și tipul de raporturi interstatale;

provocările la adresa securității și stabilității internaționale;

procesele de integrare euroatlantica, mondializare globalizare;

fenomenele de marginalizare a unor societăți;

discrepanțele dintre statele bogate și cele sărace;

malnutriția și sărăcia;

tendințele hegemoniste ale unor state sau grupuri de state.

În plan intern, cu caracter general; climatul socio-politic natura, esența și mecanismele de exercitare a puterii în stat factorii naturali, istorici și geopolitici care acționează asupra societății nivelul dezvoltării economice și sociale tradiția istorica în materie de viață politică, structura psihica a indiviziilor și a colectivităților:

modul de manifestare a proceselor de comunicare, recrutare și socializare;

absenta unui proiect comun de anvergură;

accentuarea și generalizarea fenomenului sărăciei;

erodarea valorilor morale și etice;

generalizarea corupției și accentuare a fenomenelor deviante;

Pe lângă toți aceștia mai diferențiem o serie de alți factori favorizanți ai conflictului politic:

Separația formala a puterilor în stat;

manifestarea precară și incoerentă a opoziției în raport cu puterea;

accentuarea contradicțiilor dintre putere și opoziție și dintre putere și societatea civila;

subminarea autorității parlamentului în materie legislativa în raport cu executivul;

uzura sistemului instituțional;

discriminări rasiale, etnice, religioase, culturale;

încălcarea sau limitarea drepturilor și libertăților democratice;

divergențele ideologice și doctrinare;

creșterea neîncrederii populației față de instituțiile politice și a insatisfacțiilor față de actul de guvernare.

Manifestările care particularizează situațiile de criză și principalele acțiuni care pot apărea pe timpul derulării acestora.

Specialiștii români și străini din domeniul ordinii publice și cel al luptei împotriva dezastrelor au evidențiat că, de-a lungul dezvoltării istorice a societăților omenești, cizele care le-au zguduit au prezentat forme diferite unele față de celelalte. Chiar și atunci când au avut cauze și condiții comune, crizele s-au manifestat în mod diferit.

Cu toate acestea, în domeniul cirzelor care pot afecta securitatea națională, câteva manifestări sunt comune și le particularizează:

– creșterea infracționalității, prin apariția unui grad de violență care îl depășește pe acela iminent unei situații normale, înțelegând prin “violență normală”, „criminalitate ordinară”, de fiecare zi, pentru care aparatul de ordine publică asigură măsuri curente, în limitele legii. În această categorie se înscriu: acțiunile violente cu grad sporit de pericol, desfășurate de grupuri mari de persoane; devastările și furturile săvârșite de grupuri înarmate, din avutul public, dar și din cel privat, urmate de cele mai multe ori de incendierea clădirilor și mijloacelor mobile; acțiunile cu caracter de vendetă între diverse grupuri și grupări sociale, etnice, religioase etc.

– izbucnirea unor tulburări și manifetări mari, cu caracter revendicativ, de diverse nuanțe, greu de soluționat și care degenerează în acțiuni de încălcare gravă a normelor de drept, punând în pericol ordinea constituțională și stabilitate internă, ce se pot desfășura la nivel național sau zonal;

– deplasarea unor grupuri mari de oameni dinspre zonele afectate de criză, spre cele neafectate sau în sens invers, în scopul sprijinirii și amplificării acțiunilor elementelor turbulente;

– tendința crescută a unor grupuri sociale tot mai mari, de a procura armamant, muniție, explozivi și desfășurarea unor acțiuni pentru atacarea depozitelor sau chiar a unităților militare;

– intensificare trecerilor legale sau ilegale a frontierei în ambele sensuri, dar îndeosebi către interior;

– creșterea bruscă a numărului de turiști și ziariști străini prezenți în țara noastră, atât în perioada premergătoare, cât și în timpul desfășurării crizei;

– intensificarea activității membrilor unor misiuni diplomatice acreditate în România, cu scopul vădit de culegere de date și informații, cu depășirea statutului diplomatic.

Principalele acțiuni care pot apărea pe timpul situațiilor de criză:

– conflictul armat intern între forțele armate legale și grupuri de persoane organizate, care, sub conducerea unui comandament responsabil, exercită un asemenea control asupra unei părți a teritoriului național, încât acesta îi permite să defășoare acțiuni militare susținute și coordonate;

– tensiunile interne grave, care au la bază diferite cauze și pot genera ciocniri de o gravitate ridicată, de la manifestări spontane de violență, până la lupta între grupuri de infractori mai mult sau mai pițin organizate și forțele de ordine publică;

– organizarea și desfășurarea de activități de instruire în folosirea armelor și practicarea de exerciții cu carcter militar, fără asistență din partea personalului militar specializat și autorizat, precum și utilizarea de către organizații sau grupuri de persoane, a uniformelor de tip militar, pe timpul adunărilor publice de orice fel;

– mitingurile, demonstrațiile, procesiunile sau orice alte întruniri desfășurate în mod nepașnic, cu orice fel de arme ori cu încălcarea celorlalte prevederi legale, referitoare la organizarea și desfășurarea adunărilor publice;

– activitățile organizatorice de defăimare a țării, îndemn la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, de incitare la discriminare, separatism teritorial sau la violență publică;

– exercitarea dreptului la grevă contrar condițiilor și limitelor stabilite prin lege, precum și cu nerespectarea garanțiilor necesare asigurării serviciilor vitale pentru societate. Grevele spontane sau organizate din timp, pot afecta grav transportul pe calea ferată, auto sau cu metroul, asigurarea populației și unitățile economice cu energie electrică, termică sau cu apă. Paralizarea acestor servicii va avea repercusiuni negative, în lanț, asupra tuturor sectoarelor de activitate din România;

– declanșarea unor agresiuni din interior, de către grupări pregătite din timp, în clandestinitate, cu structuri de regulă foarte apropiate de cele militare, îndreptate împotriva independenței și integrității teritoriului național. Grupurile de persoane autohtone pot acționa independent sau conjugându-și eforturile cu o agresiune din exterior;

– organizarea sau pregătirea, conducerea sau controlul unor grupuri de persoane, cu scopul de a uzurpa funcțiile aparatului de stat;

– propaganda politică în locurile destinate cultelor religioase, autorităților publice și instituțiilor de învățământ și cu prilejul unor manifestări religioase sau școlare;

– desfășurarea unor activități ilegale pentru schimbarea formei de guvernământ stabilite prin Constituție;

– atentatul săvârșit asupra unei colectivități, prin otrăviri în masă, infectarea apei, provocarea de epidemii sau prin alte mijloace, ori zădărnicirea combaterii bolilor.

Analizând fenomenul din interiorul său, putem spune că efectele oricărei situații de criză se manifestă în lanț, populația intrând în panică, autoritățile își pierd cumpătul, iar pirderile umane și materiale devin din ce în ce mai mari, până la momentul intervenției energice a forțelor abilitate.

Cercetătorul francez Patrick Logodec, referindu-se la dinamica situațiilor de criză, evidențiază o așa zisă “formula celor trei D”: dezlănțuirea evenimentelor și a problemelor ce trebuie rezolvate, fază în care se manifestă o adevărată necesitate de informații; dereglarea sistemelor de intervenție, datorită faptului că situația de criză nu se potrivește cu cea stabilită prin planuri și divergențele ce se manifestă între organizatorii măsurilor de intervenție, determină critici din partea opiniei publice, cu privire la măsurile întreprinse și competența persoanlor implicate.

Situațiile de criză pot avea o dinamică atât de rapidă încât uneori pot scăpa de sub control. În astefel de cazuri, un rol deosebit de important îl au conducătorii instituțiilor cu responsabilități în statul român în domeniul ordinii publice, siguranței naționale și apărării țării, care trebuie să dea dovadă de discernământ, pregătire, gâdire strategică și fermitate în aplicarea legii. Un rol important îl ar și mass-media, care, prin felul în care transmite mesajele către opinia publică, poate influența hotărâtor dinamica situațiilor de criză protejând ori afesctând interesele naționale.

Iată o trecere în revistă a conflictelor armate existente la începutul acestui nou mileniu pe mapamond. La începutul secolului al XXI-lea existau 18 teatre de conflict efectiv și/sau potențial în toată lumea

1. Afganistan

În 1973, guvernul lui Zahir Shah a fost răsturnat printr-o lovitură de stat militară, condusă de Daoud Khan și PDPA (Partidul Comunist Afgan). Khan a abolit monarhia, s-a declarat președinte și a proclamat Republica Afganistan.

În 1978, când Khan a încercat să-și înlăture oponenții suspecți din guvernul său, s-a ajuns la o lovitură de stat comunistă, sângeroasă, în care Khan a fost ucis. Numit președinte, Taraki semnează un tratat de prietenie cu ex-Uniunea Sovietică. Mișcarea guerilelor afgane – mujahedinii – a fost formată în 1979. Au urmat crime în masă, Taraki a fost ucis și Hafizullah Amin a preluat președinția țării, dar a fost și el ucis și înlocuit cu Babrak Karmal.

Ex-Uniunea Sovietică invadează militar Afganistanul, în decembrie 1979. În 1986, Karmal este înlocuit de Dr. Najibullah, care propune o încetare a focului cu Uniunea Sovietică, însă mujahedinii refuză. Sovieticii se retrag în 1989. Mujahedinii continuă să se lupte împotriva regimului lui Najibullah. în mai 1989, guerilele afgane îl aleg pe Sibhhatullah Mojadidi, conducător al guvernului lor în exil. În 1992, cuceresc Kabulul și formează un stat islamic, cu Burhannudin Rabbani ca președinte al țării. În 1994 se formează milițiile talibane, ce avansează rapid împotriva guvernului islamic. În același timp, Gulbuddin Hekmatyar, capul Hezbi-Islami și Dostum continuă să se înfrunte cu guvernul lui Rabbani. Kabulul este transformat, în cea mai mare parte în ruine. Talibanii câștigă masiv în 1995. În iunie 1996, Hekmatyar semnează pactul de pace cu Rabbani și se întoarce la Kabul în calitate de prim ministru. În septembrie, forțele talibane îl alungă însă din Kabul și forțează pe Rabbani și guvernul său să-1 execute pe Najibullah.

Până în 1998, talibanii au avansat dramatic spre nord, întărindu-și poziția de cel mai puternic grup din țară. După retragerea trupelor sovietice, diverse grupuri afgane au încercat să-și elimine rivalii. Sub pretextul intervenției împotriva terorismului, SUA intervin masiv în Afganistan în 2002. În prezent, controlează militar și politic țara.

2. Algeria

Algeria a dus un război de independență, condus de FNE (Frontul Național de Eliberare), împotriva Franței, încă din 1954.

În 1962, Algeria și-a câștigat independența, dar spre mijlocul anilor '80, economia sa slăbită a cauzat tulburări interne, larg răspândite. Colapsul prețurilor la țiței și gaz pe piața mondială a înrăutățit situația. Mișcările de stradă din 1988 au dus la înăbușirea lor în sânge de către forțele armate și instalarea stării de urgență. Sărăcimea s-a aliat cu FIS (Frontul Islamic de Salvare), odată cu introducerea legii islamice Sharia.

La primul tur al alegerilor din 1991, FIS a câștigat 188 din cele 231 de locuri ale Parlamentului, iar FNE doar 15. Parlamentul și Președintele Chadli au demisionat sub presiunea armatei, care nu acceptă să împartă puterea cu FIS. O a doua rundă de alegeri trebuia să se desfășoare în ianuarie 1992, dar au fost anulate și armata a preluat controlul obiectivelor cheie din capitală.

La începutul lui februarie 1992 se semnalează ciocniri violente între poliție și protestatarii FIS în toată Algeria, iar starea de urgență este declarată din nou. FIS a fost dizolvat și împărțit în grupuri diferite. Grupuri islamice înarmate încep atacuri asupra punctelor economice cheie ale țării, forțelor de securitate, oficialităților și străinilor. În 1995 se organizează primele alegeri prezidențiale multipartinice, iar președintele în exercițiu, Ziamine Zeroual câștigă 60 la sută din voturi, la o participare la vot a alegătorilor algerieni de 75 la sută.

Primele alegeri legislative multipartinice sunt organizate în iunie 1997 și câștigate de Alianța Națională Democratică, care deține majoritatea locurilor din Parlament împreună cu FEN. Deși aripa înarmată a FIS a declarat încetarea focului în octombrie 1997, un grup separatist extremist, Grupul Armat Islamic (GAI), continuă atacurile împotriva civililor. Există și dovezi că multe atacuri aparțin milițiilor locale, sprijinite de forțele de securitate algeriene. După ani de dispute civile, Amnesty International estimează că aproximativ 80.000 de oameni au murit.

3. Angola

De când Angola și-a câștigat independența de Portugalia în 1975, conflicte armate violente au izbunit între guvernul Mișcării Populare pentru Eliberarea Angolei (MPLA), aflat la conducerea țării și rebelii UNITA (grupul armat al opoziției), conduși de Joseph Savimbi; urmările au fost că dintr-o populație de 10 milioane de locuitori ai Angolei, cca 1 milion și-au părăsit locurile de baștină și au fost de asemenea, mii de morți.

Guvernul angolez are 100.000 de soldați, inclusiv mercenari cubanezi, cea mai numeroasă armată din Africa. UNITA are trupe care numără 70.000 luptători, bine antrenați și experimentați în luptele din junglă. Susținută de Zambia și Uganda, finanțată din afara Angolei, UNITA a ocupat aproximativ o treime din bogățiile minerale și de țiței ale țării. Plata asistenței militare și a furnizorilor se face în diamante, o altă bogăție a solului angolez.

Burundi

Și-a câștigat independența de Belgia în 1961 și minoritatea Tutsi a preluat puterea. în 1993, în primele alegeri libere de la independență, Melchior Ndadaye a devenit primul leader Hutu care trebuia să conducă țara (Hutu reprezintă 80 la sută din populație). Dar, după câteva luni, Ndadaye a fost asasinat de trupele paramilitare (în principal Tutsi).

Tentativa de lovitură de stat a eșuat și s-a declanșat un război civil cu zeci de mii de morți. Violențele etnice au durat până la începutul lui 1994, când Parlamentul a ales un alt președinte Hutu, Cyprien Ntaryamira.

În aprilie 1994, Ntaryamira a fost ucis în prăbușirea unui avion. Președintele statului vecin, Rwanda, a fost de asemenea, ucis în accident, ceea ce a declanșat un genocid asupra populației Tutsi și Hutu din Rwanda, în care se estimează că au pierit aproape un milion de oameni.

În Burundi, principalele partide politice au căzut de acord asupra împărțirii puterii și au ales în octombrie 1994, un alt Hutu – Sylvestre Ntibantunganya, ca președinte. La începutul lui 1996, armata condusă de Tutsi și grupurile extremiste Hutu, Palipehutu și FAD (Forțele de Apărare a Democrației), au început să ucidă civili.

În iulie 1996, Ntibantunganya s-a ascuns și primarul Pierre Buyoya a preluat puterea în capitala țării. De atunci, armata a forțat civilii "rebeli" Hutu înspre "așezări", unde să poată fi controlați. La începutul anului 2000, un milion de Hutu erau concentrați în tabere și un alt milion se afla în pribegie, prin țările vecine; 300.000 de Hutu se află în taberele de refugiați din Tanzania. Conflictele continuă, pe măsură ce grupurile armate lansează atacuri din junglă și din țările vecine.

Republicile din Asia Centrală

Au o lungă istorie de conflicte. Luptele izbucneau cu regularitate între lorzii războiului și grupurile religioase ce solicitau stabilirea unor state islamice în afara Federației Ruse.

Rusia încearcă să mențină federația deoarece Munții Caucaz reprezintă o rută vitală de aprovizionare cu țițeiul din Marea Caspică și Marea Neagră. Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, diverse grupuri s-au luptat pentru a prelua controlul în republicile din Caucaz și vecine cu masivul muntos. Conflictele dintr-o republică se "revărsau" în alta și dădeau vina una pe alta pentru atacuri. Cecenia, încă parte a Rusiei, a fost zvârlită într-un război aproape total între 1994-1996 și după o campanie dezastruoasă, Rusia a fost forțată să-și reevalueze implicarea în zona.

În august 1999, Rusia a încercat să întărească securitatea în regiunea Caucaz, când rebeli din Daghestan – o mică republică unde se vorbesc mai mult de 100 de limbi – au început atacul în sprijinul grupurilor musulmanilor ceceni, care cereau independența de Rusia.

În septembrie 1999, Rusia a lansat o invazie terestră în zonă pentru a alunga rebelii în afara drumurilor comerciale din Asia Centrală.

În ianuarie 2000, Rusia era încă implicată într-un conflict pe scară largă în Cecenia.

Probleme zonei caucaziene sunt complicate de existența a mai mult de 50 de grupuri etnice diferite, fiecare insistând să-și proclame convingerile religioase în zonă. Situația este un pericol serios pentru țările vecine, foste republici sovietice, acum state independente, Kazahstan, Georgia și însăși pentru Rusia.

Războiul civil din Columbia

Unul dintre cele mai lungi din lume, s-a desfășurat neîntrerupt timp de 35 de ani, începând din 1967, cu mii de oameni uciși în fiecare an. Vreo 15.000 de membri a cinci grupuri diferite de guerilă controlează aproape 60% din țară. Împotriva rebelilor au luptat forțele de securitate columbiene și bandele neregulate de dreapta, cunoscute ca paramilitare. Puterea economică și politică a Columbiei a rămas în mâinile unei elite, ce a condus țara dintotdeauna, însă conflictele se întind dincolo de motivele politice. Controlul traficului de droguri și corupția se află în centrul acestor probleme complexe.

Republica Democratică Congo, fostă Zair

Revolta care 1-a adus la putere pe Laurent Kabila, în țara pe care a redenumit-o Republica Democratică Congo, a erupt când triburile de negri Tutsi zairieni au ridicat armele împotriva unui guvern ce plănuia să-i alunge de pe pământurile lor și să-i forțeze să părăsească țara. Trupele rwandeze l-au ajutat pe Laurent Kabila să dărâme regimul corupt al lui Mobutu Șese Seko în 1997. Kabila s-a bucurat și de sprijinul Ugandei și Angolei. La sfârșitul lui iulie 1997, Kabila a ordonat trupelor rwandeze să părăsească Congo. Mișcarea a declanșat o revoltă a unei fracțiuni a armatei în estul țării, unde oamenii erau etnic aliniați Rwandei. Rwanda a răspuns declarând: Kabila a eșuat să controleze milițiile Hutu de la granița estică a Congo-ului, care sunt responsabili pentru uciderea a mai mult de 500.000 rwandezi în 1994, și au continuat de atunci să lanseze atacuri în Rwanda, de la bazele lor din Congo.

Un număr de refugiați Hutu estimat la cea 1 milion persoane – printre care și milițieni extremiști ce au luat parte la omorurile în masă – au ajuns în estul Zairului, când Frontul Patriotic Rwandez condus de Tutsi a preluat controlul în Rwanda. Au apărut și fricțiuni între ei și Tutsi congolezi locali -Banyamulenge. În câteva zile, forțele rebele au preluat controlul unui număr de orașe cheie din est și a unui oraș petrolier, Muanda, pe coasta de vest. Au avansat cu repeziciune până la aproape 300 de kilometri, de capitala Kinshasa, capturând mai mult de jumătate din Zair, inclusiv al doilea și al treilea oraș ca mărime din țară. Kabila este susținut de forțe din Angola, Zimbabwe, Namibia și Ciad. Angola vrea să prevină aprovizionarea rebelilor Unita prin Congo. Uganda, având granița comună cu Rwanda, trebuie să facă față atacurilor rebele ale Forțelor Democratice Aliate din teritoriile congoleze.

Relațiile dintre Etiopia și Eritreea păreau perfecte.

Eritreenii i-au ajutat pe etiopieni să alunge regimul Mengistu, iar în 1993 și-au câștigat independența pentru care au luptat atât de mult. Până în 1997, Eritreea a păstrat moneda etiopiana. Însă când și-au introdus moneda proprie, din motive economice, relațiile au început să se șubrezească. Granița lor întinsă nu a fost niciodată bine definită și până în 1998 părea să nu conteze. Etiopienii în căutare de lucru treceau cu ușurință în Eritreea.

Zeci de mii de eritreeni trăiesc în Etiopia. Și dintr-o dată granița a devenit focarul unei crize. Luptele au izbucnit în mai 1998, într-o zonă cunoscută ca triunghiul Badme, un triunghi de 400 km pătrați de pământ. Etiopienii, care-1 administrau, au declarat că eritreeni i-au invadat și au cerut retragerea lor. Eritreea a admis că forțele sale au intrat în zonă, dar susținea că au luat înapoi pământul ce aparținea Eritreei, în baza unei hărți italiene, create între 1907 și 1935. Etiopienii emiteau pretenții în zonă conform hărții Tratatului din 1902. Lupte grele au ucis sute și au dislocat mii de cetățeni. Conflictul continua sporadic.

Sudan

Cea mai mare țară din Africa, a fost afectată de o succesiune de guvernări civile și militare de când și-a câștigat independența în 1956, de la codominionul anglo-egiptean. Conflictele de lungă durată continuă între arabii musulmani, locuitorii nordici ai Sudanului și negrii creștini africani din sud. Urmare a impunerii legii Shari în 1983, sub președintele Nimeiri, conflictul a fost escaladat. Armata Populară de Eliberare sudaneză și-a intensificat atacurile spre nord, până la nivelul unui război civil total, la mijlocul anilor '80. Au avut loc negiocieri între aripa politică a armatei populare și guvern în 1988-1989, dar au fost depășite de evenimente, când generalul Omar Hassan Ahmad al-Bashir a preluat puterea prin lovitura de stat militară din iunie 1989.

În anii '90 forțele guvernamentale au lansat bombardamente aeriene asupra țintelor civile din sudul Sudanului. Se estimează că mai mult de 1,2 milioane de oameni au fost uciși în războiul ce a devastat economia sudaneză.

Războiul civil din Sierra Leone

Ce a izbucnit în 1991, a fost un conflict brutal și complex, ale cărui cauze sunt anii de guvernări greșite și războiul civil din Liberia vecină; războiul a fost alimentat de bogăția țării în diamante, precum și de resentimentele profunde, de durată, dintre populația rurală, săracă, din interiorul țării, împotriva clasei conducătoare bogate din capitala de pe coastă, Freetown.

Lupta a fost dusă, în mare parte, de copii și adolescenți. Președintele Tejan Kabbah a fost ales în 1996, dar pentru scurt timp. În mai 1997, a fost detronat de o forță combinată de soldați juniori și luptători ai Frontului Revoluționar Unit (RUF). RUF a fost înființat în 1991, de un fost caporal de armată, Foday Sankoh, ce a format o alianță cu o miliție liberiană, Frontul Patriotic Național pentru Liberia, condus de Charles Taylor, devenit astfel Președinte al Liberiei.

Ani întregi, RUF a luptat împotriva armatelor din Sierra Leone. În 1997, s-a alăturat huntei militare, autodenumită Consiliul Revoluționar al Forțelor Armate sau AFRC. În februarie 1998, hunta a fost înlocuită de Forța de Intervenție Vest Africană, iar Președintele Kabbah s-a întors din exilul său din Guineea. Mercenari din Africa de Sud și Marea Britanie au ajutat forța de intervenție vest africană condusă de nigerieni.

Indonezia

Al patrulea stat ca populație din lume, are mai mult de 13.000 de insule, vreo 300 grupuri etnice și 365 de limbi care se vorbesc pe tot cuprinsul țării. Sentimentele separatiste au răbufnit în Aceh din Sumatra de Nord, în Irian Jaya odată ce a fost smulsă de la olandezi în 1949, în Timorul de Est unde s-au instalat trupe după ce Portugalia și-a abandonat fosta colonie în 1975, precum și în Borneo și Ambon. După ce Timorul de Est a votat covârșitor pentru independență în august 1999, anti-separatiștii, susținuți de Jakarta, au început atacurile, forțând ONU să trimită trupe pentru a asigura transferul Timorului de Est spre independență.

Timp de 32 de ani, președintele Suharto a condus Indonezia cu armate de funcționari civili trimiși din Jakarta și batalioane de soldați trimiși să înăbușe revoltele separatiste. În Indonezia, întreg pământul este în proprietatea statului. Suharto a demisionat în urma presiunilor în 1998, fiind urmat de B.J. Habibie, care a promis o revoluție democratică, însă a fost înlăturat prin vot în 1999.

Viața în insulele indoneziene este complicată de conducătorii mișcărilor pro- și anti-independență, precum și de conflictele religioase. Peste 500 de biserici au fost arse din temelii sau distruse de musulmani în ultimii 6 ani. Atât creștinii, cât și musulmanii dau vina unii pe alții pentru violențe, iar încercările de reconciliere fac progrese insignifiante. După un an sângeros, Timorul de Est și-a câștigat independența în 1999. Ostilitățile din celelalte insule continuă să curme zeci de vieți din motive economice și religioase.

Kashmir

A fost la origini un stat independent, format din mai multe regiuni; este numit "Jammu & Kashmir", după numele celor două mai populate regiuni din zonă.

Pakistanul a capturat o parte din aceste regiuni în 1947, altele au fost luate de China, iar Kashmirul fost forțat să se alăture Indiei ca stat. Cea mai mare parte din statul original, Jammu & Kashmir, a rămas în India.

Separatiștii musulmani din partea indiană au declarat un război sfânt împotriva majorității Hindu din India și au pornit atacurile în 1989, în principal din partea pakistaneză a Kashmirului. Conflictul continuă și în prezent.

Sri Lanka

Susține că are cea de-a doua istorie scrisă în mod continuu din lume, înregistrând tensiunile din zonă încă din anul 237 înainte de nașterea lui Hristos. Secolul al XX-lea a asistat la o renaștere a naționalismului: 74% din populație este de origine musulmană (sinhalesă) și se opun oricărei intenții de divizare a insulei de către populația de origine hindu (tamilii, cea 12% din populație), care solicită o mai mare autonomie.

În 1931, Marea Britanie a acordart ins. Ceylon (Sri Lanka), autoconducerea, ceea ce a dus a independență în 1948. După 8 ani, victoria lui Sirimavo Bandaranaike, pe o platformă de naționalism sinhalese, 1-a condus spre declararea limbii sinhala, ca limbă oficială, precum și la alte măsuri anti-tamili. Tensiunile comunitare și violența au crescut continuu.

La mijlocul anilor '70, populația tamilă cerea un stat separat, în nordul și estul țării. La alegerile din 1977, separatiștii din Uniunea Forțelor Libere Tamile (TULF) au câștigat toate locurile din zonele ocupate de populația tamilă, în timp ce grupuri ca Tigrii Tamili de Eliberare (LTTE) au început să folosească violența pentru aceleași scopuri. In 1983, țara a erupt într-o violență comunitară generală. In ultimii ani au mai fost încercări sporadice pentru a încerca rezolvarea conflictelor, dar toate s-au dovedit fără succes.

În 1995, guvernul a lansat o ofensivă totală împotriva Tigrilor Tamili, în urma căreia au fost preluate teritorii importante, inclusiv peninsula Jaffna, în aprilie 1996. Dar, Tigrii Tamili continuă să atace bazele militare guvernamentale. Se estimează că cea 50 000 de oameni au fost uciși în conflict.

Irak

Două războaie au măcinat Irakul în ultimii 12 ani, războaie în care au murit în ciocnirile cu forțele aliate mai mult de 100.000 de soldați (pentru acest teatru de conflict, vă rugăm să realizați o analiză proprie, după o documentare minuțioasă sau exhaustivă asupra subiectului).

Conflictele din Liban

Au condus la termenul "libanizare," cu referire la o gamă largă de situații politice, sociale și economice. Conflictele libaneze au fost rezultatul sectarismului și diferențelor politice. în anii '70 și '80 numeroase grupuri s-au ciocnit între ele. începând cu zilele negre ale războiului civil din 1975 și 1976, evenimente tragice s-au succedat aproape fără întrerupere. în 1978, forțe israeliene au intrat în sudul Libanului, în căutarea guerilelor palestiniene; au urmat bătăliile inter-creștine de la sfârșitul anilor 70 și începutul anilor '80, invazia israeliană profundă din 1982, ciocnirile intra-palestiniene din 1983, luptele de pe muntele Shuf, între armata libaneză și milițiile druze dintre 1983 și 1984, bombardarea sinucigașă a instalațiilor aparținând guvernelor vestice între 1983-1984, asediul milițiilor Amal asupra taberelor de refugiați palestinieni din Beirut, începând din 1985 și până în 1988, precum și bătăliile fratricide între musulmanii șiiți din 1988. Israelul a condus operații militare majore peste granițe, împotriva grupurilor palestiniene înarmate, în 1978 și 1982, cât și împotriva Hezbollahului, în 1993. In prezent, situația libaneză pare să se fi stabilizat.

Kurdistanul

S-a aflat mult timp sub stăpânirea imperiilor arayan, roman, persan, safatfid și otoman. Din secolul al XVI-lea și până în secolul al XVIII-lea, porțiuni vaste din Kurdistan au fost devastate și un număr mare de kurzi au fost deportați în tot imperiul otoman. Istoricul Sharaf al-Din Bitlisi a scris prima istorie pan-kurda, Sharafhama, în 1597, iar Ahmad Khani a compus poemul epic național Mem-o-Zin în 1695, poem ce milita pentru un stat kurd și a dus la nașterea naționalismului kurd.

Un mare regat kurd, Zand, a fost stabilit în 1750, dar în 1867 a intrat sub stăpânire otomană. Situația kurdă s-a deteriorat după primul război mondial: tratatul din 1921, de la Sevres, a anticipat un stat kurd independent. De loc impresionate de multele și sângeroasele ridicări pentru independență ale kurzilor, Franța și Marea Britanie au divizat Kurdistanul otoman între Turcia, Siria și Irak. O Provincie Autonomă Kurdă (Kurdistanul Roșu) a fost întemeiată în Azerbaijanul Sovietic în 1920, dar a fost desființată în 1929 (întreaga comunitate kurdă a fost ștearsă de pe hartă în 1992-1994, când Armenia a anexat zona care cuprinde podul de legătură între enclava Nagorno-Karabakh și Armenia propriu-zisă – fapt ce a adus-o în conflict cu Azerbaijanul).

În 1945, kurzii au înființat o republică la Mahabad, în zona ocupată de sovietici din Iran. A durat un an până când a fost reocupată de armata iraniană. In anii 70, kurzii din Irak s-au bucurat de o oarecare autonomie, dar a fost și aceasta de scurtă durată. Susținut de suspiciunile irakiene că rezidenții kurzi colaborau cu forțele iraniene ce tocmai capturaseră zona, Bagdadul a atacat orașul kurd Halabja cu gaze toxice în 1988. Cinci mii de kurzi au murit în acest atac.

În Turcia, kurzii au format Partidul Muncitoresc Kurd (PKK) în 1980, condus de Abdullah Ocalan și au început lupta armată împotriva Ankarei.

Ocalan a fost capturat în Italia în 1999. 10 milioane de kurzi au rezidența în Turcia. Trupele turce și-au continuat prezența masivă în zona și au amenințat Siria pentru suportul dat PKK. Cele 20 de milioane de kurzi din Turcia, Iran, Irak și Siria vorbesc despre pământul lor natal ca fiind "Kurdistan", chiar dacă este divizat de granițe internaționale. Insă, se recunoaște că, de fapt, ei sunt divizați de interese economice și politice complet diferite.

17. Kosovo

Armata de Eliberare din Kosovo (KLA) din această provincie sârbă a purtat un război de guerilă împotriva Serbiei pentru independența provinciei, în februarie 1999, s-a produs atacul NATO asupra Serbiei. în iulie 1999, trupele sârbe au fost forțate să părăsească Kosovo și kosovarii albanezi au început să atace kosovarii sârbi. De atunci, albanezii musulmani au ars din temelii zeci de biserici creștine vechi de secole.

18. Chiapas

Într-un efort de a câștiga condiții de viață mai bune și drepturi pentru țăranii indieni indigeni, din regiunea sudică a Mexicului, Chiapas, Armata de Eliberare Națională Zapatistă, condusă de un bărbat cunoscut numai ca "Subcomandante Marcos", a declarat război guvernului central în ziua de Anul Nou 1994. Regiunea Chiapas este statul cu cele mai bogate resurse din Mexic și are cele mai bogate rezerve de petrol din zonă. Forțele guvernamentale au revenit și sute de oameni au fost uciși în confruntări. Conflictul a fost complicat de trupele paramilitare pro-guvernamentale, angajate de puternici latifundiari, care au răspuns acțiunilor Chiapas. În decembrie 1997, refugiații indieni tzotzil, în majoritate femei și copii, au fost masacrați de paramilitari ceea ce a dus la proteste în masă în orașele mexicane. Incidentul a fost condamnat pe plan internațional și un număr de miniștri și oficiali au demisionat. Internetul a jucat și el un rol în aceste lupte odată cu descoperirea unui raport, numit Chase Manhatten Memo, scris pentru clienții Chase Emerging Markets de Riordan Roett. Raportul Roett chema guvernul mexican să "elimine" zapatiștii pentru a demonstra controlul asupra situației interne din Mexic. Raportul însuși a fost prezentat pe Internet, a avut o audiență imensă și a captat atenția republicanilor și oponenților căderii financiare a politicii administrației Clinton în Mexic. Mexicanii au fost furioși despre ceea ce s-a spus că a fost mâna Wall Street-ului, din spatele ofensivei militare a președintelui lor Zedillo, din februarie 1995, împotriva zapatiștilor. Forțele guvernamentale mexicane au reușit cu greu să oprească ofensiva în două zone din Chiapas. Conflictul continuă cu sprijin local puternic pentru miile de miile de zapatisti inarmati

Yves Michaud realizează o tipologie a conflictelor politice din perspectiva violentei politice:

violența sociopolitică difuza; dispute violente; rivalități între grupuri, secte, comunități rurale sau urbane; lupte între corporații, răzmerițe, brigandaj, banditism. Acest fel de violență prezintă următoarele caracteristici: difuză, primitivă, locală, puțin și foarte puțin organizată.

violența contra puterii sau "de jos" – vizează reorganizarea puterii. Prezintă următoarele forme; mari ridicări sociale, revoluții, lovituri de stat. violenta puterii sau "de sus" care are ca obiectiv menținerea și fixarea puterii pentru a devenii cat mai funcționala. Prezintă următoarele forme:

despotismul și tirania- despoții și tiranii se mențin la putere prin mijloace teroriste; reprimări, interdicții, dispariții, asasinate.

represiunea

teroarea- aceasta se manifesta in perioade de mari prefaceri socio-politice; de exemplu, revoluția franceza, instalarea regimului sovietic după revoluția din octombrie. Manifestări ale terorii: hipertrofierea aparatului represiv care devine stat in stat( urmăriri, sechestrări, arestări, torturări, dispariții de persoane, asasinate, generalizarea asasinatelor)

O alta clasificare a conflictelor politice se poate face privind orizontul ariei lor de manifestare; astfel conflictele politice pot fi:

conflicte între membrii aceluiași grup, dar pe poziții politice diferite;

conflicte între grupuri și organizații politice;

conflicte între organizații politice naționale și organizații politice internaționale;

conflicte politice internaționale.

Din punctul de vedere al formei de manifestare conflictele pot fi închise sau deschise.

Conflicte închise: intrigi, șantaj, spionaj, asasinat politic, sabotaj politic realizat de disidente conflicte deschise: alegeri parlamentare generale, prezidențiale, locale, războaie.

Din aceasta ultima categorie mai fac parte și revoluțiile, revoltele, loviturile de stat, lovituri de palat, puciuri militare, greve politice, mișcări anarho-sindicaliste, mișcări de eliberare naționale, toate antrenează modificări în configurația și stabilitatea sistemelor sociale și politice. Unele manifestări sunt reversibile altele ireversibile: "Numeroase componente ale vieții politice pot fi modificate fără ca regimul să se schimbe, iar un singur element nevralgic poate fi suficient pentru a transforma radical natura puterii. În plus același element poate, în contexte diferite, când să joace un rol decisiv , când să nu modifice cu nimic esența regimului".

Mai rețin atenția o serie de alte clasificări sau tipologii ale conflictului politic.

În relație de subiecții angrenați în conflict avem:

conflicte individuale interioare, generate de indivizi care sunt subutilizați sau se considera subutilizați;

conflicte între indivizi; cu viziuni sau aspirații politice diferite, care aparțin sau nu aceleiași organizații;

conflicte intre indivizi și grupuri; reacții la modul în care o persoană receptează presiunea exercitată asupra sa de propriul grup sau de alte grupuri conflicte între grupuri sau organizații; de interese, partide, partide și structuri ale societății civile.

În raport de efecte conflictele pot fi:

conflicte distructive;

conflicte benefice; pentru una din părți sau mai multe.

După modul de acțiune, avem:

conflicte spontane, acute și cronice, acestea din urmă, persistă în forme latente, mocnite vreme îndelungată.

Din punctul de vedere al esenței conflictelor ele pot fi:

esențiale, de substanță;

conflicte afective, generate de stări emoționale;

și in cele din urma conflicte de manipulare, sau pseudo-conflicte, care apar in societățile post totalitare ca efect al dedublării indivizilor.

În incheiere vom prezenta câteva modele teoretice ale conflictului și ne vom oprii puțin asupra evoluției unei situații conflictuale.

În relație de maniera în care este perceput un conflict acesta poate fi:

latent; generat de insuficiența resurselor;

dorința de accentuare a autonomiei;

influențe ale mediului politic extern;

înțeles; presupune conștientizarea condiției latente a conflictului;

manifest; se exprima prin reacții comportamentale: ostilitate, agresivitate, violență, apatie, deznădejde.

Indiferent de tipul conflictului, esența socială a acestuia îi da aspect de proces social, care se desfășoară în timp și are faze distincte de desfășurare.

Fazele unui conflict sunt:

apariția sursei generatoare;

latenta conflictului;

perceperea stării conflictuale;

apariția la suprafața a situației conflictuale;

acțiuni ale părților aflate în conflict confruntarea;

diminuare și rezoluție; soluționarea sau amânarea unui deznodământ;

consecințele conflictului.

În relatările presei, criza executivului din România este curent legată de frecvența scandalurilor dintre premierul în funcție și președintele ales, abuzurile bugetare ale unor miniștri, salariile enorme și nejustificate ale unor birocrați ori de schimbările operate în cadrul guvernului. De fapt, criza executivului este o trăsătură a sistemului, care durează de aproape două decenii și are dimensiuni instituționale care denotă încălcarea sistematică a principiului separării puterilor în stat, ineficiența politicilor promovate, neputința consensului, lipsa continuității, schimbarea priorităților. Criza instituționalizată a executivului este criza democrației. Criza executivului este cea mai importantă criză instituțională din arhitectura complexă a sistemului politic. Criza puterii executive din România este vizibilă în cele mai importante dimensiuni ale funcționării sale:

• excesul legislativ al executivului și subordonarea puterii legislative

• subordonarea politică a executivului

• disfuncționalitatea coalițiilor executive

• constanta lipsă de performanță instituțională a Cabinetului, ministerelor și agențiilor guvernamentale

• obstacolele puse descentralizării administrative a puterii executive

• relația președinte-premier și raporturile președintelui cu Cabinetul

• rolul președintelui în raport cu celelalte două puteri ale statului.

STUDIU DE CAZ. PREȘEDINTELE vs. PREMIER

Puterea executivă din România nu s-a bucurat de atenția cuvenită din partea specialiștilor în științe politice. Dovada cea mai concludentă vine din lipsa unor analize instituționale serioase. Majoritatea comentatorilor sunt preocupați obsesiv de relațiile interpersonale dintre ocupanții principalelor funcții executive în stat. Ei nu observă persistența crizei chiar și după schimbarea din funcție a respectivilor ocupanți. S-a scris enorm despre relația dintre președinte și premier, mai ales de relația conflictuală dintre Băsescu și Boc în trecutul apropiat, iar mai în urmă de relațiile dintre Iliescu și Petre Roman ori dintre Constantinescu și Radu Vasile, dar au fost ignorate dimensiunile cruciale și funcțiile puterii executive. Prin urmare, deliberat în acest text voi da mai puțină atenție relațiilor personalizate dintre președinte-premier, precum și poziționării președintelui față de celelalte două puteri ale statului, care au variat de-a lungul timpului, în funcție de politicianul în funcție la Palatul Cotroceni

Puterea executivă din democrațiile consolidate ale lumii sau din cele aflate în tranziție poate fi privită în mod tradițional sau din perspective moderne, reformatoare. Aceste perspective moderne nu au însă sens decât în cazul unor reforme generate tocmai de eficiența instituțională a celor trei puteri în stat, care permite și afirmarea unor raporturi mai subtile. Astfel, de pildă, forma americană de guvernământ funcționează ca „a government of separated institutions sharing powers2.” Cel puțin până înainte de 9/11 și de George Bush, jr.. După aceea, s-a vorbit despre modul în care hipertrofierea puterilor externe, militare, dar mai ales din domeniul securității naționale, ale președintelui singurei supraputeri a lumii a afectat echilibrul și separarea

puterilor în stat, atât în sens tradițional, cât și modern. După instalarea lui Barack Obama la White House, sintagma lui Neustadt pare relevantă din nou. În cazul funcționării puterii executive din țara noastră nu se pune problema perspectivelor moderne.

Tradițional, principalele funcții ale puterii executive, așa cum arată și numele, sunt legate de exercitarea și administrarea puterii, de conceperea, managementul și impunerea politicilor, dar mai ales de „executarea”, punerea în practică a legilor votate de puterea legislativă, de Parlament. Aceeași funcție executivă se exercită și în (im)punerea hotărărilor luate de instanțele de judecată, de puterea judecătorească. Eficiența executivului provine întotdeauna din autoritatea exercitării funcțiilor enumerate și a încă unora. În practica ultimelor două decenii s-a observat că în ciuda problemelor serioase în impunerea autorității sale, în ciuda ineficienței „executive”, lipsuri care ar fi trebuit remediate prin soluții legate direct de acele funcții, puterea executivă, în particular guvernul, s-a concentrat excesiv pe arogarea unor funcții legislative. Statistica ordonanțelor simple și a ordonanțelor de urgență ale guvernului (OSG și OUG) atestă exagerările fiecărui cabinet în parte de după adoptarea

Constituției din 1991. În mod obiectiv, au existat perioade în democrația postcomunistă, când nevoile generate de schimbarea de regim politic, de adoptarea Constituției democratice, iar apoi de prima alternanță guvernamentală, au pus Parlamentul în fața unor suprasarcini de legiferare. Primul Raport al Consiliului Legislativ (instituție care a început să funcționeze în 1996) către Parlament, din 1998, a conținut o sinteză a activității legislative din perioadele 1947-1989 și decembrie 1989-decembrie 1997. În perioada 1947-1989, au fost emise 2.138 de acte normative (o medie de aproximativ 50 de acte normative pe an). Din raportul Consiliului Legislativ, opinia publică a aflat că în perioada comunistă existaseră sute de decrete ale Consiliului de Stat (mai exact, 312) și sute de hotărâri ale Consiliului de Miniștri (380) care nici măcar nu fuseseră publicate vreodată. Între 22 decembrie 1989 și noiembrie 1991, când s-a elaborate prima constituție democratică postcomunistă, au fost emise 939 de acte normative, adică aproximativ 500 de acte normative pe an. Comparativ, de 10 ori mai mult decât în perioada comunistă. Între decembrie 1991 și decembrie 1997, au fost emise 6.600 de acte normative, inclusiv actele normative de modificare (1.100 acte normative anual). Această efervescență legislativă venea și din necesitatea abrogării unor acte normative din vremea comunistă, precum și a actelor normative emise înainte de votarea Constituției din 1991, după care stagnarea politică și economică i-a obligat pe cei aflați la guvernare și preocupați de reforme să accelereze ritmul.

La vremea publicării acelui raport, scorul abrogării era de 1.289 acte abrogate dintrun total de 2.138. Când s-a produs prima alternanță la putere din 1996, Cabinetele Ciorbea și Vasile au fost obligate să recurgă des la ordonanțele simple și de urgență, dată fiind „urgența” crizei de atunci, provocată în mare parte de politicile Cabinetului Văcăroiu. Iată și datele de atunci: în perioada noiembrie 1992-noiembrie 1996, Cabinetul Văcăroiu a emis „doar” 19 ordonanțe de urgență și 213 ordonanțe simple. În perioada decembrie 1996-septembrie 1999, Cabinetele Ciorbea și Vasile au emis 288 de ordonanțe de urgență și 322 de ordonanțe simple. Am analizat în altă parte care era ritmul mediu pentru votarea unei legi în Parlament în perioada 1996-2000, precum și câteva exemple cu privire la „recordurile” realizate de legi mai complicate în Parlament, până ajungeau să fie votate. Dintr-o multitudine, exemplul meu favorit este Legea de modificare și completare a Legii Învățământului, care a stat în Parlament 750 de zile (cu toate că inițial fusese o ordonanță de urgență a Cabinetului Ciorbea, mult apreciată, mai ales pe plan internațional, pentru că deschidea perspective atât majorității, cât și minorităților etnice). Un alt exemplu, pe care îl analizez într-o carte în pregătire, pentru că are multiple alte semnificații, este al unei inițiative legislative de notorietate, la nesfârșit tergiversată, mutilată, subminată, cunoscută sub numele de „Legea Ticu”, cea cu deconspirarea Securității ca poliție politică, accesul la propriul dosar, înființarea CNSAS, și pe care a renegat-o chiar inițiatorul, din pricina numeroaselor deformări (în literă și spirit) la care fusese supusă. Detaliile menționate sunt extrem de semnificative pentru demonstrația de aici: exista un deficit legislative enorm, funționalitatea Parlamentului era cu mult sub cea de după anul 2000 (când s-au simplificat lucrurile în cele două camere parlamentare, datorită unor măsuri hotărâte luate de PDSR/PSD). În concluzie, au existat anumite cauze, motivații și contexte pentru sporirea atribuțiilor legislative ale puterii executive, a guvernului.

Timpul a trecut, cauzele, motivațiile și contextele inițiale au dispărut, problema însă a devenit mult mai gravă decât ințial. După 2000, când deja deficitul legislativ a scăzut, iar cele două camere ale Parlamentului au devenit mult mai eficiente, nu s-a mai justificat păstrarea ritmului sufocant al ordonanțelor simple și de urgență. Cu toate acestea, succesiv, de la Cabinetul Năstase la Cabinetul Tăriceanu, iar apoi la Cabinetul Boc, ritmul a crescut din nou. În repetate rânduri, rapoartele Comisiei Europene au atras atenția asupra aces tor excese legislative ale executivului, dar cu toate că „au luat act” de respectivele avertismente, guvernele de diferite „coloraturi” nu le-au dat mare atenție. Ele au continuat cu excesele legislative. După 2008, în ciuda constituirii unei largi coaliții executive, dintre PSD și PD-L, care controla peste 70% din votul parlamentar, Cabinetului Boc nu i-au mai ajuns nici măcar excesele în domeniul ordonanțelor de urgență, astfel încât și-a asumat excesiv răspunderea în Parlament pentru „pachete de legi” care au fost votate în mare viteză, cu toate că se impunea trecerea lor prin comisiile de specialitate ale celor două camere, precum și parcurgerea circuitului legislativ obligatoriu pentru o legislație care se dorea reformistă. În septembrie 2009, în locul asumării răspunderii pentru un singur pachet legislativ, guvernul și-a asumat răspunderea pentru trei pachete legislative controversate (salarizarea unitară a tuturor categoriilor bugetare; educația națională, învățământul de toate gradele; reorganizarea agențiilor guvernamentale, cu reducerea cheltuielilor bugetare).

Dincolo de alterarea principiului separării puterilor și al echilibrului dintre ele, problema este că respectivele „pachete” legislative au început să genereze dificultăți sociale și economice majore. Cadrul conceptual conceput de Arend Lijphart pentru a sublinia diferențele dintre democrația majoritară și democrația consensuală conține zece diferențe în privința celor mai importante reguli și instituții democratice (concentrarea a puterii în cabinete monocolore vs. împărțire a puterii în coaliții largi multipartidice; relații legislativ-executiv în care executivul este dominant vs. echilibru între executiv și legislativ; sistem bipartidist vs. sistem multipartidist; centralizare a puterii legislative de către un parlament unicameral vs. separare a puterii legislative între două camere, cu puteri egale, dar constituite diferit; bănci centrale dependente de executiv vs. bănci centrale independente ș.a.m.d.). Prin cele mai multe dintre trăsăturile sale dominante, România se apropie de modelul consensualist al democrației, care este superior democrației majoritare. Însă trăsătura dominației executivului asupra legislativului este proprie democrațiilor majoritare. Dacă adăugăm la aceasta și propunerea președintelui Băsescu de trecere la parlamentul unicameral, inferior democratic celui bicameral, este clară opțiunea anumitor forțe politice pentru o democrație majoritară. În condițiile democrației deficitare din România, orice diminuare a principiilor separării puterilor și a controlului reciproc, a principiului separării puterii legislative în două camere, este un dezastru politic, rezultat din dorința unor actori politici de a „opera” mai ușor în controlarea puterii.

Dacă puterea legislativă este subordonată executivului, iar puterea juridical nu s-a emancipat de „influențe politice” și de dependența de anumite component ale puterii executive, la rândul ei, puterea executivă este subordonată politic partidului aflat la putere sau coalițiilor de guvernare. Adică, se subordonează unei oli garhii sau unor grupuri particulare de interese, nu interesului public. Dacă liderul formal sau informal al respectivului partid ori al coalițitie este deosebit de puternic, puterea executivă ajunge să fie jucăria unui singur om. În loc să intre în mecanismul democratic al separării puterilor în stat, în loc să funcționeze și să se întărească principiile democratice check and balances, la noi puterea executivă este subordonată unor actori politici cu interese particulare, partidele și coalițiile. Exemplele sunt numeroase.

De pildă, așa s-a hotărât pe vremea guvernului Roman și a președinției lui Iliescu intervenția „minerilor” și a „forțelor de ordine” împotriva manifestanțilorm din Piața Universității, în iunie 1990. Pe vremea guvernului monocolor (care în concepția naivă a unora reprezintă idealul guvernării perfecte și eficiente) al lui Adrian Năstase, modul discreționar și abuziv în care PSD controla și folosea puterea executive pentru interesele particulare ale partidului a ieșit la iveală din stenogramele secrete ale organismelor de conducere ale respectivului partid, care au apărut în presă. Lipsa oricărui control din partea unui aliat de coaliție a împins guvernările monocolore la abuzuri inimaginabile, care se vor repeta ori de câte ori se va mai încerca o asemenea experiență.

Funcționarea coalițiilor executive a scos în evidență alte fațete ale crizei puterii executive din România, însă într-un mod la fel de îngrijorător precum guvernările monocolore. În perioada postcomunistă, doar coalițiile legislative au funcționat, în vreme ce nici una dintre coalițiile executive nu a funcționat normal pe perioada întregului mandat de patru ani al guvernului numit după alegeri. Coalițiile executive au eșuat parțial sau total în toate cele trei încercări majore din perioada postcomunistă:

– în perioada noiembrie 1996- noiembrie 2000, la guvernare s-a aflat „coaliția celor trei coaliții”, formată din Convenția Democratică din România (care cuprindea 18 formațiuni politice și civice, dintre care la acea dată funcționau ca partide PNȚCD, PNL, PNL-CD, PER, FER, PAR), Uniunea Social-Democrată (compusă din PD și PSDR, două partide membre ale Internaționalei Socialiste, lucru care trebuie mereu reamintit, pentru a contracara prejudecata unor jurnaliști sau adversari politici ai respectivei formațiuni că între 1996 și 2000 la putere ar fi venit „dreapta”) și UDMR – care „era o metaorganizație a societății civile, care includea partide și platform politice diverse (liberală, creștin-democrată, social-democrată, reformistă, etc.,), dar și asociații civice, ceea ce o făcea să funcționeze ca o coaliție politică și electorală”. Convenția Democratică obținuse în 1996 succese remarcabile în alegerile locale, câștigând alegerile parlamentare și alegerile prezidențiale, prin Emil Constantinescu, un profesor universitar în care multă lume investise încredere și speranțe. Cu toate că situația economică și politică era foarte dificilă, datorită șantajului cu părăsirea coaliției din partea PD, pe vremea aceea condus de Petre Roman și scandalului declanșat de ministrul pedist al transporturilor, Traian Băsescu, împotriva premierului Victor Ciorbea, coaliția executivă a fost pusă în mod serios sub semnul întrebării. Au fost făcute atunci mari eforturi pentru salvarea coaliției, pentru că liderii unora dintre partidele aflate împreună considerau că respectiva coaliție era mai importantă decât partidele componente, și atunci au fost sacrificat persoane, iar primul a fost premierul țărănist Ciorbea, înlocuit de Radu Vasile, înlocuit și el după un an de Mugur Isărescu. Meritul acelei coaliții a fost de a fi încercat și chiar de a reuși să lupte cu o moștenire economică dezastruoasă din partea guvernării anterioare, însă pe fondul unei constante degradări a situației economice, care abia în ultimul an a fost stopată, ceea ce a permis pentru prima dată o creștere economică. Coaliția de atunci s-a confruntat și cu situații de o gravitate extraordinară, în timpul mineriadelor din 1999, când chiar regimul democratic a fost amenințat. Popularitatea coaliției și a Președintelui au puternic afectate de susținerea intervenției NATO împotriva Serbiei, datorită crizei din Kosovo, pe care PDSR și Iliescu au exploatat-o populist. Coaliția de atunci a avut însă rezultate remarcabile în planul demarării reformelor în toate domeniile sensibile, în apropierea de NATO și UE, dar toate acestea erau umbrite de situația economică grea, de conflictele sociale izbucnite și întreținute de forțe politice ostile, care au reușit chiar să genereze sentimente puternice antiamericane și anti-NATO, precum și simpatia față de regimul lui Miloșevici. A fost însă singura data când o coaliție executivă a funcționat ca atare de la începutul și până la sfârșitul mandatului, fără schimbări majore. Menținerea cu orice preț în stare de funcționare a coaliției respective s-a contabilizat ulterior negativ asupra principalilor actori politici din coaliție, adică asupra CDR, dar mai ales a PNȚCD, principala componentă a ceea ce mai rămăsese din Convenție, care nu a mai reușit să treacă în 2000 pragul electoral. Coaliția de atunci a rezistat până la capăt, însă modul în care a guvernat și anumite decizii ale ei i-a readus la putere în 2000 exact pe cei care îi înlăturase de la putere în 1996, PDSR și Ion Iliescu;

– în perioada decembrie 2004- aprilie 2007, la guvernare a fost o nouă coaliție, compusă din Alianța DA (PNL și PD) – UDMR – PUR/PC. Alianța DA a fost o variantă simplificată a Convenției Democratice, cu numai două partide, fiind animată de aceleași obiective, înlăturarea de la putere a PSD (noul nume al PDSR) și împiedicarea lui Adrian Năstase de a deveni succesorul lui Iliescu. Cu toate că PSD a câștigat alegerile (împreună cu cu PUR/PC), partidul lui Iliescu și Năstase (care pe timpul precampaniei și campaniei electorale din 2004 ocupau posturile de Președinte al României și de Prim-Ministru al Guvernului României) nu a reușit să formeze o majoritate în parlament. În schimb, datorită câștigării alegerilor prezidențiale de către Traian Băsescu, președintele PD, copreședintele și candidatul la prezidențiale al Alianței DA, s-a putut forma o altă majoritate, cu sprijinul a ceea ce Președintele României numea „soluția imorală”, partidul condus de Dan Voiculescu. Băsescu l-a nominalizat pe Călin Popescu Tăriceanu, președintele PNL și copreședintele Alianței DA, în funcția de prim ministru. Eșecul respectivei coaliții nu s-a datorat însă „soluției imorale”, ci incapacității conducătorilor politici ai țării și liderilor PNL și PD de a gestiona profesionist și în spirit democratic coaliția executivă. În loc să se concentreze pe reforme, pe prioritățile politice, economice și sociale, coaliția a fost subminată de certurile nesfârșite dintre Băsescu și Tăriceanu, care au condus până la urmă la divorțul dintre PNL și PD. În aprilie 2007, PD și-a retras reprezentanții din Cabinetul Tăriceanu, data care poate fi considerată și ca punct de referință pentru sfârșitul Alianței DA. Cu toate că realizarea obiectivului esențial al integrării în UE s-a datorat partidelor aflate atunci la guvernare, dar și celor din guvernările precedente, care au făcut importante reforme politice, economice, sociale, realizări pentru care în mod logic a plasat acele formațiuni în categoria de policy-oriented parties, într-o mulțime de alte împrejurări cruciale, dar mai ales în exercitatea puterii executive, ele au acționat în conformitate cu paradigma comportamentală a formațiunilor din categoria office-seeking parties. Deși coaliția și-a pierdut una din principalele componente, premierul Tăriceanu și-a dus la capăt mandatul, cu un cabinet minoritar, într-o formula redusă de coaliție, PNL-UDMR, dar care a avut în PSD un sprijinitor în Parlament, chiar dacă formal nu se constituise o coaliție parlamentară. Supraviețuirea premierului și a guvernului său s-a datorat și unei extraordinare conjuncturi economice, creșterii economice constante, precum și accesului la prosperitate ori la o viață ceva mai decentă a mai multor categorii sociale și profesionale;

– în perioada 22 decembrie 2008 – 1 octombrie 2009, la guvernare a fost coaliția PSDPD-L, „cea mai puternică coaliție din perioada posctomunistă”, după cum o caracteriza președintele Băsescu. A fost și cea mai scurtă coaliție executivă. Ca și precedentele două coaliții majore, și această coaliție s-a preocupat de reformele necesare, însă și existența ei a fost marcată de puternice conflicte între reprezentanții PSD și cei ai PD-L, de criza economică și financiară globală, care a impus până la un punct anumite eforturi comune. Conflictul politic dintre PSD și PD-L, care avea o istorie, mai ales după desprinderea din 1992 a celor două formațiuni din Frontul Salvării Naționale, a fost dat uitării în decembrie 2008, iar obiectivele comune de guvernare păreau mai importante decât orice altceva. Însă consensul nu a durat mult. Conflictul din interiorul coaliției a crescut pe măsura apropierii alegerilor prezidențiale din 2009, când Președintele Băsescu devenise din ce în ce mai contestat, fiind confruntat cu mai mulți contracandidați, dintre care unul era chiar Mircea Geoană, Președintele PSD și Președintele Senatului. După încheierea ei bruscă, dar de mulți anticipată, această coaliție merită analizată de sine stătător, ba chiar într-un număr separat din Sfera Politicii.

Dacă ne referim la ultima coaliție, trebuie separate aspectele superficiale de cele cu adevărat importante. Coincidența a făcut ca – exact în perioada pregătirii numărului tematic din Sfera Politicii despre „criza executivului” – executivul tocmai să treacă prin criza decesului coaliției PSD-PD(L), ale cărei consecințe nu le cunoaștem încă. Analiza semnificațiilor particulare ale noii crize poate fi însă finalizată abia după consumarea alegerilor prezidențiale. Coincidența este potențial derutantă, deoarece ar putea să inducă ideea că tema acestui număr este strict legată de sfârșitul coaliției începute în decembrie 2008. Or, criza executivului este o stare cronică, peste care s-a suprapus ultima criză. Criza ultimei coaliții executive nu este decât un simptom al crizei executivului, care datează de fapt încă din decembrie 1989. Criza executivului este una dintre fațetele crizei democrației, care datează chiar de la început, din „momentul 0” al schimbării de regim politic. Democrația românească a fost prost așezată de la bun început. Fundația acestei noi „Case a Poporului” a fost greșit pusă, iar stâlpii de rezistență (cele trei puteri ale statului) au fost așezați strâmb. Degeaba s-au chinuit cei de la PSD să schimbe tencuiala acestei construcții în 2003, când a fost revizuită Constituția, degeaba se chinuie Băsescu să schimbe țiglele de pe acoperiș, cu propunerea sa irațională de întărire a puterii legislative prin reducerea celor două camere parlamentare la una singură! De fapt, problemele adevărate ale democrației autohtone și ale puterii executive sunt fundația și stâlpii de susținere.

Teza fundamentală a instituționalismului istoric se potrivește perfect pentru a descrie consecințele în timp ale modului greșit în care s-a procedat în „momentul 0” al noului regim politic, când s-au pus bazele democrației românești, iar în particular ale fiecărei puteri în stat: „Adepții instituționalismului istoric accentuează rolul alegerilor instituționale realizate în momentul apariției diferitelor sectoare de politici, sau chiar a sistemelor politice. Teoria sună astfel: alegerile inițiale (atât structurale, cât și normative) vor avea un efect general asupra alegerilor ulterioare privind politicile. Această aborda re adoptă principiile de bază ale instituționalismului și subliniază importanța alegerilor structurale realizate la inițierea unei politici. Astfel se argumentează că alegerile inițiale au un impact îndelungat, chiar dacă ulterior apar unele schimbări structurale”.

În această periodă de criză a democrației, suprapusă crizei economice și financiare, peste care se suprapun precampania și campania electorală, spațiul public este dominat de tezele partizane ale luptătorilor, militanților și simpatizanților forțelor politice angajate în „războiul civil românesc”, care se învinovățesc reciproc pentru eșecul ultimei coaliții (precum și pentru eșecul penultimei coaliții) și pentru faptul că nu au gestionat profesionist tocmai politicul și politicile. De fapt, toți au dreptate când se învinovățesc unii pe alții, pentru că liderii celor două partide nu au învățat absolut nimic din experiența coalițiilor anterioare. Că nu au citit literatura de specialitate cu privire la domeniul numit teoria coalițiilor este o constatare ce poate părea deplasată, mai ales că politicienii „practicanți” de la noi ignoră și disprețuiesc studiile cu privire la coaliții. Este un paradox al vremurilor moderne, însă el a fost observat încă din antichitate, de către Socrate, care descria democrația ca fiind politica un mecanism de decizie, prin intermediul căruia iau decizii cei care sunt necalificați în domeniul respectiv. Nu poți practica la nivelul excelenței meserii practice precum medicina, ingineria, electronica, avocatura și altele, fără a cunoaște bine literature de specialitate din domeniile respective, dar pot practica politica cei care habar nu au de literatura de specialitate cu privire la politică. Merită reținute însă anumite aspecte factuale. Dacă ne uităm la coalițiile de mai sus, ele încalcă logica instituțională obișnuită a coalițiilor.

Observând sute de coaliții din zeci de țări, specialiștii au ajuns la concluzia că durata unor coaliții este cu atât mai scurtă cu cât dintr-o coaliție fac parte mai multe partide. La fel, conflictele dintr-o coaliție sunt cu atât mai ușor de rezolvat cu cât din ea fac parte mai puține partide. Or, realitatea românească a fost exact de-a-ndoaselea: coalițiile au durat cu atât mai puțin cu cât au făcut parte din ele mai puține partide; iar relațiile au fost cu atât mai conflictuale cu cât din coaliții au făcut parte mai puține partide. Cea mai scurtă și cea mai conflictuală coaliție a fost cea dintre PSD și PD(L). Ea a durat doar nouă luni.

În politică sunt posibile două tipuri de învățare: cea din propria experiență, din propriile greșeli, reușite, și cea din experiența altora, din greșelile și reușitele altora. Dincolo de imperfecțiunile constituționale semnalate de atâția, care în toate celelalte perioade nu au afectat bicefalitatea executivă, eșecul exercitării puterii executive în coaliție s-a datorat parțial tipologiilor existente de cultură politică și cultură instituțională a liderilor marcanți ai respectivelor partide. În politica modernă, democrația se învață, guvernarea democratică se învață, guvernarea profesionistă se învață În politica românească, calificarea politică și democratică „s-a făcut la locul de muncă”, iar studiile politice, democratice și de management politic ale celor mai mulți dintre liderii politici s-au făcut „prin corespondență”. Respectivele neajunsuri s-au manifestat în toate coalițiile executive din perioada postcomunistă, fiind mai vizibile decât în guvernările monocolore tocmai datorită conflictului politic permanent între diferiții participanți la actul decisional.

Dificultățile prelungite prin care trece democrația românească reprezintă obstacole uneori insurmontabile pentru cercetătorii care încearcă o analiză sistematică, consistentă, logică a acesteia, pe baza cadrelor conceptuale din teoria democrației. Iar analiza instituțională a componentelor instituționale ale democrației se confruntă cu provocări atât de spectaculoase încât chiar statutul epistemologic al disciplinei este pus sub semnul întrebării. Principalele disfuncționalități ale democrației autohtone provin din eșecul general, repetat, neasumat însă, de a constitui instituții autentice, instituții care să corespundă definițiilor acceptate și care să îndeplinească funcțiile obișnuite ale unor instituții politice, democratice. Chiar principalele instituții ale democrației autohtone sunt mărturii ale eșecului numit „democracy building” ori „institutional building”: Parlamentul, Guvernul, Justiția, Președinția, partidele politice, administrația, coalițiile de guvernare, poliția ș.a.m.d.

În România postcomunistă, nici una dintre instituțiile democrației enumerate nu funcționează normal. Ca o consolare, dar care poate funcționa și ca o sugestie pentru politicienii preocupați de consolidarea democrației, au funcționat în schimb coalițiile legislative. Aceasta sugerează concentrarea mai mare asupra reformării Parlamentului, în sensul întăririi sale, al unui bicameralism asimetric. Afirmația cu privire la disfuncționalitatea tuturor instituțiilor democratice pare să vină în contradicție atât cu teoria democrației, cât și cu practica politică. Astfel, conform teoriilor acceptate ale democrației, trecerea timpului (factorul timing) în condiții

de stabilitate politică (fără războaie civile, fără lovituri de stat, fără „mineriade”) conduce la întărirea instituțiilor și la consolidarea democrației. Iar în practica politică, atât integrarea României în NATO, cât și în UE a fost condiționată de realizarea unor criteria politice legate în mod particular de funcționarea anumitor instituții și norme, iar în general de anumiți parametri ai consolidării democratice. Democrația noastră contrazice atât teoriile democrației, cât și anumite „confirmări” internaționale primite din partea unor parteneri instituționali dintre cei mai credibili.

Exemplele și testele care ilustrează disfuncționalitatea instituțiiilor și disfuncționalitatea democrației sunt numeroase. Există un exemplu de notorietate internațională: problemele justiției din România sunt atât de grave încât au provocat numeroase avertismente din partea Uniunii Europene, iar Comisia Europeană monitorizează cu atenție funcționarea justiției, care nu a reușit încă să se autoteformeze. Justiția din țara noastră funcționează adesea sub presiune politică, iar o parte a ei, partea care ține de diferitele „procuraturi” funcționează la comandă politică. U.S. State Department sau organizații nonguvernamentale internaționale (precum Amnesty International) confirmă rezervele factorilor europeni. Și cum să aplici ana liza instituțională unei realități politice în care instituțiile nu sunt de fapt instituții? Pare un nonsens.

Dar la fel se petrec lucrurile pentru cine compară teoria democrației cu practica democratică sau pentru cei care aplică teoriile partidelor politice chiar organizațiilor intitulate partide politice. Lipsa de încredere a opiniei publice în instituțiile democrației este o confirmare la nivel perceptiv, intuitiv a disfuncționalității acestora. Oricine poate să facă un exercițiu simplu, pentru a verifica validitatea celor afirmate mai sus: se ia oricare partid din România postcomunistă și se verifică dacă îndeplinește funcțiile partidelor politice. Or, partidele politice reprezintă instituții indispensabile ale democrației. Analiza instituțională a celor trei puteri ale statului democratic scoate însă la iveală concluzii și mai șocante decât cele care decurg din disfuncționalitatea partidelor. Puterea executivă, puterea legislativă, puterea judecătorească – fiecare în parte este disfuncțională, fiecare în parte este în criză. Oare de ce? Disfuncționalitatea celor trei puteri în stat pune sub semnul întrebării atât statul de drept, cât și caracterul democratic al sistemului politic românesc.

Drama specialistului în științe politice din țările non-anglo-saxone este de a constata că mai nimic din ceea ce învață în țările anglo-saxone nu se aplică în afara ariei în care limba engleză este limbă maternă, iar democrația s-a născut firesc, de jos în sus. Exagerarea de mai sus trebuie corectată, însă. Pentru că democrațiile consolidate au apărut și au rezistat și în afara ariei lingvistice menționate, iar această invenție epistemologică anglo-saxonă numită political science se aplică și acolo. Desigur, părți din știința politică se aplică pe arii mult mai extinse ori chiar pentru perioade de timp care au precedat cu secole ori chiar milenii democrațiile moderne, însă cu amendamente serioase față de modelele conceptuale, metodologice și teoretice create pentru a analiza și explica rațional o realitate în care raționalitatea pare adesea prezentă, măcar în forma de „rational choice.” Dacă ne uităm însă la criza economică și financiară globală, economiștii și finanțiști ne spun că s-a întâmplat orice altceva în afară de lucruri care pot fi explicate prin „teoria alegerii raționale”, a cărei sursă epistemologică este tocmai știința economică. Prin urmare, „ce se aplică”, „unde” și „cum se aplică” ipotezele și teoriile din știința politică vor fi mereu pentru specialistul lucid și creativ un fel de „întrebări ale Sfinxului.” De ce? Pentru că altminteri ar cădea în plasa concepției că lumea în care trăiește este la fel de uniformă precum teoriile care pretind că o explică. Criza puterii executive este vizibilă în țara noastră mai ales când luăm în considerare activitatea Cabinetului, a ministerelor și agențiilor guvernamentale. Este vorba despre activitatea de fond a acestora, de continuitatea lor, care nu depinde de alternanțele la guvernare, de schimbarea premierului ori de modificările la nivelul coalițiilor executive, nici de înlocuirea din funcții a unor miniștri, secretari de stat și a altor birocrați. Lipsa de performanță instituțională a Cabinetului, ministerelor și agențiilor guvernamentale este cu atât mai flagrantă cu cât nu s-a schimbat nimic, în ciuda schimbărilor enumerate mai sus. Dacă studiem activitatea tuturor acestor instituții executive, începând de la programele anunțate de diferite forțe politice sau lideri aflați la conducere, continuînd cu activitatea lor curentă și terminând cu bilanțul respectivelor instituții, nici măcar nu întâlnim imperativul și standardul performanței instituționale. Cu alte cuvinte, dacă nici nu și-au propus realizarea performanței instituționale, dacă nu au definit-o, nu iau stabilit criteriile și standardele, cum să pretindem din partea politicienilor și a birocraților performanță instituțională?

Opinia publică, presa și liderii politici aflați în opoziție, ba uneori chiar și cei aflați la guvernare, sunt la unison când subliniază de ani de zile falimentul „politicilor” (policies) din cele mai importante domenii care afectează viața cotidiană și existent indivizilor și a acestei națiuni. Falimentul politicilor de sănătate, învățământ-educație, agricultură, protecție socială, siguranța cetățeanului, administrație publică, infrastructură, construcția de locuințe, investiții, protecția mediului, protecția copilului, integrarea romilor ș.a.m.d., sunt fiecare în parte, dar mai ales toate la un loc, de notorietate națională și internațională1. Am pentru fiecare în parte numeroase exemple, iar dosarele de presă pentru neîmplinirile „politicilor” sunt consistente. Nu producerea dovezilor pentru susținerea tezelor de mai sus este problema. Eventual, devine o problemă când una dintre „politici” este transformată în subiect de controversă între reprezentanții diferitelor partide care au avut acces de-a lungul timpului la gestionarea „politicilor.” Adevărata problemă este însă cea a cercetării și înțelegerii cauzelor crizei executivului. După cum arătat de la bun început, criza executivului este criza democrației.

Cercetarea și înțelegerea cauzelor crizei executivului este în mare parte legată de cercetarea și înțelegerea cauzelor crizei democrației. Cauzele pentru care instituțiile democratice din țara noastră funcționează prost sau nu funcționează sunt multiple. În viziunea instituționalismului istoric, așa cum am arătat, principala cauză este legată efectiv de procedurile de început, „de punctul O”. În mitologia populară și mediatică cu privire la schimbarea de regim politic din decembrie 1989, la loc de cinste stă ideea că vechea nomenclatură, foștii securiștii, vechii procurori și judecători, precum și alții ca ei, au rămas la putere și controlează totul. Fenomenul este doar parțial adevărat, pentru că lor li s-au alăturat numeroase alte grupuri sociale sau profesionale ori indivizi cu inițiativă, care în regimul comunist nu aveau nici oportunități, nici drepturi individuale. Schimbarea de regim politic din decembrie 1989 are caracteristicile formale ale unei revoluții, dar nu au existat actori politici care să fi acționat pentru a îndeplini explicit obiectivele unei „revoluții.” Ceea ce s-a petrecut poate fi povestit și repovestit într-o mie de feluri. Un alt factor important a fost natura actorilor politici implicați în inițierea reformelor democratice și în deschiderile către capitalism și economia de piață.

BIBLIOGRAFIE

Rapoport A., Fights, games end debates, Ann Arbort, University of Michigan Press;

Kahn H., On thermonuclear war, Princeton, Princeton University Press

Deutsch M., Recurrent themes in the study of social conflict, Journal of Social Issues, 1977

Mancur Olso, The logic of collective action, Cambridge, Harvard University Press, 1965

Coleman J., Community conflict, New York, Yale University Press, 1961

Ansart P., Ideologies, Conflits et pouvoir, Paris, PUF, 1977

Bauricaud F., Esquisse d’une theorie de l’autorite, Paris, Plon, 1970

Hirschman A., Exit, voice and loyalty. Response to decline in firms, organizations and states,

Cambridge, Havard University Press, 1970

Simmel G., trad. engl. Conflict. The web of group affiliations, New York Free Press

Coser L., The functions of social conflict, The Free Press of Glencoe, 1982

Lijphart A., The politics of accommodation. Pluralism and democracy in the Netherlands, Bercheley, University of california Press, 1975

Arielli E. Scotto, G – I conflicti: introduzione a una teoria generale, Editura Bruno Mondatori, 1998

Judith. R. Gordon, Organizational Behavior. A Diagnostic Approach, Fifth Edition, Prentice HallInternational, Inc.Boston,1996

Touraine A., La consecince ovriere, Paris, Le Seuil, 1966

Kitschelt H., Political opportunity structures and political protest: anti-nuclear movements in four democracies, Britsh Journal of Political Science, 1985

Halebsky S., Mass society and political conflict, Cambridge University Press, 1976

Aya R. et al., La Revolution en echec : des situations revolutionnaires sans denouements revolutionnaires, Revue francaise de Sociologie, 1989

Friedrich Glasl: Konfliktmanagement. Ein Handbuch für Führungskräfte und Berater. 2. Aufl., Bern/Stuttgart 1992, redactare: Ragnar Müller

Patrik Logodec, Prevenirea și gestionarea situațiilor de criză, Revista Civic, Franța, 1994

Alain Rouquie, Le changement politique et la transformation de regimes. în Traite de science politique. vol 2 P.U.F., Paris, 1985

Surse internet:

Reglementarea medierii în documentele internaţionale

http://www.dadalos.org/frieden_rom/grundkurs_4/konflikt.htm