Conflictul din Vietnam. Cauzele Esecului Interventiei Statelor Unite ale Americii

CUPRINS

Cuprins 1

Introducere 3

Capitolul I VIETNAMUL ÎN PERIOADA COLONIALĂ (1844 -1955) 5

1.1 Ocupația franco-japoneză. 5

1.2. Retragerea administrației franceze, 1950-1954 7

1.3. Perioada de tranziție 9

Capitolul II PERIOADA PRECONFLICT 1955 – 1963 11

2.1. Vietnamul de Sud în perioada 1955 -1963 11

2.2. Insurgență în sud, 1954-1960 12

2.3. Perioada Kennedy, 1961-1963 13

2.4. Tensiunile religioase și efectul acestora 15

2.5. Înlăturarea și asasinarea lui Ngo Dinh Diem 16

2.6. Perioadă după lovitura de stat 17

Capitolul III RĂZBOIUL DIN VIETNAM 1963-1975 19

3.1. Escaladarea conflictului în perioada președintelui Lyndon Johnson, 196 3-1969 19

3.1.1 Incidentul din golful Tonkin 19

3.1.2. Bombardarea Vietnamului de Nord 20

3.1.3. Escaladarea și luptele terestre 21

3.1.4. Incidentele pre-Ofensiva Tết – Batalia de la Dak To și asediul bazei militare Khe Sanh 23

3.1.5 Ofensiva Tết 24

3.1.6 Masacrul de la Mỹ Lai 26

3.1.7 Mediatizarea conflictului și intensificarea protestelor 26

3.2. Perioada Nixon și Vietnamizarea, 1969-1972 28

3.2.1 Doctrina Nixon și moartea lui Ho Și Min 28

3.2.2 Războiul în Laos și Cambodgia 29

3.2.3 Ofensiva de Paști și Operațiunea aviatică Linebacker 30

3.3. Retragerea americanilor, 1972-1975 31

3.3.1. Acordurile de Pace de la Paris 31

3.3.2. Demisia lul Richard Nixon si manadatul lui Gerald Ford 32

3.3.3. Campania 275 33

3.3.4. Ofensiva nord-vietnameză finală Căderea Saigonului 34

3.3.5. Căderea Saigonului 35

Capitolul IV POZIȚIA INTERNAȚIONALĂ ȘI CONSECINȚELE RĂZBOIULUI 37

4.1 Țări susținătoare ale Vietnamului de Nord 37

4.1.1 Republica Populară Chineză 37

4.1.2 Uniunea Sovietică 38

4.1.3 Coreea de Nord 39

4.1.4 Cuba 39

4.2 Țări susținătoare ale Vietnamului de Sud 40

4.2.1 Coreea de Sud 40

4.2.2 Australia și Noua Zeelandă 40

4.2.3 Filipine 41

4.2.4 Thailanda 41

4.3 Armamentul utilizat în conflict 41

4.4 Consecințele Războiului din Vietnam 42

4.4.1 Consecințele asupra Vietnamului 42

4.4.2 Consecințele asupra SUA 42

4.4.3 Consecințele asupra mediului 43

CONCLUZII 44

Anexe 49

Anexa nr. 1 50

Bibliografie 71

INTRODUCERE

Războiul din Vietnam a avut loc între 1 noiembrie 1961 și 30 aprilie 1975, când a avut loc căderea Saigonului. Războiul a fost purtat între Republica Democrată Vietnam (Vietnamul de Nord), sprijinită de China și Uniunea Sovietică și Republica Vietnam (Vietnamul de Sud), sprijinită de Statele Unite. Conflictul s-a încheiat cu înfrângerea Vietnamului de Sud și unificarea țării sub conducere comunistă. Trupele americane s-au retras din Vietnam, războiul fiind considerat unul dintre marile eșecuri ale politicii externe americane.

Prin Războiul din Vietnam, în sens mai larg, se înțelege cel de-al doilea război din Indochina (1955-30 aprilie 1975) iar în sens mai restrâns, intervenția americană (între 1965-1973). În principiu, războiul a fost purtat pentru reunificarea Vietnamului despărțit, temporar, de înfrângerea decisivă din 1954 a armatei coloniale franceze. În acest conflict, cele două mari puteri comuniste concurau una cu cealaltă și pentru influența în Asia de sud-est, iar SUA încerca să împiedice răspândirea comunismului în țările fragile din Asia, care recent deveniseră independente. Conflictele militare terestre s-au purtat, în mare parte, în Vietnamul de Sud, respectiv în Laos și Cambodgia, în zonele de graniță cu Vietnamul. În prima perioadă a războiului, trupele armatei Vietnamului de Sud, pregătite de consilierii militari americani, au încercat să elimine forțele de gherilă care se ascundeau în zonele rurale și în sistemul de canale subterane, dar din cauza haosului și opresiunii politice din sud, numărul acestora, în loc scadă, a crescut. În anii 1960 conducerea politică și militară americană a decis că, pe lângă consilierii și instructorii militari americani, să trimită în zonă și trupe. Gherilele din nord erau sprijinite de trupele armatei Vietnamului de Nord, încercând, de mai multe ori, să cucerească Vietnamul de Sud, doar intervenția militară americană a putut să salveze situația. Ca răspuns, aviația SUA a încercat să distrugă industria Vietnamului de Nord, dar efectele nu au fost cele scontate din cauza ajutorului acordat Vietnamului de Nord de URSS și China.

Din cauza imaginilor necenzurate transmise de televiziune, opinia publică din toată lumea a putut să vadă cruzimile războiului fără frontiere, ceea ce a condus la întărirea mișcărilor pacifiste și creșterii rezistenței americanilor față de serviciul militar obligatoriu. În paralel, politicienii din SUA au încercat permanent să obțină independența părții din Sud, dar Vietnamul de Nord nu ceda din pretențiile sale, dorind ca toți militarii străini să părăsească sudul, țara să fie reunificată și să se desfășoare alegeri libere, mizând pe faptul că, din cauza haosului din Vietnamul de Sud, alegerile vor fi câștigate de comuniști. În final, în anul 1972, delegațiile SUA și cea a Vietnamului de Nord s-au înțeles, fără știrea delegației Vietnamului de Sud. Conducerea americană încă din 1968 a avut intenția să se retragă din conflict, dar dorea să facă acest lucru cu un minim de pierdere de prestigiu. După semnarea acordului de pace, în 1973, SUA și-a retras forțele militare din regiune. Forțele Vietnamul de Sud, rămase fără sprijin, s-au diminuat, iar Vietnamul de Nord, încălcând acordul de pace, în 1975, a atacat Vietnamul de Sud, ocupând Saigonul, capitala acestuia. Cele două țări au fost unificate, oficial, în anul 1976, sub numele de Republică Socialistă Vietnam.

Războiul Civil din Laos și Războiul Civil Cambodgian sunt conflicte legate de Războiul din Vietnam, care au avut loc în paralel și cu implicații între ele.

Capitolul I

VIETNAMUL ÎN PERIOADA COLONIALĂ (1844 -1955)

1.1 Ocupația franco-japoneză

Franța a început cucerirea Indochinei la sfârșitul anilor 1850, care s-a terminat prin 1893. Tratatul de la Hue din 1884 a asigurat baza stăpânirii coloniale franceze pentru următoarele șapte decenii. În aceste șapte decenii de ocupație colonială au fost mai multe revolte împotriva puterii coloniale, dintre care cea mai mare succes a avut-o Frontul Comun al Viet Minh, fondat în 1941 de SUA și Partidul Național Chinez în lupta împotriva ocupației Japoneze și condus de Partidul Comunist din Indochina. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în anul 1940, Franța a fost înfrântă de Germania, fiind condusă de Guvernul de la Vichy, ceea ce a avut ca rezultat colaborarea oficialităților conduse de Regimul Francez de la Vichy cu ocupanții japonezi, în sensul că Franța continua să conducă coloniile, dar puterea era în mâna japonezilor.

Viet Minh s-a format pentru a lupta pentru independența față de Franța, dar se opunea, de asemenea și ocupației japoneze. Viet Minh, cu sprijinul SUA și Partidului Național Chinez, lupta pentru cucerirea independenței față de Franța, dar și împotriva ocupației japoneze.

Liderul Viet Minh, Ho Și Min a fost suspectat că este comunist și a fost închis un an de Partidul Naționalist Chinez. Dubla ocupație de către Franța și Japonia a continuat până în momentul când forțele germane au fost scoase din Franța și autoritățile coloniale franceze au început negocieri secrete cu Forțele Franței Libere. Temându-se că nu mai pot avea încredere în autoritățile franceze, armata japoneză, la 9 martie 1945, i-a internat, asumându-și administrarea directă a Indochinei franceze cu împăratul Bao Dai la conducerea statului marionetă Imperiul Vietnamului. În anii 1944–1945, din cauza efectului combinat al vremii nefavorabile cu exploatarea franco-japoneză, Vietnamul a fost lovit de foamete, din populația de 10 milioane, care locuia în zona afectată, un milion au murit de foame.

Exploatând situația creată de lipsurile administrației din cauza internării francezilor, Viet Minh, în martie 1945, a îndemnat populația să jefuiască depozitele de orez și să refuze plătirea impozitelor. Prin urmare, între 75 și 100 de depozite au fost jefuite. Această rebeliune împotriva efectelor foametei și ale autorităților au fost, parțial, responsabile pentru creșterea popularității Viet Minh-ului, care, în această perioadă, a recrutat mulți membri.

În august 1945, japonezii au fost înfrânți și s-au predat necondiționat. După înfrângerea Japoniei din august 1945, în Indochina Franceză s-a creat un vid de putere care a fost ocupat de Viet Minh.

Figura 1. Comandantul Garnizoanei Hanoi predându-se Armatei britanice, 13 septembrie 1945

Pe 2 septembrie 1945, în fața unei mulțimi de 500 000 persoane, Ho Și Min a declarat independența Republicii Democratice Vietnam. Principalele forțe aliate victorioase din cel de-Al Doilea Război Mondial (Marea Britanie, Statele Unite și Uniunea Sovietică) au fost de acord că zona a aparținut francezilor. Deoarece francezii nu aveau nave, arme sau soldați pentru a reocupa imediat Vietnamul, marile puteri au ajuns la un acord conform căruia trupele britanice să ocupe partea de sud, în timp ce forțele naționaliste chineze ar intra în partea de nord. La 14 septembrie 1945 trupele naționaliste din China au intrat în nord pentru a dezarma trupele japoneze aflate la nord de paralela 17.

Când britanicii au aterizat în partea de sud, au reînarmat forțele franceze internate, precum și părți ale forțelor japoneze care s-au predat pentru a le ajuta la recuperarea sudului Vietnamului, deoarece britanicii nu dispuneau de trupe suficiente pentru a face acest lucru ei înșiși. Urmând indicațiile pe linie de partid de la Moscova, Ho Și Min, inițial, a încercat să negocieze cu francezii, care, încet-încet, restabileau controlul francez asupra teritoriului țării. În ianuarie 1946 Viet Minh a câștigat alegerile din zona centrală și de nord a Vietnamului. La 6 martie 1946, Ho Și Min a semnat un acord care să permită forțelor franceze să înlocuiască Forțele Naționaliste din China, în schimbul recunoașterii de către Franța a Republicii Democrate Vietnam, ca o republică "liberă" în cadrul Uniunii Franceze, cu mențiunea că specificul unei astfel de recunoașteri urmează să fie stabilită în viitoarele negocieri.

Francezii au aterizat în Hanoi, în martie 1946 și până în luna noiembrie a aceluiași an, au alungat Viet Minh din oraș. Forțele britanice au plecat la 26 martie 1946, lăsând Vietnamul în mâinile francezilor. Curând după aceea, Viet Minh a început un război de gherilă împotriva forțelor franceze ale Uniunii Franceze, începând, astfel, Primul Război din Indochina. Războiul s-a răspândit în Laos și Cambodgia unde comuniștii au organizat Pathet Lao și Khmer Serei, ambele fiind modelate după Viet Minh. La nivel mondial, Războiul Rece începea să devină o realitate, ceea ce însemna că apropierea care a existat între puterile occidentale și Uniunea Sovietică în Al Doilea Război Mondial s-a dezintegrat. Lupta Viet Minh-ului a fost împiedicată de lipsa armamentului, această situație s-a schimbat, însă, în 1949, când comuniștii chinezi au câștigat Războiul Civil Chinez și au avut posibilitatea să furnizeze arme aliaților lor din Vietnam.

1.2 Retragerea administrației franceze, 1950-1954

În ianuarie 1950, națiunile comuniste conduse de Republica Populară Chineză au recunoscut diplomatic Republica Democrată Vietnam al Viet Minh-ului cu capitala la Hanoi, în timp ce națiunile necomuniste au recunoscut Statul Vietnam sprijinit de Franța, cu capitala la Saigon, condus de fostul împărat Bao Dai. Izbucnirea Războiului din Coreea, în iunie 1950, a convins mulți factori de decizie din Washington că războiul din Indochina este un exemplu al expansiunii comuniste conduse de URSS.

Consilierii militari chinezi au început pregătirea militarilor din Viet Minh încă din iulie 1950. Armele, expertiza și ajutorul genistic acordat de chinezi au transformat Viet Minh-ul dintr-o formațiune de gherilă într-o armată regulată.

În septembrie 1950, SUA au creat Grupul consultativ de asistență militară (MAAG) pentru a analiza cererile de asistență ale francezilor și de a instrui soldații vietnamezi. Până în 1954 SUA au furnizat 300.000 arme portabile și a cheltuit peste 1 miliard de dolari pentru susținerea efortului militar francez, suportând 80% din costurile războiului.

Între francezi și americani s-a discutat chiar și posibilitatea folosirii a trei bombe nucleare tactice, cu toate că rapoartele privind seriozitatea acestor intenții sunt contradictorii.

Una dintre versiunile planului pentru Operațiunea Vulture presupunea trimiterea a 60 avioane bombardament tip B-29, B-36s și B-47 de pe baze din SUA, alături de 150 de avioane de vânătoare pentru sprijin, lansate de pe portavioanele SUA, pentru a bombarda pozițiile comandantului Viet Minh, Võ Nguyên Giáp. Planul includea opțiunea folosirii a trei încărcături atomice asupra pozițiilor Viet Minh-ului. Amiralul Arthur W. Radford a acordat sprijinul său pentru lovitura nucleară.

Bătălia de la Dien Bien Phu (Fig. 1, Anexa 1) a marcat sfârșitul intervenției și colonialismului francez în Indochina. Forțele Viet Minh conduse de generalul Giap au învins in mod surprinzător armata franceza, astfel încât la 7 mai 1954 garnizoana franceză s-a predat. Din cei 12. 000 prizonieri francezi luați prizonieri de forțele Viet Minh doar 3000 au supraviețuit.

La Conferința de la Geneva, Franța și Viet Minh au acceptat încetarea focului, garantând independența Cambodgiei, Laosului și Vietnamului.

Figura 2. Lucrările Conferinței de la Geneva – 1954

1.3 Perioada de tranziție

Vietnamul a fost, temporar, împărțit la paralela 17 și în condițiile Acordurilor de la Geneva, civilii aveau posibilitatea de a circula liber între cele două state provizorii pentru o perioadă de 300 de zile. Alegerile din întreaga țară au fost organizate în 1956 pentru a stabili un guvern unificat. Aproximativ un milion de locuitori al regiunii nordice, în special minoritari catolici, au fugit în sud, temându-se de persecuție comuniștilor. Refugiații din nord, în special catolici, au dat, mai târziu, regimul puternic anticomunist Ngô Đình Diệm. În jur de 52.000 de civili vietnamezi s-au mutat din sud în nordul țării.

În nord, Viet Minh conducea țara numită Republica Democrată Vietnam și s-a angajat într-un program de reformă funciară drastică, în care mai mult de 100.000 de persoane percepute ca "dușmani de clasă", au fost executate. Unele estimări variază de la 200.000 până la 900.000 de decese din cauza execuțiilor, taberelor de muncă și foametei. În sud, între timp, s-a constituit Statul Vietnam, condus de împăratul Bao Dai și prim-ministrul Ngô Đình Diệm, (numit în luna iulie 1954). În iunie 1955, Diem a anunțat că alegerile programate în 1956 nu vor avea loc, susținând că Vietnamul de Sud a respins, de la început, Acordurile de la Geneva și prin urmare, nu era legat de acestea.

Președintele Eisenhower, repetând opinia unor experți din SUA, scria, în 1954, că "80 la sută din populație ar fi votat pentru Ho Și Min comunist în locul împăratului Bao Dai". Din aprilie până în iunie 1955, Diem, contrar opiniei consilierilor din SUA, a eliminat orice opoziție politică în sud, prin lansarea operațiunilor militare împotriva sectei religioase Cao Dai, secta Hoa Hao al lui Ba Cut și grupul de crimă organizată Binh Xuyen (care a fost aliat cu membri ai poliției secrete și a unor elemente militare).

Ca răspuns la ampla opoziție față de tacticile sale dure, Diem a încercat din ce în ce mai mult să dea vina pe comuniști. Într-un referendum privind viitorul statului Vietnam, la 23 octombrie 1955, Diem a fraudat sondajele supravegheate de către fratele său, Ngo Dinh Nhu și a fost creditat cu 98.2 la sută din voturi, inclusiv 133% voturi în Saigon. Consilierii săi americani au recomandat o marjă de câștig mai modestă de "60 – 70 de procente." Cu toate acestea, Diem a privit alegerile ca un test de autoritate iar trei zile mai târziu, a declarat Vietnamul de Sud ca stat independent, sub numele de Republica Vietnam, proclamându-se pe el însuși președinte.

Republica Vietnam a fost creată, în mare măsură, datorită dorinței administrației Eisenhower pentru existența unui stat anticomunist în regiune. „Teoria dominoului” susținea, că dacă o țară "a căzut" (a devenit stat comunist), atunci toate țările din jur o vor urma.

John F. Kennedy, senator al SUA in acel moment, declara într-un discurs ținut în fața Asociației Prietenilor americani ai Vietnamului faptul ca „Birmania, Thailanda, India, Japonia, Filipinele, evident Laosul și Cambogia sunt țările a căror securitate va fi amenințată dacă Valul Roșu al Comunismului se va revărsa din Vietnam”.

Capitolul II

PERIOADA PRECONFLICT 1955 – 1963

2.1 Vietnamul de Sud în perioada 1955 -1963

Președintele Vietnamului de Sud în perioada 1955-1963, Ngô Đình Diệm, romano-catolic devotat, a fost un fervent anticomunist, naționalist și conservator. Istoricul Luu Doan Huynh notează că "regimul Diem a reprezentat naționalism îngust și extremist cuplat cu autocrație și nepotism." Deoarece Diem era un vietnamez catolic bogat, mulți vietnamezi obișnuiți îl considerau pe Diem ca parte din elită, care a ajutat Franța să conducă Vietnamul, mai ales că, în guvernul colonial francez, Diem a fost ministru de interne.

Majoritatea vietnamezilor erau budiști și erau alarmați de devotamentul creștin al lui Diem și ale măsurilor pe care le implica acest devotament. Începând cu vara anului 1955, Diem a lansat campania "Denunță comuniștii", în care comuniștii și alte elemente anti-guvernamentale au fost arestați, închiși, torturați, sau executați. În august 1956 Diem a instituit pedeapsa cu moartea pentru orice activitate comunistă.

Ca o măsură a nivelului de represiune politică, între anii 1955 – 1957, aproximativ 12.000 de adversarii suspectați ai lui Diem au fost uciși iar, până la sfârșitul lui 1958, aproximativ 40.000 de deținuți politici au fost închiși.

În mai 1957, Diem a întreprins o vizită de stat, de zece zile, în Statele Unite. Președintele Eisenhower a promis sprijinul său în continuare și, în onoarea lui Diem, în New York s-a desfășurat o paradă. Deși Diem a fost lăudat public, în privat, ministrul de externe John Foster Dulles a recunoscut că Diem a fost selectat pentru că nu au existat alternative mai bune. Viitorul secretar american al apărării, Robert McNamara scria că ‚noii patroni americani ai Republicii Vietnam erau aproape complet ignoranți în privința culturii vietnameze’. Ei nu știau aproape nimic despre limba sau lungă istorie a țării. Diem avertiza că este o iluzie să se creadă că o copiere orbească a metodelor din Vest ar putea rezolva problemele vietnameze.

Figura 3. Președintele SUA Dwight D. Eisenhower și ministrul de externe John Foster Dulles

întâmpinându-l pe Ngo Dinh Diem la Washington Național Airport, 05 august 1957.

2.2 Insurgență în sud, 1954-1960

Președintele Eisenhower aprecia că, în cazul unor alegeri libere, conform Acordului de la Geneva, este posibil ca peste 80% din populație ar vota comuniștii lui Ho Și Min”.

Guvernul Diem a eșuat, în mare măsură, în punerea în aplicare a unui program de reformă agrară pentru țăranii din Vietnamul de Sud (90% din populație locuiau în mediul rural). În timp e în Nord, Vieh Minh-ul redusese arendele și începuseră vaste programe de reformă agrară, guvernul din Sud a readus latifundiari, precum cei din perioada colonială franceză, țăranii fiind obligați să plătească retroactiv taxele și arendele. Pentru colectarea datoriilor a fost folosită armata. Astfel, sprijinul agricultorilor fata de guvern era același ca și fata de administrația franceză, „75 % în favoarea Viet Cong, 20 % neutrii și 5% în favoarea guvernului”.

Guvernul din Vietnamul de Sud a utilizat, pe scară largă, represiunea dură, astfel, între 1954 și 1960, a capturat 50.000 de prizonieri și i-a internat în lagăre de reeducare "politică", ca parte a campaniei Denunțarea de comuniști. Potrivit ziarului Pentagon Papers închisorile erau "puțin mai mult decât lagărele de concentrare pentru inamicii potențiali ai guvernului" și aplicau tortura, indiferent dacă prizonierii erau comuniști sau nu. Guvernul Diem a desființat, de asemenea, alegerile pentru consiliile sătești de teama prezenței multor candidați Viet Minh, potențial câștigători și a înlocuit autonomia administrativă rurală cu conducerea unor oficiali guvernamentali. Acest lucru a avut ca efect faptul că, între 1954 și 1957, în mediul rural s-a dezvoltat o disidență pe scară largă, pe care guvernul Diem a reușit s-o calmeze cu oarecare succes.

În martie 1956, liderul comunist sud-vietnamez Lê Duẩn a prezentat Biroului Politic din Hanoi un plan de revitalizare a insurgenței numit „Drumul către Sud”, dar planul a fost respins, nefiind aprobat de către China și Uniunea Sovietică. În ciuda acestui fapt, guvernul nord-vietnamez a aprobat unele măsuri de revitalizare a insurgenței în decembrie 1956. Forțele comuniste se aflau sub comanda unica încă din 1958.

Partidul Comunist din Vietnamul de Nord a aprobat un „război al poporului” asupra administrației din Sud într-o sesiune plenară din ianuarie 1959 și începând cu mai 1960, a fost înființat Grupul 559, pentru a menține și îmbunătăți „drumul lui Ho Și Min” (Fig. 2, Anexa 1), la acea vreme un traseu de munte de șase luni prin Laos. Aproximativ 500 de agitatori au ajuns în Sud în primul an de operare al acestui traseu, primul transport de arme ajungând în august 1959.

Vietnamul de Nord a invadat Laosul în 1959 și a folosit 30.000 de oameni pentru a-și consolida rutele de aprovizionare către sud, prin Laos și Cambogia. Aproximativ 40.000 de soldați comuniști s-au infiltrat în Sud în perioada 1961-1963. Dintre aceștia 10.000 au atacat în anul 1964, cifra lor crescând până la 100.000 în anul 1965.

2.3 Perioada Kennedy, 1961-1963

În 1960, la alegerile prezidențiale din SUA, senatorul John F. Kennedy l-a învins pe vicepreședintele Richard Nixon. Deși Eisenhower l-a avertizat pe Kennedy despre problemele din Laos și Vietnam, în opinia politică și strategică lui Kennedy, Europa și America Latină „se profilau mai mari în ochii săi decât Asia."

În discursul său inaugural, Kennedy a făcut angajamentul ambițios de a "plăti orice preț, să poarte orice sarcină, să sprijine oricare prieten, să se opună oricărui inamic, în scopul asigurării supraviețuirii și succesului libertății." În iunie 1961, la întâlnirea sa de la Viena cu premierul sovietic Nikita Hrușciov, în timpul discuțiilor despre principalele probleme americano-sovietice și-a respectat ferm acest angajament. Administrația Kennedy a rămas, în esență, angajată politicii externe a Războiului Rece moștenit de la administrațiile Truman și Eisenhower.

În 1961, SUA aveau un efectiv de 50.000 de militari staționați în Coreea, iar Kennedy se confrunta cu o criză care avea trei componente: eșecul invaziei americane din Golful Porcilor, construcția Zidului Berlinului și acordul negociat între guvernul pro-occidental din Laos și mișcarea comunistă Pathet Lao. Kennedy credea că un alt eșec din partea Statelor Unite în a obține controlul și a opri expansiunea comunistă ar afecta, în mod iremediabil, credibilitatea SUA și reputația sa proprie. Kennedy era hotărât "să tragă linia" și să prevină o victorie comunistă în Vietnam. El a declarat jurnalistului James Reston de la The New York Times, imediat după întâlnirea să la Viena cu Hrușciov, că "acum avem o problemă, de a face credibilă puterea noastră, iar Vietnamul pare a fi locul potrivit".

În mai 1961, vicepreședintele Lyndon B. Johnson a vizitat Saigonul și a declarat cu entuziasm că Diem este "Winston Churchill al Asiei". Întrebat de ce a făcut acest comentariu, Johnson a răspuns: "Diem este singurul băiat pe care îl aven acolo." Johnson l-a asigurat pe Diem de mai mult ajutor în formarea forței de luptă, care ar putea rezista comuniștilor. Politica lui Kennedy față de Vietnamul de Sud se baza pe ipoteza că Diem și forțele sale, în cele din urmă, trebuie să învingă gherilele prin forțele lor proprii. El a fost împotriva trimiterii trupelor americane și remarca faptul că "introducând forțele americane în număr mare acolo, azi, ar putea avea, inițial, un impact militar favorabil, dar ar duce, aproape sigur, la consecințe politice negative și pe termen lung, la consecințe militare negative".

Pregătirea militarilor sud-vietnamezi, cu toate acestea, a rămas, în continuare, slabă. Proastă conducere, corupția și promovarea pe criterii politice au jucat un rol major în secătuirea armatei Vietnamului de Sud. Frecvența atacurilor de gherilă a crescut odată cu întărirea insurgenței. În timp ce sprijinul Hanoi-ului pentru FNEVS (Frontul Național pentru Eliberarea Vietnamului de Sud) a jucat un rol important, mai decisiv în criză s-a dovedit incompetența guvernului Vietnamului de Sud.

Deși Kennedy a subliniat importanța ca rachetele cu rază lungă să fie la paritate cu numărul de rachete ale sovieticilor, el a fost, de asemenea, interesat de utilizarea forțelor speciale pentru lupta împotriva insurgenților în țările lumii a treia amenințate de insurgenții comuniști. Deși aceste forțe au fost, inițial, destinate utilizării lor în spatele liniei frontului, în cazul unei eventuale invazii convenționale în Europa, Kennedy credea că tacticile de gherilă utilizate de forțele speciale, cum ar fi, de exemplu Beretele Verzi, ar fi eficiente în "luptele de tufișuri" în războiul din Vietnam. Consilierii Maxwell Taylor și Walt Rostow i-au recomandat lui Kennedy, ca trupele americane să fie trimise în Vietnamul de Sud deghizate în lucrători pentru îndepărtarea dezastrelor provocate de inundații. Kennedy a respins ideea, dar, din nou, a mărit asistența militară. În aprilie 1962, John Kenneth Galbraith l-a avertizat pe Kennedy de faptul că „pericolul este să îi înlocuim pe francezi ca forță colonială și să sângerăm cum au sângerat ei.” În 1963, erau cu 16.000 mai mulți militari americani în Vietnamul de Sud, față de cei 900 de consilieri militari ai lui Eisenhower.

În 1961 a fost inițiat un program de fortificare a zonei rurale, de izolare a satelor de insurgenți și de a oferi educație și îngrijire a sănătății. Cătunele strategice au fost repede infiltrate de gherile, iar țăranii nemulțumiți mutați din satele lor de baștină. În parte, acest lucru a fost posibil, deoarece colonelul Pham Ngoc Thao, un favorit al lui Diem, care a condus derularea programului, a fost, de fapt, un agent comunist care s-a folosit de catolicismul său pentru a obține posturi influente și a provoca, din interior, daune armatei Vietnamului de Sud. Guvernul a refuzat să întreprindă reforma agrară, obigând agricultorii să plătească arende mari câtorva latifundiari bogați. Elementele corupte din guvern doreau menținerea aestui status quo, motiv ce a cauzat o creștere a opoziției în rândul țăranilor față autoritatea statului.

La 23 iulie 1962, patrusprezece țări, inclusiv Republica Populară Chineză, Vietnamul de Sud, Uniunea Sovietică, Vietnamul de Nord și Statele Unite ale Americii, au semnat un acord care promitea neutralitatea Laosului.

2.4 Tensiunile religioase și efectul acestora

Incapacitatea armatei sud-vietnameze a fost exemplificată de acțiuni eșuate, cum a fost Bătălia de la Ap Bac (Fig.3, Fig. 4, Fig. 5, Anexa 1), din 2 ianuarie 1963, în care un mic grup de Viet Cong au învins o forță sud-vietnameză mult mai mare și mai bine echipată, mulți dintre ofițeri păreau că ezită chiar să se angajeze în luptă. Forța sud-vietnameză a fost condusă în luptă de cel mai de încredere general al lui Diem, Van Huynh Cao, comandantul Corpului IV. Cao era catolic, care a fost promovat mai degrabă din cauza religiei și fidelității, decât datorită calificării, rolul său principal fiind acela de a păstra forțele sale pentru a împiedica o eventuală lovitură de stat.

Unii factori de decizie de la Washington au început să tragă concluzia că Diem e incapabil să învingă comuniștii sau măcar să încheie un acord cu Ho Și Min. El părea preocupat doar de înlăturarea loviturilor de stat și după încercările de lovitură de stat din 1960 și 1962, a devenit și mai paranoic în acțiunile sale, pe care, parțial, le atribuia încurajărilor SUA.

Cum remarcă Robert F. Kennedy "Diem nu ar face chiar cele mai mici concesii. I-a fost greu să poarte o discuție cu opoziția". Nemulțumiți de politicile lui Diem și după incidentele sângeroase din Hue Phat Đản, unde au fost uciși de armată și forțele de securitate ale lui Diem nouă civili budiști neînarmați care au protestat împotriva interdicției arborării steagului budist de ziua de naștere a lui Buddha. Budiștii au organizat proteste de masă împotriva politicilor discriminatorii care privilegiau Biserica Catolică și adepții săi.

Figura 4. Sinuciderea în semn de protest al lui Thích Quảng Đức, 11 iunie 1963, Saigon

Au fost, de asemenea, raportate cazuri de pagode demolate de paramilitari catolici. Diem a refuzat să facă orice concesii pentru majoritatea budistă sau să își asume responsabilitatea pentru decese. La data de 21 august 1963, forțele speciale ale colonelului Le Quang Tung, loial fratelui mai mic al lui Diem, Ngo Dinh Nhu, au descins în pagodele din tot Vietnamul controlat de Diem, provocând pagube și distrugere pe scară largă, bilanțul morților ridicându-se la sute de persoane.

2.5 Înlăturarea și asasinarea lui Ngo Dinh Diem

La mijlocul lui 1963 oficialii americani au început să discute posibilitatea schimbării regimului. Departamentul de Stat al Statelor Unite a fost, în general, în favoarea încurajării unei lovituri de stat, în timp ce Departamentul Apărării îl favoriza pe Diem. Printre modificările propuse, cea mai agreată a fost eliminarea fratelui mai mic al lui Diem, Nhu, care controla poliția secretă și forțele speciale, care era văzut că omul din spatele represiunii asupra budiștilor și mai mult decât atât, în general, arhitectul domniei familiei Ngo. Această propunere a fost transmisă prin telegraf Ambasadei SUA la Saigon.

Agenția Centrală de Informații (CIA) a fost în contact cu generalii care planificau eliminarea lui Diem, dându-le asigurări că Statele Unite nu se vor opune unei astfel de îndepărtări, nici nu vor pedepsi generalii autori ai loviturii de stat și nu vor sista ajutoarele pentru Vietnam.

La 2 noiembrie 1963, printr-o lovitură de stat, președintele Diem a fost răsturnat și executat împreună cu fratele său. Maxwell Taylor își amintea că atunci când a fost informat, Kennedy "a ieșit grăbit din cameră cu o privire de șoc și groază pe fața lui". El nu a aprobase uciderea lui Diem. Ambasadorul SUA în Vietnamul de Sud, Henry Cabot Lodge, a invitat liderii loviturii de stat la ambasadă și i-a felicitat. Ambasadorul Lodge l-a informat pe Kennedy că "acum există perspective pentru un război mai scurt".

2.6 Perioadă după lovitura de stat

După lovitura de stat, a urmat haosul. Hanoiul a profitat de situație și a crescut sprijinul pentru luptătorii de gherilă. Vietnamul de Sud a intrat într-o perioadă de instabilitate politică extremă, guvernele militare erau răsturnate în succesiune rapidă. Din ce în ce mai mult, fiecare nou regim a fost privit ca o marionetă a americanilor, în opoziție cu regimul Diem, care, indiferent de eșecurile lui, fusese acreditat ca un naționalist (cum a reflectat, mai târziu, Robert McNamara).

Consilierii militari americani s-au implicat la fiecare nivel al forțelor armatei sud-vietnameze. Ei au fost, totuși, aproape complet ignoranți cu privire la natură politică a insurgenței. Insurgența a fost o luptă pentru putere politică, în care angajamentele militare nu erau scopul principal. Administrația Kennedy a încercat să reorienteze eforturile SUA de pacificare și să "cucerească inimile și mințile" populației. Cu toate acestea, conducerea militară de la Washington a fost ostilă la ideea oricărui rol al consilierilor militari din SUA, altele decât cele de instruire a trupelor. Generalul Paul Harkins, comandantul forțelor americane în Vietnamul de Sud, a prezis cu încredere victoria la Crăciunul anului 1963. CIA a fost mai puțin optimistă, avertizând că "Viet Cong-ul, în mare parte, își menține controlul de facto asupra mării majorități din suprafața țării și a crescut în mod constant intensitatea totală a efortului". Ofițeri paramilitari din CIA, Divizia Activități Speciale, au instruit și au condus membrii tribului Hmong în Laos și Vietnam pentru a sprijini forțele din sud. Forțele autohtone, numărând zeci de mii de oameni, conduși de ofițeri paramilitari, au efectuat misiuni directe împotriva forțelor comuniste Pathet Lao și suporterii lor nord-vietnamezi. CIA a desfășurat, de asemenea, programul de contrainsurgență Programul Phoenix și Comandamentul de participare la asistență militară.

Capitolul III

RĂZBOIUL DIN VIETNAM 1963-1975

3.1 Escaladarea conflictului în perioada președintelui Lyndon Johnson, 1963-1969

După ce, ca urmare a asasinării lui Kenedy la Dallas, Lyndon B. Johnson a preluat președinția, inițial, nu a considerat Vietnamul o prioritate, fiind preocupat mai mult de reformele sociale din cadrul programului "Marea Societate", inițiat de el și de alte programe sociale progresiste. Consilierul prezidențial Jack Valenti își reamintește că "Vietnamul în acea perioadă nu a fost nu mai mare decât o pasăre la orizont și abia am discutat problema Vietnamului, pentru că nu merita să discutăm". La 24 noiembrie 1963, în fața unui mic grup de ascultători, Johnson spunea, "în lupta împotriva comunismului trebuie intrat cu putere și determinare". Comentariul a fost rostit la un moment dat când situația din Vietnam fusese deteriorată, în special în locuri precum Delta Mekongului, din cauza loviturii de stat recente împotriva lui Diem.

La 25 aprilie 1964, generalul William C. Westmoreland a preluat comanda trupelor americane din Vietnam. La 8 martie, ministrul Apărării SUA, Robert McNamara, a făcut o vizită în Vietnamul de Sud și a declarat: "rămânem cât este necesar. Acordăm orice ajutor ca să câștigăm această luptă împotriva insurgenților comuniști". La începutul anilor 60, McNamara era optimist privind defășurarea campaniei militare din Vietnam și sprijinea eforturile americane, dar, în anul 1966, văzând rezistența crescândă a comuniștilor și situația politică tot mai haotică în Vietnamul de Sud, a început să urgenteze încheierea cât mai rapidă a conflictului. Cu această părere a rămas în minoritate, în guvernul Johnson, apoi, în 1968, a părăsit definitiv Pentagonul.

3.1.1 Incidentul din golful Tonkin (Anexa 1, Fig. 6)

La 2 august 1964, distrugătorul american USS Maddox, aflat într-o misiune de recunoaștere de-a lungul coastei de nord a Vietnamului, a fost atacat și avariat de mai multe torpiloare care îl urmăreau în Golful Tonkin. Un al doilea atac a fost raportat două zile mai târziu asupra distrugătorului USS Turner Joy în aceeași zonă. Circumstanțele atacului erau neclare. Reacționând la presupusul atac, la 5 august 1964, Congresul SUA a adoptat așa-numita Rezoluție asupra Golfului Tonkin, semnată de președintele Johnson, care i-a dat putere președintelui să ordone desfășurarea operațiunilor militare în Asia de Sud, fără a declara război.

În urma rezoluției, Johnson a ordonat imediat bombardarea facilităților industriale și militare din Vietnamul de Nord. Un document declasificat din 2005 a arătat că nu a existat nici un atac la 4 august. Ea a fost planificată cu mult timp înaintea "incidentului din Golful Tonkin", scrie Louise Gerdes și "este un exemplu des citat despre modul în care Johnson a indus în eroare poporul american pentru a obține sprijinul său pentru politica sa externă în Vietnam". Cu toate acestea, George C. Hering susține că McNamara și Pentagonul "nu au mințit cu bună știință cu privire la presupusele atacuri, dar au fost, în mod evident, într-o stare de spirit de răzbunare și par să fi selectat din probele aflate la dispoziția lor acele părți care confirmau ceea ce au vrut să creadă".

3.1.2 Bombardarea Vietnamului de Nord

Consiliul Național de Securitate a recomandat o escaladare în trei etape a bombardamentelor din Vietnamul de Nord. La 2 martie 1965, în urma unui atac asupra unei barăci a infanteriei marine americane la Pleiku, s-a ordonat începerea operațiunii Flaming Dart, care a fost urmat, apoi, de Operațiunea Rolling Thunder și Operațiunea Arc Light. Campania de bombardare care în cele din urmă, a durat trei ani, a fost destinată forțării Vietnamului de Nord să sisteze sprijinul său pentru Frontul Național de Eliberare al Vietnamului de Sud (FNEVS), sub amenințarea distrugerii apărării aeriene și a infrastructurii industriale a Vietnamului de Nord.

Între martie 1965 și noiembrie 1968, prin operațiunea "Rolling Thunder", s-a aruncat asupra Vietnamului de Nord un milion de tone de rachete și bombe. Bombardamentele nu au fost limitate la Vietnamul de Nord, ci se bombarda și Laosul și Cambodgia în zona unde era cărarea Ho Și Min, ruta de aprovizionare din Nord a Viet Cong-ului. Obiectivul era de a forța Vietnamul de Nord să înceteze sprijinul pentru FNEVS, scop care nu a fost niciodată atins. Așa după cum a remarcat un ofițer, "acesta este un război politic și solicită uciderea discriminatorie. Cea mai bună armă ar fi un cuțit. Cea mai rea este un avion". Totuși, șeful Statului Major al Aviației SUA, Curtis LeMay, un susținător al bombardamentelor declara că românește „îi vom bombarda până îi vom trimite înapoi în Epoca de Piatră”.

3.1.3 Escaladarea și luptele terestre

De la un efectiv de aproximativ 5.000 de persoane la începutul anului 1959, la sfârșitul anului 1964 efectivul Viet Cong-ului a crescut la aproximativ 100.000. Între 1961 și 1964, efectivul Armatei sud-vietnameze a crescut de la aproximativ 850.000 la aproape un milion de oameni. Numărul trupelor americane dislocate în Vietnam, în aceeași perioadă, în 1961, a fost de 2.000 de persoane, crescând rapid la 16.500 în 1964.

În alegerile prezidențiale din noiembrie 1964 președintele Johnson l-a învins la diferență mare pe republicanul Barry Goldwater. Goldwater reprezenta un punct de vedere extremist și era de părere că merită luată în considerare folosirea armelor nucleare în Vietnam. Johnson se opunea vehement lui Goldwater, numindu-l iresponsabil. Într-un discurs al său spunea: "nu există armă nucleară convențională".

După o serie de atacuri asupra bazelor aeriene ale SUA (Anexa 1, fig. 7), s-a stabilit faptul că trupele Vietnamului de Sud sunt insuficiente pentru a asigura securitatea obiectivelor americane. Astfel, pe 8 martie 1965, 3500 de infanteriști marini americani au fost dizlocati în Vietnamul de Sud, marcând astfel începutul războiului în spectrul terestru de ducere a luptei, decizie care a fost susținută cu o majoritate conistenta de către opinia publică din SUA.

Misiunea inițială a infanteriștilor marini a fost defensiva. Primul contingent de 3500 de oameni a fost mărit până la 200.000 până în decembrie 1965. Ofițerii din armata americană au fost instruiți mult timp pentru o tactică de luptă ofensivă. Indiferent de conducerea politică sau directivele acesteia, comandanții americani erau incapabili din punct de vedere instituțional și psihologic să desfășoare o misiune defensivă. În decembrie 1964, armata sud-vietnameza a suferit pierderi grele la Bătălia de la Bình Giã, lupta care s-a treminat indecis. Deși înainte de acest moment, forțele comuniste folosiseră o tactică de gherilă „lovește și fugi”, în cadrul acestei bătălii Viet Cong-ul a luptat împotriva unei forțe puternice, „într-un mod convențional”. În aceeași manieră, trupele sudului au fost învinse în iunie 1965 în Bătălia de la Đồng Xoài.

În contextul acestor înfrângeri, moralul a cunoscut o cădere drastică în rândul trupelor sud-vietnameze, dezertările cunoscând o creștere deosebită. General William Westmoreland și-a informat comandantul nemijlocit, amiralul Grant Sharp Jr., comandantul Forțelor Statelor Unite din Pacific despre situația critică din zona de operații din Vietnam. Acesta decalară faptul că este „convins că trupele SUA, cu energia, mobilitatea și puterea de foc, pot să învingă trupele Frontului Național de Eliberare a Vietnamului de Sud (Viet Cong)”. Prin aceasta recomandare, Westmoreland devenea avocatul unei unei distanțări de tactica defensivă, militând pentru o tactică ofensivă, în sprijinul forțelor din Sud. Ignorând totuși planurile și trupele administrației din Saigon, SUA deveneau principalul actor militar împotriva comuniștilor, acționând după planul lui Westmoreland, enunțat în trei puncte:

Angajamentul SUA și al altor națiuni capitaliste, cu mijloace și capabilități militare necesare pentru a opri trendul descendent până la sfârșitul anului 1965;

Implicarea SUA și a aliaților în acțiuni ofensive majore astfel încât să fie preluata inițiativa în cadrul războiului, rezultând distrugerea trupelor de gherilă și a celor regulate ale inamicului. Această fază a conflictului urma să se încheie în momentul în care inamicul va fi epuizat și incapabil de apărare și se va retrage din zonele populate.

În cazul în care inamicul continua acțiunile militare, pentru o perioadă cuprinsă între 8 și 12 luni după încetarea fazei a doua, este necesară distrugerea forțelor inamice rămase în bazele izolate.

Acest plan a fost aprobat de către președintele Johnson și a marcat o distanțare profundă de principiile anterioare, conform cărora administrația Vietnamului de Sud este cea responsabilă de înfrângerea trupelor de gherilă. Generalul Westmoreland prevedea victoria până la sfârșitul anului 1967.

Președintele nu a comunicat presei această schimbare de strategie, prezentând conflictul neschimbat. Totuși, această tactică putea fi pusă în practică numai prin echivalarea Forțelor Vietnamului de Nord și a Viet Cong-ului într-o întrecere de uzură materială și morală. Beligeranții erau prinși într-o spirală a escaladării. Ideea că Vietnamul de Sud poate să reușească singura în a-i înfrânge pe cei din Nord a fost abandonată.

Washingtonul a încurajat aliații din SEATO (South East Asia Treaty Organization) să contribuie activ la conflict. Australia, Noua Zeealanda, Coreea de Sud și Filipinele au fost de acord să disloce trupe în Vietnam. Aliații majori ai SUA, în special Canada și Marea Britanie au refuzat să participe cu trupe la această inițiativă. În ciuda acestui fapt, în Vietnam au început operațiuni de mare anvergură (Anexa 1, fig. 8), în conformitate cu planul generalului Westmoreland. Totuși, comuniștii insurgenți au rămas practic un inamic „invizibil” și au demonstrat o flexibilitate tactică extraordinară.

3.1.4 Incidentele pre-Ofensiva Tết – Batalia de la Dak To (Anexa 1, Fig. 9) și asediul bazei militare Khe Sanh

La sfarșitul anului 1967 și începutul anului 1968, trupele comuniste au reușit atragerea a 54.000 (6000 la Dak To și 45.000 la Khe Sanh) de combatanți ai Statelor Unite în două diversiuni menite să diatragă atenția de la marea ofensiva din 31 inanuarie 1968.

Figura 5. Soldat al armatei SUA solicitând intervenția unui medic pentru un camarad rănit în timpul luptelor pentru cota 882, sud-vest de Dak To, noiembrie 1967

La 21 ianuarie 1968, Armata Vietnamului de Nord cu un efectiv de 20.000 militari, a atacat baza militară de importanță strategică de la Khe Sanh, aflată în nord, în imediata apropiere a zonei demilitarizate (Anexa 1, Fig. 10). Media din SUA a început să discute despre acest asediu ca despre lupta de la Dien Bien Phu, unde trupele vietnameze au învins decisiv trupele franceze. Președintele Johnson a luat personal măsuri, întărind baza cu 5000 militari din infanteria marină a SUA (Anexa 1, Fig. 11). Asediul a durat 77 de zile încheindu-se cu retragerea trupelor vietnameze.

Comandamentul American din Saigon a crezut inițial că acțiunile de luptă din jurul bazei, din timpul verii anului 1967, făceau parte din cadrul unei ofensive de mici dimensiuni în zona de graniță. Reponsabilii militari americani au ajuns ulterior la altă concluzie când s-a descoperit faptul că dizlocarea trupelor se face în condiții meteorologice nepotrivite acestui tip de acțiune militară, o premieră pentru armata nord-vietnameză. La data de 21 ianuarie 1968, baza americana era complet inconjurată de către forțele comuniste, fapt ce a condus la începerea ostilităților.

În timpul bătăliei, trupele americane au avut sprijinul aviației de bombardament. Acțiunea de sprijin a purtat numele de Operațiunea Niagara, în cadrul ei fiind lansate 100.000 de tone de bombe, până la mijlocul lunii aprilie.

În martie 1968 a avut loc Operațiunea Pegasus, în cadrul căreia un detașament mixt american și sud-vietnamez a reușit să rupă încercuirea forțelor nord-vietnameze. Comandamentul american a considerat acțiunea de aparare a bazei de la Khe Sanh o victorie, dar la puțin timp după asediu generalul Abrahms a decis abandonarea bazei, pentru a evita o asemenea situație în viitor.

Pe 19 iunie 1968, a început la Khe Sanh Operațiunea Charlie, evacuarea finală și distrugera bazei. Inafanteria marină americană și-a retras toate echipamentele, distrugând ce nu putea fi recuperat. Pe 9 iulie 1968, trupele nord vietnameze și-au arborat steagul deasupra bazei. Era pentru prima dată în război când Statele Unite abandonau o baza militară majoră din cauza presiunii inamicului.

3.1.5 Ofensiva Tết

La 30 ianuarie 1968, în timpul celei mai importante sărbători vietnameze, Armata Vietnamului de Nord, sprijinită de Frontul Național de Eliberare, a început ofensiva Tet, în cadrul căreia a atacat surprinzător toate orașele mai mari din Vietnamul de Sud (Anexa 1, Fig. 12).

Comuniștii au lansat valuri de atacuri succesive în timpul nopții, cărora trupele americane și sud-vietnameze nu le-au răspuns prin măsuri defensive hotărâte. Principalele operațiuni ale nordului au început în dimineața zilei de 31 ianuarie, printr-o acțiune coordonată foarte bine la nivelul întregului Vietnam de Sud. 80.000 de soldati comuniști au atacat 100 de municipii și orașe, 36 din cele 44 de capitale de provincii, cinci din cele șase orașe autonome, 72 din 245 de capitale de districte și Saigonul (Anexa 1, Fig. 13).

Atacul inițial a surprins forțele SUA și ale Vietnamului de Sud, acestea pierzând controlul asupra unor orașe. Regruparea a avut loc rapid, uramată de contraatacuri care le-au provocat comuniștilor daune importante. Batalia din Huế (Anexa 1, fig. 14), a durat o lună și a rezultat în distrugerea orașului de către forțele SUA.

Figura 6 – Genralul Nguyễn Ngọc Loan, comandantul poliției sud-vietnameze, executandu-l pe Nguyễn Văn Lém, Saigon, 1 februarie 1968

Cu toate că nu au reușit să-și atingă obiectivul – de a provoca o revoltă generală pe tot cuprinsul Vietnamului de Sud, prin amplitudinea atacului a convins mulți americani că pentru victorie nu există nicio speranță. În SUA sprijinul pentru război a atins recorduri negative, cu toate că, în mod interesant, Ofensiva Tet a avut efect pozitiv asupra moralului trupelor americane. Efectul asupra populatiei și a guvernului american a fost unul profund, deoarece conducerea militară raporta situații favorabile, insinuând că forțele comuniste nu sunt capabile de acțiuni militare de o asemena anvergură. Dacă până atunci erau obligați să lupte împotriva gherilelor care erau îmbrăcate în haine civile și se amestecau între civili, de data aceasta aveau de a face cu un inamic vizibil, în uniformă.

Pe 9 iunie 1968, președintele Johnson l-a schimbat din funcție pe generalul Westmorland cu generalul Creighton W. Abrams. Deși hotărârea a fost luată încă din decembrie 1967, când s-a luat decizia de a fi numit șeful Statului Major al Forțelor Tereste Americane, se consideră că rezultatul Ofensivei Tet a grăbit acestă schimbare.

Acțiunile militare din cadrul acestei ofensive au facut 43.000 de victime din care 4.100 de soldați americani, 4.900 de soldați sud-vietnamezi, 14.000 de civili și 20.000 de comuniști (nord-vietnamezi și Viet-Cong).

Pe 10 mai 1968, în mod surprinzător, au început tratative de pace între Statele Unite ale Americii și Vietnamul de Nord. Negocierile au stagnat până în octombrie, când președintele Johnson a ordonat sistarea bombardamentelor în Vietnamul de Nord.

3.1.6 Masacrul de la Mỹ Lai

Masacrul de la Mỹ Lai a avut loc la 16 martie 1968, când un pluton de militarii americani, în satul Mỹ Lai, Vietnamul de Sud, a măcelărit intre 307 si 540 civili, în mare majoritate bebeluși, copii, femei și bătrâni. În urma acestui masacru, au fost arestați nouă soldați din forțele speciale, suspectându-se că acțiunea fost opera unui agent dublu. Această faptă a provocat consternare națională și internațională. Doar comandantul plutonului, lt. William Calley, a fost găsit vinovat, primind închisoare pe viață, dar a fost închis doar trei ani și jumătate.

Figura 7. Fotografie din 16 martie 1968, satul Mỹ Lai

3.1.7 Mediatizarea conflictului și intensificarea protestelor

Comparând imaginile văzute la televiziune cu cele declarate de guvernul american despre faptul că "deja se vede lumina la capătul tunelului", mulți americani au început să aibă senzația că au fost păcăliți de guvern. În același timp și guvernul american începea să fie tot mai divizat în ceea ce privea implicarea SUA în război. Fotografia lui Nick Ut, "fetița napalm" (Phan Thị Kim Phúc), prezenta o fată de nouă ani, care a fost victima unui bombardament cu napalm, a scandalizat opinia publică din întreaga lume. La 15 aprilie 1968, la New York, în jur de 200 000 de persoane au demonstrat împotriva războiului.

Figura 8. Phan Thị Kim Phúc in Trảng Bàng, după ce o bomba cu napalm a fost aruncata deasupra satului său de către un avion sud-vietnamez

La șase săptamâni după începerea Ofensivei Tet, sprijinul opiniei publice americane a scăzut de la 48% la 36%. De asemeaea, sprijinul pentru felul în care era dus războiul a scăzut de la 40% la 26%.

Istoricul militar Robert Dallek consemna faptul că „escaladarea razboiului în timpul mandatului lui Lyndon Johnson a divizat America în două părți înverșunate….a costat viețile a 30.000 de americani până la sfarșitul mandatului său și i-a distrus președenția acestuia”. Refuzul presedintelui de a suplimenta numărul de trupe din Vietnam a fost văzut ca o recunoaștere a faptului că războiul este pierdut. De asemenea, această decizie a fost văzută și ca o recunoaștere a faptului războiul nu poate fi câștigat prin escaladarea sa, cel puțin nu la un preț acceptabil pentru societatea și poporul american, după cum a notat Secretarul american al Apărării, Robert McNamara, „periculoasa iluzie a victoriei Statelor Unite era de acum înainte moartă”.

Intelectualitatea și artiștii americani, printre care Ayn Rand, Jerry Rubin, Phil Ochs, Jane Fonda, Joan Baez, Norma Becker, Maggie Kuhn, Norman Mailer, Paul Goodman, Will D. Campbell, Martin Luther King, Tom Paxton, Black Panther Party, Howard Zinn, Noam Chomsky, Bob Dylan, Daniel Ellsberg, John Lennon au adoptat o poziție împotriva intervenției militare americane în Vietnam. Leonard Bernstein a compus un oratoriu împotriva războiului.

3.2 Perioada Nixon și Vietnamizarea, 1969-1972

3.2.1 Doctrina Nixon și moartea lui Ho Și Min

După ocuparea funcției de președinte, Richard Nixon a hotărât retragerea lentă a trupelor americane din Vietnam. Pierderile comuniste mari în timpul ofensivei Tet ofereau șanse reale președintelui american să înceapă retragerea trupelor. Planul său s-a numit Doctrina Nixon. Planul era axat pe ideea întăririi armatei sud-vietnameze, astfel încât aceasta să poată prelua, în final, apărarea Vietnamului de Sud. Politica lui Nixon a devenit cunoscută sub numele de "vietnamizare". Vietnamizarea avea multe în comun cu politicile administrației Kennedy. Cu toate acestea, a rămas o diferență importantă. În timp ce Kennedy a insistat ca Vietnamul de Sud să poarte singur războiul, el a încercat să limiteze anvergura conflictului.

Nixon declara: "În seara aceasta vă anunț planul de retragere suplimentară a încă 150.000 de soldați americani, care urmează să fie finalizată în primăvara anului viitor. Acest lucru va aduce o reducere totală de 265.500 oameni în forțele noastre armate din Vietnam, sub nivelul care a existat atunci când am preluat funcția mea cu 15 luni în urmă". În final, sub mandatul lui Nixon, nord-americanii au avut pierderi mai mari decât în timpul lui Johnson.

La 10 octombrie 1969, Nixon a ordonat unei escadrile de 18 avioane de bombardament B-52 (operațiune numită Operation Giant Lance), încărcate cu arme nucleare, să zboare la granița spațiului aerian sovietic pentru a convinge Uniunea Sovietică că este capabil de orice pentru a pune capăt războiului din Vietnam. Nixon a urmărit de asemenea forțarea unor negocieri. Comandantul teatrului de luptă, generalul Creighton Abrams a schimbat tactica, inițiind operațiuni mai mici, care vizau logistica comunistă, cu o mai bună utilizare a puterii de foc și cu mai multă cooperare cu Armata Vietnamului de Sud.

Nixon, de asemenea, a început o politică de destindere cu Uniunea Sovietică și de apropiere față de Republica Populară Chineză. Această politică a contribuit la scăderea globală a tensiunii. Destinderea a dus la o reducere numărului armelor nucleare din partea ambelor superputeri. Dar Nixon a fost dezamăgit de faptul că Republica Populară Chineză și Uniunea Sovietică au continuat să furnizeze ajutor Vietnamului de Nord.

La 2 septembrie 1969, Ho Și Min, președintele Vietnamului de Nord, a murit, din cauza unui infarct miocardic, la vârsta de 79 de ani, în funcție urmându-i Lê Duẩn.

Începand cu 1970, militarii americani au fost retrași din zonele de graniță, unde aveau loc majoritatea luptelor, fiind redislocați în zona de coastă sau în interiorul țării, acesta fiind unul din motivele pentru care numărul victimelor din rândul soldaților SUA a fost redus la jumătate față de anul precedent.

3.2.2 Războiul în Laos și Cambodgia

Prințul Norodom Sihanouk, în 1955, a proclamat Cambodgia neutră, dar comuniștii au folosit teritoriul cambodgian ca bază de aprovizionare. Sihanouk a tolerat prezența lor, pentru că el dorea să evite atragerea într-un conflict regional mai larg. Cu toate acestea, sub presiunea Washingtonului, în 1969, el a renunțat la această politică. Drept urmare, comuniștii din Vietnam nu au mai fost bineveniți.

Președintele Nixon s-a folosit de ocazie pentru a lansa o masivă campanie de bombardamente secrete, numită Operation Menu (Anexa 1. Fig. 15), împotriva locurilor folosite de comuniști de-a lungul frontierei Cambodgiei cu Vietnamul.

Acest lucru a încălcat o serie lungă de declarații ale Washingtonului, care susțineau neutralitatea Cambodgiei. Richard Nixon i-a scris prințului Sihanouk, în aprilie 1969, asigurându-l că Statele Unite respectă "suveranitatea, neutralitatea și integritatea teritorială a Regatului Cambodgia" . În 1970, prințul Sihanouk a fost detronat de către prim-ministrul său pro-american, Lon Nol. Vietnamul de Nord a invadat Cambodgia, în 1970, la cererea liderului Khmerilor Roșii, Nuon Chea.

Forțele americane și ARV (Armata Republicii Vietnam) au lansat o incursiune în Cambodgia (Anexa 1. Fig. 16) pentru a ataca bazele Armatei Vietnamului de Nord sau bazele FNEVS și ca să încheie încercuirea Phnom Penh-ului de comuniști.

În februarie 1971, ARV a lansat operațiunea Operation Lam Son 719 (Anexa 1. Fig. 17), care viza tăierea potecii Ho Și Min în Laos. Aparent neutrul Laos a fost mult timp scena unui război secret, între autoritățile guvernamentale, susținute de SUA și Pathet Lao, mișcarea comunistă laoțiană, susținută de autoritățile nord-vietnameze. După întâlnirea cu rezistența, forțele sud-vietnameze s-au retras în debandadă, de-a lungul drumurilor pline cu morții lor. Atunci când li s-a terminat combustibilul, soldații au abandonat vehiculele și au încercat să se urce în elicopterele americane trimise pentru a evacua răniții. Mulți soldați sud-vietnamezi s-au agățat de elicoptere în încercarea disperată de a se salva. Avioanele SUA au fost nevoite să distrugă echipamentul militar abandonat, inclusiv tancuri, pentru preveni căderea lor în mâinile inamicului. Jumătate din trupele invadatoare ARV au fost fie capturate, fie ucise. Operațiunea a fost un fiasco și a reprezentat un eșec clar al vietnamizării.

Karnow nota că "gafele au fost monumentale… ofițerii sud-vietnamezi din funcțiile mari au fost instruiți de americani timp de zece sau cincisprezece ani, mulți la școlile de formare profesională în Statele Unite, dar au învățat puțin".

În 1971, Australia și Noua Zeelandă și-au retras soldații. Numărul trupelor americane a fost, în continuare, redus la 196.700, cu un termen limită pentru a retrage încă 45.000 de militari până în februarie 1972. Cum protestele împotriva războiului s-au răspândit pe întregul teritoriu al Statelor Unite, deziluziile și indisciplina au crescut în rândurile militarilor, crescând inclusiv consumul de droguri, uciderea comandanților pe câmpul de luptă și dezertarea.

3.2.3 Ofensiva de Paști și Operațiunea aviatică Linebacker

Vietnamizarea a fost din nou testată de Ofensiva de Paști (Anexa 1. Fig. 18, 19) din 1972, o invazie masivă convențională a Vietnamului de Sud. Fortele nord-vietnameze și Viet Cong-ul au invadat rapid provinciile nordice și în coordonare cu alte forțe, au atacat din Cambodgia, amenințând să taie țara în două.

În pofida acestei ofensive comuniste, retragerile de trupe americane au continuat, doar forțele aeriene americane rămânând să salveze situația prin Operația Linebacker, ofensiva fiind, astfel, oprită. Cu toate acestea, a devenit clar că, fără Forțele Aeriene Americane, Vietnamul de Sud nu ar putea supraviețui. Ultimele trupe terestre americane au fost retrase în luna martie, 1973, Statele Unite menținând forțe aeriene și navale în Golful Tonkin, Thailanda și Guam.

3.3 Retragerea americanilor, 1972-1975

3.3.1 Acordurile de Pace de la Paris

În ultimii ani de "vietnamizare", Statele Unite au început să reducă drastic sprijinul trupelor din Vietnamul de Sud. Multe trupe americane au fost scoase din regiune și la 5 martie 1971, în Statele Unite ale Americii a revenit Grupul al V-lea al Forțelor Speciale, care a fost prima unitate americană trimisă în Vietnamul de Sud.

În alegerile prezidențiale din SUA (noiembrie 1972), George McGovern, a pierdut în 49 din cele 50 de state, contracandidatul său, Richard Nixon, fiind reales președinte al SUA. În acest timp, Henry Kissinger, consilierul pe probleme de securitate al președintelui, a continuat negocierile secrete cu Lê Đức Thọ, ajungând la un acord în octombrie 1972. În ciuda acestui acord, președintele sud-vietnamez a cerut modificări masive ale acestuia. În replică, Nordul a facut publice negocierile, ajungându-se la un blocaj diplomatic.

Pentru a-și demonstra sprijinul față de Vietnamul de Sud, Nixon a ordonat bombardarea Hanoiului între 18-29 decembrie 1972, distrugând ceea ce supraviețuise din capacitățile economice și industriale ale Vietnamului de Nord. Simultan, președintele a amenințat Saigonul că va încheia pace separată cu Vietanul de Nord și că va sista ajutorul american, dacă tratativele nu vor fi reluate.

Pe 15 ianuarie 1973, Richard Nixon a anunțat suspendarea acțiunilor militare ofensive împotriva Nordului. Pe 27 ianuarie s-au semnat Acordurile de pace de la Paris, care consfințeau încheierea inplicarii Statelor Unite ale Americii în Războiul din Vietnam. S-a declarat un armistițiu între Nord și Sud și s-au eliberat prizonierii de război americani. De asemena, integritatea teritoriala a Vietnamului era garantată, stabilindu-se alegeri naționale. În textul tratatului era stipulată retragerea trupelor americane în 60 de zile de la semnarea sa, acesta fiind singurul articol care a fost respectat.

În conformitate cu Acordurile de Pace de la Paris, între ministrul de externe nord-vietnamez Le Duc Tho, și secretarul de stat american al SUA, Henry Kissinger și semnat – fără tragere de inimă – și de președintele sud-vietnamez Thiệu, Vietnamului de Nord i s-a permis să continue furnizarea de materiale trupelor comuniste din Vietnamul de Sud, dar numai în măsura în care se înlocuiau materialele care au fost consumate. Mai târziu, în acel an, s-a acordat Premiul Nobel pentru Pace lui Kissinger și Le Duc Tho, dar negociatorul vietnamez a refuzat, spunând că o pace adevărată nu există încă.

La 15 martie 1973, Richard Nixon a sugerat că Statele Unite ar interveni militar dacă partea comunistă ar încălca acordul de încetare a focului. Reacția publicului și a Congresului a fost nefavorabilă și în luna aprilie, Nixon l-a numit pe Martin Graham ca ambasador al SUA în Vietnam.

Secretarul apărării, James R. Schlesinger, a declarat că ar recomanda reluarea bombardamentelor americane asupra Vietnamului de Nord în cazul în care acesta ar lansa o ofensivă majoră împotriva Vietnamului de Sud. La 4 iunie 1973, Senatul SUA a adoptat Amendamentul Case-Church care interzicea o astfel de intervenție.

Șocul prețului petrolului din octombrie 1973 a provocat daune semnificative economiei Vietnamului de Sud. Vietcong-ul a reluat operațiunile ofensive, sub comanda lui Trần Văn Trà, atunci când a început sezonul uscat și în ianuarie 1974, a recucerit teritoriul pierdut în timpul sezonului uscat precedent. După două confruntări, care au lăsat 55 de soldați sud-vietnamezi morți, președintele Thiệu a anunțat, la 4 ianuarie, că s-a reluat războiul și că Acordul de Pace de la Paris nu mai era în vigoare. Au fost peste 25.000 de pierderi de partea sud-vietnameză în timpul perioadei de încetare a focului.

3.3.2 Demisia lul Richard Nixon si manadatul lui Gerald Ford

La 9 august 1974, după ce președintele Nixon a demisionat din cauza scandalului Watergate, Gerald Ford a preluat funcția de președinte al SUA. Congresul a tăiat ajutorul financiar pentru Vietnamul de Sud de la 1 miliard dolari pe an la 700 milioane dolari. Alegerile legislative din SUA (1974) au adus la putere un nou congres dominat de democrați, care au fost chiar mai determinați să se confrunte cu președintele în privința războiului. Congresul a votat imediat restricții privind finanțarea și activitățile militare, urmând ca acestea să fie eliminate treptat în 1975 și oprite total în 1976.

Succesul ofensivei din sezonul uscat din anii 1973-1974 l-a inspirat pe Trần Văn Trà să revină la Hanoi, în octombrie 1974 și să pledeze pentru o ofensivă mai mare în următorul sezon uscat. De data aceasta, Trần putea călători pe șosele bune cu stații de carburanți, o schimbare mare față de zilele când aprovizionările se făceau cu mari pericole pe cărarea Ho Și Min din munți. Giap, ministrul apărării nord-vietnamez, a fost reticent în a aproba planul lui Trần. O ofensivă mai mare putea provoca o reacție din partea SUA și să interfereze cu ofensiva planificată de Vietnamul de Nord pentru 1976. Trần a apelat la superiorul lui Giap, la primul secretar Le Duan, care a aprobat Operațiunea.

Planul lui Tràn implica o ofensiva limitata din Canbodgia in provincia Phước Long, care avea ca scop rezolvarea unor probleme logistice locale, de a verifica starea de pregătire de luptă a Vietnamului de Sud și de a verifica implicarea Statelor Unite.

Pe 13 decembrie, 1974, forțele comuniste au atacat (Anexa 1, fig. 20) drumul național 14 din provincia Phước Long. Capitala provinciei, Phuoc Binh, a fost cucerită pe 6 ianuarie 1975. Gerald Ford a cerut fonduri Congresului SUA pentru a ajuta Vietnamul de Sud, dar a fost refuzat. Căderea orașului Phuoc Binh și lipsa de implicare a SUA a demoralizat conducerea din sud.

Rapiditatea succesului a determinat Biroul Politic Central din Vietnamul de Nord sa-și revadă strategia de lupta. S-a hotărât ca să ii fie data generalului Văn Tiến Dũng conducera forțelor armate din Platoul Central. Înainte să se îndrepte către sud, generalul Dũng i-a spus lui Lê Duẩn faptul că „niciodată condițiile militare și politice nu au fost atât de perfecte și nici nu am avut un avantaj stategic atât de mare ca în acest moment”.

La începutul anului 1975, Vietnamul de Sud avea de trei ori mai multă artilerie și de două ori mai multe tancuri și mașini blindate ca Vietnamul de Nord. Ei au avut de asemenea, 1400 de avioane și o superioritate numerică de doi la unu în ceea ce privește numărul de militari disponibili față de dușmanii lor comuniști. Cu toate acestea, creșterea prețurilor la petrol a însemnat că o mare parte din acestea nu se puteau folosi. Ei s-au confruntat cu un Vietnam de Nord foarte bine organizat, extrem de determinat și bine finanțat. O mare parte a dotărilor Vietnamului de Nord și sprijinul financiar a venit din blocul comunist.

În Vietnamul de Sud haosul era în creștere. Abandonarea lui de către armata americană a compromis o economie dependentă de SUA, sprijinul financiar și prezența unui număr mare de trupe americane. Vietnamul de Sud suferea de recesiunea globală care a urmat embargoului arab de petrol.

3.3.3 Campania 275

La 10 martie 1975, generalul Dung a lansat Campania 275, o ofensivă limitată în Platoul Central, susținut de tancuri și artilerie grea. Ținta a fost Buôn Ma Thuột, în provincia Đắk Lak. În cazul în care orașul ar putea fi ocupat, capitala provinciei Pleiku și drumul spre coastă ar fi fost expus unei campanii planificate în 1976. Armata sud-vietnameză s-a dovedit incapabil de a rezista atacului și forțele sale s-au prăbușit la 11 martie (Anexa 1, fig. 21). Încă o dată, Hanoi-ul a fost surprins de viteza și succesul atacului. Dung a cerut acum Biroului Politic să-i permită să ocupe Pleiku, apoi să pornească imediat spre Kon Tum. El a susținut că, “acum, cu două luni de vreme bună rămasă până la debutul musonului, ar fi iresponsabil să nu profite de situație”.

Președintele Nguyen Van Thiệu, un fost general, se temea că forțele sale vor fi tăiate în partea de nord și a ordonat retragerea. Dar, din ceea ce părea a fi o repetare a Operației Lam Son 719, retragerea s-a transformat în curând într-o debandadă sângeroasă. În timp ce cea mai mare parte a forțelor ARV a încercat să fugă, unități izolate s-au luptat cu disperare. Generalul ARV Phu a abandonat Pleiku și Kon Tum și s-a retras spre coastă, ceea ce a devenit cunoscut mai târziu sub numele de "coloana de lacrimi".

Cum ARV a încercat să se îndepărteze de inamic, refugiații ocupau drumul lor de retragere. Starea proastă a drumurilor și podurilor afectate de ani de conflict și de neglijență, a încetinit coloana lui Phu. Cu apropierea forțelor vietnameze de Nord s-a instalat panica (Anexa 1, fig. 22). Retragerea a degenerat într-o goană disperată spre coastă. Până la 1 aprilie ,"coloana de lacrimi", a fost aproape complet anihilată.

La 20 martie, Thieu a dispus ca Hue, cel de-al treilea cel mai mare oraș din Vietnam, să fie apărat cu orice preț, iar apoi și-a schimbat de mai multe ori politica. Ordinele contradictorii ale lui Thieu au indus în eroare și au demoralizat corpul său de ofițeri. Când nord-vietnamezii au lansat atacul, s-a instalat panica și rezistența ARV a slăbit. La 22 martie, forțele comuniste au început asediul orașului Hue. Civilii au inundat aeroporturile și docurile, cu speranța de a găsi orice mod de a părăsi țara. Unii chiar au înotat spre mare pentru a ajunge la bărcile și barjele ancorate în larg.

În confuzie, soldații ARV au tras asupra civililor pentru a-și face loc pentru retragere. La 25 martie, după o luptă de trei zile, Hue a căzut. Odată cu prăbușirea rezistenței în Hue, nord-vietnamezii au început să bombardeze cu rachete Da Nangul și aeroportul său. Până la 28 martie 35.000 de trupe nord-vietnameze erau gata să atace în suburbii. La 30 martie 100.000 de militari ARV, fără lideri, s-au predat, în timp ce trupele comuniste au mărșăluit victorioase prin Da Nang (Anexa 1, fig. 23). Odată cu căderea orașului, apărarea Platourilor Centrale și provinciile din nord nu a putut fi menținută.

3.3.4 Ofensiva nord-vietnameză finală

Cu jumătatea de nord a țării sub controlul lor, Biroul Politic i-a ordonat generalului Dung să lanseze ofensiva finală împotriva Saigonului. Planul operațional pentru Campania Ho Și Min a solicitat capturarea Saigonului înainte de 1 mai. Hanoi a dorit să evite venirea musonului și să prevină orice redistribuire a forțelor ARV pentru apărarea capitalei. Forțele din Nord, cu moralul ridicat datorită victoriilor recente, au acționat capturând Nha Trang, Cam Ranh și Da Lat.

La 7 aprilie, trei divizii nord-vietnameze au atacat Xuan Loc, la 64 km est de Saigon (Anexa 1, fig. 24). Nord-vietnamezii au întâmpinat o rezistență acerbă la Xuan Loc din partea Diviziei 18 ARV, care au fost în inferioritate numerică de șase la unu. Timp de două săptămâni au fost bătălii sângeroase, timp în care apărători ARV au făcut ultima încercare de a bloca avansul nord-vietnamez. La 21 aprilie, garnizoanei epuizate i s-a ordonat să se retragă spre Saigon.

Președintele Thieu a demisionat în aceeași zi, declarând că Statele Unite au trădat Vietnamul de Sud. Într-un atac usturător, el a sugerat secretarului de stat american, Henry Kissinger, că l-a păcălit la semnarea acordului de pace de la Paris cu doi ani în urmă, promițând ajutor militar, care nu s-a materializat. După ce a transferat puterea lui Trầnn Van Huong, la 25 aprilie 1975, a plecat în Taiwan. În același timp, tancurile nord-vietnameze au ajuns la Bien Hoa și s-au întors spre Saigon, măturând unitățile izolate ale ARV-ului care le stăteau în cale. Până la sfârșitul lunii aprilie, ARV s-a prăbușit pe toate fronturile, cu excepția celor din Delta Mekongului. Mii de refugiați s-au îndreptat spre sud, înainte de atacul comunist principal. La 27 aprilie 1975, 100.000 de militari nord-vietnamezi au înconjurat Saigonul.

Orașul a fost apărat de aproximativ 30.000 de trupe ARV. Pentru a grăbi colapsul și pentru a ațâța panica, comunistii au bombardat aeroportul și au forțat închiderea acestuia. Cu evacuarea aeriană închisă, un mare număr de civili au constatat că nu au nicio posibilitate de a pleca din țară.

3.3.5 Căderea Saigonului (Anexa 1, Fig. 25)

A izbucnit haos, neliniște și panică atunci când oficialii sud-vietnamezi isterici și civili se luptau să plece din Saigon. A fost declarată legea marțială. Elicopterele americane au început evacuarea sud-vietnamezilor, americanilor și cetățenilor străini din diferite părți ale orașului și din ambasada SUA. Operațiunea Frequent Wind (Anexa 1, Fig. 26) a fost amânată până în ultimul moment posibil, din cauza credinței ambasadorului SUA, Graham Martin, că Saigonul ar putea fi apărat și se va ajunge la un acord politic.

Schlessinger a anunțat, la 29 aprilie 1975, dimineața devreme, evacuarea cu elicoptere din Saigon a personalului diplomatic, militar și civil al SUA care mai rămăse acolo. Operațiunea Frequent Wind a fost, fără îndoială, cea mai mare evacuare cu elicoptere din istorie.

Figura 9. Elicopter american evacuand personal american, Saigon, 29 aprilie 1975

Operațiunea a început la 29 aprilie, într-o atmosferă de disperare, deoarece mulțimea panicată de vietnamezi rivaliza pentru spațiul limitat. Martin a solicitat Washingtonului să trimită 700 de milioane de dolari ajutor de urgență pentru a susține regimul și de a-l ajuta să mobilizeze rezerve militare proaspete. Dar opinia publică americană era sătulă de acest conflict, în Statele Unite, Vietnamul de Sud fiind perceput ca, deja, condamnat. La 23 aprilie, într-un discurs televizat, presedintele Gerald Ford a declarat sfârșitul războiului din Vietnam și sistarea tuturor ajutoarelor SUA. Operațiunea Frequent Wind a continuat neîntrerupt, dar tancurile nord-vietnamezilor au străpuns apărarea din cartierele mărginașe ale Saigonului.

În primele ore ale dimineții zilei de 30 aprilie 1975, ultimii infanteriști marini americani au evacuat cu elicopterul ambasada, în timp ce civilii disperați pătrundeau în incinta ambasadei SUA. Mulți dintre ei au fost angajați de către americani și acum erau lăsați în voia sorții. La 30 aprilie 1975, trupele Armatei Populare a Vietnamului au înfrânt toate rezistențele și au capturat rapid clădirile și instalațiile cheie. Un tanc a spart porțile Palatului Independenței și de la 11:30, ora locală, steagul FNEVS era arborat pe clădire.

Președintele Duong Van Minh, care i-a sucedat lui Huong s-a predat cu două zile mai devreme. Predarea sa a marcat sfârșitul a 116 de ani de luptă a Vietnamului, fie alături sau împotriva unor țări diferite, în primul rând, China, Franța, Japonia și Statele Unite.

Capitolul IV

POZIȚIA INTERNAȚIONALĂ ȘI

CONSECINȚELE RĂZBOIULUI DIN VIETNAM

4.1 Țări susținătoare ale Vietnamului de Nord

4.1.1 Republica Populară Chineză

În 1950, Republica Populară Chineză a recunoscut diplomatic Republica Democrată Vietnam a Viet Minh-ului și a trimis arme, precum și consilieri militari, conduși de Luo Guibo, pentru a ajuta Viet Minh-ul, în războiul cu francezii. Prima schiță din 1954 a Acordului de la Geneva a fost negociată de către primul-ministru francez Pierre Mendes France și premierul chinez Zhou Enlai, care, temându-se de intervenție din partea SUA, a cerut Viet Minh-ului să accepte partajarea Vietnamului de-a lungul paralelei 17.

Capacitatea Chinei de a ajuta Viet Minh a scăzut atunci, când, în 1953, ajutorul militar sovietic pentru China a fost redus după sfârșitul Războiului coreean. Mai mult decât atât, un Vietnam divizat reprezenta mai puțină amenințare pentru China. China asigura suport material și tehnic comuniștilor din Vietnam în valoare de sute de milioane de dolari. Ajutorul Chinei, constând în orez, a permis Vietnamului de Nord să foloseasca in lupta barbatii cu vârsta potrivită serviciului militar și să conceapă un proiect universal de lupta în 1960.

În vara anului 1962, Mao Zedong a fost de acord să furnizeze gratuit Hanoiului, 90.000 de puști și pistoale. Începând din 1965, China a trimis baterii anti-aeriene și batalioane de geniști Vietnamului de Nord pentru a repara daunele cauzate de bombardamentele americane, a reconstrui drumurile și căile ferate și pentru a efectua alte lucrări genistice. Acest ajutor a dat posibilitatea unităților militare combatante nord-vietnameze să lupte în sud.

Relațiile chino-sovietice s-au răcit după ce, în august 1968, sovieticii au invadat Cehoslovacia. În octombrie, China a cerut Vietnamului de Nord să întrerupă relațiile sale cu Moscova, dar Hanoiul a refuzat. În noiembrie 1968, chinezii au început să se retragă pentru a pregăti un posibil conflict cu sovieticii, care a avut loc în martie 1969, pe insula Zhenbao. China a început, de asemenea, finanțarea Khmerilor Roșii ca o contrapondere la comuniștii din Vietnam, la acel moment. Retragerea Chinei din Vietnam a fost finalizată în iulie 1970. Khmerii Roșii, în 1975-1978, au lansat raiduri feroce în Vietnam. Vietnamul a răspuns printr-o invazie, care a răsturnat Khmerii Roșii. Ca răspuns, în 1979, China a lansat o invazie scurtă, punitivă în Vietnam.

4.1.2 Uniunea Sovietică

Leonid Brejnev a fost conducătorul URSS în timpul celei de a doua jumătăți a Războiului din Vietnam.

Navele sovietice din sudul Mării Chinei dădeau avertismente vitale timpurii forțelor FNEVS în Vietnamul de Sud. Navele sovietice de spionaj erau capabile să observe bombardierele B-52 americane care decolau de la Okinawa și Guam. Viteza și direcția acestor avioane erau transmise la sediul COSVN (Oficiul Central pentru Vietnamul de Sud). COSVN din viteza și direcția acestora putea calcula ținta bombardamentelor și să avertizeze pe cei care puteau, astfel, să iasă din calea bombardierelor. Datorită acestor avertismente, în perioada 1968-1970, bombardierele nu au ucis un singur lider militar sau civil la statul major nord-vietnamez.

Uniunea Sovietică a furnizat Vietnamului de Nord materiale medicale, arme, tancuri, avioane, elicoptere, artilerie, rachete antiaeriene și alte echipamente militare. Echipajele sovietice au tras rachete sol-aer fabricate în URSS asupra primelor participante la incursiunile de bombardament asupra Hanoi-ului, bombardierele B-52, și din care câteva au fost doborâte deasupra orașului. Mai puțin de o duzină de cetățeni sovietici și-au pierdut viața în acest conflict. După prăbușirea Uniunii Sovietice, în 1991, oficialii ruși au recunoscut că Uniunea Sovietică, în timpul războiului, avea până la 3.000 de militari în Vietnam. Unele surse rusești oferă date mai precise: materialul donat de către URSS a inclus 2.000 de tancuri, 7.000 de tunuri de artilerie, peste 5.000 de tunuri antiaeriene, 158 de lansatoare de rachete sol-aer. Pe parcursul războiului, banii sovietici donați cauzei vietnameze au constituit echivalentul a 2 milioane de dolari pe zi.

Din iulie 1965 până la sfârșitul anului 1974, în lupta din Vietnam au fost prezenți aproximativ 6.500 de ofițeri și generali, precum și mai mult de 4.500 de soldați și sergenți ai forțelor armate sovietice. În plus, școlile militare și academiile din URSS au început instruirea militarilor vietnamezi (peste 10 000 de persoane).

4.1.3 Coreea de Nord

Ca urmare a unei decizii a Partidului Muncitorilor din Coreea din octombrie 1966, la începutul anului 1967, Coreea de Nord a trimis un escadrilă de avioane de luptă în Vietnamul de Nord să sprijine escadrilele 921 și 923 care apărau Hanoiul. Această escadrilă a rămas în tot anul 1968, efectivul ei fiind de 200 de piloți.

În plus, au fost trimise cel puțin două regimente de artilerie antiaeriană. Coreea de Nord a trimis, de asemenea, arme, muniții și două milioane de uniforme camarazilor din Vietnamul de Nord. Se spune că președintele Kim Ir-sen le-ar fi spus piloților săi să "lupte în război, ca și când cerul din Vietnam ar fi propriul lor cer".

4.1.4 Cuba

Măsura contribuției Republicii Cuba comuniste în privința forței de muncă la efortul de război al Vietnamului de Nord este încă o chestiune încă insuficient dezbătută. Atunci și de atunci până azi, guvernele comuniste din Vietnam și Cuba nu au divulgat informații cu privire la această chestiune. Există numeroase rapoarte scrise de foștii prizonieri de război americani care susțin că, în timpul războiului, au observat prezența în penitenciarele nord-vietnameze a unor militari și civili cubanezi și că aceștia au participat la torturarea prizonierilor, în ceea ce este cunoscut sub numele de "Programul Cuba".

Printre martorii la acest fapt se numără și senatorul John McCain, candidat prezidențial SUA în 2008 și fost prizonier de război din Vietnam, potrivit cărții sale din 1999, „Credința părinților mei”. Faptul că exista cel puțin un contingent mic de consilieri militari cubanezi prezinți în Vietnamul de Nord în timpul războiului, este fără îndoială. Unele surse, în special cele care pledează în problema prizonierilor de război în Vietnam, susțin că implicarea militară și non-militară din Cuba ar putea fi de „mii de persoane”.

4.2 Țări susținătoare ale Vietnamului de Sud

4.2.1 Coreea de Sud

Pe partea anti-comunistă, Coreea de Sud a avut cel de-al doilea cel mai mare contingent de trupe străine în Vietnamul de Sud, după Statele Unite. În noiembrie 1961, Park Chung Hee a propus lui John F. Kennedy participarea sud-coreeană în război, dar Kennedy nu a fost de acord. La 1 mai 1964 Lyndon B. Johnson a solicitat participarea Coreei de Sud. Primele trupe din Coreea de Sud au început să sosească în 1964 și batalioane mari de luptă au început să sosească un an mai târziu. Sud-coreenii, în curând, au câștigat reputație în eficacitate. Într-adevăr, fără îndoială, au efectuat operațiunile de contrainsurgență atât de bine încât comandanții americani considerau că zona de responsabilitate coreeană era cea mai sigură.

Aproximativ 320 000 de soldați sud-coreeni au fost trimiși în Vietnam, fiecare militar având un serviciu militar de un an. Nivelul maxime al trupelor a ajuns la 50 000 în 1968, însă în 1973 toate trupele au fost retrase. În timpul războiului au fost uciși aproximativ 5 000 sud-coreeni și au fost răniți 11 000. Militarii sud-coreeni au ucis 41 000 luptători Viet Cong. Statele Unite a plătit soldații din Coreea de Sud pentru serviciul lor în Vietnam cu 236 milioane dolari, și PIB-ul Coreei de Sud a crescut de cinci ori în timpul războiului.

4.2.2 Australia și Noua Zeelandă

Australia și Noua Zeelandă, aliați apropiați ai Statelor Unite și membri ai Organizației Tratatului Asia de Sud-Est (SEATO) și ANZUS, au trimis trupe terestre în Vietnam. Ambele națiuni au câștigat experiență în lupta împotriva insurgenților și în condiții de junglă, așa cum făcuseră în timpul insurgenței malaeziene și în cel de-al Doilea Război Mondial. Guvernele lor au subscris la Teoria Dominoului și, în consecință, Australia a început prin trimiterea de consilieri în Vietnam, în 1962, iar trupele combatante au fost trimise în 1965. La fel, Noua Zeelandă a trimis, la început, un detașament de geniu și o baterie de artilerie, continuând, apoi, cu trimiterea unor forțe speciale și de infanterie regulată, care au fost atașate la formațiunile australiene. Angajamentul australian de vârf a fost de 7672 trupe combatante și Noua Zeelandă cu 552. Mai mult de 60.000 de australieni s-au implicat personal în timpul războiului, din care 521 au fost uciși și mai mult de 3.000 de răniți. Aproximativ 3.000 de neozeelandezi au servit în Vietnam, pierderile fiind de 37 morți și 187 răniți. Majoritatea australienilor și neeozeelandezi au servit în Primul Grup operativ australian în provincia Phuoc Tuy.

4.2.3 Filipine

În Vietnamului de Sud au fost expediați un număr de 10 450 filipinezi. Acest personal a fost, în primul rând, angajat în proiecte medicale și alte proiecte civile de pacificare. Aceste forțe au operate sub denumirea de PHLCAG-V sau Grupul de Acțiune Civic Filipinez -Vietnamez.

4.2.4 Thailanda

Formațiunile armatei thailandeze, inclusiv batalionul "Cobra Reginei", au intrat în acțiune, în Vietnamul de Sud, între 1965 și 1971. Forțele thailandeze au fost folosite mai mult în acțiuni acoperite în Laos, între anii 1964 și 1972, deși formațiunile Thai regulate au fost puternic depășite numeric de "voluntari" neregulați ale unităților CIA – sponsorizate de Poliția de Patrulare Aeriană, care au desfășurat activități de recunoaștere pe partea de vest a Cărării Ho Și Min.

4.3 Armamentul utilizat în conflict

Forțele comuniste au fost înarmate, în principal, cu armament chinezesc și sovietic, deși unele unități de gherilă Viet Cong au fost dotate cu arme de infanterie din Vest, fie cu arme capturate din stocurile francezilor în timpul primului război din Indochina sau prin achiziționare ilicită. Pistolul-mitralieră sovietică omniprezentă AK-47 a fost considerat, în general, ca fiind cea mai bună pușcă de asalt din război și nu era neobișnuit să vezi forțele speciale americane echipate cu AK-47 capturate, deoarece M16 american, care a înlocuit M14, deși era considerată mult mai precisă și mai ușoară decât arma sovietică AK-47, avea dezavantajul că era predispusă la blocare.

4.4 Consecințele Războiului din Vietnam

4.4.1 Consecințele asupra Vietnamului

La 2 iulie 1976 prin reunificarea Vietnamului de Sud cu Vietnamul de Nord a fost creată Republica Socialistă Vietnam. Capitala sudului, orașul Saigon a fost redenumit Ho Și Min, astfel exprimându-și respectul față de fostul președinte al Vietnamului de Nord. Din păcate, realizarea unității prin ocuparea Vietnamului de Sud nu a dus la reinstaurarea păcii.

Armata vietnameză încă de la mijlocul anilor 60 lupta în Laos împotriva trupelor regale ale Laosului, până când, în 1975, Pathet Lao comunist a ajuns la putere. În 1978, răspunzînd la atacurile kmerilor roșii din zona de graniță, trupele vietnameze au intrat în Cambogia, unde, în mod ironic, în anul 1979, ei au fost cei care au pus capăt regimului de teroare al kmerilor roșii care a provocat peste un milion de victime în rândul populației cambogiene.

Din cauza intrării trupelor vietameze în Cambogia, în februarie 1979, au avut un conflict foarte sângeros de o lună și cu China, când trupele chineze au intrat în partea de nord a Vietnamului (în final, China și-a retras trupele). Trupele vietnameze au rămas până la sfârșitul anilor 80 în Cambogia, unde au avut sângeroase lupte de gherilă cu kmerii roșii retrași lângă granița thailandeză. Din cauza ocupației militare, Vietnamul s-a izolat politic. În 1964 SUA au ordonat aplicarea unui embargou comercial împotriva Vietnamului, care a rămas îân vigoare până la 4 februarie 1994.

4.4.2 Consecințele asupra SUA

Una din consecințele războiului în SUA a fost că, în 1973, s-a renunțat la serviciul militar obligatoriu. Cheltuielile SUA privind Războiul din Vietnam se estimează între 140-180 miliarde de dolari. Prin comparație, cheltuielile cu Programul Apollo pentru trimiterea omului pe Lună au fost în jur de 20 miliarde de dolari. Se consideră că, din punct de vedere militar, în Vietnam, SUA au repurtat succes tactic și înfrângere strategică. Generalul Victor Krulak a criticat foarte aspru strategia de uzură a lui Westmoreland care a costat multe vieți americane cu un slab rezultat pozitiv.

Între anii 1965 și 1975 SUA au cheltuit 111 miliarde de dolari, generând un mare deficit bugetar. Peste 3 milioane de americani au servit în Războiul din Vietnam dintre care 1,5 milioane au fost implicați activ în lupte. James E. Westheider scria că, în 1968, anul de vârf al intervenției americane în Vietnam, erau 543 000 militari, dar numai 80 000 erau considerați ca făcând parte din trupele combatante.

Până la sfârșitul războiului, pierderile americane s-au ridicat la 58.220, peste 150.000 au fost răniți și cel puțin 21.000 au suferit dizabilități permanente. Aproximativ 830.000 veterani americani au suferit de sindromul de stres posttraumatic. Aproximativ 125.000 americani au evitat înrolarea fugind în Canada, iar 50.000 americani aflați în serviciu militar au dezertat. Acestora în 1977 președintele Jimmy Carter le-a garantat iertare necondiționată.

4.4.3 Consecințele asupra mediului

Operațiunea Ranch Hand a început la începutul anului 1962 și avea ca scop să defolieze coroanele copacilor, și să desece tufișurile pentru a scoate la vedere mișcările din zonă. În această acțiune s-au aruncat substanțe chimice asupra plantelor, printre care și Agentul Orange denumit după culoarea butoaielor, în urma cărora cădeau frunzele. Substanța conținea și dioxină, care era dăunătoare sănătății. Guvernul Vietnamului, după război, a evaluat efectele Agentului Orange, constatând că aproximativ 4,8 milioane de oameni au fost expuși substanței care a produs moartea a 400 000 oameni și tot din această cauză s-au născut 500 000 copii cu malformații. În urma interdicției ONU s-a sistat utilizarea substanței, apoi, în 1972, a fost transportat pe atolul Johnston, iar în 1977 s-a distrus toată cantitatea rămasă. În afară de Agentul Orange, în delta fluviului Mekong armata americană mai folosea și Agentul White și Blue până în 1973.

În SUA, cercetările efectuate nu au demonstrat în mod clar nocivitatea substanțelor defoliante. Din acest motiv SUA nu și-au asumat răspunderea pentru persoanele afectate și nici faptul că ar fi folosit substanțe chimice interzise de convențiile internaționale.

CONCLUZIE

La nivel mondial, Războiul din Vietnam a fost conflictul militar a cărui importanță în secolul XX a fost depășită numai de către cel de-al Doilea Război Mondial. Deși este considerat uneori o parte secundară a Războiului Rece, acest conflict reprezintă o veritabilă “oglindă” a perioadei sale istorice, cât și o mare surpriză pentru scena politică mondială, deoarece a pus în prim-plan o victorie a unui actor geopolitic cu o influență mică la nivel internațional, dar deosebit de reziliat în cadrul granițelor sale, precum și în vecinătatea imediată.

Dincolo de efectele politice și de mobilizarea forțelor internaționale, Răboiul din Vietnam are o componentă umană deosebită. Modul de ducere a luptelor, precum și finalitatea lor, au arătat, atât în tabăra comunistă cât și în cea pro-americană, calități umane deosebite ale combatnaților, precum și ale liderilor acestora. Rezistența, încrâncenarea, spiritul de sacrificiu și dorința de a învinge arătate pe timpul desfășurării ostilităților au fost văzute rar în cursul istoriei.

Estimarea numărului victimelor datorate conflictului variază. Cele mai multe studii indică numărul de victime din perioada 1954-1975 ca fiind cuprins între 1,5-3,6 milioane. Aceste estimări cuprind victimele militare și civile din Vietnamul de Nord, Vietnamul de Sud, Laos și Cambodgia. O sursă aproximează 3,8 milioane de victime, mărind perioada studiului până în 2002. Între 195,000–430,000 de sud-vietnamezi și 50,000–65,000 de nord-vietnamezi și-au pierdut viața. În perioada 1960-1974 au fost uciși 254,256 de militari sud-vietnamezi. Departamentul Apărării al SUA a raportat inițial o cifră oficială de 950,765 de soldați comuniști în perioada 1965-1974, reducând apoi acestă cifră cu 30%. Noua raportare preciza faptul că din acel număr de victime o treime erau reprezentați de civili. O statistică realistă conduce la ideea că numărul de victime din rândul militarilor nord-vietnamezi este de 444.000 de persoane.

Un studiu demografic detaliat a calculat numărul de victime cauzate de război ca fiind cuprins între 791,000–1,141,000 de persoane în Vietnam. De asemenea în cadrul conflictului au murit între 240.000 și 300.000 de cambodgieni, 60.000 de laoțieni și 58,300 de militari americani.

În 1975, Războiul din Vietnam a fost o înfrângere clară pentru SUA. În timp ce mare parte din Indochina devenea comunistă, validând Teoria Dominoului în oarecare măsură, cea mai importantă consecință a războiului a fost cea psihologică. Nu a afectat statutul de super-putere al SUA și deși Vietnamul de Nord câștigase, realizând visul de o viață a lu Ho Și Min, situația țării de după război a fost marcată de războaie ulterioare, sărăcie și suferința poporului vietnamez. Astăzi, când capitalismul este din ce în ce mai puternic în Vietnam, pare greu de crezut că în 1975 comuniștii au fost cei care au învins.

Războaiele precedente ale Statelor Unite, în special cel de-al Doilea Război Mondial, au fost conficte încununate de victorii categorice, în care finalitatea se discută în termeni de victorie sau înfrângere absolută. Vietnam a fot diferit în mod fundamental, fiind până la urmă doar un front al Războiului Rece. Din această cauză și scopul final al părților beligerante era diferirit, conferind un statut asimetric conflictului. Astfel, obiectivele Vietnamului de nord erau simple și mult mai ușor de atins, beneficiind de sprijinul populației și de avantajul luptei pe terenul propriu, în timp ce obiectivele SUA transformau Vietnamul într-o rotiță a unui angrenaj geopolitic mult mai mare, complicând astfel perspectivele sale de abordare a situației.

De asemena, războiul a schimbat Statele Unite ale Americii pentru totdeauna. A fost cel mai lung război la care a participat această țară din 1955 până în 1973. Din punct de vedere al prestigiului militar, a fost pentru prima oară în istorie când Statele Unite ale Americii nu și-a atins obiectivele pentru care au intrat în război, cel de a păstra un guvern separat, indipendent și non-comunist în Vietnamul de Sud.

Din punct de vedere politic, SUA au trecut print-o serie de schimbări majore, cea mai importantntă fiind creșterea influenței Congresului în detrimentul președintelui. Astfel, Congresul a hotărât eliminarea încorporării obligatorii, stabilind voluntariatul ca singura formă de înrolare în armată, precum și reducerea vârstei legale de vot la 18 ani. Aceste decizii au determinat forul executiv să continue seria de reforme, adoptând “War Power Act”, lege care restricționa dreptul președintelui de a trimite militari american la luptă fără aprobarea explicită a Congresului.

Alt efect politic războiului a fost reprezentat de desconsiderarea cetățenilor a ideilor de reformă liberală, deoarece opinia publică privea institușiile statului cu suspiciune. Atfel programul de reforme sociale “Great Society” a președintelui Johnson a fost subfinanțat datorită războiului, în final fiind abandonat.

Războiul a avut și efecte economice profunde în Statele Unite. La începutul conflictului, cheltuielile militare au avut efecte benefice asupra economiei, dar costurile au început în cele din urmă să fie prea mari, fiind necesă o creștere a bugetului, făcută cu ajutorul împrumuturilor. Costul traiului a crescut foarte mult între 1965 și 1975. Prețul bunurilor a crescut cu 16% între 1965 și 1970. Inflașia a anulat excedentul bugetar, salariile fiind reduse, acest lucru cauzând greve. Președintele Johnson a cerut Congresului majorarea taxelor pentru a putea finanța războiul. Congresul a acceptat, cu condiția tăieilor cheltuielilor interne, fapt ce a determinat creșterea inflației.

Războiul a avut un efect major și asupra populației din SUA, fiind primul război transmis acestora prin intermediul televiziunii, cetățenii putând vedea ce se întâmplă pe câmpul de luptă. Cel mai important efect al acestei schimbări a fost divizarea opiniei publice la un nivel nemaintâlnit din timpur Războiului de Secesiune.

În plan militar, războiul de uzură a avut un efect devastator asupra moralului combatanților, crescând incidența problemelor de disciplină în rândul soldaților, subofițerilor și a ofițerilor tineri. Consumul de droguri, tensiunile rasiale și creșterea numărului de ucideri ale comandanților nepopulari a creeat probleme grave în rândul armatei americane, fiind afectată capacitatea de luptă a acesteia. În 1971, un colonel din cadrul forțelor terestre consemna în Armed Forces Journal faptul că “luând în considerare orice indicator posibil, armata noastră din Vietnam se apropie de colaps, cu subunități care evită sau refuză fățiș să lupte, își omoară ofișerii și subofițerii, militarii se droghează având o starea a disciplinei precară, apropiată de revoltă. Moralul, disciplina și pregătirea de luptă a Armatei Statelor Unite ale Americii este, cu foarte puține excepții, la cel mai scăzut punct din acest secol și posibil din toată istoria Statelor Unite ale Americii”.

La nivel startegic, principalul efect a fost cel de reducere a angajamentului internațional. Opinia publică era convinsă de faptul că Pentagonul mărea artificial numărul de victime ale inamicului, consderănd că războiul de uzură nu avea nici o finaliate. În anii ’70 și ’80 ai secolului trecut, SUA au fost precaută în impicarea sa militară în alte conflicte, de teama repetării situației din Vietnam. Din acel moment, avesiunea publică față de pierderile militare a inspirat un protocol strict de angajare a mijloacelor americane în afara teritoriului Statelor Unite și o dezvoltare preponderentă a folosirii aviației că principală metodă de proiecție a forței militare.

În Asia de Sud-Est efectele războiului au fost profunde și datorită anvergurii și specificului conflictului, aceste nu sunt cuantificabile la nivel statal, ci regional.

Pe 2 iulie 1976, Vietnamul de Nord și Vietnamul de Sud s-au unit și au format Republica Socialistă Vietnam. În urma preluării puterii de către comuniști, între 1 și 2,5 milioane de sud-vietnamezi au fost internați în lagăre de reeducare, fiind estimat că 165.000 dintre aceștia au murit. Între 50.000 și 250.000 de sud-vietnamezi au fost executați. Mulți vietnamezi au încrcat să fugă pe mare, între 200.000 și 400.000 dinte aceștia murind, conform statisticilor Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite Pentru Refugiați.

Phnom Penh, capitala Cambodgiei, a fost cucerită de către Khmerii Roșii pe 17 aprilie 1975. Sub conducerea lui Pol Pot, regimul comunist va face între 1 și 2 milioane de victime, dintr-o populație de 8 milioane. Cel puțin 1,386,734 de victime au fost numărate în mormintele comune, în timp ce analizele demografice sugerează că politica dusă de regimul Khmerilor Roșii a cauzat moartea a făcut între 1,7 și 2,5 milioane de victime (înclusiv datorită bolilor și malnutriției).

După ciocniri repetate la granița dintre cele două state în 1978, Vietnamul a invadat Cambodgia, răsturnând guvernul Khmerilor și instalează un guvren comunist nou.

Drept răspuns, China invadează Vietnamul în 1979. Cele două țări poartă un scurt război la graniță, cunoscut ca Războiul Sino-vietnamez. Între anii 1978 și 1979, aproximativ 450.000 de etnici chinezi părăsesc Vietnamul, fugind pe mare său fiind deportați.

În decembrie 1975, partidul comunist laoțian a răsturnat guvernul regal, declarând Republica Democratică Populară Laos. Conflictul între rebelii aparținând minorității Hmong și Pathet Lao a continuat în mod izolat. Guvernul laoțian a fost acuzat de comitere de genocid împotriva minorității Hmong, în colaborare cu armata Vietnamului de Nord, fiind uciși 100.000 de persoane dintr-un total de 400.000. Între anii 1975 și 1996, Statele Unite ale Americii au primit 250.000 de refugiați laoțieni din Thailanda, dintre aceștia 130.000 fiind hmong.

Peste 3 milioane de refugiați au părăsit Vietnamul, Laosul și Cambodgia în timpul crizei de refugiați din Indochina. Multe țări asiatice nu au vrut să le ofere azil politic, mulși dintre ei fugind cu vase pe mare. Se estimează că între 1975 și 1998, 1,2 milioane de refugiați din Vietnam și alte țări din sud-estul Asiei s-au stabili în Statele Unite, 500.000 s-au stabilit în Canada, Australia și Franța și 250.000 în China.

Din punct de vedere politic, Vietnamul a jucat un rol similar Cubei în America Latină, sprijinind mișcările revoluționare din Asia de Sud-Est și fiind cartierul general al mișcării comuniste din acea zonă.

Munițiile neexplodate din timpul războiului continuă să facă victime. Guvernul vietnamez declară că materialele pirotehnice au ucis aproximativ 42.000 de persoane de la sfârșitul războiului. Ultimele statistici arată că în 2012, explozia materialelor pirotehnice din timpul războiului a cauzat 500 de decese în Vietnam, Laos și Cambodgia, conform declarațiilor instituțiilor guvernamentale.

Agentul Orange și substanțe chimice similare au cauzat un număr considerabil de decese, inclusiv a manipulatorilor acestora, din cadrul Forțelor Aeriene ale SUA. Pe 9 august 2012, Statele Unite ale Americii și Vietnamul au început un program comun de curățire a aeroportului internațional din Danang, fiind o premieră a Washingtonului în acest sens.

Anexe

Anexa nr. 1

Reprezentările grefice ale principalelor acțiuni militare

Figura 1 – Situația de la Dien Bien Phu,13 martie 1954

Figura 2 – Drumul lui Ho Și Min 1967

Figura 3 – Bătălia de la Ap Bac Faza I

Figura 4 – Bătălia de la Ap Bac Faza II

Figura 5 – Batălia de la Ap Bac Faza III

Figura 6 – Incidentul din Golful Tonkin

Figura 7 – Principalele direcții de acțiune ale forțelor comuniste la începutul anului 1965

Figura 8 – Bătălia de la Ia Drang, prima confruntare majoră

între forțelele SUA și forțele Comuniste, octombrie 1965

Figura 9 – Operațiunea Greeley, Batalia de la Dak To iunie-octombrie 1967

Figura 10 – Zona demilitarizata 1967

Figura 11 – Trupele din jurul Bazei Khe Sanh, ianuarie 1968

Figura 12 – Ofensiva Tet

Figura 13 – Ofensiva Tet in Saigon

Figura 14 – Ofensiva Tet in Huế

Figura 15 – Campania de bombardament aerian in Cambodgia

Figura 16 – Campania din Cambodgia, 1 mai – 30 iunie 1970

Figura 17 – Campania din Laos 8 februarie – 25 martie 1971

Figura 18 – Ofensiva de Paști I

Figura 19 – Ofensiva de Paști II

Figura 20 – Bătălia de la Phước Long

Figura 21 – Bătălia de la Buôn Ma Thuột

Figura 22 – Cucerirea Platoului Central

Figura 23 – Cucerirea orașului Hue și a imprejurimilor

Figura 24 – Bătălia de la Xuan Loc

Figura 25 – Ofensiva finală a Vietnamului de Nord și căderea Saigonului

Figura 26 – Operațiunea Frequent Wind

BIBLIOGRAFIE

Cheng Guan Ang, The Vietnam War from the Other Side, Routledge, 2002.

Cheng Guan Ang, Ending the Vietnam War: The Vietnamese Communists' Perspective, Routledge, 2003.

Douglas Blaufarb, The Counterinsurgency Era, Free Press, 1977.

Pierre Brocheux, Ho Chi Minh: a biography, Cambridge University Press, 2007.

Jae Baik Chang, The Park Chung Hee Era: The Transformation of South Korea, Harvard University Press, 2011.

Peter Church, A Short History of South-East Asia. Singapore, John Wiley & Sons, 2006.

Jeffrey J. Clarke, United States Army in Vietnam: Advice and Support: The Final Years, 1965–1973, Center of Military History, United States Army, 1988.

David T. Courtwright, Sky as Frontier: Adventure, Aviation, and Empire, Texas A&M University Press, 2005.

Phillip B. Davidson, Vietnam at War: The History: 1946–1975, Oxford University Press, 1991.

Vincent H. Demma, The U.S. Army in Vietnam. The official history of the United States Army, American Military History 1989.

Peter Dennis et al, The Oxford Companion to Australian Military History, Oxford University Press Australia & New Zealand, 2008.

Arthur J Dommen, The Indochinese experience of the French and the Americans: nationalism and communism in Cambodia, Laos, and Vietnam, Indiana University Press, 2001.

Clark Dougan, Weiss, Stephen, et al., Nineteen Sixty-Eight, Boston Publishing Company, 1983.

Clark Dougan, David Fulgham et al., The Fall of the South, Boston Publishing Company, 1985.

Craig Etcheson, After the Killing Fields: Lessons from the Cambodian Genocide, Praeger, 2005.

John Kenneth Galbraith, Memorandum to President Kennedy from John Kenneth Galbraith on Vietnam, 4 April 1962, Beacon Press, 1971, vol. 2.

Louise I. Gerdes, Examining Issues Through Political Cartoons: The Vietnam War, Greenhaven Press (2005).

Jane Hamilton-Merritt, Tragic Mountains: The Hmong, the Americans, and the Secret Wars for Laos, 1942–1992, Indiana University Press, 1999.

Gene Healy, The Cult of the Presidency: America's Dangerous Devotion to Executive Power, Cato Institute, 2009.

Col. Robert D. Heinl Jr., The Collapse of the Armed Forces, Armed Forces Journal, 7 iunie 1971.

George C. Herring, America's Longest War, McGraw-Hill Humanities, 2001.

Charles Hirschman et al., Vietnamese Casualties During the American War: A New Estimate, Population and Development Review, 1995.

David T Johnson, Franklin E Zimring, The Next Frontier: National Development, Political Change, and the Death Penalty in Asia, Oxford University Press.

George McTurnan Kahin, The United States in Vietnam: An analysis in depth of the history of America's involvement in Vietnam, Delta Books, 1967.

Stanley Karnow, Vietnam: A History, Viking Press, 1991.

Yuen Foong Khong, Analogies at War: Korea, Munich, Dien Bien Phu, and the Vietnam Decisions of 1965, Princeton University Press, 1992.

Gabriel Kolko, Anatomy of a War: Vietnam, the United States, and the Modern Historical Experience, Pantheon Books, New York , 1985.

Marc Leepson, Dictionary of the Vietnam War, Webster's New World, 1999.

Guenter Lewy, America in Vietnam, Oxford University Press, 1978.

Michael Maclear, Vietnam The Ten Thousand Day War, Thames, 1981.

Ian McGibbon, The Oxford Companion to New Zealand Military History, Oxford University Press Australia & New Zealand, 2000.

Robert S. McNamara, James Blight, Robert Brigham, Thomas Biersteker, Herbert Schandler, Argument Without End: In Search of Answers to the Vietnam Tragedy, PublicAffairs, New York, 1999.

Ian McNeill, To Long Tan: The Australian Army and the Vietnam War, 1950–1966, St Leonards: Allen & Unwin, 1993.

Dmitry Mosyakov, The Khmer Rouge and the Vietnamese Communists: A History of Their Relations as Told in the Soviet Archives, în Susan E. Cook, ed., Genocide in Cambodia and Rwanda, Yale Genocide Studies Program Monograph Series No. 1, 2004.

Jonathan Neale, The American War , Bookmarks, 2001.

Bernard Nulty, The Vietnam War, Barnes and Noble, 1998.

Ziad Obermeyer, Christopher J. Murray, Emmanuela Gakidou, Fifty years of violent war deaths from Vietnam to Bosnia: analysis of data from the world health survey programme, US Health Department, 2008.

Keat Gin Ooi, Southeast Asia: a historical encyclopedia, from Angkor Wat to East Timor, ABC-CLIO,2004.

Terry A. Osborn, The future of foreign language education in the United States, Greenwood Publishing Group, 2002

John Prados, The Road South: The Ho Chi Minh Trail, Osprey Publishing, 2006.

Merle Pribbenow, The 'Ology War: technology and ideology in the defense of Hanoi, 1967, Journal of Military History 67:1 , 2003.

Gerhard Robbers, Encyclopedia of world constitutions, Infobase Publishing, 2007.

William Courtland Robinson, Terms of refuge: the Indochinese exodus & the international response, Zed Books, 1998.

Russell R.Ross, Nonaligned Foreign Policy. Cambodia: A Country Study, Washington: GPO for the Library of Congress, 1987.

Bob Seals, The "Green Beret Affair": A Brief Introduction, Boston Press,2007.

Prince Norodom Sihanouk, Cambodia Neutral: The Dictates of Necessity, Foreign Affairs, 1969.

Marek Sliwinski, Le Génocide Khmer Rouge: Une Analyse Démographique, L'Harmattan, 1995.

Jeff Stein, Murder in Wartime: The Untold Spy Story that Changed the Course of the Vietnam War, St. Martin's Press, 1992.

Shelby L. Stanton, The Rise and Fall of An American Army, Dell, 1985.

Shelby L. Stanton, Vietnam order of battle, Stackpole Books, 2004.

Samuel A. Southworth, U.S. Special Forces: A Guide to America's Special Operations Units: the World's Most Elite Fighting Force, Da Capo Press, 2002Spencer Tucker, Vietnam, Routledge, 1998.

Shelby L. Stanton, Vietnam order of battle, Stackpole Books, 2003.

Thomas C. Thayer, War Without Fronts: The American Experience in Vietnam, Westview Press, 1985.

Earl L. Tilford, Setup: What the Air Force did in Vietnam and Why, Air University Press, 1991. Như Tảng Truong, David Chanoff, Van Toai Doan, A Vietcong memoir, Harcourt Brace Jovanovich, 1985.

Spencer E Tucker, The Encyclopedia of the Vietnam War: A Political, Social, and Military History, ABC-CLIO, 1996.

Spencer C. Tucker, Vietnam, University Press of Kentucky, 1999.

Canh Nguyen Van, Earle Cooper, Vietnam under Communism, 1975–1982, Hoover Press, 1983.

Nghia M. Vo, The Bamboo Gulag: Political Imprisonment in Communist Vietnam, McFarland, 2004.

James Warren, The Mystery of Khe Sanh in Robert Cowley, Random House, 2005.

Louis A. Wiesner, Victims and Survivors Displaced Persons and Other War Victims in Viet-Nam, Greenwood Press. 1988.

James E. Westheider, The Vietnam War, Greenwood Publishing Group, 2007.

Marilyn Young, The Vietnam Wars: 1945—1990, Harper Perennial, 1991.

Samuel Zaffiri, Westmoreland, William Morrow, 1994.

Hwoard Zinn, A People's History of the United States, HarperCollins Publishers, 2005.

Qiang Zhai, China and the Vietnam Wars, 1950–1975, The University of North Carolina Press, 2000.

**** Dien Bien Phu, Air Force Magazine, august 2004.

**** Foreign Relation of the United States, Vietnam, 1961–1963, Government Printing Office, 1991, vol. 4.

****Ho Chi Minh Dies of Heart Attack in Hanoi, The Times, 4 September 1969.

**** Public Papers of the Presidents 1965, Washington, D.C. Government Printing Office vol. 2, 1966.

**** The U.S. Army in Vietnam from Tet to the Final Withdrawal, 1968–1975. American Military History, Volume II, The United states Army in a Global Era, 1917–2003, United States Army Center of Military History.

**** Echoes of Combat: The Vietnam War in American Memory, Stanford University Press, 2008, pag. 89.

**** U.S. Involvement in the Franco-Viet Minh War, Pentagon Papers, Gravel.

**** U.S.-Vietnam Relations, U.S. Department of Defense, vol. 4.

**** Victory in Vietnam: The Official History of the People's Army of Vietnam, 1954–1975, Military History Institute of Vietnam, 2002.