Conflictele Interioare Factori Si Rezultate ale Nevrozelor

Argument

Una din primele concepții despre conflictele interioare, cea a lui Aristotel, exprimă contradicțiile primordiale umane, „stăpânul” (rațiunea, înțelepciunea) controlând și dirijând „sluga” (reacțiile primitive, neinteligente, spontane ale omului).

Pornind de la această metaforă filosofică, lucrarea de față și-a propus identificarea teoriilor explicative ale conflictelor interioare în raport cu nevrozele, ca dimensiune psihopatologică specifică lumii contemporane, realizarea unei cercetări psihodiagnostice din perspectiva identificării unor vulnerabilități de tip nevrotic, dar și implementarea unor programe de intervenție cognitiv-comportamentală care să contribuie la armonizarea personalității cazurilor prezentate, la optimizarea resurselor lor de adaptare și de integrare din punct de vedere intrapsihic.

Din punct de vedere teoretic, lucrarea se structurează pe trei subcapitole – nevroza, definire și caracteristici, psihanaliza ca domeniu de studiu și intervenție în nevroze și conflictele interioare – factori și rezultate ale nevrozelor, urmărind, de la general spre particular, structura personalității nevrotice și determinanții acesteia, teorii explicative ale conduitei nevrotice, dar și manifestări ale conflictelor interioare, mecanisme de apărare utilizate de individ în încercările sale permanente de soluționare a conflictelor.

Conceptualizarea teoretică se bazează pe abordarea umanist-psihanalitică a dr. Karen Horney care a adus detalii psihopatologice, detalii sociale, detalii relaționale interior și extern modului de manifestare al conflictelor intrapsihice, și un aport optimist asupra nevoii și posibilității ființei umane de autodepășire, de rezolvare adecvată a conflictelor interioare.

Aplicativ, au fost prezentate două cazuri semnificative din punct de vedere teoretic, psihodiagnostic și terapeutic, dar semnificative și din punct de vedere social, prezentând tipologia adultului preocupat pentru performanțe profesionale, care uită să își gestioneze trăirile interne și astfel dezvoltă simptomatologie nevrotică, refulând conflicte interioare, adesea originare.

Întreaga teză a lucrării se orientează după ideea conform căreia, deși raționamentul uman este adesea ireproșabil în viața de zi cu zi, el de fapt expune o imagine de sine rigidă, o mască a omnipotenței, omniscienței, hipersolicitudinii, fără a schimba nimic la sine, ci doar a „îngroșa” liniile de contur ale schemei atitudinale inițiale. Dar pericolul este blocarea dezvoltării, este sărăcirea personalității de emoții, de aceea intervenția psihoterapeutică este deosebit de importantă.

CUPRINS

CAPITOLUL I

ASPECTE TEORETICE

Nevroza – definire și caracteristici

Entitățile cuprinse în capitolul nevrozelor s-au impus lumii medicale relativ târziu, descrierea lor fiind legată de programul de dezvoltare a societății industrializate și urbanizate, de accelerarea schimbărilor sociale. Astfel, vechile epidemii care loveau lumea în evul mediu (ciuma, holera etc) au fost înlocuite în prezent de o dezvoltare tot atât de implacabilă și de malignă a nevrozelor și a altor maladii legate de stres (boli psihosomatice, reacții psihogene etc). Chiar dacă în mod sporadic, cazuri de nevroză au existat cu mult înainte ca entitatea să fie descrisă, nevrozele au devenit o problemă a societății și a medicinii abia în ultimele etape ale dezvoltării sociale.

În lucrarea sa "System of Nosology", William Cullen (1769), utilizează pentru prima dată termenul de nevroză, prin care se înțelegeau toate bolile a căror cauză consta într-o interesare lezională a sistemului nervos central. De fapt actualul înțeles al termenului de nevroză a apărut târziu, în cadrul descrierilor clinice, abia la sfârșitul secolului al XIX-lea, nevrozele fiind evaluate ca adevărate boli funcționale și despărțindu-se astfel de afecțiuni ale creierului ca epilepsia, boala lui Parkinson etc. Din aceste motive și din cauza confuziei terminologice, în domeniul nevrozelor s-au alcătuit numeroase modele mecaniciste sau raționaliste. În secolul al XVIII-lea, de exemplu, Brown socotea iritabilitatea sistemului nervos ca fiind elementul principal care ar sta la baza nevrozelor, în timp ce fenomenologia neurastenică era privită ca o etapă premorbidă pentru diferite afecțiuni cum ar fi isteria, PGP , epilepsia.

După mai bine de 100 de ani, de la afirmațiile lui Cullen, termenul de nevroză va căpăta o nouă semnificație, implicând în primul rând lipsa leziunilor organice la nivelul sistemului nervos, motiv pentru care va fi tot mai greu să se vorbească de o adevărată "boală nevrotică". Nevrozele s-au dezvoltat în cadrul descrierelor din literatură în mod preponderent, ca fiind concepte descriptive, cu o bază în primul rând fenomenologică, adeseori diagnosticul făcându-se mai sigur prin eliminarea afecțiunilor organice de ori ce fel. Prin extinderea termenului de nevroză la comportamente foarte variate (reacții toxicomane, psihosomatice, agresivitate și violență socială, în problema moravurilor sau chiar a accidentelor).

Termenul de nevroză a devenit tot mai dificil delimitat și de înțeles. Încă din 1892, Tuke considera ca principal atribut al nevrozelor funcționalitatea lor, lipsa oricărei organicități iar istoric, acest lucru a devenit notoriu odată cu succesele obținute în domeniul hipnozei (Mesmmer, Bernheim), odată cu studiile lui Charcot, P. Janet, Pavlov și, mai ales odată cu dezvoltarea concepției freudiene privind nevrozele. Toate aceste cercetări au acreditat, în maniere diferite concepția psihogenetică, ca bază explicativă a nevrozelor, respingând ideea organicității și a unor modele mecaniciste privind nevrozele.

Totuși eșecul a numeroase psihoterapii în nevroze și existența a numeroase vindecări spontane au calmat mult optimismul exagerat, constituind în același timp un avertisment sever în acceptarea oricărei concepții unilaterale, sau impuse din motivele unor dogme politice.

Așa cum subliniază Curran și colab. (1980) individul nevrotic tinde, mai degrabă să evite decât să-și asume responsabilitatea față de problemele lui, deși este conștient că este irațional și maladiv. Astfel, comportamentul nevrotic nu presupune mari abateri de la realitate sau tulburări mari ale personalității. Nevrozele, din studiile efectuate, se crede că ar fi mai degrabă, apanajul vârstelor adulte, numai la aceste vârste putându-se vorbi de un real proces de internalizare a conflictelor psihice.

Din start putem vorbi de simbioza explicativă a nevrozelor și a conflictelor psihice interioare, întreaga lucare neputând determina exact care are o influență mai mare asupra celeilalte și invers. În nevroză, conflictul nevrotic apare ca un conflict între tendințe și sentimente opuse, adeseori irezolvabile, ceea ce presupune o psihodinamică specială și o forțare până la eșec a mecanismelor posihologice de apărare a "homeostaziei psihice". (Cucu, 2005, p.12)

Definiție, cadru nosologic

Nevrozele sunt afecțiuni funcționale în care mecanismul etiopatogenetic principal constă în procesul internalizării unor conflicte psihologice și comportamentul de evitare care rezultă (Cucu, 2005, p.12). Fenomenul nevrotizării trebuie să țină seama și de stadiul de maturizare a personalității, de maniera în care individul a depășit etapele anterioare, dacă a moștenit o nevroză infantilă sau o bază psihoafectivă des echilibrată. Aceste slăbiciuni vor duce la construirea unui sistem de autopropulsie și de rituri pentru a înfrunta realitatea.

Nervios, este o expresie de stare critică frecventă printre latinos din Statele Unite și America Latina, iar un număr de alte grupuri etnice au relatat, deși adesea oarecum distincte, idei de nervi" (cum ar fi nevra printre grecii din America de Nord). Nervios se referă, atât la o stare generală de vulnerabilitate la experiențele stresante ale vieții, cât și la un sindrom provocat de circumstanțe de viață dificile. Termenul de „nervios” include o gamă largă de simptome de detresa emoțională, de perturbare somatică și de incapacitate de a funcționa. (DSM IV, 2003)

Nevroza, potrivit concepțiilor contemporane, se determină ca o boală, condiționată de situația conflictuală psihogenă acută sau cronică extraordinară rezultată în urma tulburării interrelațiilor umane, ce se manifestă cu precădere prin dereglarea funcțiilor sistemelor emotiv, vegetativ și endocrin. Astfel ea se caracterizează prin reversibilitatea dereglărilor patologice, independent de vechimea procesului, prin specificitatea manifestărilor clinice cu dominarea perturbărilor emoțional afective și somatovegetative, prin păstrarea atitudinii critice a pacientului față de boală. Particularitățile tabloului clinic al nevrozei depind nu numai de caracterul situației conflictuale și emotive, dar și de personalitatea individului, specificând diverse variante clinice.

Nevrozele se întâlnesc practic la toate vârstele, la ambele sexe, în toate mediile sociale și ele se caracterizează prin multiple forme comportamente, în care individul apare ca un neadaptat, reacționând la evenimentele vieții prin anxietate, depresie, stare de tensiune și alte plângeri, pe care le va prezenta într-o lumină "catastrofică" și pe care nu le va putea manipula singur, în ciuda conștiinței clare cu care își trăiește situația existențială. În acest fel comportamentul nevroticului apare ca prost adaptat, individul devenind anxios, în situații în care cei din jur nu văd nici un pericol. Adaptarea lui se va face prin intermediul unor comportamente de evitare și nu de angajare și responsabilitate, individul dorind să fie dependent și altcineva să-i rezolve problemele, inclusiv suferințele subiective.

În definitivarea conceptului de nevroză, în decursul timpului s-au emis numeroase concepții și puncte de vedere distincte. Aceste concepte exprimă în fapt anumite adevăruri relative ale etapelor respective, toate fiind, de fapt, etape pentru elucidarea unor concepții pluraliste privind acest concept, care nu poate fi privit unilateral sau numai dintr-un anumit punct de vedere.

Astfel în concepția psihodinamică, care are la bază lucrările lui Freud și Meyer, nevrozele apar ca modalități comportamentale în fața unei anxietăți destructive. Psihanaliza a pus la dispoziția cercetătorilor din acest domeniu o serie de concepte și teorii, prin conceptul de internalizare a conflictelor psihologice, capacitatea acestor conflicte refulate de a epuiza energia psihică prin această lungă și epuizantă luptă a unor tendințe psihologice opuse, a arătat rolul maturizării personalității în cadrul acestei psihodinamici. Copilul mic nu are o capacitate suficientă pentru a internaliza conflictele psihice, motiv pentru care capacitatea lui de a reacționa dezadaptativ printr-o nevroză este mai mică. Din contra adolescentul mai vârstnic și, mai ales maturul au capacitatea de internalizare a conflictelor și deci, și o posibilitate mai mare de a dezvolta diferite forme de nevroză.

O altă tendință de definire a nevrozelor s-a făcut în sensul de a privi nevrozele ca boli de adaptare, în sensul mecanismelor sindromului general de adaptare al lui Selye. Astfel nevrozele au fost privite ca "mecanisme limită" de adaptare anormală psihologică împotriva unei angoase care amenință economia internă a organismului. În acest sens Kreindler (1961) vorbește de existența unei psihodinamici speciale și de o "forțare" până la eșec a mecanismelor psihologice de apărare. Nevrozele apar în acest context ca fiind decompensări funcționale, cu perturbarea psihodinamicii și a funcțiilor cerebrale, prin forțarea mecanismelor bio-fiziologice, până la granița posibilităților funcționale a activității nervoase superioare. Elementul etiologic determinant al acestei epuizări ar putea fi mecanismul de internalizare a unor conflicte psihologice, în timp ce comportamentele de evitare, formele clinice de nevroză, de fapt ar depinde de influența factorilor culturali. Nevroza ar apărea aici ca ceva analog altor "insuficiențe" ale altor sisteme și organe, oorgane, o insuficiență a sistemului nervos al vieții de relație (Cucu, 2005, p.13). Ajuns la limita adaptabilității, sistemul fiziologic pe care se sprijină activitatea vieții psihice, supus suprasolicitării, duce la o adevărată "boală de adaptare".

Acest punct de vedere se poate sprijini mai ales pe creșterea enormă a nevrozelor, ca pondere statistică, în toate țările sau regiunile puternic industrializate, apariția nevrozelor la indivizii mai defavorizați biologic sau socio-economic, precum și din cauza altor considerente – creșterea nevrozelor în funcție de creșterea gradului de aculturație, frecvența mai mare a nevrozelor la femei, la indivizi defavorizați social etc.

O altă definire a nevrozelor ține cont că o serie de comportamente sunt "învățate" în cadrul mediului cultural din care face parte individul, într-un mecanism de adevărată "supapă de siguranță" socială. O mare importanță o are, ceea ce Balint numea "tradiția nevrotică" a unei comunități, deoarece comportamentele aberante, de aspect nevrotic se transmit generației tinere ca "modele" în situații stresante. Există în societate un fenomen de "nevrotism social" (Cucu, 2005, p.13) datorat abundenței de „stresuri” la care personalitatea umană este supusă în mod permanent.

Deși ca entitate acest fenomen este submorbid el apare a fi anticamera a numeroase nevroze clinice (ibidem). Pe de altă parte importanța conflictului nevrotic în copilărie este una dintre marile descoperiri, mai ales în cadrul studiilor freudiene. Din acest punct de vedere nevroza adolescentului apare ca o reactivare reflexă a mecanismelor comportamentale nevrotice, învățate de timpuriu și redeșteptate de factorii stresanți ocazionali sau de surmenaj.

Pe de altă parte, nevrozele pot fi definite și prin prisma mecanismelor de identificare-pierdere a identității, fenomen specific în evoluția societăților moderne, caracterizate prin dezvoltarea unor aspecte negative ca: anomia, alienarea socială, aspecte negative legate de procesul tehnic, aspecte ecologice etc.

Caracteristici ale nevrozelor. Prevalență. Frecvență.

Majoritatea autorilor afirmă că elementul central în definirea nevrozelor rămâne mecanismul psihogenezei, așa cum a fost el definit de numeroși cercetători. Anxietatea, angoasa, sunt piese importante în mecanismul apariției nevrozelor, alături de particularitățile personalității individului. Intensitatea comportamentului nevrotic, pe de altă parte, depinde în mare parte de forța dinamică dată de încărcătura emotivă (Kreindler, 1961).

Rezumând diferitele încercări de a defini nevrozele, Kubic subliniază că procesul nevrotic are câteva componente majore, dintre care enumeră: o constituție afectivă, făcând parte din baza temperamentală, motiv pentru care apare precoce în evidență; modele de inducție socio-culturale; distorsiuni variate ale funcțiilor simbolice; rigiditatea în fața fenomenelor de schimbare.

Totuși aceste fenomene, chiar combinate nu duc în mod implicit la nevroză ci la o serie de fenomene diverse ca: tulburări ale personalității, comportamente antisociale, comportamente autodistructive, numeroase distorsiuni simbolice, tulburări ale imaginii corporale, abuz de alcool, droguri, impulsiuni spre activitate fizică, hiperemotivitate sau apatie, obsesii, fobii etc. La rândul lor, aceste tulburări pot produce distorsiuni noi de aspect terțiar cu distorsionarea întregii vieți psihice. Din aceste motive, Cucu Ioan (2005, p.14 ) arată că orice simptom nevrotic poate fi o treaptă dintr-un lanț cu reverberații spre o patologie gravă.

Cu cât aceste fenomene se petrec mai precoce, cu atât vulnerabilitatea nevrotică este și ea mai precoce și cu atât mai mari sunt consecințele distructive pentru dezvoltarea ulterioară. Manifestările precoce ale fenomenelor nevrotice sunt adesea favorizate și de sistemul educațional, studiile arătând că acest lucru este mai evident la copiii cei mai înzestrați. Evident, procesul nevrotic este foarte complex, iar majoritatea descrierilor lui în psihiatria clasică sau psihanalitică au fost supra simplificate în mod flagrant, ceea ce a dus adeseori la confuzii regretabile.

Din punctul de vedere al frecvenței nevrozelor, mai ales atunci când se iau în calcul și formele ușoare, este foarte greu de determinat, nevroticii adresându-se relativ rar psihiatrului și mult mai frecvent medicilor somaticieni (neurologi, endocrinologi etc), iar în ultima vreme psihologilor dar și numeroșilor vindecători empirici. Incidența nevrozelor la copii și adolescenți se află sub influența a numeroși factori ca: nivelul școlii pe care o urmează, situația în cadrul profesiei, problemele de familie, mediul social și cultural al părinților și decalajul acestuia față de nivelul general, problemele sentimentale sau sexuale, influențele venite din exterior etc.

Din punctul de vedere al morbidității psihice nevrozele dețin prevalența cea mai mare, patologia nevrotică fiind azi prima problemă a psihiatriei contemporane și fiind de asemenea pe primul plan al acțiunilor de igienă mintală în cadrul colectivităților umane. Astfel, ele ar reprezenta peste 40% din cazuistica psihiatrică, proporție care se menține în aceleași limite și în practica altor specialități (neurologie sau medicină generală). Totuși nu putem spune cu certitudine că, statisticile privind nevrozele nu pot fi credibile și că ele nu exprimă decât o anumită situație și o anumită viziune asupra nevrozelor.

Se poate vorbi inclusiv de o importanță "politică" a nevrozelor care este de asemenea foarte mare, nevrozele putând constitui un indicator al gradului de dezorganizare a unei societăți, a gradului mai mare sau mai mic de grijă față de calitatea vieții. Din aceste motive statisticile actuale sunt greu de crezut și foarte variabile, mergând de la proporții de 30-40% (în New York, un om din trei este nevrotic recunoscut), până la valori în jurul a 1% sau chiar mai puțin. Cu toată incredibilitatea și relativitatea acestor statistici, studiile de epidemiologie în domeniul nevrozelor merită totuși, o atenție deosebită.

În țara noastră, o serie de date sunt redate în lucrări de profil: un studiu făcut în cartierul Titan din București (1972-73), nevrozele au avut o pondere de 2,7% prin metoda pasivă și de 6,78% prin metoda activă, cu tendința unei creșteri progresive.

Din grupa nevrozelor, neurastenia a reprezentat 76,7%, nevroza isterică 8,4%, nevroza obsesivo-fobică 3,7%, nevrozele mixte 0,1%. Nevrozele ar fi afectat 80,4% femei și doar 19,6% bărbați. La femei nevrozele obsesiv-fobice au fost de trei ori mai frecvente ca la bărbați, în timp ce nevrozele isterice au fost de 28 de ori mai mare la femei ca la bărbați. Grupa de vârstă cea mai afectată a fost aceea între 45-50 de ani, urmată de grupa 36-40 ani apoi 41-45 ani, 51-55 ani și 55-60 de ani, abia mai apoi 31-35 ani, sub 20 de ani și după 60 de ani. Nevrozele sunt mai frecvente în mediul urban, decât în cel rural. (Cucu Ioan, 2005, p. 15-16).

Etiologie generală și psihodinamică

Istoricul dezvoltării conceptului de nevroză ne evidențiază mai multe etape în privința elucidării etiopatogeniei acestor reacții psihice. Aceste diferite etape au condus la concepții diferite, concepții care ar putea fi rezumate astfel: etapa de dominare absolută a modelului medical, în care nevroza era considerată o boală pur somatică, organică; epoca de individualizare a nevrozei, ca o entitate proprie; faza contemporană care debutează printr-o aparentă apropiere de etapa organicistă (prin uitilizarea electroșocurilor și a neurolepticelor) dar care ulterior se va dezvolta pe baza cercetărilor complexe privind psihogeneza, a teoriilor învățării, a mecanismelor de identificare, pierderea identității etc.

Viața individului, în toate etapele sale este supusă conflictului și legilor contradicției. Chiar din primele clipe de după naștere, individul este supus primului conflict, conflictului dintre necesitățile copilului și condițiile mediului exterior. Dacă în primele faze cerințele au o manifestare exterioară, în evoluția lor, aceste cerințe sunt treptat "internalizate", ordinul extern fiind satisfăcut prin noi reprezentări interne. Necesitatea și posibilitatea rezolvării conflictului poate fi la un moment dat într-o stare de echilibru instabil, dezechilibrul ducând la tulburări care pot lua diferite forme.

În prezent e acceptată concepția unei etiologii multifactoriale a nevrozelor. Diversitatea factorilor etiologici se poate grupa în trei categorii: biologici, sociali, psihogeni, fiecare din factorii etiologici deținând ponderea respectivă în instalarea unui anumit tip de nevroză.

În cadrul importanței factorilor biologici în nevroze s-a pus mai întâi problema importanței factorilor genetici și constituționali. S-a observat, de exemplu că nevrozele sunt mai frecvente în familii în care există și alți indivizi cu nevroză. La gemenii univitelini concordanța a fost odată și jumătate mai mare decât la aceia bivitelini (Pollin, 1975). De fapt rolul precis al factorilor genetici și constituționali în nevroze nu a fost bine delimitat până în prezent. Chiar în familiile cu mulți nevrotici nu s-a putut aprecia matematic rolul eredității. Că există o predispoziție genetică, are indiscutabil un rol, motiv pentru care la mulți indivizi nevroza poate apărea din cauze minore. Este vorba în aceste cazuri de indivizi predispuși a face lejer creșteri tensionale, stări de anxietate sau de depresie (la femei riscul este mai mare ca la bărbați. Pentru Freud, ereditatea era o forță care stătea la originea vieții, forță care cel mult se poate dilua în cursul vieții. În 1927 el distinge la originea nevrozelor cauzele constituționale de cele ereditare.

Sintetizând datele de literatură, Debray (1972) subliniază că în nevroze există indiscutabil un teren proprice ereditar care poate precipita boala. Se poate spune că anormalitatea centrală a personalității nevroticului poate fi multifactorială din punct de vedere genetic, lucru evidențiat de prezența a numeroase tulburări nevrotice la membrii de familie a pacientului.

Conceptul neurodinamic al nevrozelor prezintă prima încercare de a explica mecanismele de formare a nevrozelor, bazându-se pe conceptul lui I. Pavlov despre tipurile activității nervoase superioare. Astfel, prin nevroză se subînțelege dereglarea de lungă durată a activității nervoase superioare provocată de supraîncordarea proceselor nervoase din scoarța cerebrală sub acțiunea excitanților neadecvați ai mediului ambiant. Tipul activității nervoase superioare deține rolul de substrat care fie că predispune, fie că împiedică dezintegrarea proceselor nervoase (neurastenia apare la indivizii cu tipul slab dezechilibrat sau puternic; isteria – la indivizii cu prevalarea subcortexului etc).

Conform acestui concept, la baza activității nervoase superioare stă corelarea a trei sisteme: subcortexul (instinctele), sistemul de semnalare corticală, care reflectă lumea înconjurătoare și sistemul de semnalare, care asigură interacțiunea individului cu sfera socială. Pentru nevroze este caracteristică dezintegrarea activității sistemelor respective și a interrelațiilor dintre ele, ce își găsește exprimare intr-o diversitate de forme clinice.

Se pare că în patogenia nevrozelor un rol important îl dețin două mecanisme fiziopatologice: activarea sistemelor aferente și eferente ale creierului și dezechilibrul activității integrative ale creierului, îndeosebi al complexului limbico-reticular, ce posibil determină tipul nevrozei. Astfel, patologia complexului hipotalamus – regiunea frontală a scoarței cerebrale induce nevroza isterică sau cea obsesivă, pe când disfuncția complexului hipocamp – amigdalar provoacă neurastenia.

La baza formării nevrozelor experimentale drept factor patogenetic servește următoarea triadă „informațională”:

necesitatea prelucrării unui volum mare de informație;

deficitul de timp predispus creierului pentru prelucrarea informației respective;

nivelul înalt al motivației.

E necesar de menționat, că nevrozele experimentale și cele clinice nu sunt identice – nevrozele experimentale servesc doar drept model al celor clinice și sunt predestinate pentru determinarea legităților biologice ale dereglărilor nevrotice.

Din punct de vedere neurochimic, pe de altă parte, nevrozele se bazează pe teoria lui H. Selye despre stres, îndeosebi cel emotiv, determinându-le drept model de stres emoțional cronic. Examenul biochimic relevă perturbări cantitative esențiale ale catecolaminelor, în special al adrenalinei și noradrenalinei, la indivizii cu nevroze. Caracterul schimbărilor metaboliților și predecesorilor acestora depinde de tipul nevrozei. Astfel, cel mai jos nivel al dopaminei a fost stabilit în neurastenie, pe când la bolnavii cu obsesii nivelul catecolaminelor depășește cel normal.

Investigările biochimice relevă unele dereglări ale proceselor metabolice la bolnavii cu nevroze, în particular al metabolismului glucidic, lipidic, al sărurilor minerale și al celui energetic. Astfel, s-a stabilit o reactivitate mărită a sistemelor ce reglează nivelul glucozei în sânge, o tendință spre hipocaliemie, hipofosfatemie, hipernatriemie însoțită de eozinofilie, hipoholesterinemie, activarea peroxidării lipidelor, diminuarea proceselor anaerobe, însoțită de creșterea celor aerobe ale metabolismului energetic, ultima fiind considerată drept reacție de adaptare survenită în urma deminuării proceselor metabolice din scoarța cerebrală la indivizii cu nevroze.

În patogenia nevrozelor se proeminează o corelare bine determinată între starea funcțională a SNC și nivelul activității sistemelor hipofizar-adrenalice, simpato-adrenalice, enterocromafine, al glandei tiroide, etc., care în mare măsură determină complexitatea reacțiilor biologice în această patologie. Astfel, stresul psihoemoțional, care servește drept cauză patogenetică a nevrozei, inițiază atât dereglări funcționale ale sistemului nervos central, cât și morfologice: destrucție membranală, degenerarea neuronală, dereglări microcirculatorii locale etc.

Dereglările funcțiilor hipotalamusului și ale regiunilor din vecinătatea lui provocate de anumite cauze, provoacă o dezintegrare monotipică a activității sistemelor emotive, vegetative și endocrine. În cazul, în care aceste dereglări survin consecutiv unei situații conflictuale, acestea sunt considerate de natură nevrotică, iar dacă sunt postinfecțioase sau posttraumatice se consideră de tip nevrotic. În ambele cazuri tabloul clinic constă din îmbinarea simptomelor de labilitate emotivă și vegetativă cu dezechilibrul endocrin.

Ca și reacție la amploarea stresului psihosocial, proporțională cu poziția socială a individului, nevroza manifestă patogenitatea circumstanțelor vitale doar în combinare cu atitudinea individului față de ele. Astfel, patogenia nevrozei este considerată o reacție la stres a unui psihic vulnerabil, cu un conflict interior dureros, la persoanele neantrenate sau depășite ca poziție socială și pregătire, de răspunderile sociale mereu în creștere.

Combinând toate aceste elemente s-a ajuns la concluzia că orice sindrom nevrotic reprezintă o exprimare concretă a dereglărilor activității nervoase superioare și a comportamentului. De exemplu, la indivizii cu tipul inert al activității nervoase superioare un excitant emoțional sau biologic poate provoca dereglări profunde și persistente în sfera psiho-emoțională. Aceleași dereglări survin și la indivizii cu tipul labil al activității nervoase superioare, doar în cazurile influențelor psihotraumatizante cronice.

Pe lângă clasicele teorii ale influenței eredității, mediului și educației în explicarea fenoenelor sau a dezvoltării psihice ar putea exista și o teorie intermediară, în care factorii ereditari ar fi în general prezenți în nevroze, dar apariția bolii ar fi declanșată de condiții psihologice implicate în etiologia acestora. Una dintre concepțiile de bază privind etiopatogeneza nevrozei o constituie, studiul conflictului psihologic.

Privită în mod dialectic, viața individului, în toate etapele sale este supusă conflictului și legilor contradicției. Freud considera societatea ca având caracter represiv față de cerințele biologice, deci ar exista un permanent conflict între cerințele instinctuale, specific individualiste și cererea de conformism, specifică legilor grupului. Încă din primele secunde după naștere, individul trebuie să facă față primului conflict, conflict între cerințele fiziologice și condițiile vitrege ale mediului exterior, iar dacă la început, aceste cerințe se manifestă exterior și inteligibil, treptat aceste fenomene se internalizează, ordinul sau impulsul extern satisfăcându-se prin variate reprezentări interne. Necesitățile și posibilitățile rezolvării conflictului pot lua la un moment dat aspectul unui echilibru instabil iar dacă acesta evoluează spre dezechilibru se poate ajunge la numeroase tulburări. Fenomenele se pot prezenta sub forma unor reacții psihice directe față de o situație, ca o reacție psihogenă simplă (fără internalizare), sau din contra conflictul nerezolvat suferă o prelucrare interioară (internalizarea), cu aparția de reacții psihopatologice de apărare (comportamentul nevrotic), având un mare polimorfism (formele clinice de nevroză) (Cucu, 2005,p. 18).

Primii ani de viață au o importanță hotărâtoare pentru dezvoltarea psihică a individului. Putem avea din acest punct de vedere devieri cantitative (rămâneri în urmă), fie modificări calitative, în special în ceea ce privește formarea bazei anatomofiziologice a diferitelor tipuri de reacție, în fața situațiilor de frustrare. Aceste mecanisme au o mare importanță în psihodinamica psihogeniilor și ele se inițiază în copilăria timpurie, continuând și în etapele ulterioare, în contextul relațiilor cu mediul familial.

La început reacțiile copilului se exprimă direct și inteligibil, dar în perioda adolescenței și mai ales ulterior aceste modalități de rezolvare a conflictelor devin discrete și mai greu inteligibile, procesul de "internalizare" fiind total. Deficiența acestor structuri dinamice este foarte importantă la adolescenți și acest lucru este dovedit prin aceea, că în fiecare caz, se găsesc stări semnificative încă din copilărie (tulburări de vorbire, enurezis, convulsii, ușurința de a delira după febră etc). O cauză precipitantă poate face posibil ca nevroza să devină manifestă, deodată, în adolescență sau la o vârstă mai tardivă. Din punct de vedere psihodinamic, cauzele stresante, imediate în nevroze pot fi găsite frecvent, ele constând în necesitatea evadării și satisfacerii directe a unor sentimente de ostilitate, ură, pulsiuni sexuale, necesitatea de dependență, care vin în contradicție cu tendința de echilibru care caracterizează starea de normalitate (Kaplan, 1996). Anxietatea se poate manifesta sub formă directă, indefinită sau poate fi exprimată prin reacții psihofiziologice sau să se implice prin obiecte care au servit la formarea primelor comportamente prin mecanisme reflex-condiționate. De asemenea anxietatea poate să se exprime prin reacții de conversiune, prin reacții disociative, reacții psihosomatice iar uneori prin mecanisme de regresiune.

Pentru Nahorniac (1972) nevrozele la adolescent sunt generate de privațiunile impuse copilului, lipsa de dragoste, dominarea exagerată care va crea o stare de angoasă și determină fixarea într-un stadiu intermediar de maturație, făcându-l pe adolescent să adopte manifestări comportamentale primitive (cum ar fi de exemplu riposta agresivă). Se crede totuși că nucleul nevrozei îl constituie însă eșecul individului în realizarea unui nivel de maturizare a personalității (la tineri acest lucru se poate datora lipsei unor modele credibile de identificare , identificarea cu false valori, lipsa de țel sau de aspirație).

Stresul nu reprezintă totul în etiologia nevrozelor, efectul lui variind de la un individ la altul. Cel mai frecvent stresurile apar în cadrul familiei, acest lucru datorându-se unui "stil de viață nevrotic" instaurat în aceste familii și a existenței în același timp în proximitatea pacientului a unor personalități înclinate spre nevroză.

Organizarea intrapsihică a individului se creează după repere structurale create și recunoscute pentru stabilitatea lor, iar acestea pot ține de ereditate, de relațiile timpurii cu părinții, de frustrările și conflictele specifice, de maniera de organizare a mecanismelor de apărare a Eului. Toate aceste fenomene duc la "cristalizarea" structurii personalității. Dacă această structură va fi forțată să se "rupă" el o va face după anumite "linii prestabilite", așa cum s-au stabilit ele în etapele primare ale dezvoltării individului. Din această cauză, un individ cu structură nevrotică nu va putea dezvolta decât o singură structură nevrotică. Totuși aceste constatări nu trebuie să ne conducă la pesimism, aceasta fiind doar o simplă luare la cunoștință asupra realităților psihologice universale și zilnice (Berger, 1979).

S-a conturat astfel, tot mai mult, ideea descrierii unor profile de personalitate specifice bolnavilor nevrotici, având în vedere importanța „terenului” în nevroze (Cucu, 2005, p.19). „Terenul psihologic” influențează în mare măsură dezvoltarea unei nevroze, în sensul că unii pacienți devin mai nevrotici mai ușor decât alții. O structură fragilă poate predispune la nevroză dar în același timp și la un conflict nevrotic timpuriu care poate astfel la rândul lui duce la perturbări ale dezvoltării personalității (se fomează un adevărat cerc vicios).

Kolb (1979) descrie o serie de caracteristici ale caracterului nevrotic: atitudini specifice și manieriste, tip paranoic de relații cu el și cu alții, afecte înrădăcinate și persistente încă din copilărie. Aceste trăsături se evidențiază prin contacte interpersonale dificile, comportamente rigide sau sărace, aspecte pe care autorul suscitat le denumește "fațada nevrotică a caracterului".

Curran și colab. (1980) subliniază că persoanele hiperconștiincioase, cu tendință la hipertensionare, pot dezvolta mult mai ușor o nevroză. Aceste personalități sunt în permanență tensionate, sunt perfecționiste și fac din activitate însăși viața lor. Din aceste motive, adeseori, ei își asumă și sarcinile altora, se află în permanentă stare de efort, motiv pentru care ajung foarte ușor și la epuizare. Acesta este motivul pentru care dezvoltă stări de anxietate, prin efectul cumulatival stresului. Procesul poate fi lent, până la contactul individului cu un stres semnificativ, care va fi momentul dezvoltării bruște a simptomelor.

În acest fel conflictele, frustrațiile și alte situații care mențin tensiunea (grație efortului cumulativ) acționează în funcție de personalitatea pacientului mai degrabă decât în funcție de circumstanțele propriu-zise. Deși pentru un observator extern, factorii stresanți pot fi destul de semnificativi, pacientul, el însăși nu poate realiza clar sursa dificultăților sale și în schimb se va concentra asupra simptomatologiei (neglijând cauzele).

În funcție de personalitate există diferite stiluri de a reacționa la stres. Astfel stilul isteric se caracterizează prin trăsături emoționale, impulsivitate, impresionabilitate și represiune (stilul isteric de cunoaștere). Relațiile interpersonale în cadrul acestui stil isteric se caracterizează adesea prin diada victimă-agresor, cu trăirea vieții ca fantezistă și ireală. Stilul obsesiv de răspuns la stres constă într-o gândire ambivalentă și magică, personalitatea acestor adolescenți caracterizându-se prin atenția crescută pentru detalii, evitarea deciziilor, dubitație, tensiune, rigiditate, înclinație spre supunere sau dominare. Datorită trăsăturilor de caracter deficitare, stabilitatea acestor acestor personalități depinde de stabilitatea lumii exterioare. Dacă ea dispare, atunci când între propriile lui aspirații și lumea exterioară apare un conflict, sentimentul existenței este amenințat (Zalokar, 1973).

Din ceea ce a studiat, Zalokar a remarcat câteva trăsături de caracter și anume timiditatea și inadecvența afectivă. Aceste fenomene aveau directă legătură cu condițiile inadecvate de educație din primii ani de viață, când predominau comunicările de tip energetic (bătăi, amenințări, excesde pedepse etc). Frecvent întâlnite, la cei studiați, au fost și trăsăturile ca rigiditatea, lipsa de nuanțare în comportament, idei nerealiste, propunerea unor scopuri idealiste, tendințe masochiste.

Omul este un sistem biologic și prin aceasta se știe că toate comportamentele sale tind a avea o bază biologică. Dar în același timp se știe că omul este și un produs al mediului socio-cultural. A pune problema care latură este mai importantă este o inutilitate. Această strânsă interdependență dintre factorii biologici și sociali, în cadrul comportamentului uman a fost bine demonstrată în cadrul unor concepții dinamice ale psihiatriei sociale actuale, care privesc comportamentul uman ca o îmbinare a factorilor bio-psiho-sociali.

Pe de altă parte, factorii socioculturali au o deosebită importanță în etiopatogenia nevrozelor. În relațiile lor sociale nevroticii apar ca rigizi în stabilirea unor relații interpersonale satisfăcătoare. Robel (1967) subliniază că atât schimbările vieții cât și diferite elemente nevrozante se adună în decursul a mai mulți ani și au un rol important, iar tulburările nevrotice ar apărea ca urmare a unor ani de schimbări în viața individului.

Socializarea deficitară și insuficiența simțului eticii este un element important, Coleman și Broen (1973) subliniind că nevroticii apar ca persoane rigide în stabilirea unor relații interpersonale pentru că regulile de cinste, regulile etice sunt violate în relațiile cu acești pacienți de către partenerii cu care aceștia vin în contact, ceea ce dezorientează personalitatea, mai ales a unui tânăr în formare.

Stilul educativ al familiei are de asemenea o mare importanță, unii autori (Anthony,1975, Doingier, 1976) remarcând la personalitățile nevrotice nevoia de a domina, de a acumula poziții sociale, de a-și supraevalua ideile și faptele, fenomene explicabile prin necesitatea diminuării sau suprimării sentimentelor de anxietate și insecuritate.

Studiile arată că nevrozele sunt mai frecvente în societățile industrializate și la anumite grupe sociale (Constanța Ștefănescu-Parhon), acestea apar la toate vârstele și în plus există diferite forme cu anumită specificitate culturală. Cu excepția isteriei de conversiune, în societățile mai primitive nu s-au descris varietatea de forme clinice din societățile industrializate, mai ales forme anxioase sau obsesive.

Starea de minoritar, asociată adesea cu starea socio-economică precară duc la senzația lipsei de putere și senzația permanentă de inferioritate în raport cu ceilalți și influențează apariția sau dezvoltarea nevrozei. Această situație, subliniază Kubic se definește mai ales pe baza accesului sau a distanței de sursele economice și de puterea socială. Acest lucru poate avea la bază criterii de clasă, de sex, criterii culturale sau politice, statut socio-economic scăzut etc. Migrația furnizează și ea numeroase date privind studiul adaptării și reacțiilor de apărare. Trebuie subliniat că schimbarea domiciliului presupune fenomene de adaptare și acomodare la o nouă cultură. Individul migrant va avea o sensibilitate crescută pentru tot ceea ce se întâmplă în jur (hipervigilență anxioasă), fenomen care este capabil a determina o importantă stare de disconfort. Adeseori migrantul își raționalizează eșecul, motiv pentru care adaptarea devine tot mai dificilă. Un indicator al acestei stări de decompensare îl constituie imaginea despre sine a migrantului și statutul său social. Acest lucru depinde și de impulsul, motivația care l-a făcut pe individ să emigreze, de rezistențele întâlnite și de sistemul de găzduire, de talentele și realizările sale personale și de statutul economic, de diferențele dintre noua și vechea cultură. În cadrul unui mediu nou, modificările personalității pot suferi o adevărată accelerație, accelerație care a fost inactivă până atunci, multă vreme, și care acum poate duce la dobândirea unei noi identități (asociată și cu modificări de statut social).

De asemenea, din perspectiva socială a factorilor nevrotici, trebuie abordat mediul spitalicesc care are o importanță patogenetică și patoplastică și, mai ales o reală inadvertență în tratamentul nevrozelor. Spitalul de psihiatrie poate oferi o gamă enormă de simptome pe care nevroticul le poate învăța, dat fiind starea sa de alertă generală privind funcționarea defectuoasă a organismului. În actuala organizare spitalicească pacientului nevrotic i se cere să fie pasiv, așteptând în acest fel descoperirea căilor de vindecare. De fapt pacienții sunt încurajați, chiar obligați, a se topi într-o masă "anomică", mai ales atunci când pacientul aparține unei categorii socio-economice defavorizate. Un mare pricol este acela că aici pacienții își "împrumută" reciproc simptomele, formându-se așa numita "boală a bolii" sau "hospitalismul". Dacă spitalizarea se prelungește, indivizii capătă aspecte specifice instituționalizării (pasivitate, supunere docilă, adaptarea la mediul de dependență în spital etc).

Descriere clinică

Pe aceste baze comportamentul nevrotic s-ar caracteriza prin următoarele: sentimentul bazat de inadecvență și inferioritate, ceea ce îl conduce la evaluarea că problemele obișnuite ar fi amenințătoare, din care cauză ar apărea anxietatea și o permanentă stare de insecuritate; tendința de a evita situațiile de stres prin manopere defensive mai degrabă decât încercări de a se ocupa de ele direct; lipsă de cunoaștere și recunoaștere a comportamentului de autoapărare, împreună cu rigiditatea – slăbirea perceperii sau acțiunii; prezența egocentricității și prin urmare a tulburărilor în stabilirea și menținerea relațiilor interpersonale; dar și sentimentul de vină datorat slăbiciunii de a se ocupa direct de problemele sale.

În elucidarea mecanismului psihodinamic al nevrozelor, în ultimii 10-15 ani a început să se vorbească, așa cum am mai subliniat, de importanța unui anumit "stil de viață" nevrotic. Stilul de viață influențează calea prin care individul realizează diferite roluri incluse în modul de comportare a Eu-lui său. Deoarece fiecare individ diferă de altul prin propriul său sistem al Eului.

"Stilul de viață" a unui individ este constituit din pattern-uri comportamentale, utilizate de individ în dezvoltarea și menținerea de roluri în cadrul propriului sistem al Eului.

Această varietate de particularități a Eu-lui face din fiecare individ ceva unic și diferit, chiar în situația când sunt adoptate roluri sociale stereotipe (Spadllin și Porterfield). Dacă individul este nevoit a face schimbări în propria sa concepție despre sine, acest lucru poate duce la o criză (criza adolescenței, mariajul, schimbări în procesul educativ).

Stilul de viață se manifestă, în special, în maniera în care un individ vine în relație cu alții. Acest lucru se face ținând cont de tendința individului de a menține integritatea propriului Eu, de menținerea stilului de viață propriu. În caz că acest lucru nu este posibil apare stringentă necesitatera schimbării.

După Coleman și Broen (1973), "stilul de viață" nevrotic s-ar caracteriza prin prezența a două elemente principale: evaluarea greșită a realității și tendința de a evita mai degrabă decât de a aborda problemele; și tendința de a menține acest "stil de viață" în ciuda naturii acestor apărări (conceptul de „paradox nevrotic”).

Deci nevroticul apare, ca un individ cu un sentiment de instabilitate, motiv pentru care se va simți mereu în stare de insecuritate și care nu va putea rezolva problemele ci doar le va evita. Are permanent sentimentul de vinovăție, de insatisfacție și nefericire și apare, astfel, ca un individ rigid, lipsit de perspicacitate, percepând lumea ca pe o amenințare permanentă și construindu-și mijloace defensive. În această situație nevroticul se va retrage, va deveni egocentric, va face cereri nerealiste față de anturaj. Eșecurile repetate vor duce la scăderea autostimei. Această stare de confuzie "internă" va duce la risipirea oportunităților și va avea mereu sentimentul că ceva îi scapă mereu, că nu este o persoană completă și nu înțelege adevăratul sens al vieții, care pentru el înseamnă anxietate și vină.

Nevroticul este probabil puțin conștient de confuzia lui internă, de risipirea oportunităților, mereu va avea senzația că îi scapă ceva, că nu este o persoană completă, neînțelegând adevăratul aspect al vieții, motiv pentru care viața sa se transformă într-o viață dominată de anxietate și de vină existențială.

Paradoxul nevrotic se caracterizează prin tendința de a menține acest stil de viață, din care el nu obține nici o recompensă în mod vizibil, stil caracterizat prin "vulnerabilitate la amenințare", nevoia de sprijin, teama de situații competitive. Față de senzația de anxietate și de persistența "amenințării" potențiale, nevroticul va răspunde prin evitare, terminând prin a realiza că "frica este de fapt realistă". Paradoxul nevrotic, subliniază Coleman și Broen, poate fi înțeles în termenii a două concepte de bază: scăderea anxietății, grație pattern-urilor nevrotice de evitare a situației stresante și persistența necorespunzătoare a amenințării potențiale în care pacientul crede.

În concluzie, nevrozele realizează deviații ale conștiinței emotiv-dinamice și atitudini inadecvate (Vangham, 1969).

Tipuri ale nevrozelor

În literatura de specialitate și în psihologia diagnosticului clinic se disting următoarele forme principale de nevroze: forma astenică (neurastenia, psihastenia), isterică (isterio-neurastenia) și obsesivă. Această clasificare a nevrozelor este în conformitate cu conceptul lui I. P. Pavlov despre tipurile activității nervoase superioare la om:

puternic, neechilibrat, mobil; corespunde temperamentului coleric;

puternic, echilibrat, mobil; corespunde temperamentului sangvinic;

puternic, echilibrat, inert; corespunde temperamentului flegmatic;

slab, neechilibrat; corespunde temperamentului melancolic.

Iar din punctul de vedere al situării în activitatea nervoasă superioară, formele nevrozei servesc capacitatea consolidării reflexului condiționat, expresivitatea și trăinicia lui, forța inhibiției interne și externe, viteza iradierii și concentrației proceselor de excitație, gradul flexibilitatății la influențe psihice patogene.

După alți autori, în literatura de specialitate contemporană, întâlnim o altă clasificare ale nevrozelor și anume: nevroza anxioasă, nevroza depresivă, nevroza ipohondrică, neurastenia, nevroza fobică, nevroza obsesivă și nevrozele isterice, cu următoarele caracteristici psihopatologice:

Nevroza anxioasă – o stare caracterizată prin senzații permanente sau accese paroxistice de anxietate și totodată cu asocierea unor manifestări somatice variate (Cucu Ioan, 2005, p. 24). Ea se se caracterizează printr-o stare de anxietate cronică, întreruptă de episoade acute de anxietate. Nevroticul, subliniază Snaith (1981) încearcă să evite anxietatea, ca un handicap sever, drept rezultat al stilului său de viață, dar anxietatea este resimțită sub forma disconfortului psihic și se poate exprima prin simptome cum ar fi panica sau frica nemotivată, iar în alte situații prin somatizarea parțială, cu apariția unor dureri musculare. Individul trăiește într-o stare de tensiune continuă, supărare și neputință cronică, este hipersensibil și iritabil în relație cu alții, depresiv.

Nevroza depresivă – prezența pregnantă în cadrul simptomatologiei a depresiei, depresie în disproporție cu situația incriminată. În determinarea unei nevroze depresive se descriu patru factori importanți: schimbarea bruscă a dispoziției, ca răspuns specific față de deprivare și pierdere; scăderea autostimei; conflicte cu instinctul agresivității; existența unei structuri a personalității caracterizată prin narcisism, dependență, ambivalență (Nemiah și Anthony(1976). Individul cu nevroză depresivă apare ca un individ descurajat și trist, cu un nivel apreciabil de anxietate, cu diminuarea activității și scăderea autostimei și autoîncrederii. Din aceste motive asistăm la o scădere marcată a inițiativei, indivizii se plâng de tulburări de concentrare, de greutăți în memorare și reproducere, insomnie, tulburări somatice. În unele situații, diagnosticul diferențial cu neurastenia este practic imposibil. Nevroticul depresiv este serios disturbat în activitatea sa, în cazuri serioase fiind inabili pentru muncă, însingurați, înclinați de a vedea numai aspectele negative ale vieții, necesitând chiar spitalizarea.

Nevroza ipohondrică – o grijă exagerată față de propria sa stare de sănătate și impresia de a suferi de anumite boli fără a avea pentru această susținere o argumentație. Ipohondria denotă preocupare, neliniște subiectivă referitoare la o suferință fizică gravă, fără a avea pentru aceasta un substrat obiectiv (organic sau fiziologic), apărând exagerarea simptomelor ușoare și afirmarea unora inexistente. Convingerea în existența bolii este atât de intensă, încât indivizii preferă orice formă de tratament, oricât ar fi de laborios sau de periculos. Elementul central al manifestării clinice în nevroza ipohondrică îl constituie, în primul rând, tulburările de dispoziție, prezența unei depresii manifeste sau a unor manifestări de mascare a depresiei. Starea depresivă duce la creșterea tensiunii musculare și la tulburări funcționale ale sistemului nervos vegetativ. Ca și în cadrul anxietății aceste fenomene duc la tensiuni musculare dureroase, palpitații, dureri localizate, tulburări respiratorii și digestive. Durerea poate fi, după Sengel, și o expresie simbolică a unui sentiment sever de vinovăție.

Neurastenia – este o formă clinică de nevroză caracterizată prin apariția pe primul plan a asteniei, fatigabilității cronice și ahedoniei. Aspectul clinic în neurastenie este centrat pe slăbiciunea iritativă, dureri diverse și senzații psihice stranii. Insomnia și iritabilitatea apar asociate cu sentimentul mai mult sau mai puțin cronicizat, de proastă funcționare a organismului, de la senzația de disconfort, până la tulburări importante localizate în diferite organe sau siateme.

Nevroza fobică se caracterizează prin apariția pe primul plan al simptomatologiei a fobiilor și a unei stări de anxietate intensă. Sursa primară de conflict determină anxietatea, care la rândul ei determină fenomenul fobic (Freud). Ideile fobice pot fi: agorafobia, frica de spații deschise; claustrofobia, frica de spații închise; zoofobia, frica de animale; algofobia, frica de durere; acrofobia, frica de înălțime; hematofobia, frica de sânge; microbofobia, frica de microbi; monofobia, frica de singurătate; nictofobia, frica de întuneric; nosofobia, frica de boli.

Nevroza obsesivă sau nevroza obsesivo-compulsivă se caracterizează prin apariția ideilor și acțiunilor obsesive pe care bolnavul nu le poate stăpâni. Ca și în cazul nevrozei fobice anxietatea este resimțită puternic de către pacient care va avea senzația incapacității controlului ideilor și acțiunilor obsesive. Boala se manifestă prin diferite idei absurde, fenomene de ruminație mintală, acțiuni compulsive (ritualuri, compulsiunea atingerii unor obiecte, spălarea mâinilor etc). Walker și Beech (1969) observă următoarele caracteristici ale nevrozei obsesive: prezența iritabilității, depresiei și anxietății drept componente importante ale dispoziției afective, asociate cu comportamentul ritualistic; ritualurile lungi sunt asociate cu dispoziția proastă iar dispoziția continuă a se înrăutăți pe măsură ce ritualurile continuă; dar efectuarea ritualurilor are efect benefic asupra dispoziției. Activitatea compulsivă și ideile obsesive sunt trăite cu critică de către pacienții cu nevroză obsesivă, dar într-o fază mai avansată pot apărea ritualurile și se poate ajunge chiar la importante modificări caracteriale.

Nevrozele isterice sunt nevrozele care se caracterizează prin tulburări somatice determinate psihogen și care pentru bolnavi pot însemna un câștig secundar (avantaje sau simpatie din partea celor din jur). Manifestările isterice apar ca fiind "fiziologice" în perioada copilăriei,la vârsta adolescenței vorbindu-se de o adevărată explozie a fenomenelor isterice (60% la fete, 40% la băieți).

Psihanaliza ca domeniu de studiu și de intervenție în nevroze

Psihanaliza a fost dezvoltată de Sigmund Freud la începutul secolului al XX-lea ca teorie generală a inconștientului. Modalitatea funcțiunii proceselor psihice au fost deduse de Freud în special din studiul semnificației viselor, interpretate de el ca realizare imaginară a îndeplinirii dorințelor ce derivă din aspirațiile refulate ale copilăriei. Calea recomandată pentru accesul în înconștient este înțelegerea sensului viselor și a actelor ratate (lapsus-uri).

Psihanaliza este în același timp: un procedeu de cercetare a proceselor psihice cu scopul de a investiga semnificația faptelor și reprezentărilor ce au loc în inconștient; o metodă de terapie a tulburărilor psihice, în cadrul căreia se tinde la rezolvarea acestora prin aducerea la suprafață și clarificarea semnificației rezistențelor, transferurilor și dorințelor ascunse ale pacienților; un sistem complex de teorii cu privire la efectele proceselor psihice inconștiente asupra trăirilor, gândirii și activității oamenilor. Elementele acestor teorii derivă din cercetarea proceselor psihice și terapia stărilor psihopatologice.

Psihanaliza a devenit azi extrem de familiară publicului larg (din occident) după ce o vreme îndelungată a fost fie respinsă, fie adulată. Psihanaliza s-a răspândit pretutindeni nu numai datorită interesului stârnit de terapia psihanalitică. S-ar putea spune chiar că terapia a fost eclipsată de virtuțile psihanalizei aplicate.

Inconștientul

Noutatea concepțiilor lui Freud a constat în recunoașterea importanței proceselor psihice inconștiente, care se desfășoară după alte reguli decât faptele conștiente. Sub influența inconștientului, gânduri și simțiri, care sunt legate unele de altele, se pot disocia și îndepărta, până la atingerea unei stări conflictuale. Regulile logice, indispensabile gândirii conștiente, nu se aplică proceselor psihice inconștiente. Prin analiza acestora, Freud a interpretat visele ca mecanisme de protecție împotriva impulsurilor care tind să se exteriorizeze și care sunt în strânsă legătură cu amintiri refulate ale copilăriei. În felul acesta, gânduri și impulsuri inacceptabile, numite și conținut latent al visului, se transformă într-o trăire conștientă, care nu mai este înțeleasă nemijlocit și care devine un "vis manifest". Cunoașterea acestor mecanisme inconștiente permite psihanalistului să inverseze decursul procesului (transformarea visului latent în vis manifest) și, astfel, să descopere semnificația traumei care îi stă la bază.

1.2.2. Teoria impulsurilor

Conform aceluiași întemeietor al psihanalizei, Freud, procesele conflictuale ce au loc în inconștient sunt în strânsă legătură cu impulsuri, care își au originea în copilărie. Dacă aceste conflicte inconștiente sunt recunoscute de pacient cu ajutorul analizei, ele pot găsi o soluție, care în psihicul imatur al unui copil nu era posibilă.

În concepția lui Freud asupra sexualității la copii, impulsul sexual al adulților este rezultatul final al unui proces în dezvoltare. Începutul are loc în copilărie și comportă mai multe faze care denumesc în același timp și cele 5 centre ale dezvoltării impulsului sexual în prima copilărie. Măsura în care copilul poate domina fanteziile sexuale sau dimpotrivă este dominat de ele sub formă de teamă sau frustrații este determinantă pentru dezvoltarea ulterioară la vârsta adultă, în special pentru relațiile cu sexul opus.

1.2.3. Modelul celor trei instanțe: Sine, Eu și Supra-Eu

Acest model a fost expus de Freud în 1923 și încearcă să rezolve problema localizării instanței de cenzură a proceselor psihice din literatura psihanalitică. "Eul" și "Supra-Eul" sunt instanțe cu conținut conștient sau inconștient, pe când "Sinele" este totdeauna inconștient. Astfel, teoria celor trei instanțe stabilește faptul că "Sinele" este un rezervor primitiv și neorganizat de impulsuri, izvorul emoțional al impulsurilor și al dorințelor impulsive, locul reprezentărilor și comportărilor arhaice și al refulărilor. De asemenea, "Eul" se găsește la limita între conștient și inconștient, este instanța trecerii la acțiune, a funcției de adaptare la realitate și de investigare a realității. "Eul" derivă din "Sine" și reprezintă "Sinele" în viața reală conștientă, cu alte cuvinte, modulează necesitățile impulsive într-o formă adaptată la realitate. În același timp, "Supra-Eul" este instanța superioară, domeniul conștiinței, al valorilor, al idealurilor, al preceptelor și interdicțiilor, al reprezentărilor morale.

Această teorie a celor trei instanțe este deosebit de importantă pentru analiza conflictelor interioare și a strategiilor de intervenție în cazul acestora. Se cunoaște faptul că pentru a se apăra de impulsuri inacceptabile, "Eul" dezvoltă strategii sub forma unor mecanisme de protecție, cum ar fi refulările (excluderea impulsurilor din percepția conștientă), proiecțiile (atribuirea propriilor dorințe inconștiente altor persoane), adoptarea unui comportament în totală contradicție cu puternicul impuls inconștient. Categorisirea unui impuls ca inacceptabil rezultă de regulă în urma unor interziceri, a unor norme morale sau a unei cenzuri exercitate de "Supra-Eu". Când exigențele "Supra-Eului" nu se îndeplinesc, persoana respectivă poate dezvolta un sentiment de rușine sau culpabilitate.

Karen Horney s-a străduit să reformuleze ideea lui Freud asupra nevrozei și abordării psihanalitice în nevroză, prezentând o abordare holistică, un punct de vedere umanist asupra psihicului individual punând accent pe diferențele culturale și sociale ale conflictelor din întreaga lume.

Dr. Horney vede procesul nevrotic ca o formă specială de dezvoltare umană, antiteza de creștere sănătoasă. Aceasta crede că sub condiții favorabile, energiile omului merg spre realizarea propriilor potențialități, dar în condiții de stres interior, o persoană devine înstrăinată de Sinele său real și aruncă energiile sale în crearea și construirea unui fals, unui Sine idealizat, bazat pe mândrie, dar hărțuit de îndoieli, de auto-dispreț și de auto-ură. În mod clar K. Horney descrie stările nevrotice ca „acea tiranie dictată din interior” care au la bază o atitudine emoțională dominatoare de tip auto-modestie, dependență sau resemnare.

Pe parcursul teoriei sale, autoarea insistă asupra obiectivului fiecărui individ de eliberare a forțelor tensionate, eliberare ce va duce la adevărata auto-realizare a personalității umane.

Cu toate acestea, adevărata filiație psihanalitică a fondatoarei ,,culturalismului” american trebuie căutată în direcția operei lui Adler a perspectivei acestuia asupra caracterului. Caracterul era definit de Adler drept ,,luarea de atitudine, modul în care omul se raportează la mediul său, o linie directoare impregnantă de impulsul de afirmare asociat cu sentimentul de comunicare social”. Din acest punct de vedere nevrozele sunt, în fond, caractere degradate, acumulări de trăsături de caracter vicioase, ,,patologice” (care îl pun pe individ într-un dureros conflict cu semenii, provocând suferință și de o parte și de alta (Horney, 1998, p.7).

În ultimele sale lucrări Karen Horney acordă o atenție deosebită înțelegerii a ceea ce ea numește structura caracterului nevrotic, recunoscând că aceasta este “cheia oricărei nevroze” la nivelul oricărei personalități. Formulările ei nu lasă nici un dubiu în acestă privință. Însă premisa esențială a teoriei conflictelor nevrotice la Horney este optimismul în puterea vieții, a relațiilor sociale de a ajuta la rezolvarea și la echilibrarea conflictelor interioare umane, pornind de la ideea că acest conflict este o tulburare de caracter, iar “sarcina terapiei este să analizeze întreaga structură a caracterului nevrotic” (Horney,1998, p. 8).

Din acest punct de vedere, Horney crede că nevroza este generată de perturbări apărute în relațiile umane, importanți fiind factorii sociali și că atitudinile și nevrozele oamenilor au la bază impulsiile compulsive care sunt specific nevrotice. Acestea ar fi determinate de sentimentele de izolare, neputință și ostilitate, reprezentând moduri de a da piept cu lumea, țintind în primul rând la securitate, caracterul lor compulsiv datorându-se anxietății.

În teoria sa, vorbește atât despre dificultatea mult mai mare de recunoaștere a conflictelor interne în nevroză, dar și despre influența regulilor compulsive umane care nu dau posibilitatea individului de a accede la idealuri, dar nici de a renunța la ele, adică de a-și asuma responsabilitatea lipsei de idealuri (Horney, p.12 ).

Însă recunoașterea acestor conflicte și transformarea umană, cu optimism, dedicație pentru probleme reale ale nevroticului și respect pentru factorii săi biologici, sociali și psihologici, sunt pe deplin posibile în teoria autoarei menționate. Iar în capitolul următor tocmai pe aceste considerente vom aborda problematica conflictului interior ca generator al simptomelor nevrotice.

Deci psihanaliza are și o semnificație spirituală, în sensul că ajută individul să se elibereze de „balastul” trecutului, îl poate scoate din repetiția unor scheme care se formează fără voia sa în prima parte a vieții. Îl ajută să devină el însuși, să devină creator, să fie el deschis la experiențe și să nu aibă spiritul încărcat cu tot felul de vestigii ale primei copilării.

Conflictele interioare – factori și rezultate ale unor nevroze

1.2.1.Definiția conflictului interior

Dacă cercetăm noțiunea conflictului din perspectiva istoriei, prima definiție științifică a acestui comportament uman o vom găsi în filosofia lui Aristotel. Înainte cu 2300 de ani el a formulat una dintre cele mai nepieritoare metafore a conflictului: relația dintre "stapân și slujitor, referindu-se la conflictul dintre rațiune și sentiment. După părerea lui, acestea sunt într-un conflict continuu, stăpânul (rațiunea, înțelepciunea) controlând și dirijând sluga (reacțiile primitive, neinteligente, spontane ale omului). Acea idee a "sentimentelor periculoase" a influențat timp îndelungat civilizația vestică, ideea că sentimentele negative conduc la conflicte și conflictele la rândul lor cauzează divergențe a marcat o epocă întreagă. Pornind de la acest punct de vedere, conflictul era considerat un comportament uman negativ, care trebuia eliminat și schimbat cu rațiunea.

Darwin era primul savant din epoca modernă care a considerat conflictul o parte din teoria evoluției, iar Freud este primul psihiatru a cărei teorie se bazează pe conflictele interpsihice, considerând conflictul o parte a minții umane. Morton Deutsch susține în teoria sa că conflictul nu trebuie eliminat, ci transformat, el diferențiind conflictele constructive de cele destructive.

O verificare a defințiilor conflictului în literatura de specialitate are ca rezultat o diversitate de definiții.

Stephen P. Robins definește conflictul ca fiind un proces care începe când o parte precepe că o altă parte a afectat negativ, sau este pe cale sa afecteze negativ ceva, care are o anumită valoare pentru prima parte. Din acest punct de vedere, conflictul poate fi conceput ca a fi divergența percepută de interese, o credință că aspirațiile curente ale părților nu pot fi atinse simultan, sau că interacțiunea unor persoane ori grupuri interdependente, care percep scopurile incompatibile și interferența reciprocă în atingerea acestora.

După Zamfir și Vlăsceanu (1993), noțiunea de conflict înseamnă o opoziție deschisă, lupta între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunități, state cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale, divergente sau incompatibile, cu efecte disruptive asupra interacțiunii sociale. În funcție de localizarea lor în spațiul social, conflictele se pot produce la orice nivel al organizării sociale: de la cele specifice rapoturilor interindividuale și intergrupale (între prieteni, soț – soție, membrii unui grup de muncă etc.), la cele de nivel organizațional (între conducerea administrativă și specialiștii tehnici, între sindicat și patronat, între salariați și reprezentanții sindicali etc.), sau la cele de nivel macrosocial (între grupări sau partide cu interese politice diferite sau grupuri și categorii sociale cu interese divergente, de genul dintre o confederație sindicală și guvern (Vlăsceanu, 1993).

În civilizația modernă, conflictele interioare sunt apanajul întregii omeniri, și, deși tratamentul nevrozelor grave stă în mâinile experților, cu prețul unui efort asiduu, Karen Horney este de părere că fiecare individ se poate elibera de propriile conflicte (p. 10). Iar poeții și filosofii din toate timpurile au știut că niciodată nu cade victimă tulburărilor psihice o persoană senină, bine echilibrată, ci una care este sfâșiată de conflicte interioare.

1.2.2.Caracteristicile conflictelor interioare

Conflictele intrapsihice prezintă câteva trăsături caracteristice, cele mai importante fiind: nu există părți ale acțiunii conflictuale, aceste părți fiind de fapt diferite formațiuni ale personalității; ele se manifestă prin emoții negative (frică, depresie, stres, care deseori se transformă în nevroză sau chiar psihoză ); uneori sunt greu de depistat fiind într-o formă latentă sau compensatorie.

Literatura de specialitate propune, de asemenea, următorii indicatori ai conflictului intrapsihic: indicatori cognitivi – imaginea Eu-ului este contradictorie, scade stima de sine, sentimentul de impas psihologic, ezitarea în luarea unei decizii, îndoială legată de veridicitatea motivelor, valorilor și principiilor după care se ghida anterior; afectivi – tensiune emoțională, emoții negative acute; comportamentali – scade calitatea și intensitatea activității, scade satisfacția în muncă, comunicarea este afectată de emoții negative; integrali- tulburarea mecanismului de adaptare și intensificarea stresului (Stoica-Constantin, 2004).

Evitând explicațiile filosofice, cauzele care determină conflictele interioare pot fi considerate ca externe și interne individului. Cauzele externe se referă la factori care amenință satisfacerea unor motive sau relații, precum lupta cu natura; spirala motivelor – după satisfacerea unor motive apar altele care se cer satisfăcute; și viața socială- aceasta impune reprimarea sau reducerea unor motive. Cauzele interne pot fi contradicții între structurile personalității (între motive și atitudini, posibilități și aspirații); sau frustrarea datorată subiectivității imposibilității de a rezolva conflictul. Iar omul consideră că nu este în stare să schimbe acele condiții obiective care au provocat apariția conflictului.

Dar genul, anvergura și intensitatea unor astfel de conflicte sunt în mare măsură determinate de civilizația în care trăim, factorii care sunt implicați în conflict fiind absolut incompatibili, întregul conflict rămânând inconștient, iar tendințele contradictorii care operează în el nefiind recunoscute, ci profund reprimate. Astfel, numai ușoare semne ale bătăliei Sinelui din interior ajung la suprafață, factorii emoționali fiind raționalizați, tendințele în ambele direcții fiind total compulsive (ibidem).

Teorii despre conflictul interior

Pentru a determina natura conflictelor interioare, manifestările acestora și consecințele în planul adaptării persoanei, vom prezenta pe scurt principalele teorii ale conflictelor intrapsihice. Acestea se clasifică după criteriul legăturii cu mediul extern (cu excepția concepțiilor ecletice) sunt: concepțiile psihodinamice/intrapsihice, psihanalitice, care se bazează pe principiile biopsihologice ale individului (S. Freud, C. Jung, A. Adler, E. Fromm, Karen Horney); abordarea situațională, behavioristă, care interpretează conflictul ca pe o reacție la confluența unor împrejurări externe (B. F. Skiner și neobehavioriștii N. Miller și D. Dollard); abordarea cognitivistă, care consideră conflictul ca pe un fenomen de cunoaștere (L. Festinger, K. Lewin).

Pentru S. Freud, conflictul psihic este unul din organizatorii majori ai psihismului. Cel mai frecvent el se prezintă din punct de vedere clinic ca o opoziție între doi termeni, expresie a unui alt conflict subiacent fundamental: opoziția dintre o tendință care stinge pulsiunea și o alta care o investește imperativ.

A. Adler, pe de altă parte, vorbește despre complexul de inferioritate și lupta pentru superioritate. Sentimentul de inferioritate, lansat de autor, desemnează nucleul abordării teoretice a acestuia. Încă din copilărie, inferioritatea față de adult este evidentă: mic și neajutorat, copilul depinde de ceilalți. El devine conștient de dependența sa și de puterea părinților ( adulților) și încearcă să reziste sau chiar să provoace puterea. Sentimentele de inferioritate sunt inevitabile, acesta este intensificat și se transformă în complex de inferioritate. Cauza conflictului intrapsihic ar fi complexul de inferioritate, vulnerabilitatea, neîncrederea în sine, aspecte dezvoltate în primii 5 ani de viață care determină apariția fenomenului compensării sau supracompensării, responsabile pentru realizările deosebite.

La Karl Gustav Jung personalitatea este determinată de termenul de psyché, iar funcționarea acestuia constituie o energie vitală nediferențiată, care alimentează percepția, gândirea, emoția și dorința. Persoana este influențată puternic de această energie, iar dacă acestă energie psihică este investită într-o anume idee sau emoție, această concentrare de energie este denumită de Jung – valoare.

Din punctul de vedere al lui K. Jung, cauzele conflictelor intrapsihice pot fi determinate de: persoană („socială”, măștile relaționării) și personalitatea autentică – apare conflictul între așteptările noastre și ceea ce primim de la alții; de orientarea dominantă a personalității, introversiunea versus extraversiunea ( extravertitul trebuie să-și ajusteze lumea internă la lumea externă, spre care este el orientat, fapt ce conduce la conflictele interne). Iar la Jung, momentele de conflict interior fac posibilă existența vieții psihice.

Din punctul de vedere al dezvoltării Eului, un domeniu neglijat de către Freud, teoria dezvoltării psihosociale, avansată de Erikson în 1959 este una centrală. Erikson, ca și Freud, a crezut că individul se confruntă cu o serie de conflicte  care trebuie să fie rezolvate în vederea dezvoltării unei personalități sănătoase. Dar în teoria lui  Erikson, conflictele nu sunt centrate pe părțile corpului ci pe relațiile individului cu alți membri ai  societății.

Erikson a evidențiat opt stadii în teoria sa, în fiecare stadiu individul confruntându-se cu un alt conflict. Totuși, este necesară rezolvarea conflictelor inițiale, pentru a-i asigura individului capacitatea de a le stăpâni pe cele ulterioare. Putem observa din teoria lui Erikson că dezvoltarea Eului continuă toată viața și că fiecare vârstă se confruntă cu propriul său set de probleme și conflicte.

Pe de altă parte, dr. Karen Horney a emis teoria conflictelor intrapsihice inițial având în prim-plan rolul jucat de forțele impulsionale în nevroză, impulsii compulsive, de natură instinctual, țintind la satisfacere, și intolerante față de frustrare. (Karen Horney, pag. 12)

Ideea de început a autoarei era că impulsiile compulsive sunt specific nevrotice; ele sunt generate de izolare, neputință, teamă și ostilitate, reprezentând moduri de a da piept cu lumea, în pofida acestor sentimente; ele țintesc în primul rând nu la satisfacere, ci la securitate; caracterul lor compulsiv se datorează anxietății aflate la pândă în spatele lor. (Horney,1998, p.12)

În timp, Horney descoperă că psihanaliza nu necesită raportarea dificultăților noastre prezente la trăirile din trecut, ci depinde mai degrabă de înțelegerea interacțiunii forțelor din personalitatea prezentă, și recunoașterea și transformarea omului, cu puțin ajutor sau chiar fără ajutor calificat, ar fi „pe de-a-ntregul posibilă” prin autoanaliză (Horney, 1998, p. 13).

Manifestarea conflictelor și mecanismele de rezolvare

Așa cum a fost prezentat anterior, conflictul intrapsihic reprezintă contradicția, ciocnirea diferitelor formațiuni/structuri ale personalității (tendințe, roluri, motive, scopuri, interese ), el fiind perceput și trăit emoțional ca fiind o problemă psihologică importantă care necesită rezolvare sau ca un impas care trebuie depășit.

Conflictele interioare, după părerea specialiștilor, se manifestă prin emoții negative – frică, depresie, stres, care deseori se transformă în nevroză sau chiar psihoză; uneori sunt greu de depistat fiind într-o formă latentă sau compensatorie; fie că persoana însăși nu conștientizează starea de conflict, fie că o exteriorizează în mod involuntar printr-un comportament derutant.

Analizând conceptul de Eu în psihanaliză, Horney observă faptul că acesta este „supersaturat de inconsecvențe și contradicții”, caracteristica sa esențială fiind fragilitatea, pentru că toate sursele de energie s-ar regăsi în inconștient, iar Eul ar trăi din energiile luate cu împrumut din inconștient.

Din aceste inconsecvențe și contradicții ar apărea conflictul psihologic, ca o ciocnire între forțe sau elemente care stau la baza activității umane. La baza conflictului psihologic stă conceptul de frustrare (Cucu, 2005). Viața omului este presărată de situații în care dorințele și tendințele individului trebuie să aștepte, să ocolească sau să renunțe. De cele mai multe ori motivele frustrării nu sunt conștiente, motiv pentru care consecințele apar sub forma sentimentelor de ură, anxietate, angoasă, agresivitate, sentimente sau simptome care la prima vedere nu au o motivație.

Astfel stresul, frustrarea acționând asupra organismului pot determina la unii subiecți posibilitatea organizării unei apărări, a unei obișnuințe, care se realizează în timp. Din contră, la alți indivizi, același fenomen duce la dezvoltarea unei sensibilități, a unei sensibilizări de așa natură, încât ulterior, chiar excitanți slabi să poată determina reacții importante (analogia cu fenomenele alergice este evidentă).

Obstacolul care se opune procesului de adaptare a organismului la stres poate fi activ sau pasiv și este ușor de depășit de către o persoană cu mecanisme adaptative normale și mature, în timp ce imaturitatea duce la reacții după principiul plăcerii, reacția fiind, fie de agresiune, fie de regresiune. Numai un conflict activ-intern poate fi un adevărat conflict psihologic (care pune în tensiune atitudini emoționale incompatibile și care se traduce printr-o tensiune internă dureroasă). Rezolvarea acestor tensiuni, arată Sivadon (1979), antrenează un nou mod de a considera situația, lumea înconjurătoare, iar pe individ îl îmbogățește cu o nouă creație, angoasa existențială.

Detectarea conflictelor interioare în nevroze este destul de dificilă pentru că ele sunt esențialmente inconștiente. Însă studiile au arătat două semne evidente ce le indică prezența: oboseala și furtul sau distorsiunea, tehnicile de eschivare. Dar, în realitate distorsiunea sau modificarea conflictului real sunt cele care apar ca evidente. Un astfel de individ poate fi sfâșiat de un conflict conștient atunci când, în pofida tehnicilor sale de eschivare, care de altfel funcționează perfect, se vede confruntat cu necesitatea de a lua o decizie importantă.

Al doilea semn este inconsecvența – reacții și acțiuni contrare evenimentelor. Uneori conflictul interior poate fi exteriorizat, apărând astfel în coștiința individului ca o incompatibilitate între sine însuși și mediu (Horney, 1998).

Este fapt stabilit că orice simptom nevrotic semnalează un conflict subiacent; ceea ce înseamnă că orice simptom este, mai mult sau mai puțin, consecința directă a conflictului. Conflictul prezent este pur și simplu punctul la care „dinamita ficțiunilor interioare explodează în cele din urmă” consideră Horney.

1.3.4.1. Conflictul fundamental

Și Horney ca și Freud adoptă teoria existenței unui conflict fundamental în personalitatea umană, teorie veche și cu rădăcini în puterile luminii și întunericului, ale binelui și răului. Teoria lui Freud considera conflictul fundamental ca fiind cel dintre impulsiunile noastre instinctuale și mediul prohibitiv – familia și societatea. Deci conflictul fundamental ar fi opoziția dintre impulsiunile egocentrice primitive și conștiința prohibitivă.

În concepția lui K. Horney despre conflictul fundamental regăsim, pe de o parte teoria instinctelor primare, a conflictului dintre forțele constructive și destructive din ființele umane, dar și legea complementarității enunțată de Jung, care a fost impresionat de contradicțiile care se manifestă în individ încât le-a luat drept lege generală, conform căreia prezența unui element ar indica în mod necesar prezența și a opusului acestuia. Pentru Jung, nevroticul este „o persoană împotmolită într-o dezvoltare unilaterală” (K. Horney,1998, p.34).

În plus Horney, consideră impulsurile primare și contradicțiile lor (complementarele lor) doar excrescențe ale conflictelor nevrotice și se aderă atât de tenace la ele întrucât reprezintă încercări de soluționare. Astfel, autoarea enunță conflictul fundamental al nevroticului ca fiind atitudinile esențialmente contradictorii pe care el le-a dobândit față de alte persoane sau o incompatibilitate a atitudinilor în relație cu semenii.

Originar, conflictul fundamental, așa cum este prezentat de Horney pornește de la o anxietate fundamentală înțelegând prin aceasta sentimentul unui copil de a fi izolat și lipsit de ajutor într-o lume potențial ostilă, la care se adaugă factori potrivnici de mediu care dau această insecuritate la copil: dominația directă sau indirectă, indiferența, comportamentul straniu, lipsa de considerație pentru trebuințele individuale ale copilului, lipsa de călăuzire reală, atitudini înjositoare, prea multă admirație, sau dimpotrivă, lipsa de căldură demnă de încredere, nevoia de a lua parte unuia dintre părinți în disensiunile lor, responsabilitatea prea mare sau prea mică, hiperprotecția, izolarea de ceilalți copii, nedreptatea, discriminarea, promisiuni neținute, atmosferă ostilă etc. (Horney, 1998, p. 35)

Nu atât tendințele individuale ale copilului, ci resursele sale de înfruntare ale mediului apar ca o matrice fundamental atitudinală, mai mult sau mai puțin flexibilă, respectiv rigidă, care îl va ajuta să-și rezolve conflictele interioare sau dimpotrivă, îi va determina o latură nevrotică, cu conflicte rămase nerezolvate. La început, această matrice atitudinală se poate prezenta un tablou mai degrabă haotic, dar cu timpul se cristalizează trei direcții principale: copilul se poate mișca înspre oameni („toward people”), contra lor („toward them”) sau se poate îndepărta de ei („away from them”).

Din acest punct de vedere Horney prezintă cel puțin două posibilități în dezvoltarea copilului: dacă situația inițială (din familie, din tendințele individuale corelate cu mediul) nu este prea prohibitivă în ceea ce privește dezvoltarea spontană, experiențele de mai târziu, în special în adolescență, pot avea o influență modelatoare; dacă însă impactul experiențelor inițiale a fost destul de puternic spre a-l modela pe copil într-un tipar rigid, nici o experiență nu va fi în stare să-l spargă (Horney, 1998, p.36 )

În cazul în care se mișcă înspre oameni, el acceptă propria-i neputință și, în pofida înstrăinării și temerilor, caută să câștige afecțiunea celorlați și să se bizuie pe ei. Conformându-se lor, el dobândește sentimentul de aparteneță și spijinului, care îl fac să se simtă mai puțin slab și izolat. În cazul în care se mișcă împotriva oamenilor, acceptă să ia drept reală ostilitatea din jurul său și se decide, conștient sau inconștient, să lupte. În mod implicit se îndoiește de sentimentele și intențiile semenilor față de el. Dorește să fie cel mai tare și să învingă, în parte pentru propria-i protecție, dar și răzbunare.

Când se îndepărtează de oameni, nu dorește nici să aparțină grupului nici să lupte, ci să se țină deoparte. Simte că nu are multe în comun cu ei, că ei nu-l înțeleg cu nici un chip.

În fiecare dintre cele trei atitudini, unul din elementele implicate în anxietatea fundamentală este hiperaccentuat: neputința în cea dintâi atitudine, ostilitatea în cea de-a doua și izolarea în a treia.

Tentativele de soluționare a conflictelor, pe de altă parte, de armonizare a personalității constau fie în eclipsarea parțială a conflictului sau ,,fuga de oameni”, fie în îndepărtarea de sine însuși.

În concluzie s-a conturat în felul acesta o teorie a nevrozei al cărei centru dinamic este un conflict fundamental între atitudinile ,,trebuință de afecțiune umană” (moving toward people”), ,, agresivitate față de semeni” (,,moving against people”). Din cauza spaimei sale de a fi divizat, pe de o parte, și din necesitatea de a funcționa ca o unitate, pe de altă parte, nevroticul face încercări disperate de soluționare. În timp ce el poate reuși în felul acesta să creeze un fel de echilibru artificial, apar în permanență noi conflicte și sunt mereu căutate noi remedii de a le ascunde.

Problema principală în cazul conflictului uman fundamental este puterea sa dezagregantă, nevroticul construind în jurul său o structură defensivă care servește nu numai la ascunderea acestuia, ci îl înrădăcinează atât de adânc încât nu mai poate fi izolat în formă pură. Rezultatul este că manifestările de la suprafață sunt mai mult diferite încercări de soluționare decât conflictul ca atare și ele apar în atitudini precum: tipul docil, tipul agresiv și tipul izolat.

Tipul docil manifestă o marcată trebuință de afecțiune și de aprobare și o trebuință specială de ,,partener”, adică de prieten, iubit sau soție care să-i îndeplinească toate speranțele de viață și să-și asume responsabilitatea pentru bine și rău, astfel, manipularea acestuia devenind sarcina predominantă a acestuia. Aceste trebuințe au caracteristicile comune tuturor tendințelor nevrotice, dar la acest tip docil ele se accentuează în jurul dorinței de intimitate umană, al dorinței de ,,apartenență”, iar pentru că aceste trebuințe sunt nediscriminative, acesta va fi înclinat să-și supraevaleze afinitățile și interesele și să nu ia în seamă factorii separatorii. (Horney, p.43)

În concluzie, acest tip are nevoie să fie plăcut, căutat, dorit, iubit, acceptat, binevenit, necesar, aprobat, apreciat, important pentru ceilalți, în special pentru o anumită persoană: el are nevoie să fie ajutat, protejat, îngrijit, călăuzit. Pacientul greșește doar atunci când susține că întreaga sa căutare frenetică a afecțiunii și aprobării este autentică, pe când în realitate, partea autentică este puternic umbrită de insațiabilul său impuls de a se simți în siguranță.

Trebuința de a satisface acest impuls este atât de irezistibilă încât orice face nevroticul este orientat spre înfăptuirea acestui impuls, iar pe parcusul procesului respectiv, el își dezvoltă anumite însușiri și atitudini care îi modelează caracterul.

Întrucât orice fel de comportament agresiv este tabu, găsim inhibiții care privesc modul de a fi peste măsură de insitent, critic, pretențios, producător de impresie tare, luptător pentru scopuri ambițioase. Adesea inhibițiile sale îl impiedică să aibă interese sau bucurii egoiste. O astfel de restricție rigidă nu numai că sărăcește viața, ci face din ce în ce mai mare dependența de ceilalți.

La tipul docil descoperim o diversitate de tendințe agresive puternic reprimate și o nemiloasă lipsă de interes față de ceilalți, atitudini de sfidare, tendințe inconștiente de parazitare sau exploatare, înclinații de a-i controla și manipula pe ceilalți, trebuințe neînduplecate de a excela sau de a se bucura de succese vindecative ceea ce sunt în contrast cu aparenta hipersolicitudine.

Toate aceste sentimente, impulsii și atitudini sunt ,,refulate” , individul nu numai că o face în mod inconștient , dar are interesul atât de implacabil de a nu deveni niciodată conștient de acesta. Sentimentele sau expresiile de ostilitate ar periclita trebuința persoanei de a plăcea celorlalți și de a le fi plăcut.

În toate cele trei atitudini ale individului, raționamentul său conștient sau inconștient este ireproșabil, numai că se bazează pe premise false și ingnorând întregul conflict nevrotic el speră să dispară consecințele „vătămătoare” ale conflictelor nerezolvate, fără a schimba nimic în conflictele ca atare. Dar de fapt dezvoltarea sa psihică rămâne blocată.

Tipul agresiv este acela care este axat spre a devin sau a părea tare și inflexibil, urmărește interesul personal, controlul asupra celorlați, o manipulare directă și punerea oamenilor în situația de a se simți obligați. El simte nevoia să exceleze, să aibă succes, prestigiu indiferent de formă (Horney, p.55).

La el se observă o puternică trebuință de a exploata pe ceilalți, de a-i păcăli de a-i utiliza în folosul său. El este ager și subtil în argumentare, nu știe să suporte o pierdere, e gata să-i acuze pe ceilalți. Însă se manifestă o sterilitate emoțională care rezultă din înăbușirea afectivității și, deși își poate afirma dorințele, manifesta furia, are totuși inhibiții legate de capacitatea sa de prietenie, dragoste, înțelegere simpatetică, bucurie dezinteresată.

Din punctul de vedere al imaginii de sine el se crede puternic, onest și realist și de aceea respinge simpatia reală și bunăvoința, „complezența” și împăciuirea, considerându-le incompatibile cu întreaga sa structură de viață.

Terapeutic, Horney consideră inoportună ajutarea indivizilor nevrotici de a-și accepta laturile opuse (docilul – partea agresivă; agresivul – partea afectivă, blândă), mai ales pentru că aceștia nu le pot accepta ci doar recunoaște. Astfel, ea combate conceptul de asimetrie a lui Jung.

A treia latură a conflictului fundamental , trebuința de izolare „fuga de oameni” este descrisă ca o tensiune intolerabilă asociată cu prezența oamenilor iar retregerea are loc inclusiv din propriile lor profunzimi psihice. Alături de înstrăinarea de sine tipul izolat trăiește o paralizare față de experiența emoțională, o incertitudine la întreaga sa existență. Trebuința lor de a pune distanță emoțională între ei și ceilalți se manifestă compulsiv într-o reacție anxioasă atunci când ceilalți se amestecă în treburile lor. De aceea dezvoltă o creativitate și inventivitate în a se prezenta lumii ca foarte discret și a-și asigura independența atât de mult dorită. Imaginea sa de sine se construiește pe ideea propriei unicități și a mândriei permanente că s-a putut ține departe de forțele „nivelatoare” ale mediului (prin mecanismul de distanțare decris de H.S. Sullivan).

De fapt toate cele trei atitudini sunt dezirabile și necesare pentru dezvoltarea umană, consideră K. Horney (p.75), dar problema în nevroză este că aceste atitudini operează în mod compulsiv rigid, nediscriminatoriu și în loc să se echilibreze una pe alta, ele se exclud reciproc.

1.3.4.2. Modalități de rezolvare a conflictelor

Din atitudinile fundamentale ale nevroticului față de semeni Horney descrie cîteva modalități majore prin care el caută să-și rezolve conflictele: reprimarea unor aspecte ale personalității ; punerea unei distanțe între sine și semeni; și imaginea idealizată. Aceasta din urmă reprezintând de fapt „ce crede el că este , ceea ce e, ceea ce simte că poate sau că trebuie să fie” ( Horney, p.82).

Nevroticul nu este conștient de faptul că se idealizează și nu observă asocierea bizară a unor caracteristici personale, considerând mai degrabă că, autoexigența sale oferă validitate și valoare, fiind mândru de imaginea sa. Totuși acesta este doar un aspect pentru că individul poate dori să fie realist și atunci își disprețuiește imaginea. Dacă interesul nevroticului este de menține discrepanța dintre imaginea idealizată și Eul real, atunci el va încerca permanent să elimine această discrepanță, să atingă perfecțiunea.

Din această perspectivă imaginea idealizată pare a îndeplini cinci funcții esențiale: o funcție de substitut a încrederii de sine a nevroticului, o funcție competitivă, ce corespunde trebuinței umane de superioritate, o funcție de substitut a idealurilor umane autentice, o funcție defensivă, pentru a nega existența conflictelor și o funcție creativă, de camuflaj pentru părțile inacceptabile ale conflictului.

Se pare totuși că imaginea idealizatăare o valoare subiectivă foarte mare fiind un liant între impulsurile de izolare agresive și docile asigurând „unitatea unui individ divizat”. Iar concluzia este că individul își construiește o imagine idealizată despre sine deoarece nu se poate tolera pe sine așa cum este în realitate. Și chiar după ce o creează, el „oscilează între autoadorație și autodispreț, între imaginea sa idealizată și imaginea de sine disprețuită” (Horney, p. 94).

Sarcina terapiei va fi deci de a-l face pe individ conștient de imaginea sa idealizată, să-l ajute în înțelegerea treptată a tuturor funcțiilor și valorilor subiective ale imaginii și să-i arate suferința provocată de aceasta. Dar el va abandona imaginea idealizată doar dacă trebuințele care au creat-o scad considerabil (trebuința de afecțiune, trebuința de putere și trebuința de izolare).

Modalitățile prin care individul se pune în acord cu imaginea sa de sine sunt multiple, dar Karen Horney se oprește doar asupra exteriorizării.

Exteriorizarea este definită ca tendința de a trăi procesele interioare ca și cum ele ar avea loc în afara cuiva, prezentarea acestor factori externi ca și cum ar fi responsabili de dificultățile individului, de fapt abandonarea teritoriului Eului și transpunerea în exterior a propriei personalități.

Față de proiecție, care înseamnă deplasarea la altcineva a unor tendințe sau însușiri blamabile, exteriorizarea este prezentată ca un fenomen mult mai cuprinzător, individul nefiind conștient de propriile-i atitudini față de sine, simțind că cineva este supărat pe el, când, de fapt, el însuși este supărat pe sine. De aceea și dorințele de a-i transforma pe cei din jur, reacțiile de pedepsire, de reformare, pentru a se proteja pe sine.

Simptomatic, exteriorizarea poate crea un vid emoțional, o lipsă de adâncime, trăite realemnte ca un „gol în stomac”, „alimentație compulsivă”, toate datorate încercării și reușitei totuși de îndepărtare de sine, de nberezolvare a conflictelor și de fugă în exteriorul persoanei.

Efectiv, exteriorizarea poate fi a sentimentului de dispreț față de sine și plasarea disprețului către ceilalți, sau a credinței că ceilalți îl disprețuiesc, dar poate fi și exteriorizarea furiei fațăd e sine, cu aceleași efecte în relațiile interumane, exteriorizarea fricii permanente ca ceilali să nu vadă defectele personale. Mai poate avea loc exteriorizarea sentimentului de constrângere interioară prin presiuni puse asupra celorlalți, impunerea pentru ceilalți a acelorași standarde ca acelea care îl înfurie pe el însuși.

De asemenea, docilitatea este și ea exteriorizată prin blândețe excesivă, credulitate, o naivitate excesivă, deși acumulează resentimente în sine.

Exteriorizarea este deci un proces activ de autoeliminare. Ea substituie conflictelor interioare niște conflicte exterioare, dar agravează în același timp conflictul intițial și conflcitul dintre individ și lumea exterioară.

Cea mai mare problemă sau inadvertență în rezolvarea conflictului uman fundamental este abordarea unor „pseudo-soluții”, prin compartimentare, raționalizare, autocontrol excesiv, corectitudine arbitrară, evazivitate și cinism. Toate acestea pentru a evita în planul conștiinței conflictele interioare (cunoscute drept mecanisme de apărare, sunt descrise de Horney ca încercări de rezolvare a conflictelor interioare).

Raționalizarea se referă la crearea unui argument logic intern prin care factorii care desconspiră conflictul sunt minimalizați, remodelați, adaptați.

Autocontrolul excesiv se referă la un act de voință puternic conștient care caută săoprească orice tendință de spontaneitate a individului, act ce capătă în timp chiar catacter automat, după ce este întrebuințat excesiv. Corectitudinea arbirară se referă, pe de altă parte, la încercarea de a tranșa conflictele interne sau incapacitatea de decizie în mod arbitrar și dogmatic, determinând clar rigiditate.

Un alt mod defensiv este evazivitatea, ca o confuzie de roluri, afirmații, poziții adoptate de individ tocmai în încercarea de îndepărtare a celorlalți și a sieși de el însuși.

Cinismul se traduce prin negarea și ridiculizarea valorilor morale, funcția sa esențială fiind de a nega existența valorilor morale, prin aceasta eliberându-l pe nevrotic de necesitatea de a clarifica ce crede el cu adevărat.

Toate aceste mecanisme de apărare creează, în concepția lui Horney un adevărat sistem de apărare denumit „structura de protecție” a individului nevrotic.

Având în vedere toate aceste caracteristici ale conflictului interior uman, putem defini nevroza ca un proces de dezvoltare a unei structuri de protecție individuală prin activarea unor mecanisme de apărare, unele după altele astfel încât să se stabilească o organizare relativ statică, rigidă și greu abordabile din punct de vedere terapeutic.

Din acest punct de vedere putem chiar surprinde o stadialitate a dezvoltării nevrotice care pornește d ela atitudinea predominantă a individului față de lume, existența unui conflict fundamental, crearea deci a unei imagini idealizate care să ascundă conflictul sinelui, declanșarea mecanismelor de apărare în consecință și exprimarea unor tendințe sadice în cele din urmă.

Dacă ar fi să analizăm deosebirea dintre conflictele normale și nevrotice aceasta constă esențialmente în faptul că disparitatea dintre concluziile conflictuale este mult mai mică la persoana normală decât la nevrotic. Direcțiile conflictuale la omul normal au o mai mică amploare, intensitate, profunzime decât la nevrotic, acesta din urmă trăindu-le dramatic, vădit accentuat. Un conflict normal poate fi pe de-a-ntregul conștient, pe când un conflict nevrotic este, în toate elementele sale este întotdeauna inconștient.

Persoana normală are posibilitatea să ajungă la o decizie realizabilă, chiar dacă îi vine greu să o ia și îi cere și un anumit sacrificiu. Persoana nevrotică, însă, înghițită de prăpastia conflictului, nu este liberă să aleagă. Ea este împinsă de forțe la fel de constrictive, în direcții opuse, fără a dori să pornească pe vreuna din ele, decizia, în sensul uzual al termenului, fiind imposibilă. Conflictul poate fi rezolvat doar prin revizuirea tendințelor nevroticului implicate aici și prin schimbarea reacțiilor sale cu ceilalți și cu sine însuși. (K. Horney, p. 28)

În lucrarea sa, ,,Conflictele noastre interioare” (1998), Karen Horney, susține că, nu există nevrotic care să nu aibă conflicte”, deoarece, la un moment dat, dorințele, interesele, convingerile unui individ se izbesc de acelea ale celorlalți din jurul lui, iar conflictele interioare ar fi o parte integrantă a vieții umane.

Oamenii, majoritatea dintre ei, nu sunt conștienți de ele și, drept urmare, nu le rezolvă prin vreo decizie clară. Cel mai adesea aceștia se lasă dominați de întâmplare, nu știu unde se află, fac compromisuri fără a ști că le fac și se implică în contradicții în mod incoștient .

Astfel, Horney este de părere că fiecare individ este dator a dispune de premise, mijloace de recunoaștere a elementelor contradictorii al personalității sale și de a unele decizii pe această bază. Aceste premise sau mijloace sunt patru la număr:

conștiința dorințelor proprii, chiar mai mult, a sentimentele noastre.

cunoașterea credințelor sau a valorilor morale proprii, recunoașterea sistemului individual de valori.

disponibilitatea de a renunța la decizii, elemente contradictorii și capacitatea de a-și asuma responsabilitatea pentru acestea (cu riscul de a greși și consimțământul de a suporta consecințele, fără a-i blama pe ceilalți pentru acestea).

În această perspectivă și a optimismului teorie sale, dr. Horney consideră că, deși poate fi dureros a retrăi conflictele în cunoștință de cauză, acesta poate fi un avantaj inestimabil. Cu cât individul va înfrunta mai mult propriile conflicte și va căuta propriile soluții, cu atât va câștiga mai multă libertate interioară și putere.

Deci, Karen Horney, are o teorie constructivă și este convinsă că omul are capacitatea, precum și dorința de a-și dezvolta potențialitățile și de a deveni o ființă umană cuviincioasă, chiar dacă relațiile sale cu ceilalți, și deci cu sine însuși, vor continua să fie tulburate.

CAPITOLUL 2 – METODOLOGIA INTERVENȚIEI PSIHOLOGICE

2.1. Obiectivele intervenției

2.1.1. Obiective teoretice

Înțelegerea modului în care conflictele interioare conduc la manifestări nevrotice.

Înțelegerea determinărilor și consecințelor simptomelor nevrotice asupra funcționării adulților în plan personal, familial și social.

Identificarea teoriilor explicative ale conflictelor interioare și ale nevrozei

2.1.2. Obiective practice

Evaluarea psihodiagnostică a imaginii de sine și în scopul identificării zonelor problematice specifice manifestărilor nevrotice;

Elaborarea unui program de intervenție terapeutică menit să redreseze manifestările de tip nevrotic.

2.2. Metode și tehnici utilizate

2.2.1. Metode și instrumente de evaluare psihodiagnostică

În lucrarea de față s-au utilizat ca metode și instrumente de evaluare psihodiagnostică metoda testului și metoda observației.

Metoda testului psihologic este una dintre cele mai cunoscute teste metode psihometrice care reprezintă modalități de măsurare a capacităților psihice ale individului în vederea stabilirii prezenței au absenței lor și mai ales a nivelului și gradului de dezvoltare.

Prin intermediul acestor metode se urmărește stabilirea unui diagnostic pe baza căruia să se poată formula un prognostic asupra evoluției viitoare. Testul reprezintă o probă relativ scurtă, standardizată care vizează determinarea cât mai exactă a unor însușiri psihice.

Pentru a fi util din punct de vedere psihologic, testul trebuie să întrunească niște calități:

validitatea – vizează gradul în care testul măsoară ceea ce și-a propus;

fidelitatea – referă la stabilitatea în timp a rezultatelor, adică obținerea de rezultate relativ asemănătoare la o nouă aplicare;

standardizarea – presupune să ofere aceleași condiții subiecților supuși examinării fără a-i favoriza pe unii și defavoriza pe alții (aceleași sarcini, aceleași instrcuțiuni, aceleași modalități de cotare și interpretare a rezultatelor);

etalonarea – constă în stabilirea unui etalon, adică a unor unități de măsură a rezultatelor obținute.

Condițiile de utilizare eficientă a testelor constau în: crearea unor teste sau adaptarea celor existente la condițiile socioculturale ale populației investigate; utilizarea nu doar a unui singur test, ci a unei baterii de teste și apoi corelarea rezultatelor obținute cu cele ale altor metode; stabilirea unor legături între rezultatele obținute la teste cu cele din activitatea practică

Ca și celelalte metode, testele au avantaje care rezidă din capacitatea de a măsura obiectiv și standardizat o anumită capacitate psihică, în funcție de aceasta permițând diagnoza nivelului de dezvoltare a acesteia, dar și dezavantaje deoarece nu iau în considerare modul în care se obține rezultatul, ci doar rezultatul; de multe ori testele conțin confuzii și ambiguități, clasificările sunt rigide, unii autori ignoră deosebirile de nivel cultural al subiecților etc.

Testul este nu numai o metodă de sine stătătoare, ci poate constitui și o importantă sursă de probe pentru experimentul psihologic, caz în care nici modul de aplicare, nici interpretarea rezultatelor nu se vor mai conforma instrucțiunilor standardizate, ci logicii interne a modelului experimental, ipotezelor și obiectivelor acestuia.

Cea de de-a doua metodă utilizată a fost metoda observației. Este una dintre cele mai vechi metode de cercetare, folosită nu numai în psihologie. Este frecvent utilizată deoarece este cel mai ușor de aplicat din punct de vedere tehnic și nu necesită o aparatură sofisticată.

Ca metodă de cercetare a psihologiei, observația constă în urmărirea atentă intenționată și înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor manifestări ale comportamentului individului, ca și a contextului situațional unde acesta se produce, în scopul sesizării unor aspecte esențiale ale vieții psihice.

Cuvântul „observație“ semnifică tocmai constatarea exactă a unui fenomen, fapt, cu ajutorul unor mijloace de investigație și apoi studierea aprofundată a acestei constatări. Observatorul este doar un „fotograf“ al faptului, iar observația trebuie să redea exact natura faptului, fenomenului.

Există o serie de exigențe care trebuie avute în vedere, pentru ca observația să se caracterizeze prin eficiență și obiectivitate: stabilirea precisă, clară a scopului urmărit; selectarea formelor, care vor fi utilizate, a condițiilor și mijloacelor necesare; notarea imediată a observațiilor; necesitatea discreției; să fie sistematică; să fie veridică.

Avantajele observației sunt date în primul rând de ușurința aplicării, economicitatea mijloacelor materiale necesare efectuării cercetării, naturalețea și autenticitatea fenomenelor relevante. Observația permite surprinderea manifestărilor comportamentale firești ale individului în condiții obișnuite de viață. Oferă date de ordin calitativ.

Însă, ca dezavantaje menționăm faptul că observatorul trebuie să aștepte uneori mult timp până se produce fenomenul vizat, fără a putea interveni în nici un fel. La aceasta se adaugă imposibilitatea de a izola și controla variabilele. Mai mult decât atât, prezența observatorului poate determina intrarea în funcțiune a mecanismelor de apărare ale subiecților care modifică situația globală a câmpului social sau a comportamentelor celor observați, chiar fenomenul studiat pe ansamblu.

2.2.1.1 . Test pentru determinarea atitudinii față de sine

„Testul pentru determinarea atitudinii față de sine” evaluează acordul pe care o persoană îl are cu sine însăși, rezultatele obținute putând fi încadrate pe o grilă ce cuprinde trei coloane. Astfel, prima coloană (coloana din stânga) indică situațiile în care persoana este într-un bun acord cu sine însăși. Coloana centrală (coloana II) corespunde domeniilor în care acordul este atenuat, dificil, dar posibil, iar coloana din dreapta (coloana III) se referă la dezacordurile mai mult sau mai puțin fundamentale ale persoanei între ceea ce își dorește să fie și comportamentul său real.

2.2.1.2. Scala de autoacceptare

Scala de autoacceptare a fost elabortă de Emanuel Berger și reprezintă un instrument de măsurarea a conștiinței (imaginii) de sine, a modului în care o persoană se percepe pe sine în contextul realității, adică în contextul relațiilor, atitudinilor, comportamentelor, trăirilor față de ceilalți și față de propria persoană. Scala elaborată de Emanuel Berger a fost una dintre primele scale de acceptare a Sinelui, o sarcină dificilă pentru autor fiind aceea de defini „auto-acceptarea”.

Plecând de la studiile lui Carl Rogers și de la activitatea dr. Elizabeth Scheerer, autorul a legat auto-acceptarea și imaginea de sine, de stima de sine, pe care a definit-o sintetic drept „încredere în capacitățile proprii de a reuși în viață”. Această formulare a dus în final la dezvoltarea și selecția celor 36 de itemi ai probei. Scală este frecvent utilizată în activitatea de cercetare clinică și psihologică privind stima de sine și auto-acceptarea .

Imaginea pe care fiecare o are despre sine este un portret bazat în foarte mare măsură pe informațiile pe care le avem din experiențele sociale. Adunăm constant informații despre efectele pe care le au atitudinile și comportamentele noastre asupra celorlalți și despre reacțiile lor la acestea. Reacțiile sociale constituie o bază pentru sentimentele pe le dezvoltăm față de alte persoane și totodată ele contribuie în mod fundamental la construirea părerii pe care o avem asupra noastră înșine. Imaginea de sine și auto-acceptarea au un rol important în dezvoltarea personalității de-a lungul întregii vieți, odată ce bazele ei au fost puse. Cât de mult și cât de bine acceptăm ceea ce vedem ca fiind „ Sinele”, reprezintă o parte importantă a echilibrului emoțional, implicit a stării de sănătate mentală.

2.2.2. Metode și tehnici de intervenție terapeutică

Intervenția terapeutică se bazează pe aplicarea programului R.E.G.I.M.E. specific terapiei rațional-emotive. Aceasta este o variantă a terapiei cognitiv-comportamentale despre care Albert Ellis în 1987 spunea că este „o formă științifică și umanistă de psihologie, care susține oamenii dornici să muncească asupra lor au un considerabil control, refuzând astfel să devină anxioși, deprimați, să se urască, să se înfurie, să-și plângă de milă în aproape orice”. Același autor consideră că oamenii se perturbă pe ei înșiși într-o măsură mai mare decât sunt perturbați de forțe nefavorabile din mediul lor timpuriu sau din mediul lor social de mai târziu și de aceea ei au unica și remarcabila putere de a înțelege ceea ce au de făcut pentru a fi mai puțin nevrotici, a-și schimba gândurile iraționale, simțâmintele inadecvate și comportamentul dispuncțional, pentru a deveni sănătoși și sub aspect mental și a putea să se dezvolte conform propriilor obiective.

Curentul terapiei rațional-emotive consideră că oamenii, indiferent de nivelul lor de intruire, au o puternică tendință biologică de a se perturba în mod inutil și manifestă o pronunțată predispoziție de a prelungi în mod inconștient disfuncția lor psihică și de a se opune eliminării ei. Ipotezele de bază ale terapiei rațional-emotive sunt simple și constituie ABC-UL acesteia. Cele trei inițiale se referă la conceptele de activități, credințe și consecințe.

Conform acestor ipoteze, oamenii sunt născuți și crescuți cu dorința de a rămâne în viață și a fi fericiți, și aceasta îi determină să răspundă în mod corespunzător la diverse situații, stimuli sau activități, obiective generale sau particulare și valori. Astfel, ei doresc să aibă succes în școală, muncă și relații, să fie aprobați și iubiți de persoanele semnificatve pentru ei și să obțină confort fizic și securitate. Din păcate, în calea realizării acestor dorințe se interpun diverse obstacole, ei fiind confruntați cu diverse evenimente activatoare, la care tind să rspundă în două moduri total diferite.

Primul dintre aceste moduri constă în apariția unor păreri (beliefs) raționale cu privire la activități (A) și aceste credințe și atitudini aproape întotdeauna iau forma unor dorințe sau preferințe, ca de exemplu: „nu-mi place să eșuez și să fiu respins de către alții, doresc ca viața mea să fie mai sigură și mai confortabilă. Dacă mi se pun bețe în roate, eșuez, sunt respins și mă simt neconfortabil în punctul A, acest lucru este neplăcut , dar nu înseamnă nicidecum sfârșitul lumii, prin urmare, eu voi putea să-mi duc viața mai departe într-un mod convenabil. Așadar, este necesar să mă întorc la activitățile mele și să văd ce pot face pentru a-mi îmbunătăți situația. ”

Când oamenii au o astfel de reacție, caracterizată prin raționalitate și orientare pozitivă, activă, de depășire a obstacolelor, ei încearcă, atunci când obiectivele lor sunt blocate, sentimente de regret, nemulțumire, iritare și frustrare. Aceste sentimente negative adecvate îi ajută să lupte cu viața, să realizeze mai multe dintre obiectivele pe care le urmăresc și să evite lucrurile pe care nu le doresc.

Terapia rațional-emotivă consideră că ei ar reacționa doar în acest mod rațional, practic, nu ar trăi sentimente de anxietate, depresie, autocompătimire sau ostilitate și, cu excepția psihozelor și a leziunilor organice, nu ar ajunge la fobii, comportamente impulsive, alcoolism sau consum de droguri, acte de indisciplină, nehotărâre sau alte forme de comportament psihopatologic. Când blocarea activităților este urmată (în punctul B) de păreri raționale, de sentimente adecvate, atunci în punctul C apar consecințe cu efecte de autoajutorare, dezvoltare și adaptare. Când însă oamenii se autoperturbă, blocarea activității lor, prin diverse obstacole care apar la punctul A, este urmată în punctul B de adăugarea în locul credințelor raționale a unui set de credințe iraționale. Ele iau forma unor credințe, necesități, dorințe absolutiste, categorice, iraționale.

Programul R.E.G.I.M.E. elaborat de Dawson, în 1991, prelucrează afectele, cognițiile și comportamentele în șase etape, după cum urmează: R – relația terapeutică; E- emoții, G – scopuri; I-intervenția propriu-zisă; M-monitorizarea temelor pentru acasă; E- evaluarea schimbării și terminarea terapiei.

Etapa întâi – R este etapa în care se stabilește relația terapeutică și se centrează pe ascultarea activă a clientului. Terapeutul transmite feedback-uri și vorbește despre emoțiile pacientului, acesta rămânând în sistemul de referință al clientului și manifestând o atitudine necondițioantă.

Etapa durează până la cinci ședințe, numărul de ședințe depinzând de capacitatea de comunicare a clientului și de personalitatea acestuia. Etapa se încheie când terapeutul înțelege exact, clarifică și transmite clientului feedback-uri cu privire la perturbarea sa comportamentală și emoțională. După ce a obținut informații din domeniile menționate, terpeutul prezintă pacientului un rezumat al investigațiilor sale. În această etapă terpeutul trebuie să evalueze clientul în acord cu următoarele dimensiuni: comportament, afectivitate, imaginație, cogniție, relații interpersonale, regim alimentar, medicamente/droguri, alcool, stil de viață.

Etapa a doua – E este etapa de resposabilitate emoțională a clientului. Pe parcursul acestei etape, clientul ajutat de terapeut învață să-și recunoască propria contribuție în modul eronat de a reacționa emoțional față de propria persoană, față de ceilalți și față de diferite situații de viață. Odată identificate elementele triadei (A,B, C) clientul este ajutat să învețe care este relația dintre situația adversivă, gândurile iraționale și consecințele în plan emoțional și comportamental. Ca și în etapa de identificare a elementelor triadei și în etapa de descoperire a relației dintre ele, tehnica utilizată este completarea de fraze în care se urmărește învățarea despre sine.

Etapa a treia – G este etapa de stabilire a obiectivelor terapiei și a strategiilor de intervenție. Deși psihoterapia rațional-emotivă este cunoscută mai ales pentu utilizarea tehnicii contraargumentării îndreptate în direcția combaterii gândurilor iraționale, un terapeut va apela și la alte strategii comportamentale, emoționale și cognitive de modificare a comportamentului, tehnici ce pot fi împrumutate și din alte sisteme de psihoterapie.

Etapa a patra – I este etapa intervenției terapeutice propriu-zise. Se urmărește formarea unei gândiri raționale, pozitive, corecte care să fie capabilă să declanșeze trăiri și comportamente adaptative. Esența intervenției este desensibilizarea sistemativă prin confruntarea cu sarcinile aversive. Foarte eficiente sunt sarcinile gradate care au efect de întărire a comportamentelor. Tehnicile folosite sunt: contraagumentarea frontală directă; formularea de gânduri iraționale și identificarea consecințelor acestora în plan emoțional și comportamental, comparativ cu formularea de gânduri alternative și identificarea acestora în plan emoțional și comportamental; dialogul socratic. Acest tip de terapie are ca obiectiv identificarea și înlocuirea gândurilor iraționale (iBS) cu gânduri mai raționale (rBs), ca răspuns la evenimentul extern activator (As).

Etapa a cincea – M constă în monitorizarea temelor pentru acasă. Acestea urmăresc să-l învețe pe client să aplice în viața cotidiană cele învățate în programul de terapie. Acestea trebuie să fie realizate conform unei ierarhii de dificultate și urmăresc în principal creșterea rezistenței la frustrare a pacientului. Când se constată o reacție de platou, clienții pot fi ajutați în felul următor:

Li se explică faptul că faza platou este obligatorie în cazul oricărei evoluții;

Ei trebuie convinși că tendința lor de a progresa continuu este nerealistă și poate avea un caracter destructiv;

Trebuie să li se explice că e bine să mai facă și pauze, chiar atunci când îndeplinesc sarcinile pentru acasă.

Trebui să li se sublinieze că nu trebuie să aștepte perfecțiunea.

Etapa finală – E este etapa evaluării finale și de încheiere a terapiei. Criteriile de evaluare a eficienței terapiei se apreciază după modificările în plan comportamental, precum și după modificările cognitive autoraportate. Se poate aprecia ca un progres situații în care trăirile pacientului se modifică de la perturbare la insatisfacție, de la anxietate puternică la anxietate medie, tolerabilă și controlabilă, de la culpabilitate la regret, de la depresie la tristețe.

Când modificările în abordarea emoțională sunt congruente cu cele cognitive și comportamentale, înseamnă că psihoterapia a dat rezultate și trebuie încheiată. Terapeutul întocmește un raport în care prezintă clientului său aspectele pozitive, beneficiile terapiei, prezintă posibilitatea eventualelor căderi, situație în care este sfătuit să revină la terapie.

Modelul lui Dawson acționează la două niveluri: un nivel de insight – de înțelegere a situațiilor, sentimentelor și acțiunilor greșite, insuficiente în raport cu situațiile de viață, gândurilor ce însoțesc sentimentele, respectiv acțiunile greșite; un nivel al schimbării care are în vedere în situațiile date schimbarea emoțiilor ca o consecință directă a schimbării gândurilor iraționale.

Dawson nu admite compromisuri, ci urmărește o schimbare profundă, la nivelul gândirii (și trăirii) prin înlocuirea unui sistem irațional cu unul rațional, de dorit fiind dobândirea unei noi filozofii de viață, deziderat ce nu este foarte des atins. Astfel, o terapie poate fi considerată de succes și atunci când schimbările în sistemul de gândire sunt mai limitate.

2.3. Prezentarea cazurilor

2.3.1. Prezentare și istoric – caz I

Primul caz analizat în această lucrare se referă al o persoană de sex feminin, în vârstă de 43 ani ce locuiește în mediul urban.

A absolvit la vârsta de 24 ani studiile superioare în cadrul Academiei de Științe Economice București, după care a urmat cursuri postuniversitare și diferite stagii de specializare. Pe perioada studiilor a obținut rezultate foarte bune – burse de merit, iar relațiile colegiale au fost pozitive, fără a se implica în activități extrașcolare speciale.

A ocupat diferite locuri de muncă, precum: director de programe economice, manager de proiect, consultant în probleme de management, manager cercetare, director department, intreprinzator privat, manager de proiect in domeniul programelor structurare ale uniunii europene. Astfel, aceste locuri de muncă i-au oferit o situație financiară bună.

În prezent, are o relație de căsătorie din care nu au rezultat copii, relațiile intrafamiliale fiind pozitive, bazate pe sprijin reciproc. Timpul liber și-l petrece alături de grupul de prieteni, făra a avea hobby-uri speciale.

Problemele prezente:

Se confruntă cu stres foarte mare la locul de muncă, situație ce îi cauzează insomnii in perioadele de stres, abuz de cafea și tutun în aceste perioade, irascibilitate, lipsa poftei de mâncare.

În copilărie nu au existat probleme psihice legate de spaime, accese de furie, timiditate, coșmaruri frecvente sau evenimente care au declanșat aceste manifestări.

2.3.2. Prezentare și istoric – caz II

Subiectul C.A.P., în vârstă de 33 ani, de sex feminin, este necăsătorită și lucrează ca expert marketing. Este absolventă de studii superioare, respectiv Academia de Studii Economice București. Anterior a ocupat locuri de muncă diverse (politică, mass media, marketing), între acestea înregistrând perioade scurte de șomaj (1-2 luni).

            Relația sa cu părinții, de-a lungul timpului a fost una tensionată, iar în prezent nu vorbește cu aceștia. Astfel, ea arată că tot timpul au criticat-o și i-au reproșat că nu face nimic bine, s-a ajuns chiar și la jigniri. Relația a fost mai tensionată cu tatăl său, care, în copilăria sa, prin prisma locului de muncă, era mai tot timpul plecat, iar când stătea la sfârșit de săptămână acasă, o critica tot timpul.

Când aceasta era la vârsta adolescenței, tatăl a încheiat raporturile de muncă și a început să fie permanent lângă familie. Atunci au început și conflictele într-un mod mai intens.  La vârsta de 18 ani clineta a avut un conflict puternic cu tatăl, aceasta manifestând o izbucnire de furie, în sensul că a spart o masă. După acest incident, a mers la un cabinet psihologic unde a făcut șase ședințe de consiliere.

Privitor tot la relația cu părinții subiectul evidențiază faptul că aceștia nu au susținut-o niciodată financiar, iar în plus ei au păstrat în mod nejustificat o sumă de bani pe care ea o câștigase.  În unele situații,  părinții o șantajau emoțional că o dezmoștenesc. În copilărie când părinții o certau avea permanent sentimentul de vinovăție că a făcut ceva, că ei nu o certau degeaba, și acum are sentimentul că “e vinovată că trăiește”.

            Are un grup restrâns de prieteni, iar la întâlnirile cu aceștia sau la ieșirile din societate stă retrasă. Consideră că prietenii au și ei problemele lor și nu o pot ajuta atât cât are ea nevoie. Se refugiază, în multe situații dificile, în credință, iar când se află într-o situație dificilă citește o carte, iese la plimbare în aer liber, se izolează și nu discută problemele cu prietenii săi.

În relația de cuplu nu a avut niciodată încredere în partenerii săi, considerând că „dacă nu a fost iubită de părinții ei cum poate fi iubită de cineva străin”. Primul lucru pe care îl așteaptă  de la un bărbat e “să nu fie rău, să nu înșele, să nu rănească, să nu facă răutăți nejustificate”, să îi demonstreze în permanență afectivitatea, iar în al doilea rând să fie deștept pentru a avea cu cine să discute.

Nu este interesată de aspectul său fizic, nu se vopsește, nu se coafează.

La locul de muncă este apreciată, iar când are un volum mare de muncă nu este agitată. Singura sa grijă este situația financiară precară (nu a mai primit salariul de 7 luni).

A experimentat de-a lungul timpului atacuri de panică, în special seara. Aceste atacuri sunt declanșate în special de teama de viitor și de a fi singură.  Ultimele s-au produs acum un an când tocmai încheiase o relație, și în același timp avea probleme de sănătate (de natură stomatologică) și a avut nevoie de bani pentru tratament, iar părinții nu i-au dat, deși ea le ceruse.

Reacția sa la persoanele agresive verbal este una de pasivitate totală, este foarte calmă.

Problemele prezente:

Se confruntă cu insomnii în perioadele de stres, astfel că nu poate adormi până la ora 2 noaptea. În aceste momente cititul unei cărți sau vizionarea unui film nu o liniștesc, ci îi captează atenția și nu mai doarme deloc.

Când este foarte supărată nu are poftă de mâncare, situație ce se poate menține și o săptămână.

Are un autocontrol emoțional situat la extreme, fiind capabilă de gesturi extreme când se enervează foarte tare. În acest sens, își amintește că la 20 ani într-o ceartă cu părinții s-ar fi aruncat de la balcon dacă lucrurile nu se calmau.

În perioadele stresante consideră că “s-a săturat de viață, că totul e prea greu și nu se poate descurca singură din punct de vedere financiar”.

Consideră că nu are încredere în ea și are o imagine de sine scăzută, dar în același timp consideră că “poate, dar nu face mai mult”. Indiferent câți bani ar avea, este tot nemulțumită de ea însăși. Consideră că trebuie sa fie perfectă , sa slăbească, să facă o serie de schimbări de ordin estetic.

CAPITOLUL 3

REZULTATELE EVALUĂRII PSIHODIAGNOSTICE ȘI PROGRAMUL DE INTERVENȚIE

3.1. Analiza și prezentarea cazului I

3.1.1. Profilul psihodiagnostic

În cazul primului subiect la proba – „Test pentru determinarea atitudinii față de sine” la prima coloană a rezultat un punctaj de 27 puncte, la a doua coloană un punctaj de 20 puncte, iar la cea de-a treia coloană un punctaj de 13 puncte. Așadar, punctajul cel mai mare se înregistrează la prima coloană care indică faptul că persoana se află în acord cu sine însuși atât în plan conștient, cât și în plan inconștient. Această persoană nu se află în situația de a avea vise bizare, inexplicabile și repetabile, mici obsesii, nu regretă ce a făcut în trecut și nu este neliniștită în fața viitorului. Între dorințele sale și realizarea lor există un raport pozitiv.

La „Scala de auto-acceptare” subiectul a obținut un scor de 152 puncte ceea ce reprezintă un scor ridicat. Cu toate acestea, se remarcă faptul că acest punctaj se situează în vecinătatea limitei inferioare (151). Astfel, persoana are un grad de autoacceptare și o imagine de sine peste medie. Ca și caracteristici se evidențiază că, în cele mai multe cazuri, persoana în cauză acceptă atât laudele, cât și criticile într-o manieră obiectivă și constructivă, bazându-și comportamentul pe valori interioare clar structurate și își asumă consecințele propriului comportament. De asemenea, persoana se simte bine cu sine însăși, este concordanță cu propria sa interioritate (scopuri, aspirații), satisfăcută de ceea ce a realizat și încrezătoare în ceea ce va realiza în continuare, convinsă fiind că va putea răspunde unor probleme și provocări viitoare prin capacitățile pe care le are. Scorul apropiat de limita mediană a scalei poate indica ușoare variații ale stimei de sine, în funcție de anumite roluri asumate de subiect, sau de variații ale aceluiași rol. Totuși, oscilația este normală, subiectul manifestând conștient sau inconștient tendința de perfecțiune.

Din punct de vedere psihodiagnostic, cazul I se prezintă ca o persoană cu o stimă de sine ridicată, aparent echilibrată, cu un nivel de acord cu sine, de asemenea ridicat, atât la nivel conștient, cât și inconștient. Totuși, aceste rezultate intră într-o ușoară contradicție cu rezultatele observației și cu raportarea problemelor de tip psihosomatic – insomnii, abuz de cafea și tutun în perioadele se stres de la serviciu, supraîncărcare a sarcinilor de lucru, irascibilitate în aceste perioade.

Analitic și în concordanță cu demersurile teoretice ale conflictelor interioare, putem încadra cazul de față în tipul docil al atitudinii predominante, nevoia sa de afecțiune umană, de a fi plăcută de ceilalți accentuându-se și în nevoia de intimitate, al dorinței de apartenență.

Reconturând profilul psihologic al cazului, emitem următoarele ipoteze:

căutarea afecțiunii și a aprobării din partea celorlalți derivă din nevoia de a se simți în siguranță, de aici și manifestările de epuizare și de anxietate;

tendințele agresive sunt puternic reprimate în imaginea excelenței profesionale, a atitudinii sfidătoare față de colegi și șefi, a obținerii de succese multiple în semn de răzbunare pentru hipersolicitudinea de care dă dovadă;

stima de sine de nivel superior și gradul ridicat al acordului față de sine pot reprezenta indicatori ai imaginii idealizate, ai dorinței de a se prezenta în mod favorabil, conștient sau neconștient, a temerii de a fi altfel decât se știe, decât s-a prezentat până în prezent lumii;

irascibilitatea, stările tensionate din perioadele de suprasolicitare profesională (pe care singură și le creează) pot exprima exteriorizări ale conflictelor interioare dintre dorința de a fi plăcută, apreciată, iubită și constrângerile de ordin fizic, profesional, regulile externe care o limitează în dorințele și aspirațiile proprii.

3.1.2. Programul de intervenție terapeutică – etape

A. Stabilirea relației terapeutice (3 ședințe)

Etapa de început a programului se va dedica stabilirii contractului terapeutic, stabilirii relației dintre terapeut și client, cunoașterii problemelor clientului așa cum sunt expuse de acesta și prin intermediul unor instrumente de psihodiagnostic specific.

Tot în această etapă este necesar ca relația terapeutică să fie consolidată, subiectul fiind convins că va fi ascultat de către terapeut fără să fie etichetat sau judecat și își va putea expune toate gândurile și trăirile.

Se va încerca o înțelegere cât mai exactă a plângerilor și suferinței clientei, a gândurilor și trăirilor asociate suferinței, o înțelegere a mecanismelor defensive implicate și ale imaginii idealizate expuse. Problematica esențială de lucru va consta în abordarea situațiilor de stres și a reacțiilor proprii la acestea.

Întrebările de clarificare, reformulările, sumarizările vor aduce subiectul al înțelegerea de sine, la încrederea în relația terapeutică, la dorința incipientă d ecunoaștere de sine, fără a zdruncina structura conflictuală internă, fără a atenta la stabilitatea sau devalorizarea acesteia.

Se va analiza în amănunt ceea ce o deranjează pe clientă acasă, la locul de muncă, în relațiile cu ceilalți, în relația cu sine și se vor realiza asocieri între explicațiile sale și reacțiile descrise.

De asemenea, la începutul intervenției terapeutice se vor prezenta rezultatele testului de determinare a atitudinii faă de sine și ale scalei de autoacceptare, ca premise și resurse pozitive de dezvoltare a noilor mecanisme psihologice.

În această etapă se va acorda o atenție deosebită evitării manipulăii subiectului de către terapeut, mai ales că tipul de personalitate docil, identificat la client este pasibil a se prezenta puternic convergent cu terapeutul, implicat total, tocmai din dorința de atașament și de a fi plăcut. Este necesară o relație reală, adecvată, de încredere, pentru a evita chiar și suspiciunile interne ale subiectului legate de aceasta.

B. Responsabilitatea emoțională (două ședințe)

În această etapă un prim pas va fi explicarea modelului ABC, respectiv relația ce se stabilește între evenimentul activator, gândurile iraționale și consecințele emoționale și comportamentale. În acest sens, terapeutul va porni de la un gând irațional al persoanei („fără mine, nimeni nu se descurcă”) și prin intermediul dialogului socratic se va expune în plan practic modelul în cauză. Se va pune accent pe diferențierea dintre gânduri și emoții.

Astfel, la gândul său că este indispensabilă la locul de muncă, de exemplu, se vor sublinia pe rând elemente activatoare (cereri ale celorlalți, dorința de a fi pe plac colegilor, nevoia de a fi utilă, de afecțiune umană) și consecințele emoționale și comportamental în fiecare caz în parte – disperarea, tristețea, sentimentul de copleșire, de epuizare, sau agitația psihomotrică în situații de suprasolicitare, agresivitatea reprimată, dar retrăită somatic (lipsă poftă de mâncare, insomnii), izolarea față de ceilalți „neputincioși”.

Aceleași demersuri vor fi realizate în legătură cu relațiile familiale și cu relațiie sociale, analizându-se factori declanșatori, gânduri iraționale și consecințe comportamentale și emoționale.

Prin tehnica monitorizării emoțiilor și a comportamentelor se va stabili cu subiectul elementele prezente, dezirabile și zona de comfort ce se impune a se crea pentru fiecare dintre ele. Treptat, subiectul va înțelege consecințele imaginii idealizate exteriorizată în mediul său profesional asupra echilibrului interior, asupra stabilității vieții psihice.

C. Stabilirea obiectivelor terapiei (o ședință)

În vederea stabilirii obiectivelor terapiei s-a pornit de la lista de simptome menționate de pacientă:

simptome comportamentale: fumează în mod excesiv, este defensivă, prezintă tulburări de somn; declanșează comportamente de tip evitant.

simptome afective: se teme de critică și de respingere la locul de muncă;

cogniții: imperative categorice („trebuie neapărat”);

relații interpersonale: se comportă într-o manieră neasertivă, are puțini prieteni, are relații tensionate la locul de muncă cu o colegă care o agresează verbal și psihic.

Obiectivele stabilite:

combaterea insomniilor;

reducerea sau stoparea fumatului;

dezvoltarea capacității de comunicare asertivă;

managementul stresului la locul de muncă.

D. Intervenția pentru atingerea obiectivelor (4 – 6 ședințe)

Pentru tratarea insomniilor se poate trasa clientei sarcina de a nota într-un jurnal numărul de ore de somn și momentul zilei/nopții când a adormit. Terapeutul poate indica, într-o manieră didactică, anumite indicații de igienă a somnului: să deschidă geamurile pentru a aerisi camera; să stea în fotoliu sau pe scaun și nu în pat, atunci când se uită la televizor, să facă mișcare atunci când programul îi permite.

Pentru a realiza o serie de schimbări la nivelul comportamentului, respectiv cel legat de fumat, se va apela la un program de comportament autodirijat. Prin intermediul acestui program aceasta își va însuși o serie de tehnici de reglare și autoreglare psihică în scopul de a-și conduce existența într-un mod mai eficient.

Un astfel de program cuprinde patru trepte:

Stabilirea obiectivelor – Consilierul împreună cu clientul vor cădea de acord în legătură cu schimbările comportamentale dorite, respectiv cel legat de fumat. Se va lucra asupra fiecărui obiectiv în parte, acestea fiind abordate pe rând (de exemplu scăderea numărului de țigări fumate acasă, apoi a numărului de țigări fumate la serviciu, dar și comportamente asociate ca rutină cu fumatul – aprinsul, stinsul țigării, bricheta, scrumiera, etc.).

Transformarea obiectivelor în comportamente „țintă” – Pentru a realiza acest lucru, clientul va trebui să răspundă la întrebarea: „ce tip de comportament aș dori să crească sau să scadă în frecvență?”

Automonitorizarea – Persoana în cauză va fi instruită să-și observe și să-și noteze în mod sistematic și deliberat comportamentele prin intermediul unor jurnale în care se vor nota nu numai frecvența și intensitatea unui comportament specific, ci și elemente legate de antecedente, cauzele și consecințele acestuia (momentele când se dublează numărul de țigări fumate, unde se întâmplă, dacă acasă sau la serviciu, asocieri cu anumite persoane sau sarcini, etc.).

Stabilirea unor planuri care să cuprindă strategii de schimbare – Acest stadiu va începe cu o comparație între datele obținute în urma automonitorizării unui comportament și standardele clientului referitoare la comportamentele dezirabile. Se vor stabili „indicatori de performanță” legați de comportamentul de fumat, număr de țigări dorite a fi fumate la locul de muncă, acasă, în deplasările curente ale clientei. Clientul va realiza apoi o evaluare a modificărilor în plan comporatmental pe care doresc să le obțină și declanșează acțiuni menite să conducă la schimbările respective – se au în vedere comportamente suplimentare interferate în ritualul fumatului pentru a facilita atingerea scopurilor propuse (lăsarea de fumat sau reducerea număruluid e țigări în perioadele stresante).

Tehnica autoîntăririi este utilizată apoi pentru a facilita implementarea noilor modele de comportament în viața cotidiană.

Planul de acțiune este revizuit și adaptat în mod continuu pe măsură ce sunt culese informații care prezintă aspecte pozitive sau negative în legătură cu aplicarea.

Pentru nevoia dezvoltării capacității de comunicare asertivă se va apela la o tehnică specifică în acest sens, antrenamentul asertiv, respectiv o modalitate de antrenare a abilităților sociale. Un astfel de program constă în :

lărgirea repertoriului de comportamente cu caracter adaptativ care să-i permită subiectului să decidă când anume trebuie să se comporte asertiv;

învățarea acestuia să se exprime pe el însuși ținând seama de sentimentele și drepturile celorlalți pentru că asertivitatea nu presupune agresivitate.

Programele de dezvoltare a asertivității au la bază principiile teoriei cognitiv-comportamentale care postulează ideea că oamenii nu se comportă asertiv deoarece nutresc gânduri și convingeri negative disfuncționale cu privire la faptul că nu au dreptul să-și exprime sentimentele sau ideile sau că nu merită un tratament bun din partea celorlalți.

Un astfel de mod de gândire conduce la pasivitate. Tehnicile de antrenament asertiv nu se limitează să înarmeze subiecții doar cu metode de a face față unor situații dificile, ci contribuie la modificarea gândurilor și convingerilor disfuncționale care stau în calea asertivității, acestea fiind înlocuite cu afirmații mai constructive.

În cazul pacientei se observă că aceasta evită confruntările la locul de muncă, nu își expune punctul de vedere în fața colegei cu care are o relație tensionată, ci doar o evită în mod constant. Aceeași situație se înregistrează și în relația cu soțul său pe care, în cele mai multe cazuri, nu-l contrazice. La conduita sa lipsită de asertivitatea a contribuit și experiența căsătoriei anterioare în care soțul său manifestat o atitudine de dominare și comportament violent.

În cadrul ședințelor de intervenție se va porni de la solicitarea adresată clientei de a-și aminti o scenă mai recentă când i-a fost greu să spună „nu” și să o descrie în detaliu. Apoi referitor la situație terapeutul îi poate sugera că „ai fi putut proceda în alte feluri. Poți să găsești câteva variante?” După ce clienta a identificat câteva variante de răspuns, terapeutul îi va propune jocul de rol.

În continuare, terapeutul și clienta poate aplica deprinderile de antrenament asertiv în situații reale de viață. Pot fi exersate și deprinderi de comunicare verbală și nonverbală : tonul vocii, accente, termeni utilizați, mimica, în așa fel încât clienta să poată refuza în mod convingător ceea ce nu dorește să facă.

Pentru managementul stresului la locul de muncă clientei i s-a solicitat să întocmească o listă cu situațiile în care se simte stresată și să observe în ce măsură așteptările ei și vorbirea interioară cu conținut negativ contribuie la apariția și menținerea stării de stres.

De asemenea, persoana în cauză va fi învățată o serie de tehnici de relaxare. Obiectivul general al unui astfel de program vizează deprinderea sa de a utiliza în mod deliberat relaxarea în diferite situații.

Înainte de a trece la învățarea propriu-zisă a programului propriu-zis, clientei trebuie să i se explice unele aspecte legate de psihofiziologia stărilor afective. Astfel, i se poate spune ceva de genul: „Atunci când sistemul autonom (vegetativ) declanșează un răspuns dezadaptativ, acest lucru influențează și musculatura involuntară care acționează asupra vaselor de sânge, astfel încât inima bate mai tare, iar tensiunea arterială crește. Este influențată de asemenea și musculatura voluntară (cea care poate fi controlată) care se contractă. Această încordare musculară care se produce este semnul stării de anxietate.

„Există posibilitatea de a vă elibera de această anxietate prin eliminarea supraîncordării musculare”. Aceasta se poate realiza prin metoda antrenamentului autogen al lui Schultz, prin metoda relaxării progresive a lui Jacobson sau prin intermediul altor tehnici de relaxare moderne care derivă din acestea.

Metoda propusă de Schultz implică două etape. Prima dintre ele constă în a-l înzestra pe pacient cu o metodă de autocontrol dirijată exclusiv către corp (ciclul I). Indivizii care și-au insușit cu succes partea intițială a antrenamentului pot trece la o treaptă superioară în care să reușească să-și domine masa reprezentărilor, a sentimentelor și chiar a evaluărilor lor etice (ciclul II).

Principiile antrenamentului autogen constau, așadar, în inducerea prin exerciții psihofiziologice a unei decontracturi generale a organismului, decontractură care, prin analogie cu tehnicile hipnotice, permite comunicarea unor sugestii. Primul ciclu include exerciții în care decontractarea concentrativă vizează următoarele direcții: musculatură, sistem cardiovascular, sistem respirator, organe abdominale și zona capului.

Exercițiile pe care le învață subiectul sunt următoarele: experiența greutății; experiența căldurii; concentrarea asupra cordului, în vederea încetinirii ritmului cardiac; controlul respirației pentru calmarea acesteia; reglarea funcționării organelor abdominale prin concentrarea asupra plexului solar; perceperea unei vasoconstricții în zona frunții.

E. Monitorizarea temelor pentru acasă

Pe parcursul tuturor ședințelor de terapie, la finalul acestora va vea loc etapa negocierii temelor pentru acasă, care vor avea un rol de prescripții cognitiv comportamentale pentru a asigura trăinicia schimbărilor psihologice și transferul lor de la ședințele de terapie în viața cotidiană a subiectului. După prezentarea, demonstrarea și instruirea clienților în ameliorarea modalităților de a gândi și a comunica/ acționa, în contextul relațiilor de colaborare, terapeutul și clienta vor negocieze sarcini relevante, care să constituie teme pentru acasă.

Temele pentru acasă includ încercările de manifestare a unor comportamente schimbate în viața reală și completarea de fișe de automonitorizare sau fișe de lucru pentru dezvoltarea de abilități mentale care influențează sentimentele, comunicarea și acțiunile.

Astfel, pentru ședințele de tratare a insomniilor se pot trasa sarcini de monitorizare inițială a condițiilor de aerisire a camerei, de poziție și sonorizare a televizorului în camera de dormit, a puterii iluminatului. Apoi se pot propune exersarea exercițiilor de relaxare învățate în cadrul terapiei și monitorizarea efectelor acestora.

Pentru reducerea sau stoparea fumatului se vor complete fișe de analiză a comportamentului, de completare a “ritualului” fiecărei țigări, de calcul al costurilor și obiceiurilor de achiziționare a acestora. Pe parcursul ședințelor ulterioare se vor da ca teme pentru acasă realizarea unei automotivări și autoîntăriri a comportamentului de renunțare la fumat prin asocierea lipsei tutunului cu alte îndeletniciri, compensatorii (gimnastică, mers la manichiură, la coafor sau aranjarea părului acasă, flori proaspete în cameră și pe birou zilnic, etc.).

Pentru managementul stresului la locul de muncă și pentru dezvoltarea comportamentuui asertiv se vor propune ca teme pentru acasă completarea de chestionare de evaluare a competențelor de comunicare, monitorizarea gesturilor proprii sau a gesturilor și a mimicii celorlalți în moment tensionate, realizarea unor desene simbolice ale factorilor stresori și ale reacțiilor proprii la stress (“desenează-ți colega când țipă”, “cum a-i simboliza cuvântul NU”).

Pentru a determina clienta să ducă la îndeplinire temele pentru acasă se va explica permanent importanța acestora pentru întărirea noului comportament, se vor oferi mcii recompnse terapeutice – jocuri amuzante, energizante sau tehnici “secrete” de autodezvoltare și autocunoaștere.

F. Evaluarea terapiei și terminarea terapiei.

În cadrul evaluării terapiei, care va avea loc atât la final cât și pe parcursul ședințelor și etapelor programului de intervenție se va urmări modul de atingere al obiectivelor, comportamentele schimbate a clientă, se poate aprecia dacă mai apar suprasolicitări ale sarcinilor, perioade de deznădejde, dar și dacă mai apar episoade de insomnie, abuz de tutun și cafea.

De asemenea se va evalua starea afectivă generală a clientei, comparabil cu situația inițială, se va determina prezența sau importanța unor posibile gânduri negative și a mecanismele de monitorizare învățate și aplicate de clientă în viața reală.

Terapia nu va fi încheiată decât atunci când subiectul parcurge toate etapele intervenției terapeutice și când starea sa generală de igienă comportamentală, de relaționare cu ceilalți, de împlinire personală sunt atinse la parametrii stabiliți în intervenție alături de terapeut.

În aceeași etapă a intervenției includem și asistarea consolidării schimbării în structura de personalitate a subiectului, care va avea loc la intervale prestabilite de terapeut și clientă, pentru a monitoriza efectele schimbării și aplicarea comportamentelor învățate. Astfel, se poate stabili o întâlnire la 6 luni după terminarea terapiei pentru o nouă ședință evaluativă.

3.1.3. Recomandări pentru familie

De un real ajutor în procesul schimbării comportamentului clientei poate fi soțul acesteia, care îi este și coleg de serviciu și este implicat alături de aceasta în proiectele ei profesionale. Astfel, soțul va fi instruit să îi ofere ascultare activă, chiar determinare de exteriorizare a stărilor pe care le trăiește subiectul și eventual să dețină rolul de personaj reflector pentru trăirile acesteia, pentru a-i oferi o imagine a stărilor sale.

De asemenea, se sugerează reluarea contactului cu familia de origine a clientei, încurajarea spre toleranță, răbdare și iubire necondiționată a acestora, pentru a oferi un sprijin emoțional solid schimbărilor pe care și le propune.

Soțul poate fi și un manager al activității clientei pentru o perioadă, organizând programul sau asistând-o în delegarea de sarcini și monitorizarea lor. Dar acest lucru pentru o scurtă perioadă de timp pentru că nu ne dorim dependența decizională a soțului să înlocuiască lipsa deprinderilor de adaptare eficientă la situație ale clientei.

Întăririle pozitive în cazul reducerii fumatului sau a comportamentului asertiv sunt binevenite din partea soțului, principalul pilon în viața clientei noastre, precum și implicarea alături de aceasta în activități relaxante – sport, plimbări, vizite la prieteni.

3.2. Analiza și prezentarea cazului II

3.2.1. Profilul psihodiagnostic

În cazul celui de-al doilea subiect la „Testul pentru determinarea atitudinii față de sine” a înregistrat la prima coloană (coloana din stânga) un punctaj de 24 puncte, la a doua coloană (coloana centrală) 28 puncte, iar la cea de-a treia coloană (coloana din dreapta) 8 puncte.

După cum se poate observa cel mai mare punctaj se înregistrează la coloana a II-a care indică faptul că la această persoană acordul cu sine însăși nu este unul perfect, situându-se într-o zonă de mijloc. Așadar, conflictele între dorințele sale și realitate rămân în limite normale, dar poate în unele situații să fie descoperit un astfel de inconștient care tinde să se manifeste și o personalitate care are o influență variabilă asupra acestuia.

La „Scala de autoacceptare” subiectul a obținut un scor de 135 puncte, ceea ce reprezintă, conform etalonului, un scor mediu, adică o autacceptare și o stimă de sine în limite normale. Oricum, nivelul mediu de autoacceptare descrie felul în care suntem marea majoritate, uneori fiind mulțumiți de noi, iar alteori nu. Pentru majoritatea dintre noi această stare de lucruri reflectă destul de corect capacitățile noastre inegale și oscilante, dar tocmai asta poate genera dorința de perfecționare.

Nivelul mediu al stimei de sine și al acordului cu propria persoană determină o persoană echilibrată, oscilantă în imaginea de sine în funcție de rolurile asumate social, cu o oarecare dorință de perfecționare.

Dacă însă intersectăm acest rezultat cu cele ale observațiie, cu problemele expuse de subiect ca stringente (nesiguranța materială, sentimentul de abandon afectiv, reacțiile psihosomatice, lipsa implicării afective), atunci noul profil de personalitate emite următoarele ipoteze:

prezentarea sinelui în sfera medie și lipsa aspirațiilor înalte pot reprezenta un refuz al clientei de a se expune celor din jur, o tendință de izolare;

reacțiile psihosomatice asociate perioadelor de tensiune reprezintă exteriorizări ale conflictelor interne puternice dintre dorința de afirmare, de apartenență și relațiile ostile cu familia de origine, încă din copilărie;

dimensiunea fricii de instabilitate financiară atât de vehement exprimată poate reprezenta exteriorizarea temerilor profunde de viitor, de singurătate, de lipsă de sprijin socio-moral sau proiectarea tendinței impulsive de izolare în ideea că depinde de ceilalți din punct de vedere financiar și acest lucru nu o poate ascunde de semeni ;

dezvoltarea unor mecanisme defensive în încercarea de rezolvare a conflictelor interioare: deplasarea, regresia (amintiri din adolescență și tinerețe de parcă au fost „ieri”, marcante ca în prima zi), intelectualizarea („cum pot să mă rujez dacă eu nu am dinți, aș fi ridicolă”) ;

autocontrolul emoțional excesiv, pasivitatea reacțională pot fi simboluri ale imaginii idealizate construite în apărarea sinelui (inerția în exprimare, respinge semenii, respinge relațiile – tendința de izolare).

Având în vedere tipologia trebuinței fundamentale de izolare, la cazul II observăm stări de tensiune asociată cu prezența oamenilor, retragerea socială, tendința de a nu-i deranja pe ceilalți. Vinovăția față de familie, critica familiei pentru lipsa de suport financiar, are rolul de a compensa trebuințele instinctuale de a pune distanță emoțională între ea și ceilalți, de aceea acestea se manifestă compulsiv într-o reacție anxioasă atunci când ceilalți se amestecă în treburile ei (exprimată prin mecanismul deplasării sentimentul de furie față de lipsa de sprijin trece în planul furiei de a nu avea bani și suport financiar din partea părinților).

3.2.2. Programul de intervenție terapeutică – etape

A. Stabilirea relației terapeutice (3 ședințe)

Relația terapeutică se construiește atât în mințile participanților, cât și în comunicarea externă. Asfel, prin înțelegere empatică, privire pozitivă necondiționată asupra clientei și problemelor sale, prin congruență, se creează o atmosferă de încredere și de comunicare în care se vor clarifica și prelucra gânduri, sentimente, comportamente ale subiectului.

Prin empatie terapeutul îi va demonstra clientei că îi înțelege problemele în termenii ei, că se poate identifica cu lumea mentală a acesteia. Prin ascultare, observare și rezonare, discriminare, comunicare și verificare a înțelegerii se ajunge la tabloul cât mai exact al trăirilor clientei.

Privirea pozitivă asupra aspectelor descrise de clientă și necondiționalitatea raționamentului terapeutic vor constitui puncte esențiale în construirea relației dintre cei doi, specialistul evitând contaminarea problematicii clientei cu propriile opinii sau atitudini.

Congruența în relația terapeutică presupune capacitatea terapeutului de a conștientiza în mod corect gândurile, sentimentele, experiențele semnificative ale clientei, dar și autenticitatea exterioară a specialistului, neascunderea sa în spatele unei măști profesionale care ar bloca relația de încredere vizată.

Prin întrebări de clarificare, reformulări și structurare, se va discuta cu subiectul ce o deranjează în reacțiile sale, în relațiile sale familiale și de serviciu, ce o bucură, ce o întristează, dar și oportunități de rezolvare, resurse necesare acestora.

De asemenea, se va discuta cu clienta rezultatele la testele aplicate, testul de determinare al atitudinii față de sine și scala de autoacceptare, arătându-i imaginea pozitivă de sine și acordul general al ei cu sinele conștient și inconștient. Însă se va clarifica și disonanța dintre rezulatele testelor și imaginea sa prezentată terapeutului, o imagine a unei persoane lipsită de încredere în sine, în ceilalți, izolată și agresivă. Se va pune întrebarea „cu ce o ajută o asemenea imagine afișată” și dacă aceasta dăunează echilibrului psihic interior.

În această etapă ne așteptăm să înțelegem exact „sentimentul de vinovăție” al clientei, elementele declanșatoare, atitudinea generală față de acesta, elemente care susțin acest sentiment, deci determinarea factorilor stresori, a puseelor energetice interioare și exterioare care duc subiectul aproape de depresie.

Dar relația terapeutică poate întâmpina dificultăți în construcție, datorită profilului izolat de personalitate impulsională, tendinței de evitare a intervenției, declanșarea unor scuturi personale pentru a reduce încrederea în terapie, în terapeut, în sine însuși și în capacitatea reală de schimbare.

B. Responsabilitatea emoțională (două ședințe)

În această etapă se explică atent subiectului modelul cognitiv tip ABC și elementele sale:

A (activating events) = evenimentul activator, care poate fi de tip „situat (evenimente de viață) sau de tip „situație internă" (emoții, stări biologice, comportamente);

B (beliefs) — cognițiile persoanei (elementul de prelucrare informațională). Acestea se interpun între evenimentul activator și consecințele afective, comportamentale și/sau psihofiziologice ale persoanei și nu sunt doar declanșate de evenimentul activator, ci ele mediază perceperea și reprezentarea din mintea noastră.

C (consequences) — consecințele procesării cognitive a evenimenelor, și anume: răspunsuri afectiv-emoționale, comportamente psihofiziologice (somatice). Consecințele cognitive nu le mențiomăn aici, ele fiind incluse la categoria de cogniții (B), iar răspunsurile afective sunt astfel un efect al interacțiunilor modificărilor cognitive mentale și psihofiziologice.

De asemenea se prezintă subiectului faptul că cele trei componente interacționează și creează reacții de adaptare sau de inadaptare de la o situație la alta.

În această etapă se pun bazele intervenției propriu-zise, în sensul anticipării obiectivelor clientei prin prezentarea posibilităților oferite de terapie: restructurarea cognițiilor disfuncționale și iraționale și asimilarea unor noi cogniții eficiente, funcționale și raționale în locul celor disfuncționale, iraționale, în acest demers constând responsabilizarea emoțională, de fapt.

Se folosește mai ales tehnica completării de fraze, pentru a face clienta să facă diferența între gânduri și emoții și să înțeleagă relația tip ABC, pentru că inițial în mod sigur va confunda gândurile cu emoțiile.

Gândurile de tipul „sunt vinovată că trăiesc”, „părinții nu m-au iubit niciodată”, „nimeni nu mă poate ajuta” vor fi prelucrate prin fraze incomplete de tipul:

„sunt vinovată la serviciu pentru că …”,

„când eram mică am fost vinovată de …”

„părinții trebuie …”

„când îmi sun părinții, mă aștept ca ei să …”

„prietenii mei nu pot … când eu …”

„acasă, nu vreau să …”

„eu sunt … în relația cu prietenii mei”

În această etapă clienta înțelege și distinge emoțiile ca trăiri afective și învață tipologia acestora, îmbogățindu-și vocabularul cu conceptele de tristețe, nerăbdare, bucurie, frică, furie.

Posibile răspunsuri de tipul „părinții trebuie să ajute copiii” vor fi convertite emoțional prin fraze precum „și când nu o fac, vă simțiți …” (furioasă), sau „prietenii mei nu pot să-mi dea bani când eu nu am, pentru că nici ei nu au” vor fi asociate cu nesiguranța – „când le cer mă simt…” (nesigură, neîncrezătoare).

C. Stabilirea scopurilor terapiei (o ședință)

Pentru stabilirea obiectivelor terapiei se pornește de la lista simptomelor descrise de subiect:

simptome comportamentale: tendință de retragere, tonus scăzut, pasivitate.

simptome motivaționale: lipsa interesului pentru găsirea unui partener, a sentimentului

plăcerii față de întâlniri cu prietenii, cu bărbații.

simptome afective: anxietate, neliniște, neîncredere, pasivitate, rușine.

simptome cognitive: autocritică, vinovăție exprimată verbal.

simptome somatice: insomnii, lipsa poftei de mâncare, atacuri de panică nocturne.

Se vor defini problemele împreună cu clienta, acestea cuprinzând cu necesitate: teama de viitor și lipsa de încredere în viitor; sentimentele de neîncredere socială – prieteni, familie, bărbați; dificultăți de management al imaginii personale – lipsa cosmetizării.

Din acest punct de vedere obiectivele terapeutice vor urmări:

Dezvoltarea comunicării eficiente cu familia

Combaterea fricii de instabilitate financiară și de viitor

Combaterea insomniilor, a poftei de mâncare și a atacurilor de panică

Dezvoltarea afectiv-emoțională pe latura igienei relației de cuplu

Asimilarea unor metode adaptative de a aborda problemele curente de viață

D. Intervenția pentru atingerea obiectivelor (6 – 8 ședințe)

Primul obiectiv, dezvoltarea ocmunicării eficiente cu familia este unul complex și va fi abordat din perspectiva dezvoltării acceptării de sine și acceptării familiei de origine (toleranța), dar și a învățării unor tehnici de comunicare eficientă.

Prin desensibilizare sistematică, pe fond de relaxare a clientei, se vor imagina situații conflictuale în familie, situații stresante ce pot apărea la solicitările ei de vizită, de implicare a părinților în viața ei, de ajutor financiar. Se va utiliza ca o tehnică de expunere în imaginar și vor fi analizate, descoperite și trăite sentimentele și emoțiile asociate acestor situații conflictuale. De asemenea, prin joc de rol, în care subiectul va juca rolul părinților și terapeutul rolul ei înseși, se vor experimenta stări, gânduri, atitudini.

Antrenamentul asertiv va fi folosit atât ca metodă de sensibilizare, cât și ca metodă de formare a unor abilități de a face față conflictelor cu familia. Întrucât clienta are dificultăți în stabilirea unor contacte interpersonale, datorită anietății accentuate, ea va fi învățată să își exprime deschis și adecvat gândurile și sentimentele. Va fi învățată să adreseze celorlalți remarci directe și mai puțin confortabile, să spună „nu” când simte nevoia.

Antrenamentul asertiv va avea rolul de a schimba evenimentul activator de tip situație externă prin modul de relaționare interpersonală. A fi asertiv înseamnă a-ți ști drepturile și a ți le cere, însă drepturile celorlalți. Așadar, asertivitatea este o alternativă la agresivitate și la pasivitate.

Pasivitatea exprimată de subiect în comunicarea cu ceilalți și cu familia înseamnă fie că nu își cunoaște drepturile, fie că, deși le cunoaște, nu are curajul să le ceară și nu a avut puterea încă din copilărie (și ne referim la drepturi psihosociale elementare ca dreptul de a exprima și de a cere, dreptul de a fi tratat cu respect; dreptul de a fi tratat corect).

Etapele antrenamentului asertiv vor fi următoarele :

– Examinează modul în care interacționezi cu familia.

Există situații în care ar trebui să te comporți mai asertiv?

Ai uneori opinii și sentimente pe care le ascunzi, deoarece ți-e teamă de ceea ce s-ar întâmpla?

Dacă le ai se întâmplă uneori să-ți lași calmul la o parte și să te manifești agitat față de ceilalți?

Selectează situațiile în care ar fi mai util să te comporți asertiv în cadrul familiei tale, ocaziile în care te-ai comportat excesiv de politicos, ți-ai cerut în scuze, ai fost timid sau ai permis să ți se traseze sarcini prin care de tine, trăind în același timp sentimente de furie, jenă, teamă de autocritică pentru lipsa curajului de a-ți exprima propriile opinii.

De asemenea, este necesară intervenția și în cazul situațiilor în care te extrem de agresiv sau nu ai ținut seama de drepturile celorlalți.

Concentrează-te pe un anumit incident din trecut din cadrul familiei, de exemplu incidentul cu tatăl tău la vârsta de 18 ani. Închide ochii și imaginează-ți cât mai viu detaliile, inclusiv ce ai spus tu și cealaltă persoană precum și ce ai simțit în acel moment și după aceea.

Examinează și apoi notează pe o hârtie caracteristicile următoare ale comportamentului tău:

– contactul vizual: te-ai uitat direct la tatăl tău, ai ținut ochii în pământ sau ai avut o privire fixă, ostilă?

– postura corpului: se analizează postura corpului, a capului, distanța față de tatăl ei, comparativ cu poziția frontală, care este cea mai indicată, postura verticală a capului și o

distanță potrivită față de acesta;

– volumul și tonul vocii: cine a ridicat tonul, cum a răspuns celălalt, explicându-se că pentru a sublinia importanța mesajului, este necesar un volum normal pentru conversație și un ton hotărât;

– fluența vorbirii: cum a fost exprimat mesajul, clar și rar, sau alert, incoerent;

– timpul scurs între producerea incidentului analizat și apariția reacției clientei: în general, exprimările spontane sunt cele mai indicate, dar anumite situații trebuie rezolvate după un timp mai lung (în situația noastră, tatăl se putea simți agresat de o discuție cu fiica sa de față cu soția, mama fetei, considerând că i se subminează autoritatea în casă, de aceea s-ar fi impus o discuție ulterioară, între patru ochi);

– conținutul mesajului: dacă acesta a fost asertiv, agresiv sau non-asertiv;

– credibilitatea mesajului: se analizează credibilitatea mesajului tatălui și al fiicei din perspectiva detaliilor fizice conținute, a implicării emoționale a celor doi, care se referă atât la conținutul evenimentelor povestite, cât și la emoțiile resimțite de povestitor în cursul povestirii și a faptului de a fi mesajul verificabil (dacă dorințele și aspirațiile tatălui față de fiica sa adolescentă aveau sau nu temei experențial pentru aceasta).

Pentru combaterea fricii de instabilitate financiară și de viitor se va folosi restructurarea cognitivă, abordând problema în termenii identificării gândurilor iraționale, a testării veridicității lor, identificării unor gânduri alternative, raționale, mai realiste și a evaluării intensității stărilor emoționale și a gradului de veridicitate al gândurilor negative.

Într-o altă ședință, după înregistrarea gândurilor negative (temă pentru acasă), subiectul va fi ajutat să găsească posibilele beneficii și „costuri” ale comportamentelor sale, putând descoperi teama de singurătate, teama de agresivitate din partea celorlalți (așa cum a pățit mama ei din partea tatălui, poate).

Pentru insomnii se vor utiliza învățarea unor tehnici de relaxare musculară, practicarea înotului sau a gimnasticii, chiar recomandarea ședințelor de streching, sau tehnicile spirituale (rugăciunea, fragmentele din texte sacre). Relaxarea va avea rolul de deconectare a clientei de activitatea sa cotidiană și poate include relaxare activă (plimbări, gimnastică, tricotat) sau relaxare statică (dormitul mai mult ziua, contemplarea naturii, tehnicile de respirație).

Pentru pofta de mâncare vom propune clientei să realizeze un jurnal în care își va nota ce mănâncă, cât și când mănâncă, mai ales că este ușor supraponderală și își dorește să slăbească. Prin dialog socratic se va încerca analiza percepției subiective cu privire la lipsa poftei de mâncare și realizarea corelației între aceasta și sentimentul de vinovăție pregnant trăit în perioadele de tensiune.

Atacurile de panică vor fi abordate din perspectiva antrenamentului autogen a lui Schultz, însă înainte se va instrui clienta cu privire la psihofiziologia stărilor afective: modul de contracție al musculaturii voluntare și al muscultaruii involuntare sub efectul reacțiilor comportamentale adecvate sau inadecvate, modul în care stimulul de inadecvare acționează din interior asupra vaselor de sânge și inima și tensiunea arterială reacționează alert, modul în care are loc reacția anxiogenă, „mecanica atacurilor de panică”. Astfel, clienta va putea înțelege cum controlarea musculaturii voluntare, învățarea unor tehnici de relaxare, de autocontrol personal, de adecvare a stărilor, poate duce la combaterea acestor stări disconfortante.

Prin tehnica relaxării progresive Jacobson, subiectul învață să operaționalizeze conceptele de relaxare și tensiune. Ulterior, ca urmare a exercițiilor repetate, se întărește conexiunea dintre eticheta lingvistică de relaxare și starea efectivă pe care aceasta o definește, persoana reușind astfel să-și controleze lingvistic și voluntar relaxarea musculară.

Tehnica constă în alternarea relaxării și tensionării principalelor grupe de mușchi, până la eliminarea contracțiilor musculare și atingerea relaxării (Jocobson, 1938). Fiecare exercițiu durează aproximativ 20-30 de minute. Ulterior, experimentând succesiunea secvențelor, se ajunge ca, după o săptămână pacientul să se relaxeze rapid (în câteva secunde), implementând doar parțial antrenamentul.

Pe scurt, principalele secvențe ale tehnicii vor fi reduse în finalul terapiei și vor fi învățate de client astfel:

Alege o poziție confortabilă într-un fotoliu sau culcat pe spate.

Strânge puternic pumnul drept și îndoaie antebrațul astfel încât tensiune în antebraț și biceps. Menținem această poziție. Observă. Acum relaxează-te. Observă diferența.

Repetă secvența pentru mâna stângă.

Acum repetă simultan secvențele 2 și 3.

Strânge puternic mușchii din jurul ochilor astfel încât să simți te: jurul ochilor și la nivelul frunții. Menținem această poziție. Observă ce simți. Bine, acum relaxează-te. Observă diferența.

Respiră adânc de trei ori și repetă simultan secvențele 4, 5, 1

Pentru igiena relațiilor de cuplu s-a analizat lipsa plăcerii de a comunica, de a relaționa cu sexul opus în legătură cu teama, frica de singurătate, de viitor și chiar de frica de singurătate (paradoxal). Este posibil ca subiectul de față să trăiască teama de singurătate în mod acut și din acest motiv să evite relațiile afective de durată sau angajarea într-un cuplu. Singură spune că „Bărbații pleacă de lângă mine pentru că se plictisesc, pentru că nu am ce să le ofer.”, „dacă părinții mei nu mă iubesc, cum pot ei să mă iubească?! Sunt niște străini.” În această fază, inițial se poate aplica tehnica restructurării cognitive, de identificare a gândurilor iraționale legate de relațiile de cuplu, de testare a adevărului crezut al acestor gânduri, de înlocuire cu gânduri alternative, raționale și realiste. Apoi se va utiliza desensibilizarea sistematică și decondiționarea, ca instrument de înțelegere a pericolelor reale legate de o relație afectivă și fricile sale iraționale.

E. Monitorizarea temelor pentru acasă

Temele pentru acasă vor avea scopuld e a consolida abilitățile învățate în timpul terapiei, de a aprofunda cunoașterea de sine a subiectului și de a-l motiva pentru noile achiziții psihologice. Astfel, în cazul antrenamentului asertiv se va propune:

„Ar fi util să ții un jurnal în care să notezi situațiile în care ai fost timidă, cele în care ai reacționat agresiv și cele în care ai acționat asertiv, corect față de tine și membrii familiei ta.”

Pentru combaterea fricii de instabilitate financiară:

„Înregistrează gândurilor negative despre instabilitatea financiară, împrejurările când apar aceste gânduri mai alert, consecințele în plan emoțional și comportamental, intensitatea emoțiilor și gradul în care crezi în gândurile iraționale (acordându-le note, de la 1 la 10).”

Pentru dezvoltarea abilităților de relaționare în cuplu se va propune analiza comportamentului propriu la prima întâlnire, a gândurilor, așteptărilor, stărilor fizice. De asemenea, se va solicita clientei realizarea „Poveștii primei întâlnri ideale” completată de subiect pe modelul „Va fi odată ca niciodată… Și vor trăi fericiți.”.

F. Evaluarea terapiei și terminarea terapiei.

Eficiența terapiei în cazul II expus va fi dată de schimbarea atitudinii predominante a clientei, de reluare a contactelor sociale, de implicare activă în viața prietenilor săi și a acestora în viața ei, de utilizare a unor tehnici de relaxare pentru controlul emoțiilor. De asemenea, relaționarea activă cu semenii poate fi un indicator real al echilibrării conflictelor interioare, practicarea sportului sau al activităților de grup, implicarea în relații afective de durată, pot fi semne vitale ale schimbării provocate la clientă.

Dar etapa de evaluare a terapiei va fi temeinic pregătită și realizată, abordând inclusiv tendința inventivă a subiectului de a se prezenta așa cum dorește terapeutul tocmai pentru a-și satisface dorința de izolare, de „fugă de intervenție în viața sa”.

CONCLUZII

Din analiza teoretică și practică a conflictelor interioare în lucrarea de față, observăm importanța evaluării lor psihologice, rolul acestor conflicte în formarea și adecvarea personalității umane la cerințele mediului și la cerințele, aspirațiile intrinseci, observăm duplicitatea, camuflarea mecanismelor conflictuale în comportamente dezirabile.

Din acest punct de vedere, testarea psihologică a simei de sine și a acordului conștient sau inconștient cu sine însuși au reprezentat instrumente de analogie, de corelare a observațiilor curente asupra cazurilor I și II din cercetraea noastră. Cu cât rezultatele referitoare la stima de sine și la acordul cu sine ale subiecților au fost spre limitele superioare, iar tulburările observate în plan comportamental erau mai accentuate, cu atât am ajuns la diagnostiul conflctului interior ca simptom nevrotic, ca vulnerabilitate au chiar predicție în sfera dezvoltării tulburărilor nevrotice.

Dar demersul nostru este unul empiric, descriptiv, cu puternice valențe teoretice, realizat în scopul identificării principalelor teorii psihanalitice ale conflcitelor și nevrozelor, pe când un studiu profund, realizat pe un eșantion reprezentativ de populație, ar oferi imaginea unui fenomen de ansamblu, a unei tendințe a societății contemporane de a genera și propga conflicte interne ale indivizilor, pe fondul factorilor de stres (informațional, material, cognitiv, profesional).

Dacă din punct de vedere teoretic s-a stabilit corespondența conflictelor interioare cu nevrozele, generarea unuia de către celălalt în mod sistematic, în plan practic s-a realizat un tablou clinic al manifestării conflictelor în comportamente maladaptative și proiecte d eintervenție terapeutică cu menirea de a ajuta clienții să deprindă mecanisme noi, adecvate de soluționare a conflictelor.

Avantajele studiului de față rezidă în potențialul său de definire al conceptelor de conflict interior și nevroză, în prezentarea unor cazuri reale cu manifestări și trăiri specifice, în analiza pe secvențe și utilizarea proiectivă a unor tehnici de intervenție terapeutică de tip cognitiv-comportamentală.

Deși este necesară aprofundarea studiului, așa cum am menționat anterior, este necesară divesificarea tehnicilor de psihodiagnostic, corelarea rezultatelor și realizarea unui profil de personalitate complet, lucrarea de față subliniază încă odată ceea ce Karen Horney credea ca imperios necesar, impulsul profund de autodezvoltare umană, de armonizare permanentă a resurselor intrapsihice la ele însele și la mediul extern.