Conflictele Si Securitatea Post Razboi Rece In Spatiul Est European
Conflictele și securitatea post Război Rece
în spațiul est-european
Studiu de caz: Conflictul din Transnistria
Cuprins
Introducere
Cap I: Conceptul de "securitate" – Noțiuni teoretice
I.1. Originea și evoluția conceptului de “securitate”
I.2. Perspective teoretice:
I.2.1. Abordări tradiționale ale conceptului de securitate
I.2.2. Abordări critice și moderne ale conceptului de “securitate”: Școala de la Copenhaga și redefinirea conceptului
I.3. Tipologii ale securității
I.3.1. Securitatea ca putere
I.3.2. Securitatea ca pace
I.3.3. Securitatea națională
I.3.4. Securitatea societală
Cap II: Analiza conflictelor
II.1.Conflict și criză: domeniu, definiții, aparat conceptual
II.2. Analiza conflictelor – modele de analiză
II.2.1. Dilema prizonierului
II.2.2. Modelul lui Galtung (conflict, violență și pace)
II.2.3. Conflicte simetrice și asimetrice
II.3. Gestionarea conflictelor internaționale în contextul globalizării
Cap III: Dinamica conflictelor în perioada post Război Rece în spațiul est-european
III.1. Reconfigurarea spațiului est-european la sfârșitul Războiului Rece
III.2. UE ca actor al securității regionale
III.3. Politica post Război Rece a UE
Cap IV: Studiu de caz: Conflictul transnistrean
IV.1.Conflictul transnistrean – origini și desfășurare
IV.2. Politica UE pentru rezolvarea conflictului din Transnistria
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Problema securității a ocupat dintotdeauna o poziție privilegiată în studiile privitoare la dinamica relațiilor internaționale și nu numai. Într-o lumea marcată de două războaie modiale și numeroase conflicte mai mult sau mai puțin de amploare, teoreticieni și practicieni, deopotrivă, au încercat să deslușească mecanismele relațiilor dintre state și să propună paradigme, modele și soluții pentru problemele lumii actuale.
Indiferent de perspectiva din care abordăm conceptul de securitate și pe cel de conflict, este clar că cei doi termeni se află într-o relație de antonimie. Absența conflictului garantează, cel puțin la nivel conceptual, menținerea unei stări de siguranță, în timp ce conflictul reprezintă clar o amenințare la adresa securității.
În lucrarea de față, am încercat să analizez dinamica relațiilor dintre statele est-europene după anul 1989. La sfârșitul Războiului Rece, fața Europei s-a schimbat radical. Dispariția Uniunii Sovietice, urmată de apariția unor noi state pe harta Europei a determinat profunde schimbări asupra modului în care statele europene și-au construit politica internă și externă. Sfârșitul luptei pentru dominație internațională a dat startul unei perioade de cooperare regional și internațională, însă aceasta nu a garantat absența conflictelor în spațiul est-european.
Chiar și după anul 1989, noile state apărute au continuat lupta pentru autodeterminare și indepenență. Conflictele din fosta Iugoslavie sau situația din Transnistria demonstrează că perioada post Război Rece nu a fost lipsită de amenințări la adresa securității internaționale.
În primul capitol din această lucrare voi analiza perspectivele teoretice ale conceptului de securitate. Voi urmări modul în care a evoluat acest concept, definițiile care i s-au dat de-a lungul timpului, precum și domeniile asupra cărora se poate aplica acest concept. Voi pleca de la abordarea realistă, tradițională asupra securității și mă voi opri asupra școlii care a schimbat modul în care este percepută ideea de securitate: Școala de la Copenhaga. Plecând de la ideea de securitate ca produs al mediului militar, Școala de la Copenhaga, prin intermediul reprezentanților săi, a introdus noi patru dimensiuni ale conceptului: cea economică, cea social, cea politică și cea de mediu.
În cel de-al doilea capitol, voi analiza termenii de conflict și criză, asemănările și deosebirile care există între aceste două concepte, precum și modul în care acestea pot fi aplicate la nivel practice, în analiza sistemului internațional. La fel ca în capitolul anterior, voi porni de la aspectele teoretice, identificând diversele definiții și școli care au abordat acest subiect.
Capitolul al treilea este dedicat dinamicii conflictelor în spațiul est-european. La sfârșitul Războiului Rece, Europa de Est trece printr-un proces de reconfigurare politică, economică și socială. În acest tablou, Uniunea Europeană a jucat un rol important, facilitând integrarea statelor nou apărute în sistemul regional și internațional.
Ultimul capitol reprezintă un studiu de caz referitor la situația Transnistriei. Provincia din Republica Moldova a reprezentat dintotdeauna un punt conflictual important. Populația rusofonă, precum și mișcările civile ample care susțin autonomia regiunii transformă Transnistria într-un butoi cu pulbere. În lumina recentelor evenimente din regiunea Crimeea, toată atenția este îndreptată acum asupra Transnistriei, următoarea regiune aflată în vizorul Rusiei. Situația este una incertă și deosebit de periculoasă, iar deznodământul nu promite a fi unul pașnic.
În ceea ce privește sursele utilizate în realizarea acestei lucrări, am apelat atât la lucrări de specialitate clasice, precum cele ale lui Barry Buzan și Joshua Goldstein, cât și la articole din mediul on-line. De asemenea, am consultat publicații internaționale, precum The Economist, dar și site-uri ale unor agenții de presă internaționale, ca Reuters sau Mediafax.
Principala motivație din spatele alegerii temei stă nu doar în complexitatea temei, ci și în impactul pe care acest subiect îl are în contextul actual. Situația Transnistriei nu este una singulară, numeroase provincii separatiste militând pentru autonomie sau chiar independență. Tocmai de aceea, modul în care va fi gestionată această situație poate stabili un precedent pentru astfel de cazuri. În același timp, dacă situația din Transnistria va degenera, perspectivele unui nou conflict planetar s-ar putea adeveri.
Cap I: Conceptul de securitate – Noțiuni teoretice
I.1. Originea și evoluția conceptului de “securitate”
I.2. Perspective teoretice:
I.2.1. Abordări tradiționale ale conceptului de securitate
I.2.2. Abordări critice și moderne ale conceptului de “securitate”: Școala de la Copenhaga și redefinirea conceptului
I.3. Tipologii ale securității
I.3.1. Securitatea ca putere
I.3.2. Securitatea ca pace
I.3.3. Securitatea națională
I.3.4. Securitatea societală
Cap I: Conceptul de securitate – Noțiuni teoretice
I.1. Originea și evoluția conceptului de “securitate”
De-a lungul istoriei, s-a putut observa faptul că statele, ca actori ai sistemului internațional, nu au putut coexista armonios, dând naștere la conflicte și punându-și reciproc existența în pericol. Tocmai de aceea, securitatea reprezintă una dintre problemele majore cu care se confruntă, în acest moment umanitatea. Nevoia de a-și asigura existența, continuitatea și supraviețuirea determină nu doar statele, ci și pe celelalte organisme din sistem, să privească securitatea drept scopul suprem în acțiunile lor.
În mod paradoxal, deși termenul este unul omniprezent, numeroase sunt discrepanțele existente între diversele definiții și abordări privitoare la acest subiect.
În ceea ce privește originea etimologică a termenului, el derivă din cuvintele latinești securitas și securitatis, care desemnează absența primejdiei sau o stare de pace, liniște. În limba română, cuvântul a fost consemnat în cronicile lui Gheorghe Șincai și se referă la sentimentul de calm și sguranță datorat absenței pericolului.
În mod general, dicționarul Oxford definește securitatea drept lipsa amenințării sau a pericolului. În sens specific, securitatea este definită drept siguranța unui stat împotriva terorismului, a furtului sau a spionajului.
În viziunea realistă, securitatea este definită drept studiul amenințării, folosirii și controlului forței militare. Astfel, se face trecerea de la concept, idee la disciplină de studiu.
În viziunea Colegiului Național de Apărare din Canada este securitatea reprezintă "păstrarea unui mod de viață acceptabil pentru populație și compatibil cu nevoile și aspirațiile legitime ale altora. Include protecția față de atacuri militare sau exercitarea forței, protecția față de subversiunea internă și față de erodarea valorilor politice, economice și sociale esențiale esențiale pentru calitatea vieții."
O altă contribuție importantă în analiza conceptului îi aparține lui Ole Weaver, reprezentant important al Școlii de la Copenhaga. Pentru acesta, securitatea "poate fi concepută drept ceea ce se numește în teoria limbajului un act de vorbire, afirmarea înspși constituie actul. Pronunțând securitate, un reprezentant al statului deplasează cazul dinspre particular într-o zonă specifică; pretinzând un drept special pentru a folosi toate mijloacele necesare pentru a bloca această evoluție.
În ciuda numeroaselor definiții atribuite acestui concept, trebuie subliniat faptul că nu există o definiție general acceptată. Este unanim recunoscut faptul că securitatea este un termen ambiguu, polivalent, care nu poate fi contras într-o definișie lineară, sistematică. El comprimă o mare varietate de riscuri, de amenințări și pericole, de alegeri și de strategii.
În ceea ce privește studiile de securitate, ca disciplină de sine stătătoare, această disciplină este una relativ recentă. Deși primele preocupări în această direcție pot fi înregistrate în perioada imediat următoare Primului Război Mondial, ele s-au cristalizat cu adevărat abia după cel de-al Doilea Război Mondial, reprezentând o invenție anglo-americană. Cu toate acestea, ele au deveni imediat una dintre cele mai importante ramuri de studiu ale relațiilor internaționale. Denumirea a diferit, totuși, în funcție de zona geografică, americanii adoptând termenul de National Security Studies, în timp ce britanicii le-au numit Strategic Studies.
Perioada de maximă dezvoltare a studiilor de securitate a fost cea a anilor '50-'60. În acea perioadă, principala preocupare a analiștilor o reprezenta dezarmarea nucleară, împreună cu dezvoltarea unor ssiteme de analiză care să explice organizarea forțelor armate și alocarea resurselor. Cu alte cuvinte, studiile de securitate din această perioadă se concentrau pe analiza puterii hard, abordare corespunzătoare școlii realiste. Principalele elemente de analiză în acest tablou teoretic erau constituie de cei patru S: staul, strategia, știința și status quo-ul.
Deși riguros construită, teoria realistă nu a reușit să explice complet evenimentele din timpul Războiului Rece și, cu atât mai puțin, pe cele care au urmat. Tocmai de aceea, în timpul anilor '80 s-au înregistrat adevărate progrese în acest domeniu. Contribuția adusă de Școala de la Copenhaga și de reprezentanții săi a schimbat modul în care au fost percepute studiile de securitate. Poate că cea mai importantă schimbare adusă de către Barry Buzan și restul analiștilor din Școala de la Copenhaga a constat în evoluția intelectuală a termenului de securitate. Realiștii s-au dovedit incapabil să explice realitățile Războiului Rece, în timp ce abordarea idealistă nu oferea perspective credibile. Tocmai de aceea, reprezentanții Școlii de la Copenhaga au pus bazele unei teorii mai complexe, care să fie rezultatul unei convergențe între viziunea realistă și cea idealistă.
Pentru Buzan, de pildă, "discuția se poartă în jurul urmăririi absenței amenințării. Când discușia se situează în contextul sistemului internațional, securitatea se referă la capacitatea statelor și a societăților de a-și menține identitatea și integritatea lor funcțională." Altfel spus, studiile de securitate nu trebuie să reprezinte un domeniu linear, centrat pe o singură dimensiune. Tocmai de aceea, sunt introduse patru noi dimensiuni de analiză. Astfel, securitatea colectivităților umane trebuie analizată prin prisma a cinci sectoare principale: miliat, politic, economic, social și de mediu.
O altă contribuție relativ recentă pentru studiile de securitate îi aparține lui Alexande Școala de la Copenhaga și de reprezentanții săi a schimbat modul în care au fost percepute studiile de securitate. Poate că cea mai importantă schimbare adusă de către Barry Buzan și restul analiștilor din Școala de la Copenhaga a constat în evoluția intelectuală a termenului de securitate. Realiștii s-au dovedit incapabil să explice realitățile Războiului Rece, în timp ce abordarea idealistă nu oferea perspective credibile. Tocmai de aceea, reprezentanții Școlii de la Copenhaga au pus bazele unei teorii mai complexe, care să fie rezultatul unei convergențe între viziunea realistă și cea idealistă.
Pentru Buzan, de pildă, "discuția se poartă în jurul urmăririi absenței amenințării. Când discușia se situează în contextul sistemului internațional, securitatea se referă la capacitatea statelor și a societăților de a-și menține identitatea și integritatea lor funcțională." Altfel spus, studiile de securitate nu trebuie să reprezinte un domeniu linear, centrat pe o singură dimensiune. Tocmai de aceea, sunt introduse patru noi dimensiuni de analiză. Astfel, securitatea colectivităților umane trebuie analizată prin prisma a cinci sectoare principale: miliat, politic, economic, social și de mediu.
O altă contribuție relativ recentă pentru studiile de securitate îi aparține lui Alexander Wendt care, în lucrarea Teoria socială a politicii internaționale, propune două niveluri de analiză pentru a înțelege teoriile care explică modul în care părțile sistemului interacționează. Astfel, la nivel microstructural, se explică rezultatele prin referire la relațiile dintre părțile sistemului. Cu alte cuvinte, pot fi emise teorii despre părțile sistemului și efectele interacțiunii lor chiar și atunci când părțile nu sunt agenți intenționali. Acesta este nivelul pe care kenneth Waltz îl identifică drept nivelul statelor sau teorii reducționiste.
La nivel macrosocial, Wendt și Waltz explică rezultatele prin referire la structura sistemului, concepând așa-numitele teorii sistemice sau structurale.
Concluzionând, se poate observa că domeniul studiilor de securitate a parcurs o evoluție îndelungată și complexă. De la viziunea îngustă și insuficientă a realiștilor, la teoria nevalidă a idealiștilor și până la contribuția Școlii de la Copenhaga, securitatea a reprezentat unul dintre principalele nuclee ale relațiilor internaționale. În ciuda importanței sale, conceptul este unul ambiguu și nu poate fi încadrat într-o definiție general acceptată. Cu toate acestea, nu se poate nega interesul pe care acest domeniu îl suscită, indiferent de abordarea pe care alegem să o aplicăm.
I. 2. Perspective teoretice
I.2.1. Abordări tradiționale ale conceptului
de securitate
Prima contribuție notabilă în domeniul studiilor de securitate aparține școlii realiste. Realismul este un termen folosit într-o varietate de moduri în numeroase discipline. În filosofie, el reprezintă o teorie ontolgică opusă idealismulului. Realismul științific reprezintă o filosofie a științei opusă empirismului și pozitivismului. În literatură, realismul vine în opoziția romantismului și a abordării escapiste. Însă, în relațiile internaționale, realismul politic reprezintă o abordare tradițională care pune în evidență condițiile sine qua non pe care statele trebuie să le respecte atunci când își concep politica de putere.
Realismul politic sau Realpolitik este cea mai veche și cea mai populară teorie în relațiile internaționale. Realismul reprezintă, în același timp, o abordare limitată, dar și puternică în analiza relațiilor internaționale. Realismul politic este o teorie care apare în anii 30 în momentul în care idealismul utopic nu este capabil să oprească agresiunea germano-italiano-japoneză. Astfel, realismul își propunea să ofere o perspectivă obiectivă și critică asupra naturii umane, explicând în acest fel comportamentul actorilor implicați în sistemul internațional. Din perspectivă științifică, realismul dorea să realizeze o analiză riguroasă a politicii mondiale, analiză care să nu fie umbrită de idei subiective.
Realismul se opune tradiției liberale, idealiste, care pune accentul pe moralitate, dreptul internațional și organizațiile internaționale, ca elemente definitorii pentru relațiile internaționale. Deși realismul politic pare a fi o teorie relativ nouă, precursorii acestei pot fi identificați cu mult înaintea apariției propriu-zise a curentului. Tucidide, Sun Tzu, Hobbes și Machiavelli sunt doar câțiva dintre precursorii realismului politic. În China de acum două mii de ani, strategul Sun Tzu i-a învățat pe conducători despre arta supraviețuirii într-o perioadă în care războaiele deveniseră veritabile instrumente ale puterii. În lucrarea Principele, Machiavelli vorbește pentru prima dată despre un element definitoriu pentru sistemul politic, în viziunea realistă: puterea. De altfel, Machiavelli face o afirmație care rezumă întreaga teorie realistă: este mai bine să fii temut decât iubit. În Leviathan, Thomas Hobbes vorbește despre natura sălbatică a omului și despre tendința sa de a-și vâna doar interesul propriu, tendință pe care doar statul suveran o poate stăvili.
Realiștii pornesc de la o serie de asumpții pe care le dezvoltă și le perfecționează, asumpții care vor deveni ulterior principii. În primă fază, domeniul relațiilor internaționale este condus de legi care derivă din natura umană. În al doilea rând, este în natura indivizilor și a statelor să încerce să acapareze puterea, fapt ce conduce inevitabil la conflicte. Statele sunt principalii actori în sistemul internațional, ele fiind suverane și autonome în raport cu celelalte state și structuri. Mai mult, statele acționează numai în virtutea unor interese naționale obiective, principalele interese fiind supraviețuirea și asigurarea securității. Nu în ultimul rând, există o distincție clară între politica internă și cea internațională, politica internă fiind subordonată celei de-a doua.
Tocmai de aceea, realiștii acordă puțină importanță structurilor și sistemelor non-statale, precum și relațiilor economice. Teoreticienii acestui curent dezvoltă o concepție pesimistă despre natura umană, pe care ei o consideră ca fiind egoistă în mod natural. Tocmai de aceea realiștii se opin viziunii idealiste despre natura umană, învinovățindu-i pe cei din urmă pentru tendința lor de a urmări ceea ce ar trebui să fie în loc de ceea ce este în realitate. Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial i-a determinat pe realiști să caute răspunsuri fără a repeta greșelile idealiștilor.
Principala contribuție adusă de realiști este aceea de a fi construit o bază teoretică, capabilă să explice evenimentele petrecute în perioada Războiului Rece. Principalul teoretician care pune bazele realismului este Hans Morgenthau. În lucrarea Politics among Nations, Morgenthau expune cele șase principii ale realismului.
Primul principiu stipulează că politica este guvernată de legi obiectivee care decurg inevitabil din natura umană. ”Crezând în obiectivitatea legilor politicii, realismul trebuie să creadă, de asemenea, în posibilitatea de a dezvolta o teorie rațională care să reflecte, oricât de imperfect și unilateral, aceste legi obiective. În al doilea rând, el crede în posibilitatea de distinge, în politică, între adevăr și opinie – între ceea ce este adevărat, obiectiv și rațional, sprijinit de dovezi și luminat de rațiune, și ceea ce este doar o judecată subiectivă, separată de fapte așa cum sunt ele și alimentată de prejudecăți și de confuzia între dorință și realitate.”
Cel de-al doilea principiu dezvoltat de Morgenthau se referă la interes, ca principalul motor al acțiunilor statului. Realiștii definesc interesul în termeni de putere, încercând să înțeleagă politica internațională în raport cu acțiunile decidenților. De cele mai multe ori, atunci când își urmăresc interesul, oamenii politici ajung să facă, în ciuda unor intenții bune, foarte mult rău. Alteori, viceversa este valabilă: motive nu tocmai oneste pot da rezultate cu totul diferite. Morgenthau se folosește de exemplul lui Winston Churchill, ale cărui motive sunt puse la îndoială de către Morgenthau. Cu toate acestea, motivele sale au rezultat în acțiuni extrem de importante și de benefice pentru interesul național.
În al treilea rând, interesul definit în termeni de putere este o categorie obiectivă universal valabilă, dar fără un înțeles fix și definitiv. Interesul devine parte a esenței politice și nu se alterează în timp sau spațiu. Chiar dacă interesul de putere este neschimbat în ceea ce privește statul, circumstanțele și condițiile particulare în care acesta operează se modifică, ele depinzând de contextul cultural și politic general în care este plasat statul. Astfel, poziția statului în sistem internațional se modifică, la fel și balanțele de putere.
Al patrulea principiu propus de realiști are în centru moralitatea acțiunii politice. Realismul ”este conștient și de inevitabila tensiune între cerințele morale și necesitățile acțiunilor politice de succes. Și nu este dispus să mascheze sau să elimine această tensiune și, deci, să arunce în umbră în același timp chestiunile morale și politice, făcând să pară ca și cum faptele evidente ale politicii ar fi, din punct de vedere moral, mai satisfăcătoare decât sunt în realitate, iar legile morale mai puțin severe decât sunt de fapt”. Principiile morale nu pot fi aplicate acțiunii statelor în forma lor abstractă, ci trebuie filtrate prin intermediul circumstanțelor concrete de spațiu și timp. Pentru stat, supraviețuirea este un imperativ moral.
Realiștii consideră că prudența este valoarea supremă în politică. Tocmai de aceea, în relațiile internaționale este recomandată prudența, în sensul în care acțiunile trebuie judecate după consecințele politice pe care le produc. Astfel, trebuie dezvoltată și o anume etică politică.
Nu în ultimul rând, principiile realismului mențin autonomia sferei politice în raport cu celelalte sfere de gândire. Lupta pentru putere și dominație în raport cu ceilalți, puterea și voința de putere în sine diferențiază politica în mod fundamental de orice altă sferă, fie ea economică, morală, religioasă etc.
La polul opus, o altă abordare tradițională este cea idealistă. Aceasta își are originile în mișcarea iluministă și a avut un impact puternic asupra modului în care au fost construite societățile moderne indistriale.
După destrămarea Uniunii Sovietice, teoria idealistă a revenit puternic pe scena relațiilor internaționale, după o lungă perioadă de discreditare din partea lumii academice. La începutul anilor '90, Francis Fukuyama a afirmat că prăbușirea URSS a demonstrat faptul că democrația liberală, ca formă de organizare politică, nu are niciun alt competitor ideologic. Prin urmare, omenirea ajunsese la "sfârșitul istoriei". Pentru Fukuyama, sfărțitul Războiului Rece reprezenta triumful statului ideal și a unei anumite forme de economie politică, și anume, capitalismul liberal, forma desăvârșită de organizare economică.
Viziunea lui Fukuyama, potrivit căreia formele de organizare economică și politică ale Occidentului ultimul nivel de dezvoltare spre care trebuie să tindă orice națiune, ridică o serie de provocări pentru abordările "ortodoxe". În primul rând, asumpția că evoluția economică și politică se termină cu democrația liberal-capitalistă implică faptul că drumul Vestului spre modernizare nu se va mai lovi de obstacole precum comunismul. În al doilea rând, Fukuyama susține că diferențele culturale și naționale nu reprezintă o barieră în calea democrației liberale și a capitalismului. În al treilea rând, teza lui Fukuyama ridică o întrebare vitală asupra modului de gurvernare și comunicare politică: Ce implicații ar putea avea globalizarea supra statelor-națiune și asupra suveranității lor?
Nu în ultimul rând, Francis Fukuyama consideră că progresul istoric poate fi cuantificat prin eliminarea conflictelor și prin adoptarea principiilor legitimității existente în politicile domestice ale statelor.
Această abordare este una de tip inside-out asupra relațiilor internaționale. Altfel spus, comportamentul statelor poate fi explicat prin examinarea politicilor interne ale acestora. Teoria liberală contrazice în totalitate principiile realiste. În ciuda argumentării riguroase, idealismul s-a dovedit a nu oferii soluții valide și credibile pentru problemele cu care statele s-au confruntat și după anii '90.
I.2.2. Abordări critice și moderne ale conceptului de “securitate”:
Școala de la Copenhaga și redefinirea conceptului
Conceptul de „securitate” a fost și rămâne un concept intens dezbătut, cu numeroase valențe. În centrul acestor dezbateri s-a aflat, în mod paradoxal, însăși definiția securității. Fiind un concept extrem de politizat, folosit adesea în funcție de interesele și scopurile actorilor din sistem, termenul pare a folosi adesea drept pretext pentru o acțiune sau alta.
În perioada Războiului Rece, viziunea realistă asupra securității a dominat studiile de securitate. Școala Realistă părea să explice o mare parte din evenimentele și procesele care au avut loc după cel de-al Doilea Război Mondial. Această abordare tradițională se concentrează pe dimensiunea militară a securității. Pentru realiști, distincția dintre „pace” și „securitate” este adesea inexistentă, iar definițiile date securității au în centru ideea de conflict.
Astfel, pentru Arnold Wolfers, securitatea reprezintă relativa absență a amenințărilor la adresa valorilor specifice, precum și relativa absență a temerii că aceste valori vor fi atacate. În sens similar, Waltz înțelege prin securitate nimic altceva decât supraviețuirea statelor, principalul scop într-un sistem anarhic.
În acest context, s-a impus o abordare distinctă a conceptului de securitate, abordare care să iasă din tiparele tradiționale și să ofere o explicație validă a conceptului de securitatea prin prisma unui spectru mult mai larg de amenințări. Cei care au reușit să ducă studiile de securitate la un alt nivel sunt reprezentanții Școlii de la Copenhaga.
Primul care a realizat o analiză cuprinzătoare a dimensiunii extensive a securității este Barry Buzan. În lucrarea Popoare, State și Teamă, publicată pentru prima oară în 1983, Buzan susține că noțiunea de securitate poate reprezenta un instrument deosebit de puternic în analiza relațiilor internaționale. „Buzan prezintă sistemul internațional, statele și indivizii ca obiecte de referință, iar peisajul militar, politic, economic, societal și de mediu ca surse de amenințare potențiale la adresa acelor obiecte de referință.” Buzan identifică dificultățile ce pot apărea în încercarea de a oferi o definiție general valabilă a termenului de „securitate”, făcând referire la noțiunea de „concepte contestate în mod fundamental”.
Principala critică adusă lucrării lui Buzan este aceea că privilegiază statul ca principal obiect de referintă al securității. În viziunea acestuia, deși dinamica analizei se deplasează la nivelul sectoarelor și al sistemului, statul rămâne elementul care dă sens acestei dinamici. Acest model al „clepsidrei” este adoptat de la un alt reprezentant al Școlii de la Copenhaga, Ole Waever.
Pentru Ole Waever, securitatea nu are o dimensiune obiectivă, palpabilă, ci este un act de vorbire. „Enunțând conceptul de securitate, un reprezentant autorizat al statului tranferă o chestiune sau un eveniment într-o zonă specifică a activității politice care garantează acțiune și mijloace excepționale”
O altă contribuție deosebit de importantă a Școlii de la Copenhaga constă în introducerea conceptulu de „securitizare”. Dacă securitatea gravitează în jurul amenințărilor considerate ca fiind existențiale, atunci securitizarea se referă la deplasarea într-un spațiu politic cu o probabilitate sporită de confruntare militară violentă.
Matt McDonald este de părere că securitizarea, așa cum este ea definită de reprezentanții Școlii de la Copenhaga, este un concept îngust, care pune mari probleme și care ignoră foarte multe aspecte esențiale pentru studiul securității. În primul rând, securitizarea se focalizează pe discursul liderilor politici, ignorând celelalte forme de reprezentare, precum imagini sau practici fizice. În al doilea rând, contextul în care apare acest proces este slab determinat, ceea ce ne-ar determina să privim securitizarea ca pe un proces static. Nu în ultimul rând, întreg cadrul conceptual este construit destul de îngust, gravitând în jurul stabilirii amenințărilor, ceea ce ar putea sugera că securitatea capătăt sens doar în condiții de pericol și amenințare.
Pe de altă parte, Holger Stritzel consideră că noțiunea introdusă de Waever reprezintă o inovație pentru studiile de securitate. Securitizarea reprezintă translația de la abstract la concret, de la observațiile pur teoretice la o analiză empirică a fenomenului securității. De la simplul act discursiv, securitatea este atașată unui caz aparte, ceea ce oferă o înțelegere mult mai profundă a securității internaționale.
Stefano Guzzini și Dietrich Jung observă că Școala de la Copenhaga a reușit să aducă domeniul studiilor de securitate la un nou nivel, detașându-se de teoriile realiste tradiționale, cu o abordare îngustă și depășită. Principalul merit al Școlii este acela de a se fi pliat pe provocările lumii moderne și de a fi avut în vedere toate acele procese și mecanisme care compun într-adevăr securitatea.
Barry Buzan, care sintetizează esența teoriei Școlii de la Copenhaga: „Securitatea colectivităților umane este afectată de factori care țin de cinci sectoare majore: militar, politic, economic, societal și de mediu. În general, securitatea militară privește interacțiunea la două niveluri a forțelor armate de ofensivă și de defensivă ale statelor, precum și a percepțiilor unui stat asupra intențiilor celuilalt. Securitatea politică privește stabilitatea organizațională a statelor, sistemelor de guvernare și a ideologiilor care le dau legitimitate. Securitatea economică se ocupă de accesul la resurse, mijloace financiare și piețe necesare pentru menținerea unor niveluri acceptabile de bunăstare și putere statală. Securitatea societală privește menținerea, în condiții acceptabile de evoluție, a unor modele tradiționale de limbă, identitate culturală, religioasă și națională și obiceiuri. Securitatea de mediu se leagă de păstrarea biosferei locale și planetare ca sistem esențial de suport de care depind toate celelalte activități umane. Aceste cinci sectoare nu funcționează izolat unele de altele. Fiecare definește un aspect esențial în problematica securității și un mod de ordonare a priorităților, dar toate sunt legate într-o rețea cu conexiuni puternice.”
I.3. Tipologii ale securității
I.3.1. Securitatea ca putere
Puterea poate fi considerată conceptul central al politicii. Principalul scop al procesului politic este reprezentat de accesul la putere. În sistemul internațional, puterea reprezintă, simultan, un scop în sine și un mijoc de atingere a altor obiective.
Pentru cei mai mulți realiști, răspunsul la problema ordinii mondiale este unul foarte simplu și clar: autoritatea efectivă. Guvernele care își apără granițele, promulgă legi și protejează cetățenii transformă politica internă într-o politică pașnică, complet diferită de cea internațională. Arena internațională rămâne un spațiu agresiv, unde statele caută oportunități pentrua profita unele de celălalte. Supraviețuirea depinde de capacitățile materiale ale statului, precum și de alianțele sale cu alte state.
În lucrarea Politics among Nations, Hans Morgenthau definește puterea drept rezultatul unui ansamblu de elemente ale puterii. Aceste elemente sunt: geografia, resursele naturale, capacitatea industrială, pregătirea militară, populația și resursele demografice, caracterul național, moralul național și calitatea diplomației.
Hans Morgenthau operează patru distincții privitoare la ideea de putere. Prima distincție este aceea dintre putere și influență; această relație este cel mai bine ilustrată în relația dintre consilier și factorul decizional. În timp ce primul are influență asupra celui de-al doilea, acesta are putere asupra consilierului. cea de-a doua distincție este aceea dintre putere și forță; în timp ce puterea este înțeleasă ca o relație psihologică, forța poate fi definită în termeni de relație fizică. Distincția dintre putere utilizabilă și putere care nu poate fi utilizată este strâns legată de prezența sau absența forței ca ultimă instanță a puterii. Cea din urmă distincție este aceea dintre puterea legitimă, care are un fundament moral sau legal și cea nelegitimă, impusă prin forță.
În viziunea lui Morgenthau, politica internațională este construită pe baza luptei pentru putere între națiuni, puterea reprezentând obiectivul principal al oricărui stat. Teoria realistă a lui Morgenthau se insipră din filosofia hobbesiană a naturii umane.
Hobbes pornește de la trei asumpții simple.
1. Toți indivizii sunt egali.
2. Interacțiunile dintre oameni stau sub semnul anarhiei.
3. Oamenii sunt conduși de competiție și lupta pentru glorie.
Concluzia acestui argument este acea că omenirea se află într-un război al tuturor împotriva tuturor.
Oamenii sunt egali în sensul elementar al cuvântului, în sensul în care cel mai slab are îndeajunsă putere pentru a-l ucide pe cel mai puternic, fie prin vreo mașinațiune secretă, fie prin uniunea cu alți indivizi. Inamiciția este exacerbată de competiție și urmărirea gloriei. Chiar și acolo unde nu se urmărește câștigul, teama de ceilalți duce la un război defensiv.
Morgenthau extinde viziunea hobbesiană asupra naturii umane la relațiile dintre state. Componenta morală este asigurată de aspecte ale vieții politice, economice și sociale, precum dreptul internațional, opinia publică sau diplomația, în timp ce natura dominantă a individului justifică izbucnirea războaielor și a conflictelor de orice fel.
Puterea descrisă de Morgenthau reprezintă "controlul omului asupra minții și acțiunilor altor oameni", în timp ce puterea politică este "o relație psihologică între cei care o exercită și cei asupra cărora este exercitată".
Ca răspuns la viziunea realistă asupra securității internaționale, liberarii au lansat teoria utopistă, idealistă. Cu toate acestea, realiștii resping această teorie, argumentând că principiile morale aplicate de state la nivel intern nu trebuie să devină norme internaționale. Pentru aceștia, mecanismul balanței de putere are un rol reglator în sistemul internațional, asigurând ingredientele necesare pentru a explica supraviețuirea sistemului internațional modern.
I.3.2. Securitatea ca pace
Pentru liberali, pacea reprezintă starea normală de fapt. Cu alte cuvinte, pacea poate fi perpetuă. Legile naturii dictează armonia și cooperarea dintre oameni. Prin urmară, războiul este nefiresc și irațional, un produs artificial al omului.
Opinia lui Kant, îmbrățișată și dezvoltată și de către John Ralws, promovează dreptul internațional ca mijloc de menținere a păcii eterne și universale, propunând o perspectivă juridică asupra sistemului politic. Statele nu sunt obiecte, ci comunități, artefacte umane. Așadar, niciunul nu are dreptul de a pretinde cumpărarea, anexarea sau orice alt fel de violare a suveranității altei comunități. Armata poate reprezenta o potențială sursă de conflict, deoarece înarmarea trezește suspiciunea statelor vecine și încurajează războaiele de agresiune.
Din punct de vedere economic, Kant consideră că sistemul de împrumuturi este o invenție malefică ce se constituie într-o adevărată sursă de conflict, deoarece falimentul unui stat duce la un efect de domino și pentru celelalte. Singurul mod prin care un stat poate interveni în afacerile altuia este atunci când i se solicită asistența.
O viziune larg acceptată de către idealiști este aceea că războialele au fost create de către guvernele militarizate, nedemocratice pentru a-și proteja propriile interese. Războaiele au fost inventate de o "clasă războinică", hotărâtă să își extindă puterea și bogăția prin cuceriri teritoriale. Războaiele oferă guvernelor scuza necesară pentru a colecta taxe, pentru a-și extinde aparatul birocratic și pentru a-și crește considerabil controlul asupra propriilor cetățeni.
Pe de altă parte, indivizii sunt, prin natura lor, ființe pașnice, aruncate în miezul conflictului de către capriciile conducătorilor lor.
Conform teoreticienilor Robert Jackson și Georg Sorensen, războiul reprezintă cancerul corpului politic. Cu toate acestea, ca orice boală, războiul poate fi vindecat și indivizii au capacitatea de a face acest lucru. Soluția propusă de idealiști este aceea a democrației și a liberului schimb. Procesele și instituțiile politice ar putea interveni împotriva elitelor conducătoare și ar putea reduce aplombul lor către violență. Liberul schimb și comerțul al sparge barierele artificiale dintre indivizi și i-ar uni într-o comunitate pașnică.
Problematica păcii și a dreptului internațional a fost analizată și de către Francis Fukuyama. Într-o reinterpretare a argumentului lui Kant în favoarea unei federații pașnie, alcătuite din state ale căror constituții să fie republicane, Fukuyama susține că democrațiile liberale sunt unice prin capacitatea lor de a restabili relațiile pașnice la nivel de sistem. Legătura pașnică stabilită între statele liberale reprezintă produsul direct al unei ordini politice bazate pe principii și instituții democratice.
Această viziune asupra sistemulu internațional a fost denumită teoria democratică a păcii. Unii liberali atrag atenția asupra constrângerilor pe care le implică statele de tip democratic-liberal, precum presiunea opiniei publice, domnia legii și conducerea reprezentativă. Alții subliniază înclinația evidentă spre compromis întâlnită în democrațiile liberale.
Faptul că violența este percepută ca o formă depășită de interacțiune socială nu se datorează vreunei schimbări survenite în natura umană sau în structura sistemului internațional. Acest lucru este produsul unei evoluții morale, a unei turnuri în conștiința etică, departe de mecanismele coercitive ale societății.Deoarece războiul aduce mai multe pierderi decât câștiguri, el nu mai este perceput ca un demers nobil, ci mai degrabă ca o alegere irațională.
Pacea îndelungată dintre statele lumii industrializate reprezintă un motiv de optimism pentru liberali precum Francis Fukuyama. Aceștia consideră că omenirea a intrat într-o perioadă în care utilizarea războiului în relațiile internaționale a devenit o acțiune depășită. Dacă războiul a reprezentat atât o forță unificatoare, cât și una distructivă, problema menținerii coeziunii sociale va reprezenta o provocare majoră pentru susținătorii idealismului utopic.
I.3.3. Securitatea națională
Cei mai importanți actori în sistemul internațional sunt statele. Potrivit lui Goldstein și Pevehouse, un stat reprezintă o entitate teritorială controlată de un guvern și locuită de o populație. Pentru Joel Migdal, statul este o organizație compusă din numeroase agenții, conduse și coordonate de conducerea de stat (autoritatea executivă), care deține capacitatea sau autoritatea de a aface si a implementa reguli constrictive pentru toți oamenii, cât și parametrii legiferării altor organizații sociale într-un teritoriu dat, folosind forța acolo unde este necesar pentru a-și îndeplini scopurile.
Statul este caracterizat printr-o serie de elemente specifice, precum suveranitatea, teritoriul, populația. Guvernul unui stat nu este responsabil în fața niciunei alte autorități superioare, el își exercită suveranitatea asupra propriului teritoriu, concepe și aplică propriile legi, colectează impozite și reglementează activitatea altor organisme.
Populația dintr-un stat formează societatea civilă, în măsura în care aceasta dispune de mecanismele necesare pentru a lua parte la viața socială și politică. Totalitatea sau marea majoritate a populației care împărtășește o identitate de grup se numește națiune. Statul poate fi definit ca o democrație în măsura în care guvernul este reprezentativ, controlat de populație și nu impus.
Teoria realistă pornește de la structura sistemului internațional, în cadrul căruia principalii actori sunt statele. Așadar, punctul de interes în abordarea realistă este reprezentat de către state și interesul național. Deoarce statele-națiune au deseori interese opuse, conflictuale, puterea militară reprezintă un factor important în atingerea obiectivelor. Realiștii pun în evidență mecanismele internaționale de reglementare, în special pe achilibrul puterilor, ca instrument prim de minimalizare a conflictelor și războaielor.
Cu toate că interesul național este un concept de bază în abordarea realistă, acesta este utilizat cu succes și în alte prespective teoretice. Martha Finnemore susține că "interesul de stat este definit în contextul normelor și accepțiunilor internaționale ca ceea ce este bine si oportun. Ceea ce statele redefinesc ca interese nu sunt adesea decât rezultatul amenințărilor externe sau ale presiunilor de grup din interior. Interesele de stat sunt conturate de norme și valori internaționale care structurează și dau sens vieții politice internaționale."
După modelul construit de Barry Buzan, statul este construit din trei elemente: ideea de stat, baza fizică a statului și exprimarea sa instituțională. Baza fizică este constituită din elementele fizice, palpabile, precum teritoriul, populația, resursele naturale. Ideea de stat este elementul central al suveranității unui stat, deoarece statul este mai mult o idee deținută în comun de către un grup de oameni decât de un organism fizic. Statul generează, de asmenea, exprimări fizice ale sale prin instituțiile legislative și de gurvernământ.
Aceste trei elemente sunt destul de deosebite pentru a putea fi discutate ca obiective individuale ale securității. De asemenea, examinarea relațiilor dintre ele reprezintă o sursă prolifică pentru analiza problematicii securității naționale.
Buzan identifică patru modele de state. Primul dintre acestea este națiunea stat primară, în care națiunea precede statul și joacă un rol important în apariția acestuia. Cel de-al doilea tip de stat este statul-națiune, unde statul joacă un rol instrumental în crearea națiunii, și nu invers. Al treilea model este modelul națiunii-stat parțiale, întâlnit atunci când o națiune este divizată între două sau mai multe state si când populația fiecărui stat constă în mare măsură din poporul acelui stat. Ultimul model, cel de-al patrulea, este reprezentat de statul multinațional și cuprinde, la rândul său, două subtipuri: statul federativ și statul imperialist.
Concluzia la care ajunge Buzan în urma analizei sale este aceea că statele sunt foarte diferite, în ciuda asemănărilor dintre ele. Acesta face distincția dintre statele puternice și statele slabe. Opoziția slab-puternic se referă la gradul de coeziune socio-politică. Este propusă o serie de indicatori ai slabelor slabe:
– un nivel ridicat al violenței politice;
– un rol predominant al poliției politice în viața cetățenilor;
– conflicte politice majore referitoare la ideologia ce trebuie să stea la baza organizării statului;
– lipsa coerenței identității naționale sau prezența unor identități naționale contradictorii în interioriul statului;
– lipsa unei ierarhii clare și respectate a autorităților politice;
– un grad înalt de control al statului asupra mass-media.
În cazul statelor puternice, securitatea națională se măsoară prin prisma protejării componentelor statului de amenințările și ingerințele din exterior. Pentru statele slabe, doar baza fizică, și uneori nici aceasta, nu este îndeajuns de bine definită pentru a constitui un obiectiv clar ar securității naționale.
I.3.4. Securitatea societală
La sfârșitul Războiului Rece, teoreticienii au analizat transformările structurale înregistrate la nivelul securității europene, pe măsură ce viziunea stato-centrică, militară care a dominat această perioadă a devenit depășită. Noi agende de securitate, concentrate pe alte tipuri de amenințare au început să acapareze studiile de securitate. În acest context, securitatea societală a apărut ca o abordare alternativă la clasica viziune realistă.
În primă fază, analiștii preocupați de acest concept au integrat securitatea societală în câmpul mai larg al studiilor de securitate, dat fiind faptul că statul era principalul referent, iar societatea doar unul dintre cele cinci domenii de analiză.
Cu toate acestea, statul și societatea pot reprezenta două entități distincte, iar Ole weaver propune o abordare duală stat-societate, argumentând că securitatea națională se refră la amenințări la adresa suveranității, în timp ce securitatea societală are în vedere amenințările la adresa identității. Societatea ar putea fi un element al securității naționale, precum și un referent în sine.
Securitatea societală se concentrează pe identitate, propria percepție a comunităților despre ele însele, precum și sentimentul de apartenență a indivizilor la o anumită comunitate. Acest tip de securitate se referă la comunitățile construite pe un simț al identității și poate fi înțeles, de altfel, ca un anumit tip de securitate a identității. Societatea își câștigă ideea de identitate pe baza unor grupuri care împart aceleași particularități etnice, religioase sau naționale. Această identitate poate transcende granițele statelor.
Cu cât amenințarea la adresa identității este mai puternică, cu atât va fi mai solid sentimentul de identitate, precum și determinarea de a conserva acest sentiment. Securitatea societală se referă, în esență, la supraviețuirea societății. Insecuritatea societală apare atunci când comunitățile de orice fel definesc o posibilitate ca fiind o amenințare la adresa grupului. Comunitățile pot identifica și construi amenințări într-o varietate de moduri: migrația, competiția orizontală și competiția verticală.
Migrația subminează efectul unificator al unei identități societale puternice, pe măsură ce comunitatea-gazdă este "diluată" de influxul de imigranți care provoacă modificări în structura populației. Competiția orizontală presupune o alterare a identității sociale, ca urmare a influenței culturale și lingvistice exercitate de o comunitate vecină. Acest proces poate reflecta impactul neintențional pe care culturile mari, aflate în expansiune, îl au asupra comunităților învecinate mai mici. Competiția verticală recunoaște impactul unui proces de integrare intenționată. Acesta presupune asimilarea unei culturi într-o definiție mai largă sau un proces de secesiune care se concentrează pe îngustarea definiției conceptului de identitate.
Ole Weaver și Barry Buzan au introdus termenul de "securitizare" pentru a face referire la acel discurs care identifică o problemă drept o amenințare prioritară, existențială. Cu alte cuvinte, securitizarea este asociată cu identificarea unei amenințări.
Există cazuri în care poate apărea o dilemă a securitizării atunci când minoritățile dintr-un stat își pierd drepturile politice și economice. Această situație poate fi urmată de o creștere a naționalismului la nivelul populației majoritare și de aprobarea unor legi care să permită discriminarea minorităților.
Ole Weaver afirmă că acțiunile de securitate întreprinse în numele unor identități diminuează nivelul de securitate chiar și pentru cei care sunt apărați, deoarece problematizarea securității unei anumite identități, precum și încercările de definire și completare a acesteia pot evidenția caracterul accidental, incomplet și imposibil al acestui demers și pot conduce la un nivel ridicat de instabilitate.
Cap II: Analiza conflictelor
II.1.Conflict și criză: domeniu, definiții, aparat conceptual
II.2. Analiza conflictelor – modele de analiză
II.2.1. Dilema prizonierului
II.2.2. Modelul lui Galtung (conflict, violență și pace)
II.2.3. Conflicte simetrice și asimetrice
II.3. Gestionarea conflictelor internaționale în contextul globalizării
II.1.Conflict și criză:
domeniu, definiții, aparat conceptual
Ideea de conflict este una deosebit de complexă și de problematică. Atunci când analizăm un conflict sau o cirză, este foarte important să identificăm nu doar părțile implicate și rolul pe care acestea îl joacă în desfășurarea conflictului, ci și cauzele și implicațiile unui astfel de eveniment. Dacă istoria ne-a oferit vreo lecție, aceea este că războiul, fie el considerat un produs artificial, fie o componentă inerentă a naturii umane, reprezintă o constantă în relațiile dintre state. Atunci când își urmăresc propriile interese, adesea contradictorii, statele nu reușesc mereu să recurgă la compromisuri sau diplomație pentru a aplana diferendele dintre ele. În astfel de situații, pot apărea crize sau chiar conflicte, unele dintre ele cu urmări dezastruoase, precum cele două conflagrații mondiale.
În Dicționarul Oxford, termenul de criză este definit drept punct critic sau de cotitură, un moment zero, calamitate sau regres. Criza reprezintă un ansamblu de împrejurări instabile sau periculoase, din punct de vedere social, politic sau economic, ce pot conduce la schimbări decisive.
În ceea ce privește noțiunea de conflict, același dicționar îl definește ca fiind un dezacord puternic, de regulă prelungit, o incompatibilitate totală între două sau mai multe principii, opinii sau interese.
Joshua Goldstein definește conflictul ca pe un diferend în ceea ce privește rezultatele preferate într-o situație de negociere. Rezultatul final al acestui proces îl constituie soluționarea conflictului, indiferent dacă acesta este corect sau nu.
Prejudiciul stă la baza multor conflicte stringente. Natura prejudiciului, existența sa anterior conflictului sau suspiciunile exagerate cu privire la motivele părții adverse îngreunează adeseori procesul de soluționare a conflictelor. Violența este, de cele mai multe ori, un factor eficient de infleunțare în anumite situații de negociere.
Trebuie specificat faptul că un conflict nu presupune întotdeauna un război. Este adevărat că statele își dezvoltă permanent capacitatea de a folosi violența în relațiile internaționale și tocmai de aceea, studiul cauzelor unui conflict reprezintă, adesea, un efort de a înțelege cauzele unui război. Dar pentru a desluși cauzele unui război este necesar să studiem și să înțelegem conflictele care i-au stat la bază.
Aproape întotdeauna, conflictele nu au aceleași cauze sau o singură cauză. Există o dihotomie între cauze necesare, în absența cărora nu poate izbucni un conflit, dar care pot să nu producă unul, și cauze suficiente, care vor produce un război, dar nu sunt responsabile pentru toate războaiele.
Acealași Goldstein oferă și o definiție sintetică a războiului, care este urmarea forțelor și proceselor ce operează la toate nivelele. În acest sens, sunt propuse mai multe niveluri de analiză a conflictelor: individual, intern, interstatal și global.
Nivelul intern de analiză se concentrează pe caracteristicile statelor sau ale societăților care pot fi mai mult sau mai puțin predispuse la utilizarea forței în soluționarea conflictelor. Se consideră că particularitățile interne ale unui stat și politicile sale domestice oferă o reprezentare a modului în care acestea se raportează la război. Astfel, statele cu regimuri democratice vor avea o înclinație redusă spre folosirea violenței, în timp ce regimurile totalitare vor aplica, cel mai probabil, forța într-un conflict.
Nivelul interstatal explică apariția conflictelor cu ajutorul relațiilor de putere care se stabilesc între principalii actori din sistemul internațional. Unele teorii de acest fel susțin că un conflict poate genera un război de amploare atunci când puterea este distribuită în mod aproximativ egal și o putere în creștere amenință să depășească poziția globală a unui hegemon.
La nivel global, au fost concepute mai maulte teorii care să explice apariția și evoluția conflictelor. Teoria ciclică argumentează că tiparele recurente și procesele ciclice, în special războaiele ciclice, pot fi explicate prin examinarea originilor și evoluției lor în sistemele internaționale anterioare. Una dintre aceste teorii ciclice este reprezentată de teoria războiului hegemonic, care se concentrează pe analiza războaielor purtate de marile puteri pentru dominarea sistemului internațional.
La nivel individual, analiza conflictelor este centrată pe ideea de raționalitate. Nu se poate nega faptul că toate războaiele încep pe baza unor decizii conștiente, bazate pe calcule făcute de ambele părți. În acest sens, se pune problema raționalității actorilor. Strategia analizează și explică acea complexitate a acțiunilor și a reacțiilor naționale ca mișcări mai mult sau mai puțin avantajoase într-un joc al conflictului interdependent. Cea mai bună alegere a fiecărei națiuni depinde de ceea ce așteaptă de la celălalt să facă. Comportamentul strategic caută să influențeze alegerea celuilalt actor, modelându-i așteptările cu privire la felul în care este perceput comportamentul său. Atsfel, sistemul propus de Allison și Zelikow se bazează pe informația pe baza căreia va acționa actorul și interdependența dintre alegerea sa și cea a oponentului.
Un alt tip de conflicte este reprezentat de conflictele de interese. Orice stat dorește să obțină monopolul puterii în raport cu celelalte state, deoarece puterea implică o serie de beneficii care contribuie la bunăstarea generală. Cele mai multe conflicte internaționale reprezintă dispute asupra unor probleme și revendicări cât se poate de concrete, precum granițe teritoriale, criterii etnice, religioase etc.
Așadar, conflictele internaționale pot fi clasificate în șase tipuri:
1. Dispute asupra granițelor teritoriale, inclusiv încercări de secesiune;
2. Conflicte referitoare la cine controlează guvernele naționale;
3. Conflicte economice referitoare la comerț, bani, resurse naturale, trafic de droguri și alte tranzacții economice;
4. Conflicte etnice;
5. Conflicte religioase;
6. Conflicte ideologice.
Dacă primele trei tipuri de conflict vizează chestiuni tangibile, materiale, ultimele trei tipuri de conflicte se referă la conflicte de idei, intangibile. Cu toate acestea, cele șase categorii nu se exclud reciproc, putându-se chiar suprapune.
În ceea ce privește definiția și clasificările războiului, problematica este, în acest caz, una mai delicată. Nu există o definiție clar aceptată a războiului. Acesta este definit de Goldstein și Pevehouse ca o violență de durată între grupuri, ce provoacă în mod deliberat moartea sau rănirea populației, la care forțele armate ale statului participă cel puțin de o parte. Un alt criteriu util în definirea războiului este reprezentat de amploarea conflictului și de proporțiile pagubelor. Un conflict soldat cu moartea a câteva zeci de persoane nu poate fi definit drept război, în timp ce câtea sute de mii de pierderi omenești indică prezența unui război.
În ceea ce privește tipologia războiului, acesta poate fi clasificat în cinci categorii:
1. Războiul hegemonic poate fi definit ca acel război centrat pe obținerea controlului asupra întregii ordini mondiale. Acest tip de război mai poate fi numit război mondial, război global, război general sau sistemic, deoarece antrenează toate componentele și toți actorii sistemului internațional.
2. Războiul total apare atunci când un stat luptă să cucerească și să ocupe un alt stat, înlocuind guvernul național cu unul impus de câștigător.
3. Războiul limitat include acțiuni militare care nu urmăreasc capitualrea inamicului, ci câștigarea anumitor obiective. În această categorie se încadrează și raidurile, războaie limitate ce constau dintr-o acțiune singulară.
4. Războiul civil presupunea confruntarea dintre facțiuni din cadrul aceluiași stat care doresc instalarea sau înlăturarea unui guvern pentru întregul stat sau pentru o parte teritorială a sa. Războiul civil poate avea și motivații separatiste.
5. Războiul de gherilă este un tip de război civil care presupune o luptă fără linii de front. În acest caz, forțe neregulate operează în mijlocul populației civile, adesea ascunse sau protejate de aceasta. Războiul de acest fel este un război de hărțuire, care urmărește slăbirea treptată a inamicului.
Unele teorii pun războiul pe seama naturii umane. Morton Deutsch identifică două teorii care încearcă să explice corelația dintre conflict și natura umană.
Teoria entității presupune că bunătatea, inteligența și alte calități umane sunt entități intrinseci fixe pe care individul fie le posedă, fie nu. Cei care îmbrățișează această teorie nu afirmă doar că indivizii au o serie de trăsături imuabile, ci și că identificarea acelor trăsături reprezintă cea mai bună modalitate de a-l cunoaște pe celălalt și, implicit, intențiile sale.
Pe de altă parte, teoria incrementalistă, promovează perfectibilitatea și maleabilitatea calităților umane. Această teorie nu susține că toți indivizii se schimbă, dar că fiecare are posibilitatea de a evolua prin educație și efort susținut. În acest caz, cunoașterea celorlalți nu se poate realiza prin identificarea unui set fix de trăsături, ci prin înțelegerea modului în care funcționează psihicul acestora, în termeni de nevoi, scopuri, cultură etc.
Pentru a înțelege un oponent și pentru a găsi soluția unui conflict, analistul trebuie să fie capabil să își recunoască failibilitatea, atunci când este cazul și să învețe din propriile greșeli. Tocmai de aceea, teoria entității duce, în majoritatea cazurilor, la o abordare defensivă, care îngreunează procesul de soluționare a conflictelor. La polul opus, teoria incrementalistă oferă rezultate mult mai bune, printr-o abordare deschisă.
II.2. Analiza conflictelor – modele de analiză
II.2.1. Dilema prizonierului
Anarrhia și egoismul reprezintă un impediment în calea cooperării. Dilema prizonierului oferă o reprezentare formală standard a acestei logici.
Să presupunem că doi infractori sunt închiși și interogați separat de către poliție. Fiecăruia dintre ei îi este oferită o înțelegere în schimbul unei mărturii împotriva celuilalt. În absența unei mărturii, fiecare dintre ei poate fi condamnat doar pentru o infracțiune măruntă. Cei doi infractori au de ales între cooperare, păstrarea tăcerii, sau mărturie împotriva celuilalt. Să ne imaginăm, de asemenea, că ordinea preferințelor fiecăruia arată astfel:
1. să mărturisească în timp ce celălat păstrează tăcerea;
2. să nu mărturisească amândoi;
3. să mărturisească amândoi;
4. să tacă în timp ce al doilea mărturisește.
Nu în ultimul rând, să avem în vedere faptul că fiecare dintre cei doi infractori dorește să își minimizee pierderea. Cooperarea sau păstrarea tăcerii le asigură ambilor cea mai mică pedeapsă, dar în același timp, îi face vulnerabili în fața celui mai nefavorabil rezultat – o pedeapsă îndelungată ca rezultat al unei mărturisiri unilaterale. Fiecare dintre cei doi se poate proteja mărturisind. Prin urmare, alegerea rațională ar fi mărturisirea, în ciuda faptului că ambii știu că ar putea obține rezultate mai bune păstrând tăcerea. Ambii vor opta pentru cea de-a treia posibilitate, deoarece aceasta este singura cale prin care se pot asigura că fiecare dintre ei va evita cel mai nefavorabil rezultat.
În acest caz, conflictul nu apare ca urmare a vreunui defect specific al jucătorilor. Ei sunt egoiști, într-adevăr, dar nu într-un sens malițios sau vicios. Departe de a dori situația conflictuală, ambii ar prefera cooperarea. Niciunul dintre ei nu este ignorant sau dezinformat. Într-un mediu anarhic, chiar și cei care își pot stăpâni propriile dorințe sunt împinși de teamă să se raporteze la toți ceilalți ca la posibili inamici.
Anarhia poate anula chiar și cele mai bine intenții. În absența unor mecanisme de asigurare și a unor proceduri care să determine în ce mod se va împărți câștigul, chiar și cei care doresc cooperarea pot rămâne blocați într-un cerc vicios al competiției. De pildă, statele se pot angaja în curse ale înarmării costisitoare și contra-productive deoarece tratatele de control al armelor nu pot fi verificate în mod independent.
Acest proces este denumit de Herbert Butterfield teamă hobbesiană. Dacă ne imaginăm că suntem închiși în aceeași încăpere cu o persoană față de care am fost întotdeauna ostili și fiecare dintre boi are un pistol, ne putem găsi în postura în care ambii am dori să aruncăm pistoalele pe fereastră, dar niciunul dintre noi nu găsește cea mai bună modalitate de a face acest lucru.
Dilema securității pleacă de la aceleași premise. Dată fiind incertitudinea cu rpivire la intențiile celorlalți, orice măsură de securitate întreprinsă de către unul dintre actori poate fi percepută de alți actori ca o amenințare. Aceștia din urmă vor lua, la rândul lor, măsuri pentru a se apăra. Ca urmare a acestui fapt, primul actor va avea impresia că i se confirmă suspiciunile și, astfel, ia naștere o spirală iluzorie a unor temeri și măsuri de apărare inutile.
Presiunile pe care le exercită mediul anarhic în direcția stabilirii unui echilibrul de putere și împotriva cooperării sunt reiterate de relativitatea puterii. Puterea reprezintă, mai degrabă, controlul asupra rezultatelor unei acțiuni, capacitatea de a face sau de a determina pe cineva să facă ceva. Prin urmare, puterea nu este o chestiune de capacități absolute, de acumulări materiale, ci mai mult de capabilități relative.
Relativitatea puterii presupune ca statele să fie mai preocupate de forța relativă decât de avantajul absolut. Alinierea presupune câștigul absolut, în timp ce ponderația urmărește câștigurile relative. Preocuparea pentru câștigurile relative reprezintă o piedică importantă în calea cooperării. În luarea unei decizii, actorul trebuie să aibă în vedere nu numai propriile câștiguri, ci și dacă avantajele unuia le depășesc pe ale celuilalt.
Dilema prizonierului este bazată pe teoria alegerii raționale. Aceasta ridică problema raportului și a compatibilității dintre raționalitatea individuală și cea de grup. Raționalitatea membrilor grupului nu garantează că grupul ca întreg va face o alegere rațională. Este posibil să întâlnim indivizi raționali, dar o societate irațională. Pe de o parte, raționalitatea individuală prescrie pentru fiecare jucător acel curs al acțiunii care este cel mai avantajos pentru el în circumstanțele date. Pe de altă parte, raționalitatea colectivă prescrie pentru ambii jucători, în mod simultan, un curs al acțiunii. În acest caz, dacă ambii jucători acționează în raport cu raționalitatea colectivă, atunci fiecare jucător iese mai bine decât dacă fiecare ar fi acționat conform cu raționalitatea individuală.
II.2.2. Modelul lui Galtung (conflict, violență și pace)
O cultură a păcii este o cultură care promovează pacea, iar pacea poate fi înțeleasă într-o varietate de sensuri, din moment ce afectează toate domeniile vieții sociale, economice, politice și culturale. Pacea reprezintă o uniune între trup, minte și spirit, corpul reprezentând economia, mintea fiind domeniul politic, iar spiritul reprezentând cultura, în special cultura înțelească la nivel profund, colectiv.
Este paradoxal faptul că multe școli care studiază pacea se concentrează asupra războiului, analizând cauzele și efectele acestora, precum și modurile în care războaiele sunt încheiate. În cazul unei încetări a ostilităților, o a treia parte poate interveni, pedepsind părțile combatante, atunci când acestea încalcă normele internaționale sau răsplătindu-le, dacă este cazul. Această abordare nu este una favorabilă păcii și nu surprinde esența acestui concept. Pacea, prin definiție, este o relație de uniune și comuniune între două sau mai multe părți. Condițiile care impun pacea sunt represctul reciproc, egalitatea, demnitatea și reciprocitatea, în toate cele trei aspecte amintite anterior: economic, politic și cultural.
Johan Galtung propune un model de analiză a păcii bazat pe aceste trei dimensiuni. Principalul obstacol sociopolitic în calea unei culturi a păcii îl reprezintă cultura războiului și a violenței, așa cum ne este prezentată ea în mass-media. Cel dintâi factor care contribuie la acutizarea acestei probleme constă în ascunderea efectelor invizibile ale violenței, precum teama, suferința, traumele, ura cu care se confruntă victimele. Cel de-al doilea factor rezidă în lipsa conceperii unor metode alternative de a ne confrunta cu violența, precum empatia, creativitatea, modelarea percepțiilor.
Există o legătură directă între violența inteprersonală și războaiele dintre state. Jurnalismul de război se concenctrează în mod obsesiv asupra învingătorilor și a învinșilor, ignorând acele efecte invizibile amintite anterior, precum și modurile alternative de soluționare a conflictelor. Este necesară o scimbare de perspectivă: de la cultura violenței și a Armagedonului, la o viziune moderată, bazată pe pace și empatie.
Pacea poate fi construită doar pe bazele echității și ale egalității. O structură care nu se sprijină pe acești piloni nu va reuși să ofere ceea ce se așteaptă de la ea. Egalitatea în fața legii reprezintă o contribuție a Occidentului la cultura păcii. Acest concept se aplică la nivel de gen, de generații, de grupuri sociale, state și națiuni, regiuni și civilizații.
Ca soluție alternativă la conflictul militar, Galtung pune în evidență boicotul non-violent, care s-a dovedit a fi foarte eficient, în special împotriva corporațiilor. Galtung oferă ca model fundamental boicotul definit prin prisma non-violenței ghandiene. Scopul este acela de a reduce și chiar elimina monopolul economic și militar al marilor puteri și nu de a adânci și mai tare prăpastia violenței.
În ceea ce privește pacea din perspectivă economică, primul scop este este acela de a satisface nevoile de bază, fie la nivel local, fie la nivel național. Cel de-al doilea scop este reprezentat de echitate și urmărește consolidarea legăturilor de schimb la nivel global, într-un mod corect și drept. Cel mai important scop al activităților economice este acela de a asigura indivizilor o viață demnă și de a construi relații echitabile între state. Relațiile economice nu presupun în niciun caz acapararea resurselor naturale ale altor popoare și nici protejarea acestor resurse prin mijloace militare.
În abordarea sa, Galtung se inspiră din comportamentul lui Ghandi, identificând o serie de puncte necesare pentru construcția unei culturi a păcii:
1. Colectivitățile nu trebuie să se teamă de dialog – un dialog între părțile implicate în conflict care să acopere toate aspectele delicate este indispensabil pentru buna manageriere a conflictului.
2. Colectivitățile nu trebuie să se teamă de conflict, acesta poate aduce mai multe oportunități decât amenințări – un conflict poate fi perceput de cei mai puțin maturi ca o ocazie de a-și impune propria voință. Pentru cei cu adevărat puternici, conflictul reprezintă un rpilej de a-și reexamina propria poziție și de a se înțelege mai bine.
3. Istoria trebuie cunoscută, pentru a nu fi repetată – istoria se traduce în mentalul colectiv prin glorie și teamă, în același timp.Pentru ca victimele și agresorii să se reconcilieze, recunoașterea reciprocă a câstigurilor și a pierderilor trebuie să aibă loc.
4. Viitorul trebuie imaginat sau nu se va ajunge nicicând la el – motto-ul lui Ghandi: Construiește astăzi viitorul pe care vrei să îl trăiești mâine sintetizează esența acestui punct. Comunitățile, statele trebuie să imagineze un viitor comun și să coopereze în vederea realizării acestuia.
5. Lupta cu agresorul este un prilej de reevaluare a peisajului intern – problema centrală în acest caz o reprezintă modul în care energia produsă de un conflict poate fi redirecționată, astfel încât părțile combatante să evolueze.
Galtung pune în evidență necesitatea medierii, ca modalitate alternativă de menținere a păcii. Medierea presupune identificarea și cartografierea conflictelor, legitimarea scopurilor și implică empatie, non-violență și creativitate. Reconcilierea înseamnă recunoașterea greșelilor din trecut și redefinirea unui viitor comun. Scopul este acela de a acționa în prezent, pentru a construi un viitor ămpreună, în acord cu direcția impusă de evenimentele trecute.
Procesul de mediere implică cinci pași:
a) Orientarea spre rezoluție: cauze primară a violenței constă, de obicei, în conflicte nerezolvate. Acestea trebuie identificate și o soluție trebuie concepută.
b) Scopuri și mijloace incompatibile: acest pas presupune identificarea celor mai bune intenții și scopuri ale adversarului, precum și analiza comportamentului propriu.
c) Cartografierea conflictului: identificarea părților implicate, a scopurilor lor, a ciocnirilor și incompatibilităților dintre ele.
d) Legitimizarea: testarea scopurilor și a mijloacelor pe baza principiilor de drept, a drepturilor omului și a nevoilor de bază ale indivizilor.
e) Construirea de punți și soluții: explorarea unor realități sociale alternative, în care scopurile legitime ale tuturor părților pot fi satisfăcute în mod rezonabil.
Galtung conchide că problemele umanității își au sursa în trecut, prezent și viitor. Pentru traumele trecutului, soluția este concilierea. Pentru conflictele prezentului, medierea poate reprezenta cea mai bună opțiune. Pentru provocările viitorului, metoda optimă constă în cooperare.
II.2.3. Conflicte simetrice și asimetrice
În ceea ce privește conceptul de conflict, problematica este destul de delicată, dat fiind faptul că definițiile și abordările legate de logica conflictului diferă semnificativ.
O clasificare primară a conflictelor pune în evidență două categorii: conlicte simetice și conflicte asimetrice.
Conflictele simetrice se înregistrează între părți aflate pe o poziție de egalitate. Pe de altă parte, conflictele asimetrice au loc între părți în care una dintre ele se situează pe o poziție superioară celeilalte.
În lucrarea Război, cunoaștere, adevăr, Constantin Degeratu identifică diferențele conceptuale care se stabilesc între termenii simetrie, disimetrie și asimetrie. În mod curent, între nesimetrie și asimetrie se stabilește un raport de sinonimie. Ambii termeni definesc tot ceea ce nu este simetric.
Atunci când discutăm în termeni de conflict, intrăm într-un domeniu al interdependențelor, al mișcării și al procesualității. Pe măsură ce intensitatea interacțiunilor crește, poziționările devin relative, flexibile. Prin urmare, definirea celor trei termeni se face față de o axă, însă această axă reprezintă doar o referință care, în cazul asimetriei, dispare.
În cazul conflictelor simetrice, părțile A și B se află față în față, la o distanță egală față de de axă, fiecare având posibilitatea de a acționa împotriva celeilalte. Acțiunile uneia dintre părți nu pot fi identice cu ale celeilalte, așa cum istoria a demonstrat, dar ele urmează aceași direcție, fiind până la un anumit punct complementare.
În situații de conflict disimetric, între părțile A și B există diferențe masive, chiar o ruptură categorică, o falie strategică de netrecut pentru partea care nu deține mijloacele necesare. ca urmare a acestei disproporționalități, în cazul unei confruntări, numai A poate acționa împotriva lui B, de regulă non-contact, deoarece B nu deține această capacitate. Așadar, disimetria poate fi definită drept disproporționalitate, non-contact, acțiune unilaterală A-B, dominanță politică, strategică, operativă și tactică.
În ceea ce privește asimetria, disproporționalitatea dintre A și B rămîne constantă. Spre deosebire de situațiile disimetrice, B își propune să compenseze disproporționalitatea, să se adapteze situației prin identificarea vulnerabilităților inamicului și să lovească acolo unde acestea se localizează. În general, conflictele de orice fel se desfășoară sub semnul asimetriei sau tind spre aceasta.
Sintetizând, simetria poate fi definită drept ciocnirea dintre două forțe egale, fiecare având posibilitatea de a acționa asupra celeilalte. Disimetria opune două forțe total diferite, dintre care numai una poate acționa asupra celeilalte. Asimetria presupune existența a două forțe diferite, dar care acționează asimetric și eficient una asupra celeilalte.
Printre formele de conflict asimetric, cea mai frecventă tipologie de conflict, se numără atât conflicte de tip militar, cât și de tip non-violent și non-militar. La nivel militar, întâlnim războiul disproporționat, războiul popular, cel de gherilă, revoluția armată, războiul civil și terorismul. Conflictele non-violente cuprin războiul psihologic, războiul informațional și mediatic și ciberconflictul. La nivel non-militar, întâlnim îndiguirea, embargo-ul și blocada economică, separatismul etnic și boicotul.
II.3. Gestionarea conflictelor internaționale
în contextul globalizării
Este greu de conceput o temă mai complexă și mai contreoversată decât cea a globalizării. Globalizarea caracterizează perioada în care ne aflăm acum și acest proces ridică numeroase probleme pe care analiștii studiilor de securitate trebuie să le identifice și să le soluționeze.
Trebuie menționat de la început faptul că nu există o definiție standard a termenului de globalizare în literatura de specialitate. Principala dezbatere asupra acestui domeniu este legată de însăși definiția conceptului. Mai mult, controversa privitoare la globalizare este considerată de unii autori o extensie a clasicei dispute dintre teoriile centrate pe stat și cele care se opun acestei viziuni.
Alți teoreticieni văd în fenomenul globalizării o sursă importantă de conflict. Unele studii care vizează relația dintre globalizare și componentele economice, sociale și politice ale sistemului internațional pun în evidență faptul că acest fenoment destabilizează puternic sistemul. Pe de altă parte, Leche sugerează că, deși globalizarea are adesea efecte disruptive și destabilizatoare, a deschis în mod paradoxal calea pentru statele marginalizate, mai puțin dezvoltate. Mai mult, globalizarea acționează în unele moduri ca o forță unificatoare.
În sens larg, globalizarea este înțeleasă ca un motor al schimbării sociale, dar și ca un catalizator al conflictelor, agravând tensiuni și chiar dând naștere unor diferende noi. Cu toate acestea, procesul poate favoriza și accelera, în același timp, medierea și soluționarea conflictelor. Așadar, rețeaua de conexiuni care caracterizează procesul de globalizare are consecințe dintre cele mai diverse asupra modului în care ne raportăm la ideea de pace și cea de conflict.
Convergența dintre nivelul local și cel global influențează profund mecanismele de gestionare a conflictelor. Prin crearea de noi mijloace și motivații care să încurajeze dialogul, globalizarea poate reprezenta un instrument util pentru pace. În același timp, globalizarea se poate dovedi extrem de negativă pentru procesul de gestionare a conflictelor.
De pildă, piețele globale pot oferi comunitățților sărace sau slab finanțate mijloacele prin care să își achiziționeze arme. Aceste piețe globale pot chiar să destabilizeze mediul local, pe măsură ce diverse facțiuni vor căuta să exploateze resursele naturale. De asemenea, globalizarea poate insera teme ideologice la nivelul politicii locale. Dacă sunt asimilate și implementate prin politici potrivite, aceste idei, precum democratizarea sau deschiderea piețelor, pot declanșa conflicte importante de natură religioasă sau etnică.
Soluționarea și gestionarea conflictelor sunt în egală măsură afectate de acest proces. Deși acordurile de pace pot fi drepte și corecte per se, ele pot avea consecințe neașteptate, ca în cazul Timorului de Est, unde obținerea independenței a generat conflicte aprinse între mișcările separatiste din Indonezia și populația din noul stat.
Răspândirea informației și a tehnologiei la nivel global promovează o coordonare mai largă între indivizi, creând ca o rețea între cei interesați de prevenirea și gestionarea conflictelor.
Negocierea, medierea și alte mijloace de soluționare a conflictelor sunt transformate de procesul de globalizare atât într-un mod pozitiv, prin introducerea de norme internaționale de drept, cât și negativ, dat fiind faptul că agenda internațională este din ce în ce mai aglomerată. Prin urmare, practicienii gestionării de conflicte trebuie să prezinte un interes deosebit față de circumstanțele spațio-temporale caracteristice fiecărei situații.
Concluzionând, globalizarea poate fi asemănată cu o sabie cu două tăișuri, care acționează diferit în funcție de context.
Cap III: Dinamica conflictelor în perioada post Război Rece
în spațiul est-european
III.1. Reconfigurarea spațiului est-european la sfârșitul Războiului Rece
III.2. UE ca actor al securității regionale
III.3. Politica post Război Rece a UE
III.1. Reconfigurarea spațiului est-european
la sfârșitul Războiului Rece
Criza economică ce-a cuprins URSS în anii ‘70 s-a perpetuat și în deceniul următor. Surogatele de reformă introduse succesiv de liderii comuniști n-au avut nici un efect asupra eficientizării economiei și a detensionării relațiilor sociale. Cauza principală a nereușitei a constat în sistemul economic socialist falimentelar și în lipsa de democrație politică a modelului socialismului autoritar-birocratic. Modelul socialismului de tip sovietic s-a dovedit complet inadecvat în condițiile în care lumea intra în a treia revoluție industrială. Dar la fel de important a fost și rolul Occidentului în anvergura și repeziciunea schimbărilor din Europa de Răsărit și din Uniunea Sovietică. Occidentul a încurajat apariția forțelor pluraliste democratice, interesate într-o schimbare sistemică iar Kremlinul și-a pus speranțele în reformiștii care aveau în program nu distrugerea și raționalizarea mecanismelor economice și politice existente.
Mihail Gorbaciov a venit la putere, în mai 1985, după ce timp de câțiva ani, între 1982 și 1985, succesorii lui Leonid Brejnev n-au reușit să modifice structurile de conducere și organizare a economiei deși criza economica era evidentă. Iuri Andropov părea a dori să pună în practică o politică de reforme, însă s-a confruntat cu imobilismul structurilor și rezistența sistemului birocratic instaurat de Brejnev. Noul secretar general s-a arătat la început de o mare prudență, plasându-se într-o aparentă poziție continuatoare a predecesorilor săi. Foarte curând, însă, a procedat cu mare rapiditate la consolidarea puterii sale, schimbând în câteva săptămâni echipa conducătoare și îndepărtându-i pe principalii săi rivali. Din acest moment, Gorbaciov a rupt imobilismul erijat în principii de guvernare.
Mihail Gorbaciov a fixat acțiunii sale o dublă direcție pe care a definit-o prin două concepte: Glasnost și Perestroika. Glasnosti-ul avea drept scop să trezească societatea sovietică din letargie printr-un limbaj și metode ale adevărului. Prin perestroika trebuia încurajată pentru un ansamblu de reforme prin care se urmărea reconcilierea socialismului cu democrația. El a încercat să salveze sistemul comunist printr-un proces lent de liberalizare care să ducă la eliminarea trăsăturilor sale cele mai odioase însă fără a aboli fundamentele sale ideologice.
Inițiind această campanie, Gorbaciov a exprimat interesele politice ale birocrației sovietice între două vârste și ale unui anumit grup de intelectuali din preajma partidului, care ajunseseră să se împotrivească corupției și incompetenței din vremea lui Brejnev. El a militat pentru valorile unei generații care își asumase ideile celui de-al XX-lea Congres al PCUS, inclusiv cele privind reformele politice și economice, coexistența pașnică cu Occidentul și revizuirea generală a modelului utopic comunist în sensul umanizării lui. Punerea în aplicare a conceptului de perestroika a depins total de sprijinul societății față de care nu se putea spera că economia sovietică ar putea face progrese.
Spre 1988, profitând de descentralizarea URSS, republicile unionale au început să-și manifeste veleitățile naționaliste; în același timp reformele economice ale lui Gorbaciov nu au reușit să aducă rezultatele scontate, iar războiul din Afghanistan a confirmat eșecul politicii externe. În primăvara anului 1989, a fost ales, la capătul unei campanii electorale animate, un Congres al deputaților poporului, dintre care o parte a membrilor a fost desemnată pe baza canditaturilor multiple și câteodată chiar împotriva candidaților oficiali ai partidului.
Consecințe importante a avut perestroika și în domeniul politicii externe a URSS. În această privință, Gorbaciov era convins că programul perestroicii nu va putea fi realizat dacă relațiile externe ale țării nu se vor schimba în mod radical. Într-adevăr, URSS-ul și-a schimbat liniile esențiale ale politicii externe. În octombrie 1989, a intervenit un acord între China și URSS asupra traseului frontierei orientale. Propunerile de limitare a armamentelor nucleare și convenționale avansate de Gorbaciov, retragerea în 1989 a trupelor sovietice din Afghanistan au făcut din acesta un om care oferea garanții de pace.
În vara anului 1989, Gorbaciov s-a adresat plenului parlamentar al Consiliului European de la Strasbourg. Cu acea ocazie, el a mers mai departe în repudierea doctrinei Brejnev privind suveranitatea limitată. A admis că nu exista un sistem social imuabil și a sugerat că astfel de transformări ar putea avea loc și în Europa de Răsărit. Declarația lui Gorbaciov de la Strasbourg a fost larg interpretată ca o lumină verde dată reformatorilor din Europa de Răsărit în eforturile lor de a ajunge la un sistem multipartrinic și la o economie de piață, dar mai ales a înlăturat teama de intervenție a fratelui mai mare pentru a pune capăt reformelor.
Anul 1990 a fost anul în care creșterea frământărilor păreau să ducă la punerea în discuție a Perestroicii ca urmare a resurgenței sentimentelor naționale fapt pe care Gorbaciov nu l-a prevăzut în planul său de redresare a URSS. Confruntări interetnice au izbucnit în Azerbadjan, Nagorno-Karabakh, Kirghizia, Moldova, iar conflictele naționale amenințau coeziunea URSS. Lituania s-a declarat independentă în martie 1990. I-au urmat imediat Estonia, Letonia, Georgia și Armenia. Alte republici s-au proclamat suverane: Federația Rusă, Azerbadjan, Uzbekistan, Turkmenia, Tadjikistan, Moldova, Bielorusia, Ucraina. Legile URSS nu mai erau respectate, conducătorii republicilor cereau ca recruții să nu mai fie încorporați în armata URSS.
Conștient de pericol, Mihail Gorbaciov a propus în februarie 1990 un nou tratat stabilind o confederație pentru a evita secesiunile. Congresul delegaților poporului acceptă proiectul unui referendum cu privire la apartenența la Uniune, care ar fi trebiut să aibă loc în primăvara lui 1991. Instaurarea unei puteri prezidențiale a cântărit foarte mult în evoluția rapidă a problemei naționale. Președintele Uniunii Sovietice concentra toate puterile Sovietului Suprem și ale președintelui său și acest lucru a însemnat deposedarea republicilor de autoritatea lor în favoarea puterii centrale și va duce la o și mai mare contradicție între puterea centrală și republici.
În contextul afirmării tot mai accentuate a autorității republicilor, a fost elaborat acordul care a dat naștere unei Comunități economice. Acordul a fost semnat la 18 octombrie 1991 de opt republici, mai puțin țările baltice, Ucraina, Moldova, Georgia și Azerbadjan. În acest timp, Consiliul de Stat a pregătit un proiect de tratat pentru o uniune politică pe baze federale. Puterea centrală în acest proiect nu mai exercitată decât de funcțiile delegate de Statele membre, iar aceste funcții ar fi fost reduse la diplomație și apărare.
Cel care a dat lovitura de grație URSS-ului definitivând prăbușirea ei a fost președintele Federației Ruse, Boris Elțîn care, la 8 decembrie 1991, împreună cu președintele Ucrainei și a Belarusului, a decis să creeze o Comunitate a Statelor Independente (CSI) la care puteau adera și alte republici și în cadrul căruia ele își coordonau politica monetară și economică. Pe 14 decembrie, alte cinci republici din Asia Centrală s-au raliat la CSI, fiind curând urmate de Republica Moldova și Armenia. Pe 17 decembrie 1991, Boris Elțîn și Mihail Gorbaciov au anunțat dizolvarea oficială a URSS, începând cu 31 decembrie 1991. URSS-ul a fost înlocuit de CSI dominată de Rusia. Luând act de pierderea puterii sale, Mihail Gorbaciov și-a anunțat demisia la televiziune pe 25 decembrie 1991. El recunoștea oficial moartea URSS. În fapt atât comunismul cât și imperiul nu mai existau de câteva luni, iar ultimele sale vestigii erau pe cale de dispariție.
III.2. UE ca actor al securității regionale
Uniunea Europeană și-a asumat încă de la început rolul de mediator la nivel european. Alături de NATO și OSCE, celelalte instrumente de monitorizare, control și mediere, UE a întreprins eforturi constante pentru a asigura integrarea armonioasă a tuturor membrilor săi și pentru uniformizarea politicilor în domeniul cooperării economice, sociale și politice.
În primul rând, UE și-a menținut mereu o poziție neutră față de părțile aflate în conflict. În situațiile în care a intervenit, aceasta s-a petrecut ca urmare a solicitării exprese a părților aflate în diferend sau la cererea Consiliului de Securitate al ONU. În același timp, Uniunea Europeană nu s-a constituit ca o alianță militară, cum este cazul NATO.
Uniunea Europeană nu este un actor care să urmărească beneficiile ce emană dintr-un conflict și nici nu urmărește să declanșeze diferende între actorii externi. UE ocupă o poziție de non-partizan și de mediator, ceea ce înseamnă că ea urmărește să realizeze concordanța între două părți antagoniste, creând o punte nemijlocită între acestea. Ea funcționează asemenea unui arbitru care echilibrează pretențiile contradictorii ale oponenților, eliminând incompatibilitățile dintre aceștia.
Scopul principal al Uniunii este acela de a sprijini populația statelor membre, de a încuraja diversitatea și de a modela structurile instrituționale în acord cu normele, principiile și valorile stipulate în Tratate.
Un alt factor important de coeziune în cadrul Uniunii Europene este reprezentat de componenta ideologică. Statele membre împart aceeași ideologie și își organizează politica internă și externă în acord cu aceste principii. O ideologie comună favorizează unitatea. De asemenea, statele au obiective și agende similare, dată fiind proximitatea geografică și interesele naționale comune.
Strategia Europeană în domeniul Apărării stipulează clar obiectivele și sectoarele în care Uniunea Europeană își propune să acționeze pentru a garanta prezervarea păcii. Securitatea reprezintă o condiție necesară pentru dezvoltare. Conflictele distrug infrastructuri, încurajează criminalitatea, deturnează investițiile și destabilizează activitățile economice.
Strategia trasează o serie de obiective, menite să acopere toate sectoarele care ar putea fi amenințate de pericolele lumii actuale. Printre cele mai importante obiective, se numără lupta împotriva terorismului, a proliferării și a conflictelor regionale. În ceea ce privește controlul armelor nucleare, Uniunea și-a delimitat direcțiile de acțiune cu privire la controlul exporturilor de energie atomică. Un rol important în această direcție îl joacă Agenția Internațională pentru Energie Atomică.
Un alt aspect important pentru dezvoltarea politicii de securitate comună se referă la dreptul internațional. Acesta trebuie să evolueze în acord cu provocările lumii moderne. Crezul Uniunii este acela că securitatea poate fi obținută prin controlul armelor și prin construirea unor punți de comunicare între statele membre.
Calitatea societății internaționale depinde de calitatea guvernelor care stau la baza acesteia. Cea mai bună modalitate prin care UE caută să asigure securitatea membrilor săi este reprezentată de consolidarea sistemelor democratice. Sprijinirea reformelor sociale și politice, combaterea corupției și a abuzului de putere, domnia legii și protecția drepturilor omului se înscriu în obiectivele Strategiei.
Uniunea Europeană a înregistrat progrese semnificative în direcția unei politici externe și de securitate comună eficiente. Ea a creat, dezvoltat și implementat instrumentele necesare pentru managerierea crizelor. Credo-ul Politicii Externe și de Securitate Comună este acela că prevenirea conflictelor și garantarea securității se pot face mult mai ușor la nivel colectiv.
III.3. Politica post Război Rece a UE
Imediat după prpbușirea Uniunii Sovietice, Uniunea Europeană a demarat un amplu proces de integrare a statelor nou-apărute. De altfel, principala problemă după anul 1990 a fost reprezentată de apariția a 15 state noi, inclusiv Letonia, Estonia și Ucraina, dar și a statelor care fuseseră aliniate blocului sovietic, fără a face parte din URSS, precum Cehoslovacia și Polonia. Marea majoritate a acestor state aspira la idealul democratic liberal.
Transformările politice, economice și sociale declanșate în Europa în urma Revoluțiilor din Estul și Centrul Continetului în anii 1989 – 1991 au avut un impact hotărâtor asupra evoluției relațiilor inter-europene și mondiale- Diplomația europeană a cunoscut schimbări semnificative, adaptându-se din mers la noile cerințe determinate de reașezarea raporturilor politice dintre statele Continentului.
În urma victoriei revoluțiilor împotriva regimurilor totalitare, Uniunea Europeană a devenit un punct de atracție pentru popoarele din Centrul și Estul Continetului, punându-se problema integrării lor în sistemul de valori reprezentat de această Uniune de state. Ținând seama de faptul că procesul de integrare este deosebit de complex, presupunând ajustări economice structurale în cazul fiecărei țări candidate, după analize aprofundate, după contracte diplomatice la nivele diferite, și după evaluări privind costurile acestui proces s-a ajuns la concluzia că integrarea țărilor din Centrul și Estul Continentului trebuie să parcurgă două etape:
– O etapă în care aceste țări să aibă statutul de asociat la Uniunea Europeană;
– Etapa integrării propriu-zise.
Experiența demonstrează că negocierile de aderare și integrare reprezintă un act de cea mai mare răspundere, deoarece miza acestor negocieri o constituie statutul politic, economic și financiar al țărilor respective, în perspectiva includerii lor ca state membre cu drepturi depline în Uniunea Europeană.
Având în vedere importanța covârșitoare a acestor negocieri pentru destinul țărilor candidate se cer respectate trei condiții fundamentale:
– transparența totală;
– cunoașterea până la detaliu a dosarelor;
– profesionalismul negociatorilor.
Anii 1990 – 1993 au rămas în istoria diplomației europene drept „anii negocierii condițiilor și modalităților de asociere a țărilor din centrul și Estul Continetului la Uniunea Europeană. Rezultatul negocierilor diplomatice din acesti ani a fost consemnat în acordurile de asociere, încheiate între fiecare țară asociată, pe de o parte, și Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de altă parte.
S-a convenit ca asocierea să includă o perioada de tranziție de maxim 10 ani, împărțită în doua etape succesive, fiecare durând, în principiu, cinci ani. Atât în prima, cât și în a doua etapă, țările asociate s-au angajat sa efectueze reformele economice care se impun și să introducă factorii necesari pentru cooperarea și apropierea reală între sistemele părților, iar Uniunea Europeană s-a angajat să stabilească instrumente de cooperare și de asistență economică, tehnică și financiară pentru a ajuta țările respective, să facă față consecințelor economice și sociale ale reajustării structurale.
Lărgirea Uniunii Europene, prin includerea statelor din Europa Centrală și de Est, constituie o evoluție firească a reașezării structurilor economice continentale în condițiile transformărilor din economia mondială, reprezentând o garanție a menținerii unor ritmuri adecvate ale proceselor dezvoltării economie și expansiunii comerțului internațional.
Acest proces complex include reamplasarea continuă a industriilor și serviciilor, în condițiile dezvoltării exporturilor. Sunt evoluții continentale care presupun o forță de muncă ieftină și deosebit de calificată.
Principiul cooperării capătă o importanță și mai mare în anii finalizării procesului integrării țărilor asociate. Atât Uniunea Europeană, cât și fiecare țară asociată trebuie să coopereze pentru a găsi cele mai bune soluții. Cooperarea presupune stabilirea unor obiective comune și întreprinderea măsurilor ce se impun pentru realizara lor.
Pentru popoarele din Europa Centrală și de Est, Europa simboliza valorile la care cei care au trăit, mai bine de o generație, în perioada Cortinei de Fier și a Războiului Rece, aspirau să se reîntoarcă. Dar reîntoarcere în Europa a fost mai mult decât un simbol pentru aceste popoare: perspectiva aderării, ca membru, la UE le-a ajutat să transforme în ireversibilă opțiunea lor pentru o democrație pluralistă și o economie de piață și le-a încurajat să meargă mai departe pe calea reformei. Perspectiva acestei ancore de stabilitate a fost o condiție prealabilă a refacerii prosperității economice, care la rândul său reprezintă fundamentul stabilității pe termen lung în regiune. Dar drumul acestor popoare către Europa nu a fost ușor. Procesul de transformare a determinat schimbări masive în întreaga Europă Centrală și de Est: nu toată lumea a beneficiat în egală măsură de noile oportunități apărute, iar unele structuri asociate cu un sentiment de securitate au dispărut. Costurile reale ale extinderii nu pot fi cuantificate prin prisma bugetului UE: efectele cele mai considerabile ale adaptării au fost deja resimțite în viitoarele state membre. Pentru popoarele din actuala Uniune Europeană, stabilitatea și democrația din Europa Centrală și de Est au dus deja la obținerea unor beneficii semnificative, nu numai pe planul securității, ci și al prosperității: dezvoltarea rapidă a comerțului a contribuit la crearea de oportunități pentru libera inițiativă, investiții, noi locuri de muncă și o creștere economică marcată în Europa Occidentală.
Beneficiile procesului de extindere sunt deja vizibile. În statele membre din Europa Centrală și de Est, au apărut deja democrații stabile, instituții democratice și un respect tot mai mare pentru minorități. Reformele lor economice au determinat deja obținerea unor rate înalte de creștere economică, în comparație cu ratele de creștere din UE, și perspective mai bune de ocupare a forței de muncă. Acest proces a fost încurajat de perspectiva de a deveni stat membru UE, precum și de asistența financiară acordată de Uniunea Europeană și de alte instituții internaționale.
Concluzionând, nu poate fi negat faptul că Uniunea Europeană a parcurs un drum lung în evoluția sa, reușind să depășească marea majoritate a obstacolelor care i s-au ivit în cale și a reușit acest lucru tocmai pentru că a dat dovadă de unitate în diversitate.
Cap IV: Studiu de caz: Conflictul transnistrean
IV.1.Conflictul transnistrean – origini și desfășurare
IV.2. Politica UE pentru rezolvarea conflictului din Transnistria
IV.3. Perspective
IV.1.Conflictul transnistrean – origini și desfășurare
Factorul istoric și cel geografic au avut un impact covârșitor asupra conflictului din Transnistria. Cele două părți aflate în conflict sunt situate în cele două regiuni istorice principale ale Republicii Moldova: Basarabia, localizată între Nistru și Prut, pe de o parte, și Transnistria, aflată pe malul stâng al Nistrului. Aceasta din urmă a fost parte integrantă a Imperiului Țarist și, ulterior, a URSS pentru mult mai multă vreme decât Republica Moldova, care a intrat în sfera de ocupație rusă la începutul secolului al XIX-lea, s-a unit cu România în 1919 și a renit sub inluența societică în urma Pactului Ribbentrop-Molotov din 1940.
Harta1. Localizarea regiunii Transnistria
Pe de altă parte, Transnistria nu a fost nicicând parte a României, decât pentru o foarte scurtă perioadă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Această provincie a aparținut, inițial, Ucrainei, dar a devenit mai apoi centrul Republicii Socialiste Sovietice Autonome create de către URSS pentru a-și întări dominația asupra Republicii Moldova.
Trecerea Republicii Moldova la statutul de stat suveran a reprezentat de la început o perspectivă deloc agreată de elitele politice din Transnistria. De fapt, facțiunile rusofile din această provincie și din Găgăuzia, zonă din sudul Basarabiei, populată de creștini ortodocși cu origini turcești, și-au organizat propria mișcare politică pentru a contracara naționalismul moldovenesc, tocmai cu scopul de a preveni o eventuală uniune cu România. În primă fază, mișcarea Yedinstvo a urmărit să conserve relațiile cu Uniunea Sovietică și să rămână o parte integrantă a acesteia.
În momentul în care realitatea prăbușirii URSS și a independenței Republicii Moldova a devenit iminentă, mișcarea și-a declarat independența față de Moldova, în anul 1990. De menționat este faptul că Republica Moldova nu și-a declarat independența decât în anul 1991. Găgăuzia a devenit Republica Găgăuză autoproclamată, în timp ce Transnistria s-a autointitulat Republica Moldovenească de pe Nistru, pretinzând în acest mod și malul stâng al Nistrului.
În mod firesc, aceste mișcări au alienat guvernul moldovenesc care și-a văzut proaspăt obținuta independență amenințată. Cu toate acestea, nu a fost lansată nicio ofensivă împotriva separatiștilor, în mare parte din cauza faptului că Republica Moldova nu deținea nici resursele și nici experiența necesare pentru o astfel de confruntare. Au avut loc, totuși, ciocniri între forțele de poliție moldovenești și forțele paramilitare separatiste care au acaparat toate instituțiile și clădirile publice transnistrene.
În cele din urmă, partea transnistreană a fost cea care a dus la escaladarea conflictului. Forțele armate ale mișcării au traversat Nistrul pentru a prelua controlul asupra orașului Tighina din Basarabia, un oraș cu o poziție strategică deosebită. Guvernul de la Chișinău a reacționat, trimițând trupe și voluntari. Urmările acestui conflict nu au fost dintre cele mai ușoare. Peste 1000 de persoane și-au pierdut viața în confruntări, peste 5000 au fost rănite și mai mult de 100.000 de persoane au fost nevoite să se refugieze.
Transnistria a obținut rapid un avantaj, dat fiind faptul că s-a bucurat de susținerea continuă a Rusiei, inclusiv a armatei, care a rămas pe teritoriul Republicii Moldova și după prăbușirea Uniunii Sovietice.
Conflictul din Transnistria este adesea decris ca un conflit etnic și ,la prima vedere, ar putea părea firesc ca el să fie încadrat în această tipologie. Cu toate acestea, situația specială a Republicii Moldova impune o analiză mai atentă a factorilor care au condus la apariția acestui conflict.
În primul rând, Republica Moldova este un stat multietnic, multinațional și multilingvist. Chiar dacă noțiunile de etnicitate și naționalitate sunt controversate și realtive, în cazul Moldovei este clar că diversele grupuri culturale și lingvistice sunt fundamental diferite unele de celelalte și nu au o moștenire culturală comună. Atât în Republica Moldova, cât și în Transnistria, majoritatea populației este alcătuită din români. Dezbaterea cu privire la o identitate moldovenească distinctă își are originile în cele mai recente încercări ale Rusiei de a integra Moldova în sfera de influență slavă., cu scopul de a descuraja orice idee de apropiere față de România.
Un alt factor important este cel lingvistic. Deși ucrainenii reprezintă cel de-al doilea grup etnic ca mărime în Republica Moldova, a doua cea mai vorbită limbă este cea rusă. Acest fapt se datorează asimilării îndelungate prin care au trecut grupuri etnice masive pe durata ocupației sovietice. La nivel de mass-media, canalele moldovenești de stat emit în limba română, în timp ce numeroase programe private rusești au invadat piața mass-media.
În Transnistria, autoritățile continuă politica sovietică de evidențiere a originii multietnice a acestei societăți, politică consolidată în special prin mijloace lingvistice. În acest sens, drepturile lingvistice și educaționale ale românilor din Transnistria sunt atent controlate. Dacă aceștia din urmă sunt liberi să își vorbească limba nativă în viața privată, în sfera publică și cea oficială, limba rusă este cea predominantă.
Diferențele din Republica Moldova și Transnistria continuă și la nivel religios și cultural, fapt ce demonstrează că situația conflictuală din Transnistria nu este una pur etnică.
IV.2. Politica UE pentru
rezolvarea conflictului din Transnistria
Politica Uniunii Europene în ceea ce privește acest conflict se traduce, în special, prin acorduri bilaterale și inițiative regionale. De asemenea, situația din Transnistria este adesea menționată explicit în diversele documente emise de instituțiile UE.
Din păcate, Uniunea a întreprins relativ puține acțiuni pentru soluționarea directă a conflictului. Aceasta se datorează, în mare parte, intervenției Rusiei în regiune. Ca membru direct al echipei de negocieri și al OSCE, Rusia blochează, efectiv, demersurile de reconciliere, dat fiind faptul că interesele sale sunt contradictorii cu cele ale Occidentului.
În anul 2003, UE a emis o interdicție de călătorie pentru oficialii din Transnistria, cu scopul de a preveni pătrunderea lor pe teritoriul Uniunii Europene. În anul 2004, interdicția a fost extinsă și asupra persoanelor responsabile pentru campaniile de intimidare a moldovenilor vorbitori de limba română și utilizatori ai alfabetului latin. Această interdicție a fost ridicată abia în anul 2012, de către Consiuliu. Cu toate acestea, Uniunea s-a asigurat că interdicțiile vor putea fi reinstaurate în cazul în care oficialitățile transnistrene ar reveni la politicile lor discriminatorii.
Politica adoptată de către Uniunea Europeană pare cea mai bună soluție, în contextul în care conflictul este în continuare alimentat de intersele personale ale liderilor separatiști și ale acoliților. Cu toate acestea, beneficiile acestui status quo sunt, probabil, mai mari în comparație cu cele survenite de pe urma deplasării pe teritoriul Uniunii. Mai mult, stigmatizarea acestor indivizi nu reprezintă un instrument destul de puternic pentru a-i convinge să adopte o politică conciliatorie. Marea majoritate a liderilor de vârf cărora li s-a adresat interdicția din 2004 refuză în continuare sa negocieze și nu se arată dispuși la un compromis.
O altă inițiativă a Uniunii Europene constă în înființarea EUBAM: Misiunea Uniunii Europene de Asistență la Frontieră în Moldova și Ucraina. EUBAM a vizat, în special, activitățile ilegale transfrontaliere, fenomen agravat de poziția regiunii secesioniste Transnistria în această zonă. EUBAM a fost lansat în anul 2005, la solicitarea comună a președinților Ucrainei și Republicii Moldova adresată Comisiei Europene.
Această misiune este finanțată în totalitate de UE în contextul Instrumentului European de Vecinătate și Parteneriat, iar Organizația Internațională pentru Migrație este partener de implementare. EUBAM are rol consultativ, tehnic și este mandatat să consolideze capacitățile de gestionare a frontierei.
Deși inițial, misiunea EUBAM a fost aceea de a pune capăt conflicului transnistrean prin suprimarea liniilor de aprovizionare ale mișcărilor ilegale din regiune, rolul relativ redus al acestui organism și intervenția constantă a Rusiei în regiune au îngreunat acest proces. EUBAM a acționat, în principal, prin campanii de informare și monitorizare continuă, întruniri și rapoarte. Acest lucru s-a dovedit insuficient, iar Arcadie Barbăroșie și Oantu Nantoi atrag atenția asupra ineficienței acestui organism, datorată în mare parte rolului predominant consultativ pe care acesta îl joacă.
Principala opoziție cu care UE se confruntă în gestionarea acestei situații vine din partea Rusiei. Date fiind intersele sale în regiune, Rusia s-a opus constant soluționării pașnice a crizei și toate încercările Uniunii de a interveni activ în regiune nu au fost altceva decât mutări pe tabla de șah a guvernului de la Moscova.
Deși Republica Moldova poate părea un stat relativ neimportant pe harta Europei, UE a identificat potențialul pe care aceasta îl are și a încercat să se apropie în mod constant de cetățenii săi. În ultimul timp, tot mai multe voci din Moldova militează pentru aderarea la Uniunea Europeană, pe fondul unor tensiuni evidente între moldoveni și transnistrenii separatiști.
Am argumentat anterior de ce conflictul din Transnistria este unul complex din multe privințe. Convergența dintre factorul etnic, cel religios și cel politic demonstrează acest fapt. De asemenea, în ciuda încercărilor de reconciliere, numeroși factori de decizie, atât de o parte cât și de cealaltă, au interese în menținerea status quo-ului actual.
Cu toate acestea, motivele pentru care UE ar trebuie să se implice mai activ în soluționarea crizei transnistrene sunt evidente. În primul rând, Uniunea are o serie de interse care ar putea fi afectate de acest conflict. Ca urmare a efectelor globalizării, la nivel general, și a proximității cu Republica Moldova, Uniunea este pusă față în față cu noile amenințări fizic și militar care emană din conflictul acesta. În afara amenințărilor fizice, se înregistrează o creștere alarmantă a traficului de arme, dorguri și alte activități ale crimei organizate în regiune, fapt ce poate destabiliza puternic politica europeană în domeniul migrației, mediului și securității alimentare.
Nu în ultimul rând, putem afirma că UE are și o obligație morală față de Republica Moldova. Ciocnirile de interese dintre Uniune și Rusia au afectat și afectează în continuare cetățenii moldoveni. Diversele acorduri cu privire la securitatea energetică, migrația persoanelor și politica de securitate comună au un impact serios asupra acestora. Dacă Uniunea Europeană dorește să își consolideze poziția de principal paznic al păcii europene, este necesar ca ea să înceapă acest demers rpin soluționarea conflictelor proxime și prin ajutorarea statelor sărace, care au nevoie de sprijin. În caz contrar, credibilitatea UE ar suferi puternic.
În contextul ultimelor evenimente, a anexării Crimeei la Rusia și a amenințărilor repetate ale acesteia din urmă, Uniunea Europeană trebuie să fie cu atât mai vigilentă și mai activă. Situația din Crimeea a creat deja un precedent pentru toate provinciile secesioniste, iar problema Transnistriei este cu atât mai gravă cu cât Rusia și-a declarat explicit intențiile cu privire la aceasă regiune.
La sfârșitul lunii martie, Rusia a întreprins mai multe exerciții militate pe teritoriul Transnistriei. Mai grav este faptul că aceste exerciții au fost desfășurate de trupe plasate permanent în regiune. Guvernul moscovit a afirmat că aceste exerciții au vizat lupta împotriva terorismului și că nu au avut niciun substrat politic.
De asemenea, la începutul lunii aprilie Sovietul Suprem din Transnistria a adoptat în unanimitate formularea unei cereri către Rusia, cu scopul de a solicita Dumei de Stat și președintelui recunoașterea independenței Transnistriei și permisiunea acestui teritoriu de a intra în Federația Rusă. În urma unui referendum organizat în anul 2006, peste 97% dintre locuitorii republicii separatiste au optat pentru alipirea la Rusia.
Rusia a alimentat tensiunile din zonă, prin declarațiile sale ambigue. Oficialii ruși susțin că niciunui popor nu îi poate fi negat dreptul de a-și decide soarta și direcția pe care vrea să o urmeze. Acesta fiind cazul, situația din Crimeea s-ar putea repeta și în Transnistria.
În acest contex, Uniunea Europeană are o misiune dificilă. La momentul de față, Transnistria reprezintă butoiul cu pulbere al Europei. Orice mișcare forțată sau greșită în regiune ar putea declanșa un conflict de proporții catastrofale. În același timp, ignorarea politicii de a gresiune pe care o întreprinde Rusia la momentul actual nu ar însemna decât un acord tacit al Europei.
IV. 3. Perspective
Situația Transnistriei este una deosebit de delicată. Dacă, pe de o parte, voința generală a loucitorilor din regiune nu poate fi ignorată, pe de altă parte, escaladarea conflictului trebuie prevenită cu orice preț.
În acest tablou, Uniunea Europeană joacă un rol esențial. Ca actor principal al menținerii securității în regiune, Ue trebuie să conceapă și să implementeze direcțiile de acțiune optime. În acest sens, o opțiune potrivită ar fi dezvoltarea unor programe orientate spre cetățeni. Acestea ar trebui să se bazeze pe recompense destinate societății civile, precum burse școlare sau alte tipuri de finanțare. Un prim pas în această direcție a fost deja făcut prin eliminarea vizelor pentru cetățenii moldoveni, de la 28 aprilie 2014. Abordări de acest tip ar contribui cu succes la democratizarea statului și ar oferi cetățenilor deschiderea de care au nevoie pentru a înțelege mecanismele Uniunii Europene și pentru a încuraja apropierea față de aceasta.
Din punct de vedere economic, marile companii situate în Transnistria și care au deja relații strânse cu UE ar putea contribui la acest proces prin aplicare de presiune pe liderii separatiști. Acestora din urmă li s-ar putea garanta accesul la piețele și sursele de finanțare europene în schimbul cooperării. Legătura strânsă dintre planul economic și politic ar conduce, astfel, la rezultate pozitive și la o deschidere a elitelor politice față de Europa.
Deși aceste politici și programe ar putea fi implementate cu succes, principalul obstacole este reprezentat, în continuare, de Rusia, o putere care pare din ce în ce mai agresivă și mai explictă în privința intențiilor sale. Prin urmare, UE trebuie să se asigure constant că acțiunile sale nu sunt percepute ca o amenințare la adresa Rusiei. Cea mai bună modalitate de a maximiza beneficiile negocierii cu Federația Rusă constră într-o abordare unificată a tuturor statelor membre. Însă, atâta timp cât membrii UE nu acționează la nivel colectiv, orice demers de negociere se poate dovedi inficient.
Uniunea Europeană trebuie să profite de relațiile pe care le-a stabilit deja cu Republica Moldova și cu liderii din Transnistria pentru a-și consolida poziția. UE este principalul partener de schimb, atât al Moldovei, cât și al Transnistriei. Ambele regiuni se confruntă cu probleme economice severe, cu un PIB anual de aproximativ 2000$ pe cap de locuitor. Date fiind circumstanțele, Uniunea Europeană trebuie să conceapă politici care să încurajeze reformele și să îmbunătățească viața cetățenilor. Doar o astfel de abordare s-ar putea dovedi fructuoasă și ar putea asigura cooperarea.
Uniunea Europeană trebuie să încerce să soluționeze acest conflict printr-o politică pe verticală. Cu alte cuvinte, UE trebuie să urmărească, în primă fază, refacerea internă a celor două zone, crescând treptat rolul lor în regiune, prin impelentarea de proiecte politice, economice și sociale comune.
Concluzii
Istoria omenirii este, în esență, istoria conflictelor. Dacă lumea arată în felul în care o percepem astăzi, atunci acest fapt se datorează unei linii îndelungate de conflicte, războaie și crize. Toate reconfigurările teritoriale, schimările politice și rețele economice sunt, în mai mare măsură, rezultatul conflictului decât al cooperării.
În acest context, nu este de mirare că noțiunea de conflict este una cât se poate de controversată. Teoreticienii relațiilor internaționale nu au reușit să se pună de acord nici măcar în rivința definiției conceptului. Mai mult, dacă idealiștii liberali văd în conflict un construct artificial, egoist și negativ, pentru realiști conflictul reprezintă punctul de convergență al sistemului internațional.
Privit de unii ca o demonstrație de putere, iar de alții ca un rău necesar, conflictul continuă să predomine pe scena preocupărilor teoretice din domeniul relațiilor inernaționale. Cu toate acestea, abordările actuale se concentrează pe soluționarea și gestionarea conflictelor și nu pe identificarea cauzelor și efectelor acestora, așa cum este cazul teoriilor tradiționale.
La sfărșitul Războiului Rece, Europa a trecut printr-un amplu proces de reconfigurare. Noile state apărute în Europa de Vest după prăbușirea URSS s-au confruntat cu problemele aferente trecerii la democrație, iar unele dintre ele nu au reușit nici până astăzi să asimileze elementele caracteristice unei democrații funcționale. Drept dovadă, conflictele care au măcinat fosta Iugoslavie au dovedit încă o dată că Europa de Est nu deținea experiența și resursele necesare pentru a evita cu succes provocările democrației. Fragilitatea noilor sisteme și relațiile tensionate dintre statele nou-apărute au determinat necesitatea unui plan de intervenție, care să asigure menținerea păcii și reconstrucția economică.
Uniunea Europeană a acționat ca un factor stabilizator în această regiune. Prin integrarea statelor est-europene în structurile Uniunii și prin ajutorarea acelor state nepregătite pentru aderare, UE a reușit să mențină un echilibru relativ în zonă și să evite conflicte majore. Valurile sucesiune de aderare și extinderea spre est au avut un impact atât pozitiv, cât și negativ asupra stabilității europene. După aderare, multe dintre statele est-europene au cunsocut progrese semnificative pe calea consolidării economice și politice. Pe de altă parte, integrare unor state sărace și nedezvoltate din punct de vedere politic a atras după sine ușoara destabilizare a instituțiilor și politicilor Uniunii Europene.
În ceea ce privește situația din Transninstria, ultimele evenimente ne indică faptul că practica gestionării conflictelor nu oferă întotdeauna rezultatele dorite. Acest conflict, complex prin origini și cauze, trebuie perceput ca o provocare.
În ciuda viziunii larg împărtășite, conflictul transnistrean nu este unul pur etnic. Diferențele dintre cetățenii Republicii Modlvoa și cei ai regiunii separatiste se continuă la nivel religios, istoric, lingvistic și politic. Astfel, în timp ce marea majoritate a moldovenilor utilizează limba română, atât în viața privată, cât și în sfera publică, principala limbă de circulație în Transnistria este limba rusă. De asemenea, Republica Moldova are o istorie îndelungată de apartenență și apropiere față de România, în timp ce Transnistria nu a trecut prin acest proces. Nu în ultimul rând, tendințele politice ale celor zone sunt diametral opuse. În timp ce Moldova militează pentru deschiderea față de Occident și apropierea de structurile europene, regiunea separatistă urmărește alipirea la Federația Rusă.
Este dificil de conceput o soluție optimă în acest caz, deoarece orice încercare de reconciliere este îngreunată de către Rusia, ale cărei interese în regiune ar fi lezate puternic de o eventuală schimbare a politicii transnistrene. Tocmai de aceea, guvernul de la Moscova a încercat și încearcă prin toate mijloacele să își consolideze dominația asupra Transnistriei.
În acest contex, Uniunea Europeană trebuie să acționeze cu delicatețe și diplomației, dat fiind faptul că orice mișcare greșită ar conduce la escaladarea conflictului. Precedentul Crimeea oferă Rusiei premisele necesare pentru a încerca alipirea Transnistriei și, conform ultimelor declarații, acest eveniment pare din ce în ce mai plauzibil.
Pentru moment, consider că Transnistria reprezintă epicentrul politicii europene. Anexarea Transnistriei ar aduce Rusia extrem de aproape de granițele Uniunii Europene și ar periclita procesul de democratizare și integrare a Republicii Moldova. Pronosticurile sunt sumbre și din ce în ce mai multe voci vobesc despre izbucnirea unei noi conflagrații mondiale. Un conflict de asemenea proporții, într-o perioadă în care Uniunea Europeană se confruntă deja cu dezechilibre economice și politice interne ar avea consecințe catastrofale, nu doar pentru securitatea europeană, ci pentru întreg sistemul internațional.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conflictele Si Securitatea Post Razboi Rece In Spatiul Est European (ID: 151008)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.