Conflictul Armat

I Noțiuni introductive cu privire la conflictul armat :

Definiția conflictului armat :

Dreptul International Umanitar este un drept foarte discutat ;I foarte de actualitate in zilele noastre având in vedere că asupra globului planeaza o stare de tensiune atât la nivel politic , economic cât și militar . Dorința unor state de a deveni superstate și de a controla diferite sfere de influențe economice , politice și militare , riscă să devină principala sursa de începere a unui conflict armat .

De asemenea factorul social-religios , pus sub puterea fanatismului , face ca , conflictele armate de dimensiuni reduse să se nască tot mai mult in zilele noastre .

De fapt conflictul armat face parte din sfera largă a conflictelor , care au fost , sunt și vor fi prezente în toate domeniile de activitate ale oamenilor , continuu supuse schimbărilor. De aceea ele se află peste tot și se întâlnesc sub diferite forme.În esentă conflictul este o stare socială de incompatibilitate ideologică între două sau mai multe părți.

Conflictele pot să apară între părți care urmăresc aceleași obiectiv sau între părți care au interese foarte diferite; starea conflictuală poate exista și fără interese mutual exclusive. Practic, orice conflict se definește prin elementele următoare: existența a două sau mai multe „părți”/„sisteme” (persoane, grupuri, comunități), existența unor trebuințe, scopuri, valori, resurse sau caracteristici individuale care sunt (sau numai par unei părți sau unor părți) diferite sau incompatibile reciproc și prezența emoțiilor (anterioare, însoțitoare, sau posterioare conflictului) .

Din acestă multitudine de conflicte face parte și conflictul armat , care se particularizează prin folosirea forței și a agresiunii , pe de altă parte conflictul armat este o confruntare organizată și violență între doi sau mai mulți actori.

Prin accepțiunea modernă despre “ război “ , se observă ca acest termen se înlocuiește cu cel de “conflict armat” deoarece Dreptul International Umanitar interzice războiul deci statele nu mai au dreptul “ de a face război” , de asemenea statele nu mai au calitate de beligerant deoarece acela care recurge primul la forță armată este considerat agresor . In concluzie termenul de “ conflict armat” corespunde mai bine nevoilor și realitații lumii în care trăim.

Conceptul de conflict armat este tot mai intens dezbătut în ultimiii datorită apariției din ce in ce mai frecvente a unor stări de tensiune sau agresiune între diferite state , organizații sau grupuri fie ele etnice sau religioase. Articolul 2 , comun tuturor convențiilor de la Geneva spune astfel : „Prezenta Convenție se va aplica în caz de război declarat sau în orice alt conflict armat care survine între două sau mai multe înalte Părți Contractante, chiar dacă starea de război nu este recunoscută de către una din ele" . În caz de conflict armat între două sau mai multe state Dreptul International Umanitar devine aplicabil cu sau fară o declarație de război din partea unei parți sau chiar dacă starea de beligeranță a fost recunoscută sau nu de către o parte implicată in conflict. Totuși trebuie sa înțelegem foarte clar când este vorba de un conflict armat între două sau mai multe state , de aceea pentru a vedea clar acest lucru trebuie să ne uităm în practicile statelor iar de aici rezultă că orice intervenție a forțelor armate ale unui stat împotriva teritoriului altui stat declanșează punerea în aplicare a convențiilor de la Geneva . Faptul că partea atacată opune sau nu rezistență în fața inamicului nu are nici o valoarea.

Din punct de vedere al dreptului internațional umanitar problema aplicabilității convențiilor se rezolvă în fapt foarte simplu: imediat ce forțele armate ale unui stat au de a face cu răniți, cu membrii forțelor armate care s-au predat sau cu persoane civile ale altui stat, imediat ce au făcut prizonieri sau își exercită autoritatea asupra unei părți din teritoriul celeilalte parti (inamicului), ele sunt ținute să respecte convențiile umanitare aferente. Nici numărul răniților sau al prizonierilor, nici întinderea teritoriului ocupat nu are vreo inportanță, deoarece nevoia de protecție nu depinde de considerații cantitative.

În zilele noastre conflictele armate au început sa fie pot să zic izolate iar acest lucru este benefic deoarece asta îneamna că civilii nu mai sunt atât de expuși pericolelor conflictului armat , acest lucru este datorat organizațiilor de menținere a păcii precum : O.N.U , precum si Alianței nord Atlantice , Uniuni Europene. Deși majoritatea conflictelor armate actuale sunt internationale , părerea mea este ca ele nu sunt globale și folosesc acest termen pentru a sublinia faptul că in secolul XXI realitatea este că tarile moderne care fac parte din diferite alianțe sau uniuni luptă de fapt cu anumite organizații teroriste , grupuri religioase sau etnice și nu cu armate statale organizate.

Situația din al II-lea război mondial care a fost un conflict international și global :

Puterile Centrale

Antanta

U.R.S.S

Un total de 113 țări au fost implicate în cel mai mare război de pe pământ. Al Doilea Război Mondial a provocat moartea directă sau indirectă a peste 70 de milioane de oameni, aproximativ 3% din populatia mondială.de la acea vreme. În plus, multe alte persoane au fost rănite grav, au căpătat infirmități pe viață datorită armelor de foc, bombardamentelor clasice sau nucleare, sau datorită experiențelor militare și medicale inumane la care au fost supuse. S-a estimat că acest război a costat mai mulți bani și resurse decât toate celelalte războaie la un loc, 1.000 de miliarde de dolari la valoarea din 1945, fără a se pune la socoteală sumele cheltuite pentru reconstrucția de după război.

Situația din anul 2014 a conflictelor armate internationale :

Se observă ca deși omenirea se confruntă cu conflicte armate internationala , acestea fac mult mai puține victime decat conflictele armate din trecut. Poate că în urma greșelilor din trecut statele globului au învațat o lecție si niciodată nu ne vom mai confrunta cu un conflict armat international , global si generalizat.

2.Tipuri de conflicte armate si tipuri de interventii militare din cadrul conflictelor armate :

TIPURI DE CONFLICTE ARMATE:

A. Conflictul armat internațional

În „sistemul Convențiilor de la Haga” din 1907, conflictul armat internațional apare ca fiind „situația legală în care două sau mai multe grupuri ostile sunt autorizate să decidă asupra conflictului lor prin folosirea forțelor armate sau ca fiind o luptă sângeroasă între grupuri organizate”. Rezultă astfel că războiul este:

– o relație între state, numai ele posedând jus ad bellum (dreptul de a face război);

– o relație supusă intenției de a face război (animus bellandi), de unde și obligația de avertizare prealabilă a inamicului printr-o declarație de război sau un ultimatum;

– o relație legată de folosirea efectivă a forței, ca instrument al politicii naționale.

Fiind o instituție legală, după dreptul internațional clasic, o prerogativă a suveranității de stat de a-l declanșa, războiul avea, în sistemul convențiilor de la Haga, un caracter simetric, stabilind o egalitate între părți prin faptul că opunea numai state, excluzând din sfera sa conceptuală și normativ alte entități nestatale.

Acest concept de "război", inclusiv dreptul care-l reglementa, expuneau situația de dinaintea celui de-al doilea război mondial și a perioadei decolonizării. Ori, revoluția tehnică și științifică, modificările care au avut loc pe plan internațional, oglindite în sistemul de relații instituționalizat prin Carta ONU, au adus elemente noi atât în tehnica războaielor, cât și în condițiile de declanșare și desfășurare și în tipul de războaie. Astfel, dacă războaiele care au avut loc până în 1945 s-au înscris într-o schema clasică consacrată în convențiile de la Haga, conflictele armate izbucnite după această dată au avut loc pe teatre din Africa, Asia, mai puțin în America Latină, între state care în marea lor majoritate n-au avut nici un rol în crearea convențiilor respective sau între state care s-au constituit în perioada postbelică, fie între entități nestatale și state.

Ilegalizarea războaielor „ca mijloc al politicii naționale” prin Tratatul general de renunțare la război din 1928 a dobândit prin Carta ONU valoarea unui principiu fundamental de jus cogens gentium ("Toți membrii organizației – stipulează art.2, par.4. – se vor abține în relațiile lor internaționale de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite".). Prima și cea mai important lucru a acestui fapt este aceea că statele nu mai dispun de jus ad bellum (dreptul de a face război) și nici de facultas bellandi, acela care recurge la folosirea forței fiind considerat, printr-o hotărâre a Consiliului de Securitate, agresor. Pentru acest motiv, dar și pentru a se adapta noilor realități privind fenomenul conflictologic, reglementările din perioada postbelică au adoptat, în locul termenului "război", pe acela de "conflict armat internațional".

Acest nou concept, care este stipulat în convențiile adoptate după 1945 se definește ca fiind forma de luptă armată dintre două subiecte de drept internațional, care nu implică în mod obligatoriu recunoașterea formală de către beligeranți a stării de război. Consacrat în articolul 2 comun celor pentru Convenții de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la victimele de război și în articolul 1, pct.3 din Protocolul I de la Geneva din 8 iunie 1977, termenul "conflict armat internațional" este mult mai cuprinzător decât acela de "război" și are un conținut diferit.

Articolul 2 comun: „În afara dispozițiunilor care trebuie să intre în vigoare din timp de pace, prezenta Convenție se va aplica în caz de război declarat sau în orice alt conflict armat care apare între două sau mai multe înalte Părți contractante, chiar dacă starea de război nu este recunoscută de către una din ele.”

Convenția se va aplică, de asemenea, în toate cazurile de ocupație totală sau a unei părți din teritoriul unei înalte Părți Contractante, chiar dacă această ocupație nu întâmpină nici o rezistență militară.

Dacă una din Puterile în conflict nu este parte la prezenta Convenție, Puterile care sunt părți la aceasta vor rămâne totuși legate de ea în raporturile lor reciproce. În afară de aceasta, ele vor rămâne, pe deasupra legate de Convenție față de sus-zisa Putere, dacă aceasta o acceptă și îi aplică dispozițiile".

După cum se poate constata, acest articol definește:

– un război interstatal declanșat printr-o declarație de război sau ultimatum;

– un conflict armat între două sau mai multe state, chiar dacă starea de război nu este recunoscută de una din ele;

– rezistența mișcărilor organizate în situații de ocupație totală sau parțială a teritoriului unui stat, chiar dacă această ocupație nu întâmpină o rezistență militară.

Luptele armate duse de entitățile nestatale, cum ar fi mișcările de eliberare națională, nu erau recunoscute de Convențiile din 1949 ca intrând în sfera conflictelor armate internaționale. Ele vor fi recunoscute ca atare prin articolul 1, pct.4, prin Protocolul I din 1977 care dispune: „în situațiile vizate în paragraful precedent (art.2 comun) sunt cuprinse conflictele armate în care popoarele luptă contra dominației coloniale și ocupației străine și contra regimurilor rasiste în exercitarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele, consacrat în Carta Națiunilor Unite și în Declarația relativă la principiile dreptului internațional referitoare la relațiile prietenești și cooperarea între state, conform Cartei Națiunilor Unite".

Sub incidența acestui articol intră următoarele trei tipuri de conflicte armate:

– războaiele de eliberare națională duse de mișcările de eliberare împotriva dominației coloniale;

– luptele duse de popoarele aflate sub regim de ocupație împotriva puterii ocupante;

– luptele duse de populațiile majoritare dintr-un stat împotriva regimurilor rasiste minoritare.

O situație specială o reprezintă luptele desfășurate la inițiativa Consiliului de Securitate a ONU împotriva unui stat agresor.

Printre războaiele duse de popoarele coloniale în perioada postbelică se numără cele din Indonezia, Indochina, Algeria, Kenya, Mozambic, Guineea-Bissau, Angola etc.

Exemplu clasic de război de eliberare contra ocupației străine este și lupta popoarelor arabe contra ocupației israeliene. Tot sub regim de ocupație străină s-au aflat și popoarele ocupate de URSS în 1940 în virtutea Pactului de neagresiune Molotov-Ribentropp din 23 august 1939. Este vorba despre cele trei republici baltice – Estonia, Letonia și Lituania precum și despre Republica Moldova, care și-au proclamat independența de stat în 1991.

Un tip de luptă unanim recunoscut ca fiind conflict armat internațional intrând în sfera reglementară a dreptului umanitar este și acela al unei majorități rasiale împotriva minorității agresoare. Exemple: lupta de eliberare a popoarelor din Africa Australă – Zimbabwe, Namibia etc.

Trebuie menționat că nu există o graniță între aceste tipuri de luptă, unele dintre ele putând intra simultan în două sau mai multe categorii. De pildă, lupta poporului palestinian este în același timp o luptă contra colonialismului (mandatul Marii Britanii deturnat de la scopul său), sionismului (al cărui caracter rasist a fost recunoscut la ONU) și străin; lupta poporului vietnamez s-a exercitat contra colonialismului francez, apoi contra intervenției americane; lupta națională din Rhodesia a fost în același timp o luptă împotriva minorității rasiste, contra colonialismului și contra ocupației străine.

Termenul de "conflict armat internațional" este așadar mult mai cuprinzător decât acela de "război" și are un conținut diferit. Orice luptă armată între două sau mai multe entități cu personalitate internațională recunoscută – state, mișcări de eliberare națională, populații organizate ș.a. – este considerată, după aceste instrumente, "conflict armat internațional". Problema duratei luptelor, a caracterului acestora, sângeros sau nesângeros, just sau nejust (această ultimă chestiune este soluționată de conceptul de agresiune), a numărului forțelor combatante etc. nu interesează din unghiul dreptului internațional umanitar. De asemenea, nu interesează nici dacă una din părțile beligerante nu recunoaște starea conflictuală sau nu este parte la convențiile internaționale care reglementează conflictul armat.

Datorită faptului că Protocolul I recunoaște caracterul internațional al războaielor de eliberare națională, o serie de state, între care Marea Britanie, SUA, Franța, Israelul ș.a. au refuzat să-l ratifice, considerându-l „un instrument al terorismului internațional”.

Consacrarea conceptului juridic de "conflict armat internațional", ca expresie a unor noi realități social-politice și a dezvoltărilor înregistrate în dreptul internațional public, ridică problema dreptului care îl guvernează.

"Dreptul de la Haga" este necuprinzător pentru a acoperi toate situațiile de fapt apărute în fenomenul conflictologic din zilele noastre. De altfel, el este puternic marcat și de dezvoltările înregistrate în dreptul internațional public. Consacrarea în Carta ONU a principiului nefolosirii forței și a amenințării cu forța a operat schimbări fundamentale în dreptul clasic al războiului: a luat statelor prerogativa de a face război (jus ad bellum), iar declarația de război a fost ilegalizată; războiul fiind ilegalizat, el nu poate îmbrăca, după Carta ONU, decât caracterul unei agresiuni, care elimină principiul egalității între părți, creând o situație asimetrică – de o parte agresorul, iar de cealaltă parte victima agresiunii; neutralitatea, care era guvernată de un dublu principiu – al abținerii și imparțialității -, a devenit diferențiată, în sensul că un stat cu regim de neutralitate poate acorda ajutor victimei agresiunii, fără ca prin aceasta să-și piardă calitatea de neutru. Pe de altă parte, în sistemul acestui drept există o serie de norme care au devenit caduce, inoperante. Cu toate acestea, multe din principiile și regulile lui își conservă valabilitatea.

Dreptul internațional umanitar al conflictelor armate, așa cum a fost consacrat în instrumentele postbelice, aduce în câmpul normativ elemente noi. În primul rând, a extins dreptul de beligeranță (jus ad bellum) la noile entități nestatale, menționate mai sus, iar, în al doilea rând, a avut incidență și asupra lui jus in bello, recunoscând unor noi categorii de victime de război dreptul la protecție.

Problema conflictelor armate internaționale este reglementată și de dreptul internațional general, în special de Carta Națiunilor Unite care, pe de o parte, interzice folosirea forței și amenințarea cu forța, printr-o normă imperativă de jus cogens, înscrisă în articolul 2 paragraful 4, iar, pe de altă parte, însărcinează trei dintre organele sale principale – Adunarea Generală, Secretarul General și Consiliul de Securitate -, precum și acordurile și organismele regionale, să se ocupe de problemele menținerii păcii și securității internaționale.

Intre cele trei organe principale ale ONU menționate există o delimitare de funcții și puteri: Adunarea Generală este un organ de dezbatere și recomandare; Secretarul General, în calitate de cel mai înalt funcționar al ONU, poate atrage atenția Consiliului de Securitate asupra oricărei probleme care, după părerea sa, poate pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale; numai Consiliului de Securitate, care este un organ de acțiune, i s-a încredințat misiunea adoptării unor măsuri de constrângere în caz de amenințări împotriva păcii, de încălcări ale păcii și de acte de agresiune. În acest sens, articolul 24 din Cartă dispune:

„1. Spre a asigura acțiunea rapidă și eficace a Organizației, Membrii săi conferă Consiliului de Securitate răspunderea principală pentru menținerea păcii și securitătii internaționale și recunosc că, îndeplinindu-și această răspundere, Consiliul de Securitate acționează în numele lor.

2. În îndeplinirea acestor îndatoriri, Consiliul de Securitate va acționa în conformitate cu Scopurile și Principiile Națiunilor Unite. Puterile specifice acordate Consiliului de Securitate pentru îndeplinirea acestor îndatoriri sunt definite în Capitolele VI, VII, VIII și XII.”

De menționat că nicio altă dispoziție a Cartei sau a altui instrument juridic internațional, adoptat până în prezent, nu impune Consiliului de Securitate să aplice sau să respecte Convențiile de la Geneva în operațiunile pe care le întreprinde în vederea menținerii păcii și securității internaționale, deși ele sunt guvernate de dreptul internațional umanitar al conflictelor armate. În absența acestor instrumente juridice, Secretarul General al ONU a elaborat un Document referitor la aplicarea de către Forțele multinaționale aflate sub auspiciile Națiunilor Unite a normelor dreptului internațional umanitar, care a intrat în vigoare la 12 august 1999.

In exercitarea funcțiilor și puterilor sale, Consiliul de Securitate poate adopta, potrivit capitolului VII din Cartă, măsuri preventive, cu caracter provizoriu (articolul 40) și măsuri de constrângere –

a) care nu implică folosirea forței armate și pot să cuprindă întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice și a comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, prin radio și a altor mijloace de comunicație, precum și ruperea relațiilor diplomatice (articolul 41) și

b) acțiuni care pot cuprinde demonstrații, măsuri de blocadă și alte operațiuni executate de forțe aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Națiunilor Unite (articolul 42).

AȘADAR se pot detalia mai multe tipuri de conflicte armate internaționale:

conflictele interstatale declanșate printr-o declarație de război sau ultimatum;

conflictele armate dintre două sau mai multe state, chiar dacă starea de război nu este recunoscută de unul din ele;

rezistența mișcărilor organizate în situații de ocupație totală sau parțială a teritoriului unui stat;

luptele armate duse de entități nestatale:

războaiele de eliberare națională duse de mișcări de eliberare împotriva dominațiilor coloniale;

luptele duse de popoarele aflate sub regim de ocupație împotriva puterii ocupante;

luptele duse de populațiile majoritare dintr-un stat împotriva regimurilor rasiste.

B. Conflictul armat neinternațional, a cărui existență este tot atât de veche ca și a conflictului armat internațional, nu a fost reglementat decât la sfârșitul deceniului patru al secolului XX, deși tentativele în acest sens nu au lipsit.

Conflictele armate neinternaționale sau conflictele interne, cum se mai numesc, sunt forme de exercitare a violenței în interiorul unui stat, care au atins un anume grad de intensitate și un anumit echilibru între forțele armate ale guvernului legal și cele ale forțelor rebele și care presupun existența unei autorități civile organizate. În accepțiunea art.3 comun din cele patru Convenții din 1949, conceptul de conflict armat neinternațional cuprinde: războaiele civile, războaiele de eliberare națională împotriva dominației coloniale (La data respectivă, dreptul internațional recunoștea că teritoriul unei colonii făcea parte integrantă din teritoriul metropolei și de aceea războaiele coloniale erau considerate conflicte interne. Prin Declarația cu privire la acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale (Rez. 1514/XV) din 18 decembrie 1960 s-a prevăzut că teritoriul colonial este separat de cel al metropolei, iar deținerea acestui teritoriu de metropolă constituie ocupație militară), războaie religioase, războaiele pentru schimbarea regimului politic dintr-o țară, războaiele de secesiune ș.a. Unele autorități secesioniste din Biafra, Katanga, Eritreea, din zonele locuite de kurzi în Irak sau în Turcia au declarat că duc război pentru eliberare națională în exercitarea dreptului la autodeterminare, însă un asemenea „drept” nu a fost recunoscut de comunitatea internațională (Declarația relativă la principiile dreptului internațional referitoare la relațiile prietenești și cooperare între state, adoptată prin consens de ce-a de-a XXV-a Sesiune jubiliară a Adunării Generale a ONU la 24 octombrie 1970 menționează: "Nici o dispoziție din paragrafele precedente nu va fi interpretată ca autorizând sau încurajând o acțiune, oricare ar fi ea, care ar dezmembra sau ar încuraja în total sau în parțial integritatea teritorială sau uniunea politică a oricărui stat suveran și independent care se conduce conform principiului egalității în drepturi și dreptului popoarelor de a dispune de ele însele enunțat mai sus și având un guvern care reprezintă ansamblul poporului aparținând teritoriului, fără distincție de rasă, credință sau culoare, Orice stat trebuie să se abțină de la orice acțiune care vizează să rupă parțial sau total unitatea națională și integritatea teritorială a unui stat sau țară".) și ca atare acestea rămân războaie civile, cu caracter neinternațional.

Pe baza unui proiect prezentat de CICR în 1974, Conferința diplomatică de la Geneva pentru reafirmarea și dezvoltarea dreptului umanitar a adoptat, la 8 iunie 1977, "Protocolul adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 relativ la protecția victimelor conflictelor armate neinternaționale" (Protocolul II). Dezvoltând articolul 3 comun din cele patru convenții, articolele 1 și 2 din Protocol definesc câmpul de aplicare ratione materiae și ratione personae, precizând că el se aplică „la toate conflictele armate care nu sunt acoperite de articolul prim din Protocolul adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 relativ la protecția victimelor conflictelor armate internaționale (Protocolul I) și care se desfășoară pe teritoriul uneia din înaltele Părți contractante între forțele sale armate și forțele armate disidente sau grupurile armate organizate care, sub conducerea unui comandament responsabil, exercită pe o parte a teritoriului său un control care să le permită să ducă operațiuni armate continue și concertate și să aplice prezentul Protocol”.

Ratione personae, dispozițiile Protocolului se aplică tuturor persoanelor afectate de un conflict armat neinternațional, fără nici o discriminare.

Precizând că nici una din prevederile sale nu va fi invocată pentru a aduce atingere suveranității unui stat, responsabilității guvernului său de a restabili ordinea publică și a apăra unitatea națională și integritatea teritorială a statului prin toate mijloacele legitime, ca justificare a unei intervenții directe sau indirecte în conflictul armat sau în afacerile interne sau externe (art.3), Protocolul dispune în articolul 4 garanțiile fundamentale ale persoanelor care nu participă direct sau nu mai participă la ostilități, interzicând în special aplicarea de pedepse colective și tortura.

Protocolul stabilește condițiile în care trebuie să se desfășoare urmăririle penale împotriva persoanelor care au participat la conflict, inspirându-se, într-o largă măsură, din Pactele internaționale ale drepturilor omului.

Dat fiind că cele 28 de articole ale Protocolului s-au dovedit insuficiente pentru a asigura o protecție eficientă persoanelor afectate de conflictele armate neinternaționale și că acestea au devenit preponderente, aproape exclusive în prezent, problema ameliorării standardelor umanitare a rămas deschisă.

C. Conflictul armat destructurat

Evenimentele care au avut loc pe plan internațional, în special după prăbușirea comunismului în Europa, caracterizate prin destrămarea unor state multinaționale și exacerbarea disensiunilor interetnice și interreligioase, au determinat apariția unui nou tip de conflict armat, a conflictului intern destructurat; el provoacă adevărate catastrofe umanitare și se întinde pe vaste zone geografice din Europa, Africa, Asia, devenind un fenomen caracteristic epocii contemporane. El se deosebește radical de conflictul neinternațional în care există două părți beligerante distincte – pe de o parte autoritățile statale și comandamentele militare centrale, iar pe de altă parte forțele insurgente ostile organizate și ele, care dețin controlul asupra unei suprafețe de teritoriu și dispun de forțe armate proprii. În cazul unui conflict destructurat, autoritățile statale nu mai reușesc să stăpânească situația, în țară se instaurează haosul, se comit acte de genocid, asasinate în masă, epurări etnice, exoduri masive de populații etc. și nimeni nu mai poate fi tras la răspundere.

Practic, obiectivele unui asemenea conflict nu sunt clare, ajungându-se la lupte între diferite grupări, fără un anumit scop, degenerând în acte de banditism caracterizate, în ultimă instanță, de supraviețuirea individului. Fiind lipsit de autoritate, guvernul nu mai poate controla teritoriul în ansamblul lui, aceasta fiind deosebirea de conflictul armat intern, așa cum este definit de Protocolul adițional II din 1977. Astfel, slăbirea sau dispariția totală a lanțului de comandament este caracteristica esențială a conflictului de destructurare, iar înmulțirea grupurilor angajate în luptă reprezintă un semn de pierdere totală a controlului.

Procesul de destructurare cunoaște mai multe etape:9

Guvernul rămâne în funcțiune, dar nu reușește să exercite decât un control slab și ineficient (cazul Zairului).

Statul există în mod formal, dar se descompune în mai multe forțe combatante adversare (cazul Bosnia-Herzegovina, Afganistan, Cambodgia).

Structurile statale se dizolvă complet și se instituie un haos general (cazul Somaliei sau Liberiei).

Iată, așadar, o situație neprevăzută în Carta ONU, care împuternicește Consiliul de Securitate să aplice măsuri de constrângere numai împotriva unui stat ce încalcă normele și principiile dreptului internațional comițând amenințări la adresa păcii, violări ale păcii și acte de agresiune. Nemaiexistând statul, nu mai are cine să fie tras la răspundere. Situația este identică și pe planul dreptului umanitar. Statul este cel care poartă răspunderea pentru aplicarea dreptului umanitar, atât în ce privește normele de ducere a ostilităților și a mijloacelor și metodelor de război folosite, cât și referitor la tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea de infracțiuni grave la Convențiile și Protocoalele de la Geneva.

Pentru a face față acestor adevărate catastrofe umanitare, Consiliul de Securitate s-a văzut nevoit să intervină pentru a impune pacea.

El și-a orientat activitatea în trei direcții principale, și anume:

1. în elaborarea de norme de drept internațional umanitar;

2. în aplicarea dreptului umanitar și

3. A acționat în calitate de combatant în anumite conflicte armate.

1. Această activitate, timidă, de altfel, poate fi ilustrată de Convenția asupra securității personalului Națiunilor Unite și a personalului asociat din 1994, prin care s-a urmărit să se asigure militarilor din forțele multinaționale aceeași protecție ca și personalului.

2. Activitatea de aplicare a dreptului internațional umanitar de către ONU se evidențiază în principal prin crearea celor două Tribunale Internaționale Penale pentru fosta Iugoslavie și Rwanda, prin care se introduce o inovație discutabilă în jurisdicționarea dreptului internațional umanitar și, mai recent, prin Convenția asupra statutului Curții Internaționale Penale, realizare remarcabilă, dar cu multe lacune.

3. Implicarea Națiunilor Unite în conflictele armate:

Este pentru prima oară în existența sa de circa cinci decenii când acest organ principal al Națiunilor Unite se implică în mod direct în conflicte armate neinternaționale cu caracter destructurat, asumându-și funcții și puteri politice, militare, de poliție, juridice, inclusiv umanitare. Ca atare, forțelor militare multinaționale, pe care le-a creat, li s-a încredințat misiunea de a soluționa toate problemele întâlnite pe teren: să folosească forța armată împotriva anumitor facțiuni beligerante; să demineze câmpurile de mine antipersonal; să aresteze persoane bănuite a fi comis acte de genocid și crime de război; să participe la acțiuni de asistență umanitară; să instaureze democrația; să impună anumite persoane sau autorități publice ș.a.m.d. în structura acestor forțe multinaționale au fost incluse și componente militare ale NATO și UEO.

Principial, din punctul de vedere al dreptului internațional general intervenția Consiliului de Securitate în conflictele armate cu caracter neinternațional are un temei legal: capitolul VII din Carta ONU, care-1 autorizează să invoce încălcarea gravă a drepturilor omului, fapt ce constituie o amenințare la adresa păcii și securității internaționale. Nu același lucru se poate spune despre alte organizații regionale – NATO, UEO și UE ale căror acțiuni sunt, după opinia noastră, în afara ordinii juridice actuale.

Conflictele armate internaționale și conflictele armate neinternaționale, inclusiv cele destructurate formează, așadar, obiectul dreptului internațional umanitar, numai ele fiind guvernate de normele acestui drept.

Există și alte forme de violență care se declanșează în unele state și care contravin ordinii de drept și justiției. Ele sunt denumite în articolul 1, par.2 din Protocolul II, „tensiuni interne și tulburări interioare”. Ele nu sunt acoperite de Protocol și nu fac obiectul dreptului internațional umanitar.

Noțiunea de „tensiuni interne și tulburări interioare” nu este definită în dreptul umanitar, însă ea poate fi arătată de următoarele exemple: răscoale; manifestări care nu au la început intenția plănuită; acte izolate și sporadice de violență, în opoziție cu operațiunile militare duse de forțele armate și grupările organizate; alte acte analoage care acoperă, în special, arestări masive de persoane din cauza actelor și opiniilor lor. Situațiile de tensiuni și tulburări interne sunt caracterizate prin apariția unui grad de violență care depășește ceea ce este inerent în timpuri normale (cum ar fi criminalitatea obișnuită de zi cu zi sau măsurile de reprimare curente exercitate de forțele de ordine în limitele legii), însă mult inferior situațiilor de conflict armat neinternațional. Asemenea acte intră sub incidența convențiilor referitoare la drepturile omului, care, deși permit statelor să se deroge de la anumite obligații și garanții în caz de pericol public ce amenință existența statului, le impun totuși anumite limite în reprimare.

Tipuri de interventii militare in cadrul conflictelor armate:

Conflictele armate, prin elementele lor definitorii: amploare spațială, desfășurarea în timp, forțele și mijloacele implicate și numărul de state participante în conflict, nu pot fi considerate în totalitate drept războaie. Statele ce dispun de potențial economic și implicit militar net superior optează, de multe ori, pentru controlul direct asupra factorilor politici, militari, economici și sociali ai altor state, prin utilizarea într-o anumită măsură a forței armate în cadrul unei intervenții militare . Conflictul armat se manifestă în două planuri distincte și anume: intrastatal și interstatal. Conflictul armat intrastatal este cunoscut și ca lovitură de stat, a avut o largă răspândire pe glob și s-a manifestat în diferite forme ca: conflicte împotriva regimurilor represive, războaie de secesiune, războaie pentru preluarea puterii în state aflate în colaps, războaie civile, conflicte etnicoreligioase, conflicte împotriva propriilor guverne. Conflictul armat interstatal este tot mai puțin probabil să apară în condițiile actuale din cauza decalajelor enorme de tehnologie militară dintre beligeranți. În perioada ce a urmat după cel de-al Doilea Război Mondial se manifestă o tendință clară de descreștere a numărului conflictelor interstatale și o creștere a numărului conflictelor intrastatale. Escaladarea și gestionarea greșită a conflictelor interne s-au dovedit a fi principalele cauze ale intervențiilor exterioare, în special prin acțiuni militare directe. Orice intervenție exterioară creează dificultăți pentru toate părțile implicate, adesea aceste acțiuni fiind brutale. Implicarea din exterior în conflictele sociale sau etnice este dificilă mai ales atunci când acțiunile au caracter de impunere a păcii.Din analiza celor peste 100 de conflicte armate ale ultimului deceniu din secolul XX, s-a ajuns la concluzia că, în marea lor majoritate, peste 90%, conflictele au fost acțiuni militare de mică intensitate și intervenții militare. Este evident că pragmatismul politic și atitudinea comunității internaționale de neacceptare a escaladării violenței armate și mai ales a pierderilor umane din rândul civililor fac ca scopurile politice, economice, teritoriale să se obțină prin acțiuni armate de joasă intensitate mai ales de tipul intervențiilor militare și nu prin declanșarea războiului. Aceste intervenții pot degenera în război, în funcție de o serie de factori ce privesc, în principal, rezistența statului agresat și valoarea forței militare implicate în desfășurarea acțiunilor . Această tendință este reflectată în modul în care s-au desfășurat misiunile de pace ale ONU. În perioada 1945 – 1987 din cele paisprezece operații desfășurate nouă au implicat conflicte interstate, în timp ce, între anii 1988 și 1994 dintre cele douăzeci și două de operații numai șase au avut legătură cu conflictele interstate. În nici una dintre aceste șase operații nu au fost implicate trupe numeroase din partea ONU, toate celelalte operații au fost destinate conflictelor intrastatale. Referitor la operațiile desfășurate după 1994, până în anul 2000, dintre cele douăzeci și șapte de conflicte armate majore identificate, douăzeci și cinci au fost conflicte interne, chiar dacă la unele dintre acestea au participat actori externi și numai două pot fi considerate ca misiuni destinate unor conflicte interstate – misiunea ONU, în Republica Democratică Congo (MONUC, 1999) și forța preventivă deplasată de ONU, în fosta Republică a Iugoslaviei – Macedonia (UNPREDEP, 1995-1999). Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice și a Iugoslaviei, zonele de conflict deschis sau latent s-au extins considerabil, aceste conflicte fiind, în cea mai mare parte a lor, conflicte interne. În regiunile Orientului Mijlociu și în Asia de Sud, conflictele interstate tradiționale continuă și au tendința să reflecte, din ce în ce mai mult, interese etnice, religioase și chiar de clan. Cazurile clasice, de rivalități și adversități interstatale se manifestă mai rar, de exemplu: Iran-Irak, IrakKuwait, Peru-Ecuador. Cu toate acestea, tipurile de conflict tradiționale și rolul pe care ONU îl joacă se manifestă în continuare, așa cum au demonstrat acordul de încetare a focului dintre Eritreea și Etiopia, în care ONU a avut un rol decisiv. Prevalența conflictelor interne se dovedește, astfel, a fi principala cauză a intervențiilor militare exterioare ale unor terțe părți, mai ales prin acțiuni armate directe. Este știut faptul că orice intervenție exterioară pune în dificultate toate părțile implicate atât pe cei care o declanșează, cât și pe cei care o execută, în majoritatea cazurilor acțiunile fiind soldate cu pierderi. Implicarea superficială din exterior este dificilă în conflictele sociale sau etnice, mai ales atunci când acțiunile au caracter de impunere a păcii, situație în care, de cele mai multe ori, părțile implicate nu au ajuns la un echilibru, în plan militar, care să permită o reglementare negociată a conflictului. În cele mai multe cazuri, orice conflict armat este considerat ca fiind război. Această confuzie este întreținută și de mass-media, ce atribuie denumirea de război tuturor conflictelor militare. Războiul reprezintă un fenomen complex, ce presupune o angajare pe planuri multiple (politic, economic, social, informațional, militar și cultural) a părților aflate în conflict. Deci, războiul este un fenomen de maximă intensitate, ce se desfășoară în timp și se constituie ca o modalitate de deblocare a unei situații strategice internaționale sau zonale complicate, conflictul este momentul de maximă intensitate pe scala desfășurării războiului. La rândul lor, conflictele sunt de diferite tipuri, în funcție de fenomenul respectiv, de gradul de intensitate al procesului pe care îl însoțesc. În funcție de domeniul în care au loc, conflictele pot fi: politice, economice, sociale, informaționale, culturale, financiare, etnice, religioase, militare. De asemenea, în funcție de spațiul pe care îl afectează, ele pot fi: globale, continentale, zonale sau în spații de confluență. În funcție de zona în care se desfășoară și de entitățile angajate, conflictele pot fi: naționale, frontaliere sau internaționale. După criteriul calității și caracteristicilor entităților angajate, conflictele pot fi: interetnice, religioase, inter sau intracivilizaționale, interinstituționale, profesionale. Toate categoriile de conflicte prezintă următoarele etape: preconflict, conflict și postconflict. Etapa preconflictuală cuprinde două faze: deosebirea și opoziția, iar acestea fac parte, uneori, din evoluția fenomenului spre conflict. Deosebirea nu duce totdeauna la opoziție, iar opoziția nu are ca finalitate totdeauna conflictul. Uneori, evoluția fenomenului (procesului, sistemului) se limitează la menținerea unui echilibru dinamic între componentele (părțile) care se deosebesc sau se opun, rar se ajunge la conflict, întrucât conflictul presupune distrugerea în anumite proporții a părților și reconstrucția sistemului. Sistemele omogene, acele sisteme în care părțile nu se deosebesc, au tendința să se autodistrugă. Starea normală a fenomenelor de toate tipurile, inclusiv a celor sociale, este conflictualitatea. Important este ca ea să fie ținută sub control, în limitele pe care le permit legile naturale și sociale, pentru a se preveni excesele sau distrugerea sistemelor de valori. Următoarea etapă este conflictul armat propriuzis, unde intervenția militară se poate regăsi, atunci când pentru atingerea scopurilor propuse, factorii de decizie politico-militari ordonă acest tip de acțiune. După încheierea intervenției militare se trece, de regulă, la cea de-a treia etapă, cea postconflict. Devine tot mai evident faptul că etapa postconflict este mai importantă decât etapa conflictului armat propriu-zis prin dimensiunea temporară mult mai mare și resursele alocate. După încheierea Războiului Rece, război în care marile puteri s-au limitat doar la etapele de opoziție ireconciliantă a părților, fără a se atinge vreodată maximum de intensitate în lupta armată, bipolaritatea s-a spart și au apărut nenumărate situații generatoare de conflicte armate. Analiza evenimentelor politice și militare de după cel de-al Doilea Război Mondial demonstrează existența a două abordări postconflictuale: etapa post-Război Rece, care are implicații globale, și etapele postconflict ale numeroaselor confruntări violente din toate regiunile lumii, cu implicații zonale și internaționale deosebite, care au avut loc. Există o serie de caracteristici generale ale etapelor postconflict, dar și anumite particularități, în funcție de interesele părților, de specificul conflictelor, de zona geografică, de efectele conflictelor asupra relațiilor zonale și de poziția marilor puteri sau a organizațiilor internaționale. Etapa postconflict are, din punct de vedere practic, numeroase particularități, în funcție de condițiile concrete în care au evoluat sistemele spre conflict, de intensitatea conflictului armat și de distrugerile provocate, care poate cuprinde mai multe faze: de dezamorsare a conflictului; de reabilitare a părților aflate în conflict; de refacere a infrastructurilor și structurilor necesare continuării supraviețuirii și începutului normalizării situației; de stabilizare; de reconstrucție și de revenire la normalitate. Faza de dezamorsare a conflictului este cea mai importantă în ordinea rezolvării problemelor care au generat confruntarea armată, iar această fază presupune: acordul părților de a înceta ostilitățile; interesul marilor puteri și al țărilor din zonă de a se pune capăt confruntărilor armate; voința comunității internaționale de a se implica în acest proces de a negociere și de a impune, la nevoie, încetarea ostilităților; existența mijloacelor care să permită oprirea conflictului; existența unor structuri specializate care să intervină în acest proces. Acțiunile care se desfășoară în această fază sunt diverse și presupun, în partea inițială, operațiuni de negociere, intermediere, interpunere sau embargoul economic iar atunci când acestea nu au dat rezultate se trece la blocada navală, interdicția aeriană și ca ultimă soluție intervenția nemijlocită.Pentru statul care inițiază acțiuni militare prin care dorește să impună anumite soluții folosind mijloace violente, victoria militară reprezintă un plan secundar, aceasta fiind doar un scop subordonat intereselor de natură politică sau economică aflate în prim-plan. La începutul secolului al XXI-lea a devenit evident amestecul intereselor economice și politice în cauzele generatoare de intervenții militare de pe glob. O analiză simplă privind zonele în care au avut loc aceste intervenții militare ne arată că s-au desfășurat în arii de maxim interes economic, politic și militar: în lrak și Afganistan, pentru înlăturarea unor regimuri politice care amenințau accesul țărilor puternic industrializate la principalele resurse energetice ale planetei și pentru instalarea la putere a unor regimuri favorabile, în fosta Iugoslavie, pentru instaurarea stabilității pe continentul european și crearea unei Europe sigure și lipsite de conflicte. Intervenția militară reprezintă încercarea de a impune prin forță anumite orientări proceselor sociale, dar prin modalități care urmăresc evitarea confruntării armate de amploare considerabilă. Statele care pot susține politic, economic și militar o intervenție militară vor opta pentru o asemenea soluție doar atunci când sunt întrunite mai multe condiții favorabile, dintre care cele mai importante sunt: existența unui decalaj evident de putere militară între părțile aflate în conflict; partea care urmează să fie ținta intervenției militare să posede un grad scăzut de organizare socială, iar capacitatea de autoapărare să fie îngreunată de existența unor structuri funcționale instabile, care favorizează apariția și manifestarea unor disfuncții interne; intervenționistul percepe starea funcțională nesatisfăcătoare a societății statului vizat și consideră că poate obține controlul asupra acesteia intervenind cu forța armată pentru a impune soluția politică pe care o vizează; acțiunile nonmilitare anterioare intervenției asigură exercitarea în prealabil a unui control variabil asupra instituțiilor politice și militare ale statului asupra căruia se va interveni; relațiile politico-militare interne și internaționale ale statului vizat de intervenția militară sunt îngreunate prin metode specifice.

Tipologia intervențiilor militare poate fi analizată prin luarea în considerare a câtorva criterii considerate importante pentru analiză și anume: numărul statelor participante, scopul strategic general, suportul acordat intervenției de către mediul internațional reprezentat prin existența ori absența unei rezoluții a Consiliului de Securitate al ONU, raportul existent în ansamblul intervenției militare între acțiunile convenționale și cele neconvenționale sau speciale, mediul dominant în care se va desfășura intervenția militară sau efortul militar făcut de structurile intervenționiste. Potrivit criteriilor enunțate, mai sus, intervențiile militare pot fi încadrate în următoarea tipologie: Primul criteriu de analiză este reprezentat de numărul statelor participante la intervenție, acestea pot fi: naționale – intervențiile la care participă un singur stat; multinaționale – la care participă două sau mai multe state, în cadrul unei alianțe sau coaliții. Al doilea criteriu este reprezentat de scopul strategic general al intervenției militare ce ne oferă posibilitatea distingerii următoarelor tipuri: agresive – acestea pot evolua într-o confruntare armată regională sau locală și au scopul de a menține hegemonia în spațiul supus intervenției; de stabilitate; de sprijin. Un alt criteriu este dat de caracterul juridic al intervențiilor militare și ne oferă posibilitatea de a grupa aceste acțiuni în funcție de legalitatea lor în: intervenția militară legală – atunci când se desfășoară sub mandat emis de către Organizația Națiunilor Unite care consideră intervenția ca fiind necesară; intervenția militară ilegală – acțiune care este apreciată de către organismele internaționale drept agresiune armată, responsabilitatea acesteia o are statul sau statele ce o inițiază cu toate consecințele care decurg din aceasta. În condițiile actuale, în care în mediul internațional există dorința unor state de a păstra unele poziții de influență politico-militară în zone conflictuale, aceasta se face numai în baza unei hotărâri a Consiliului de Securitate al ONU sau în urma unor inițiative politico-militare ale unor țări. Un alt criteriu de analiză este reprezentat de raportul dintre acțiunile convenționale și cele neconvenționale în cadrul intervenției militare, criteriu în funcție de care deosebim: intervenții militare convenționale, în care acțiunea majoritară este executată de forțele convenționale, sprijinite prin acțiuni specifice de forțele speciale; intervenții militare neconvenționale, intervenții în care aportul forțelor convenționale și a celor speciale este relativ egal sau acțiunile forțelor speciale sunt majoritare sau chiar dominante. În funcție de mediul în care se acționează, intervențiile militare pot fi: terestre, aeriene, navale sau întrunite. Cele mai multe intervenții militare au un caracter întrunit și folosesc toate mediile enumerate. Primele două tipuri de intervenție au ca scop controlul unor situații de criză majoră. Există o serie mare de opțiuni de intervenție, începând de la efortul minim acela de neimplicare și până la trimiterea forțelor de reacție rapidă. În toate situațiile, varietatea soluțiilor de adoptat depinde de mai mulți factori. Un prim factor este stadiul în care s-a ajuns în evoluția diferendului. Un alt factor este tipul de societate în care are loc conflictul, natura părților implicate și tipul sistemului de luare a deciziei utilizate de fiecare dintre acestea, capacitatea lor de a fi accesibile diferitelor forme de intervenție din exterior. În plus, opțiunile de intervenție depind de capabilitățile celui care intervine, de hotărârea politică de a interveni, de legăturile anterioare cu părțile implicate, de interesele puse în joc și de stabilirea rolului pe care acesta dorește să și-l atribuie. Un conflict interstatal poate implica acțiuni de tip diferit, de la cele de tip militar până la cele de tip polițienesc, destinate să mențină ordinea și să aplice legislația, de exemplu, în operația Desert Storm, condusă de către Statele Unite, în 1991, sub mandat ONU, pentru eliberarea Kuweitului. Intervențiile militare se pot manifesta sub mai multe forme: acțiuni unilaterale, desfășurate de către un anumit stat cum ar fi intervenția Statelor Unite în Republica Dominicană în 1965 sau intervenția Marii Britanii în Sierra Leone din anul 2000;

-acțiuni sub mandat ONU, întreprinse de o putere regională sau globală, ca Statele Unite în Haiti (2004), Australia în Timorul ;de Est (1999) sau Italia în Albania (1997); • operații de pace ale ONU, pentru a pune în aplicare un acord de pace, cazul de la începutul anilor 1990, în Mozambic;

-coaliții ad-hoc, de exemplu, intervenția țărilor occidentale în Liban la începutul anilor 1980. Conform criteriilor și formelor prezentate, intervențiile militare ar putea fi încadrate în următoarea tipologie conform tabelului de mai jos :

Tipologia intervențiilor militare:

Richard N. Haass, în The Use and Abuse of Military Force, prezintă intervenția militară ca o acțiune ce materializează ,,interferența coercitivă efectuată de un actor (principal) în sfera de jurisdicție sau de interes a altui actor sau agent” și clasifică intervențiile militare, după scop, în două categorii:

• intervenții punitive, în care durata și tipul acțiunilor militare este în totalitate la latitudinea actorului care intervine, având ca scop slăbirea puterii militare a statului asupra căruia se execută intervenția;

• intervenții coercitive, caz în care încetarea acțiunii militare este condiționată de îndeplinirea de către statul țintă a unor condiții stabilite.

Analizând evenimente istorice, Martin Ortega prezintă, în Military Intervention and the European Union, zece modele diferite ale intervenției militare corelate cu scopurile politice care pot fi atinse prin intermediul intervenției:

1. Modelul imperialist – un stat puternic intervine militar asupra unui alt stat pentru a obține anumite avantaje, pentru apărarea propriilor interese sau pentru a-și crește influența pe scena internațională ori numai în statul țintă.

2. Modelul colonial – folosit cu precădere în trecut pentru obținerea de avantaje economice și politice.

3. Modelul echilibrului de putere – folosirea intervenției militare pentru refacerea echilibrului de putere.

4. Modelul ideologic – atunci când intervenția vizează schimbarea sistemului politic al statului țintă.

5. Autodeterminarea – în scopul de a sprijini lupta pentru autodeterminare a unui grup.

6. Autoapărarea – intervenția într-un stat vecin, ca răspuns la acțiuni militare efectuate împotriva propriului teritoriu.

7. Intervenția de tip Război Rece – intervenția celor două superputeri nucleu ale blocurilor militare în propriile zone de influență.

8. Intervenția umanitară – desfășurată de un stat sau un grup de state pentru a înlătura suferința unor grupuri de populație de pe teritoriul altui stat, fie atunci când este vorba de a proteja proprii conaționali sau pentru a acorda sprijin în cazul catastrofelor umanitare.

9. Intervenția colectivă – desemnează situația în care comunitatea internațională decide intervenția militară într-un stat pentru a menține pacea și securitatea internațională.

3.Prevenirea conflictelor armate :

Conflictele armate produc pierderi de vieți omenești, distrug bunuri și tulbură desfășurarea vieții și activității umane. De aceea, este imperativ ca ele să fie prevenite din timp și întrebuințând întreaga gamă de instrumente, metode și tehnici ce și-au verificat eficacitatea în timp. Prevenirea se rezumă la un ansamblu de măsuri și acțiuni pentru a evita inceperea unui conflict și perenizarea echilibrului social, politic și economic. Prevenirea conflictelor este una din principalele obligații enunțate de Carta ONU și responsabilitatea revine guvernelor statelor membre. În rezoluția nr. 1.366, adoptată în 30.08.2001, Consiliul de Securitate al ONU se declară hotărât să urmărească obiectivul prevenirii conflictelor armate, atât în calitate de parte integrantă a responsabilității sale principale de menținere a păcii și securității internaționale. Subliniind că aceasta este înainte de toate obligația guvernelor care trebuie să prevină conflictele, Consiliul de Securitate amintește că ONU și comunitatea internațională pot juca un rol important sprijinind eforturile guvernelor în acest scop și pot să le ajute să se doteze cu capacități în acest domeniu. Statele membre, ca și organizațiile și structurile regionale și sub regionale trebuie să se implice în elaborarea unei strategii globale de prevenire a conflictelor. Pentru a se putea preveni conflictele armate, acestea se impun a fi cunoscute, adică să se știe: cine sunt cei implicați; care sunt mizele conflictului armat; care sunt cauzele sale ; tipul de conflict armat. Aceasta deoarece alegerea mijloacelor de prevenire unui conflict armat trebuie să vizeze toate aceste lucruri. De aici, necesitatea studierii lor de către instituții competente și cu personal calificat. Apoi, nu trebuie omisă realitatea că violența este o opțiune facilă atunci când, de exemplu, populația nu găsește alt mijloc de ase se face auzită. În acest context, apare necesitatea de a întări instituțiile care oferă o altă metodă decât violența permițând angajarea unui dialog, pe de o parte, și de a diminua influența surselor de tensiune în societate pe de altă parte. În cazul conflictelor interne și între state, trebuie înainte de toate să se gândească la a oferi statelor și societăților implicate mijloacele necesare și suficiente de a-și gestiona propriile probleme în maniera cea mai avantajoasă pentru ele. Se știe că mizele aflate la originea conflictelor sunt complexe și multiple (economice, politice, geopolitice sau geostrategice). Societățile trăiesc constrângerea de a constata că vulnerabilitățile lor cresc. În acest sens, amintim sărăcia combinată cu discriminarea etnică, șomajul ridicat mai ales în rândurile tineretului, dependența economică se corelează adesea cu corupția și tensiunile politice. De aceea, o cale eficace de prevenire crizelor constă în reducerea impactului factorilor de risc. Câteva surse de tensiune pot fi combătute prin mijloace cum ar fi: – eforturile internaționale ce vizează reglementarea comerțului cu resurse ce alimentează conflictele; – tentativele de a opri circulația ilicită a armelor ușoare și proliferarea armelor nucleare, chimice și biologice; – eforturile luptei împotriva culturilor ilicite, a traficului cu droguri și toxicomania; – măsuri ce vizează reducerea degradării mediului, cu consecințele sale economice și politice; – măsuri de reglementare a cadrelor internaționale și de întărire a capacităților naționale. Cauzele conflictelor armate sunt profunde iar motivele sunt insignifiante. Primele sunt determinate de natura conflictului armat – intern, frontalier sau transfrontalier. În cadrul conflictelor interne, reflexul identitar și religios este adesea la originea tensiunilor. În cazul conflictului libanez sau a celor din ex-Iugoslavia, de exemplu, teritoriile văd confruntându-se logici politice și geopolitice diferite de ceea ce se traduce printr-o luptă între comunități pentru supremație locală. Monopolizarea puterii, lipsa de dreptate socială, sau marginalizarea anumitor componente sociale generează de asemenea tensiuni ce antrenează confruntări între părți ce coabitează în același spațiu. La rândul lor, accesul la resursele vitale și dominația economică sunt, un factor declanșator de conflicte armate. De aici, necesitatea reglementării internaționale și bilaterale a accesului statelor și actorilor non-statali la aceste resurse în condiții unanim acceptate de către cei interesați în exploatarea lor. Pe de altă parte, resursele naturale, inegal dispersate în lume. Această repartiție disparată atrage disensiuni între state în ceea ce privește controlul resurselor, putând antrena presiuni diplomatice, războaie și alte forme de dezacord. Conform PNUE, conflictele ce au legătură cu resursele naturale au de două ori mai multă șansă să se reia în primii 5 ani de pace. Prin urmare, trebuie pusă în practică o politică cu multiple trepte pentru a preveni rarefierea resurselor naturale, sursa tensiunilor viitoare, și să se sensibilizeze comunitatea internațională – conducători, populații, întreprinderi – pentru a limita conflictele ce nu vor întârzia să apară în deceniile ce vin. În acest sens, se pot adopta măsuri cum ar fi: protejarea resurselor; conștientizarea populațiilor locale de necesitatea unei gestionări adecvate a resurselor; sensibilizarea comunității internaționale (implicarea șefilor de state și de guverne, a întreprinderilor și societății civile în gestionarea durabilă a bogățiilor naturale. În aceea ce privește conflictele frontaliere și transfrontaliere, una din cauzele principale este absența materializării sau proasta delimitare a frontierelor. În plus, nesecurizarea și porozitatea frontierelor pot facilita contagiunea unei crize de la o țară la alta. Conflictele ce fac ravagii în Sudan și Ciad de peste 10 ani nu se pot opri la frontiera dintre state și au implicat în conflict populațiile și guvernele a numeroase țări. În concluzie, mizele și cauzele ce stau la originea conflictelor sunt diverse și rezultă din fenomene sociale, politice, strategice, economice și geografice interconectate. Mijlocul cel mai bun pentru a preveni crizele constă în reducerea impactului factorilor de risc. La stabilitatea și securitatea locală, națională, regională și internațională, în afara statelor, numeroși actori pot să contribuie la o acțiune preventivă eficace. Acești actori cuprind de la ONU la celelalte organizații internaționale și regionale din sectorul privat și al societății civile. Ei pot să aibă o contribuție mult mai mare decât până în prezent dacă sunt solicitați și dacă există cadrul legal al implicării lor. În acest sens, un rol semnificativ are concertarea acțiunii lor cu cea a guvernelor statelor implicate direct în conflict. În acest scop, două categorii de tehnici ale gestionării conflictelor sunt identificate:

– tehnicile tradiționale (toate formele de alianță, de rudenie simbolică între populațiile comune instalate pe frontiere și să se angajeze în locurile de conflicte frontaliere diferitele tipuri de arbitraj);

– tehnicile moderne. În materie de tehnici moderne, un rol major l-ar putea juca o cultură a păcii văzută ca un ansamblu de valori, de atitudini și modele de comportament și de viață care resping violența și previn conflictele prin atacarea cauzelor lor profunde cu scopul de a soluționa problemele prin dialog și negocierea între indivizi, grupuri și națiuni.

Această cultură ar trebui să șițo formeze ori însușească toți actorii statali și non statali cu roluri semnificative în domeniul păcii și stabilității. În același timp, guvernele și societatea civilă trebuie să înțeleagă importanța reglementării conflictelor prin colaborare și cooperare. De aceea, instituțiile naționale, regionale și internaționale ar trebui să fie concepute pentru a reglementa conflictele fără a recurge la violență, grație unei acțiuni pozitive. Un alt element determinant este concertarea. Pentru ca o acțiune preventivă să fie efectivă, ea trebuie să fie concepută de o manieră concertată. Nici un stat, nicio organizație, nu poate acționa singură. Principiile vulnerabilității și al responsabilității împărtășite se aplică în egală măsură prevenirii conflictelor armate. În acest sens, apelul la diferite intervenții naționale și internaționale ce au diverse roluri de jucat în ceea ce privește eliminarea surselor de tensiune și de întărire a infrastructurilor de pace. Există o mulțime de actori internaționali, naționali și locali care au un rol de jucat în prevenirea conflictelor. Instituțiile financiare internaționale, societatea civilă, sectorul privat și media pot face să progreseze chestiunea prevenirii conflictelor. Acțiunea sistemului ONU în domeniul prevenirii conflictelor nu este nouă. Numeroase programe și proiecte ale ONU au fost elaborate și puse în practică. În principal, inițiativele ONU au vizat întărirea capacității statelor membre de a preveni conflictele armate. Ele au avut în vedere, printre altele, o serie de principii.

Responsabilitatea primară a prevenirii conflictelor revine guvernelor naționale și celorlalți actori locali. Prevenirea izbucnirii unui conflict armat pretinde ca actorii naționali să acționeze rapid, odată cu comunitatea internațională, dacă este cazul. De asemenea, se impun măsuri adecvate adoptate pe plan național, dublate de asistență internațională, dacă este nevoie, pentru a remedia condițiile ce ar putea conduce la un conflict armat, pot să ajute la întărirea suveranității statelor.

Pentru ca prevenția rapidă să fie eficace trebuie să se cunoască cauzele profunde ale conflictului în toate dimensiunile sale și acestea să fie atacate. În acest scop, se pot folosi două strategii de prevenire: prevenirea imediată, adică măsurile se iau față de criza imediată; prevenirea structurală ce acoperă acțiunea de dus pentru ca respectivele crize să nu izbucnească din nou.

Analiza profundă a cauzelor conflictelor și aplicarea strategiei preventive eficace pe termen lung (programe politice, sociale, economice, de dezvoltare durabilă, umanitare și de drepturi ale omului);

Investirea în prevenția structurală pe termen lung, înseamnă investirea în dezvoltarea durabilă care poate duce la eliminarea cauzelor conflictelor armate. Metoda cea mai promițătoare a prevenirii conflictelor armate constă în elaborarea de strategii integrate și pe termen lung, combinate cu un vast evantai de măsuri politice, economice, sociale, științifice și culturale care să urmărească reducerea sau suprimarea cauzelor care au dus la izbucnirea conflictului armat. ONU a dezvoltat o serie de mecanisme de prevenire a conflictelor armate.

Cel mai vechi este acela al diplomației preventive care este concepută ca cel mai dorit și eficace instrument clasic pus în serviciul prevenției conflictelor. Punerea în practică a diplomației preventive constă într-o folosire, cu consimțământul actorilor interesați, a unui ansamblu de procedee diplomatice (esența constă în mediere și anchetă) și uneori operaționale. În prezent, se pare că au câștigat teren măsurile operaționale (în special, desfășurarea Căștilor albastre și crearea de zone speciale).

Cea mai bună metodă de prevenție a conflictelor armate presupune o strategie proactivă. Și în acest caz, cauzele profunde ale conflictului se impun a fi cercetate și nu rezumarea doar la manifestările sale din teren. Prevenția proactivă este un ansamblu de măsuri cu grijă puse în practică pentru a se evita declanșarea unui conflict armat. Aceste măsuri se pun în practică atât de către instituțiile statului competente, cât și de organizații ale societății civile cu vocație securitară. Alte metode de prevenție a conflictului armat se referă la: promovarea unei culturi democratice, reducerea sărăciei, controlul și limitarea proliferării armelor ușoare.

În concluzie prevenirea stărilor conflictuale între state, organizații, grupuri entice sau religioase , deci a conflictelor armate , după parerea mea constă în dezvoltare solidă a educației din statele mai puțin dezvoltate , de asemenea combaterea sărăciei va duce pe viitor la scăderea numarului conflictelor armate.

Se observă că in secolul în care trăim majoritatea conflictelor armate fie ele cu caracter internațional sau neinternațional sunt dezvoltate și alimentate în zone cu o educație slab dezvoltată si cu un nivel de trai foarte scăzut.

De asemenea în cazul grupurilor si organizațiilor care dezvoltă conflicte armate în temeiul unor ideologii etnice sau religioase , părerea mea ca educația ar putea stopa acest fenomen foarte des întâlnit în secolul nostru , deoarece printr-o educație corectă tinerii ar putea învața lucruri benefice din momentele sumbre ale istoriei ( bătalii, războaie) si tot prin educație tinerii ar putea înțelege într-un mod benefic religia și credința iar atunci organizațiilor teroriste le va fi foarte greu să își mai găseasca adepți.

Declanșarea unei intervenții militare:

1.Cadrul legal cu privire la declansarea unei intervenții militare:

Dreptul războiului reprezintă cea mai veche parte a dreptului internațional, aceasta parte este foarte bogată în regelementări,mult mai bogată decât partea acestui drept referitoare la relațiile de pace dintre state și popoare. Dreptul războiului este o ramură aparte a dreptului internațional – o totalitate de norme care reglementează relațiile dintre subiectele dreptului internațional care sunt parte la conflict și cei influențați de conflict în ceea ce privește începutul și sfârșitul războiului, utilizarea mijloacelor și metodelor de desfășurare a războiului, neutralitatea, apărarea victimelor de război, încetarea războiului și răspunderea statelor și persoanelor fizice pentru încălcarea acestor norme.

Trebuie să subliniem faptul că dreptul internațional a apărut în mare parte ca drept al războiului. În 1625 a văzut lumina zilei cartea lui Hugo Grotius “Despre dreptul războiului și a păcii” (“De jure belli ac pacis”). În aceasta, în mare măsură s-a încercat de a determina justificările juridice pentru începerea războiului, așa numitul drept pentru război (jus ad bellum). Partea a doua – dreptul războiului (jus in bellum), care trasează regulile de desfășurare a acțiunilor militare, s-a dezvoltat mai lent. Doar în anul 1928, prin semnarea Pactului Briand – Kellog, războiul ca metodă de soluționare a probemelor internaționale a fost scos în afara legii.

Conflictul armat înseamnă o negare a dreptului în general, precum și a valorilor morale. Într-adevar, romanii spuneau “Inter arma silent leges”(Cicero, Pro Milone, IV, 10). Totuși efectivitatea dreptului războiului nu a fost niciodată una înaltă. Karl von Klausevitz spunea: “În război, ca în dragoste, nu există legi”. În timpul său, E. Kant scria: “Starea de pace între oameni care sunt vecini, nu este starea normală, status naturalis, ultima fiind invers, starea de război. Ca rezultat, starea de pace trebuie instaurată ”. Acest lucru a și fost făcut la nivel universal prin Carta ONU, care a limitat folosirea forțelor armate la necesitatea autoapărării. Unii savanți consideră că, odată ce războiul a fost scos în afara legii, nu putem vorbi despre drepturile participanților în acesta. Oricum, o mare parte a cercetătorilor au ajuns la concluzia că dreptul beligeranților și neutralitatea continuă să existe, chiar dacă cu anumite schimbări.

Războiul este expresia unuia dintre instinctele cele mai puternice și constante ale omului. El a jucat, mult timp, rolul principal în relațiile dintre popoare și state. Acest lucru este dovedit omenirii (în ultimii 5000 de ani se apreciază că au avut loc 14000 războaie, iar în ultimii 3400 de ani, omenirea a cunoscut numai 250 de ani de pace). În condițiile actuale, experiența istorică atestă că războiul nu rezolvă problemele divergente ale relațiilor internaționale, ci le complică. Dar asta nu înseamna că războaiele au fost totalmente excluse din societatea umană. Există o serie de războaie care au nimicit milioane de oameni dupa cel de-al doilea război mondial: războaiele din Coreea și Vietnam, invazia SUA în Grenada (1983) și Panama (1989), războiul de lungă durată dintre Israel și statele arabe, războiul irano-irakian, amestecul armat al URSS în Afganistan, agresiunea Irakului împotriva Kuweitului (1990), războaiele pe teritoriile fostei URSS și a Iugoslaviei, etc. Pe lîngă acestea, în condițiile contemporane pot totuși exista războaie, ce nu sunt interzise de dreptul internațional: războaiele de apărare în puterea dreptului de autoapărare individuală și colectivă împotriva agresiunii (art. 51 al Cartei ONU); războaiele de eliberare națională; războaiele civile în anumite țări; operațiunile forțelor armate ale ONU sau ale trupelor naționale (multinaționale) în conformitate cu decizia Consiliului de Securitate al ONU, după art.42 al Cartei ONU (spre exemplu, împotriva Republicii Democrate Coreea de Nord în 1950-1953, împotriva Irakului în 1991); prin executarea obligațiilor din tratate (spre exemplu folosirea forțelor armate indiene împotriva rebelilor TOTI, în conformitate cu înțelegerea între India și Sri-Lanka în 1987).

Izvorul principal al dreptului războiului este obiceiul (cutuma), deoarece numai el poate asigura generalitatea caracterului obligativității normelor. Pentru a evita aplicarea principiului nullum criment sine lege (nu există crimă fără lege), pe parcursul sec. XX au fost facute mai multe codificari ale regulilor de desfășurare a războiului. Aceste procese pot fi împărțite în două grupuri mari. Primul cuprinde Convențiile de la Haga din anii 1899 și 1907, numit și “dreptul de la Haga” prin care s-a codificat vechiul drept al războiului. Partea nouă, care se numește “dreptul de la Geneva”(sau dreptul umanitar) îmbină Convențiile de la Geneva din 1929, 1949 și cele două protocoale adiționale din 1977.

Cele două Convenții de la Haga din 1899 și 1907 au sistematizat regulile de purtare a războiului terestru, a celui maritim și mai puțin a celui aerian, la nivelul tehnicii militare. De asemenea, ele au codificat normele de drept internațional privind neutralitatea în timp de război și au stabilit drepturile și obligațiile părților beligerante în desfășurarea ostilităților și cu privire la limitarea dreptului lor în alegerea mijloacelor și metodelor de luptă. După primul război mondial acesta a fost completat cu “Protocolul de la Geneva de interzicere a folosirii armelor chimice și bacteriologice în timp de război” din 1925.

Un moment important în evoluția legilor de purtare a războiului îl constituie adoptarea convențiilor de la Geneva din 1949, și a celor două protocoale adiționale din 1977, și anume “Protocolul adițional privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale” și “Protocolul adițional privind protecția victimelor conflictelor armate neinternaționale”. Prin aceste acte internaționale s-au pus bazele dreptului umanitar.

Mai există încă o serie de convenții internaționale referitoare la dreptul în război: Declarația despre războiul maritim din 1865, Declarația despre neutilizarea glonților ușor turtibili și deformabili din 1899, Regulile de acțiune a submarinelor față de navele comerciale în timpul de război (adițional la protocolul de la Londra din 1936), Statutul Tribunalului Militar Internațional din 1945, Convenția de la Haga despre protecția valorilor culturale în cazul unui conflict armat din 1954, Convenția despre interzicerea folosirii mijloacelor militare și a altora pentru influențarea asupra mediului înconjurător din 1977, Convenția despre interzicerea sau limitarea folosirii anumitor arme obișnuite, care pot fi socotite ca cauzînd distrugeri enorme și avînd acțiune nediscriminatorie din 1980, Convenția despre interzicerea producerii, stocării armelor chimice și distrugerea acestora din 1993, etc. O mare importanță o au rezoluțiile Adunării Generale a ONU, documentele finale ale conferințelor internaționale în probleme de drept internațional umanitar, recomandările Comitetului Internațional al Crucii Roșii, etc.

Pe lîngă toate acestea, în baza întregului sistem de norme privind purtarea războiului, stau două reguli importante. Prima este așa – numita “clauză Martens”, în numele profesorului universitar din Petersburg, F.F. Martens. Ea a fost enunțată în Convenția a II-a adoptată de prima conferință de la Haga din 1899, și reafirmată în Convenția a IV-a, adoptată de conferința de la Haga din 1907. “Clauza Martens” precizează că în situațiile care nu sunt reglementate prin convențiile celor doua Conferințe de la Haga, populația și beligeranții rămîn sub garanția și imperiul principiilor dreptului internațional așa cum rezultă ele din obiceiurile stabilite între națiunile civilizate, din legile omeniei și din exigențele conștiinței publice. Legile de purtare a războiului se dezvoltă mult mai încet decît mijloacele și metodele de purtare a lui. De aceea, prin “clauza Martens” se urmărește eliminarea acțiunilor arbitrare ale beligeranților pe considerentul că lipsesc reglementările de drept internațional referitoare la ducerea războiului.

A doua regulă principală a “dreptului de la Haga” era “clauza generală de participare”. Convenția a IV-a de la Haga din 1907 stipula: “Prevederile cuprinse în pomenitul Regulament, precum și convenția de față, nu se aplică decît între puterile contractante și numai dacă beligeranții sunt cu toții parte la convenție” (art.2). Această clauză a fost înlocuită de regulă că legile și obiceiurile de purtare a războiului trebuie respectate de către toți beligeranții, indiferent că sunt sau nu parte la convențiile care le consacră.

2.Inceputul interventiei militare si consensecintele juridice :

Începutul războiului – este momentul începerii de fapt a acțiunilor militare sau a declarării formale a războiului (starea de război), chiar dacă aceasta nu este urmată de acțiuni militare. Art. 1 al Convenției a III-a de la Haga din 1907 spune că Acțiunile militare nu trebuie să se înceapă fără o prevenire prealabilă, care va avea forma unei declarații motivate a războiului sau forma unui ultimatum”. Pe când declararea unor războaie de eliberare națională sau a războaielor civile nu este obligatorie; acestea, de regulă, încep cu răscoala împotriva regimlui politic în țară, împotriva colonizatorului sau ocupantului.

Începutul războiului are urmari juridice grave atât pentru cei care luptă, cît și pentru restul statelor. Odată cu începerea războiului, pentru toate statele beligerante se produc următoarele consecințe juridice:

se întrerup toate relațiile diplomatice și consulare; se întrerup și se interzic relațiile economice, comerciale, financiare, precum și afacerile cu persoanele fizice și juridice ale adversarului; își pierd puterea juridică toate tratatele bilaterale între beligeranți, iar tratatele multilaterale (de exemplu cele pe probleme de transport, comunicații, transit, etc.) își pierd efectul;

navele comerciale ale beligeranților, care se află către începutul războiului în porturile inamicului, pot fi expropriate sau reținute pînă la sfîrșitul războiului indiferent de proprietar (statul, companii și persoane particulare); față de cetățenii statului inamic poate fi stabilit un regim special (limitarea în deplasare, stabilirea constrînsă cu traiul în locuri special rezervate de stat, etc.); părțile beligerante sunt obligate să considere interesele legale a statelor neutre și altor state care nu sunt parte la conflict. La fel statele inamice trebuie să respecte privilegiile și imunitățile diplomatice și să permită personalului misiunii diplomatice a statului advers să părăsească teritoriul statului inamic.

În ceea ce privește tipologia, există două tipuri de conflicte armate: a) cele internaționale, care sunt lupta armată între două sau mai multe state și care provoacă crize profunde în relațiile internaționale, precum și lupta popoarelor împotriva dominației coloniale și străine, împotriva regimurilor rasiste, în exercitarea dreptului lor de autoapărare; b) cele neinernaționale, care se desfășoara pe teritoriul unui stat, între forțele armate ale acelui stat și forțe armate dezidente sau grupuri armate care controlează o parte a teritoriului statului respectiv.

O situație particulară deosebit de periculoasă apărută în ultimii ani, care nu este reglementată de dreptul internațional este cea a “conflictelor armate de destructurare”. Acestea derulează pe teritoriul unui stat în care autoritatea publică nu mai este capabilă să asigure respectarea drepturilor, sau chiar nu mai există autoritate publică.

Oricum, teatrul de război – este teritoriul terestru, maritim și aerian a părților beligerante, precum și spațiul cosmic, apele Oceanului Mondial după perimetrul apelor teritoriale a statelor pre-marine și spațiul aerian de asupra acestora, în limitele cărora beligeranții desfășoară sau pot să desfașoare ostilitățile. Dar nu pot fi socotite teatru de război, și ca rezultat, nu pot fi ținte de atac sau distrugere următoarele:

zonele sanitare și emblemele distinctive pentru îngrădirea de la acțiuni militare a răniților, bolnavilor, a personalului medical, a prizonierilor de război, a tezaurului cultural, a raioanelor de plasare a centralelor atomo-electrice, a dambelor și barajelor;

zonele canelelor Suez și Panama, arhipelagul Spitzbergen, insulele Alande, Antarctida, Luna și alte corpuri cerești;

teritoriul terestru, maritim și aerian a statelor neutre și a celor ce nu sunt parte la conflict.

La fel dacă una din părțile beligerante va introduce forțele sale militare în raioanele excluse din teatrul de război, sau va stabili acolo bazele sale militare pentru desfășurarea luptelor, atunci cealaltă parte va avea dreptul să considere aceste raioane ca teatru de razboi.

III Desfasurarea interventiei militare :

Participanți:

Participanți la război nu sunt considerați toți cetățenii statelor beligerante, ci doar o parte concretă a acestora – participanții legali în război, activitatea cărora are un caracter de stat. În dependență de gradul de apartenență la acțiunile militare și caracterul sarcinilor îndeplinite, toți participanții legali în război se împart în două grupuri mari: combatanții si necombatanții.

Combatanți sunt considerate următoarele grupuri de persoane:personalul propriilor forțe armate regulate a statelor beligerante (armata, aviația, flota), structura și funcționarea cărora este reglementată de legile interne a statelor:

trupele de voluntari care intră în componența forțelor armate a statelor beligerante; cetățenii statelor neutre și a celor neparticipante la război, care au intrat voluntar în trupele armate a statului beligerant;

partizanii, în condițiile în care au un comandament responsabil de subordonații săi; au un semn determinat și distinctiv de la distanță; poartă deschis arme; respectă în activitatea sa legile și obiceiurile de război.

participanții la mișcările de eliberare națională, a revoltelor în masă, participanții în războiul civil și în rebeliunile militare.

personalul Forțelor Armate al ONU și al grupelor de state, formate sub mandatul Consiliului de Securitate al ONU;

membrii echipajelor a navelor flotei comerciale, inclusiv căpitanii, și a echipajelor aviației civile a statelor beligerante;

populația teritoriului neocupat, care către apropierea inamicului, din dorința proprie se ia stihiinic de arme și începe a lupta împotriva trupelor agresoare, nereușind să se organizeze în trupe regulate, dacă poartă deschis arme și respectă regulile războiului.

Din componența necombatanților fac parte: personalul administrativ, medical, juridic, corespondenții de presa, membrii echipajelor aviației civile și a marinei comerciale. Necombatanții nu au dreptul de a participa nemijlocit în lupte, și față de ei nu se permite aplicarea armelor. Eu își pot folosi armele proprii numai pentru autoapărare și a protecției bunurilor ce le dețin sub control.

Pe lîngă toate acestea, legile de purtare a războiului reglementează și cazurile speciale a categoriilor următoare:

cercetașul – combatant legal – persoana ce intră în componența forțelor armate a statului beligerant, în uniformă și care pătrunde în regiunea de acțiune a forțelor inamice pentru colectarea informației despre adversar. În cazul în care acesta este capturat de inamic în acest răstimp, el devine prizonier de război (art. 29 al Anexei la Convenția a IV-a de la Haga din 1907);

spionul – persoana, care acționînd în mod tainic și sub acoperirea unor pretexte false, colecteaza informații în zona de activitate a unuia din beligeranți cu intenția de a le comunica părții oponente. Fiind capturat de adversar în momentul colectarii de informație, el nu devine prizonier de război, dar poate fi tras la răspundere penală, dar nu fără un proces de judecată”;

parlamentarul – este “persoana (de regulă ofițer), împuternicită de una din părțile beligerante de a începe negocieri cu cealaltă parte și care vine cu un steag alb”(art. 32 al Anexei la Convenția a IV-a de la Haga din 1907). Atît parlamentarul, cît și cei care-l însoțesc la negocieri, dețin dreptul la imunitate. Parlamentarul își pierde imunitatea în cazul în care “va fi demonstrat că acesta s-a folosit de poziția sa privilegiată pentru trădare și înfăptuirea unui complot”;

mercenarul – este persoana, de regulă recrutată de peste hotare, care ia parte nemijlocit la ostilități, scopul principal urmărit fiind remunerarea materială, care este de obicei mai înaltă decît cea plătită combatanților de același nivel, care sunt membri a forțelor armate regulate a părții beligerante. Acesta nu este nici cetățean a părții beligerante, și nici persoană cu domiciliu permanent pe teritoriul controlat de statul ce este parte la război. Mercenarul nu poate deține statutul de combatant sau prizonier de război, și este atras la răspundere penală conform legislației statului care îl capturează.

consilierii militari și instructorii – acestea sunt persoanele civile sau militarii, care se află în administrația militară sau politică cu scopul de a furniza sfaturi conducerii sau de a instrui forțele militare a statului străin în ceea ce privește folosirea tehnicii livrate, și a armelor.. Acești oameni nu intră în componența forțelor armate a statelor beligerante, și prin pozitia sa juridică se situează mai aproape de necombatanți.

Mijloace si arme interzise pe timpul desfășurării intervenției militare :

Mijloacele și metodele de luptă folosite de beligeranți nu sunt la libera lor alegere. Protocolul adițional I, de la Geneva din 1977, precizează că: “În orice conflict armat, dreptul părților de a alege metodele și mjloacele de război nu este nelimitat” (art.35). Beligeranții trebuie să respecte legile războiului, care interzic să se recurgă și să fie folosite anumite metode și mijloace de luptă.

Deci, făcînd o sistematizare a tuturor convențiilor despre război, deducem următoarele categorii de mijloace interzise de luptă:

Proiectile de mic calibru. Conform “Protocolului de la Sankt-Petersburg” din 1868, se interzice folosirea proiectilelor cu o greutate mai mică de 400 gr., ce explodează în corpul uman sau sunt încărcate cu substanțe inflamabile ori fulminante.

Gloanțele “dum-dum”. Prin Convenția de la Haga din 1899 au fost interzise gloanțele ce se desfac sau se turtesc ușor în corpul omenesc.

Gazele asfixiante, toxice sau similare, și alte arme chimice. Au fost interzise prin Convențiile de la Geneva din 1925, și cea de la Paris din 1993.

Armele bacteriologice (biologice). Au fost interzise printr-o convenție specială în 1972.

Otrăvurile și armele otrăvite. Au fost interzise prin o Anexă la Convenția a IV-a de la Haga din 1907).

Minele și torpilele, capcanele și alte asemenea dispozitive. Au fost interzise prin Convenția a VIII-a de la Haga din 1907 și prin Protocolul al II-lea la Convenția de la Geneva din 1980).

Interzicerea totală a minelor anti-personal s-a făcut prin “Convenția privind interzicerea folosirii, stocării, producerii și transferului minelor anti-personal și distrugerea lor” de la Ottawa (Canada) în 1997.

Armele cu laser. Au fost interzise prin Protocolul al IV-lea la Convenția din 1980, care a fost semnat la Viena in 1945).

Armele incendiare. Au fost interzise prin Protocolul al III-lea la Convenția de la Geneva din 1980. Se interzice folosirea acestora împotriva populației civile, a civililor izolați, a bunurilor cu caracter civil.

Proiectile și schije nelocalizabile. Prin Protocolul I anexă la Convenția de la Geneva din 1980, este interzisă folosirea oricărei arme ce utilizează proiectile care în contact cu corpul unam eliberează schije minuscule nelocalizabile prin razele X (Roentgen).

Tehnici de modificare a mediului în scopuri militare. Conform Convenției din 1976, orice tehnici ce ar permite modificarea dinamicii, a compoziției, a structurii solului, inclusiv a biosferei, litosferei, hidrosferei, atmosferei și a spațiului extraatmosferic.

Arme nucleare. Dreptul internațional pozitiv nu cuprinde o interdicție expresă printr-un tratat special, cu caracter de universalitate a utilizării acestora, avînd în vedere importanța uriașă politico-strategică a deținerii unor asemenea arme. Există doar unele tratate colaterale ce interzic sau limitează anumite activități legate de folosirea și utilizarea acestora în anumite circumstanțe: experiențe nucleare în atmosfera, la suprafața solului, sub apă și în spațiul cosmic (dar nu și în subteran). La fel se interzice de a avea asemenea arme în unele zone precum America Latină, Pacificul de Sud, Antarctida.

În ceea ce urmează vom enunța metodele de luptă interzise. Acestea sunt:

Perfidia – actele care fac apel, cu intenția de înșelare, la buna credință a unui adversar pentru a-l face să creadă că are dreptul să primească sau obligația să acorde protecția prevăzută de regulile dreptului internațional aplicabil în conflictele armate.

Refuzul cruțării – actele prin care unul din beligeranți declară că în caz de capturare a unui adversar va acționa fără cruțare, ucigîndu-l și lipsindu-l în acest mod de protecția care i-o acordă convențiile internaționale. În acest sens există prevederile art.23, litera D, din Regulamentul Convenției a IV-a de la Haga din 1907, și art.40 din Protocolul I din 1977, ce stipulează că “este interzis să se ordone că nu există supraviețuitor, de a amenința cu aceasta adversarul sau de a conduce ostilitățile în funcție de această decizie”.

Terorizarea populației civile – intră sub incidența art.51 al Protocolului I din 1977.

Protejarea raniților, bolnavilor, naufragiaților și infrancțiuni grave pedespsite conform Convețiilor de la Geneva:

Prima Convenție de la Geneva din 1864 nu viza ca obiect al producției decât militarii raniți în timpul unui război terestru, facând doar o mențiune vagă despre militarii bolnavi, fară a dezvolta aceste aspecte in partea normativa. Totodată, in art.1 se stipulează ca subiect principal este persoana combatantă. Abia Convenția din 1977 de la Haga tratează mai amplu problematica protecției bolnavilor si răniților, menționând in art. 1 că fac obiectul protecției „si alte persoane atașate în mod oficial armatelor”.

Odată cu diversificarea modurilor de ducere a luptei apare o a treia categorie de persoane protejate – naufragiații (art.8, Convenția a III-a din 1899, Haga). Cea de-a X-a Convenție din 1907 viza totuși mai ales „marinarii și militarii îmbarcăți și alte persoane atașate marinarilor și armatelor, răniți si bolnavi”.

Prin sistemul instituit de Convențiile de la Geneva din 1949 se adoptă un set special de norme referitoare la protecția bolnavilor, răniților și naufragiaților, precum și bunurilor afectate nevoilor de ingrijire și transportului acestora.

În textul Convențiilor se face vorbire distinct despre răniți și bolnavi (capitolul II), formații și stabilimente sanitare (capitolul III), personalul sanitar (capitolul IV), transporturi sanitare (capitolul V), semnele distincte (capitolul VI).

Articolul 18 din Convenția II stipulează obligația părtilor în conflict, ca la sfârșitul fiecarei lupte, prin comandanții fortelor militare din zona respectivă, să ia toate masurile posibile pentru a cauta naufragiații, răniții și bolnavii, de a-i proteja contra jafului, a relelor tratamente și a le asigura îngrijirile necesare.

Daca condițiile militare permit, între comandanții adverși ai diferitelor sectoare ale frontului se vor încheia înțelegeri privind încetarea, pe o perioadă determinată de timp, pentru a se putea ridica răniții rămași între linii.

Totodată, în situația în care partea beligerantă este obligată să se retragă ori să se replieze și este astfel formată să abandoneze răniții sau bolnavii în puterea adversarului, ea va lasa in mod deliberat atât cât necesitațile militare permit, o parte a personalului și materialului sau sanitar, pentru a-i îngriji.

În Convenția I este prevazută și facultatea părtilor de a stabili zone și localități sanitare pentru punerea la adăpost și îngrijirea răniților și bolnavilor. Aasemenea zone pot fi convenite atât la începutul cat si pe parcursul desfașurării ostilităților, fiind supuse unei protecții speciale.

În articolul 18 alin.2 Convenției a II-a, sunt stipulate obligații ale părților beligerante de a încheia acorduri pentru evacuarea răniților și bolnavilor dintr-o zona asediată ori încercuita și pentru trecerea personalului sanitar sau religios și a materialului sanitar destinat acestei zone.

În raport cu vechile reglementari, Convențiile din 1949 înscriu o regulă nouă, cu caracter permisiv, potrivit căreia activitatea militară va putea face apel la caritatea locuitorilor, a comandanților navelor comerciale, ori iahturilor sau ambarcațiunilor statelor neutre, precum si la societațile de ajutor pentru ridicarea și îngrijirea benevolă, sub controlul sau, a raniților, bolnavilor si naufragiaților. Persoanelor care raspund la acest apel, li se asigură protecție și înlesniri necesare.

Birourile oficiale de informații create în fiecare tară, la începutul ostilităților, vor centraliza datele referitoare la starea prizonierilor răniți, bolnavi sau naufragiați și le vor comunica în cel mai scurt timp posibil puterii careia aparțin aceștia. Ele vor încheia și transmite, de asemenea, actele de deces, autoritațile având obligația de a veghea ca înhumarea sau imersionarea să fie precedate de un examen atent, și daca este posibil medical, al corpului în vederea stabilirii morții și identificării defunctului.

Părțile beligerante trebuie să înregistreze în cel mai scurt timp posibil, toate elementele care pot contribui la identificarea răniților, bolnavilor, naufragiaților părții adverse căzuți în puterea lor. Informațiile comunicate Birourilor Oficiale de Informații vor contine date privitoare la răniți, bolnavi, naufragiați, morți și prizonieri, astfel:

identitatea puterii de care depind;

numărul matricol;

numele de familie și prenumele;

data nașterii;

orice altă informație figurând pe tabelul sau pe placa de identitate;

data și ora capturării sau decesului;

informații privitoare la rănile, boala sau cauza decesului.

Prin convenții, statele se angajează să adopte măsuri legislative pentru pedepsirea în timp de război a oricaror acte individuale de jefuiri și maltratare a răniților, bolnavilor, naufragiaților și morților, precum și folosirea de către personal neîndreptățit a drapelelor, emblemelor și insignelor Crucii Roșii.

Protecția personalului sanitar, consacrată în capitolele IV din ambele Convenții, este concepută pe un principiu nou fată de reglementările anterioare. Acest personal nu va mai fi repatriat când cade in puterea adversarului, cum prevede Conventia din 1929, ci va putea fi reținut pentru îngrijirea prizonierilor de război, răniti și bolnavi, însă numai în măsura în care starea sanitară și numarul prizonierilor o vor cere. Membrii personalului sanitar reținuti pentru îngrijiri nu sunt considerați prizonieri de război, însa ei vor beneficia pe timpul reținerii cel puțin de prevederile Convenției a II-a din 1949 cu privire la regimul prizonierilor de război.

Militarii care vor fi folosiți ca brancardieri auxiliari cu statut de prizonieri de război vor servi, în măsura în care este nevoie, numai în misiuni medicale.

în vederea asigurării unui tratament adecvat, Conventia I prevedea crearea de unitati medicale mobile (ambulante) care sa însoțească armata în campanie, precum și servicii medicale fixe. Nici una din ele nu poate face obiectul unor atacuri directe. În situația în care cad in puterea inamicului, ele vor continua să funcționeze pană când partea care le-a capturat va fi în masură ca ea însăși să-și asigure îngrijirea răniților și bolnavilor aflați în aceste stabilimente.Personalul unitaților și serviciilor medicale va fi respectat, cu condiția să nu se dedea la acte de ostilități. Statutul lor înceteaza în situația în care comit acte vătamătoare pentru partea care îi are în puterea sa.

Personalul ambulanțelor și unităților sanitare nu-și pierde această calitate cand:

este înarmat și uzează de armele din dotare pentru propria aparare sau pentru apararea raniților și bolnavilor pe care-l are în îngrijire;

este păzit de un pichet de santinele sau escortă;

în ambulanțele sau instalațiile sanitare se gasesc arme portative sau muniții retrase de la raniți sau bolnavi ce nu au fost încă predate autorităților competente;

personalul și materialul din serviciu veterinar se gasește în ambulanțe sau unitați sanitare fară a face parte din ele;

activitatea umanitară a personalului ambulanțelor sau unitaților sanitare fixe s-a extins și la civilii răniti sau bolnavi.

Zonele sanitare stabilite de părtile beligerante se vor comunica reciproc, în ceea ce privește poziția geografică a acestora. În interiorul acestora nu se va efectua nici o muncă care ar avea un raport direct cu operațiunile militare sau cu producerea materialului de război.

Totodată, zonele sanitare vor fi supuse la urmatoarele obligații:

nu vor reprezenta decât o mică parte din teritoriul controlat de puterea care le-a creat;

vor fi puțin populate în raport cu posibilitățile de primire;

vor fi departate și lipsite de orice obiectiv militar și orice instalație industrială sau administrativă importantă;

nu vor fi situate în regiuni care, dupa toate posibilitățile pot prezenta importanta pentru ducerea războiului;

nu vor fi aparate prin mijloace militare în nici o situație;

vor fi marcate prin însemnele cruci roșii, pe un fond alb, pus la margini și pe cladiri.

Pentru culegerea, transportarea și îngrijirea răniților, bolnavilor si naufragiaților în războiul naval, există nave-spital, special construite și dotate în acest sens. Convenția II de la Geneva din 1949 consacră un întreg capitol acestor nave-spital.

Acestea pot fi construite sau amenajate in mod special și numai în scopul de a da ajutor răniților, bolnavilor și naufragiaților, de a-i trata și a-i transporta.

Statutul lor este prevăzut într-un principiu general de protecție: ele nu pot fi atacate sau capturate, cu condiția ca navele și caracteristicile lor (tonajul brut înregistrat, lungimea de la pupă la provă, numarul catargurilor si cosurilor) să fie comunicate parților beligerante cu cel puțin 10 zile înainte de intrarea lor în funcțiune.

Convenția stabilește 4 categorii de nave-spital: militare, particulare, aparținând părților beligerante și neutre. Navele militare sunt construite de statele beligerante cu singurul scop de a asista, trata și transporta raniții, bolnavii și naufragiații.

Navele-spital particulare sunt cele folosite de societațile naționale, de Crucea Roșie și de alte societați de ajutor recunoscute oficial, precum și de presoane particulare.

Pentru a se bucura de protecția conferită de Convenție, navele din ultimile categorii trebuie să fi primit o însarcinare oficială din partea guvernului de care depind (dacă aparține unei puteri beligerante) sau să fie puse sub conducerea uneia din părtile beligerante, cu asentimentul propriului guvern (dacă sunt neutre) în ambele situații cerându-se condiția de notificare.

Navele-spital și bărcile lor de salvare, ambarcațiunile folosite de societățile de ajutor recunoscute oficial, precum și instalațiile de coastă, fixe, utilizate de aceste ambarcațiuni pentru misiunea lor umanitară, se bucura de imunitate de atac și de captură, indiferent de locul unde operează sau sunt situate. În schimb sunt supuse dreptului de vizită și control. Dacă sunt prinse într-un port care cade în mana inamicului vor fi autorizate să plece.

Navele-spital precum și ambarcațiunile predestinate operațiunilor de salvare trebuie să fie vopsite in alb și să aibă gravate pe parțile laterale și pe cea orizontală una sau mai multe cruci roșii care să se poată distinge ușor de la distanță, din aer și de pe mare. Navele-spital particulare se vor distinge printr-o pictură exterioară sau o bandă orizontală roșie de aceeași lățime.

Normele dreptului umanitar interzic navelor sanitare să jeneze operațiunile militare. În caz contrar, ele își asumă toate riscurile.

Navele comerciale, iahturile si ambarcațiunile neutre ce iau la bord răniți, bolnavi sau naufragiați ai părtilor beligerante nu vor putea fi capturate, considerându-se ca asemenea fapte nu constituie asistență ostilă.

Regimul clădirilor și materialelor face obiectul celui de-al cincilea capitol din prima Convenție din 1949, ele neavând corespondent în cea de-a doua.

Acest regim este guvernat de doua principii:

părtile beligerante au obligația de a restitui materialul mobil capturat;

materialul fix poate fi reținut cu obligația de a nu-i schimba destinația.

Formațiunile sanitare mobile capturate de inamic își vor pastra materialul, mijloacele de transport și personalul care le deservește. Clădirile și formațiunile sanitare fixe nu vor putea fi deturnate de la atribuțiile lor, atata timp cât sunt necesare îngrijirii bolnavilor și răniților.

Clădirile societăților de ajutor admise la beneficiul Convenției sunt considerate proprietate particulară. Ca atare, ele nu pot fi rechiziționate decât în caz de necesitate militară urgență și numai dupa asigurarea soartei rănitilor și bolnavilor.

Protectia transporturilor sanitare face obiectul ambelor Convenții. Vehiculele amenajate pentru transportul răniților și bolnavilor – auto, navale și aeriene – care circula izolat sau în coloana vor fi protejate, cu urmatoarele excepții:

dacă necesitățile militare impun, aceste vehicule vor putea fi oprite și se va disloca convoiul, asigurând, în toate împrejurarile securitatea răniților și bolnavilor ocupanți ai acestora;

vehiculele retinute nu vor putea fi utilizate decât in sectorul în care au fost interceptate și exclusiv pentru necesitățile sanitare;

dupa terminarea misiunii locale, ele vor trebui restituite în Convențiile convenite în prealabil.

Regimul aeronavelor sanitare este prevăzut în ambele Convenții. Ele vor fi folosite în mod exclusiv pentru evacuarea și transportul răniților, bolnavilor și naufragiaților, precum și a materialului și personalului sanitar, respectând înalțimea, orele și itinerariile de zbor convenite de către beligeranți. Ele se vor bucura de protecție neputând face obiectul atacurilor.

Pentru identificare, ele vor purta în mod vizibil semnele distinctive – suprafețele vopsite în alb și emblema Crucii Roșii alături de emblemele naționale. Fară o acceptare expresă și prealabilă, survolarea limitelor focului și a liniilor situate în fata posturilor medicale de triaj și, in general, survolarea oricărui teritoriu inamic sau ocupat de acesta, este interzisă.

Regimul spitalelor civile amenajate pentru a da ingrijiri răniților, bolnavilor, infermierelor, lehuzelor, al personalului afectat permanent numai pentru funcționarea și administrarea spitalelor civile inclusiv a personalului însarcinat cu căutarea, ridicarea, transportul și îngrijirea răniților și bolnavilor civili efectuat prin vehicule, trenuri-spital sau aeronave sanitare este reglementat prin Convenția a IV-a de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția persoanelor civile în timp de război.

O serie de dispoziții ale Convențiilor reglementează emblema și însemnul distinctiv al serviciilor sanitare ale armatei, care este crucea roșie pe fond alb și semiluna roșie. Emblema se poartă pe drapele si pe orice alt material al serviciului militar admis de autoritățile militare competente.

Convenția I prevede și posibilitatea ca înainte sau după izbucnirea ostilităților, părțile să poata încheia convenții prin care să stabilească, zone și localitati sanitare pentru răniți bolnavi și pentru personalaul sanitar care îi îngrijește. În anexa Convenției există un proiect de acord care poate fi luat ca bază de catre beligeranți.

Apreciate in general, ca satisfacatoare, convențiiile sus mentionate au relevat în practică o serie de lacune și imperfecțiuni a căror înlăturare s-a urmărit prin dispozițiile Protocolului de la Geneva din 10 iulie 1977.,

Infracțiuni grave sau crime de razboi pe timpul interventiei militare pedepsite conform Conventiilor de la Geneva:

Cele patru conventii din 1949 nu folosesc expresia ,,crime de razboi”. Se face insa distinctia intre ,,infractiuni”, ca violari simple ale dreptului umanitar, care pot fi sanctionate de instantele nationale, si ,,infractiuni grave”, ca violari cu caracter de crime internationale, care cad sub jurisdictia tuturor partilor participante la conflict sau a unor instante internationale. Aceste infractiuni grave sunt enumerate de conventii intr-o dezvoltare progresiva in raport cu normele anterioare, fiind calificate drept ,,crime de razboi” prin Conventia din 1968 privind imprescriptibilitatea crimelor de razboi si crimelor contra umanitatii si, prin Protocolul aditional I din 1977, care pun semn de egalitate intre infractiunile grave si crimele de razboi.

Conventia pentru imbunatatirea soartei ranitilor si bolnavilor din fortele armate in campanie (Conventia I) si Conventia pentru imbunatatirea soartei ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor din fortele armate pe mare (Conventia II). Aceste doua conventii califica ca fiind infractiuni grave, crime de razboi potrivit Protocolului aditional I din 1977, urmatoarele acte, daca sunt comise impotriva unor persoane sau bunuri protejate de conventii:

1. omuciderea intentionata;

2. tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experimentele biologice;

3. faptul de a cauza, in mod intentionat, mari suferinte sau de a aduce grave atingeri integritatii fizice sau sanatatii;

4. distrugerea si insusirea de bunuri nejustificate de necesitatile militare si desfasurate pe scara mare, in mod ilicit si arbitrar.

Persoanele si bunurile protejate de aceste conventii sunt ranitii, bolnavii, naufragiatii, membrii personalului sanitar si religios, membrii personalului societatii nationale de Cruce Rosie si al tuturor societatilor de ajutor voluntar valabil recunoscute si autorizate, stabilimentele fixe si formatiile sanitare mobile ale serviciului sanitar, inclusiv materialul si cladirile acestora si mijloacele de transport sanitar.

Conventia privitoare la tratamentul prizonierilor de razboi (Conventia a III-a). Tot sub calificarea ,,infractiuni grave” Conventia enumera urmatoarele acte, daca sunt comise impotriva persoanelor si bunurilor pe care le protejeaza:

1. omuciderea intentionata;

2. tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experimentele biologice; faptul de a cauza, in mod intentionat, mari suferinte sau de a aduce grave atingeri integritatii fizice sau sanatatii;

3. faptul de a constrange un prizonier de razboi sa serveasca in fortele armate ale puterii inamice;

4. faptul de a lipsi prizonierul de dreptul sau de a fi judecat in mod regulat si impartial potrivit prevederilor conventiei.

Primele trei infractiuni grave sunt identice cu cele stabilite in Conventiile I si a II-a.

Persoanele protejate de conventiile impotriva crimelor de razboi enumerate mai sus sunt prizonierii de razboi.

Conventia privitoare la protectia persoanelor civile in timp de razboi (Conventia a IV-a). Ca si primele trei conventii cea de-a IV-a stabileste ca infractiuni grave urmatoarele acte, daca sunt comise contra persoanelor si bunurilor protejate de conventie:

1. omuciderea intentionata;

2. tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experimentele biologice;

3. faptul de a cauza, in mod intentionat, mari suferinte sau de a aduce grave atingeri integritatii fizice sau sanatatii;

4. deportarea sau transferurile ilegale;

5. detinerea ilegala;

6. faptul de a constrange o persoana protejata sa serveasca in fortele armate ale puterii inamice;

7. faptul de a lipsi persoana protejata de dreptul sau de a fi judecata de tribunale impartiale si in mod impartial, conform prevederilor conventiei;

8. luarea de ostatici;

9. distrugerea si insusirea bunurilor nejustificate de necesitati militare si desfasurate pe scara mare, in mod ilicit si arbitrar.

Ca element de noutate, Conventia a IV-a califica drept infractiune grava chiar si luarea de ostatici. Aceasta prevedere interzice si condamna luarea de ostatici ca metoda de razboi.

Persoanele protejate de conventie impotriva acestor crime de razboi sunt cele care se gasesc, in caz de conflict armat sau de ocupatie, sub puterea unei parti la acel conflict sau a unei puteri ocupante ai carei cetateni nu sunt. Sunt vizate ca persoane protejate, in mod special, ranitii si bolnavii, infirmii si femeile insarcinate, batranii, copiii si lauzele, personalul sanitar si religios.

Bunurile protejate sunt spitalele civile, mijloacele de transport sanitare, proprietatea particulara, mijloacele de subzistenta necesare populatiei civile (alimente, medicamente etc.), ajutoarele umanitare, locurile de internare, resursele financiare ale persoanelor protejate si altele similare.

IV Incetarea interventiei militare:

1.Moduri de incetare :

Suspendarea ostilităților între beligeranți se realizează pe baza unor înțelegeri realizate de ei. Aceste înțelegeri pot fi temporare sau de scurtă durată.

Suspendarea ostilităților între beligeranți se poate obține pe baza următoarelor înțelegeri:

Cartelul – este înțelegerea intervenită între comandanții militari ai unor unități militare, din anumite sectoare ale frontului, pentru suspendarea temporară a ostilităților. Această suspendare are ca scop ridicarea răniților de pe cîmpul de luptă, îngroparea morților sau efectuarea unui schimb de prizonieri de război.

Capitularea – este un act unilateral, prin care se pune capăt, cu sau fără condiții, ostilităților dintre beligeranți, într-o anumită zonă (localitate, fortificații militare sau unitate militară) ca urmare a încetării rezistenței forțelor armate ale unuia din beligeranți. Capitularea poate fi locală, cînd ea are ca obiect o localitate, o fortificație sau o unitate militară a unuia din beligeranți, sau generală, cînd unul dintre statele beligerante capitulează (de exemplu: capitularea generală și fără condiții a Germaniei hitleriste și a Japoniei în 1945).

Armistițiul – este înțelegerea dintre beligeranți, mai cuprinzătoare, privind suspendarea sau încetarea ostilităților dintre ei. El poate cuprinde și chestiuni de ordin politic. Pentru adoptarea convenției de armistițiu, se poartă tratative între parlamentarii delegați de puterile beligerante.

2.Tratatele de Pace și operații de pace post conflict :

Încetarea stării de război între beligeranți, ca regulă se efectuează prin încheierea unui tratat de pace. Tratatul de pace este o convenție bi sau multilaterală, prin care statele beligerante pun capăt, în mod solemn stării de război dintre ele și fixează condițiile de restabilire a relațiilor pașnice între ele. Tratatul de pace se supune ratificării părților contractante. Iar odată cu încetarea stării de război, urmează o serie de consecințe juridice atît pentru statele beligerante, cît și pentru cele neutre.

Operațiile de pace pot fi definite ca acțiuni militare care se desfășoară în sprijinul eforturilor diplomatice, având drept scop stabilirea și menținerea păcii și ajungerea la soluții politice pe termen lung ale conflictelor.

Aceste operații de pace se pot desfășura în paralel cu diferite acțiuni diplomatice necesare pentru a asigura punerea în aplicare a unor acorduri bilaterale sau multilaterale și rezolvarea, în final, a conflictelor.

Literatura de specialitate prezintă două tipuri de operații de pace: Operații de menținere a păcii și Operații de impunere a păcii.

Operațiile de menținere a păcii sunt definite ca fiind acele acțiuni militare ce se desfășoară cu acordul părților implicate în conflict ori dispută, în vederea  monitorizării sau facilitării punerii în aplicare a unui acord  și  sprijinirii eforturilor diplomatice întreprinse în scopul ajungerii la o înțelegere politică de durată.

Baza legală a desfășurării operațiilor de menținere a păcii o reprezintă capitolul VI din Carta O.N.U., care se referă soluționarea pașnică a disputelor. În baza prevederilor capitolului VI al Cartei O.N.U. sunt utilizate negocierile, medierea, arbitrajul între părțile aflate în conflict și mijloacele juridice ale dreptului internațional. De asemenea, sunt utilizate operațiile de menținere a păcii și sunt stabilite misiunile de observatori O.N.U.

În ceea ce privește operațiile de impunere a păcii acestea sunt definite ca fiind acțiuni de utilizare a forței militare sau de amenințare cu utilizarea acesteia, având o autorizare din   partea   unei   organizați internaționale cu vocație de securitate pentru a asigura respectarea sau punerea în aplicare a rezoluțiilor sancțiunilor stabilite de către acea organizație, în scopul menținerii sau restaurării păcii și ordinii.

Baza legală a desfășurării operațiilor de impunere a păcii o reprezintă capitolului VII din Carta O.N.U. ce se referă la amenințările la adresa păcii, violării păcii și la actele de agresiune. În baza capitolului VII din cartă, Organizația Națiunilor Unite are dreptul să întreprindă acțiunile militare necesare pentru a menține și restaura pacea și securitatea internațională. Tot  capitolul VII autorizează utilizarea forțelor armate puse la dispoziția O.N.U. de către statele membre și utilizarea forței pentru a asigura respectarea rezoluțiilor O.N.U. de către statele refractare la acestea.

Sunt nenumărate exemple atât de misiuni de menținere a păcii cât st de misiuni de impunere a păcii, desfășurate cu succes.

Printre misiunile de menținere a păcii putem enumera plasarea de observatori O.N.U. în Sinai în 1982 și misiunea de observatori O.N.U. din Cipru, misiunea de impunere a păcii desfășurată cu succes a UNITAF executată în Somalia în ultima parte a anului 1992 prima parte a anului 1993, misiunea de impunere a păcii în Bosnia Hertzegovina, stabilită de către Consiliul de Securitate al O.N.U. la  12 decembrie 1996 pentru a succede IFOR (Forța de Implementare.

Pe lângă cele două tipuri de operații de pace, cele de menținere și cele de impunere a păcii, trebuie precizate și: acțiunile de reconstrucție a păcii. Reconstrucția păciipresupune acele măsuri luate după încheierea unui conflict, predominante fiind măsurile economice și diplomatice care au rolul de a repune în stare de funcționare și de a întări și dezvolta infrastructura unei țări și instituții guvernamentale astfel încât să se evite reizbucnirea conflictului.

O măsură complementară operațiilor de pace o reprezintă diplomația preventivă. Aceasta poate fi înțeleasă ca totalitatea măsurilor luate înaintea declanșării unei crize previzibile, pentru a preveni sau limita violența. Există situații în care diplomația preventivă poate fi sprijinită și făcută mult mai credibilă prin acordarea de sprijin militar, ca de exemplu deplasarea și desfășurarea de trupe în  scop preventiv.

În ceea ce privește gradul de implicare al O.N.U.,operațiile de pace sunt de două tipuri:operații autorizate de către O.N. U. și operații conduse nemijlocit de către acesta.

Prin operații autorizate de către O.N.U. înțelegem acele acțiuni militare în care rolul conducător revine unui stat, care unifică, organizează și conduce efectiv intervenția militară a coaliției multinaționale.

Misiunile de pace nu sunt misiuni standard, fiecare operație   în   parte   având   caracteristici   de   natură   politică, diplomatică, geografică, economică, culturală și militară proprii, le deosebesc unele față de celelalte.

Trebuie luat în considerare faptul că misiunile de pace se execută pe baza unui mandatsau a unei rezoluții emise de către Consiliul de Securitate al O.N.U. sau pe baza prevederilor unor tratate regionale, acorduri, ori alte înțelegeri.

În general, mandatul include:  scopul operației,  țările care vor asigura contingentele militare,  termenii ori condițiile pe care statul pe teritoriul căruia, se vor desfășura acțiunile de pace  intenționează să le impună forțelor ori misiunii de pace,  descrierea clară a drepturilor și imunităților acordate forțelor deplasate pentru operații de pace desfășurate sub jurisdicția respectivei organizații internaționale,  starea finală și situația strategică la finalul operației.

În ceea ce privește schimbarea mandatului, aceasta necesită consensul tuturor țărilor participante după aprobarea de către organizația care 1-a emis.