. Conflictele Etnice Si Organizatiile Internationale

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

FACULTATEA DE RELATII ECONOMICE INTERNATIONALE

CONFLICTELE ETNICE SI ORGANIZATIILE INTERNATIONALE

CONDURARIU GABRIELA

LEPADATU EMANUELA

AN III, GRUPA 947

CUPRINS:

1. O NOUA VIZIUNE ASUPRA CONFLICTELOR

2. PRINCIPALE SURSE DE CONFLICT PE GLOB

Africa Centrala

Nigeria

Sudan

Eritreea – Etiopia

Mexic

Indonezia

Problema Kurzilor

Israel – Palestina

Rusia si Caucaz

Cipru

Irlanda de Nord

Conflicte in Balcani

3. BOSNIA – HERTEGOVINA

(STUDIU DE CAZ)

4.CONCLUZIE

1. O NOUA VIZIUNE ASUPRA CONFLICTELOR

Este unanim acceptat faptul ca, in majoritatea lor, conflictele au incetat sa fie internationale (intre state natiune), ele consumandu-se acum mai mult in interiorul statului. Actorii sunt grupuri, comunitati, populatii care opun propria identitate grupurilor rivale.

Poate suna ca un paradox etichetarea acestor conflicte drept “culturale”, dar toate elementele identitatii sunt componente ale culturii: religie, limba, etnie, nationalitate, istorie, geografie. Aspectul cultural nu exclude factorii de interes, in principal interesul pentru supravietuire si nevoile fundamentale.

Elementul cultural este implicat de doua ori intr-un conflict, in primul rand ca o ciocnire a unor identitati vecine si in al doilea rand ca o rezistenta locala la integrare, globalizare catre o singura civilizatie.

Cultura presupune identificarea cu o anumita identitate. In procesul de identificare (vezi modelul cercurilor concentrice de mai jos), un individ capata si devine devotat mai multor identitati care sunt conflictuale, identitati bazate pe rasa, etnie, religie, statut social. Individul observa ca aceste elemente influenteaza relatiile in care intra, de aceea se identifica cu ele.

1-individ

2-familie

3-prieteni

4-comunitate

5-stat natiune

6-rasa, religie, etnie, clasa sociala

7-societati multinationale, asociatii profesionale internationale

8-Natiunile Unite si alte organizatii supranationale

9-specia umana

Judecate incorect in cadrul unui stat, identitatile, etichetele etnice, religioase sau rasiale sunt folosite ca baza pentru revendicarile politice. In masura in care aceste etichetele tind sa fie tratate ca trasaturi native, ce nu se pot schimba, sunt impuse voluntar sau fortat. Aceste confruntari sunt adesea numite conflicte etnice, in care problema o reprezinta revendicarile pe criteriul etniei dominante, constientizarea nationalismului la nivelul colectivitatii. Desi o tipologie a conflictelor ar putea cuprinde conflicte de tip A- razboaie anti-regim totalitar, conflicte de tip B- intrastat, de tip C- de secesiune, de tip D- de decolonozare, suntem de parere ca motivul etnic – religios – cultural se regaseste in toate conflictele prezentate in aceasta lucrare; de aceea le vom prezenta drept conflicte etnice.

Conflictele etnice apar in statele multietnice, deoarece minoritatile etnice percep atitudinea majoritatilor etnice ca fiind incorecta. Kurzii in Turcia, tamilii in Sri Lanka au promovat o stare generala de nemultumire care poate face pe unii memmbri ai acestor grupuri sa doreasc separarea. Miscarile de separare produc reactii violente din partea majoritatii etnice, fiind sursa de conflict. De cele mai multe ori se poate observa ca minoritatile care traiesc in statele vecine (sarbii din Croatia si Bosnia – Hertegovina; maghiarii in Romania, Ucraina, Slovacia; tutsi in Zair, Uganda) sunt mai extremiste.

Ceea ce se intampla in Balcani seamana cu ceea ce se intampla in Africa Centrala, in Orientul Mijlociu, in America Latina. Desi sunt localizate, aceste conflicte implica multiple conexiuni internationale si nu se mai face o distinctie stricta intre intern si international, intre local si global, intre agresiune (atac din strainatate) si represiune (atac din interiorul tarii).

Incepand cu anii ’80, in Africa si Europa de Est a aparut un nou tip de violenta organizata, care combina razboiul clasic cu crima organizata si violarile drepturilor omului. Noile razboaie (postmoderne) trebuie intelese in contextul procesului de globalizare, ele atrag tot mai mult atentia mass-mediei internationale, a organizatiilor non-guvernamentale (Crucea Rosie Internationala, Save the Children, Human Rights Watch etc), a organizatiilor internationale guvernamentale precum ONU (Organizatia Natiunilor Unite), NATO (Organizatia Tratatului Nord Atlantic),UNHCR (Inaltul Comisar al Natiunilor Unite pentru Refugiati), UE (Uniunea Europeana), UEV (Uniunea Europei de Vest), OSCE (Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa), OUA (Organizatia Unitatii Africane).

Deosebirea dintre noile razboaie si vechile razboaie consta in scop, modalitati de lupta si modalitati de finantare.

Scopul strategic al noului tip de razboi se refera la politica identitatilor si consta in expulzarea populatiei prin asasinate in masa, reasezare fortata, intimidare politica, psihologica (distrugerea cladirilor religioase) si economica (foamete fortata, pierderea locurilor de munca). Numarul refugiatilor in aceste razboaie a crescut, la fel si numarul violentelor indreptate impotriva civililor. Daca la inceputul secolului al XX- lea violenta impotriva civililor se solda cu 20% din totalul victimelor, restul fiind victime militare, la sfarsitul anilor ’90 raportul s-a inversat.

Modalitatile de lupta combina elemente ale razboiului de gherila cu elemente ale contrainsurgentei, asigurand controlul politic prin “semanarea fricii si urii”. Fortele implicate in lupta include forte armate regulate, grupari paramilitare (tigrii lui Arkan in Bosnia), unitati de autoaparare (brigazi locale in Tuzla, unitati locale de aparare in Africa de Sud infiintate de Congresul National African), mercenari straini (mujahidinii, veterani ai razboiului din Afghanistan, finantati de statele islamice sunt prezenti in conflictele ce implica islamismul), trupe straine regulate ce opereaza sub tutela organizatiilor internationale (NATO in Bosnia, ECOMOG in Liberia).

Economia de razboi depinde in mare masura de resursele externe. Ca surse de finantare ale razboiului sunt incluse jaful, comertul la negru cu armament (Bosnia-Hertegovina, Pakistan), petrol, diamante (Angola si Sierra Leone), smaralde (Afghanistan), banii din vanzarea drogurilor (Columbia, Tadjikistan), banii din crima organizata, donatii din strainatate, asistenta directa din diaspora si din partea guvernelor straine, ajutoare umanitare. De multe ori ajutoarele umanitare sunt deturnate, sunt „taxate”. De exemplu, in Bosnia – Hertegovina croatii bosniaci au „taxat” ajutoarele umanitare care treceau prin zona Herteg-Bosne cu 27$ din valoarea lor. Transportul de ajutoare umanitare poate fi folosit si pentru trafic ilegal de dolari, cazul Sudanului, Zairului, Ugandei.

Costul conflictului nu se face simtit numai in tarile implicate, ci si in tarile invecinate care pierd din punct de vedere economic si care se confrunta cu numeroase tensiuni pe termen lung ca urmare a numarului mare de refugiati. De exemplu, Romania a pierdut in 10 ani de pe urma respectarii embargoului, a neprimirii datoriilor de la tarile participante la razboi 11 miliarde de $ (3miliarde $ in Irak, 7 miliarde $ in Iugoslavia, 1miliard $ in Kosovo).

2. PRINCIPALE SURSE DE CONFLICT PE GLOB

Africa Centrala

Desi ura tribala a fost considerata drept sursa conflictului dintre Hutu si Tutsi in Africa Centrala, primul act de violenta in masa a avut loc in 1959 prin provlamarea independentei in Rwanda si Burundi si pierderea privilegiilor coloniale ale etniei tutsi. In aprilie 1994 presedintii statelor Rwanda si Burundi au fost asasinati in Kigali, capitala Rwandei, fapt ce a declansat violenta in masa inRwanda unde 500000-800000 de tutsi si hutu moderati au fost masacrati de catre militia extremista hutu Interahamwe. In Burundi a fost evitat genocidul din Rwanda dar izbucnirile de violenta intre hutu si tutsi care controlau armata, politia si justitia au facut 200000 de victime pana in 1993. Dupa trei luni de la izbucnirea conflictului Frontul Patriotic Rwandez condus de tutsi a preluat puterea in Rwanda si sute de mii de hutu s-au refugiat in Zair si Burundi. Printre acestia se aflau si membri ai Interahamwe care au incercat sa-i alunge pe tutsi din estul Zairului. In primavara lui 1977 revolta tutsilor a dus la inlaturarea de la putere dupa 32 de ani a lui Mobuto Sese Seko, numirea unui nou presedinte Laurent Kabila si la un nou nume pentru Zair: Republica Democrata Congo. Din iunie 1998 au inceput negocierile de pace, in prezent fiind inlaturate sanctiunile economice impuse acestor state.

Grupuri etnice:

Burundi- hutu 83%, tutsi 14%, Twa 1%, altele 2%

Rwanda- hutu 80%, tutsi 19%, twa 1%

Republica Democrata Congo: luba 18%, kongo 16%, mongo 14%, rwanda 10%, altele 2%.

Nigeria

De la castigarea in 1960 a independentei fata de Marea Britanie, Nigeria a fost marcata de divergentele dintre grupurile lingvistice si etnice. Prin numirea presedintelui Olusegun Obasanjo, primul conducator civil dupa 15 ani, Nigeria a sperat ca va scapa de dictatura militara. In prezent violenta in masa este alimentata de ura publica pentru distribuirea inegala a bogatiei, distrugerea mediului de catre industria petroliera, coruptia si tacticile brutale ale armatei care au condus Nigeria 28 din ultimii 32 de ani. La toate acestea se adauga resentimentele etnice. In timp ce tara este bogata in petrol, putini din banii castigati de pe urma acestuia se indreapta catre triburile din sud care lucreaza in exploatare, in schimb miliarde de dolari se indreapta catre armata, dominata de populatia Hausa. Rivalitatea dintre musulmanii Hausa in nord si crestinii animisti Yoruba din sud a conturat situatia politica in Nigeria.

In Nigeria are loc un fenomen cunoscut sub numele de deteritorializare, in care spatiul national face obiectul unei suprapuneri de diviziuni interne istorice, culturale, teritoriale, religioase, etnice, institutionale. Fiecare diviziune se supune mai multor jurisdictii: statala, teritoriala, religioasa, etc iar confuzia dintre tara si comunitati duce la suprapunerea unor ordini diferite perturbate de conflicte locale.

In regiunile cunoscute pentru bogatii minerale sau pentru exploatari petroliere de catre companii multinationale (regiunea Deltei), conflictele pun in opozitie diferite comunitati, etnii care se opun unele altora, statului nigerian si companiilor petroliere. Pe fondul catastrofei ecologice, toate acestea duc la saracie si deteriorarea conditiilor sociale in Nigeria.

Sudan

Razboiul civil a izbucnit dupa castigarea independentei in 1956 intre nordul superior tehnologic dominat de musulmani si sudul mai putin dezvoltat, dominat de crestini. Conflictul a evoluat, implicand 19 grupuri etnice. In timp ce guvernul sudanez cheltuie pe zi un milion de $ pentru razboi, celelalte state ale lumii cheltuie un milion de $ pentru ajutor umanitar acordat refugiatilor sudanezi.

Eritreea – Etiopia

Conduse de fronturi de eliberare, aceste state isi disputa cateva sute de km2 la frontiera, conflict care dus din mai 1998 la moartea a mii de persoane. Dupa infrangerea de al Badame, Eritreea s-a raliat in principiu la planul de pace al OUA (Organizatia Unitatii Africane).

Mexic

In 1994, EZLN (Armata Nationala de Eliberare Zapatista) a pus pe prima pagina a ziarelor regiunea Chiapas, cerand drepturi pentru populatia indigena maya. Media, internetul, publicatii au fost folosite de catre liderul zapatist pentru a face lobby pentru autonomia si dezvoltarea unei populatii neglijata de guvernul mexican. Dupa incheierea unui acord de pace initial in 1996, in 1997 relatia intre armata mexicana si rebeli a devenit tensionata si datorita gruparilor paramilitare antizapatiste (intr-un incident in decembrie 1997, 45 de refugiati indieni tzotzil au fost masacrati de o grupare paramilitara).

Indonezia

Fosta colonie portugheza, Timorul de ata de guvernul mexican. Dupa incheierea unui acord de pace initial in 1996, in 1997 relatia intre armata mexicana si rebeli a devenit tensionata si datorita gruparilor paramilitare antizapatiste (intr-un incident in decembrie 1997, 45 de refugiati indieni tzotzil au fost masacrati de o grupare paramilitara).

Indonezia

Fosta colonie portugheza, Timorul de est a fost anexat fortat Indoneziei in 1976 iar cetatenii au fost supusi regimului Suharto mai mult de 20 de ani. ONU nu a recunoscut decizia Indoneziei, considerand ca populatia trebuie sa-si determine libera soarta prin organizarea de alegeri sub egida Natiunilor Unite. Pentru obtinerea indeepndentei s-a organizat un referendum supervizat de Natiunile Unite. Multi observatori au reclamat ca armata indoneziana, insarcinata cu asigurarea securitatii timorezilor, a coordonat de fapt atacurile militiei indoneziene care a terorizat intreaga insula, determinand 100000 de persoane sa se refugieze.

Indonezia nu este marcata numai de conflictul din Timorul de Est, ci si de conflicte religioase, etnice intre minoritati. Dupa colapsul economic din 1997, somajul si saracia au fost surse de tensiuni intre musulmani si crestini. Minoritatea chineza care are un rol important in sectorul economic a fost adesea tinta violentei, incendiilor si prazilor. Miscarile rebele au fost prezente in regiunile Aceh, Irian Jaya si Kalimantan.

Problema Kurzilor

Peste 20-25 de milioane de kurzi traiesc in Turcia, desi “kurdistanul”, zona neoficiala, cuprinde de asemenea parti din Iran, Iraq, Siria, Armenia, Azerbaijan. Kurzii sunt cel mai mare grup etnic din lume fara un stat propriu si de ani de zile separatistii kurzi au cautat sa-si intemeieze o tara a lor independenta. In 1984, PKK (Partidul Muncitoresc Kurd) a inceput o insurectie armata impotriva guvernului turc. Razboiul de gherila a durat 15 ani si a provocat moratea a 30000 de persoane. Dupa capturarea liderului PKK Abdulah Ocalan si condamnarea lui pentru tradare, formatiunea sa a acceptat sa negocieze pacea.

Rebeliunea kurda nu a avut loc numai in Turcia, ci si in Iraq. In 1980 Saddam Hussein s-a angajat in campania “Anfal”, folosind armele chimice pentru a opri revolta kurzilor. Dupa razboiul din Golf si infrangerea Iraqului, armata iraqiana a oprit o alta rebeliune a kurzilor.

Israel – Palestina

Istoria conflictului israeliano – arab dateaza din 1930, cand arabii palestinieni s-au revoltat impotriva regulilor britanice si impotriva cresterii imigratiei evreilor. In baza hotararii Adunarii Generale a ONU din 29/11/1947, Palestina e impartita in doua state: statul arab si statul israelian. Ca urmare a refuzului tarilor Ligii Arabe (Egipt, Transiordania, Siria, Liban, Iraq, Arabia Saudita) de a recunoaste hotararea ONU, la 15/05/1948 izbucneste primul conflict arabo – israelian.

Oraganizatia pentru Eliberarea Palestinei a fost infiintata in 1964 si a avut ca scop constituirea unui stat independent arab pe teritoriul fostei Palestine. In deceniile 7-9 initiaza actiuni aramte teroriste impotriva autoritatilor si populatiei israeliene.

Alte formatiuni care sustin conflictul sunt: Partidul National Religios format din colonisti evrei, Jihadul islamic din Palestina si bratul sau armat Brigadele al QODS, Grupul eroului martir Nabil al-Arair care a oragnizat atentate dedicate eroilor martiri ai gardei revolutionare Al – Aqsa.

Liderul Autoritatii Nationale Palestiniene Yasir Arafat si primul ministru israelian Yehud Barak au fost de acord sa implementeze prevederile memorandumului Wye din 1998, proces care a fost initiat de predecesorul lui Barak, Benjamin Netanyahu. La semnarea intelegerii au fost eliberati 199 palestinieni si a fost cedata o parte din Malul de Vest autoritatilor palestiniene. In noiembrie 2000, ministrul israelian al cooperarii regionale Shimon Peres si Yasir Arafat au luat masuri pentru cooperare ca urmare a acordului de pace de la Sharm el-Sheik.

Cu toate aceste masuri, conflictul este greu de oprit atata timp cat multi israelieni refuza sa cedeze teritorii iar palestinienii extremisti raman devotati distrugerii statului israelian.

Rusia si Caucaz

De la destramarea in 1991 a Uniunii Sovietice, Caucazul a fost gazda aspiratiilor nationaliste si a unui complex de conflicte, manipulate de Rusia si SUA in batalia pentru petrol.

Armenia si Azerbaidjan, natiuni independente din august – septembrie 1991, s-au luptat pentru Nagorno – Karabah, enclava armeana in Azerbaidjan. In 1988 au loc represalii antiarmene la Sumgait odata cu cererea de alipire a provinciei Nagorno – Karabah la Armenia. Luptele au durat din toamna lui 1991 pana in mai 1994 cand 15% din teritoriul azer, incluzand si Nagorno – Karabah raman sub control armean. In acelasi an au inceput negocierile intre Azerbaidjan si companii de exploatare a petrolului occidentale, oleductul care leaga Baku de Georgia (Supsa) fiind inaugurat in aprilie 1999. Acest moment a marcat sfarsitul controlului rus asupra exportului de hidrocarburi din Marea Caspica.

Conflictul din Cecenia, operatiunile islamiste din Daghestan, secesiunile din Georgia sunt reprezentative pentru aceasta zona. Militantii islamisti au intrat in Daghestan, au publicat o declaratie de independenta si au declarat razboi Rusiei. Rusia a raspuns trimitand armata de sol in Daghestan apoi au inceput atacurile aeriene asupra bazelor suspecte ale rebelilor si asupra zonelor industriale din Cecenia. Oleductul care leaga Baku de portul rus Navorosiisk a fost tinta atacurilor in Cecenia si a trebuit inchis. Desi rebelii s-au folosit de fundamentalismul islamic in incercarea de a stabili un nou stat, religia nu este singura forta intr-una din cele mai sarace si diverse din punct de vedere etnic regiuni ale fostei URSS. In august 1999 cecenii radicali au intervenit in Daghestan avand ca scop independenta Ceceniei dar si crearea unui stat islamic comun. Daghestanezii nu au sprijinit aceasta idee si atunci sprijinul cecenilor a venit din lumea islamica. Dupa interventia rusa in Cecenia urmata de atacuri asupra civililor, in 2000, Vladimir Putin a plasat Cecenia “sub administratie prezidentiala directa”

Cipru

De sute de ani Ciprul a fost gazda unei populatii mixte de etnici greci si turci. Dupa proclamarea independentei in 1960, membri ai cipriotilor greci s-au pronuntat pentru o uniune formala cu Grecia. In 1974, Garda Nationala Cipriota sub comanda greaca, a dat o lovitura de stat care a avut drept urmare debarcarea de trupe turcesti in Cipru care ocupa treimea de nord-est a insulei formand Republica Turca a Ciprului de Nord, stat recunoscut de Turcia. Incercand aderarea la Uniunea Europeana de mai mult de trei decenii, Turcia se opune totusi aderarii Ciprului, sustinand ca guvernul grec al Ciprului nu reprezinta intrega insula. Pe de alta parte, grecii ciprioti vad Turcia ca pe o forta straina de ocupare.

Statele Unite au contribuit substantial la reabilitarea refugiatilor dupa ostilitatile din 1974 prin intermediul UNHCR si al Crucii Rosii. Scopul pe termen lung este construirea unei legaturi intre cele doua comunitati, separate politic si psihic dupa 1974. SUA sprijina de asemenea Natiunile Unite cu trupe pentru mentinerea pacii, active in Cipru din 1964.

Irlanda de Nord

Inca din 1968, peste 3000 de persoane au fost ucise in razboiul dintre protestanti si catolici in Irlanda de Nord. Problemele au inceput cand cererile catoliciilor privind drepturile civile au intampinat rezistenta din partea politiei si a majoritatii protestante. Populatia a devenit tot mai “polarizata” si extremistii au format organizatii paramilitare. Republicanii, in majoritate catolici, doresc unirea cu Republica Irlanda si s-au alaturat Armatei Republicane Irlandeze IRA si altor grupari paramilitare mai mici. De cealalta parte, unionistii care vor ca Irlanda de Nord sa ramana parte a Regatului Unit, s-au alaturat si ei gruparilor paramilitare. Prezenta acestor grupari de ambele parti, tacticile represive ale politiei Irlandei de Nord, prezenta armatei britanice au condus la cresterea tensiunilor in zona. Acordul “Good Friday” semnat in aprilie 1991 stabileste cadrul pentru incetarea violentelor: predarea armamentului IRA.

Conflicte in Balcani

3. BOSNIA – HERTEGOVINA

STUDIU DE CAZ

La inceputul deceniului, Iugoslavia era o federatie multietnica alcatuita din sase republici (Serbia, Muntenegru, Croatia, Slovenia, Macedonia si Bosnia – Hertegovina) si doua provincii autonome ( Kosovo si Vojvodina ), cu o populatie de aproximativ 23 de milioane. Astazi, Iugoslavia cuprinde Serbia si Muntenegru, cu o populatie in jur de 11 milioane, in timp ce celelalte patru republici sunt state independente. Bosnia-Hertegovina era cea mai complexa din punct de vedere etnic republica a fostei Iugoslavii. Conform recensamantului din 1991, populatia era alcatuita din musulmani (43,7%), sarbi (31.4%), croati (17.3%), restul incluzand iugoslavi, evrei, romi si oameni care se declarau diferiti in alte moduri, desi nu este clar daca aceste moduri se refereau la religie, etnie sau alt mod de etichetare. Religia constituia principala diferenta intre gruparile etnice –sarbii erau ortodoxi, iar croatii erau catolici.

Razboiul din Bosnia-Hertegovina a inceput in aprilie 1992 si a durat pana in octombrie 1995, cand a intrat in vigoare un acord de incetare a focului. Cauzele conflictului din Iugoslavia includ esecul reformei economice dupa caderea comunismului in Europa de Est; luptele pentru putere dupa sfarsitul conducerii timp de 45 de ani de catre un singur partid, control centralizat de Tito; febra nationalista alimentata de politicieni ca Slobodan Milosevic in Serbia, Franjo Tudjman in Croatia; institutionalizarea diferentelor etnice.

Cauze economice:

Anii 1950 si 1960 au reprezentat pentru Iugoslavia o perioada de avant economic, tara primind numeroase ajutoare occidentale (deoarece era considerata o zona “tampon” intre URSS si Europa de Sud – Est).

Incepand cu 1970 situatia a inceput sa se schimbe: ajutoarele externe au fost inlocuite cu imprumuturi comerciale, exporturile s–au restrans, somajul si rata inflatiei au inceput sa creasca. Toate acestea au fost provocate de dificultatile pe care le intampina tara cu privire la restructurarea economiei sale planificata central si a cresterii autonomiei provinciilor si republicilor (cauze interne), la care se adauga incetinirea dezvoltarii din tarile apusene (cauza externa).

Ca urmare, in 1982 a fost aprobat un plan de restabilire al FMI bazat in principal pe liberalizare si austeritate. Acest plan a avut ca efecte cresterea competitiei intre republici in ceea ce priveste resursele si intensificarea legaturilor dintre elita conducatoare si mafie. Astfel, decalajele dintre republicile federale se accentueaza, tensiunile dintre nationalitati se adancesc. Societatea iugoslava intra tot mai mult intr-o criza care se pare ca nu putea fi inlaturata, lipsind solutiile viabile.

Putem spune ca aceasta criza economica a dus la destramarea statului iugoslav postbelic (1989-1992).

Cauze politice:

Ca urmare a alegerilor democratice care au avut loc in noiembrie 1990, peste 70% din voturi au fost obtinute de urmatoarele partide nationaliste:

– SDA (Partidul Actiunii Democratice) – partidul musulmanilor;

– SDS (Partidul Democrat Sarb);

– HDZ (Partidul Democrat Croat).

In campania electorala toate cele trei partide au declarat ca scopul lor era integritatea teritoriala, convietuirea celor trei comunitati in liniste si pace. Ulterior s-a dovedit ca doar Guvernul bosniac, controlat de musulmanii bosniaci, era in favoarea unei Bosnii – Hertegovine unificata, multiculturala, sarbii bosniaci si croatii bosniaci (sustinuti de Serbia, respective Croatia) aveau drept scop purificarea etnica, constiotuirea unor teritorii omogene din punct de vedere etnic, care intr-un final s-ar fi alipit Serbiei, respectiv Croatiei. Acest lucru ar fi dus evident la impartirea Bosniei – Hertegovina in doua parti: una sarbeasca si una croata.

Populatia din fosta Iugoslavie a fost vazuta de mass-media ca victima, Slobodan Milosevic folosindu-se de imagini din al doilea razboi mondial, imagini din Kosovo, Bosnia-Hertegovina pentru a cultiva aceasta mentalitate. Acest lucru a dat nastere unei miscari de masa pentru pace (mitinguri, demonstratii) sprijinita de mass-media bosniaca.

Data de 5 aprilie 1992 a marcat inceputul razboiului, cand sarbii au deschis focul impotriva unor demonstranti din Hanul de Vacanta. Ca o ironie, pe data de 6 aprilie 1992, Bosnia – Hertegovina e recunoscuta de statele CEE chiar in momentul dezintegrarii sale.

Cronologia conflictului:

In primavara anului 1990, in urma alegerilor democratice, guvernele nationaliste si independente au venit la putere in republicile Slovenia si Croatia, precum si in Serbia;

In iunie 1991, Croatia si Slovenia si-au declarat independenta; acest lucru a dus la aparitia unui conflict intre sloveni si armata iugoslava si la o criza in Croatia intre noul guvern independent si minoritatea sarba din Croatia – sarbii Krajina, ajutati de armata iugoslava. Pana la sfarsitul anului 1991, sarbii Krajina au castigat controlul asupra unei treimi din tara;

In septembrie 1991, cu scopul de a inceta lupta, Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite a impus un embargou Iugoslaviei. Secretarul General al ONU si fostul Secretar de Stat al SUA, Cyrus Vance au intarit eforturile de mediere, fapt care a condus la un acord de incetare a focului in Croatia la inceputul anului 1992;

In ianuarie 1992, Comunitatea Europeana (acum Uniunea Europeana) dupa dezbateri interne considerabile, s-a decis sa recunoasca independenta Sloveniei si Croatiei. In cazul Bosniei – Hertegovina s- a organizat un referendum cu privire la declararea independentei;

In martie 1992, referendumul a aprobat independenta, dar votul a fost boicotat de sarbii bosniaci, sprijiniti de armata iugoslava controlata de sarbi. Pana la sfarsitul primaverii, sarbii bosniaci, superiori din punct de vedere al dotarii militare mai ales cu armament greu, au obtinut controlul a peste 60% din teritoriul Bosniei;

In aprilie 1992, UE recunoaste Bosnia. SUA au recunoscut Bosnia si celelalte doua republici in acelasi timp, toate trei fiind admise in ONU in mai. Ca raspuns la agresinile sarbilor, Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite a impus la sfarsitul lui mai 1992 sanctiuni economice impotriva Serbiei;

In vara 1992, ca urmare a incalcarilor drepturilor omului si a crizelor umanitare, Consiliul de Securitate a votat pentru trimiterea de forte de mentinere a pacii in Bosnia cu scopul de a facilita asistenta umanitara. Pentru a fi sigura de reusita operatiunilor umanitare, ONU a impus in octombrie 1992 o zona “no fly” peste Bosnia. In aprilie 1993, NATO a inceput sa inarmeze zonele “no fly”;

In octombrie 1992, David Owen (mediatorul UE) impreuna cu Cyrus Vance (mediatorul ONU) au propus un plan de constitutie care urma sa organizeze Bosnia-Hertegovina intr-o federatie descentralizata; acest lucru a devenit cunoscut sub numele de Planul “Vance-Owen”;

In decembrie 1992, SUA au avertizat Serbia ca vor raspunde in caz ca vor exista violente din partea sarbilor in Kosovo;

In februarie 1993, presedintele Clinton, la inceputul mandatului sau a numit primul reprezentant al SUA la negocierile ONU – UE, Ambasadorul Reginald Bartholomew;

La inceputul anului 1993, fortele ONU de mentinere a pacii s-au desfasurat pe teritoriul fostei Republici Iugoslave a Macedoniei. SUA s-au hotarat sa participe pentru a preveni raspandirea conflictului; 550 de trupe americane si 550 de trupe de alte nationalitati au ramas pe teritoriul fostei Macedonii;

In mai 1993, ONU a declarat Sarajevo si alte 5 enclave musulmane “zone de siguranta” aflate sub protectia ONU. In iunie, NATO a fost de acord sa foloseasca atacul aerian in caz ca fortele ONU sunt atacate;

In august 1993, NATO a declarat ca e pregatita sa raspunda cu bombardamente aeriene in cooperare cu ONU, in caz ca “zonele de siguranta” vor fi asediate;

In februarie 1994, ca urmare a atacurilor sarbilor bosniaci care au provocat moartea a 68 de civili in piata din Sarajevo, NATO a dat un ultimatum: daca sarbii bosniaci nu isi vor retrage armele din zonele monitorizate de ONU din jurul capitalei, vor avea loc atacuri aeriene;

La inceputul anului 1994, SUA s-au hotarat sa se implice activ, sustinand diplomatia UE – ONU cu amenintarea NATO de a folosi forta aeriana pentru protejarea zonelor de siguranata si a mediartorilor;

In martie 1994, SUA au mediat negocierile intre musulmani si croati; ca urmare s-a ajuns la un acord intre guvernul bosniac, croatii bosniaci si guvernul Croatiei pentru a stabili o federatie intre musulmanii si croatii din Bosnia si la incetarea luptelor intre cele doua parti;

In aprilie 1994, NATO a apelat pentru prima data la raiduri aeriene impotriva sarbilor bosniaci pentru a evita un atac sarb asupra enclavei de est si a “zonei de siguranta” Gorazde;

In primavara anului 1994, SUA, Rusia, Marea Britanie, Franta si Germania au infiintat un Grup de Contact, cu scopul de a aduce la o intelegere Federatia si sarbii bosniaci. Acest grup si-a bazat eforturile pe urmatoarele principii:

Bosnia sa ramana un singur stat, alcatuit din doua entitati: Federatia si sarbii bosniaci;

Cele doua entitati sa fie legate printr-un acord mutual care sa imbunatateasca si relatia cu Serbia si Croatia;

In iulie 1994, Grupul de Contact a propus un compromis teritorial de 51/49% intre Federatie si sarbii bosniaci. Compromisul a fost acceptat de guvernele bosniac, croat si sarb, dar a fost refuzat de sarbii bosniaci. Oricum, el a constituit baza pentru negocierile din noiembrie 1995 de la Dayton;

In toamna lui 1994 Serbia a anuntat retragerea suportului pentru sarbii bosniaci. Consiliul de Securitate a anuntat suspendarea temporara a sanctiunilor economice impuse Serbiei din 1992;

Spre sfarsitul anului 1994, noi atacuri au izbucnit intre guvernul bosniac, musulmanii anti – guvern din Bihac (sustinuti de sarbii Krajina) si sarbii bosniaci; NATO si-a extins raidurile aeriene in Croatia controlata de sarbi;

In decembrie1994, cu ajutorul fostului presedinte Jimmy Carter, partile au convenit asupra unei perioade de 4 luni de incetare a focului; dupa aceasta perioada, conflictele au reinceput si, in mai, fortele sarbe din Bosnia si-au reinnoit atacurile asupra orasului Sarajevo si au inceput sa ameninte Srebrenica;

In primavara anului 1995,sarbii bosniaci au raspuns atacurilor NATO, luand peste 350 de ostatici dintre fortele ONU de mentinere a pacii. Serbia a intervenit pentru eliberarea ostaticilor.

In iulie 1995, doua din zonele de siguranta au fost ocupate de sarbii bosniaci;

Croatia a recuperat majoritatea teritoriilor luate de sarbii krajna;

Ca raspuns la caderea zonelor de siguranta, presedintele Clinton a insistat ca NATO si ONU sa protejeze in continuare celelalte zone ramase sub control ONU. La Conferinta de la Londra din 21 iulie, aliatii au fost de acord cu insistentele SUA asupra NATO de a ameninta cu bombardamente aeriene daca zonele de siguranta urmau sa fie iar atacate; cand sarbii bosniaci au incercat acest ultimatum, NATO a inceput bombardamentele ;

La sfarsitul lui iulie, presedintele Clinton a afirmat ca schimbarile in atitudinea NATO pot fi baza unui efort diplomatic sustinut de a inceta conflictul, trimitandu-l pe Anthony Lake sa prezinte initiativa de pace a SUA Aliatilor NATO si Rusiei;

La sfarsitul lui august, 37 de oameni au fost ucisi in Sarajevo de catre sarbii bosniaci, NATO si ONU dand un ultimatum care cuprindea:

– incetarea focului in Sarajevo;

incetarea actiunii ofensive impotriva zonelor de siguranta ramase;

retragerea armamentului greu din zona orasului Sarajevo;

permiterea accesului rutier si aerian in Sarajevo.

In urma atacurilor NATO, sarbii bosniaci au acceptat conditiile.

La inatlnirile Grupului de Contact de la Geneva si New York, Bosnia, Croatia si Serbia au acceptat principiile de baza pentru reglarea situatiei in Bosnia:

pastrarea Bosniei ca stat unitar;

o diviziune teritoriala echitabila intre Federatia Croata si Musulmana si sarbii bosniaci de 51/49%;

structuri constitutionale;

alegeri libere si corecte;

respectarea drepturilor omului.

Intre parti s-a semnat un acord de incetare a focului care a intrat in vigoare in octombrie. Disutiile de pace ulterioare acordului au inceput la Dayton, Ohio pe data de 1 noiembrie;

La 21 noiembrie, partile au incheiat un acord care a intrat in vigoare ca urmare a semnarii Acordului de la Paris din data de 14 decembrie 1995.

Implicarea internationala

Razboiul din Bosnia – Hertegovina a devenit un exemplu clasic al noului tip de conflict din punct de vedere al mijloacelor de desfasurare, scopurilor, dar si din punct de vedere al implicarii internationale. A atras atentia guvernelor, a organizatiilor guvernamentale, a ONG-urilor, a organizatiilor umanitare, mass – mediei, a institutiilor civice, implicarea in razboi fiind extensiva.

Implicarea internationala a constat in principal in misiuni si tratative la nivel inalt si interventia umanitara. In ceea ce priveste institutiile internationale, optimismul privind posibilitatea lor de a preveni si rezolva conflictele a fost inlocuit de frustrare si dezamagire, cu atat mai mult cu cat s-a acordat multa incredere comunitatii internationale.

In timp ce Uniunea Europeana, ONU au fost puse in umbra din acuza lipsei de coeziune, a unei politici externe inadecvate, a greutatii in actiune, s-a subliniat rolul SUA si al Rusiei. Nu putem vorbi numai de lipsa de coordonare in actiune, in alocarea resurselor, de viziunea pe termen scurt asupra razboiului atunci cand incercam sa explicam de ce comunitatea internationala nu a avut succesul scontat. Organizatiile internationale, statele au perceput razboiul gresit, nu au luat in considerare caracteristicile noului tip de conflict, de aceea au fost acuzate de lipsa de actiune sau actiune inadecvata. In tabelul urmator prezentam divergentele intre modul cum a fost perceput si modul cum trebuia perceput conflictul din Bosnia – Hertegovina.

Interventia armata NATO in Bosnia – Hertegovina a constat in 23000 de soldati UNPROFOR (United Nations Protection Force), forte navale pentru asigurarea embargoului asupra armamentului in Marea Adriatica (in colaborare cu Uniunea Europei de Vest), forte pentru aplicarea zonei de interdictie aeriana. Cu toate acestea, zonele de siguranta au fost bombardate, Srebrenica si Zepa au fost ocupate de sarbii bosniaci in iulie 1995, Mostar- oras administrat de UE a ramas divizat si s-au inregistrat violari ale drepturilor omului, zona de interdictie aeriana a fost incalcata, embargoul nu a fost respectat.

Intrebarea care se pune priveste eficacitatea efectivelor “castilor albastre” (numite in fosta Iugoslavie UNPROFOR) si oportunitatea acestora de a preveni sau aplana conflictele. Daca in Cipru operatiunea UNFICYP si-a atins in mare scopul, in Coreea si Congo “castile albastre” au fost acuzate de amestec in treburile interne, in Somalia au provocat reactii violente in randul populatiei, in Rwanda nu au reusit sa previna genocidul (existau inainte de 1994 sapte organizatii non-guvernamentale locale care au avertizat despre asasinatele si masacrele din Rwanda, nici o organizatie internationala nu a luat insa masuri de protejare a acestor ONG-uri), in Iugoslavia ele s-au dovedit neputincioase, fiind in imposibilitatea de a-si atinge scopul si inregistrand pierderi de vieti omenesti in propriile randuri.

Operatiunea armata a NATO a constat in atacuri aeriene sustinute de americani (operatiunea Forta Deliberata desfasurata intre 29 august 1994 si14 septembrie 1995) si in trimiterea in Bosnia – Hertegovina a unei Forte de Reactie Rapida anglo – franceza. Atacurile aeriene nu puteau proteja insa civilii de la sol, identificand liderii nationalisti cu populatia, de aceea Forta de Reactie Rapida a fost mai eficienta din acest punct de vedere.

Interventia umaniotara urmarea prin intermediul UNHCR “respectarea drepturilor omului si a legii umanitare, protectia preventiva, accesul umanitar la cei nevoiasi, masuri de a satisface nevoile umanitare speciale, masuri temporare de protectie, asistenta materiala, reparatii si reabilitari”. Rezolutiile Consiliului de Securitate al ONU includeau, de asemenea: “decizia de a apara convoaiele umanitare, prin forta, in caz de necesitate, declararea unor zone sigure, numirea unui Raportor Special pentru Drepturile Omului de catre Comisia Drepturilor Omului, insarcinarea unei comisii cu scopul de a ancheta crimele de razboi si infiintarea tribunalului international pentru judecarea persoanelor responsabile de incalcari serioase ale legilor umanitare internationale”.

In implementarea acordului de la Dayton au colaborat: ONU, NATO (IFOR – Forta de Implementare, SFOR – Forta de Stabilizare), UE, Consiliul Europei, UEV si OSCE. Acordul legitimeaza partile beligerante prin impartirea Bosniei – Hertegovina dar angajeaza intr-o oarecare masura comunitatea internationala prin clauze referitoare la drepturile omului, intoarcerea refugiatilor, urmarirea in justitie a criminalilor de razboi, reconstructia economica si sociala, libertatea de circulatie.

Concluzie

Se tot vorbeste astazi de o noua ordine mondiala. N-ar trebui sa vorbim insa de o noua dezordine in viata si relatiile internationale si despre modul cum se configureaza ea? Conflictele din anii ’90 au facut ca principiile dreptului international sa fie mai flexibile, au schimbat natura relatiei dintre state si au stabilit o noua ordine de prioritati. Esntiala este nu mentinerea cu orice pret a suveranitatii statului, ci respectarea drepturilor omului si reconstructia umanitara. Asistenta umanitara trebuie insosita de asistenta pentru reconstructie, pentru ca nu e necesara doar interventia si sustinerea pe perioada razboiului, ci si dupa razboi. Reconstructia trebuie sa se concentreze pe refacerea infrastructurii, a aparatului judiciar, pe sprijinirea productiei locale pentru a reduce nevoia de a apela la ajutoare umanitare. Desi este costisitoare pe termen scurt, reconstructia este absolut necesara, ea trebuie sa duca la refacerea tarii din punct de vedere politic si economic, astfel incat sa nu se repete conditiile de dinainte de razboi.