Conflictul din Ucraina Implicatii Regionale

=== da2607d7b2dcf361e03e72f2f90772480b54af12_397929_1 ===

Conflictul din Ucraina. Implicații regionale

CUPRINS

Introducere – 2

Cap. I Criza ucraineană – 3

Cap. II Interesele României – 14

Cap. III Polonia și visul intermarium – 23

Cap. IV Dilema lui Lukașenko- 28

Cap. V Transnistria – calul troian – 33

Cap. VI Caucaz – noul butoi cu pulbere al Europei – 38

Concluzii – 41

Bibliografie – 42

INTRODUCERE

La sfârșitul secolului XIX lumea a intrat în faza incipientă a procesului de globalizare. Colonizarea a făcut ca toate regiunile planetei să fie integrate, într-o măsură mai mare sau mai mică, în circuitul economic capitalist. În foamea lor după resurse și piețe de desfacere, europenii au creat o lume tot mai interconectată. Procesul a cunoscut o oarecare întârziere, generată de faptul că a izbucnit Războiul Rece după 1945.

Prăbușirea URSS în 1991 a făcut ca harta politică a lumii să se îmbogățească cu noi state, pe de-o parte. Pe de altă parte, scena relațiilor internaționale a fost presărată cu noi puncte de tensiune. Rusia nu s-a împăcat niciodată cu restrângerea semnificativă a sferei ei de influență. Destrămarea URSS poate fi comparată cu destrămarea Imperiului țarist în perioada 1917-1918. Trupele bolșevice au luptat din greu pentru a recupera teritoriile pierdute de Rusia. Basarabia, Polonia, Țările Baltice și Finlanda au fost pierdute, dar Caucazul și Asia Centrală, precum și Extremul Orient au revenit sub controlul Rusiei sovietice. În 1939-1940, Stalin a refăcut Imperiul țarist, astfel că după al doilea război mondial URSS, în ciuda pierderilor umane masive, a ieșit cu o populație mai mare decât cea avută înainte de declanșarea Operațiunii Barbarossa.

Așadar, vedem că toți conducătorii Rusiei au încercat să-i extindă frontierele. Destrămarea Imperiului țarist a dus la urmărirea unui lung plan de refacere a frontierelor ruse. Destrămarea URSS a dus la o situație extrem de similară. Putem distinge două etape a acestui plan: 1 Limitarea pagubelor. 2. Ofensiva. În prima etapă, Elțîn a încercat să limiteze pagubele prin conflicte armate și conflicte înghețate care au menținut multe dintre republicile ex-sovietice în sfera de influență rusă. În a doua etapă, Putin a declanșat o ofensivă politică, economică și militară pentru a readuce sub controlul Moscovei multe din teritoriile pierdute. Criza ucraineană, cu multiplele sale efecte regionale, este vârful aisbergului pentru acest proces.

Capitolul I

Criza ucraineană

Rusia kieveană, primul stat important din spațiul slav din est, a apărut în secolul IX. Acest stat conținea partea de vest a Ucrainei de astăzi, Belarus, dar și o mare parte din teritoriile care fac parte acum din partea occidentală a Federației Ruse. Întemeierea acestui stat cu centrul politic la Kiev a fost tributară unei contribuții scandinave, varegii. Se pare că aceștia s-au suprapus peste un proces de cristalizare statală aflat într-un stadiu avansat. Elitele noului stat au fost o perioadă de origine scandinavă. Cu timpul, aceștia au fost asimilați devenind Dinastia Rurik. Sub conducerea lui Vladimir cel Mare (980-1015) Rusia kieveană s-a creștinat în rit răsăritean. Epoca de aur a acestui stat care, în secolele X-XI a fost, posibil, cel mai puternic stat european, a fost reprezentată de domnia lui Iaroslav cel Înțelept (1019-1054). În secolul XII primul stat rus s-a dezintegrat. Invazia mongolă din 1240 care a devastat Kievul a găsit un stat slăbit și divizat, ceea ce a ușurat opera de distrugere a invadatorilor veniți din stepele Asiei.

Spre sfârșitul secolului XIII sub conducerea lui Danilo I Galiția, Volînia și alte părți locuite de ruși au constituit un regat destul de puternic. Acesta s-a confruntat în secolul următor cu expansiunea lituaniană și poloneză. Spre sfârșitul secolului XIV, Regatul Galiția-Volînia a încetat să mai existe. În 1386 s-a realizat Uniunea de la Krewo dintre Polonia și Lituania, care a dus la formarea noii superputeri a Europei de Est. În 1569, Uniunea de la Lublin dintre Lituania și Polonia a făcut ca mare parte dintre teritoriile de astăzi ale Ucrainei să revină Poloniei, ceea ce a impulsionat procesul de polonizare a acestor teritorii. În același timp a început să crească puterea cazacilor. În 1648, a început revolta cazacilor împotriva uniunii polono-lituaniene, condusă de Bohdan Khmelnytsky. Părăsit de aliații săi tătarii, acesta se orientează înspre Moscova. Prin pacea din 1686 rușii și polonezii și-au împărțit Ucraina. Marele Război al Nordului (1700-1721) a stabilit supremația rusă în regiune.

Secolul XIX a dus la apariția naționalismului ucrainean. Poetul Taras Shevchenko (1814-1861) și teoreticianul politic Mykhailo Drahomanov au moșit nașterea acestui naționalism ucrainean. Izbucnirea primului război mondial a făcut ca ucrainenii să lupte în ambele tabere. Milioane de ucraineni au fost mobilizați în armata imperială rusă, în timp ce alte sute de mii au avut aceeași soartă în Austro-Ungaria. Monarhia bicefală chiar a creat o Legiune Ucraineană care să lupte contra rușilor pentru realizarea unui stat ucrainean în teritoriile ruse. Revoluția bolșevică din 1917 a declanșat lupta de eliberare a poporului ucrainean. Pe teritoriul Ucrainei au apărut o serie de state care au avut o existență efemeră. Cel mai important dintre acestea a fost Republica Populară Ucraineană, care poate fi considerată precursoarea Ucrainei de astăzi. Acest stat a primit recunoaștere internațională după ce și-a declarat independența la 22 ianuarie 1918. Până în 1921 estul Ucrainei a fost încorporat de Rusia sovietică, iar partea de vest a fost adjudecată de către Polonia.

Trebuie să precizăm că Puterile Centrale au recunoscut extrem de repede RPU, cu care au și încheiat un tratat de pace la Brest-Litovsk, 9 februarie 1918. Art. II, Alin. 1 preciza că frontiera dintre Austro-Ungaria și RPU va urma traseul frontierei cu Rusia Țaristă. Art. IV preciza stabilirea imediată de relații diplomatice între părțile contractante. Prin Art. V se renunța la despăgubirile de război, pentru ca la Art. VII să se precizeze că legăturile economice trebuiau reluate imediat.

Graba cu care Puterile Centrale au recunoscut Republica Populară Ucraineană are, în viziunea noastră, mai multe explicații. În primul rând, se temeau că sub influența Antantei RPU ar putea prelua rolul Rusiei în cadrul acestei alianțe continuând războiul. Pe de altă parte, era o formă de slăbire a Rusiei, încurajând fărâmițarea acestui stat. Recunoașterea RPU, renunțarea la plata reparațiilor de război, stabilirea de legături diplomatice precum și economice erau demersuri prin care Puterile Centrale doreau să controleze evoluțiile politico-militare din aria defunctului deja Imperiu țarist. Diplomații Puterilor Centrale au acționat rapid și decis.

Antanta, prin vocea Generalului Henri Mathias Berthelot, a încercat să convingă România să continue lupta cu Puterile Centrale folosind argumentul ucrainean. În ianuarie 1918 și Franța s-a grăbit să recunoască Ucraina pentru a se servi de ea pentru a continua luptele pe frontul de est până ce trupele americane ar fi sosit pe frontul de vest în număr suficient de mare pentru a înclina balanța victoriei în favoarea Antantei. Însă Berthelot, mai aproape de Kiev decât diriguitorii de la Paris, vedea evenimentele din Ucraina cu alți ochi, îndoindu-se de capacitatea acestui stat de a acționa contra intereselor Puterilor Centrale. Mai mult, la 15 ianuarie 1918 generalul francez nota în memoriile sale:

”Întors la Iași, îl văd pe Crouzier, revenit de la Kiev, care îmi confirmă opinia că, în ceea ce privește Rusia, lucrăm cu gelatină. Doi reprezentanți ucraineni veniți împreună cu el, subsecretarul de stat pentru afaceri externe, Galip, și Directorul Băncii Ucrainene, Golicinski, vin să-mi descrie situația politică și economică a noului stat. De bani duc cel mai mult lipsă. Mă arăt rezervat pe această temă, din pricina incertitudinilor în care mă aflu cu privire la deciziile care vor fi luate la Kiev”.

Militarul francez înțelege extrem de clar că fărâmițarea Rusiei avantajează Puterile Centrale, astfel că la 30 ianuarie notează:

”Este inadmisibil, într-adevăr, să subscriem la independența Ucrainei. Interesul nostru este de a avea în estul Europei o Rusie mare și puternică, pentru a contrabalansa puterile centrale. O Rusie fărâmițată, dimpotrivă, nu ar putea fi decât o federație de colonii germane. Telegramă la Paris pe această temă”.

Vedem, așadar, că istoria pare să se repete. Destrămarea Rusiei Țariste, ca și ce a URSS, în 1991, a deschis unora calea de a domina spațiul est-european. Revenind la Ucraina trebuie să menționăm faptul că în anii 1932-1933 autoritățile sovietice au provocat o foamete în mod artificial pentru a frânge opoziția ucrainenilor față de regim. Nu se știe câți oameni au murit de fapt din cauza acestui genocid. Istoricii avansează cifre cuprinse între 2.5 și 7.5 milioane. Genocidul ucrainean din anii 1930 este cunoscut drept Holodomor. În 2010, un tribunal din Kiev l-a găsit pe Stalin, deopotrivă cu alți lideri sovietici vinovat pentru genocidul din perioada interbelică.

În 1953, după moartea lui Stalin, în fruntea URSS a ajuns Nikita Hrușciov. Acesta a fost prim secretar al partidului comunist din RSS Ucraineană în intervalul 1938-1949. Ajuns la putere a tratat cu multă curtoazie Ucraina. În 1954, a fost celebrată cu mult fast scurgerea a trei secole de la semnarea Tratatului de la Pereyaslav care a adus Ucraina între frontierele Rusiei. Atunci a fost transferată și Peninsula Crimeea din subordinea Rusiei în cea a Ucrainei. Astăzi, propaganda rusă se străduiește să afirme că anexarea Crimeii din 2014 a fost un act de justiție, o reparație a nedreptății comise de Hrușciov.

După cum evidențiază istoricul Armand Goșu:

”Într-un veac de stăpânire rusească, de la Ecaterina II la Alexandru II, din Crimeea au plecat circa 900.000 de musulmani, în locul lor fiind colonizați ruși, nemți, greci, bulgari, armeni. Dacă în 1795 tătarii reprezentau 87,6% din populația Crimeii, în 1897 mai erau doar 35,6%, iar în 1939, 19,5%. Cât despre sângele vărsat în Crimeea, e și rusesc, ucrainean, bielorus, tătar, kazah etc., de vreme ce din Imperiul Rus, apoi din Uniunea Sovietică, făceau parte toate aceste popoare. Transferarea Crimeii către Ucraina este la fel de legală și legitimă pe cât au fost toate celelalte decizii adoptate de guvernele sovietice”.

Reformele lui M.S. Gorbaciov au dus la destrămarea URSS în 1991. De obicei istoricii occidentali au o viziune triumfalistă asupra istoriei. Ei acreditează ideea că URSS s-a destrămat datorită acțiunilor concertate ale vesticilor. În opinia noastră, rolul lui Gorbaciov este esențial, fiindcă de fapt reformele acestuia au dus la destrămarea URSS, fără ca asta să fii intenționat. Glasnost și perestroika trebuiau să întărească URSS nu s-o distrugă. Însă, reformarea unui sistem sub presiune, ca cel sovietic, este mereu o sarcină extrem de dificilă. Cetățenii sovietici ca și statele din Europa de Est erau sub controlul Kremlinului prin teroare. Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968) dar și Polonia (1980) au înțeles că nu pot face nimic fără acordul Moscovei. În momentul în care a devenit clar că URSS nu mai este dispusă să facă ordine printre sateliții din Europa de est prin intermediul forței, în Polonia au fost organizate alegeri libere în august 1989. Acesta a fost începutul sfârșitului pentru regimurile comuniste din Europa de est.

În altă ordine de idei, liderii din vechea gardă din URSS au văzut ocazia pentru căpăta mai multă putere pe feudele lor, republicile unionale. Reformele lui Gorbaciov amenințau să-i deposedeze de putere și privilegii. Reacția firească de autoapărarea a fost dezmembrarea URSS. Liderii republicilor unionale au folosit la maximum ura locuitorilor din aceste republici față de tot ceea ce reprezenta Uniunea Sovietică. Reformele lui Gorbaciov au eliberat frustrări și resentimente refulate decenii la rând de frica poliției politice. Gorbaciov a ales calea reformelor politice. Chinezii, în schimb, au ales calea reformelor economice care au dus Republica Populară Chineză pe locul doi în lume în clasamentul puterilor economice. Ceea ce demonstrează faptul că economia este de cele mai multe ori mai importantă decât politica și că politica este o urmare a economiei.

În august 1991, o lovitură de stat eșuată, comisă de adepții liniei dure împotriva lui Gorbaciov a stârnit un val de cereri de independență la care Statele Unite nu puteau rămâne indiferente. Ucraina și-a proclamat independența, iar administrația Bush nu avea altă posibilitate decât să-și dea acordul. Decesul Uniunii Sovietice a fost anunțat de secesiunea fermă, plină de semnificații simbolice, a republicilor baltice. Cu evidentă reținere, Gorbaciov a acceptat această realitate la începutul lunii septembrie, iar Washingtonul, după ce avertizase Moscova că nu mai putea aștepta, a recunoscut imediat noile state.

Pe scurt, evenimentele politice au luat-o cu mult înaintea deciziilor guvernamentale. Acest decalaj a accentuat incertitudinea cu privire la deznodământul fenomenelor respective, iar factorii de decizie au avut mereu sentimentul că bâjbâie pe întuneric. La sfârșitul anului 1991, Gorbaciov și URSS țineau deja de domeniul istoriei. Condusă de Boris Elțîn, Rusia trunchiată (cu aproximativ 70% din teritoriul fostei URSS și 55% din populație) trebuia acum să fie ajutată pentru a se reface după un taifun care, cu o violență remarcabil de scăzută, distrusese dintr-odată o ideologie, un sistem imperial, o putere nucleară globală plină de ambiție și o structură totalitară care odinioară fusese extrem de energică.

Ucraina independentă a moștenit al treilea arsenal nuclear ca mărime după cel american și cel rus. La 5 decembrie 1994 a fost semnat Memorandumul de la Budapesta de către Ucraina, Rusia, SUA și Marea Britanie. Prin acest tratat ultimele trei se angajau să respecte ”independența și suveranitatea și frontierele existente ale Ucrainei”. Totodată, acestea se obligau să ”se abțină de la amenințarea cu forța sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a Ucrainei”. Mai mult, cele trei mari puteri afirmau cât se poate de tranșant că: ”se vor abține de la constrângeri economice cu intenția de a subordona propriului lor interes exercitarea de către Ucraina a drepturilor inerente suveranității sale”. În schimbul acestor promisiuni formale Ucraina a renunțat la moștenirea sa nucleară în favoarea Rusiei. Memorandumul obligă Federația Rusă la o atitudinea corectă față de Ucraina. Dar, criza ucraineană declanșată în 2014 a demonstrat că Rusia nu și-a respectat deloc angajamentele luate față de partea ucraineană. Evident, dacă Ucraina nu ar fi renunțat la armele nucleare moștenite din era sovietică, agresiunea rusească din Ucraina din 2014 nu cred că s-ar fi produs. De asemenea, nici anexarea Peninsulei Crimeea nu ar fi avut loc. Chiar dacă acest document are valoare mai mult morală decât reală el obligă SUA și Marea Britanie să caute soluții pentru a ajuta Kievul confruntat cu agresiunea rusă. Desigur, un mandat ONU în acest sens nu poate fi obținut deoarece Rusia are drept de veto în Consiliul de Securitate.

Ucraina are o importanță aparte pentru Rusia fapt reliefat elocvent de către analistul de politică externă, Zbiegniew Brzezinski în deja celebra lucrare Marea tablă de șah. Conform acestuia Rusia rămâne un jucător strategic important, în ciuda stării ei de slăbiciune și a situației generale proaste care probabil se va prelungi. Simpla ei prezență are un impact masiv asupra noilor state independente din vastul spațiu eurasiatic al fostei Uniuni Sovietice. Rusia nutrește obiective geopolitice ambițioase, pe care le declară deschis din ce în ce mai mult. Odată ce-și va fi recăpătat puterea, va avea un impact important și asupra vecinilor săi de la vest și de la est. Mai mult, Rusia mai are de făcut alegerea strategică fundamentală în ceea ce privește relația sa cu America: prieten sau dușman? S-ar putea foarte bine să i se pară că, în această privință, există pentru ea, pe continentul Eurasia, alternative importante. Multe depind de felul în care evoluează politica sa internă și mai ales de ceea ce va deveni Rusia: o democrație europeană sau, din nou, un imperiu eurasiatic. În orice caz, ea rămâne în mod clar un jucător, chiar dacă a pierdut câteva piese, precum și ceva poziții cheie pe tabla de șah a Eurasiei.

Din această perspectivă, domnia sa explică și importanța aparte a Ucrainei. Ucraina, un nou și important spațiu pe tabla de șah care este Eurasia, este un pivot geopolitic deoarece simpla sa existență ca țară independentă ajută la transformarea Rusiei. Fără Ucraina, Rusia încetează să mai fie un imperiu eurasiatic. Rusia fără Ucraina poate să aspire la statutul de imperiu, dar atunci ar deveni un stat imperial cu precumpănire asiatic, posibil de a fi atras în conflicte – care îl vor slăbi – cu statele central-asiatice ridicate care la acea vreme ar fi pline de resentimente din cauza pierderii recentei lor independențe și ar fi sprijinite de statele din sud, islamice ca și ele. Este posibil ca și China să se opună oricărei refaceri a dominației rusești asupra Asiei Centrale, dat fiind interesul său crescând pentru noile state independente de acolo. Dar, dacă Moscova își recapătă controlul asupra Ucrainei, cu populația sa de 52 de milioane și cu importantele sale resurse naturale, ca și cu accesul său la Marea Neagră, Rusia recâștigă automat, din nou, mijloacele necesare pentru a deveni un puternic stat imperial, întins în Europa și Asia. Pierderea independenței de către Ucraina ar avea consecințe imediate pentru Europa Centrală, deoarece ar transforma Polonia în pivotul geopolitic de pe frontiera estică a unei Europe unite.

Noi considerăm că și România ar deveni în acest nedorit caz un pivot geopolitic pentru zona de sud-est a Europei. România este cheia geopolitică a Balcanilor. Grecia, Bulgaria și Serbia au puternice legături istorice cu Rusia. În ultimii ani relațiile acestor state balcanice cu Rusia au fost extrem de strânse. România, aliat de încredere al SUA de care o leagă un parteneriat strategic solid, va fi supusă unei presiuni imense pentru a-și modifica conduita internațională. Situația României ar semăna foarte mult cu ceea ce s-a întâmplat în perioada interbelică când Rusia sovietică nu rata nicio ocazie pentru a slăbi și destabiliza țara noastră. Însă despre aceste aspecte vom vorbi mai pe larg în capitolul următor.

Reluarea de către Rusia a logicii confruntării cu vestul a fost anunțată prin crizele energetice din 2006 și 2009 când Rusia a perturbat livrările de gaze către Ucraina pentru a pune presiune pe președintele pro-european Viktor Iușcenko. Drept urmare, în 2010, favoritul Kremlinului, Viktor Ianukovici a devenit președinte, spre satisfacția lui Putin. De altfel, Rusia a transmis și alte mesaje prin care a lăsat să se înțeleagă că nu are de gând să mai cedeze nimic în raport cu vestul și că ar trebui să se ajungă la un statu quo rezonabil pentru toată lumea. De pildă, în 2007 la Conferința de Securitate de la München Putin a ținut un discurs extrem de dur prin care a inaugurat, credem, politica de rezistență față de occident. Mesajul era unul clar: nu vă încredeți în SUA, căci, mai devreme sau mai târziu, va avea soarta tuturor imperiilor de până acum. Verdictul a fost destul de clar, ca atenționarea de dinainte: ”Modelul unipolar nu numai că nu este acceptabil, dar nici nu este realizabil în lumea de astăzi. Acțiuni unilaterale și, de multe ori, ilegitime nu au reușit să rezolve problemele”.

Summit-ul NATO din 2008 a fost organizat între 2 și 4 aprilie la București. Pe agenda acestuia au figurat trei teme majore: situația din Afganistan, extinderea NATO și scutul antirachetă. Cu această ocazie au fost invitate să adere la NATO Croația și Albania, dar nu și Georgia, Ucraina sau Macedonia. Primele două au probleme majore cu Rusia, fapt ce explică refuzul de a fi invitate. Delegațiile celor două țări au reacționat dur retrăgându-se de la summit, ceea ce însă a făcut posibilă prezența președintelui rus Vladimir Putin care a sosit la București. Domnia sa a spus cât se poate de clar că, deși Rusia dispune de mijloace adecvate pentru a se apăra de orice amenințare, consideră extinderea NATO spre frontierele Rusiei o amenințare. Totodată, Putin a reiterat ideea că Rusia este un actor important pe scena internațională fără de care problemele globale nu pot fi soluționate.

În 2009 a fost lansat Parteneriatul Estic, o platformă de dialog și cooperare cu statele din vecinătatea estică a UE. Aceasta cuprindea statele membre ale UE și șase țări din spațiul ex-sovietic: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova și Ucraina. Prin acest parteneriat UE a oferit o cooperare strânsă cu aceste țări, indiferent dacă acestea urmăreau sau nu integrarea în UE, cu condiția ca acestea să urmeze un traseu democratic. UE a oferit acorduri de liber schimb sau liberalizarea regimului de vize, chiar și acorduri de asociere.

În mod cât se poate de evident această inițiativă, în a cărei realizare un rol important a fost jucat și de România, a iritat extrem de mult Kremlinul. Parteneriatul Estic a fost perceput de liderii ruși drept o anticameră pentru integrarea în UE. Integrarea celor șase țări în UE ar însemna pierderea oricărui control asupra acestor țări și deposedarea Rusiei de ultimele perle ale defunctului Imperiu sovietic. Pentru Putin așa ceva este inacceptabil, fapt pentru care a reacționat extrem de virulent față de această inițiativă la fel de periculoasă, în viziunea sa, ca și extinderea NATO spre est. Ucraina și-a exprimat dorința de a adera la mecanismele de cooperare ale Parteneriatului Estic. Pe tot parcursul anului 2013 Rusia a încercat să convingă Ucraina să nu facă acest pas. În cele din urmă, președintele Ianukovici a anunțat că Ucraina nu va face acest gest.

În funcție de perspectivă, se poate plasa începutul crizei actuale din Ucraina fie la 21 noiembrie 2013, fie la 22 februarie 2014. În primul caz, începutul protestelor populare proeuropene, inițiat de gestul neașteptat al președintelui Ianukovici de a suspenda semnarea acordului de asociere cu UE; în cea de-a doua abordare, este vorba despre fuga lui Ianukovici din Kiev și venirea la putere a forțelor prooccidentale, cu sprijinul Maidan-ului.

Datele arată următoarele puncte focale ale evoluției crizei, indiferent de opinia privind izbucnirea ei: referendumul controversat din 16 martie 2014 privind problema separării Crimeii de Ucraina; republicile autoproclamate, Donețk și Lugansk, în aprilie 2014; alegerile prezidențiale și alegerea noului președinte al Ucrainei, Petro Poroșenko, în iunie 2014; acordul de încetare a focului de la Minsk, din 5 septembrie 2014; NATO plănuiește o forță de reacție rapidă pentru protejarea membrilor ei din estul Europei. De asemenea, are loc vizita din Estonia a președintelui american Barack Obama pentru a asigura Statele Baltice de sprijinul NATO, în timp ce Franța decide să înghețe furnizarea către Rusia a două nave de război Mistral (1 septembrie 2014); în contextul crizei în desfășurare, Parlamentul European și Rada Supremă a Ucrainei votează simultan ratificarea acordului de asociere bilateral pe 16 septembrie 2014.

După cum am văzut, Ucraina este extrem de importantă pentru Rusia. Ucraina are un potențial agricol și industrial uriaș, o populație numeroasă și o suprafață apreciabilă, ceea ce face ca Ucraina să fie cel mai mare stat din Europa de Est după Rusia și al patrulea din Europa după Rusia, Turcia și Franța. Înaintea crizei din 2014 Ucraina a avut o economie relativ stabilă, cunoscând și rate susținute de creștere economică. Pe de altă parte, în Ucraina trăiește o minoritate rusă destul de apreciabilă, circa 20%. Ucraina este, după cum am precizat anterior, un pivot geopolitic, o barieră între Rusia și Occident.

Peninsula Crimeea este un punct extrem de important la Marea Neagră. După destrămarea URSS Rusia nu a mai avut nici un port important la Marea Neagră. A primit dreptul de a folosi anumite facilități din Crimeea. Deci, flota rusă de la Marea Neagră care este în plină creștere, depindea de bunăvoința Kievului. Perspectiva pierderea Crimeii deopotrivă cu Ucraina a deranjat profund Kremlinul, ceea ce a iscat reacția dură și rapidă care a dus la anexarea acestei regiuni și la izbucnirea războiului din Donbass.

Reacția Federației Ruse a luat prin surprindere cancelariile occidentale. Multe dintre acestea au lansat ideea, preluată din zbor de către mass-media, că este vorba de un nou tip de război. Nicidecum, războiul este ceea ce a fost mereu, o activitate specific militară cu scopuri precise. Războiul ca activitate umană nu s-a schimbat foarte mult din antichitate și până în zilele noastre. Mijloacele tehnice și tactice cu care este purtat s-au modificat fără ca războiul să fie altceva decât a fost mereu, ”continuarea politicii cu alte mijloace” după celebra expresie a lui Carl von Clausewitz. Ideea că este un nou tip de război, explică, lentoarea cu care au reacționat liderii occidentali. Este o scuză simplă și eficientă pentru a masca faptul că Rusia ne-a surprins pe toți din nou.

Situația din estul Ucrainei este departe de a se calma, în ciuda acordurilor de pace de la Minsk. Sporadic se produc incidente armate între cele două tabere. Între timp situația politică și economică a Ucrainei se agravează constant. Putin a conectat războiul civil din Siria și criza ucraineană. În septembrie 2015, Rusia a retras trupe și armament greu din estul Ucrainei tocmai când a lansat campania aeriană din Siria pentru susținerea președintelui Bashar al-Assad. Apoi, violențele au fost reluate în estul Ucrainei la mijlocul lunii februarie a.c. tocmai în momentul în care se implementa acordul de încetare a focului din Siria. Problema războiului din Siria ca și criza refugiaților au reușit devieze atenția de la criza ucraineană suficient de mult încât să-i permită lui Putin să-și sporească câștigurile în Ucraina.

Criza din Ucraina și anexarea peninsulei Crimeea au implicații regionale extrem de serioase. Republicile ex sovietice Belarus, Georgia, Armenia și Azerbaidjan, precum și Kazahstan se tem că vor fi din nou încorporate Imperiului rus. În altă ordine de idei, România, Țările Baltice și Polonia sunt tot mai speriate de perspectiva refacerii puterii militare ruse, ceea ce ar avea potențialul să destabilizeze Europa de est. În capitolele următoare vom vedea implicațiile regionale ale acestei crize.

Capitolul II

Interesele României

Imperiul rus a ajuns în 1792, prin anexarea Transnistriei, să se învecineze cu spațiul istoric românesc. Statul românesc Moldova a resimțit imediat neajunsurile acestei realități geopolitice. În 1812, prin Tratatul de Pace de la București a fost ocupată Basarabia, teritoriul dintre Prut și Nistru, parte integrantă a spațiului istoric românesc. Invadarea Rusiei de către N. Bonaparte a făcut ca Rusia să se mulțumească, pe moment, cu Basarabia, dar nu a renunțat defel la ambiția de a cuceri Moldova și Țara Românească. După războiul din 1828-1829 cu Imperiul Otoman, rușii s-au lăsat cu greu convinși să evacueze cele două principate în 1834. Războiul din Crimeea (1853-1856) ar fi dus la ocuparea celor două principate fără intervenția decisă a Angliei, Franței și Sardiniei. Tratatul de Pace de la Paris (1856) a retrocedat Moldovei cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail și Bolgrad). Acestea au fost samavolnic răpite din nou de Rusia în 1878, când tensionarea relațiilor rus-române a pus în discuție chiar eventualitatea cuceririi României.

În perioada interbelică România a avut numeroase neajunsuri de pe urma vecinului de la răsărit, URSS. Încercări de destabilizare, incidente de frontieră, negocieri extrem de dificile și lipsite de finalitate, precum și o propagandă ostilă sprijinită și de PCdR, instrument al influenței moscovite în România. În final, s-a ajuns la notele ultimative din iunie 1940 și la anexarea de către URSS a Basarabiei, Nordului Bucovinei și a Ținutului Herța. Destrămarea URSS în 1991 și obținerea independenței de către Ucraina și Republica Moldova a făcut ca pentru prima dată după două secole România să nu mai aibă frontiere directe cu Rusia. A avea granițe directe cu o superputere nu este deloc un fapt îmbucurător pentru nici un stat de mărime medie ca România. Marile puteri au interese mari, care au tendința să înghită micile puteri. Să privim doar la problemele cu care se confruntă Vietnamul sau Filipine în Marea Chinei de Sud din partea Chinei. Marile puteri sunt periculoase, iar Rusia a fost în permanență un pericol pentru România. Astăzi, acest fapt este la fel de adevărat ca în urmă cu două sau chiar trei secole. Experiența istorică nu lasă nici un dubiu în privința intențiilor Rusiei, refacerea sferei de influență pierdută prin destrămarea URSS în 1991.

După căderea regimului ceaușist în 1989, politica externă a României a urmat tiparul tuturor statelor din Europa de Est foste comuniste, s-a orientat înspre NATO și UE. În acest fel relațiile cu proaspăt apăruta Federație Rusă au fost destul de distante. În 1994, a fost semnat un tratat de cooperare militară. În 1996, a avut un loc un incident extrem de tensionat între România și Rusia. Ministrul de externe de la Moscova, Evgheni Primakov, s-a deplasat la București pentru a renegocia tratatul de bună vecinătate. Președintele Iliescu s-a răzgândit, refuzând să mai semneze tratatul sub justificarea că acest document nu condamnă Pactul Ribbentrop-Molotov și nu conține precizări clare cu privire la înapoierea tezaurului românesc aflat în posesia Moscovei din 1918. Pe de altă parte, Rusia a declarat că a fost nemulțumită de faptul că în tratat nu s-a inserat o prevedere care să împiedice cele două țări să adere la alianțe militare ostile uneia dintre părțile semnatare. În mod cât se poate de clar, această prevedere nu putea afecta decât România, fiindcă ea dorea să adere la NATO, alianță pe care Kremlinul, în pofida destrămării URSS o considera ostilă. Deci, Rusia dorea să se asigure că România nu va adera la alianța nord-atlantică. Din fericire, România nu a semnat acest tratat și și-a continuat parcursul euro-atlantic.

În 2003 s-a reușit semnarea tratatului de bună vecinătate dintre România și Federația Rusă. Însă acest fapt nu a fost urmat de o apropiere între cele două țări. În 2005 președintele Traian Băsescu s-a aflat în vizită la Moscova dar, ulterior, relațiile ruso-române au înghețat și mai mult. Rusia a început să emită din nou pretenții hegemonice în bazinul Mării Negre, ceea ce a deranjat și îngrijorat România. În septembrie 2005, președintele Băsescu a susținut o cuvântare la Universitatea Standford declarând, printre altele, că Rusia tratează Marea Neagră ca pe un ”lac rusesc”. Soluția ar fi fost, în viziunea sa, internaționalizarea Mării Negre după modelul Mării Mediterane. În 2008, președintele a continuat retorica anti-rusă, declarând că Rusia trebuie să iasă din logica Războiului Rece și să colaboreze pe baze egale cu statele din regiune. Totodată, el a ținut să precizeze că nu va ceda în fața presiunilor ruse în perspectiva summit-ului NATO care urma să se desfășoare la București în aprilie 2008.

Chestiunea Republicii Moldova este cea mai arzătoare problemă de pe agenda relațiilor bilaterale. Temerea că România ar putea ”anexa” Republica Moldova a fost intens mediatizată în presa rusă. În 2009, președintele Băsescu a răspuns unui parlamentar rus membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei că ”România nu are nici un fel de experiență în anexarea altor state”, după ce parlamentarul rus a evocat ipoteza că România ar urmări să anexeze Republica Moldova.

Relațiile dintre Moscova și București au devenit de-a dreptul ostile după ce România a decis să accepte instalarea pe teritoriul României a unei părți a scutului antirachetă, la Deveselu în jud. Olt. SUA și partenerii săi europeni au declarat în repetate rânduri că acest scut nu este îndreptat contra Rusiei și că modernele rachete deținute de această țară nu pot fi oprite de bazele din România și Polonia. Scutul trebuie să apere Europa de rachetele balistice ale Iranului sau ale altor țări ostile. Decizia României a făcut ca din când în când oficiali ruși să declare că țara noastră va deveni ținta rachetelor strategice ale Moscovei. Puse în fața amenințărilor directe, România și Rusia au fără nici un dubiu relații bilaterale extrem de proaste. Aflat în vizită oficială la Atena, președintele rus a ținut să precizeze că România și Polonia se află în raza de acțiune a rachetelor rusești. O amenințare mai mult decât clară.

România a stabilit relații diplomatice cu Ucraina la 1 februarie 1992, gest urmat de înființarea Ambasadei României la Kiev, acolo unde din 1971 a funcționat un Consulat al țării noastre. Actualmente, România sprijină aspirațiile euro-atlantice ale Kievului și nu recunoaște anexarea Peninsulei Crimeea de către Federația Rusă. Din perspectiva României acest teritoriu este încă parte integrantă a Ucrainei.

Din cele de mai sus am putea deduce că Ucraina și România sunt două țări prietene care au relații extrem de strânse. Însă acest fapt s-a produs abia după declanșarea crizei ucrainene în 2014. Până atunci relațiile au fost destul de reci, dar au cunoscut și câteva episoade mai tensionate. Ucraina a moștenit de la URSS Nordul Bucovinei, al Basarabiei, Ținutul Herța, Sudul Basarabiei și Insula Șerpilor, teritorii românești anexate de către sovietici în 1940, 1944. Totodată, pe teritoriul Ucrainei se află o minoritate românească destul de consistentă. Acestea sunt principalele motive de disensiune între București și Kiev. Pe de altă parte, Ucraina, o țară cu o populație, suprafață și potențial economic peste cel al României a avut față de țara noastră o atitudine de mare putere.

Frontiera dintre România și URSS, stabilită după raptul teritorial din 1940 era pe talvegul Dunării. Însă, spre finalul anului 1940 sovieticii au ocupat câteva ostroave de pe brațul Chilia pentru a testa garanțiile de securitate oferite României de către Germania nazistă. Tratatul de Pace de la Paris din 1947 preciza clar că frontiera dintre cele două state trece pe talvegul Dunării. România a ridicat această chestiune, dar a fost sfătuită să renunțe la aceste pretenții justificate fiindcă o țară care vrea să adere la NATO nu trebuie să aibă conflicte de natură teritorială cu state vecine. Un stat care are relații conflictuale cu vecinii este o vulnerabilitate pentru alianță, fapt lesne de înțeles. De aceea, la 2 iunie 1997 a fost semnat la Constanța ”Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare”. În cuprinsul acestuia se precizau, printre altele, că:

„1. Părțile Contractante, în concordanță cu principiile și normele dreptului internațional și cu principiile Actului Final de la Helsinki, reafirmă că frontiera existentă între ele este inviolabilă și, de aceea, ele se vor abține, acum și în viitor, de la orice atentat împotriva acestei frontiere, precum și de la orice cerere sau acțiune îndreptată spre acapararea și uzurparea unei părți sau a întregului teritoriu al celeilalte Părți Contractante.

2. Părțile Contractante vor încheia un tratat separat privind regimul frontierei dintre cele două state și vor soluționa problema delimitării platoului lor continental și a zonelor economice exclusive în Marea Neagră, pe baza principiilor și procedurilor convenite printr-un schimb de scrisori între miniștrii afacerilor externe, efectuat odată cu semnarea prezentului Tratat. Înțelegerile convenite în acest schimb de scrisori vor intra în vigoare simultan cu intrarea în vigoare a acestui Tratat.”

Tratatul privind regimul frontierelor a fost semnat în 2003. Acesta purta denumirea de ”Tratat între România și Ucraina privind regimul frontierei de stat româno-ucrainene, colaborarea și asistența mutuală în problemele de frontieră”. În Art. 1 se preciza cât se poate de clar că ”Linia frontierei de stat, pe întreaga sa întindere, va rămâne nemodificată, dacă Părțile Contractante nu vor conveni altfel. Întocmirea noilor documente privind frontiera de stat nu reprezintă o revizuire a frontierei existente între România și Ucraina.”

Așadar, pentru îndeplinirea importantului deziderat al aderării la NATO, România a renunțat să revendice teritorii asupra cărora avea drepturi indiscutabile. Însă, problema delimitării platoului continental între cele două state a rămas în litigiu, iar România a adus problema în atenția Curții Internaționale de Justiție de la Haga care, în 2009, a dat dreptate României. La 3 februarie 2009, hotărârea Curții Internaționale de Justiție de la Haga oferă României o suprafață de 9.700 km² din platoul continental al Mării Negre, ceea ce înseamnă 79.34% din aria de 12.000 km² asupra căreia avea pretenții. Verdictul reprezintă punctul final al unei dispute de 40 de ani dintre România și URSS moștenit, după destrămarea acesteia, de Ucraina. Statul român reușește astfel prima extindere jurisdicțională din ultimii 90 de ani.

O altă chestiune spinoasă în relațiile dintre cele două state a fost problema Canalului Bâstroe, a cărui construcție a început în anul 2004. România s-a opus acestui proiect întrucât cei 10 km ai canalului treceau prin mijlocul Deltei Dunării, ceea ce afecta negativ acest areal protejat. Pe de altă parte, construirea canalului încălca anumite prevederi din convenții internaționale privind protejarea speciilor de plante și animale din Deltă. În 2006, Comisia Economică a ONU a confirmat poziția României, dar cu toate acestea partea ucraineană a inaugurat acest canal în 2007. Trebuie remarcat faptul că în acel moment Ucraina era condusă de o coaliție pro-europeană, iar România era deja membru al NATO și UE, dar Kievul avea în continuare o atitudine extrem de ostilă la adresa țării noastre.

Mai trebuie să amintim și problema combinatului de la Krivoi Rog a cărui construcție a început în 1983 și trebuia finalizată în 1992. România a investit în acest proiect de anvergură circa 800 de milioane de dolari. Autoritățile de la Kiev au sistat proiectul în 1998 deși acesta era finalizat în proporție de aproximativ 90%. Pe deasupra, schimburile comerciale dintre România și Ucraina sunt modeste.

La divergențele mai sus indicate se adaugă și chestiunea românilor trăitori în Ucraina. Comunitatea românească din Ucraina ar reprezenta a treia ca număr după ucraineni și ruși, dacă nu ar fi divizată în mod artificial între români (151.000 de persoane) și moldoveni (258.600 de persoane). Ucraina a preluat diversiunea sovietică prin care se afirmă că românii și moldovenii ar fi națiuni distincte. Folosește această diversiunea pentru a diminua numărul românilor care trăiesc în Ucraina. Această atitudine arată caracterul inamical al relațiilor pe care ucrainenii vor să le construiască cu România.

Am prezentat relațiile româno-ruse și româno-ucrainene din perioada de după destrămarea URSS pentru a evidenția faptul că România a avut și are încă relații tensionate cu ambele state pe motive concrete. În pofida acestei realități, România a fost un avocat activ al integrării Ucrainei în UE și NATO. Implicațiile crizei ucrainene pentru viitorul României pot fi înțelese din conduita țării noastre care de la declanșarea crizei s-a raliat activ poziției oficiale a NATO și UE.

Ucraina a stabilit relații speciale cu NATO și UE, participând foarte activ la misiunile de securitate internațională cu implicarea masivă a SUA, inclusiv în Irak. Ucraina și-a afirmat voința de a deveni actor major în bazinul Mării Negre încă din 1991, așa cum o demonstrează îndelungata competiție cu Rusia pentru baza navală ex-sovietică de la Sevastopol și viitorul flotei sovietice de la Marea Neagră. Între Moscova și Kiev au existat destule fricțiuni generate de statutul rusofonilor din Ucraina, tranzitul hidrocarburilor către Occident și baza navală de la Sevastopol. Scopul acestor relații era în mod cât se poate de firesc integrarea Ucrainei în cele două structuri. Rusia s-a opus acestui plan din motive pe care le-am reliefat în capitolul anterior. Rămâne să stabilim de ce România, țară cu relații conflictuale cu Ucraina, sprijină traiectoria euro-atlantică a acesteia. Care sunt interesele României într-o criză dintre două țări de multe ori ostile României.

Rusia susține în raport cu Europa abordarea bilaterală, la fel ca SUA. Rusia nu tratează cu UE ca un întreg, ci cu state membre. În acest fel vrea să momească respectivele state cu interese de moment, care pe termen lung sunt irelevante. De pildă, prietenia Rusiei cu Ungaria lui Viktor Orban. Singura cale prin care Ungaria poate obține o rectificare a frontierelor europene este cu sprijinul Rusiei. NATO și UE nu ar tolera o abordare iredentistă. Orban, la fel ca Horthy în perioada interbelică, mizează pe cartea care-i poate oferi câștiguri teritoriale. Ungaria interbelică a mers până la capăt alături de Germania, iar legăturile cu Germania au fost trainice încă din momentul în care Germania era departe de a mai fi o putere europeană de prim rang. Nu este deloc surprinzător faptul că Orban a criticat sancțiunile contra Rusiei și în 2014, în plină criză între est și vest, a ținut să ceară autonomia maghiarilor din Transcarpatia, uimind Europa. Deci, Orban a luat în calcul dezmembrarea Ucrainei ceea ce ar fi adus, probabil, un câștig teritorial și Ungariei. Putea România să adopte o asemenea atitudine? Cu hotărâre nu!

Ungaria nu a suferit de-a lungul istoriei prea multe calamități din partea Rusiei și nu este în aria de extindere teritorială a Rusiei. Cu alte cuvinte, dezmembrarea Ucrainei îl avantajează pe Orban, dar nu și România. Românii au cunoscut în istoria lor 12 invazii rusești, teritorii românești au fost încorporate Rusiei și supuse unui amplu proces de rusificare ale cărui efecte le putem constata în Republica Moldova. Sucombarea Ucrainei în fața loviturilor ruse poate oferi trei scenarii: 1. La Kiev ajunge la putere un guvern pro-rus care orientează țara înspre Rusia. 2. Rusia blochează parcursul euro-atlantic printr-un conflict înghețat. 3. Izbucnește un război între Rusia și Ucraina, iar rușii pun stăpânire pe o parte semnificativă a Ucrainei. Toate acestea scenarii duc la concluzia că o sucombare a Ucrainei va duce Rusia din nou la frontierele țării noastre. Ar trebui să ne îngrijoreze această perspectivă? Desigur!

Am precizat în primul capitol faptul că Ucraina este un pivot geopolitic. Dispariția acestui pivot în favoarea Rusiei va duce la apariția a doi pivoți regionali: Polonia și România. Rusia se va concentra pe destabilizarea celor două țări pentru a-și extinde sfera de influență. Prin intimidări militare, economice și mai ales prin susținerea de campanii media destabilizatoare sau chiar înființarea și finanțarea de partide clonă în România, Rusia și-ar putea atinge obiectivul de a deturna politica externă a României. Dacă România cade în ghearele imperialismului rus din nou, toată regiunea balcanică va cădea în brațele Kremlinului. La 23 august 1944, trecerea României de partea Națiunilor Unite a dus la prăbușirea întregului dispozitiv militar nazist din Balcani. România este țara cheie din sud-estul Europei de aceea se și bucură de atâta sprijin din partea SUA. Americanii înțeleg perfect rolul României. Deci, să nu avem iluzii, dacă România ajunge să aibă din nou frontieră cu Rusia va avea o soartă foarte grea.

Anexarea Crimeii în 2014 a apropiat Rusia de România. Crimeea este la câteva sute de km de Dobrogea. Nu dorința de a ajuta Ucraina împinge România să susțină acest stat și aderarea la NATO și UE a acestuia, ci interese de ordin practic. Ucraina este un stat tampon între Rusia și România. Totodată, să nu ne facem iluzii, dacă Rusia ajunge lângă frontierele noastre Republica Moldova este pierdută, din nou, iar orice vis unionist poate fi aruncat la coșul de gunoi al istoriei.

Alinierea poziției României față de criza din Ucraina în raport cu atitudinea euro-atlantică face din România un stat credibil, demn de luat în seamă și demn de apărat. Integrarea Ucrainei în UE și NATO avantajează România fiindcă îndepărtează pentru multă vreme pericolul rus de România. Însă această perspectivă a devenit după 2014 extrem de improbabilă, așa că România trebuie să se pregătească pentru ce este mai rău. România ar putea să ajungă în poziția de a avea nevoie de sprijin puternic din partea UE și NATO și numai un aliat statornic și predictibil se poate aștepta la sprijin. Pe cale de consecință, conduita României față de Ucraina, stat cu care a avut destule divergențe, este cea corectă.

Foarte multe voci dinafara arcului guvernamental au instigat România să profite de conjunctură pentru a recupera teritoriile românești din Ucraina. Adică, ar trebui să repetăm diatribele lui Orban și să pescuim în ape tulburi. Aceasta ar echivala, credem, cu săparea propriului mormânt. Ar fi o bucurie de scurtă durată, care ar legitima ocuparea Crimeii de către Rusia. Dacă Ucraina este un stat alcătuit în mod artificial din teritorii anexate de la diverse țări, destrămarea sa pare o acțiune logică. Tocmai asta a susținut și Putin, că Peninsula Crimeea a fost în mod abuziv alipită Ucrainei. Dacă mai multe state ar ridica pretenții similare e greu să mai crezi în viabilitatea statului ucrainean, iar Rusia și-ar atinge obiectivele strategice. Tentațiile naționaliste trebuie date la o parte când în joc este însăși supraviețuirea României.

Capitolul III

Polonia și visul intermarium

În secolul XVIII Polonia a fost împărțită în trei etape de către Prusia, Rusia și Austria. A reapărut ca stat abia după primul război mondial. Statul polonez din perioada interbelică s-a numit A doua republică. Aceasta a apărut la 11 noiembrie 1918, când Jozef Pilsudski a primit conducerea militară la Varșovia. Statul polonez a fost din nou împărțit în septembrie 1939 între URSS și Germania nazistă. Statul polonez a fost refăcut în 1945 sub controlul URSS. Polonia a devenit, la fel ca România, stat comunist. În 1989, regimul comunist polonez s-a prăbușit, iar Polonia a devenit stat democratic care a aderat la NATO în 1999 și la UE în 2004. Polonia este cel mai important stat din partea de est a UE.

După cum am remarcat în primul capitol, Ucraina este pivotul geopolitic regional. Căderea acesteia în brațele Rusiei ar transforma Polonia în pivot regional, dar și România, am spune noi. Deci, Polonia va în linia întâi a conflictelor dintre Rusia și tandemul UE/NATO. Nu este o situație de dorit, de aceea România și Polonia susțin cu tărie menținerea Ucrainei ca stat independent. Polonia și Ucraina au avut și încă mai au relații destul de cordiale. În 2012, cele două țări au organizat Campionatul European de Fotbal. Cine și-ar fi imaginat că peste doi ani Ucraina va lupta pentru propria supraviețuire.

În februarie 2014, ministrul de externe polonez, Radoslaw Sikorski, i-a convins pe președintele Ianukovici și pe liderii opoziției să semneze un acord de încetare a ostilităților. Inițiativa diplomației poloneze, care în final a dus la debarcarea regimului Ianukovici, a uimit cancelariile occidentale. Polonia a câștigat mult capital de imagine în urma acestei manevre diplomatice reușite. Polonia a acționat fiindcă are nevoie de o Ucraină puternică și stabilă. Ucraina este o regiune tampon care ține Rusia la distanță, iar pe de altă parte o importantă piață de desfacere pentru economia poloneză.

În contextul crizei ucrainene din 2014, Sikorski a declarat că în 2008, în timpul unei vizite la Moscova, Vladimir Putin i-a propus premierului polonez Donald Tusk o împărțire a Ucrainei între Rusia și Polonia. Putin dorea ca un stat NATO să fie parte a acestei împărțiri pentru a justifica în ochii comunității internaționale gestul. Putin i-ar fi momit pe polonezi cu ideea că orașul Lvov este polonez. Sikorski a mai precizat că intențiile Rusiei în Ucraina au devenit clare încă din 2008, când la summit-ul NATO de la București Putin a declarat răspicat că Ucraina este un stat artificial, iar aderarea Ucrainei și Georgiei la NATO va reprezenta pentru Rusia un casus belli . Sikorski a mai spus în cadrul interviului pentru site-ul Politico faptul că Polonia a devenit îngrijorată în anii 2011-2012, când Putin a început să frecventeze festivaluri ale motocicliștilor din Peninsula Crimeea. În plus, în 2013 polonezii au aflat că rușii plănuiau să pună mâna pe câteva regiuni ale Ucrainei.

La 19 septembrie 2014 s-a semnat la Varșovia un acord prin care prin care Miniștrii Apărării din Lituania, Polonia și Ucraina s-au angajat să înființeze o brigadă comună destinată susținerii și instruirii armatei ucrainene. Unitatea militară a fost denumită Litpolukbrig, iar unitățile militare trebuiau staționate în propriile state, urmând să se întâlnească în exerciții comune. Cartierul General a fost fixat în Polonia, la Lublin. Acest demers se înscrie pe direcția menținerii cu orice preț a statului ucrainean. Polonia a înțeles perfect implicațiile regionale ale crizei ucrainene.

În mod paradoxal, criza ucraineană a avut darul de a resuscita relațiile diplomatice dintre România și Polonia. Relațiile dintre cele două state au fost destul de distante în anii anteriori, fiindcă cele două țări aveau interese distincte. Polonia se concentra pe regiunea baltică și pe Grupul de la Vișegrad, în timp ce România era preocupată de Republica Moldova și regiunea balcanică. Deci, nu erau multe puncte de legătură între cele două părți. Criza din Ucraina a schimbat radical această situație, cele două state au în mod subit un interes comun: susținerea Ucrainei. România este singura țară din regiune care a susținut fără rezerve punctul de vedere al Poloniei cu privire la Ucraina. România este foarte aproape de Transnistria și Crimeea, fiind în aria de acoperire a aviației și marinei ruse. Polonia are în coaste regiunea rusă Kaliningrad. România are o frontieră mai lungă cu Ucraina decât Polonia.

Alegerea unui nou președinte în Polonia anul trecut, în persoana lui Andrzej Duda, a impulsionat crearea triunghiului strategic polono-româno-ucrainean. Duda a criticat deschis formatul de negociere ”Normandia” care includea la masa negocierilor țări care nu au interese directe în regiune. Negocierile ar trebui să includă Polonia și România, în viziunea președintelui polonez. Rusia a dislocat în Kaliningrad sistemul de rachete Iskander-M. E foarte posibil ca aceste rachete să fie instalate și în Transnistria și Crimeea. Pe de altă parte, Rusia are un program accelerat de înarmare la Marea Neagră. Polonia și România trebuie să fie mai strâns unite pentru a face față acestor provocări dificile.

Trebuie să precizăm că Polonia și România au avut relații excelente în perioada interbelică. În 1920, cele două țări au semnat o Convenție de asistență militară împotriva Rusiei bolșevice. Cele două state se angajau să se sprijine în cazul în care ar fi fost atacate dinspre est. Această Convenție a fost prelungită în perioada interbelică de mai multe ori. După atacarea Poloniei de către Germania și URSS în septembrie 1939, România a primit refugiați polonezi, civili și militari, și a găzduit și guvernul polonez precum și tezaurul național polonez, care a fost transferat mai târziu în Marea Britanie. România a fost alături de Polonia în acele momente grele, atrăgându-și ostilitatea celor două mari puteri. În fața pericolului de la răsărit, România și Polonia și-ar putea regăsi relațiile excelente de altădată.

Criza ucraineană a readus în discuție un plan mai vechi, formulat la începutul perioadei interbelice de către Jozef Pilsudski. Este vorba de celebrul ”Intermarium” (Miedzymorze – între mări, l. pol.). Mai exact, Pilsudski dorea să recreeze uniunea polono-lituaniană sub forma unei federații a statelor dintre Marea Baltică și Marea Neagră. Liderul polonez vedea această realitate geopolitică drept singura modalitate prin care Europa Centrală și de Est se puteau apăra de URSS și Germania revanșardă. După primul război mondial respectiva regiune a ajuns să fie compusă din state slabe incapabile să reziste celor două mari puteri. Uniunea era singura cale de apărare a acestor țări.

De-a lungul timpului conceptul ”Intermarium” a cunoscut numeroase schimbări, el incluzând în ecuație diverse state precum: Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, Belarus, Ucraina, Cehia, Slovacia, Ungaria și România. Ideea a fost populară în anii 1920, dar a revenit în forță după declanșarea crizei ucrainene. Ideea de bază este aceeași, în perspectiva amenințării ruse statele dintre Marea Neagră și Marea Baltică trebuie să facă front comun. Președintele Poloniei Lech Kaczynski între anii 2005-2010 a susținut cu tărie conceptul ”Intermarium”. Președintele Duda s-a aflat la București în noiembrie 2015 unde a susținut cu tărie necesitatea ca statele est europene să vorbească pe o singură voce. Președintele României a susținut această idee.

Urmărirea unei strategii vechi de un secol prezintă anumite greutăți și complicații. Situația geopolitică din Europa de Est este extrem de fluctuantă iar guvernul polonez trebuie să dezvolte o strategie care să-i asigure o poziție politică puternică în regiune, iar pe viitor trebuie formulată o abordare coerentă a scopurilor și obiectivelor. Un factor care ar putea facilita planurile Poloniei este Turcia. Aceasta dorește să obțină o poziție proeminentă în Orientul Mijlociu, adică cam ceea ce vrea să obțină și Polonia în Europa de Est. E doar o chestiune de timp până ce cele două părți vor conștientiza acest fapt, strângând legăturile. Turcia are de asemenea relații diplomatice cu Rusia foarte proaste. În ultimii ani tensiunile s-au accentuat până la doborârea anul trecut a unui avion rus de către aviația turcă.

Neintenționat Rusia a pus Polonia și Turcia în poziția de a coopera pentru a obține un profil geopolitic mai apropiat de ambițiile lor. Considerăm că acest plan nu este benefic pentru zona Europei de Est. O poziție mai importantă a Poloniei în regiune va însemna că acest stat va dori să aibă o anumită formă de hegemonie pe care Europa de Est nu o va recunoaște prea ușor. Având în vedere că această regiune este integrată în UE și NATO, ideea ”Intermarium” ni se pare o inițiativă inutilă. Polonia nu este o mare putere, iar forțele sale armate nu-i permit să se dueleze cu Rusia pe cont propriu. Ținerea sub control a Rusiei trebuie să se facă prin mecanismele UE și NATO. Acest ”Intermarium” e mai mult ideea unui pseudo-imperiu polonez, ceea ce face ca Polonia să aibă mai multe în comun și cu Rusia, fiindcă în definitiv este vorba despre dominație.

Polonia a fost mereu un fervent susținător al integrării Ucrainei în UE și NATO. Această atitudine s-a fundamentat pe patru motive. În primul rând, fiindcă a considerat că accederea în NATO va contribui decisiv la stabilizarea, democratizarea și modernizarea Ucrainei. În acest fel s-ar fi securizat frontiera estică a Poloniei. În al doilea rând, lărgirea NATO a fost văzută ca o lărgire a structurilor europene. Din moment ce toți membrii noi ai UE au aderat și la NATO, cumva s-a creat percepția că aceste două fenomene sunt interconectate. În al treilea rând, Polonia se teme de Rusia și de politica sa expansionistă. Se consideră că aderarea Ucrainei la NATO ar slăbi Rusia. În al patrulea rând, aderarea Ucrainei la NATO ar fi întărit cooperarea militară dintre cele două state.

În concluzie, putem afirma că evenimentele derulate în Ucraina din 2014 încoace au avut multiple și interesante implicații asupra Poloniei. Statul polonez a început să resusciteze ideea unei alianțe compuse din statele dintre Marea Neagră și Marea Baltică, nu e foarte clar care anume, dar e foarte clar că această structură, bloc politic etc., trebuie să fie sub dominația Poloniei. Ceea ce ne face să ne întrebăm dacă nu pentru a pune capăt tentațiilor hegemonice se încearcă oprirea planurilor ruse în Ucraina? Dacă hegemonia rusă ne deranjează, de ce ne-ar plăcea cea poloneză? De fapt, observăm că această criză oferă anumite oportunități care nu pot fi declarate cu voce tare. Polonia se teme de Rusia, dar ar și vrea să profite de actualul context pentru a obține o poziție dominantă în Europa de Est și chiar și în Ucraina. Soluția nu este facilitarea viselor hegemonice poloneze, ci strângerea rândurilor de către statele membre UE și NATO. Acestea trebuie să-și armonizeze punctele de vedere și să-și coordoneze mișcările pentru a forma un front puternic și coerent în calea expansionismului rusesc.

CAPITOLUL IV

DILEMA LUI LUKAȘENKO

La 25 martie 1919 s-a constituit Republica Populară Belarus, sub ocupație germană. În 1919, cea mai mare parte a teritoriilor sale au fost ocupate de către sovietici, iar părțile vestice au fost acaparate de polonezi. În 1939, URSS a ocupat toate teritoriile care astăzi constituie Belarus. RSS Belarus a fost parte integranta a URSS până în 1991. După declararea independenței, Belarusul și-a căutat propriul drum. În 1994, a fost adoptată o constituție prin care funcția de prim-ministru și cea de președinte au fost comasate. La alegerile din 1994, necunoscutul Alexandr Lukașenko a câștigat, în pofida faptului că nu se număra printre favoriți. După alegerea sa a făcut tot posibilul pentru a acapara puterea, creând un regim dictatorial. Astăzi, Lukașenko este considerat ”ultimul dictator din Europa”, iar Belarus ”ultimul avanpost al dictaturii din Europa”. Desigur, putem face asemenea afirmații dacă facem abstracție de Putin, care nu este tocmai un lider atașat de democrație sau de Ilham Aliyev, liderul incontestabil al Azerbaidjanului. Deci, Lukașenko nu este tocmai singurul dictator din Europa.

Biografia lui Lukașenko este tipică unui dictator. S-a născut la 30 august 1954 într-un sat sărac fiind crescut doar de mama sa. Spre sfârșitul anilor 1980 a ajuns șef de CAP, după care pasul firesc a fost politica. Și-a câștigat repede o reputație de tip dur, franc și autoritar, care a prins în marasmul din Belarus de după prăbușirea URSS. În 1991, din postura de membru al parlamentului belarus și-a declarat sprijinul pentru lovitura de stat îndreptată contra lui Gorbaciov. A fost ales președinte în 1994 printr-o campanie axată pe combaterea conspirației mondiale masonice care era pe cale, conform spuselor sale, să distrugă țara. Discursul naționalist-extremist i-a adus victoria, iar în 1996 a dizolvat parlamentul care dorea să-l demită. Noul parlament a fost ales cu grijă, astfel că președintele are în această structură un aliat de nădejde. Între timp mulți dinte foștii săi aliați au fugit din țară, fie s-au raliat opoziției, în timp ce alții precum Viktar Hanchar sau Yuryy Zakharanka au dispărut fără urmă. Evident, drepturile omului nu se bucură de prea mult interes în regimul Lukașenko.

Conform unei telegrame WikiLeaks publicate de The Guardian, Lukașenko ar avea o avere estimată la 9 miliarde de dolari. Lunga domnie a lui Lukașenko este în strânsă legătură cu relațiile cu Rusia. După alegerea sa în 1994 a propus o uniune politică cu Rusia, care s-a materializat în 1999 prin crearea Uniunii Rusia-Belarus. Rusia oferă Belarusului gaze la prețuri mici, iar Rusia este principala piață de desfacere a produselor Belarusului. Dependența Belarusului de Rusia este mai mult decât evidentă. În respectiva telegramă se mai precizează că Lukașenko s-a plâns unui diplomat eston de șantajul Moscovei (2009), care a condiționat livrările de gaze de recunoașterea independenței Abhaziei și Osetiei de Sud.

De fapt, Lukașenko se află într-o mare dilemă. Regimul său depinde într-o măsură extrem de mare de Rusia. Dar Rusia dorește să recupereze cât mai multe teritorii pierdute prin implozia URSS, inclusiv Belarus. Rusia acceptă acest aranjament cu Lukașenko pentru ca în final să readucă Belarusul sub controlul direct al Moscovei. Rusia este din ce în ce mai puțin conciliantă, dorind să transforme vecinul din vest într-un satelit cu acte în regulă. Dar după cum declară Leonid Zaiko, analist la centrul Strategie din Minsk: ”Dacă Moscova rupe relațiile speciale pe care le are cu Belarusul, Lukașenko va fi imediat înlăturat, iar opoziția radicală va prelua conducerea, ceea ce înseamnă aderarea la NATO și UE. Acest lucru nu convine Kremlinului.”

Rusia are nevoie de Lukașenko, iar acesta are nevoie de Rusia. Dar Rusia începe să strângă lațul în jurul liderului de la Minsk. Între Minsk și Moscova există o interdependență, iar dacă Lukașenko vrea să-și mențină puterea trebuie să accepte tutela Moscovei. Însă acesta nu pare prea decis să accepte acest fapt. Vrea să aibă libertate de mișcare în propria țară, după bunul plac. Declanșarea crizei ucrainene l-a speriat teribil pe Lukașenko. În septembrie 2014, Putin a declarat cu referire la Kazahstan că: ”Nazarbaev a realizat un lucru unic. A creat un stat pe un teritoriu unde nu a fost vreodată un stat. Kazahii nu au avut niciodată statul lor. El l-a creat. În acest sens, este în spațiul ex-sovietic, un personaj unic.”

Războiul cu Georgia, criza ucraineană, declarațiile vizavi de Kazahstan arată clar intențiile Rusiei, iar Lukașenko nu are cum să-și facă iluzii cu privire la viitorul care-l așteaptă. Ar exista o soluție pentru menținerea independenței Belarusului, apropierea de NATO și UE. Dar această opțiune va duce în mod inevitabil la prăbușirea regimului. NATO și UE sunt spații ale democrației, nici un dictator nu va intra în acest club. Apropierea de aceste structuri va duce la căderea sa de la putere, iar pe Lukașenko tocmai asta îl deranjează cel mai mult. Nu neapărat independența țării îl deranjează, ci faptul că va deveni un simplu vasal moscovit. E îngrijorat de libertatea sa de mișcare și de statutul de inferioritate pe care i-l impune Moscova. Deci, Lukașenko este într-o mare dilemă: Rusia vrea să înghită Belarusul, iar NATO și UE vor această țară, dar fără el.

Debutul crizei ucrainene a coincis cu o distanțare între Lukașenko și Moscova. Belarușii sunt destul de atașați de Moscova prin prisma faptului că majoritatea dintre ei urmăresc posturi de televiziune rusești. Economia din Belarus este în cădere liberă, fapt pentru care tot mai multe persoane vorbesc despre unirea cu Rusia. Putin este văzut ca un lider forte capabil să se opună vestului. Moscova a finanțat construcția Centralei Nucleare Ostrovets pentru a crește dependența Belarusului față de ea. Minskul depinde de gazul rusesc și strategii de la Kremlin ar vrea ca și sub aspectul energiei electrice lucrurile să stea la fel. Pe deasupra, în Belarus se află deja sisteme militare ruse.

În octombrie 2015, președintele Lukașenko a respins planul rus de a înființa o bază aeriană în Belarus, care să găzduiască bombardiere strategice menite să amenințe Ucraina dar și scutul antirachetă din România și Polonia. Rusia deține în prezent în Belarus o stație radar și un centru de comunicare cu submarinele. Pe deasupra, mai dispune și de câteva avioane de vânătoare. Planul unei baze aeriene în toată regula l-a deranjat pe Lukașenko, dar și opoziția din Belarus care a denunțat planurile Rusiei care, în viziunea lor, ar aduce țara în conflict cu Ucraina, NATO și UE. În ciuda acestor împotriviri, unii experți afirmă că în cinci sau zece ani Belarusul va fi absorbit de Rusia. Această previziune îl sperie foarte mult pe Lukașenko care, probabil, va fi înlăturat de la putere sau va fi redus la postura de amploaiat al statului rus, adică șef de gubernie.

Lukașenko a ales calea negocierii cu UE ca soluție pentru a întârzia acest proces. În februarie anul curent, UE a ridicat sancțiunile împotriva a 170 de personalități din Belarus. S-a luat în calcul faptul că în 2015 Lukașenko s-a arătat dispus să negocieze cu vestul și faptul că a mediat între Rusia și Occident pe parcursul crizei ucrainene. Sancțiunile economice au fost ridicate încă din octombrie 2015, când Lukașenko a eliberat numeroși deținuți politic. A fost menținut doar embargoul pe vânzarea de arme.

Putem deduce că Lukașenko duce o politică de echilibru între Rusia și UE, refuzând să aleagă vreuna din tabere. Strângerea legăturilor cu UE este menită să arate Rusiei faptul că poate pierde Belarusul dacă bruschează această țară, iar UE este mai conciliantă pentru a nu arunca această țară cu totul în brațele Rusiei. Atât UE cât și Rusia speră să controleze viitorul Belarusului. În pofida acțiunilor lui Lukașenko opinia publică din Belarus înclină spre Rusia. Lukașenko vrea păstrarea actualei situații pentru că este singura care-i garantează prezența la putere. O prea mare apropiere de una dintre cele două tabere înseamnă sfârșitul regimului său.

În octombrie 2015, Lukașenko a fost ales pentru un al cincilea mandat prezidențial obținând 83.49% din voturi, prezența la vot fiind de circa 91%. Lukașenko a avut de înfruntat trei contracandidați. Campania electorală a fost axată pe un naționalism fervent. Regimul lui Lukașenko a fost destul de apropiat de Rusia, iar naționalismul a fost o armă de autoapărare împotriva occidentului. Pentru prima dată după mulți ani, occidentul nu mai este inamicul numărul unu al Belarusului. O retorică antirusă își face tot mai accentuat simțită prezența. De pildă, în decembrie 2014, Lukașenko a cerut guvernului să caute noi piețe de desfacere pentru produsele naționale decât cea rusă, pentru a elimina dependența de aceasta. Anul acesta Lukașenko a venit în întâmpinarea dorinței Rusiei de achiziționa Uzina MZKT cerând în schimb câmpuri petroliere. Totodată, Lukașenko a ținut să remarce că în era sovietică Belarusul a avut o contribuție semnificativă la progresul URSS, iar roadele acestui progres aparțin în cea mai mare parte Rusiei.

Putem considera că implicațiile crizei ucrainene au fost destul de pozitive pentru Belarus. Înaintea acestei crize Lukașenko era literalmente prizonierul Rusiei. Pentru occidentali era pur și simplu un dictator în solda Rusiei. Criza din Ucraina i-a permis lui Lukașenko să joace cartea medierii. În același timp, vestul a conștientizat importanța Belarusului și a încercat să ofere acestei țări o ieșire din corsetul economic rus. Ridicarea sancțiunilor economice și libertatea oficialilor belaruși de a se deplasa în vest au dus la reluarea legăturilor firești. Belarusul este în poziția de a găsi o alternativă economică la Rusia, dar populația pare să fie mai apropiată de Rusia, de aceea o revoltă ca cea din Ucraina este improbabil să apară. Lukașenko vrea să-și mențină țara între Rusia și UE, fără ca niciuna dintre acestea să câștige o influență prea mare. Lukașenko nu vrea nici în uniunea vamală rusă, nici în cea europeană, el vrea să mențină țara sub controlul său. Atât integrarea în UE cât și absorbirea țării de Rusia înseamnă sfârșitul regimului său, iar principala preocupare a lui Lukașenko este menținerea sa la putere, nu viitorul țării sale.

CAPITOLUL V

TRANSNISTRIA – CALUL TROIAN

Printre numeroasele conflicte înghețate din lume, Transnistria ocupă un loc aparte, pentru noi românii, desigur. Transnistria reprezintă teritoriul dintre râurile Bug și Nistru. De-a lungul timpului, în acest areal s-au așezat numeroși români. Regiunea a intrat în componența Imperiului rus la sfârșitul secolului XVIII. Apoi rușii au încorporat Basarabia, în anul 1812, prin Pacea de la București. Revoluția bolșevică din anul 1917 a creat condiții favorabile pentru renașterea națională a românilor din Imperiul rus. În ianuarie 1918, armata română a intervenit în Basarabia pentru a salvgarda interesele populației. La 16 ianuarie 1918, generalul Broșteanu, comandantul armatei române a dat o proclamație prin care anunța fără echivoc: ”12. Însărcinarea mea nu este să împiedic împlinirea sorții ce v-ați croit, declarându-vă autonomia sau mai degrabă neatârnarea, ci, dimpotrivă, pentru a mă sili să vă ajut pentru așezarea întocmirii voastre pe temelii solide.”

La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării a decis unirea Basarabiei cu România. Acest fapt a adus România în conflict cu URSS, care a apărut în 1922. În 1924, URSS a constituit RSS Moldovenească în partea de est a Nistrului pentru a simboliza legătura dintre Basarabia și Uniunea Sovietică. Această stratagemă a fost urmarea firească a eșecului înregistrat în cadrul conferinței de pace sovieto-române de la Viena. Eșecul acestor tratative era, de altfel, previzibil. Sovieticii au organizat și revolta de la Tatarbunar, prin care doreau să destabilizeze România. Aceeași metodă a fost folosită și împotriva Finlandei, prin crearea Republicii Carelia și împotriva Poloniei, prin crearea Bielorusiei. Sovieticii au cerut organizarea unui plebiscit în Basarabia, ceea ce, evident, românii au refuzat.

Urmarea notelor ultimative din 26 și 28 iunie 1940 a fost încorporarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei în cadrul URSS. Printr-o sesiune a Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940 s-a creat RSS Moldovenească, chiar dacă frontierele acesteia nu au fost definitiv trasate. În cele din urmă, RSS Ucraina s-a ales cu sudul și nordul Basarabiei, cu nordul Bucovinei și cu Ținutul Herța. Restul Basarabiei împreună cu Transnistria au constituit RSS Moldovenească. Destrămarea URSS survenită în 1991 a dus la proclamarea independenței Republicii Moldova. Independența a fost proclamată formal la 27 august 1991, iar la 21 decembrie în același an a aderat la Comunitatea Statelor Independente. România a recunoscut extrem de rapid noul stat, care a aderat la ONU anul următor.

Găgăuzia și Transnistria au funcționat ca frâne în calea unui posibil curent unionist între România și Moldova. În anii 1990-1991 au existat lupte sporadice pe Nistru care, în cele din urmă, au dus la declanșarea unui război în toată regula la 2 martie 1991. Acesta s-a încheiat printr-un acord între Rusia și Republica Moldova, la 21 iulie în același an. Acest acord impunea o încetare imediată a focului și retragerea armamentului greu. În plus, se înființa o comisie comună care să verifice implementarea acordului. Faptul că acordul a fost semnat la Moscova arată cine a inițiat conflictul și în ce scop. Federația Rusă condusă de Boris Elțîn dorea să limiteze pagubele și să păstreze fostele republici unionale în sfera de influență a Moscovei. Elțîn avea planuri mari cu Comunitatea Statelor Independente. Acestea au fost, desigur, doar iluzii dar la acel moment lucrurile se vedeau cu totul altfel. Moscova avea tot interesul să mențină o prezență militară în Transnistria pentru a împiedica impunerea controlului asupra acestei regiuni de către guvernul de la Chișinău. Trupele ruse au fost prezentate sub postura de unități de pacificare, formulă menită să ascundă adevărata natură a prezenței militare ruse în regiune.

Conflictele înghețate din Ucraina (Crimeea), Georgia (Abhazia și Osetia de Sud), Azerbaidjan (Nagorno Karabah) au permis Moscovei să se insinueze în afacerile interne ale acestor țări, menținându-le oarecum în sfera sa de influență din care acestea au tot încercat să scape. Transnistria a împiedicat unirea cu România, dar și aderarea acestei țări al UE sau NATO. Aderarea la aceste structuri nu se poate face fără o rezolvare a conflictului transnistrean, fiindcă acest conflict ar putea aduce, prin aderarea Republicii Moldova la alianța nord-atlantică, un conflict între Rusia și occident, iar așa ceva este inacceptabil. Pe deasupra, investitorii ocolesc acest stat fiindcă există pericolul restabilirii unui climat de instabilitate în regiune. O regiune sărăcită și dezamăgită de o clasă politică incapabilă să apropie țara de UE sau NATO este tot ceea ce dorește Rusia.

Au existat în ultimele decenii numeroase planuri de soluționare a acestui conflict. Toate aceste planuri au eșuat fiindcă au fost favorabile Rusiei și nu lua în calcul interesele Republicii Moldova, fie au fost sabotate de Moscova fiindcă nu-i garantau preponderența politică în regiune. În realitate, Rusia nu a vrut nici un moment să rezolve această criză. Conflictul înghețat din Transnistria a fost și este o garanție a faptului că Republica Moldova nu va păși cu hotărâre spre UE și NATO. Transnistria este susținută financiar de către Rusia, fiind dependentă de aceasta.

Declanșarea crizei ucrainene s-a repercutat negativ asupra Republicii Moldova. Rusia a impus sancțiuni economice acestei țări ca răspuns la apropierea de UE. Totodată, au apărut zvonuri că Transnistria ar putea fi folosită de Rusia pentru a lovi pe la spate Ucraina, adâncită în conflictul din Donbass. În iulie 2015, ministrul de externe de la Tiraspol, Nina Ștanski, a declarat că Moldova și Ucraina agravează în mod artificial criza din Transnistria, scopul lor fiind îngenunchierea Transnistriei pe cale economică. Sancțiunile impuse Rusiei de către occident au produs efecte și în Transnistria. Această regiune depindea de subsidiile primite de la Moscova, dar aceasta având dificultăți financiare a redus sprijinul financiar pentru această regiune.

Pentru a preîntâmpina o acțiune militară rusă dinspre Transnistria, Ucraina a construit la frontiera cu aceasta tranșee, în septembrie 2014. De altfel, cu o lună înainte, autoritățile de la Tiraspol au declarat destul de tranșant că ar putea intra în război împotriva Ucrainei în cazul în care aceasta intră în conflict direct cu Rusia . În mai 2014, a avut loc celebrul incident Rogozin. Vicepremierul rus Dmitri Rogozin a vrut să participe la parada de 9 mai la Tiraspol. Însă din moment ce spațiul aerian al Ucrainei și României erau blocate pentru acest demnitar rus, călătoria acestuia a fost cu peripeții, iar Rogozin s-a lansat într-un schimb acid de replici cu autoritățile române. Despre Rogozin trebuie spus că a participat la luptele din 1992, după cum singur mărturisește într-un volum autobiografic. Pretinde că a luptat contra fasciștilor români și moldoveni. El este cel care supervizează Transnistria din cadrul guvernului rus și s-a remarcat de-a lungul timpului printr-o retorică antiromânească.

În mai 2015, fostul președinte georgian, Mikheil Saakashvili, a fost numit în funcția de guvernator al regiunii Odessa. Mulți au văzut în asta decizia lui Poroșenko de a acționa pe o linie cât mai dură față de Transnistria. Analiștii ruși speculau pe marginea subiectului, afirmând că Ucraina și Moldova, consiliate de americani, pregăteau preluarea controlului asupra Transnistriei. Se prevestea o nerespectare de către Kiev a acordurilor de la Minsk, ceea ce ar fi însemnat reluarea ostilităților în Donbass și deschiderea unui nou front în Transnistria. Făcând abstracție de aceste ostilități logice în contextul conflictului Ucraina-Rusia, numirea lui Saakashvili în funcția de guvernator a semnalizat determinarea Ucrainei de a nu ceda în fața Rusiei și dorința de a aduce prosperitate în regiune, avându-se în vedere faptul că ex-președintele georgian a performat sub aspect economic.

Pentru rezolvarea conflictului transnistrean s-a impus formatul de negociere 2+5. Acesta a reluat negocierile chiar în această lună, după ce ultima sesiune a avut loc la Viena în 2014. Dan Dungaciu, specialist în relații internaționale, a declarat că aceste negocieri sunt o evidentă eroare. Germania deține președinția OSCE și vrea să aibă un mandat de succes. SUA sunt, pe moment, dezinteresate de această chestiune, iar poziția Republicii Moldova este extrem de vulnerabilă în contextul crizei politice prelungite. Deci, Rusia are o poziție de negociere mult mai puternică. În paralel cu negocierile referitoare la Transnistria, se desfășoară negocierile dintre Rusia și Ucraina referitoare la statutul Donbasului. Orice cedare în oricare dintre cele două tratative se va repercuta asupra celeilalte. Dacă vreuna dintre cele două țări acceptă federalizarea, acest model va fi impus și celeilalte, fiindcă se va fi creat un precedent, iar Rusia va presa pentru repetarea lui. Președintele Poroșenko evită organizarea alegerilor în Donbas, iar Chișinăul și Kievul nu și-au sincronizat atitudinile, ceea ce permite Rusiei o mai mare forță de negociere. Reputatul specialist a mai declarat că Transnistria și Donbasul ar trebui declarate teritorii ocupate de ruși și ar trebui trasate linii de demarcație. Ideea e că nici Ucraina, nici Republica Moldova nu au forța necesară pentru a ocupa Donbasul și Transnistria. Deci, aceste teritorii ar trebui pasate Rusiei fără ca cele două țări să recunoască apartenența lor la Rusia. Rusia vrea ca aceste două teritorii să facă parte din statele de origine, dar să fie sub controlul său și să fie susținute financiar de către Kiev și Chișinău. Renunțarea la ele ar fi cea mai simplă și eficientă soluție. De altfel, singura viabilă în actualul context.

Chestiunea transnistreană este gravă, dificilă și trenează de peste două decenii. Situația nu se va rezolva prea curând și nu e clar în ce direcție se va rezolva. Rusia este în plină ofensivă pentru a recupera teritoriile pe care le consideră de drept ca fiind ale ei. În actuala situație NATO este mai importantă ca niciodată.

CAPITOLUL VI

CAUCAZ – NOUL BUTOI CU PULBERE AL EUROPEI

După războaiele balcanice desfășurate în anii 1912-1913, Balcanii au primit renumele de butoiul cu pulbere al Europei. Acest renume se baza pe faptul că această regiune era extrem de volatilă, un conflict putând să apară în orice moment. O situație oarecum similară se află în zona Caucazului. Acolo se găsesc trei state: Georgia, Azerbaidjan și Armenia. Georgia are un lung și dificil conflict cu Rusia privind regiunile separatiste Osetia de Sud și Abhazia, iar Armenia și Azerbaidjanul au un lung diferend privind soarta enclavei Nagorno-Karabah, pe care ambele părți o revendică. Pe deasupra, Rusia, Iran și Turcia au interese majore în regiune. Nici UE sau SUA nu sunt dezinteresate de acest areal geografic extrem de important.

Georgia și-a declarat independența în aprilie 1991. În mai 1991, a fost ales primul președinte la Georgiei independente, Gamsakhurdia. Acesta a lansat ideea aducerii sub controlul noului stat a regiunilor Abhazia și Osetia de Sud, care în era sovietică erau regiuni autonome. În urma unei lovituri de stat președintele proaspăt ales a fost îndepărtat de la putere, iar între anii 1992 și 1995 țara a fost răvășită de un sângeros război civil. Cele două regiuni separatiste sprijinite de Rusia au reușit să se impună, menținându-și statutul aparte. Președinte a devenit Eduard Shevarnadze, fostul ministru de externe al URSS (1985-1991). În 2003, a avut loc o revoluție care a reușit să-l îndepărteze de la putere pe Shevarnadze, iar în 2004 președinte a fost ales Mikheil Saakashvili. Acest fapt a dus la o deteriorare rapidă a relațiilor dintre Georgia și Federația Rusă. Această situație a culminat cu războiul ruso-georgian din vara anului 2008.

În aprilie 2008 Rusia a trimis mai multe trupe în Abhazia pentru a contracara planurile agresive pe care Moscova afirma că Georgia le are. Pe 7 august sud- osetinii au început să atace trupele de menținere a păcii, ceea ce l-a determinat pe președintele georgian să trimită armata în regiune. Rusia a ripostat în forță, avansând spre orașul Gori. Rusia a oprit avansul propriilor trupe pe 12 august, acceptând un plan de încetare a focului propus de președintele francez, Nicolas Sarkozy. La 26 august 2008, președintele rus Dmitri Medvedev a semnat un ordin prin care se recunoștea independența Abhaziei și a Osetiei de Sud. Gestul nu a fost urmat și de alte state, dimpotrivă, a fost dezavuat de principalii actori de pe scena internațională.

Izbucnirea crizei ucrainene a trezit temeri privind o eventuală invazie rusească în Georgia. Ucraina este, dacă o comparăm cu Georgia, mult mai puternică din punct de vedere militar. Cu toate acestea, nu este un adversar de calibrul Rusiei. Însă, Georgia este mult mai slabă, iar capacitatea combativă a armatei ruse s-a îmbunătățit substanțial din 2008 încoace. Un nou război ar fi, foarte probabil, fatal Georgiei. În ambele cazuri vestul nu are strategie clară privind gestionarea aspirațiilor euro-atlantiste ale acestora. Pe de altă parte, aceste țări nu au fost ajutate pentru a face față amenințării ruse, fiindcă a existat temerea că un asemenea ajutor ar stârni reacția imediată a Moscovei. Acordurile de asociere la UE au o valoare economică, dar când vine vorba de asigurarea securității celor două țări, acordurile n-au nicio valoare practică. Cu alte cuvinte, Georgia este destul de singură în fața Rusiei, iar occidentul nu are o idee clară cum ar putea ajuta această țară.

Destrămarea Uniunii Sovietice a dus la independența Armeniei și Azerbaidjanului. Armenii creștini și azerii, neam turcic puternic influențat de Persia, au un lung trecut conflictual. Regiunea a intrat sub controlul Rusiei în secolul XIX. După primul război mondial, conducerea bolșevică a instituit în interiorul Azerbaidjanului regiunea autonomă Nagorno-Karabah, locuită în cea mai mare parte de etnici armeni. Pe măsură ce controlul sovietic slăbea, fricțiunile dintre armeni și azeri au reapărut, mai ales după ce parlamentul regiunii a votat alipirea la Armenia. A izbucnit un război care s-a încheiat abia în 1994, cu zeci de mii de victime. Acordul de încetare a focului semnat prin intervenția Rusiei a lăsat în mâinile armenilor atât enclava cât și o serie de teritorii azere.

Rusia nu a făcut nici un demers pentru a dezamorsa criza dintre cele două state. Dimpotrivă, actuala situație îi convine de minune, fiindcă ține cele două state sub controlul său. Armenia este dependentă de ajutorul economic și militar din partea Rusiei. Armenia găzduiește baze militare ruse pe teritoriul său și a decis să facă parte din uniunea vamală proiectată de către Rusia. Armenia nu are nicio șansă să reziste tandemului turco-azer fără suportul Rusiei. Turcii și azerii prin natura legăturilor etnice au creat un parteneriat strategic. Azerii au foarte multe gaze și petrol, iar exportul acestora le-a adus foarte mulți bani. Astfel, liderii de la Baku investesc masiv în înarmare. Din punct de vedere militar, Azerbaidjanul stă mult mai bine. Fapt foarte relevant, Rusia vinde armament ambelor părți.

La 2 aprilie 2016, azerii au decis să atace. Acest fapt a dus la un război de cinci zile între cele două părți. Acesta ar fi produs circa 50 de victime, iar armenii afirmă că au recuperat teritoriile pierdute. Din nou, Rusia a intervenit în peisaj impunând un acord de încetare a focului. Acest război s-a produs pe fondul scăderii agresive a prețului petrolului, ceea ce a dus la o criză economică în Azerbaidjan. În anumite zone ale țării au început să apară proteste față de regimul lui Ilham Aliyev. Este foarte probabil ca războiul să fi fost o modalitate de calmare a nemulțumirilor. Alte voci afirmă că în spatele războiului s-ar fi aflat președintele turc Erdogan, care i-ar fi consiliat pe azeri să înceapă luptele. Rusia și Turcia se află într-un conflict diplomatic de amploare de la incidentul de anul trecut, când un avion rus a fost doborât de aviația turcă în Siria.

Europa are în regiune numeroase interese. Regimul de la Baku este văzut ca o posibilă alternativă de aprovizionare cu gaz pentru Europa. Însă Rusia este puterea predominantă în regiune, iar după declanșarea crizei ucrainene atenția Moscovei este și mai acută. Și Azerbaidjanul a acceptat aderarea la uniunea vamală a Rusiei, dovedind că nu poate face mare lucru fără acordul Moscovei. Scurtul război declanșat în acest an a permis Rusiei să arate din nou că este stăpână pe situație și că nimic nu se poate realiza fără acordul ei.

CONCLUZII

Destrămarea URSS în 1991 a făcut ca Federația Rusă să fie cel mai important stat din spațiul ex-sovietic. În timpul lui Elțîn s-a schițat o politică de menținere a fostelor republici sovietice în sfera rusă de influență. Numeroase conflicte armate, urmate de stabilirea unor conflicte înghețate au făcut ca Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Ucraina și Republica Moldova să rămână sub controlul Moscovei într-o măsură mai mare sau mai mică.

Ucraina este al doilea stat ca mărime după Rusia, desprins din URSS. Ucrainenii au aspirat de la bun început înspre integrarea în UE și NATO. Acest fapt a nemulțumit profund Rusia, care nu s-a împăcat niciodată cu faptul că Ucraina ar putea ieși de sub controlul Moscovei. Metoda încercată pentru păstrarea influenței a fost impunerea la putere a unui președinte pro-rus. Însă acest plan s-a prăbușit în 2004, când a avut loc revoluția portocalie. În cele din urmă, la putere a acces un președinte pro-rus, care în 2013 a refuzat să semneze acordul de asociere la UE. În februarie 2014, puterea a fost preluată de liderii pro-occidentali, ceea ce a determinat Rusia să intervină în forță, ocupând Crimeea și susținând un război civil în estul Ucrainei.

Aceste evenimente au avut numeroase implicații regionale. Belarus, Republica Moldova și statele din Caucaz, precum și cele din Asia Centrală au înțeles că Rusia le vrea din nou sub stăpânirea sa. În aceste condiții încearcă să contrabalanseze influența rusă, strângând legăturile cu puterile occidentale. Dar acest fapt nu pare să fie în măsură să le ajute prea mult. Pe deasupra, statele din flancul estic al NATO și UE: Finlanda, Țările Baltice, Polonia, România și Bulgaria simt că pericolul rus este din nou un aspect important în regiune. Consecința directă a fost creșterea prezenței militare a NATO în regiune și revenirea retoricii belicoase la nivelul înregistrat în timpul Războiului Rece.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Anatol Petrencu, Basarabia în timpul celui de-al doilea război mondial (1939-1940), Chișinău, Editura Prut Internațional, 2006.

Coord. Mihail E. Ionescu, Marea Neagră de la ”lacul bizantin” la provocările secolului XXI, București, Editura Militară, 2006.

Henri Berthelot, Memorii și corespondență (1916-1919), București, Editura Militară, 2012.

Michael Stürmer, Putin și Noua Rusie, București, Editura Litera Internațional, 2014.

O pagină din istoria Basarabiei. Sfatul Țării (1917-1918), Ediție îngrijită de Ion Negrei și Dinu Poștarencu, Chișinău, Editura Prut Internațional, 2004.

Octavian Țâcu, Problema Basarabiei și relațiile sovieto-române în perioada interbelică, Chișinău, Editura Prut Internațional, 2004.

Petre Dan Străulești, Atlas istoric ilustrat al României, București, Editura Litera, 2009.

Zbiegniew Brzezinski, A doua șansă. Trei președinți și criza superputerii americane, f.l., Editura Antet, f.a.

IDEM, Marea tablă de șah. Geopolitica lumilor secolului XXI, București, Editura Univers Enciclopedic, 2000.

Având în vedere faptul că majoritatea evenimentelor s-au petrecut în ultimii nai, majoritatea surselor sunt reprezentate de ste-uri web.