Conflictele DIN Activitatea DE Asigurare ȘI Căile DE Atenuare ALE Acestora
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA
Facultatea „Finanțe”
Catedra „Finanțe și Asigurări”
Cu titlu de manuscris
C.Z.U: 368:316.48(478)(043)
TONU NATALIA GHEORGHE
CONFLICTELE DIN ACTIVITATEA DE ASIGURARE ȘI CĂILE DE ATENUARE ALE ACESTORA
TEZA DE MASTERAT
Domeniul de formare „Finanțe corporative; Asigurări”
Comducător științific: Fotescu Stanislav,
dr. hab., conf. univ.
Autorul: Tonu Natalia FCA 282
Chișinău, 2010
Cuprins
Introducere …………………………………………………………………………….3
I Conflictele – factor de periclitare a sferei de asigurare ………………………….7
1.1 Conceptul de conflict ân activitatea de asigurare: definire, caracteristici clasificări……………………………………………………………………………………………………….7
1.2 Importanța, necesitatea și rolul reglementării juridice a activității de asigurare………………………………………………………………………………………………………..14
1.3 Impactul proceselor integraționiste asupra conflictelor care marchează activitatea de asigurare……………………………………………………………………………………………………22
II Conflictele din activitatea de asigurare și formele de manifestare ale acestora………………………………………………………………………………………………………..32
2.1 Dinamica și evoluția conflictelor ân activitatea de asigurare…………………………..32
2.2 Locul și influența conflictelor din activitatea de asigurare asupra pieței financiare………………………………………………………………………………………………………42
2.3 Reglementarea juridică a conflictelor din activitatea de asigurare……………………49
III Modalitățile de aplanare a conflictelor din activitatea de asigurare……………58
3.1 Metode și mecanisme de atenuare a efectelor generate de conflicte prin perfecționarea suportului legislativ a asigurărilor……………………………………………….58
3.2 Căi și direcții de aplanare a conflictelor prin modernizarea reglementărilor existente ân sfera asigurărilor…………………………………………………………………………..68
3.3 Strategii și direcții de aplanare a conflictelor prin racordarea asigurărilor la standardele internaționale………………………………………………………………………………..74
Concluzii și recomandăr ………………………………………………………………………………84
Bibliografie ………………………………………………………………………………………………….89
Anexe
Adnotare
Introducere
Asigurarea, ca sistem de protecție a intereselor patrimoniale ale persoanelor fizice și celor juridice, organizațiilor și statului, constituie un element indispensabil al sistemului economico-social al societății. Ânsă, crearea unui sistem național de asigurări viabil și funcționabil necesită și elaborarea graduală a unor măsuri ân vederea consolidării capacităților instituționale și celor financiare a acestui sistem ân condițiile derulării de procese integraționiste , fapt care ântr-o anumită măsură a fost și realizat.
Evoluția sectorului național de asigurări s-a produs ân trei etape. Ân prima etapă, care s-a finalizat ân anul 1995 s-au constituit entitățile de asigurare caracteristice economiei de piață, a fost elaborat cadrul legislativ necesar pentru funcționarea acestor structuri ân condiții concurențiale și ân regim comercial. A doua etapă de evoluție a sectorului de asigurări a durat din ianuarie 1995 și până ân august 1998, când s-a produs criza financiară regională și care a avut un anumit impact asupra sectorului național de asigurări. A treia etapă de ascendență a sectorului de asigurări a durat după criza financiară regională până la criza financiară mondială care a afectat și piața financiară națională, ân general, și sectorul de asigurări ân particular.
Importanța deosebită a instituției asigurărilor este determinată de un șir de factori. Ân primul rând, asigurarea protejează interesele patrimoniale ale persoanelor fizice și juridice, indiferent de caracterul și volumul măsurilor ântreprinse de stat. Ân prezent, partea covărșitoare a cheltuielilor legate de lichidarea consecințelor cataclismelor naturale și tehnogenice se atribuie ân sarcina bugetului de stat, posibilitățile căruia sunt limitate. Ân al doilea rând, folosirea mecanismului asigurărilor, ân condițiile actuale, favorizează evoluția ascendentă a activității de antreprenoriat, perfecționarea continuă a tehnologiilor de producere aplicate, luând ân considerație particularitățile ramurilor de bază ale economiei naționale, ale particularităților climaterice și geografice. Sistemul asigurărilor contribuie la evoluția sustenabilă a economiei unei țări, constituind o premisă suplimentară pentru ridicarea nivelului de siguranță pentru populație, de protejare a cetățenilor și a agenților economici.
Ân majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene, industria asigurărilor este sub supraveghere strictă. Motivul constă ân faptul că societățile de asigurări sunt expuse la diferite riscuri globale. De aceea, reglementarea strictă a activității societăților de asigurare, controlul și supravegherea acestora, impunerea unor condiții stricte de constituire și funcționare sunt absolut necesare pentru o evoluție firească a sectorului de asigurări, având efecte benefice asupra ântregii economii.
Activitatea de monitorizare apare ca o necesitate ce garanteză protecția asiguraților și a sectorului național a asigurărilor și reasigurărilor, ea fiind necesară și datorită evoluției rapide a acestui sector, a competiției tot mai acerbe și a internaționalizării activităților de asigurare.
Datorită convergenței care se produce actualmente ântre diversele instituții financiare, fapt care se soldează cu fuzionarea sau cu achiziția acestora, crează obstacole ân procesul de monitorizare a operatorilor acreditați ân sectorul financiar. Ân scopul reducerii nivelului de risc sau al atenuării efectelor generate de aceste riscuri se impune necesitatea elaborării unor noi legi, precum și cea de actualizare a legislației existente.
Ânsă, din cauza unor factori cum ar fi, imperfecțiunea cadrului legislativ, inconsecvența politicilor bugetar fiscale și celei monetar creditare, monitorizarea inadecvată a activității de asigurare și capacitățile financiare reduse ale asigurătorilor acreditați, ân decursul celor 19 ani de restructurare economică n-a fost posibilă edificarea unui sistem național de asigurări care să corespundă ântocmai rigorilor economiei de piață.
Edificarea și evoluția unui sector de asigurări este imposibil de realizat ân lipsa unor reglementări clare și a unor metode de monitorizare și control stricte și consecvente, fapt determinat de obligațiunile asumate de către structurile de asigurare ân procesul de acordare a instrumentelor financiare, nefiind astfel garantată stabilitatea financiară a operatorilor acreditați ân acest sector. Din aceste considerente este imposibil de garantat și o securitate financiară a asigurărilor contractate.
Acestea la rândul său fac imposibilă realizarea unui management performant a asigurărilor, care nu garantează un nivel corespunzător de protecție prin asigurare a intereselor patrimoniale ale persoanelor fizice și celor juridice, generând astfel disensiuni ântre asigurați și asigurători, fapt ce confirmă actualitatea temei de cercetare și justifică investigațiile efectuate ân acest sens.
Astfel, conflictul din activitatea de asigurare ce este determinat de apariția contradicțiilor ântre interesele părților contractante (asigurați, persoane asigurate, contractanții asigurărilor, beneficiarii și asigurători) privind modul de realizare a angajamentelor contractuale generând disensiuni atât de natură financiară cât și comercială, impune necesitatea studierii acestui fenomen sub toate aspectele.
Scopul prezentei cercetări constă ân evidențierea factorilor și cauzelor ce generează conflicte dintre părțile contractante a unei asigurări, precum și ân aprecierea impactului acestora asupra procesului de evoluție a sectorului național de asigurări. Conform temei investigate scopul cercetării constă și ân elaborarea unor sugestii, aplicarea ân practică a cărora ar putea contribui la reducerea numărului de conflicte dintre asigurați și asigurători, precum și la atenuarea efectelor generate de către aceste conflicte.
Pentru realizarea scopului prezentei lucrări au fost stabilite următoarele obiective:
Dezvoltarea și aprofundarea concepției privind conflictul ân activitatea de asigurare și consecințele socio-economice ale acestuia pentru sectorul național de asigurări, concomitent cu identificarea unor modalități noi de gestionare a riscurilor;
Evidențierea și sistematizarea factorilor care frânează evoluția și procesul de edificare a sectorului național de asigurări, prin managementul defectuos al asigurărilor, adică prin gestionarea inadecvată a politicii tarifare, a rezervelor de asigurare și a activității de reasigurare, favorizând astfel apariția divergențelor de ordin comercial sau financiar ântre părțile contractante a unei asigurări;
Cercetarea efectelor economice și financiare care sunt generate de către conflicte asupra activității de asigurare și a experienței de gestionare a unor asemenea situații controversate dintre asigurați și asigurători;
Analiza particularităților și a evoluției conflictelor din activitatea de asigurare ân vederea fundamentării unor mecanisme moderne de gestionare a asigurărilor aplicarea cărora ar putea contribui la atenuarea efectelor generate de către acestea;
Elaborarea metodelor și a mecanismelor privind reglementarea activității desfășurate de către instituțiile de asigurare, aplicarea cărora ar putea contribui la perfecționarea managementului ân asigurări, precum și la reducerea numărului de conflicte care marchează activitatea de asigurare sau la atenuarea efectelor generate de contradicțiile apărute dintre asigurați și asigurători.
Printre metodele concrete de cercetare a prevalat metoda monografică, prin intermediul căreia a fost examinat constructiv un cerc vast de surse bibliografice ale autorilor autohtoni și români.
Ân procesul prelucrării bazei empirice, s-a recurs la metodele de analiză și sinteză, inducție și deducție, observare și selectare etc. Fiind aplicate ân strânsă interconexiune și ân funcție de circumstanțele concrete, metodele enunțate au contribuit la aprecierea obiectivă a conflictelor din activitatea de asigurare.
Suportul informațional a prezentei cercetări este reprezentat de literatura de specialitate, publicațiile periodice, cadrul legislativ primar și cel secundar ân baza căruia este reglementată activitatea de asigurare, informațiile furnizate de către autoritatea de administrare a asigurărilor, societățile de asigurări, precum și de Biroul Național de Statistică.
Elementele de inovație a cercetării constau ân:
Extinderea concepției privind conflictul din activitatea de asigurare și elaborarea ân acest sens a noțiunii de conflict ân activitatea de asigurare;
Identificarea particularităților conflictelor din activitatea de asigurare, ca factor important ce poate perturba această activitate;
Evidențierea unei forme de gestionare a conflictului (subrogarea asigurătorului), ca factor important de sporire a nivelului de lichiditate a asigurărilor contractate;
Elaborarea propunerilor privind consolidarea capacităților instituționale a autorității de reglementare și de monitorizare financiară a asigurărilor, preocupată de ântreprinderea de măsuri ân vederea reducerii nivelului de manifestare a riscurilor sistemice, precum și de atenuarea efectelor generate de conflictele apărute dintre asigurați și asigurători;
Elaborarea propunerilor privind modernizarea cadrului regulatoriu a asigurărilor, aplicarea cărora ar putea contribui la perfecționarea nivelului de management ân asigurări, fapt ce ar putea contribui ântr-o anumită măsură la atenuarea efectelor generate de conflictele apărute ân activitatea de asigurare.
Ân introducere este argumentată actualitatea și importanța temei de cercetare și gradul de studiere a acesteia, este definitivat scopul și obiectivele lucrării.
Ân Capitolul I „Conflictele – factor de periclitare a sferei de asigurare” a fost efectuată o extindere a conceptului de conflict ân activitatea de asigurare, fiind elaborată ân acest context definiția conflictului, concomitent cu realizarea unor caracteristici și clasificări a fenomenului menționat, ce periclitează activitatea de asigurare. Un loc aparte este atribuit impactului proceselor integraționiste asupra conflictelor cu care este marcată activitatea de asigurare.
Capitolul II „Conflictele din activitatea de asigurare și formele de manifestare ale acestora” este consacrat evoluției și analizei ân dinamică a conflictelor din activitatea de asigurare. Ân acest compartiment a mai fost stabilit locul și influența conflictelor din activitatea de asigurare asupra pieței financiare, fiind scoasă ân evidență și necesitatea reglementării juridice a disensiunilor ce pot apărea ântre asigurați și asigurători.
Capitolul III „Modalități de aplanare a conflictelor din activitatea de asigurare” este dedicat direcțiilor de perfecționare a cadrului de reglementare a activității ân sectorul de asigurări din Republica Moldova ân vederea perfecționării managementului realizat ân asigurări, prin identificarea unor metode și mecanisme de atenuare a efectelor generate de conflicte prin fundamentarea unor direcții științifice de aplanare a conflictelor, precum și prin racordarea asigurărilor la standardele internaționale, care pot face posibilă elaborarea unor strategii și direcții de aplanare a conflictelor dintre asigurați și asigurători.
I Conflictele – factor de periclitare a sferei de asigurare
Conceptul de conflict ân activitatea de asigurare : definire, caracteristici, clasificări
Asigurările au apărut și s-au dezvoltat datorită nevoii de protecție a oamenilor și a bunurilor, prin repartizarea și âmpărțirea riscurilor, ân contextul conștiintizării ideii de solidaritate ân fața riscului. Ân fapt asigurările reprezintă o metodă de transfer cu caracter oneros al riscurilor de la asigurat la asigurător, care, este ân principiu, o societate comercială sau necomercială autorizată să creeze și să gestioneze fondul constituit din primele vărsate periodic de persoanele care au contractat asigurări.
Din punct de vedere social, rolul asigurărilor este eminamente acela de a reduce incertitudinea iar din punct de vedere economic, pe de o parte, perpesctiva unei garanții ân fața riscurilor favorizează spiritul ântreprinzător și contribuie la progresul tehnic și economic, permițând angajarea oamenilor ân activități riscante sau de vârf, cu rezultate greu de anticipat. Pe de altă parte, asigurătorii âncasează prime pe care, ân principiu le plasează ân active financiare, jucând un rol fundamental ân finanțarea investițiilor, cu necesitatea gestionării acestora, respectând anumite cerințe prudențiale specifice activităților financiare. Ân consecință, sistemul de asigurări finanțează ân mod direct economia, fiind un veritabil factor de evoluție economică.
După adoptarea Constituției Republicii Moldova, cadrul legislativ ân toate domeniile de dezvoltare ale socității noastre a suferit modificări și completări esențiale atât cantitative cât și calitative având drept scop edificarea și consolidarea relațiilor de piață și ridicarea nivelului de protecție socială al populației.
Sectorul asigurărilor din Republica Moldova a parcurs și el o perioadă de evoluție iar primul pas a fost demonopolizarea industriei asigurărilor prin adoptarea Hotărârii Guvernului Republicii Moldova nr. 296 din 12 iunie 1991, când Direcția Asigurărilor de Stat din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească este reorganizată ân societatea comercială pe acțiuni „ASITO”, ân capitalul social al căreia statul deținea 25%. Ân aceiași perioadă pe lângă Ministerul Fianațelor este instituit Serviciul de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor.
Ân anul 1993 a fost adoptată Legea Republicii Moldova „Cu privire la Asigurări”, care până ân 1994 era unicul act normativ ce reglementa activitatea de asigurări. Ân decembrie 1994 a fost adoptată hotărârea de guvern nr. 956, prin care a fost pusă ân aplicare asigurarea obligatorie a deținătorilor de autovehicule și vehicule electrice urbane, iar la 25 februarie 1998 a fost adoptată legea nr. 1553-XIII privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă a transportatorilor față de călători.
Adoptarea legilor și regulamentelor enumerate mai sus au contribuit incontestabil la consolidarea cadrului legal al asigurărilor, dar, cu toate acestea, măsurile respective nu satisfac pe deplin cerințele social-economice ân continuă evoluție.
Reeșind din tendința statului de a-și armoniza legislația la standardele internaționale, ân anul 2006 a fost adoptată o nouă Lege cu privire la asigurări, care deși reprezintă un pas important ân dezvoltarea industriei asigurărilor ân țara noastră nu corespunde pe deplin prevederilor Standardelor Internaționale de Raportare Financiară.
Conflictul este un fenomen comun al interacțiunii sociale ce a caracterizat ântreaga istorie a umanității, de la ânceputuri și până ân prezent. Situațiile conflictuale se ântâlnesc cu periodicitate ân viața publică și privată a fiecăruia dintre noi și pot apărea ântre persoane, grupuri, comunități sau națiuni și pot fi generate de diverse cauze. Ân uzul zilnic, conflictele sunt deseori asociate ân mod automat cu certurile, cu conflictele de interese, cu puterea sau cu uzul de violență.
Pentru economiști fenomenul conflictului nu este nici nou și nici străin. Toată lumea este de acord că o afacere este o activitate menită să aducă proprietarilor (patroni sau acționari) un anumit profit. Așadar, o afacere nu este pusă pe picioare de dragul satisfacerii unor nevoi sociale, ci pentru ca deținătorii ei să realizeze anumite câștiguri bănești. Cu toate acestea perspectiva maximelor avantaje nu este specifică numai lumii afacerilor, ci apare ca o posibilă viziune generală despre lume, prea adesea susținută de simțul comun. Așadar fiecărui individ trebuie și âi este ângăduit să urmărească, ân tot ceea ce face, ân primul rând propria fericire, adică âmplinirea dorințelor și satisfacerea intereselor sale personale.
In contextul celor spuse mai sus constatăm că conflictul ân activitatea de ântreprinzător erupe anume din scopul oricărei afaceri – acela de a obține profit.
Ca și ân orice sferă de activitate și ân sfera asigurărilor se manifestă o gamă diversă de interese ale diferitelor categorii sau grupuri sociale dintre care sunt de menționat:
Interesul asiguraților de a achita o primă de asigurare cât mai redusă și de a beneficia de o recuperare cât mai consistentă a pagubelor;
Interesul asigurătorilor de a trece la âncasări cât mai multe prime de asigurare, concomitent cu diminuarea plăților care rezultă din contractele de asigurare;
Interesele beneficiarilor de a beneficia de suma acordată de asigurător ân conformitate cu prevederile contractuale;
Interesele autorităților de specialitate de a tăgădui producerea unui sau altui eveniment;
Interesele patronatului privind diminuarea contribuțiilor ân cadrul asigurărilor sociale de persoane etc.
Astfel, conflictul din activitatea de asigurare este determinat de apariția contradicțiilor ântre interesele părților contractante ( asigurați, persoane asigurate, contractanții asigurărilor, beneficiarii asigurărilor și asigurători) privind modul de realizare a angajamentelor contractuale.
Armonizarea unui ansamblu de interese atât de complex, presupune existența unui cadru legal de organizare și funcționare bazat pe o serie de principii dintre care menționăm:
Solidaritatea ân vederea aplicării asigurărilor sociale de persoane, fapt realizat prin obligativitatea acestora, unde indiferent de veniturile obținute și de cuantumul contribuțiilor operate, toți beneficiază de un anumit nivel de protejare prin asigurare, stabilit prin lege;
Subsidiaritatea consacră, rolul statului de a acoperi eventualele deficite bugetare a asigurărilor sociale;
Subvenționarea de către stat la un anumit nivel al primelor de asigurare ce urmează a fi achitate de către asigurați (asigurarea dotațională ân agricultură);
Reciprocitatea (mutualitatea) ân cadrul unor asociații de protecție și indemnizare ân vederea acceptării ân asigurare ale unor riscuri semnificative.
Plecând de la considerentul că asigurarea este omniprezentă, trebuie să acceptăm că valențele multiple ale acesteia generează pe lângă interese comune și interese divergente de grup sau individuale. Fiecare parte are interesul de a câștiga din afacerea numită asigurare. Aceasta și impune necesitatea unei astfel de reglementări ale instituțiilor de asigurare, care ar exclude influențarea acestor structuri de către diverse grupări economice, politice și sociale.
Asigurătorii, din dorința de a maximiza profitul, impun adeseori condiții de asigurare rigide, iar interpretarea acestora se face ân interes propriu. Aceasta la rândul său impune necesitatea ântreprinderii unor acțiuni care ar contracara monopolul, contribuind astfel la formarea unei concurențe loiale. Din aceste considerente se impune necesitatea intensificării procesului de cooperare dintre Comisia Națională a Pieței Financiare (CNPF) și Agenția pentru Protecția Concurenței, fapt ce urmează a fi orientat spre optimizarea eforturilor depuse de către solicitanți ân vederea obținerii unei protecții prin asigurare.
Totodată ținem să menționăm că o bună parte a problemelor cu care se confruntă sectorul național de asigurări, generând ân consecință o serie de conflicte ân domeniul asigurărilor, este o urmare a imperfecțiunii cadrului regulatoriu al asigurărilor, ineficiența politicilor bugetare, fiscale, creditare și monetare ale statului, de calitatea proastă a supravegherii activității de asigurare și de instabilitatea funcționării instituțiilor de asigurare. Insă cel mai semnificativ factor cu influențe colosale, ce generează conflicte se identifică prin monopolizarea unor sau altor asigurări de către anumiți operatori acreditați ân sectorul de asigurări.
Astfel se pot identifica câțiva factori care generează conflictul din activitatea de asigurare printre care menționăm:
Capacitatea instituțională inadecvată;
Cadrul legislativ secundar restrâns;
Lipsa ân Legea privind Asigurările a unei clauze prin care ar fi identificate elementele esențiale ale contractului de asigurare ;
Informațiile neverificate privind potențialul financiar a structurilor de asigurare, din cauza lipsei unui regulament prin care ar fi stabilite modalitățile de plasare al potențialului financiar deținut de către entitățile de asigurare, fapt ce generează o instabilitate financiară a asigurărilor contractate ;
Lipsa reglementării modului de implicare a asiguraților ân procesul de repartizare a profitului societăților de asigurare;
Aplicarea inadecvată a legislației antimonopol, fapt ce a generat edificarea unui suport informațional inadecvat ;
Lipsa regulamentului privind conduita asigurătorilor ân procesul de competiție ântre entitățile de asigurare.
Un factor important care generează confuzii și poate influența apariția divergențelor dintre asigurați și asigurători se identifică chiar cu denumirea legii privind asigurările, atunci când obiectul acestei legi reprezintă altceva, și anume reglementarea organizării și funcționării asigurătorilor, reasigurătorilor și funcționării asigurătorilor, reasigurătorilor și a ântreprinderilor ân asigurări și / sau ân reasigurări, supravegherea activității acestora.
Ân viziunea noastră obiectul prezentei legi s-ar putea identifica prin reglementarea raporturilor juridice dintre asigurați și asigurători (reasigurați și reasigurători) ce derivă din contractul de asigurare (reasigurare) facultativă de persoane și/sau bunuri pentru daune patrimoniale, leziuni corporale sau deces și modul de realizare a acestui tip de asigurare.
Alt factor generator de conflicte este determinat ânsăși de imperfecțiunea noțiunii „activității de asigurare”, specificată ân Legea Republicii Moldova cu privire la asigurări nr. 407- XVI din 21.12.2006 conform căreea activitatea de asigurare constă, ân principal, din oferirea, negocierea și âncheierea de contracte de asigurare și reasigurare, âncasarea de prime, lichidarea de daune, efectuarea de acțiuni de regres și de recuperare. Ân timp ce aceiași noțiune – a activității de asigurare, specificată ân legislația Română privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor nr. 32/2000 mai cuprinde și activitatea de intermediere de contracte de asigurare și reasigurare, precum și investirea sau fructificarea fondurilor proprii și atrase prin activitatea desfășurată. Reeșind din cele expuse mai sus, considerăm oportună modificarea acestei noțiuni, prin introducerea ân această prevedere legală, privind activitatea de asigurare, a sintagmei „ și activitatea de intermediere de contracte de asigurare și reasigurare, precum și investirea sau fructificarea fondurilor proprii și atrase prin activitatea desfășurată”.
Deși există o mare varietate de cauze care generează conflicte din activitatea de asigurări, cele mai multe conflicte se reduc la câteva tipuri de bază care pot fi identificate utilizând o serie de criterii specifice, cum ar fi:
După modul de stabilire a relațiilor contractuale conflictele se clasifică ân:
Interne;
Externe.
După natura conflictelor:
Economice;
Financiare;
Sociale.
Din punct de vedere al subiecților aflați ân conflict pot exista următoarele categorii:
Conflictul individual interior;
Conflict ântre părțile contractante;
Conflictul interorganizațional.
Conflictele economice din activitatea de asigurare sunt influențate de:
Neachitarea plăților de asigurare și imposibilitatea refacerii activităților desfășurate anterior sau de menținere a unui anumit mod de viață practicat anterior;
Aplicarea mai multor principii de acordare a plăților și diminuarea ân acest sens a esenței economice a asigurărilor, ân loc ca să se ântreprindă măsuri de prevenire și combatere a riscurilor tehnice ale asigurătorilor;
Riscurile tehnice ale asigurătorilor sunt puse ân sarcina asiguraților;
Ân cazul când dauna este cauzată de o terță persoană, asigurătorii nu acordă despăgubire asiguratului, urmând ulterior ca să ânainteze o acțiune de regres față de terțul culpabil de producerea daunei, iar CNPF nu monitorizează procesul de subrogare a asigurătorilor, care rezultă chiar din aliniatul ântâi, Articolul 1 din Legea nr.407-XVI din 2 decembrie 2006 cu privire la Asigurări.
Aplicarea inadecvată a principiilor de acordare a indemnizațiilor de asigurare ân cadrul asigurărilor de persoane;
Implicarea și altor perosane ân procesul de acordare a plăților de asigurare, fapt ce tergiversează acest proces;
Lipsa unui regulament privind contractarea și derularea asigurărilor de viață, fapt ce generează o instabilitate a acestui tip de asigurări;
Desfășurarea activităților de asigurare extensive ân detrimentul celor intensive și aplicarea ân acest context ântr-un contract de asigurare a mai multor principii de acordare a despăgubirilor, diminuând astfel esența economică a asigurărilor, concomitent cu menținerea intactă a primelor de asigurare.
Conflictele finaciare din activitatea de asigurare la rândul lor pot fi influențate de:
Lipsa reglementărilor necesare privind implicarea asiguraților ân procesul de repartiție a profitului fapt ce nu contribuie la realizarea funcției de capitalizare a resurselor mobilizate ân cadrul asigurărilor de viață;
Lipsa din Legea nr.407-XVI din 2 decembrie 2006 cu privire la Asigurări a unei clauze prin care ar fi impusă necesitatea actualizării capitalului social a structurilor de asigurare;
Lipsa unui regulament prin care ar fi determinate modalitățile și activele ân care poate fi plasat potențialul financiar al entităților de asigurare;
Nomenclatorul restrâns de instrumente financiare ân care asigurătorul âși poate plasa rezervele de asigurare ( valori mobiliare; depozite bancare; disponibilități ân conturi bancare curente; disponibilități ân casierie; depozite la societăți cedente; terenuri și construcții, cu excepția spațiilor locative și apartamentelor; creanțe de la asigurați și intermediari; âmprumuturi acordate asiguraților (ân cazul asigurărilor de viață)).
Aplicarea inadecvată a legislației antimonopol și reducerea ân acest sens a instrumentelor financiare ân care ar putea fi plasate fondurile de asigurare.
Deși conform Legii cu privire la asigurări activitatea de asigurare este și activitatea care constă din efectuarea de acțiuni de regres și recuperare, până ân prezent nu există un fundament juridic plauzibil pentru acțiunea de regres a asigurătorului contra terțului responsabil de producerea evenimentului asigurat și nici pentru subrogarea asigurătorului ân drepturile asiguratului.
Experiența acumulată de către principalii asigurători occidentali remarcă o colaborare amplă ale acestora cu societățile specializate ân prestarea unui anumit tip de servicii accesorii activității de asigurare. Astfel, societățile de asigurare sunt preocupate de propriile sale activități – prestarea serviciilor de asigurare, iar firmele accesorii sunt preocupate de: evaluarea, expertiza, analiza, regresele etc. O asemenea simbioză a societăților de asigurare și a firmelor specializate confirmă existența unei economii civilizate – diviziunea muncii.
Realizarea acestor funcții de către asigurătorii naționali este pusă ân sarcina subdiviziunilor sale interne: secții ce reglementează prestarea unor tipuri de asigurare a proprietății, secții juridice, secții de reglementare a daunelor. Ân realitate acestor subdiviziuni li se atribuie unele funcții improprii activităților sale, realizarea cărora necesită cunoștințe și obișnuințe specifice, experiență, fiind astfel preocupați de realizarea acestor funcții niște specialiști care nu dispun de asemenea abilități. Ân consecință se produce o reducere esențială a eficienței atât sub aspectul reglementării, cât și sub cel de deservire a clienților societăților de asigurare. Astfel atitudinea societăților de asigurare față de modalitatea de recuperare a daunei prin intermediul subrogării este o atitudine ca față de o activitate ineficientă și nu se contează pe ea ca pe o considerabilă sursă de venit bugetar. Recuperarea daunelor prin intermediul subrogării ca component de bază al activității desfășurate de către asigurători n-a ânregistrat până ân prezent o evoluție a acesteia ân sectorul național de asigurări. Prin urmare se impune necesitatea monitorizării procesului de subrogare a asigurătorilor de către autoritatea de administrare a asigurărilor. [40, p.72]
Prin instrument financiar se subânțelege orice contract ce genereză simultan un activ financiar pentru-o entitate și o datorie financiară sau un instrument de capitaluri proprii pentru o altă entitate. Rolul asigurărilor ca instrument financiar este determinat de necesitatea deblocării activităților economice.
Ân condițiile când se produce o evoluție ascendentă a riscurilor cu care este marcată activitatea de antreprenoriat, societățile sunt impuse ca să accepte ân asigurare riscuri ce depășesc capacitățile de asigurare ale acestora. Ân scopul stabilizării situației financiare a acestor societăți, de asigurare, precum și a sporirii capacităților acestor structuri de a accepta riscurile ân asigurare, este utilizat un asemenea instrument financiar eficient, cum ar fi, reasigurarea. Ânsă din cauza capacităților financiare reduse, ân mai multe state ale lumii, activitatea de reasigurare este o activitate transfrontalieră, fapt care face posibilă utilizarea capitalului liber ale altor structuri de asigurări ân scopul acordării unei protecții adecvate prin asigurare, asiguraților.
Cea mai mare parte a activității de reasigurare, inclusiv și ân Republica Moldova, se desfășoară transfrontalier, pe piețele internaționale. De asemenea, este necesar de menționat, că cadrul reglementar al operațiunilor din Republica Moldova este inadecvat exigențelor economiei de piață, nefiind racordat la standardele internaționale. Din aceste considerente nu se produce o unificare a fondurilor de asigurare răzlețe deținute de către operatorii acreditați ân sectorul național de asigurări prin canalele reasigurării, nefiind astfel posibilă sporirea capacităților financiare deținute de către acest sector, ân condițiile când sporirea riscurilor este mai pronunțată decât capacitățile financiare deținute de către fiecare asigurător ân parte.
Ân concluzie, vom menționa că situația atestată pe piața națională de asigurări este o consecință a influenței unui șir ântreg de factori atât obiectivi, cât și subiectivi, dintre care: cadrul legislativ restrâns, ân baza căruia este reglementată activitatea de asigurare; imperfecțiunea unor acte normative, ân baza cărora sunt aplicate atât asigurările facultative, cât și cele prin efectul legii; plățile de asigurare inadecvate ce resping clientela de la societatea de asigurare, ca mijloc de protejare ân caz de producere a unor evenimente nefavorabile.
Importanța, necesitatea și rolul reglementării activității de asigurare
Asigurările, ca sistem de protecție a intereselor patrimoniale ale cetățenilor, ale organizațiilor și ale statului constituie un element vital ân funcționarea sistemului financiar al societății. Acestea reprezintă un sector – cheie al economiei și are rolul de stimulator al ideii de economisire pe termen mediu și lung, cât și ca furnizor de fonduri pentru piețele financiare.
Se ântâlnește o mare varietate de atitudini ale guvernelor ân funcție de propriile obiective economice pe termen scurt sau pe termen lung. Astfel, ân unele țări, a fost creat un cadru adecvat și au fost adoptate măsuri pentru mobilizarea resurselor naționale și chiar internaționale pentru dezvoltarea unui sector puternic de asigurări și reasigurări, iar structura pieței este gândită și stimulată astfel, âncât să ofere atracție și putere, ân timp ce ân alte țări, rigiditatea structurilor existente și a reglementărilor ân vigoare, cu un puternic caracter protecționist au dus la efecte contrare, cum ar fi o dezvoltare lentă a sectorului național.
Asigurările constituie obiectul unei monitorizări și al unor reglementări prudențiale ân cele mai multe țări, ân special pentru protecția asiguraților și pentru creșterea rolului acestor servicii ân procesul dezvoltării economice și nu pentru extinderea intervenției statului.
Reglementarea de către stat a activităților de asigurare este impusă de necesitatea:
Protecției intereselor patrimoniale ale eventualilor asigurați – persoane fizice și juridice;
Favorizarea conjuncturii pieței;
Aplicării adecvate ân asigurări a principiului de mutualitate, fapt ce poate contribui la optimizarea eforturilor depuse ân procesul de lichidare a unei daune sau de menținere a unui anumit nivel de trai.
Obligația de a contracta o asigurare poate fi interpretată ca o măsură necesară pentru a obține o anumită protecție prin asigurare a intereselor patrimoniale ale persoanelor fizice și juridice, chiar dacă aceștia uneori nu sunt conștienți de aceast fapt. O fiscalitate relaxată a asigurărilor de viață poate impulsiona procesul de contractare a acestor asigurări de către persoanele fizice, âncurajând astfel economisirea.
Celelalte două justificări pot fi ânțelese dacă se va face referire la informația imperfectă a diferiților operatori ai pieței asigurărilor. Această informație se caracterizează printr-o triplă asimetrie ân momentul ân care contractul este semnat:
Asiguratul nu cunoaște dacă asigurătorul va fi solvabil pe toată durata asigurării;
Asigurătorul nu știe exact cuantumul prestației de asigurare ce urmează a fi achitată la survenirea cazului asigurat;
Asigurătorul nu cunoaște dacă asiguratul va achita prima la scadență.
Astfel prima asimetrie informațională impune necesitatea reglementării solvabilității și controlul asupra bilanțurilor societăților de asigurare iar cea de-a doua impune necesitatea reglementării tarifelor aplicate de către acestea.
Reglementarea de către stat a activității de asigurare are drept scop menținerea unui anumit nivel de solvabilitate a asigurătorilor; evitarea concurenței neloiale ântre operatorii sectorului național de asigurări; stabilirea unor taxe tarifare optimale, echilibrate pentru asigurați care ar corespunde angajamentelor asumate de către asigurători, garantând astfel accesul diverșilor solicitanți la produsele (serviciile) de asigurare distribuite precum și o protejare adecvată a drepturilor acestora.
Ân corelare cu modificările esențiale produse ân economia Republicii Moldova, piața financiară nebancară, ân anul 2007, a ânregistrat importante modificări ân plan instituțional și regulator ca urmare a constituirii Comisiei Naționale a Pieței Financiare (CNPF) ân temeiul Legii nr. 129-XVI din 7 iulie 2007 „Pentru modificarea și completarea Legii nr. 129-XIV din 12 noiembrie 1998 Privind Comisia Națională a Valorilor Mobiliare”.
Instituția nou creată și-a ânceput activitatea ân data de 06 septembrie 2007, devenind succesoare a Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, Inspectoratul de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor, a Fondurilor Nestatale de Pensii și Serviciului Supraveghere de stat a activității asociațiilor de economii și âmprumut al cetățenilor de pe lângă Ministerul Finanțelor, care s-au reorganizat prin absorbție cu ântreg patrimoniul la CNPF.
CNPF stabilește politica pieței financiare nebancare prin reglementarea și autorizarea activității operatorilor la această piață, precum și supravegherea respectării legislației de către ei. Obiectivele de bază ale CNPF sunt asigurarea stabilității, transparenței, sigurnței și eficienței sectorului financiar nebancar, prevenirea riscurilor sistemice și manipulării pe piața financiară nebancară, protejarea drepturilor participanților la piața financiară nebancară.
Ân majoritatea statelor cu o istorie dezvoltată a asigurărilor acest domeniu este reglementat prin acte legislative, care se referă separat la contractul de asigurare și societățile de asigurare.
Concomitent cu punerea ân aplicare ân anul 2003 a noului Cod Civil al Republicii Moldova, ân particular adoptarea capitolului al XXVI-lea „Asigurarea”, contractul de asigurare sau mai bine zis relațiile ce se nasc ân baza acestuia, obțin alt sens. Dar, aceste prevederi continuă să rămână, ântr-o anumită măsură, arhaice și contradictorii, cedând esențial prevederilor dreptului civil privind contractul de asigurare din Uniunea Europeană, mai cu seamă ân privința protejării drepturilor și intereselor asiguraților, ce decurg din contractul de asigurare.
Importanța responsabilității asigurătorului pentru consecințele sociale, rezultate din activitatea desfășurată, solicită o reglementare strictă din partea statului. Această reglementare se manifestă prin studierea situației financiare și a solvabilității asigurătorului, precum și al angajamentelor contractuale asumate față de asigurați.
Supravegherea solvabilității societăților de asigurare este cea mai complexă formă de implicare a statului ân asigurări, ea fiind desfășurată pe mai multe direcții. Pentru asigurarea solvabilității activității desfășurate, societățile de asigurare nu trebuie să-și asume prin contracte obligații peste capacitatea lor de plată. Această capacitate sau potențial se exprimă sub forma unui raport ântre capitalul social vărsat plus rezervele și fondurile de asigurare ale asigurătorului și suma asigurată.
Marja de solvabilitate, care reprezintă suma cu care valoarea activelor depășește valoare obligațiilor, trebuie să fie mai mare decât valoare stabilită prin norme. Ân calculul obligațiilor unui asigurător se iau ân considerație atât obligațiile certe cât și cele probabil să se concretizeze ân viitor.
Ân scopul evitării cazurilor de insolvabilitate, prin asumarea unor riscuri supradimensionate sau de o structură neavantajoasă, societățile de asigurare sunt obligate prin lege să cedeze ân reasigurare altor societăți părți din obligațiile asumate prin asigurările contractate de către acestea.
Neândeplinirea obligațiunilor contractuale de către asigurător, din lipsa disponibilităților bănești, subminează âncrederea nu numai față de un asigurător, fiindcă, reputația este extrem de importantă și orice eșec al unei societăți de asigurare afectează ântreaga piață. De aceea, reglementarea strictă a activității societăților de asigurare, controlul și supravegherea acestora, impunerea unor condiții stricte de constituire și funcționare sunt absolut esențiale pentru o evoluție normală a pieței având efecte benefice asupra ântregii economii.
Reglementarea ân asigurări are ân vedere, de asemenea, și stabilirea unor principii clare de constituire și funcționare a societăților de asigurare.
Potrivit reglementărilor acceptate, constiruirea și funcționarea societăților de asigurare este efectuată ân baza următoarelor principii fundamentale:
regimului comercial sau necomercial de funcționare a asigurătorilor;
delimitării sferelor de activitate ale acestora;
descentralizării capacității decizionale a asigurătorilor;
specializării asigurătorilor. [49, p.336]
Ân conformitate cu prevederile principiului privind regimul de funcționare a asigurătorilor, deosebim societăți comerciale de asigurări și organizații de asigurare de tip mutual (necomerciale).
Societățile comerciale de asigurări, indiferent de forma de proprietate, âși desfășoară activitatea potrivit legii, pe criteriul obținerii unui profit. Aceste societăți sunt obligate să se âncadreze ân prevederile legale referitoare la mărimea capitalului social minim subscris și vărsat, mărimea obligațiunilor pe care și le pot asuma, rezervele de prime și/sau daune pe care trebuie să le constituie, modul de ținere a evidenței activității desfășurate, forma bilanțului și a contului de profit și de pierdere care trebuie ântocmite și publicate. Societățile respective trebuie să respecte, de asemenea, avizele și normele autorității publice ânsărcinate cu reglementarea și supravegherea financiară a activității de asigurare. [49 p.336]
Organizațiile de asigurare de tip mutual (necomercial) efectuează operațiuni de asigurare pentru membrii lor, potrivit statutului acestora, având ca bază principiul mutualității, ele urmăresc ântrajutorarea membrilor săi, iar nu obținerea de profit. Fiecare membru al unei organizații necomerciale (mutuale) are dubla calitate – de asigurat și de asigurător. Ân calitate de asigurat fiecare membru al grupului participă la formarea fondului comun de asigurare, cu atribuția ce i-a fost stabilită. Din fondul asfel constituit, se acoperă daunele cauzate ân cadrul asigurărilor de bunuri și de răspundere civilă și se achită sumele asigurate la asigurările de viață. La finele anului are loc regularizarea contribuțiilor, ân funcție de marimea reală a daunelor și respectiv, a sumelor asigurate, achitate sau rămase neachitate, majorându-se sau diminuându-se după caz. [49 p.336]
Ân unele țări, ân cazul ân care anumite organizații necomerciale (mutuale), ca de exemplu cele din agricultură, nu-și pot acoperi integral cheltuielile legate de asigurare, pe seama propriilor sale contribuții, ân completarea acestor prime primesc subvenții de la stat.
Cu toate că ân actuala conjunctură economică din țara noastră organizațiile necomerciale de asigurare sunt foarte necesare, din cauza costului redus al protecției prin asigurare, garantate de către acestea, ân comparație cu costurile serviciilor prestate de asigurătorii comerciali, până ân prezent așa și n-au fost elaborate normativele juridice de reglementare a asigurărilor mutuale. Din aceste considerente, păturile socialmente vulnerabile, precum și structurile mici și cele mijlocii de antreprenoriat nu pot beneficia de o poliță de asigurare remisă de către un asigurător necomercial.
Alt principiu de bază vizând delimitarea sferelor de activitate a operatorilor care funcționează pe piața asigurărilor stabilește că activitatea de asigurare se desfășoară pe trei categorii de societăți, și anume:
societăți de asigurări, societăți de asigurări – reasigurări și societăți de reasigurări. Toate aceste societăți au comun faptul că acceptă riscuri ân schimbul primelor plătite de asigurați sau eventual reasigurați. Deosebirea dintre acestea constă ân aria activității desfășurate: numai asigurare, asigurare și reasigurare sau numai reasigurare;
societăți de intermediere sau agenții de intermediere, care negociază și contractează asigurări și reasigurări cu diverși operatori ai pieței de asigurare;
societăți care prestează servicii accesorii asigurărilor, cum ar fi asociațiile de asistență ân cadrul asigurărilor de asistență medicală facultativă, comisariatele de avarie etc.
Este necesar de menționat că delimitarea sferelor de activitate n-a fost realizată, fiind astfel lipsă de comisariate de avarie, asociații de asistență ân cadrul asigurărilor medicale care reprezintă niște componente importante a sectorului de servicii accesorii asigurărilor. Din aceste considerente se produce o tergiversare a proceselor de regularizare a daunelor, iar plățile acordate asiguraților nu corespund pagubelor suportate de către aceștia.
Lipsa comisariatelor de avarii face de asemenea imposibilă regularizarea operativă a daunelor suportate de către asigurații străini pe teritoriul țării noastre, fiind astfel imposibilă consolidarea și diversificarea relațiilor economice transfrontaliere ale țării noastre.
Lipsa capacităților instituționale ale Biroului Național de Autovehicule, care reprezintă o altă componentă importantă a sectorului serviciilor accesorii asigurărilor, reprezintă alt factor cu impact negativ asupra procesului de acordare a plăților de asigurare ân cadrul asigurărilor Carte Verde.
Astfel, ân conformitate cu prevederile incluse ân alineatul 1, litera a), art. 31 din Legea privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, Biroului Național al Asigurătorilor de Autovehicule (BNAA) ca birou gestionar âi este acordată atribuția de a monitoriza modul ân care membrii săi âși realizează obligațiunile ce le revin ân baza contractelor de asigurare de răspundere auto externă, nefiind identificate ân această clauză legală și măsurile care ar putea fi obligate față de operatorii ce nu realizează obligațiunile aferente asigurărilor de răspundere civilă Carte Verde. Aceasta la rândul său face imposibilă acordarea operativă și integrală a despăgubirilor de asigurare beneficiarilor acestei asigurări, fapt ce diminuează semnificativ reputația sectorului național de asigurări.
Unul dintre principiile de constituire și de funcționare a societăților de asigurare pe o piață concurențială de asigurări privește descentralizarea capacității decizionale a asigurătorilor.
Ân acest context, vom menționa că capacitatea decizională a societăților de asigurare – reasigurare este determinată ân limitele capacităților financiare ale acestora. La adoptarea deciziilor care produc afecte asupra terților, societățile de asigurare sunt obligate să țină cont de prevederile legale ân materie de asigurări, pentru a nu-și prejudicia nici interesele proprii și nici pe cele ale terților.
Dintre aspectele prin care legea se impune, față de capacitatea decizională a societăților de asigurare precum și a celor de reasigurare, vom remarca:
obligativitatea societăților de asigurare, de asigurare și reasigurare și a celor de reasigurare de a subscrie și a vărsa, capitalul social, ân funcție de limita stabilită pentru fiecare formă de asigurare, inclusă ân portofoliul societății.
Conform prevederilor punctului 1 al art. 22 al Legii cu privire la asigurări, este prevăzut că capitalul social minim al asigurătorului, depus sub formă de mijloace bănești, trebuie să constituie 15 milioane de lei, la care se aplică: coeficientul 1 – pentru activitatea de asigurări generale; coeficientul 1,5 – pentru activitatea de asigurări de viață; coeficientul 2 – pentru activitatea de reasigurare exclusivă. Vom menționa aici că legislația ân vigoare nu prevede actualizarea periodică a capitalului social al asigurătorilor. Totodată la stabilirea cuantumului capitalului social al asigurătorului nu s-a ținut cont și de alt factor important, cum ar fi, dreptul asigurătorilor, garantat prin lege, de a desfășura concomitent atât activitatea de asigurare, cât și cea de reasigurare, fapt ce necesită garanții financiare suplimentare.
Cerința gestionării distincte a asigurărilor de viață, indiferent de alte forme de asigurare, aplicate de către societate.
Restricții privind raportul dintre angajamentele față de asigurați și capacitatea financiară a asigurătorilor, aceștia fiind astfel impuși ca să respecte anumite normative dintre angajamentele asumate și activele proprii disponibile.
Societățile de asigurare sunt impuse ca să-și constituie rezerva de prime pentru asigurările de viață, precum și rezerva de prime pentru celelalte tipuri de asigurări.
Rezervele reprezintă sume de bani calculate, reținute și evidențiate distinct ân contabilitatea asigurătorului, astfel âncât valoarea acestora să acopere angajamentele față de beneficiarii polițelor de asigurare. Calculul și fundamentarea nivelului minim al acestor rezerve de prime implică avizul autorităților publice de reglementare a asigurărilor. Rezervele de daune nu pot fi mai mici de 40% din diferența dintre primele âncasate și daunele plătite la asigurările și reasigurările valabile ân cursul anului de referință. Ân conformitate cu prevederile actelor normative ân vigoare, ân baza cărora sunt reglementate modalitățile de constituire, de către asigurătorii autohtoni, a rezervelor de prime, nu este stabilită o limită minimală a rezervelor de daune, fapt care periclitează interesele asiguraților.
Dreptul societăților de asigurări, ca pe seama unei părți de capital, a rezervelor tehnice și de capital, să efectueze plasamente ân investiții mobiliare și imobiliare. Condiția efectuării unor asemenea plasamente constă ân menținerea permanentă a unui nivel minim de solvabilitate din aceste fonduri.
Principiul de specializare al asigurătorilor are ân vedere o specializare internă și una externă a sectorului de asigurări.
Specializarea internă are ân vedere âmpărțirea asigurărilor ân asigurări de viață și respectiv asigurări non-viață, iar specializarea externă, reglementată atât ân Europa cât și ân lume, nu permite societăților de asigurare să desfășoare nici o altă activitate comercială. Ânsă unele prevederi legale din legea privind asigurările au un caracter contradictoriu, fapt ce nu contribuie la o funcționare distinctă a asigurătorilor ce aplică ambele clase de asigurări, fapt ce nu poate garanta o securitate financiară pronunțată a portofoliului de asigurări deținute de către acești asigurători.
Reeșind din cele expuse anterior putem concluziona că constituirea și funcționarea societăților de asigurare este efectuată ân baza unor principii mai dure decât constituirea altor societăți industriale, comerciale sau de altă natură. Aceste principii sunt impuse de faptul că asigurătorii fac parte din categoria instituțiilor financiare, iar acestea din urmă âși intermediază relațiile cu terții pe âncredere. Din aceste considerente este necesar ca să fie manifestată o deosebită prudență ân activitatea de asigurare, pentru a nu ajunge ân incapacitate de plată față de asigurați.
Un alt domeniu ân care statul impune anumite reguli este evidența contabilă și operativă. Asigurătorul trebuie să conducă astfel, âncât să permită ântocmirea rapoartelor solicitate de autoritatea de supraveghere, și analiza rezultatelor tehnice pe clase de asigurări pentru a stabili dacă activitatea sa ân ansamblu este rentabilă.
Ân practica internațională sunt cunoscute două metode importante de reglementare de către stat a pieței asigurărilor. Fiecare dintre aceste metode funcționează ân cadrul unui anumit sistem legal – „continental” și „anglo-american”.
Sistemul legal continental este bazat pe o reglementare legislativă riguroasă a activității desfășurate de către operatorii pieței de asigurări, sursele principale ale căruia sunt constituite din legi și coduri. Acest sistem este aplicat și funcționează ân Germania, Franța, Italia, Spania, Japonia și in multe alte țări. Ân cadrul sistemului legislativ continental funcționează o modalitate de reglemenatare riguroasă a activității de asigurare, ea fiind caracterizată printr-o reglementare detaliată a tuturor aspectelor de activitate a asigurătorilor, precum și printr-un control sistematic privind respectarea legislației ân procesul de contractare a asigurărilor.
Ân cadrul modelului continental de reglementare a asigurărilor și, ân special, ân procesul de constituire a asigurătorilor, autoritățile de reglementare sunt preocupate de aprobarea tarifelor de asigurare sau de stabilirea limitelor ân care ar putea fi modificate tarifele; de aprobarea conținutului contractelor de asigurare standard; de controlul privind realizarea planurilor de afaceri, precum și de supravegherea operațiunilor curente.
Trăsătura esențială a sistemului legislativ „anglo-american” se caracterizează prin faptul că ân cadrul acestei modalități de reglementare, concomitent cu legea, un rol important de sursă de reglementare deține și precedentul juridic. Acest sistem funcționează ân SUA, Marea Britanie, Canada, Australia etc. Majoritatea direcțiilor de desfășurare a activităților economice nu sunt codificate. Legislația determină numai cele mai generale condiții, cadrul juridic al ctivității economice, fără ca să fie efectuată o reglementare detaliată. Ân cadrul sistemului legal dat funcționează modelul liberal de reglementare a asigurărilor, care acordă o atenție deosebită controlului privind stabilitatea financiară a asigurătorului ân baza studierii rapoartelor acestuia, nefiind astfel efectuată reglementarea riguroasă a operațiunilor de asigurare, precum și aprobarea tarifelor de asigurare etc.
Modelul liberal include ân sine două varietăți de reglementare a asigurărilor – decentralizată și centralizată. Deosebirile ân măsura centralizării sunt determinate de principiile de constituire ale statului, care poate fi federal sau unitar, precum și de tradițiile de reglementare constituite. Modelul decentralizat de reglementare a asigurărilor (SUA) corespunde principiului federalismului economic. Fiecare stat dispune de un sistem autonom de asigurare și, ân mod corespunzător, de un organism de reglementare a asigurărilor, care stabilește normativele de asigurare ân stat și verifică rapoartele asigurătorilor ce activează pe teritoriul statului, astfel fiind lipsă o autoritate unică de reglementare a asigurărilor. Reglementarea decentralizată contribuie la constituirea unor situații, când asigurătorii din diferite state, sunt puși ân niște condiții complet diferite pe unele dintre pozițiile deținute pe piață.
Modelul centralizat (Marea Britanie) âi este caracteristic un sistem unificat de reglementare a asigurărilor. Ân sistemul britanic funcționează o autoritate unică de reglementare a asigurărilor. Toți asigurătorii din țară sunt subordonați unor normative și regulamente generale. Un astfel de sistem este mai potrivit atât scopurilor de reglementare de către stat a asigurărilor, cât și pentru activitatea de asigurare propriu zisă. Operațiunile de asigurare, ca și ân sistemul continental sunt supuse licențierii, iar supravegherea operațiunilor curente este orientată ân deosebi spre controlul privind situația financiară a asigurătorilor. Cu toate acestea, ân procesul verificării, un astfel de sistem se arată a fi chiar foarte echilibrat. Din aceste considerente modelul britanic de reglementare a asigurărilor a fost acceptat ca bază ân procesul de constituire a sistemului unificat de reglementare a asigurărilor ân cadrul Uniunii Europene.
La nivelul European sistemul interguvernamental de reglementare ân asigurări combină autoreglementarea și reglementarea de stat. Autoreglementarea este realizată de către asociațiile internaționale ale sigurătorilor.
Nici o piață a asigurărilor nu se poate forma și dezvolta ân afara unor reglementări foarte clare, a unor condiții de stabilitate financiară a societăților de asigurare, a unor metode de supraveghere și control stricte și ferme, date de obligațiile pe care și le asumă acestea față de clienți. Datorită aspectului tranzitoriu al economiei, ân general, este important ca reforma sistemului de asigurări să ia ân considerare caracterul specific al țării și să fie bine adaptată la circumstanțele locale, fără a pierde din vedere principiile de bază. Ân plus, cadrul de reglementare și supraveghere trebuie să fie ân continuă perfecționare pentru a face față schimbării condițiilor, percepțiilor și necesităților economice.
Ân condițiile când societățile financiare, inclusiv bancare și cele de asigurare, intră pe o piață integrată, ân care este foarte dificil să fie separate serviciile prestate de acele instituții, iar serviciile prestate de către societățile financiare obțin un caracter social de o importanță majoră, se impune necesitatea abordării, ântr-un nou context al problemei privind reglementarea și supravegherea financiară integrată.
Necesitatea constituirii unei instituții integrate de supraveghere financiară și de reglementare este determinată de faptul, că ân rezultatul apariției unor noi instrumente financiare, divizării sau fuzionării acestora, este imposibilă delimitarea precisă a sferelor de activitate dintre societățile de asigurare și cele bancare. Ân această ordine de idei se impune necesitatea supravegherii financiare integrate și a reglementării activităților desfășurate de către diverse sectoare ale pieței financiare.
Ân final vom menționa, că constituirea unei instituții integrate de supraveghere financiară și de reglementare, va contribui la modernizarea sistemului de distribuire a produselor financiare diversificate și combinate, prin sistemul de bancasigurare, precum și la o sporire a nivelului de competitivitate a instituțiilor financiare autohtone.
1.3 Impactul proceselor integraționiste asupra conflictelor care marchează activitatea de asigurare
Integrarea este un proces nou ân dezvoltarea economiei naționale a țării noastre și a multor altor țări, care presupune o largă cooperare interstatală și care dispune de structura sa organizațională.
Ântre participanții procesului de integrare se realizeză intensiv schimbul de mărfuri, servicii, capital și forță de muncă.
Procesele integraționiste ân domeniul asigurărilor se desfășoară sub multiple aspecte și anume, sub forma constituirii unor structuri informaționale atât la nivel regional, cât și la cel internațional, ce includ sub diverse forme organizaționale organele publice de reglementare a activității de asigurare.
Multe din aceste structuri sunt deja constituite și funcționează pe un vast teritoriu, cum ar fi Asociația Națională a Comisarilor de Asigurare (NAIC), ce include organele publice de reglementare a asigurărilor din toate statele SUA și a parcurs calea de la ântruniri neoficiale până la elaborarea unor standarde minimale unice care ântr-o mare măsură diferă de legislația unităților teritoriale regionale ale Americii de Nord. S-a constituit și Asociația Serviciilor de Stat de Reglementare a Activității de Asigurare ân America Latină (ASSAL), ce convoacă ședințe anuale la care sunt discutate sub toate aspectele problemele reglementării de către stat a activității de asigurare.
Serviciile publice ce reglementează activitatea de asigurare ân statele membre a UE se ântrunesc permanent pentru a participa la ședințele Comitetului pentru asigurare – unicul organ executiv din cadrul organelor publice ale UE. Grație unor asemenea ântruniri a fost posibilă coordonarea, unificarea și armonizarea ulterioară a legislațiilor naționale ale statelor membre a UE, contribuind astfel la crearea spațiului unic de asigurare ân Europa.
Ân anul 1995 a fost constituit Consiliul Consultativ Permanent al Organelor Publice de Reglementare a Asigurărilor Statelor Membre ale CSI, ale cărui membru a fost și Republica Moldova. Scopul principal de fondare a acestui consiliu âl constituie schimbul permanent de informații cu referire la legislațiile naționale ale asigurărilor, la evoluția piețelor naționale de asigurări, la societățile de asigurare și serviciile prestate de către acestea. Ân declarația de constituire a acestui consiliu obiectivele urmărite erau de a elabora și coordona principii comune de reglementare a asigurărilor, urmărindu-se atingerea unui ânalt nivel de armonizare a legislației, fiind astfel produsă unificarea spațiului ân domeniul asigurărilor. Cu toate acestea acest Consiliu n-a reușit să-și realizeze obiectivele și să elaboreze niște standarde unice de reglementare a asigurărilor.
Ulterior, pentru efectuarea extinderii și consolidării relațiilor internaționale și a celor neoficiale ale organelor publice de reglementare a activității de asigurare, fapt menit să contribuie la sporirea nivelului de protejare a intereselor asiguraților, persoanelor asigurate precum și a beneficiarilor asigurărilor, a fost constituită Asociația Internațională a Organelor Publice de Reglementare a Activității de Asigurare, ca forum internațional al statelor participante. Asociația contribuie la consolidarea și diversificarea relațiilor dintre organele publice de reglementare a asigurărilor, crează condiții favorabile pentru efectuarea schimbului de informații necesare sau opinii, efectuând concomitent o analiză sub toate aspectele informației disponibile, precum și o redistribuire a datelor statistice și analitice membrilor Asociației.
Asociația Internațională a Serviciilor de Supraveghere a Asigurărilor (IAIS) este prima organizație globală a organelor publice de reglementare a activității de asigurare, membrii căreia și-au asumat obligația să efectueze regulat schimbul de informații despre activitatea societăților de asigurare aflate sub jurisdicția lor, precum și despre formele și metodele utilizate ân procesul de reglementare a activității de asigurare. La lucrările asociației participă fondatorii, membrii acestei structuri internaționale, care au alt statut decât fondatorii, precum și observatorii, care pot fi organizații internaționale, regionale, guvernamentale sau alte organizații publice, a căror activitate este reglementarea activității de asigurare sau prestarea serviciilor de asigurare.[35, p. 107]
Conform prevederilor Statutului a IAIS, convocarea conferințelor este o formă complementară de ântreținere a relațiilor reciproce dintre organele publice de reglementare a asigurărilor din diferite state ale lumii.
Unul din scopurile pentru care a fost constituită IAIS este și crearea posibilităților pentru efectuarea nestingherită a schimbului de informații despre activitatea organelor publice de reglementare a asigurărilor din diferite state ale lumii, constituirea unei transparențe sensibile și a schimbului liber de informații atât despre legislațiile naționale ân baza cărora sunt reglementate asigurările, cât și despre activitatea societăților de asigurare din diferite colțuri ale lumii.
S-a examinat, de asemenea, și posibilitate ca această organizație internațională să elaboreze și unele standarde ân baza cărora s-ar putea reglementa activitatea de asigurare. Este știut faptul că, unificarea și utilizarea armonioasă a formelor și metodelor de reglementare a asigurărilor aplicate ân diferite state ale lumii simplifică procedura previziunii și a pronosticării rezultatelor obținute de către societățile de asigurare, precum și determinarea solvabilității acestor asigurători. Concomitent a fost examinată și propunerea ca standardele elaborate să aibă un caracter obligatoriu pentru statele membre ale Asociației, ele fiind astfel asemănătoare cu standardele utilizate de comitetul Basel ce reglemetează activitatea bancară.
Dar luându-se ân considerație faptul că procedura de reglementare a asigurărilor diferă considerabil ân statele membre ale asociației, fiind astfel utilizate formele și metodele necesare de reglementare, ce ar asigura un control aprofundat a activității desfășurate de către societățile de asigurare, a fost adoptată decizia ca standardele elaborate să aibă un caracter recomandativ pentru o perioadă dată de timp. Aceste standarde sunt niște cerințe minimale unice care trebuie să fie respectate de către toate societățile de asigurare, ele fiind orientate spre garantarea stabilității financiare a asigurătorilor, precum și a protejării adecvate a intereselor asiguraților. Aceste standarde includ, de asemenea, licențierea serviciilor de asigurare ce urmează să fie puse ân aplicare, metodele de efectuare a controlului vizând determinarea nivelului de solvabilitate a societăților de asigurare, regulamentele ân baza cărora se constituie rezervele tehnice și se efectuează plasamentele de capital, ce sunt utilitzate atât pe piețele de asigurare dezvoltate ale SUA, cât și ân spațiul de asigurare unic al UE.
Punerea ân aplicare a standardelor unice ân baza cărora urmează să fie reglementată activitatea de asigurare, necesită ca probabil să fie sistematizate, studiate și elaborate formele și metodele adecvate de reglementare a activității de asigurare, ele urmănd ca să fie puse ân aplicare ulterior ân diverse sisteme legislative.
Este foarte important ca statele cu o economie ân tranziție, ale căror sisteme legisltive se află ân stadiul de constituire, să conștiintizeze faptul că actualmente se constituie o piață globală și multinațională, luând astfel ân considerație aceste realități la elaborarea legislației naționale, ân baza căreia se va reglementa activitatea de asigurare. Aceste imperative ale timpului urmează să fie incluse ân procesele de reglementare și prognozare a nivelului de extindere al ficărei piețe, dat fiind faptul că ân prezent este foarte dificil ca dezvoltarea unei ramuri a economiei naționale să depindă ân ântregime numai de factori interni.
Un scop important al cooperării economice internaționale este și libera intrare pe piețele naționale a operatorilor străini. Referitor la asigurări, care sunt reglementate de legislațiile naționale, condiția de liberalizare a pieței se manifestă prin faptul că atât pentru societățile de asigurări naționale, cât și pentru cele străine, sunt stabilite condiții egale de desfășurare a activității de asigurare, aplicându-se astfel standarde unice ân raport cu exigențele stabilite față de asigurați, față de regulamentele lor de asigurare, precum și față de relațiile stabilite dintre asigurători și clienți. Cadrul ân care âși desfășoară activitatea societățile de asigurare este stabilit de condițiile ân baza cărora sunt reglementate asigurările aplicate.
Atât comitetul Basel de reglementare a activității bancare cât și IAIS n-au statutul de structuri interguvernamentale, fapt care dintr-un oarecare punct de vedere contribuie ântr-o mare măsură la o independență mai pronunțată și la un ânalt profesionalism ân activitatea desfășurată de către aceste structuri internaționale, iar din alt punct de vedere este o procedură destul de complicată de adoptare a legislațiilor naționale ân baza cărora se reglementează activitatea de asigurare din diferite state ale lumii, cu exigențele ânaintate de către această organizație internațională.
Actualmente, IAIS se află ân procesul de sporire al influenței sale asupra comunității mondiale a asigurărilor, care va spori tot mai mult și mai mult ân dependență de globalizarea tot mai pronunțată a asigurărilor, precum și de expansiunea societăților internaționale de asigurare, ea fiind astfel tot mai des solicitată pentru a garanta protejarea intereselor beneficiarilor serviciilor de asigurare din diferite state ale lumii.
Prin legea de ânființare a CNPF, aceasta are competențe ân planul stabilirii de relații de cooperare cu instituțiile similare din alte țări, cu organizațiile internaționale ale acestora și cu instituțiile internaționale finanțatoare. Astfel, una din particularitățile actuale ale sistemului național de asigurări o constituie racordarea legislației naționale a asigurărilor la standardele internaționale, interconexiunea lui cu piețele de asigurări străine și colaborarea ân cadrul organismelor internaționale de specialitate.
Ântru realizarea competențelor și năzuințelor organului de supraveghere a asigurărilor la 24 octombrie 2009 Adunarea Generală a Asociației Internaționale a Supraveghetorilor ân Asigurări (IAIS) care a avut loc la Rio de Janeiro, Brazilia a aprobat decizia privind admiterea Comisiei Naționale a Pieței Financiare din Republica Moldova ân calitate de membru al Asociației.
Totodată, integrarea Republlicii Moldova ân economia mondială necesită luarea ân considerație a multiplelor probleme existente ân economia națională și realizarea politicii economice externe ântemeiate pe interesul național.
Ân prezent există următoarele probleme, care apar ân procesul integrării piețelor de asigurări, ce sunt caracteristice și pentru țara noastră:
Perfecționarea legislației ân domeniul asigurărilor;
Dinamica gradului de asprime a suparvegherii asigurărilor.
Integrarea sistemului național de asigurări ân sistemul european necesită perfecționarea bazei legislative ce reglementează funcționarea sectorului asigurărilor, luând ân considerare standardele europene; elaborarea și realizarea unui complex de măsuri pentru reformarea sistemului asigurărilor, pentru dezvoltarea pieței naționale a asigurărilor și a direcțiilor prioritare ale asigurărilor; sporirea exigențelor referitor la stabilitatea financiară și solvabilitatea societăților de asigurare și reasigurare; organizarea unui sistem de instruire, perfecționare și avansare a cadrelor ce activează ân domeniul asigurărilor.
Principalele direcții de monitorizare prudențială a sectoarelor naționale de asigurări ân context de impact al proceselor integraționiste sunt:
Decompartimentarea activităților de asigurare și măsurile de securitate financiară – la nivelul sectorului de asigurări apare cazul decompartimentării ântre ramurile de viață și non viață. Ân majotitatea țărilor principiul general ân vigoare este cel al separării ântre cele două ramuri;
N-au fost ântreprinse acțiuni ân vederea autorizării activității de asigurare atât pe sectorul viață, cât și pe cel non viață.
Tendințele privind transparența schimbului de informații și de armonizare contabilă internațională sunt de o actualitate deosebită, fapt ce impune pe autoritățile locale ca să acorde o atenție deosebită procesului de evoluție a acestora.
Sub aspect etimologic, conceptul de armonizare face referire la acțiunea de a pune ân armonie, respectiv de a face să fie sau a fi ân concordanță. Transpus ân plan contabil, procesul de armonizare, presupune existența unui reper normativ, la care să subscrie eforturile organismelor naționale și internaționale de normalizare și reglementare contabilă, dincolo de numeroasele dificultăți ân materie de acceptabilitate a unui set de standarde ân materie de raportare financiar contabilă.
Aprobarea de către Consiliul pentru Standardele Internaționale de Contabilitate (IASB) la 31 martie 2004 a Standardului Internațional de Raportare Financiară 4 „Contracte de Asigurări” a reprezentat fără ândoială, un pas esențial pe calea convergenței contabile ân domeniul asigurărilor.
Acest Standard de raportare financiară și-a stabilit drept obiective majore prezentarea modului de contabilizare și raportare financiară a contractelor de asigurare, pentru orice entitate ce emite astfel de contracte (denumită asigurător), precum și solicitarea unei informări adecvate, care să permită identificarea și explicitarea sumelor recunoscute ân situațiile financiare ale unui asigurător și rezultate din contractele de asigurare, ajutând utilizatorii externi să ânțeleagă valoarea, planificarea (scadența) și incertitudinea fluxurilor viitoare de trezorerie (cash-flows) care rezultă din contractele de asigurare.
Tranziția către IFRS nu vizează doar domeniul contabil ci, are implicații mult mai largi, de la planificarea de bază a activității până la managementul strategic al societăților. Astfel, adoptarea IFRS pesupune:
Un nou sistem de evaluare a performanței;
Âmbunătățirea calității informațiilor destinate managementului ân vederea adoptării celor mai bune decizii;
Sporirea competitivității;
Schimbarea ântregii baze de raportare.
Pentru investitori implementarea IFRS –urilor va conduce la o creștere a credibillității informațiilor prezentate de societăți, o mai bună ânțelegere a riscurilor și beneficiilor și prin asigurarea unei comparabilități a rezultatelor financiare ale societăților din același domeniu de activitate.
Prevederile IFRS 4 „Contracte de asigurare”, se aplică tuturor contractelor de asigurare, inclusiv contractelor de reasigurare. Potrivit IFRS 4, un contract de asigurare reprezintă acel tip specific de contract, conform căruia o parte (asigurătorul) acceptă un risc semnificativ de asigurare de la o altă parte, (deținătorul poliței), convenind să-l compenseze pe deținătorul de poliță, dacă un anumit eveniment viitor nesigur specificat ân contractul de asigurare ca fiind un eveniment asigurat âl afectează ân mod negativ pe deținătorul poliței. Deci, definiția contractului de asigurare este, preponderent, una de natură economică, și nu juridică.
Organismul internațional de normalizare contabilă, apreciază că un risc este semnificativ dacă, și numai dacă, un eveniment asigurat poate obliga societatea de asigurări să plătească beneficii adiționale semnificative, a căror natură și valoare sunt evaluate ân funcție de probabilitatea producerii evenimentului asigurat, atâta timp cât scenariul are substanță comercială, lăsând la latitudinea societăților de asigurări să implementeze propriile proceduri cantitative și calitative de evaluare a riscurilor. De exemplu, ân cazul asigurărilor mixte de viață, poate fi identificat un risc semnificativ atunci când indemnizațiile de asigurare plătite ân cazul unui deces (eveniment asigurat) sunt semnificativ mai mari decât cele plătite la maturitatea contractelor.
Prin prisma acestei accepțiuni, sunt acoperite majoritatea contractelor de asigurare generală și de viață, deși acele contracte care nu transferă un risc semnificativ de asigurare, nu se vor regăsi ân aria de aplicabilitate a IFRS 4.
Se consideră contracte de asigurare:
Asigurarea âmpotriva furtului sau distrugerii proprietății;
Asigurarea pentru răspunderea referitoare la un produs, răspunderea profesională, răspunderea civilă;
Obligațiunile pentru o catastrofă, dacă evenimentul care conduce la acoperirea poliței include o condiție că emitentul obligațiunii a suferit o anumită pierdere.
Nu sunt contracte de asigurare:
contractele financiare care nu expun asigurătorul la un risc semnificativ de asigurare (contracte de investiții, reasigurare financiară);
propria asigurare: de exemplu, garanția unui produs este eliberată direct de producător, intermediar sau vânzătorul cu amănuntul;
Obligațiunile pentru catastrofă, eliberate de un eveniment extern pentru care asigurătorul nu contractează o pierdere specificată.
Principalele aspecte pe care le abordează implimentarea IFRS ân domeniul asigurărilor vizează, ân principal:
Contabilizarea instrumentelor financiare derivate âncorporate, ân mod distinct față de contractul de asigurare gazdă și evaluarea lor la valoarea justă, cu includerea modificărilor de valoare justă ân contul de profit și pierdere. Prin excepție, ân anumite situații, când o astfel de identificare și evaluare distinctă este greu de realizat, asigurătorul nu este obligat să separe și să evalueze la valoarea justă opțiunile unui deținător de polițe de a ceda un contract de asigurare pentru o sumă fixă ( sau o sumă constituită dintr-o sumă fixă și o rată a dobânzii), chiar dacă prețul de exercitare al acestei opțiuni de cumpărare sau de cedare de numerar diferă față de valoarea contabilă a datoriei de asigurare din contract;
Separarea și evaluarea distinctă a componentelor de depozit și a celor de asigurare, dacă sunt ândeplinite următoarele condiții:
asigurătorul poate evalua ân mod distinct componenta de depozit, inclusiv orice opțiuni de cedare âncorporate, fără a lua ân considerare componenta de asigurare, ân caz contrar separarea fiind interzisă;
politicile contabile ale asigurătorului nu solicită acestuia să recunoască toate obligațiile și drepturile care rezultă din componenta de depozit, indiferent de baza utilizată pentru evaluarea acestor drepturi și obligații, ân caz contrar, separarea este permisă, dar nu și obligatorie.
Efectuarea testului de adecvare a datoriei, ceea ce presupune ca un asigurător să evalueze la fiecare dată de raportare, dacă datoriile sale de asigurare sunt adecvate, folosind estimări curente ale fluxurilor viitoare de numerar aferente contractelor de asigurare, inclusiv fluxuri de numerar corelate, precum cheltuielile de instrumentare a despăgubirilor, sau cele care rezultă din opțiuni âncorporate. Dacă o astfel de evaluare arată faptul că valoarea contabilă a datoriilor de asigurare este inadecvată prin prisma fluxurilor viitoare de trezorerie estimate, ântregul deficit va fi recunoscut ân contul de profit și pierdere;
Recunoașterea unei deprecieri a activelor din reasigurare, dacă și numai dacă:
există o dovadă obiectivă, ca rezultat al unui eveniment care a intervenit după recunoașterea inițială a activului din reasigurare, constând ân faptul că partea care cedează ân reasigurare anumite riscuri, poate fi pusă ân conjunctura de a nu âncasa toate sumele care âi sunt datorate ân acord cu termenii contractuali;
un astfel de eveniment are un efect care poate fi evaluat ân mod credibil, asupra sumelor pe care cedentul le va âncasa de la reasigurător.
Modificări de politici contabile, cu scopul de a asigura un grad sporit de relevanță și credibilitate a informațiilor prezentate ân situațiile financiare;
Prezentarea contractelor de asigurări dobândite ân urma unei combinări de ântreprinderi sau ân urma unui transfer de portofoliu, ân ideea că societățile de asigurări pot recunoaște o imobilizare necorporală, pentru diferența dintre valoarea justă și valoarea contabilă a datoriilor din asigurări, rezultate ân urma unor astfel de operațiuni. Se poate aprecia că o astfel de abordare prezintă un caracter particular la nivelul societăților de asigurări, din moment ce un astfel de activ nu mai este ântâlnit ân cadrul referențialului internațional. De exemplu, ân segmentul asigurărilor de viață, imobilizările necorporale rezultate din achiziția activelor și datoriilor de asigurare reprezintă valoarea prezentă a beneficiilor viitoare, adică suplimentul valorii contabile a contractului de asigurare față de valoarea justă a drepturilor și obligațiilor contractuale, redând expresia valorii viitoare a afacerii. [66, p. 3]
De asemenea crearea pieței unice impune necesitatea elaborării unui sistem coerent și fiabil de monitorizare a solvabilității societăților din domeniul asigurărilor. Acest sistem va trebui să răspundă provocărilor reprezentate de creșterea competiției, continua integrare a piețelor de capital, dezvoltarea tot mai puternică a conglomeratelor financiare, noile canale de distribuție etc. Ân elaborarea acestui sistem de solvabilitate, primul pas a fost reprezentat de definirea cerințelor cărora acesta trebuie să le răspundă, respectiv:
Să protejeze beneficiarii, asigurând instituțiilor de supraveghere un interval de timp, necesar identificării și remedierii fenomenelor negative ânregistrate ân cadrul unei societăți;
Să ofere compatibilitate, transparență și coerență, creând astfel un câmp de acțiune uniform;
Să stabilească un set de cerințe privind marja de solvabilitate ân conformitate cu riscurile reale.
Metodologia de calcul a marjei de solvabilitate minime trebuie:
să permită transmiterea unui semnal corect către management, fără a âncuraja comportamentul imprudent;
să evite complicațiile inutile – un sistem simplu, ușor de ânțeles și de aplicat, care să nu genereze costuri de administrare adiționale. Scopul monitorizării solvabilității este acela de a trage un semnal de alarmă ân faza de debut al manifestării tendințelor negative nu de a furniza o garanție sigură âmpotriva falimentului;
să reflecte corect evoluțiile ânregistrate pe piață;
să stabilească principii, fără să fie excesiv de restrictive;
să evite, pe cât posibil, generarea unor raportări financiare suplimentare, valorificând informațiile cuprinse ân raportările contabile curente;
să evite cerințele de capital excesive care ar conduce la scăderea competitivității pieței de asigurări .
Ân viziunea autorităților de reglementare ân domeniu, la nivel internațional și european, cerințele de solvabilitate pe baza riscului sunt structurate ân trei paliere:
Palierul I – are ân vedere adecvarea capitalului, ceea ce presupune stabilirea unor cerințe clare privind capitalul minim și solvabilitatea capitalului, precum și evaluarea datoriilor de asigurare și a riscurilor legate de activele specifice.
Palierul II – vizează revizuirea supravegherii societăților de asigurare prin introducerea principiilor de guvernanță corporative, âmbunătățirea managementului activelor și datoriilor, eficiența controalelor interne, consolidarea programelor de reasigurare și dezvoltarea procesului de supraveghere prudențială.
Palierul III – prevede reglementarea pieței asigurărilor prin calitatea informațiilor destinate publicului și supravegherii prudențiale, promovarea principiului transparenței, cerințe suplimentare privind prezentarea informațiilor și comunicarea financiară, ân general.
Cu privire la ghidul de implementare a IFRS 4, Organismul internațional de normalizare (IASB), apreciază că acesta nu trebuie să devină o listă de verificare și preferă o abordare bazată pe principii, care va da o flexibilitate mai mare ân ceea ce privește modul de prezentare a informațiilor ân situațiile financiare ale companiilor de asigurări. Ân consecință, operatorii de pe piața asigurărilor trebuie să-și dezvolte strategii de comunicare, care să satisfacă nevoile utilizatorilor externi și să reziste presiunilor de raportare competitivă.
Ân baza celor expuse mai sus putem concluziona următoarele.
Impactul proceselor integraționiste a făcut imperios necesară libera circulație a mărfurilor, serviciilor și persoanelor. Ân acest context au fost ridicate barierele legislative ân baza cărora era reglementată activitatea de asigurare, s-a produs standardizarea contractelor de asigurare, a fost liberalizat accesul operatorilor acreditați ân sectorul de asigurări ca să desfășoare activități și ân alte state. Concomitent au fost elaborate niște norme de reglementare financiară prudențială, a fost impusă specializarea internă a asigurătorilor, fapt impus de necesitatea atenuării conflictelor dintre asigurați și asigurători. Ân această ordine de idei vom mmenționa că și ân țara noastră au fost ântreprinse anumite măsuri orientate spre edificarea unui sector național de asigurări viabil și funcționabil. Ân pofida celor expuse anterior vom menționă, că ân sectorul național de asigurări mai persistă o multitudine de inconveniente și impedimente, fapt ce impune necesitatea ca autoritățile și instituțiile abilitate să ântreprindă noi acțiuni orientate spre consolidarea sectorului național de asigurări ân cadrul proceselor integraționiste, care derulează atât la nivel regional, cât și la cel mondial.
II Conflictele din activitatea de asigurare și formele de manifestare ale acestora
2.1 Dinamica și evoluția conflictelor din activitatea de asigurare
Profundele modificări politice și economice operate actualmente ân societatea noastră impun și necesitatea constituirii unui sector a asigurărilor funcțional și eficient.
Sectorul național de asigurări, aflat actualmente ân proces de restructurare, nu a atins âncă un nivel suficient de evoluție și este âncă departe de a garanta o protecție edecvată prin asigurare a intereselor patrimoniale ale entităților economice și ale cetățenilor Republicii Moldova.
Cauzele principale care frânează evoluția firească a sectorului național de asigurări rezidă din capacitatea de cumpărare redusă a asiguraților, din legislația primară inadecvată, din nomenclatorul restrâns al legislației secundare precum și din capacitățile instituționale neconsolidate a autorității de administrare a asigurărilor, fapt care face imposibilă combaterea efectivă a exceselor comise de către operatorii acreditați.
Cele menționate anterior determină acumularea unei mase critice ce generează conflicte de natură atât comercială cât și conflicte de natură financiară.
Nerespectarea de către autoritatea de administrare a asigurărilor a legislației privind competența de monitorizare financiară a activităților desfășurate de către societățile de asigurări reprezintă una din premizele care diminuează nivelul de protejare prin asigurare a intereselor patrimoniale ale persoanelor fizice și celor juridice generând astfel conflicte dintre asigurați și asigurători.
Conform practicilor internaționale, veniturile realizate sub forma primelor de asigurare, concretizate ân prime aferente asigurărilor obligatorii, se reflectă ân evidența asigurătorului pe ramuri de asigurare și pe categorii de asigurați. Această modalitate de reflectare ân evidență a primelor subscrise este determinată și de faptul că pe unele tipuri de asigurare diferă ânsăși chiar și obiectul asigurării.
Astfel, ân conformitate cu prevederile art 3 din Legea privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule, obiectul acestei asigurări este constituit de răspunderea civilă a posesorului de autovehicul pentru orice pagubă sau vătămare corporală produsă prin accident de autovehicul ân limitele de acoperire ale asigurării.
Cu âncepere de la 30 aprilie 1998 a fost pusă ân aplicare asigurarea obligatorie de răspundere civilă a transportatorilor față de călători, unde ân baza alineatului 2 art 1 din legea menționată, obiectul acestei asigurări este reprezentat de răspunderea civilă a transportatorilor pentru prejudiciul cauzat vieții, sănătății și bunurilor călătorilor.
Ân pofida faptului că ân conformitate cu prevederile incluse ân actele legislative menționate, obiectele acestor asigurări diferă esențial, fapt ce necesită reflectarea separată a acestora ân evidență, ân conformitate cu alineatul 3 art 8 din Legea privind asigurările, asigurarea de răspundere civilă a transportatorilor față de călători urmează a fi reflectată ân evidență ân cadrul asigurărilor de răspundere civilă auto, avea și maritimă. Această lacună a legislației ân vigoare reprezintă una din premizele apariției conflictelor comerciale din activitatea de asigurare.
Mai mult ca atât, CNPF nu monitorizeză această activitate, nefiind astfel cunoscut cum sunt protejate prin acest tip de asigurare aspectele sociale și cele patrimoniale ale victimelor accidentelor rutiere. Prin urmare, această acțiune ântreprinsă de către CNPF nu face posibilă efectuarea unei evaluări adecvate a politicii sociale promovate de către autoritățile Republicii Moldova.
Figura 2.1. Dinamica primelor brute subscrise și a despăgubirilor achitate de la asigurarea obligatorie de răspundere civilă a transportatorilor față de călători, ân anii 2006-2008
Sursa: Realizată de autor ân baza datelor CNPF, anii 2006-2008
După cum rezultă din Figura 2.1. primele subscrise de la contractarea asigurărilor obligatorii de răspundere civilă a transportatorilor față de călători ân anul 2006 au constituit 3,97 mil lei sau 1,03% din totalul asigurărilor obligatorii (386,63 mil lei), atunci când despăgubirile de asigurare acordate au constituit doar 105267 lei ori 2,65% din volumul total al primelor acumulate de la contractarea acestei asigurări sau 0,08% din totalul plăților operate.
O situație similară a fost atestată și ân anul 2007, unde volumul primelor subscrise de la asigurarea obligatorie de răspundere civilă a transportatorilor față de călători au constituit 5,14 mil lei sau 1,15% din totalul asigurărilor obligatorii (446,38 mil lei), fiind operate și plăți de asigurare, care au constituit 144919 lei ori 2,82% din acumulările provenite de la asigurarea de răspundere a transportatorilor sau 0,1% din totalul plăților operate.
Conform rezultatelor activității desfășurate de către sistemul național de asigurări ân decursul anului 2008, acumulările de la contractarea asigurărilor obligatorii de răspundere civilă a transportatorilor față de călători au constituit 5,58 mil lei sau 0,83% din totalul asigurărilor obligatorii (668,12 mil lei), fiind operate și despăgubiri de asigurare ân acest sens, care au constituit 9613 lei ori 0,17% din acumulările provenite de la această asigurare sau 0,0047% din totalul plăților operate.
Ân conformitate cu prevederile alineatului 2 al art.6 din Legea privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă a transportatorilor față de călători, contractul de asigurare se âncheie până la obținerea licenței de efectuare a transporturilor, fără să fie stabilite condițiile concrete de aplicare a acestor asigurări, fapt ce nu contribuie la extinderea operațiunilor de asigurare de răspundere civilă a transportatorului față de călători. Ân consecință, suma primelor de asigurare acumulate de la aceste asigurări ân anul 2008 au constituit 5,58 mil lei, iar cuantumul despăgubirilor de asigurare acordate au constituit doar 9613 lei.
Ân acest context se impune necesitatea ântreprinderii unui șir ântreg de acțiuni care ar contribui la funcționarea eficientă a Legii privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă a transportatorilor față de călători, asigurând astfel un nivel adecvat de protecție socială a cetățenilor.
Ân conformitate cu prevederile legale, societățile de asigurare al căror capital social poate fi divizat ân acțiuni sau ân părți sociale, indiferent de forma de proprietate, âși desfășoară activitatea ân regim comercial, urmărind realizarea de profit. Ânsă, grație activității desfășurate de către asigurători, manifestată prin mobilizarea resurselor financiare ân baza metodei de asigurare, face posibilă clasarea acestei structuri ân cadrul instituțiilor financiare, dat fiind faptul că desfășoară activități cu instrumente financiare (contracte de asigurare). Astfel, luând ân considerație faptul că asigurătorii âși desfășoară activitatea ân baza capitalului mobilizat, ân baza alineatului 1, art 34 din Legea privind asigurările, asigurătorii sunt obligați ca să formeze și să mențină suficiente rezerve obligatorii, necesare realizării obligațiunilor asumate prin contractele de asigurare și sau reasigurare (vezi figura 2.2).
Figura 2.2 Dinamica rezervelor de asigurare ânregistrate ân sectorul național de asigurări, ân anii 2006 – 2009
Sursa: Realizată de autor ân baza datelor CNPF, anii 2006-2009
După cum rezultă din informația ânserată ân figura 2.2. rezervele ânregistrate ân sectorul național de asigurări au evoluat de la 352,0 mil lei ân 2006 până la 487,5 mil lei ân 2009, fiind astfel atestată o sporire ân dinamică a acestor fonduri cu 135,5 mil lei sau de 1,4 ori.
Ân pofida faptului că rezervele deținute de asigurători au o destinație specială și anume realizarea angajamentelor asumate de către aceste structuri prin contracte de asigurare și/sau reasigurare, ân perioada de timp menționată nu se atestă o asemenea evoluție spectaculoasă și a plăților operate de către aceste instituții, așa după cum s-a produs ân raport cu fondurile de asigurare (vezi figura 2.3).
Figura 2.3.Dinamica plăților operate, ân anii 2006-2009
Sursa: Realizată de autor ân baza datelor CNPF, anii 2006-2009
După cum rezultă din informația ânserată ân figura 2.3, dacă volumul plăților de asigurare operate ân anul 2006 constituiau 191,0 mil lei, atunci ân anul 2009 acest indicator a constituit 299,9 mil lei, ânregistrând astfel o creștere cu 108,9 mil lei sau de 1,6 ori.
Specificul rezervelor deținute de asigurător este determinat de faptul că aceste resurse financiare urmează a fi utilizate numai după destinația specială a acestui capital. Ân caz contrar se produce o insuficiență de resurse necesare pentru realizarea angajamentelor asumate de asigurător la momentul contractării asigurării (reasigurării) fapt care poate genera conflicte ântre părțile contractante.
Ân acest context este necesar de menționat că ân hotărârea privind rezultatele controlului activității economico financiare a societății de asigurare „Auto – Siguranța” SA nr. 225 din 16 aprilie curent, adoptată de către CNPF este indicat faptul că asigurătorul ân cauză a diminuat rezerva primei neâncasate cu circa 101,0 mii lei, fără a fi indicat cum acest proces a influențat activitatea operațională a instituției ân cauză și dacă n-au fost cumva periclitate astfel relațiile contractuale. Cazuri similare au fost comise și de către societățile de asigurare „Moldcargo” SRL, etc. [24, p.53]
Un alt factor care poate genera conflicte dintre asigurați și asigurători este determinat de lipsa echilibrului dintre primele subscrise și plățile acordate după producerea riscurilor asigurate (vezi figura 2.4).
Figura 2.4. Dinamica primelor brute subscrise și a despăgubirilor achitate, ân anii 2006 – 2009
Sursa: Realizată de autor ân baza datelor CNPF, anii 2006-2009
După cum rezultă din informația ânserată ân figura 2.4., dacă volumul plăților de asigurare operate ân anul 2006 constituia 191,0 mil lei la un volum total de prime brute subscrise de 558,9 mil lei, atunci ân anul 2009 acest indicator a constituit 299,9 mil lei raportat la un volum total de prime brute subscrise de 813,2 mil lei. Astfel, la o creștere cu 254,3 mil lei a volumului total de prime brute subscrise ân anul 2009 față de anul 2006 sau la o creștere de 1,5 ori, volumul plăților de asigurare operate ân 2009 s-au majorat cu 108,9 mil lei față de volumul plăților de asigurare operate ân 2006 sau a ânregistrat o creștere de 1,6 ori. Ponderea plăților de asigurare operate, ân anul 2006, constituie 34% din volum total de prime brute subscrise ân timp ce ân 2009 ponderea plăților de asigurare operate a constituit 36,8% din volum total de prime brute subscrise. Totodată ținem să menționăm că ân 2008 ponderea plăților de asigurare operate a atins nivelul minim ânregistrând 29,2% din volum total de prime brute subscrise. Astfel se observă că, la nivel de piață, rata despăgubirilor ân 2009 constituie doar 36,8%, un așa nivel, pe piețele europene, este apreciat ca fiind unul scăzut (o rată considerată de nivel normal ar fi 50 – 80 %). Ar fi două motive: ori societățile de asigurare se eschivează de cele mai multe ori de la plata despăgubirilor, ori primele de asigurare sunt prea ânalte.
Acest trend de evoluție inadecvată a plăților de asigurare a fost influențat de anumiți factori cum ar fi concentrările semnificative deținute de grupe restrânse de asigurători, utilizarea diverselor tipuri de acordare a plăților ân procesul de regularizare a unei daune, precum și alți factori de ordin restrictive, ce denaturează esența economică a unei asigurări.
Lipsa echilibrului dintre primele subscrise și plățile operate de către asigurători poate fi generată și de volumul de profit ânregistrat de către operatorii acreditați ân sectorul național de asigurări, fapt care de asemenea poate favoriza apariția conflictelor dintre asigurați și asigurători (vezi figura 2.5).
Figura 2.5. Dinamica rezultatului financiar ânregistrat de către operatorii acreditați ân sectorul național de asigurări, ân anii 2006 – 2009
Sursa: Realizată de autor ân baza datelor CNPF, anii 2006-2009
Ân conformitate cu informația ânserată ân figura 2.5 profitul ânregistrat de către asigurători a sporit de la 55,0 mil lei ân anul 2006, până la 179,5 mil lei ân anul 2008, atestându-se astfel o diminuare a acestui rezultat ân anul 2009 până la 145,7 mil lei.
Analiza principalilor indicatori ai operatorilor acreditați ân sectorul național de asigurări, pentru perioada 2006 – 2009, atestă anumite situații specifice a unor asigurători, care generează dezechilibrul dintre primele subscrise și plățile operate de către aceștia (Anexa 1, Anexa 2, Anexa 3, Anexa 4). Astfel, profitul obținut de către societatea de asigurări „Moldasig” SRL ân anul 2009 a constituit 102,0 mil lei sau 70 la sută din totalul profitului ânregistrat pe sectorul național de asigurări, iar ponderea profitului ân totalitatea primelor subscrise de către această societate de asigurări este de 40 la sută.
O altă situație generatoare de conflicte poate fi și faptul că ân conformitate cu prevederile incluse ân art. 2 al Legii privind conflictul de interese, noțiunea de conflict de interese este interpretată ca situația ân care persoana care deține o funcție publică trebuie să ia o decizie sau să participe la luarea unei decizii, sau să ântreprindă ân ândeplinirea atribuțiilor sale, alte acțiuni ce influențează sau pot influența interesele sale personale.
Ân conformitate cu proiectul de lege privind modificarea și completarea unor acte legislative, art. 33 alineatul 4 din Legea privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule se modifică și se va expune următoarei redacții: fondul de protecție a victimilor străzii, care este instituit ân scopul protejării persoanelor păgubite prin accidente produse de autovehicule ai căror posesori nu au respectat asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, de autovehicule neidentificate și/sau obținute pe cale ilicită, se administrează și se utilizează de către CNPF.
Această clauză ce urmează a fi introdusă ân redacția nouă a Legii privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru daune produse de autovehicule, vine ân contradicție cu prevederile art 2 al Legii privind conflictul de interese.
Ânsă ân conformitate cu stipulările incluse ân art 3 din legea menționată asemenea situații nu sunt incluse.
Ân conformitate cu alineatul 1 art 10 al Legii privind Comisia Națională a Pieței Financiare, CNPF este codusă de Consiliul de administrație. Totodată ân baza alineatului 1 art 18 al aceleiași legi, deciziile Comisiei Naționale se adoptă la ședințele Consiliului de administrație prin votul majorității celor prezenți la această ședință.
Astfel, ân pofida faptului că ân conformitate cu prevederile incluse ân actele legislative menționate, hotărârile și ordonanțele Comisiei Naționale trebuie să fie aprobate de Consiliul de administrație, o serie de Hotărâri ale CNPF cum ar fi Hotărârea cu privire la aprobarea formei și conținutului cererilor de asigurare, contractului de asigurare și polițelor de asigurare la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule nr. 20/5 din 16 mai 2008 și Hotărârea privind stabilirea primei de asigurare de bază și valoarea coeficienților de rectificare aferenți asigurării obligatorii de răspundere civilă auto internă și externă nr. 53/5 din 31 octombrie 2008, au fost aprobate, contrar prevederilor legale, de către CNPF.
Frauda ân asigurări reprezintă una din premizele fundamentale ale conflictelor comerciale survenite ântre asigurat și asigurător. Aceasta, este concepută ca fiind o inșelăciune deliberată comisă âmpotriva sau de către un asigurător, un producător sau un consumator pentru a obține un câștig financiar. Vorbim aici despre un act deliberat care constă ântr-o reprezentare defectuoasă a elementelor de fapt care determină decizia de a incheia o asigurare indiferent dacă această decizie provine din partea asiguratului, a asigurătorului, a unei terțe persoane sau a prestatorului de servicii.
Astfel, deși mulți asociază frauda ân asigurări cu âmbogățirea sau tentativa de âmbogățire ilicită doar din partea asiguraților, totuși realitatea este mai complexă. Flagelul fraudei atacă toate lanțurile procesului de asigurare: asigurători, reasigurători, brokeri, agenți și asigurați.
Ân dorința sa de a profita de pe urma celorlalți, unii clienți ai societăților de asigurări sunt ispitiți:
să improvizeze cazuri asigurate. Exemple ân acest sens sunt: ânscenare de furt (tăinuirea sau vânzarea obiectului și declararea acestuia ca furat), distrugerea intenționată a obiectului asigurat (au fost cazuri când persoana și-a lovit mașina cu ciocanul pentru a imita grindina, dar a fost deconspirat prin faptul că a aplicat loviturile din interior etc);
să exagereze cererile de despăgubire prin declarații false privind pierderile suportate. Cel mai frecvent persoanele pretind că anumite obiecte se aflau la locul pagubei, când ân realitate acestea nu existau sau se aflau ân altă parte ân stare intactă;
să âncheie contracte de asigurare imediat după sau până la survenirea cazului asigurabil. Cel mai frecvent această situație apare ân asigurările de răspundere civilă auto, dar se resimte și ân asigurări de persoane și de proprietate. Ân acest caz, rolul persoanelor corupte din rândul poliției, pompierilor sau personalului medical este greu de neglijat și se rezumă, de obicei la: procese verbale și certificate falsificate;
să abuzeze de asigurări multiple prin depunerea a mai multor cereri de despăgubire pentru aceeași pagubă la câteva societăți de asigurare;
Un factor important cu o influență negativă a proceselor de distribuție a certificatelor de asigurare Carte Verde este determinat de caracterul vag a legislației privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto.
Astfel, ân conformitate cu prevederile incluse ân alineatul 1 litera j), art. 31 din Legea privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, una din atribuțiile principale ale BNAA este determinată de faptul că acestei structuri i se atribuie calitatea de emitent al certificatelor de asigurare Carte Verde.
Ânsă, calitatea de emitent nu este ânsoțită și de dreptul de a verifica respectarea de către operatorii acreditați cu dreptul de a contracta asigurări Carte Verde a modului de utilizare și de casare a certificatelor de asigurare vizate fapt ce favorizează distribuția certificatelor de asigurare false.
Ânclinația populației spre fraudă, care este determinată de elaborarea unor prevederi legale contradictorii este alt factor ce poate genera conflicte dintre asigurați și asigurători. Astfel, ân situația când valuta de referință a leului este reprezentată de dolarul american, ân conformitate cu punctul 1 din Anexa nr. 2 din Hotărârea Comisiei Naționale a Pieței Financiare nr.53/5 din 31 octombrie 2008 pentru Zona I (Ucraina, Belorus) – 58 Euro, pentru Zona II ( Ucraina, Belorus și Federația Rusă) – 165 Euro și pentru Zona III (toate țările sistemului Carte Verde) – 485Euro.
Ân hotărârea nr. 60/6 adoptată la 24 decembrie 2009 de către autoritatea de administrare a asigurărilor, pentru țările din Zona III a fost stabilită prima de asigurare ân cuantumul a 611 Euro. Concomitent cu stabilirea acestor tarife, nu se ântreprind și acțiunile de rigoare ân vederea modificării monedei de referință a leului fiind astfel produsă o ânclinație a asiguraților spre fraudă.
Totuși, frauda poate avea loc ân oricare clasă de asigurări existentă pe piață, de la asigurările de viață până la asigurările auto și profesionale. Ânsă ca și până acum, cele mai multe cazuri de fraudă se inregistrează ân domeniul asigurărilor auto. Introducerea bazei unice de date a companiilor de asigurări și a celei de la Poliția Rutieră ar putea duce la un control mai sever asupra acestui fenomen.
De pe urma fraudei ân asigurări suferă ân primul rând asigurații, beneficiarii asigurărilor, societățile de asigurări și statul.
Asigurații onești sunt cei care ân final suportă costurile fraudelor – ei achită prime de asigurare mai mari pentru a compensa „golul” generat de plățile pentru cereri frauduloase de despăgubire. Beneficiarii de asigurări de bună credință – trebuie să treacă mai multe filtre până când asigurătorii se conving de realitatea cazului asigurat. Aceasta generează stres, nemulțumire și dezamăgire ân legătură cu utilitatea asigurărilor, deoarece asigurările sunt prin definiție un instrument antistres.
Societățile de asigurări – pot suferi pierderi financiare directe și de imagine atunci când apar litigii legate de refuzuri a cererilor de despăgubire falsificate. Unele societăți fac exces de zel ân investigațiile lor de a găsi hoțul și acolo unde nu-i, iar drept consecință âși pierd clienții obosiți de pe urma „cercetărilor” și procedurilor birocratice.
Statul este cel care pierde atunci când nu âncasează impozitul pe profitul nerealizat de asigurători de pe urma plăților pentru falsuri, dar și pentru primele de asigurări neâncasate aferente certificatelor false aflate ân circulație.
Escrocheriile ân sistemul de asigurări au cunoscut o evoluție ascendentă imediat după 1990, dupa intrarea pe piață a firmelor private din domeniu. In ultimii ani, asistăm la o creștere fără precedent a cazurilor de fraudă prin comiterea cu intenție sau prin inscenarea unor accidente de circulatie, furturi de bunuri asigurate, provocarea deliberată a unor incendii, supraevaluarea unor despăgubiri, precum și prin abuzuri din partea angajaților societăților de asigurare ân stabilirea și plata despăgubirilor. Ân prezent, ân legislația Republicii Moldova nu este stipulat exact ce reprezintă frauda, ân ce constă aceasta și ce fapte specifice din domeniul asigurărilor constituie infracțiuni. Ân opinia asigurătorilor, o lege specială, care să incrimineze toate infracțiunile specifice domeniului asigurărilor, ar avea o mai mare autoritate și, ân același timp, aplicabilitate.
Ân contextul relațiilor de piață sporește nivelul de responsabilitate și de independență a agenților economici privind elaborarea și adoptarea deciziilor manageriale, orientate spre eficientizarea activităților desfășurate și obținerea, ân acest sens, a unor rezultate financiare semnificative. Ân procesul de examinare a importanței și a semnificației acestei direcții de analiză financiară a societăților de asigurare se impune ca, ân primul rând, să fie abordat conținutul economic al rezultatului financiar obținut de către această instituție.
Rezultatul financiar al societății de asigurare reprezintă efectul activității economico – financiare obținut de către asigurător ân decursul exercițiului financiar, care poate obține formă de profit sau de pierdere și care reflectă reușita sau eșecul acestei activități atât ân expresie cantitativă , cât și ân expresie calitativă și care se determină prin compararea veniturilor și cheltuielilor asigurătorului.
Venitul asigurătorului reprezintă suma globală de bani a intrărilor ânscrise ân contul acestuia, provenită din activitatea de asigurare, precum și cea provenită din alte activități desfășurată de către această instituție și care nu sunt interzise de legislația ân vigoare.
La cheltuielile societății de asigurare sunt atribuite cheltuielile ce țin de desfășurarea activității acesteia, după tipurile de operațiuni efectuate.
Ân conformitate cu practicile internaționale existente, modalitățile de determinare a veniturilor și cheltuielilor suportate de către societățile de asigurare sunt reglementate de legislația fiscală a fiecărui stat ân parte.
Conform prevederilor incluse ân art. 50 al Codului Fiscal, ân Republica Moldova este reglementată doar numai deducerea cheltuielilor ce țin de plățile de asigurare și ale celora ce țin de formarea rezervelor de asigurare și a fondului de măsuri preventive. Ânsă, ân conformitate cu prevederile legale din noua redacție a Legii privind asigurările, primele subscrise de către asigurător nu reprezintă sursa de constituire a fondului de măsuri preventive. Alte prevederi legale ân baza cărora ar fi reglementate modalitățile de determinare a veniturilor și a cheltuielilor asigurătorilor ân Codul Fiscal al Republicii Moldova nu există. Această lacună a legislației reprezintă o premisă a conflictului financiar.[59, p. 270]
Ân baza celor expuse mai sus, pot fi formulate următoarele concluzii. Evoluția sectorului național de asigurări s-a produs ân trei etape. Ân prima etapă, care s-a finalizat ân anul 1995 s-au constituit entitățile de asigurare caracteristice economiei de piață, a fost elaborat cadrul legislativ necesar pentru funcționarea acestor structuri ân condiții concurențiale și ân regim comercial. A doua etapă de evoluție a sectorului de asigurări a durat din ianuarie 1995 și până ân august 1998, când s-a produs criza financiară regională și care a avut un anumit impact asupra sectorului național de asigurări. A treia etapă de ascendență a sectorului de asigurări a durat după criza financiară regională până la criza financiară mondială care a afectat și piața financiară națională, ân general, și sectorul de asigurări ân particular. Ânsă ân 19 ani de restructurare economică nu s-a produs și o modernizare adecvată a cadrului regulatoriu privind asigurările. Legislația secundară privind asigurările se află âncă ân faza incipientă de dezvoltare. Nu sunt consolidate capacitățile instituționale ale autorității de administrare a asigurărilor și ale BNAA și drept consecință se produce un dezechilibru pronunțat dintre primele subscrise și plățile operate de către asigurători, fapt ce nu poate contribui la aplanarea amiabilă și la reducerea numărulu de conflicte dintre asigurați și asigurători.
Ân concluzie vom menționa că doar numai prin sporirea capacităților instituționale atât a CNPF cât și ale asociațiilor profesionale ale asigurătorilor, acțiuni ântreprinse concomitent cu modernizarea cadrului regulatoriu a activității de asigurare ar putea contribui la o reducere a conflictelor dintre asigurați și asigurători, precum și la o aplanare amiabilă a conflictelor produse.
2.2 Locul și influența conflictelor din activitatea de asigurare asupra pieței financiare
Ân conformitate cu practicile existente, piața financiară contemporană reprezintă cadrul legal, ân baza căruia este efectuată circulația instrumentelor financiare, concomitent cu vânzările și procurările de monedă sub diverse forme de credite. La rândul său instituția financiară este reprezentată de o persoană juridică fondată cu scopul de a desfășura cu titlu profesional activități cu resurse și/sau cu instrumente financiare, fiind constituită sub formă de fond de investiții, bancă, societate de asigurări și care poate funcționa după caz atât ân regim comercial, cât și ân regim necomercial.
Instrumentele financiare sunt reprezentate de orice tip de angajamente financiare, cum ar fi: valorile mobiliare, valuta, depozitele bancare, contractele de asigurare, depozitele bursiere utilizate ân comerțul bursier etc.
Calitatea de instrument financiar al unui contract de reasigurare este determinat de esența financiară a reasigurării care reprezintă o formă specială de creditare dintre societățile de asigurare, adică, dintr-un anumit punct de vedere reprezintă o analogie a creditării interbancare. Analogia se manifestă și prin specificul constituirii taxelor tarifare și prin modalitatea de ântreținere a relațiilor de reasigurare, de corespondență. [41, p. 2]
Alt factor important ce impune necesitatea reglementării și monitorizării financiare integrate a tuturor sectoarelor pieței financiare se identifică prin coasigurare, care reprezintă o operațiune prin care doi sau mai mulți asigurători subscriu același risc, fiecare asumăndu-și o cotă parte din el, fapt care reprezintă o analogie a creditelor de consorțium.
Prin urmare, piața financiară contemporană este constituită din asemenea sectoare, cum ar fi: sectorul de capitaluri, sectorul de asigurări și cel bancar. Toate acestea impun necesitatea constituirii unei instituții unice de reglementare și monitorizare financiară a diverselor sectoare a pieței financiare.
Ân condițiile de globalizare și internaționalizare a activității de asigurare , când se produce o evoluție a produselor de asigurare sub aspect financiar, care este marcată de variabilitatea sumei asigurate, flexibilitatea și rentabilitatea polițelor de asigurare legate de plasamente de capital mai performante ce poate contribui la sporirea nivelului de competitivitate a produselor de asigurare ân raport cu alte produse financiare oferite pe piță, este imposibil de realizat, fără ânlăturarea limitelor sau interdicțiilor. Ânsă această activitate este imposibil de realizat, ân lipsa unui cadru regulatoriu modern, fapt care poate avea un impact negativ asupra relațiilor stabilite dintre asigurat și asigurător.
Optimizarea eforturilor depuse de către solicitanți ân vederea obținerii unui anumit nivel de protecție prin asigurare reprezintă una din problemele semnificative ce urmează a fi realizată de către instituțiile de asigurare. Conform uzanțelor legale și practicilor internaționale investirea rezervelor de asigurare și utilizarea dobânzilor obținute de la plasarea acestor resurse reprezintă o direcție prioritară care poate contribui la optimizarea eforturilor depuse de către persoanele fizice și cele juridice ân vederea obținerii unei asigurări.
Ân conformitate cu prevederile incluse ân art. 1 din Legea privind asigurările, activitatea de asigurare constă ân oferirea, negocierea și contractarea asigurărilor și reasigurărilor, âncasarea de prime, lichidarea de daune, ânaintarea acțiunilor de regres și recuperare.
După cum rezultă din definirea activității de asigurare, activitatea investițională desfășurată de către asigurători nu intră ân activitatea profesională ale acestora, fapt care face posibilă utilizarea resurselor mobilizate, prin metoda asigurării, ân alte scopuri decât acestea sunt destinate.
Atât ân Legea privind Comisia Națională a Pieței Financiare, cât și ân Regulamentul privind organizarea și funcționarea acestei instituții nu există o prevedere legală prin care autoritatea de administrare a asigurărilor ar fi abilitată cu dreptul de a reglementa modul de efectuare a plasamentelor de capital de către asigurători.
Ân conformitate cu prevederile incluse ân proiectul de lege privind modificarea și completarea unor acte legislative, din art. 28 al Legii privind asigurările se exclude clauza prin care autoritatea de administrare a asigurărilor era abilitată cu dreptul de a reglementa modul de plasare a potențialului financiar a asigurătorului și a resurselor mobilizate prin metoda asigurării, fapt care face imposibilă realizarea de către autoritatea de administrare a asigurărilor a unei funcții din cele mai importante, cum ar fi, controlul financiar ân raport cu asigurătorii acreditați, și care include anumite limite de investire, plasamente și rezerve. Această funcție rezultă ânsăși din calitatea deținută de asigurători, adică calitatea deținută de instituție financiară, care âși desfășoară activitatea ân baza capitalului mobilizat prin metoda asigurării, fapt menit ca să contribuie la o securizare financiară mai pronunțată a asigurărilor contractate, contribuind astfel și la reducerea disensiunilor care pot apărea ântre interesele asiguraților și cele ale asigurătorilor.
Figura 2.6. Evoluția primelor brute subscrise, plăților operate, rezervelor de asigurare și a investițiilor financiare pe termen scurt, ân anii 2006 – 2009
Sursa: Realizată de autor ân baza datelor CNPF, anii 2006-2009
Ân lipsa unor date publicate privind structura rezervelor de asigurare, a plasamentelor acestor rezerve de asigurare, precum și a volumului veniturilor investiționale provenite din activitatea investițională a asigurătorilor, putem menționa, după cum rezultă din informația ânserată ân figura 2.6., că ân anul 2009 la un nivel total de prime brute subscrise ân valoare de 813,2 mil lei, rezervele de asigurare constituite de societățile de asigurare ân scopul realizării angajamentelor asumate de către acestea, a constituit 487,5 mil lei sau 59,9% din nivelul total al primelor brute subscrise, atestându-se astfel o creștere a acestor indicatori ân comparație cu nivelul acestora din anul 2006, când rezervele de asigurare constituite de societățile de asigurare atingeau nivelul de 352 mil lei sau 63% din nivelul total al primelor brute subscrise (558,9 mil lei). Deși volumul rezervelor de asigurare ân anul 2009 a ânregistrat o creștere cu 135,5 mil lei, ponderea acestora ân volumul total al primelor brute subscrise a ânregistrat o ușoară scădere de 3,1 puncte procentuale. Ân contextul creșterii volumului rezervele de asigurare ținem să mențonăm că și volumul investițiilor financiare pe termen scurt a crescut cu 265,3 mil lei, de la 166,5 mil lei nivel ânregistrat ân 2006 până la 431,8 mil lei, volum atins ân 2009 sau o creștere de 38,6%. Această creștere se apreciază pozitiv, ânsă, ân lipsa unor date publicate privind volumul veniturilor provenite de la plasarea capitalului nu ne putem pronunța asupra funcționalității sau disfuncționalității procesului de plasare a capitalului deținut de către asigurători.
Influențează negativ piața financiară națională și imperfecțiunile care persistă ân legea privind asigurările, fapt care face imposibilă evaluarea adecvată a aportului depus de către sectorul de asigurări ân economia națională.
Astfel, ân conformitate cu prevederile incluse ân alineatul 4, litera a), art. 57 din Legea privind asigurările este prevăzut că asigurătorii âși vor desfășura activitatea ân două categorii distincte, cum ar fi, asigurări de viață și asigurări generale ân termen de cinci ani de la data intrării ân vigoare a prezentei legi, adică, ântr-un termen de până la 6 aprilie 2012.
Din aceste considerente este imposibil de evaluat adecvat plasarea fondurilor de asigurare deținute de către societățile de asigurare „Grawe Carat” SA și „Sigur-Asigur” SA ân perioda 2008-2009 (vezi figura 2.7., figura 2.8.).
Figura 2.7. Evoluția primelor brute subscrise și a rezervelor și fondurilor de asigurare, constituite de către societatea „Grawe Carat” SA, ân anii 2008-2009;
Sursa: Realizată de autor ân baza datelor CNPF, anii 2008-2009
Ân conformitate cu informația inclusă ân figura 2.7. primele brute subscrise ân 2008 de către societatea de asigurări „Grawe Carat” SA au constituit 46,3 mil lei ân timp ce rezervele și fondurile de asigurare au constituit 43,6 mil lei. Ân 2009 primele brute subscrise s-au majorat față de 2008 cu 40,9 mil lei ajungând până la 87,2 mil lei. Rezervele și fondurile de asigurare ân 2009 au constituit – 90,7 mil lei, ânregistrând o creștere față de nivelul anului precedent cu 47,1 mil lei, sau de 2 ori.
Ân conformitate cu informația inclusă ân figura 2.8. societatea de asigurări „Sigur – Asigur” SA, a subscris ân anul 2009 prime brute ân volum total de 2,7 mil lei sau cu 1,2 mil lei mai puțin față de nivelul anului 2008. Totodată, rezervele și fondurile de asigurare constituite ân 2009 au atins un nivel de 5,5 mil lei sau cu 0,1 mil lei mai puțin față de nivelul anului 2008.
Figura 2.8. Evoluția primelor brute subscrise și a rezervelor și fondurilor de asigurare, constituite de către societatea „Sigur – Asigur” SA, ân anii 2008-2009;
Sursa: Realizată de autor ân baza datelor CNPF, anii 2008-2009
Evoluția plasamentelor operate de către asigurătorii ân cauză după modalitatea de activitate a acestora, care este determinată prin lege, face imposibilă evaluarea adecvată a veniturilor investiționale provenite de la plasarea asigurărilor de viață care au fost orientate spre optimizarea efortului depus de către o persoană ân vederea obținerii unei asigurări de viață.
Ân pofida faptului că ân conformitate cu prevederile incluse ân legea privind asigurările, noțiunea de activitate de asigurare include și ânaintarea acțiunilor de regres și de recuperare ântreprinse de către asigurător, autoritatea de reglementare a asigurărilor nu monitorizează aceste acțiuni ce urmează a fi ântreprinse de către instituțiile de asigurare. Astfel, ân situația când dauna este cauzată de o terță persoană și asigurătorul urmează să despăgubească această pagubă cu ânaintarea unei acțiuni de regres față de persoana ân cauză, statul nu monitorizează aceste situații, lăsând la discreția asigurătorului acțiunea de acordare a despăgubirii de asigurare și de subrogare a acestuia ân drepturile de creanță a asiguratului.
Lipsa monitorizării ce urmează a fi operată de către autoritatea de administrare a asigurărilor vizând subrogarea asigurătorului ân drepturile de creanță a asiguratului a avut o anumită influență și asupra plăților operate de către asigurători (vezi figura 2.9. , 2.10.)
După cum rezultă din figura 2.9. ân anul 2006 au fost subscrise prime, aferente asigurării construcțiilor populației, ân valoare totală de 2064 lei, ân timp ce plăți ân anul respectiv n-au fost operate. Ân anul 2007 se atestă o ânviorare a acestui tip de asigurare, majorânduse volumul primelor subscrise față de nivelul acestora ânregistrat ân anul 2006 cu 109332 lei, atingând 110396 lei. O creștere spectaculoasă au ânregistrat ân anul 2007 și plățile operate atingând un nivel record de – 338879 lei. Ân anul 2008, o dată cu creșterea nivelului primelor brute subscrise, ajungând până la 357352 lei, nivelul plăților operate a avut o valoare nulă.
Figura 2.9.Evoluția primelor subscrise și plăților operate aferente asigurării construcțiilor populației, ân anii 2006 – 2008
Sursa: Realizată de autor ân baza datelor CNPF, anii 2006-2008
Figura 2.10.Evoluția primelor subscrise și plăților operate aferente asigurării apartamantelor populației, ân anii 2006 – 2008
Sursa: Realizată de autor ân baza datelor CNPF, anii 2006-2008
Analizând informațiile prezentate ân figura 2.10, putem constata că primele brute subscrise, aferente asigurării apartamentelor populației a ânregistrat o tendință de creștere continuă pe parcursul anilor 2006 – 2008. Astfel, ân anul 2008 volumul total al primelor brute subscrise a fost de 1893094 lei majorânduse cu 1381247 lei sau de 3,5 ori față de nivelul primelor brute subscrise ân anul 2006. Totodată ținem să menționăm că o dată cu creșterea nivelului primelor brute subscrise nivelul plăților operate aferente asigurării apartamentelor populației au continuat să fie minime. Astfel, dacă ân anul 2006 volumul total al plăților operate a fost de 13913 lei sau a deținut o pondere de 2,7% din volumul total al primelor brute subscrise atunci ân 2008 s-au operat plăți ân sumă totală de 26726 lei iar ponderea acestora ân total prime brute subscrise a fost de doar 1,4%.
Dat fiind faptul că obiectul asigurării obligatorii de răspundere civilă a transportatorilor față de călători, diferă de obiectele de asigurare a răspunderii civile maritime și a răspunderii civile avea și a răspunderii civile auto, totuși rezultatele contractării acestor asigurări au fost incluse ân tipurile de asigurare menționate. Astfel, este imposibil de a evalua influența lipsei de monitorizare a acțiunilor de regres ânaintate de asigurători față de terții culpabili de producerea evenimentelor asigurate asupra rezultatului subscrierii acestei asigurări și a plăților aferente rezultate.
Ân conformitate cu stipulările legii privind asigurările, asigurătorii sunt obligați ca ân decursul a cinci ani de la intrarea ân vigoare a acestuia să-și sporească cuantumul capitalului social minimal până la noul indicator, care constituie 15 milioane lei pentru asigurătorii care aplică asigurări generale, pentru cei care aplică asigurări de viață 22,5 milioane lei, iar pentru cei care aplică activitate de reasigurare exclusivă – 30 milioane lei.
Ân situația când instituțiile de asigurare și cele bancare ândeplinesc o funcție comună, cum ar fi funcția de capitalizare, cerințele privind capitalul social al acestor instituții financiare ar trebui să fie potrivite cu volumul sumelor mobilizate. Ân opinia noastră, evaluarea volumului fluxurilor financiare atrase ce revin la 1 leu capital social, ar putea constitui suportul metodologic de argumentare a cuantumului capitalului minimal, care este necesar pentru funcționarea instituțiilor de asigurare și celor bancare.
Astfel, nivelul capitalului social al operatorilor, care funcționează actualmente pe piața națională de asigurări nu este stabilit ân funcție de riscurile ce urmează a fi acceptate ân asigurare, ceea ce face imposibilă angajarea acestora ân operațiuni de asigurare de anvergură.
Cuantumul capitalului social al asigurătorului a fost stabilit fără să se țină cont și de alt factor important, cum ar fi, dreptul asigurătorilor, garantat prin lege, de a desfășura concomitent atât activitatea de asigurare, cât și cea de reasigurare, fapt ce necesită garanții financiare suplimentare.
Ân scopul eficientizării activității de supraveghere a asigurărilor trebuie să fie aplicat sistemul „prevenirii anticipate” a problemelor financiare ale asigurătorilor, acceptat anterior ântr-un șir de țări (S.U.A., Germania etc.), bazat pe raporturile dintre ritmurile de creștere a acumulărilor la primele de asigurare, sporul capitalului și al activelor libere ale asigurătorului, coeficientul cheltuielilor de gestiune a societății de asigurare, plățile de asigurare, rezervele de asigurare etc. Selectarea unor asemenea indicatori ar face posibil ca prin efectuarea unei analize operative și simple, din punct de vedere tehnic, să fie stabiliți asigurătorii, care se apropie de nivelul critic din punctul de vedere al stabilității financiare, și să fie ântreprinse acțiuni operative de influențare a acestora ân scopul ameliorării stării de lucruri existente.
Ân țările Uniunii Europene și âncă ântr-un șir de țări din O.C.D.E. se aplică controlul grupelor financiare, ândeosebi ân cazurile de deținere âncrucișată a acțiunilor de către membrii constituanți ai grupului, care unește societăți de asigurări, bănci comerciale, instituții bursiere, fonduri nestatale de pensii și alte instituții financiare. Astfel de deținere âncrucișată a acțiunilor adesea cauzează o reducere esențială a stabilității financiare a acesteia și atrage după sine agravarea problemelor de solvabilitate pentru toți membrii constituanți ai grupului.
Vom remarca și lipsa cadrului regulatoriu, ân baza căruia ar putea fi reglementate plasamentele capitalului propriu ale instituțiilor de asigurare, care face imposibilă reglementarea și monitorizarea operațiunilor de investire a capitalului propriu deținut de către asigurători.
Un factor ce influențează negativ asupra sectorului național de asigurări o reprezintă falsificarea diferitor certificate de asigurare. Ân scopul combaterii acestui fenomen este absolut necesară crearea unei baze de date adminstrată de CNPF, care ar permite o mai bună urmărire a respectării legislației ân vigoare cât și pentru a facilita accesul tuturor persoanelor interesate la informații legate de existența unei polițe de asigurare obligatorie pentru un anumit autovehicul.
Atât funcționalitatea cât și conținutul de informații oferite de această bază ar necesita o extindere și o actualizare periodică, fapt care ar face posibilă eficacientizarea asigurărilor obligatorii prin excluderea inconvenientelor ce persistă actualmente ân acest domeniu, contribuind astfel la consolidarea asigurărilor obligatorii, ân condițiile de internaționalizare și de integrare a asigurărilor, atât ân plan mondial, cât și ân cel regional.
Ân baza celor expuse anterior, putem concluziona următoarele.
Evoluția și extinderea sectorului național de asigurări este âncă marcată de un șir ântreg de factori, ce generează conflicte dintre asigurați și asigurători, fapt ce periclitează funcționarea eficientă a pieței financiare. Nu este reglementat adecvat atât modul de plasare a fondurilor de asigurare cât și a potențialului financiar deținut de către asigurătorii acreditați. Lipsa monitorizării efectuate de către autoritatea de reglementare a asigurărilor privind ânaintarea de către asigurători a acțiunilor de regres și de recuperare diminuează semnificativ calitatea de instrument financiar a unei asigurări și are un impact negativ asupra proceselor de consolidare a pieței financiare.
2.3 Reglementarea juridică a conflictelor din activitatea de asigurare
Prin reglementarea ân asigurări se are ân vedere stabilirea unui cadru normativ specific ân care trebuie să se desfășoare activitatea organizațiilor specializate, precum și supravegherea statului ân aplicarea și respectarea acestui cadru normativ.
Necesitatea unor reglementări și a unui control public, mai sever decât ân alte ramuri de activitate, care să protejeze asiguratul este determinată de mai multe rațiuni.
Ân primul rând, nevoia unor reglementări specifice rezultă din caracterul aleator al producerii evenimentelor asigurate, având următoarele motivații:
prestația de asigurare depinde de evenimente viitoare, a căror apariție este incertă la data contractării asigurărilor;
situația asiguratului poate deveni precară, dacă un sinistrat nu este despăgubit, cu implicațiile sociale ce decurg din aceasta;
lipsa de transparență pe piața asigurărilor, ceea ce face dificilă aprecierea conținutului contractului de către asigurați, precum și a raportului dintre primele plătite și eventualele indemnizații cuvenite etc.;
asigurarea devenind ân foarte multe țări un fenomen de masă, apărarea intereselor asiguraților trebuie realizată prin intervenții publice.
Ân al doilea rând, nevoia reglementării ân asigurări rezultă și din poziția de intermediar financiar a societății de asigurare. Ca și ân cazul altor intermediari financiari clienții asigurătorilor sunt și creditori ai acestora, pasivul societăților de asigurare fiind format ân mare parte prin contribuția a numeroși asigurați, persoane fizice și juridice. Aceștia nu au competența necesară pentru a controla activitatea managerilor societăților, ceea ce implică supravegherea statului pentru a proteja asigurații, dar și pentru a garanta soliditatea și reputația individuală a asigurătorilor, cât și a sectorului asigurărilor ân ansamblu. Un asemenea control privește ân primul rând modul de investire a disponibilităților asiguraților. Deoarece clienții societăților de asigurare nu au mijloacele corespunzătoare pentru a-și impune interesele, este necesară intervenția publică pentru realizarea acestui scop.
Ân al treilea rând, existența reglementării ân asigurări este un efect al dublei asimetrii dintre asigurător și asigurat. Astfel, la momentul contractării asigurării, asiguratul nu știe dacă asigurătorul va fi solvabil ân momentul producerii riscului, iar asigurătorul nu știe dacă asiguratul âși va onora obligațiile până la capăt și nici cât âl va costa asigurarea contractată. Prima asimetrie informațională determină reglementarea solvabilității asigurătorului și controlul asupra bilanțurilor societăților de asigurare. Cea de a doua asimetrie a dus la apariția unor reglementări privind tarifarea asigurărilor, concurența neloială, atenuarea riscului moral.
Problemele asigurării sunt abordate, după caz, sub aspect juridic, economic sau financiar.
Abordarea juridică este frecventă și justificată, ântrucât asigurarea, pentru a fi operantă, trebuie să capete formă juridică, iar această formă este cea dintâi sesizabilă. O asemenea formă i-o conferă contractul, care connstituie „legea părților”, precum și legea propriu-zisă, care emană de la puterea legislativă. Contractul de asigurare și Legea cu privire la asigurări, ân calitate de drepturi și obligații ân materie de asigurări, se completează reciproc.
Ân Codul Civil al Republicii Moldova prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească asigurătorului prima de asigurare, iar acesta se obligă să plătească, la producerea riscului asigurat, asiguratului sau unui terț (beneficiarului asigurării) suma asigurată ori despăgubirea, ân limitele și ân termenele convenite.
Caracterele contractului sunt esențiale pentru ânțelegerea regulilor care guvernează âncheierea, validitatea și executarea contractului de asigurare.
Caracterul consensual al contractului este relevat prin aceea că se âncheie prin simplul acord de voință al părților. Faptul că Codul Civil prevede ân mod expres obligativitatea âncheierii ân scris a acestuia, nu ânseamnă o abdicare de la principiul consensualismului. Forma scrisă este cerută de legiuitor din dorința de a proteja interesele asiguraților și pe cele ale terților.
Caracterul sinalagmatic derivă din reciprocitatea și interdependența obligațiilor contractuale. Asiguratul se obligă ân principal să formuleze declarații exacte la âncheierea contractului și la survenirea riscului, precum și să achite primele cu o periodicitate prevăzută ân contract. Cu condiția ândeplinirii ântocmai a obligațiilor asiguratului, asigurătorul se angajează să plătescă indemnizația ân cuantumul prevăzut ân contract sau ântr-un cuantum care să acopere prejudiciul.
Caracterul aleatoriu reiese din faptul că la âncheierea contractului părțile nu cunosc existența sau ântinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru ele din contract. Aceasta deoarece obligațiile asumate de asigurat și asigurător depind de un eveniment viitor și incert. Acest eveniment, denumit alea, comportă, pentru fiecare dintre părți, o șansă de câștig sau un risc de pierdere. Acest caracter este esențial la contractul de asigurare: dacă evenimentul pentru care se solicită âncheierea contractului ar fi cert, iar momentul producerii lui ar fi cunoscut de părți, asigurarea nu ar mai avea sens, riscul respectiv urmând să fie acoperit cu certitudine de către asigurător.
Caracterul executării succesive este relevat de eșalonarea ân timp a prestațiilor. Asiguratul trebuie să plătească primele la termenele stabilite, iar asigurătorul să ofere ân mod continuu protecția, pe toată perioada de acoperire stabilită ân contract.
Caracterul de adeziune este evidențiat prin faptul că forma și clauzele contractului sunt stabilite unilateral de către societatea de asigurări, clientul având posibilitatea de a adera la condițiile contractuale sau a le respinge ân bloc. Desigur, caracterul de adeziune este atenuat, prin aceea că cel puțin anumite elemente contractuale sunt negociate de părți, cum ar fi: valoarea asigurată, cuantumul primei, termenele de plată, etc.
Contract al bunei credințe, adică presupune ca executarea acestuia să se facă cu bună credință de către părți. Ântrucât asigurătorul acceptă preluarea unui risc, bazându-se pe informațiile furnizate de solicitantul unei asigurări sau determină cuantumul despăgubirii pe care urmează să o acorde asiguratului tot pe baza informațiilor provenite de la acesta, fără posibilitatea de a le verifica de fiece dată, atunci când se constată că informațiile puse la dispoziția asigurătorului nu au fost corecte.
Caracterul oneros constă ân aceia că asiguratul beneficiază de protecție, nu ân mod gratuit, ci ân schimbul achitării primei, ambele părți urmărind prin executarea contractului obținerea unui avantaj patrimonial, ce constă, fie ân obținerea garanției pentru un preț corect, fie ân profitul asigurătorului ân cazul nerealizării riscului.
Scopul intrării părților ân câmpul contractual âl constituie, pe de o parte, interesul asiguratului de a i se garanta acoperirea economică a consecințelor unui eveniment viitor și incert iar, pe de altă parte, obiectivul asigurătorului de a obține profit prin derularea nedeficitară a riscului asigurat și prin investirea unei părți din sumele primite cu titlu de primă. Ântrucât scopul asigurătorului este unul comercial, interesul asiguratului ân operațiune este singura pârghie prin care se poate verifica existența și valabilitatea cauzei juridice a contractului. Adică fiind vorba despre un contract aleatoriu, pentru ca asigurătorului să âi fie oferită o cauză suficientă pentru a-și asuma consecințele patrimoniale ale riscului, subscriitorul poliței trebuie să dovedească existența unui anumit context al raporturilor sale ân legătură cu bunul sau persoana asigurată, din care să rezulte faptul că nu dorește realizarea riscului.
Astfel, ân legislația Republicii Moldova nu sunt specificate asemenea prevederi conform cărora asiguratul trebuie să aibă un interes cu privire la bunul asigurat. Ân general, o persoană are un interes asigurabil dacă producerea riscului i-ar cauza o pierdere financiară sau morală, respectiv dacă ântre contractant și bunul asigurat ori ânre contractant și persoana asigurată există, atât la data âncheierii contractului, cât și la cea a survenirii evenimentului o relație juridică suficient de substanțială pentru a invoca prejudiciul moral sau financiar. Dispariția interesului asigurabil atrage după sine âncetarea de drept a contractului de asigurare.
Contractul de asigurare este unul consensual. Formarea contractului prin acordul de voințe al părților cuprinde două etape: informarea precontractuală, care stă la baza exprimării consimțământului și respectiv consimțământul ânsuși care se instrumentează ân diverse ânscrisuri.
Obligația de informare, concepută ân mod esențial drept un remediu față de dezechilibrul contractual rezultat din inegalitatea economică și informațională dintre operatorii profesioniști și contractanții slab informați, aflați ân imposibilitatea de a pătrunde complexitatea tehnică a obiectului contractului ori subtilitatea juridică a clauzelor acestuia, a fost inițial impusă de jurisprudență ca evoluție necesară a dreptului civil, devenind, ân cele din urmă, o componentă fundamentală a preocupărilor și regulilor ce formează dreptul și protecția consumatorului.
Contractul de asigurare este, pe bună dreptate, considerat un contract prin excelență al bunei credințe. Pe de o parte, asigurabilitatea clientului și circumstanțierea riscului, fundamentală pentru determinarea obligațiilor corelative ale părților, se determină ân mare măsură pe baza declarațiilor asiguratului. Pe de altă parte, neinițiat ân fața limbajului tehnic și uneori greu accesibil al asigurărilor, asiguratul trebuie informat ân mod special asupra situațiilor care limitează angajamentul contractual al asigurătorului, care duc la suspendarea contractului sau la decăderea din dreptul de a pretinde indemnizația. Sistemul juridic de garantare a informării reciproce ân perioada precontractuală se fundamentează pe obligativitatea ântocmirii și comunicării unor ânscrisuri, al căror conținut este stabilit ân principal de lege și de procedurile interne ale asigurătorilor.
Asigurările comerciale sunt așadar extrem de relevante pentru domeniul obligației de informare, atât din perspectiva exigențelor de informare la care este ținut asiguratul, ân vederea garantării posibilității asigurătorului de a evalua riscul și circumstanțele ân care ânțelege să și-l asume cât și din cea a obligării profesionistului asigurător la informarea clientului cu privire la drepturile și obligațiile sale.
Legislația Republicii Moldova nu prevede expres vreo sancțiune pentru declarațiile inexacte sau incomplete ale asiguratului. Ân general ân practica de asigurări, pe baza prevederilor contractelor sau condițiilor generale de asigurare, dacă se constată că asiguratul a omis sau a ascuns âmprejurări importante, ori a răspuns eronat la ântrebări, asigurătorul poate să modifice, să denunțe sau să refuze plata despăgubirilor. Se consideră că, prin această soluție, ân materia asigurărilor este instituită o excepție de la principiile efectelor contractelor referitoare la forța obligatorie și la irevocabilitate, fiindcă eroarea sau dolul pot fi invocate ca vicii de consimțământ exclusiv ân fața instanțelor de judecată, fără putința vreunei imixtiuni a uneia dintre părți, ân mod unilateral, ân contract.
Reeșind din cele expuse mai sus ținem să menționăm că sancțiunile trebuie relativizate, regimul acestora acordând concomitent o libertate contractuală manifestă, asortată cu tehnici provenite din teoria generală a contractului. Relativizarea se face atât ân funcție de gravitatea sau importanța informațiilor care n-au fost corect sau complet comunicate, cât și ân funcție de buna sau reaua credință a asiguratului care declară circumstanțele riscului pe care-l dorește cedat asigurătorului.
Obligația de informare a asiguratului de către asigurător nu se poate limita la formalitatea remiterii unor documente prescrise de lege. Esența ânsăși a acestei obligații este de a menține o coerență cât mai deplină ântre ceea ce este conținutul proiectului definitiv de contract și impresia legitimă pe care potențialul asigurat și-o poate face ân legătură cu conținutul contractului. De aceea, asigurătorul sau intermediarul sunt datori să explice conținutul poliței și să sesizeze, atenționândul pe client, când acesta riscă să se afle ân confuzie.
Reglementarea specială ân dreptul asigurărilor constă, ân principal, ân impunerea unui conținut minim, neexhaustiv și nelimitativ al informației ce trebuie comunicată clienților. Eficiența juridică a reglementării este ânsă umbrită de inexistența, ân legislația Republicii Moldova, a unor formalități sau proceduri concrete de informare, al căror caracter verificabil ar fi singurul de natură ce ar putea facilita verificarea ândeplinirii ântocmai a obligației de către asigurător, protecția reală a asiguraților și sancționarea neândeplinirii obligației. Mai mult decât atât, legislația Republicii Moldova nu face nici o referire la vre-un document sau vre-o procedură aparținând fazei negocierilor precontractuale, lăsând această chestiune, ân totalitate, ân sarcina practicii de asigurări. Nu este și cazul legislației franceze, care prin art. L.122-2 din Codul francez al asigurărilor stabilește că asigurătorul trebuie, ân mod expres , să furnizeze o fișă de informare asupra prețului și garanțiilor oferite, anterior âncheierii contractului.Tot ânaintea âncheierii contractului, asigurătorul este dator să remită asiguratului un exemplar din proiectul de contract și documentele anexă sau o notă de informare privind contractul, care să descrie precis, alături de obligațiile asiguratului, garanțiile și excluderile de la acoperire. Decrete ale consiliului de stat și ordine ale autorității franceze de control al asigurărilor vin să stabilească formularele exacte și mijloacele efective de constatare a remiterii acestor documente.
O altă problemă ce persistă ân reglementările naționale ân materie de asigurări este prezentată de contradicțiile existente dintre Legea cu privire la asigurarea obligatorie de raspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule nr 414-XVI din 22.12.2006 și Legea privind limitarea activității monopoliste și dezvoltarea concurenței nr 906-XII din 29.01.1992.
Ân conformitate cu prevederile alineatul 1 art 4 din Legea privind limitarea activității monopoliste și dezvoltarea concurenței sunt interzise și, ân mod stabilit, considerate nevalabile ân ântregime sau parțial orice acorduri (acțiuni coordonate) dintre agenții economici concurenți, care dețin ân comun o situație dominantă pe piață, dacă acestea au sau pot avea drept rezultat limitarea concurenței, inclusiv acordurile privind stabilirea (menținerea) prețurilor, tarifelor, rabaturilor, adaosurilor ân scopul lezărilor intereselor concurenților. Ân pofida acestor prevederi legale incluse ân Legea privind limitarea activității monopoliste și dezvoltarea concurenței prin care este interzisă menținerea tarifelor, ân alineatul 3 art 11 al Legii cu privire la asigurarea obligatorie de raspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule este interzisă reducerea de către asigurători a primei de asigurare calculată ân funcție de prima de asigurare de bază și coeficienții de rectificare.
Ân loc să ântreprindă acțiuni orientate spre excluderea din legea menționată a acestei clauze care vine ân contradicție cu legislația privind limitarea activității monopoliste, autoritatea de administrare a asigurărilor aplică amenzi ân raport cu asigurătorii care se conformează exigențelor economiei de piață.
Astfel, ân conformitate cu hotărârea adoptată de către CNPF nr. 225 din 16 aprilie 2010 privind rezultatele controlului activității economico – financiare la societatea de asigurări „Auto – Siguranța” SA ân baza prevederilor alineatului 1 art 305 și alineatul 1 art 309 a Codului contravențional, asigurătorului dat i-a fost aplicată o amendă ân cuantum de 14,9 mii lei, pentru âncălcarea modului de aplicare a primelor de asigurare, de formare și menținere a rezervelor tehnice și pentru alte contravenții administrative. Acțiuni similare au fost ântreprinse ân raport și cu societățile de asigurare : „Donaris Group” SA, „Afes-M” SRL și „Moldcargo” SRL.
Lipsa unui regulament privind determinarea rezervelor de asigurare pe asigurările de viață este un alt impediment ce persistă ân procesul de reglementare a activităților desfășurate de către asigurător, generând disensiuni ântre asigurători și organismele fiscale la determinarea venitului impozabil al acestora. Elaborarea și punerea ân aplicare a unui regulament privind stabilirea modalităților de determinare a rezervelor de asigurare de viață, ar putea constitui o soluție de fortificare a reglementărilor naționale, privind activitatea desfășurată de către asigurători.
Un alt impediment ce face imposibilă antrenarea asigurătorilor autohtoni ân procesul de acceptare ân asigurare a unor riscuri considerabile se explică prin modalitatea existentă de determinare a marjei de solvabilitate ân procesul de reglementare de către stat a activităților de asigurare. Ân pofida faptului că ân conformitate cu alineatul 4 art 30 din Legea privind asigurările, ân funcție de clasele de asigurări practicate, asigurătorii sunt obligați să-și determine marja de solvabilitate minimă, până ân prezent n-au fost elaborate de către autoritatea de supraveghere asemenea acte normative care ar reglementa modalitatea de calcul și de raportare a marjei de solvabilitate minime, precum și structura și componențele marjei de solvabilitate disponibile.
O altă problemă care persistă ân procesul de reglementare a activităților desfășurate de asigurători este faptul, că ân cazul contractării asigurărilor ân valută străină, când prima de asigurare este achitată ân lei, ân funcție de cursul stabilit de Banca Națională, fiind calculate ân lei și rezervele de asigurare, fără să se țină cont de modificările ulterioare ale cursului de schimb ale leului ân raport cu valuta ân care a fost contractată asigurarea, se denaturează volumul real al angajamentelor reflectat ân evidența contabilă.
Totodată imposibilitatea deținerii de către asigurătorii autohtoni a unei cantități de valută corespunzătoare angajamentelor asumate constituie o altă problemă a reglementărilor naționale ân materie de asigurare, ce atrage după sine riscul insolvabilității și nerealizării angajamentelor asumate chiar și ân caz de respectare a normelor de menținere a marjei de solvabilitate stabilite de legislația ân vigoare.
Lipsa unor regulamente mai generale ân legislația cu privire la asigurări, ân baza cărora ar fi controlate de către stat operațiunile internaționale de reasigurare, prezintă o altă inconveniență ce dezeficientizează procesul de reglementare a activităților desfășurate de către asigurători.
Cu toate că monopolul juridic asupra dreptului de a desfășura activitatea de asigurare a fost anulat după adoptarea legii prin care este reglementată activitatea de asigurare ân Republica Moldova, n-au fost stabilite și niște modalități ce ar face posibilă prevenirea, limitarea și suprimarea activității monopoliste și a concurenței neloiale, fapt ce constituie o altă inconveniență ce persistă ân procesul de reglementare a asigurărilor și care necesită a fi lichidată.
Ân ultimii doi ani 2008 – 2009, se observă o tendință vădită de feudalizare a pieței, adică de concentrare a activității ân mâinile câtorva companii (vezi figura 2.11.).
Figura 2.11. Cota de piață a primelor trei companii de asigurări după primele brute subscrise pentru anul 2008
Sursa: Realizată de autor ân baza datelor CNPF, anul 2008
Astfel, după cum rezultă din figura 2.11., ân 2008 din cele 33 de societăți de asigurare ânregistrate ân Republica Moldova, primele trei societăți, adică „Moldasig” SRL, „Asito” SA și „Grawe Carat Asigurări” SA, concentrează aproximativ 65% din volumul total al primelor acumulate pe piața asigurărilor iar celelalte 30 societăți de asigurări concentrează doar 35% din volumul total al primelor acumulate pe piața asigurărilor.
Aproximativ același tablou s-a creat și ân 2009, doar că trebuie să menționăm că ân 2009 s-a redus numărul societăților de asigurări până la 26, de la 33 câte erau ân 2008.
Figura 2.12. Cota de piață a primelor trei companii de asigurări după primele brute subscrise pentru anul 2009
Sursa: Realizată de autor ân baza datelor CNPF, anul 2009
După cum rezultă din figura 2.12., primele trei societăți „Moldasig” SRL, „Asito” SA și „Grawe Carat Asigurări” SA, care continuă să dețină poziții de lideri ai sectorului de asigurări, concentrează cu un procent mai mult față de 2008, adică aproximativ 66% din volumul total al primelor acumulate pe piața asigurărilor iar celorlalte 23 societăți de asigurări revenindu-le doar 34% din volumul total al primelor acumulate pe piața asigurărilor.
Ân conformitate cu prevederile alineatului 2 art. 3 din Legea privind limitarea activității monopoliste și dezvoltarea concurenței, nu se consideră dominantă situația agentului economic, dacă cota unei anumite mărfi a acestuia nu depășește pe piață 35 la sută. Cu toate acestea, această prevedere legală pare-se că nu influențează nici ântr-un fel asupra activității desfășurată de către unii operatori ai sectorului de asigurări printre care menționăm: „Moldasig” SRL, care ân 2009 a ânregistrat un volum total de prime brute subscrise ân sumă de 24,85 mil lei din asigurări de răspundere civilă avia, de altfel ocupând o poziție dominantă de 80,8% ân această clasă de asigurări (30,77 mil lei). Totodată piața și oferta de asigurări de viață ân Republica Moldova rămâne una restrânsă, foarte concentrată și putem spune chiar monopolistă, ân condițiile ân care vânzările unei singure societăți de asigurare „Grawe Carat Asigurări” SA ân anul 2009 au constituit 46,86 mil lei sau 92,8% din totalul industriei asigurărilor de viață (50,49 mil lei). [61, p.1]
Situația descrisă mai sus și creată actualmente pe piață nu poate fi neglijată. Ân acest sens se impune necesitatea ântreprinderii unor acțiuni ân vederea limitării monopolului creat ân acest sector.
Ân baza celor expuse mai sus, vom concluziona următoarele.
Evoluția ascendentă a sectorului de asigurări ân cadrul economiei de piață, a impus necesitatea ca sectorul de asigurări să fie supravegheat de către o instituție distinctă și specializată, care inițial a funcționat pe lângă Ministerul Finanțelor a Republicii Moldova. Actualmente, reglementarea și monitorizarea activității de asigurare este realizată de către CNPF, autoritate administrativă autonomă și autofinanțată, având competența de a monitoriza stabilitatea pieței financiare.
Ânsă ânființarea acestei instituții de reglementare și monitorizare a pieței financiare cu excepția sectorului bancar, impune reglementarea operațională, ân detrimentul reglementării instituționale a holdingurilor financiare, fapt ce nu poate contribui la combaterea riscului sistematic.
Imperfecțiunea legislației primare și nomenclatorul restrâns a legislației secundare fac imposibilă reglementarea activităților de asigurare ân conformitate cu standardele economiei de piață.
Ân final vom remarca că desfășurarea activității de asigurare, ân lipsa unor norme legale de aplicare a asigurărilor contractate generează conflicte dintre asigurați și asigurători, influențând negativ atât nivelul de protejare prin asigurare, cât și nivelul de penetrare a asigurărilor ân piața financiară.
III Modalități de aplanare a conflictelor din activitatea de asigurare
3.1 Metode și mecanisme de atenuare a efectelor generate de conflicte prin perfecționarea suportului legislativ a asigurărilor
Garantul funcționării eficiente a sistemului național de asigurări este cadrul legal și instituțional necesar pentru efectuarea operațiunilor de asigurare pe baze contractuale.
Adoptarea de către Parlamentul Republicii Moldova la 15 iunie 1993 a Legii cu privire la asigurări, precum și a unui număr mare de legi și acte normative ân perioada din 1991 până ân prezent a contribuit la constituirea unui suport legislativ al asigurărilor, ân baza căruia sunt reglementate raporturile juridice ale asigurărilor și care include normative juridice, cum ar fi:
dreptul civil;
dreptul administrativ;
dreptul general;
dreptul financiar;
dreptul internațional.
Cu toate că există o multitudine de surse de drept, ce reglementează asigurările, problemele principale privind raporturile juridice ale diverselor aspecte ale activității de asigurare rămân a fi nesoluționate ân decursul unui șir ântreg de ani.
Prin repetarea legislației civile a fostei U.R.S.S., obligațiunile ce decurg din contractele de asigurare, ân conformitate cu prevederile Codului Civil al Republicii Moldova, sunt reduse la două tipuri de rapoarte juridice: asigurările de bunuri, ân care sunt incluse și asigurările de răspundere, și asigurările de persoane. Contradicția acestuia cu Legea „Cu privire la asigurări”, ân care este prevăzută separarea asigurărilor ân trei ramuri, cum ar fi: asigurările de bunuri, asigurările de persoane și asigurările de răspundere, nu poate fi considerată formală, ântrucât atrage după sine efecte juridice, legate de esența contractului de asigurare a răspunderii, âncheierea, derularea și executarea contractului de asigurare (determinarea interesului patrimonial ân contractul de asigurare de răspundere, nomenclatorul riscurilor, stabilirea sumei asigurate, circumstanțele producerii cazului asigurat, calificarea juridică a survenirii evenimentului asigurat, procedurile de regularizare a daunei și de acordare a plăților de asigurare).
Lipsesc de asemenea definiția și condițiile de reglementare a contractului de reasigurare, ce constituie altă deficiență a compartimentului menționat din Codul Civil, ân baza căruia sunt desfășurate operațiunile de reasigurare pe piața națională de asigurări.
Ân conformitate cu prevederile alineatului 1 al art 267 din Codul Civil, termenul general de prescripție, ân cadrul căruia persoana poate să-și apere dreptul âncălcat, pe calea intentării unei acțiuni ân instanța de judecată, este de trei ani, fără să se țină cont de faptul că sumele de răscumpărare sau sumele asigurate constituie proprietatea asiguraților, fapt care prejudiciază grav operațiunile de asigurare a vieții.
Nu sunt stabilite condițiile esențiale ale contractului de asigurare, atât ân asigurarea de persoane, cât și ân asigurarea de bunuri și, drept urmare, asiguratul sau beneficiarul asigurării adesea, la momentul producerii evenimentului asigurat, este lipsit de dreptul de a obține plata de asigurare, anume pe bazele generale al Codului Civil, ce reglementează modalitățile de executare a contractului de asigurare.
Mai mult decât atât, conform prevederilor art.1314 al Codului Civil asigurătorului i se oferă dreptul de a opera majorarea primelor de asigurare, fără ca să fie efectuată și o majorare concomitentă a nivelului de protecție prin asigurare. Modificarea art.1314 al Codului Civil, prin excluderea din această clauză a prevederii prin care se acordă dreptul asigurătorilor de a opera modificarea primei de asigurare, fără majorarea concomitentă a obligațiunilor asumate de către societățile de asigurare, ar putea constitui o acțiune importantă ântru perfecționarea modalităților de efectuare a operațiunilor de asigurare.
Reeșind din cele expuse mai sus menționăm că Codul Civil al Republicii Moldova conține o serie de impedimente fapt care face imposibilă protejarea adecvată a drepturilor și intereselor asiguraților care decurg din contractele de asigurare.
Ân legislația civilă a Republicii Moldova persistă și alte carențe, cum ar fi: lipsa unor legi privind supravegherea activității de asigurare, a reasigurărilor, precum și unele prevederi legale, ân baza cărora ar fi reglementată constituirea și funcționarea asigurătorilor.
Ân mod deosebit urmează să fie concentrată atenția asupra normativelor ce reglementează motivațiile de constituire a societății de asigurare și de obținere a licenței ce acordă dreptul de a desfășura activități de asigurare. Legislația națională stabilește o procedură din două trepte de constituire a societății de asigurare ca subiect al raporturilor juridice civile după contractul de asigurare. Regulile stabilite de legislația civilă reglementează procedura de constituire a societății de asigurare, iar ân baza regulilor dreptului administrativ este reglementată modalitatea de obținere a licenței ce acordă dreptul de a desfășura activități de asigurare, reguli ce se află ân contradicție profundă ântre ele. Ân sectorul bancar din mai multe țări, inclusiv din Republica Moldova, constituirea și licențierea unei bănci comerciale sunt centralizate de către o singură autoritate de reglementare, fapt care asigură nivelul necesar de control din partea statului a surselor de constituire a capitalului instituției bancare și a competenței conducătorilor acesteia.
Dreptul administrativ, care ân decursul perioadei de restructurare economică a evoluat ântr-o oarecare măsură, are și el nevoie de o perfecționare esențială, ântrucât nu-și poate realiza funcția sa principală de a garanta efectuarea de către stat a unui control eficient, manifestat prin supravegherea activității desfășurate de către societățile de asigurare. Suportul juridic, ân baza căruia este efectuată supravegherea activităților de asigurare și nomenclatorul funcțiilor de control, realizarea cărora este efectuată prin supravegherea asigurărilor, sunt stabilite ân anumite articole din Legea „Cu privire la asigurări”, care menționează aceste funcții, dar nu deschide și conținutul lor. Supravegherea de către stat a asigurărilor are o conexiune cu realizarea următoarelor funcții de control:
licențierea activităților de asigurare, inclusiv supravegherea situației financiare, a condițiilor de asigurare și autenticității taxelor tarifare (ân majoritatea covârșitoare a țărilor Uniunii Europene este anulată efectuarea controlului preventiv asupra condițiilor de asigurare și corectitudinii taxelor tarifare aferente, ânsă elementul principal din sistemul acestui control prevede supravegherea situației financiare și a solvabilității asigurătorului);
determinarea unor modalități de constituire a rezervelor de asigurare;
stabilirea unor reguli de plasare a rezervelor de asigurare (a activelor necesare pentru acoperirea angajamentelor asumate de asigurător);
determinarea unor modalități de calculare a raportului dintre activele și angajamentele asigurătorului (marja de solvabilitate);
stabilirea unor termene și forme de prezentare a rapoartelor contabile și statistice;
catalogarea asigurătorilor;
declanșarea procedurii de sistare sau de retragere a licenței ce acordă dreptul de a desfășura activități de asigurare.
Astfel, ar putea să fie stabilite trei etape de efectuare de către stat a controlului activității desfășurate de către societățile de asigurare, cum ar fi controlul preventiv, controlul curent și controlul posterior.
Ân faza preventivă supravegherea poate fi efectuată eficient prin adoptarea deciziei de eliberare a licenței ce acordă dreptul de a desfășura activități de asigurare. Ân corespundere cu prevederile directivelor Uniunii Europene, etapa controlului preventiv la licențierea activităților de asigurare dispune de diferite seturi de documente și de proceduri de reglementare a asigurărilor de viață și a altor asigurări, ân afară de asigurările de viață. Mai mult decât atât, este interzisă punerea ân aplicare concomitentă a acestor ramuri ale asigurărilor de către o singură persoană juridică. Această interdicție este legată de necesitatea unei proceduri deosebite de reglementare a modalităților de constituire a rezervelor de asigurare și de plasare a activelor asigurătorului, care sunt necesare pentru acoperirea acestor rezerve.
Ân Republica Moldova ân conformitate cu alineatul 1 al art.38 din Legea cu privire la asigurări activitatea simultană ân categoriile „asigurări de viață” și „asigurări generale” poate fi desfășurată numai ân condițiile separării acestor două activități. Cu toate acestea autoritatea de supraveghere nu a elaborat până ân prezent acte normative care ar reglementa desfășurarea simultană a acestor categotii de asigurări. Totodată, nu este clar cum se va determina existența unui surplus de active la asigurările de viață sau la asigurările generale, care sunt evidențiate, ân mod distinct, atunci când acestea pot fi utilizate doar numai ân raport cu obligațiunile aferente acestor asigurări, și cum ar putea fi utilizat acest surplus de active pentru cealaltă activitate de asigurare cu aprobarea prealabilă a CNPF, fapt care este stipulat ân aliniatul 4, articolul 38 din Legea privind asigurările.
Controlul curent asupra activității desfășurate de asigurător este efectuat atât de autoritatea publică de supraveghere, cât și de către auditori independenți. Obiectul controlului ân acest caz âl constituie operațiunile financiare efectuate de către asigurător, inclusiv cele ân legătură cu acumularea rezervelor de asigurare, plasarea activelor ce acoperă aceste rezerve, cu asigurarea disponibilităților necesare de active libere ântr-un volum nu mai redus decât cel stabilit de prevederile legale, precum și a corespunderii activităților desfășurate de către acesta cu licența pe care o deține.
Verificarea nivelului de siguranță a operațiunilor de reasigurare constituie unul din instrumentele principale de supraveghere a stabilității financiare a asigurătorilor, mai ales ân cazul când una din părțile contractante a contractului de reasigurare este reprezentată de un asigurător sau reasigurător străin. Ân legislația cu privire la asigurări din Republica Moldova lipsesc definiția și condițiile de reglementare a contractului de reasigurare, reglementările privind suportul juridic pentru verificarea reasigurărilor internaționale. Pentru realizarea acestor scopuri ân practica internațională sunt utilizate diverse modalități de supraveghere ale acestor operațiuni, ânsă ân majoritatea cazurilor dreptul de selectare a unui asigurător de nădejde i se acordă asigurătorului care cedează riscurile ân reasigurare. Ân cazul când reasigurătorul străin nu este considerat că dispune de stabilitatea financiară corespunzătoare, autoritatea publică de reglementare a asigurărilor dispune de dreptul de a cere schimbarea modalității de protecție prin reasigurare. Ân unele țări cu economie tranzitorie (Ucraina, Belarus etc.) sunt aplicate restricții privind cedarea ân reasigurare a riscurilor reasigurătorilor străini, fapt care ân condițiile piețelor naționale nedezvoltate a generat o destabilizare considerabilă a situației financiare a asigurătorilor, făcând imposibilă evoluția ân dinamică a pieței de asigurări.
Astfel de acțiuni, confirmă âncă o dată ineficiența aplicării restricțiilor ân raport cu operațiunile de reasigurare internaționale.
Actualmente, ân majoritatea țărilor aflate ân curs de dezvoltare (Brazilia, India, Chile, Mexic etc.) se observă tendința de liberalizare continuă a operațiunilor de reasigurare internațională, prin lichidarea monopolului statului asupra acestor operațiuni, și de privatizare a societăților publice de reasigurare.
Cu toate acestea, este destul de firesc, ca ân faza de constituire a pieței de asigurări să fie stabilite niște cerințe mai generale față de operațiunile de reasigurare internaționale, cum ar fi, autorizarea operațiunilor de reasigurare de viață doar la asigurătorii și reasigurătorii cu raitingul internațional Standards and Poor′s nu mai mic de „A”, iar pe reasigurarea altor tipuri, ân afară de viață, nu mai mic de „BB”. Implimentarea unor astfel de măsuri ar asigura previzibilitatea ân procesul de efectuare a operațiunilor de reasigurare, stabilitatea financiară și securitatea acestor operațiuni, precum și transparența ân legislația națională. [33, p.70]
Unicul instrument de efectuare a controlului activității desfășurate de către asigurător și de autoritatea publică de supraveghere a asigurărilor este emiterea prescripțiilor obligatorii, limitarea, reducerea termenului de valabilitate, sistarea sau retragerea licenței, care fiind luate âmpreună sau separat, necesită respectarea unei proceduri administrative ândelungate și nu prea eficiente. Totodată ân dreptul administrativ sunt prevăzute și alte forme de sancțiuni, cum ar fi amenzile, care pot fi aplicate atât agentului economic, care a comis abateri de la legislație, cât și conducătorilor acestor societăți de asigurări.
Aplicarea unor asemenea modalități de supraveghere a asigurărilor a demonstrat eficiența acestora ân țările Uniunii Europene, S.U.A., Australia și ân multe alte țări. Pe lângă aceasta, ineficiența sistemului național de supraveghere a asigurărilor este legată și de aplicarea graduală a măsurilor de influență față de asigurătorii care nu respectă prevederile legislației privind asigurările, de exemplu, aplicarea unor măsuri mai aspre, dar mai eficiente, cum ar fi: sistarea, limitarea termenului de valabilitate sau revocarea licenței este posibilă numai după emiterea prescripției obligatorii și obținerea informației privind nerealizarea acestor prescripții.
Eficiența supravegherii de către stat a activității desfășurate de societățile de asigurări ar putea fi redusă la următoarele componente:
utilizarea unei informații financiare, contabile și altor forme de informații autentice și depline;
oportunitatea și plenitudinea supravegherii de către stat a asigurărilor;
eficacitatea și operativitatea sancțiunilor aplicate din partea autorității publice de reglementare.
Actualul sistem de supraveghere a pieței naționale de asigurări, din acest punct de vedere, âncă nu corespunde rigorilor necesare privind funcționarea unor astfel de sisteme, fapt care ar putea fi explicat de următoarele cauze: insuficiența de personal a autorității de supraveghere, nivelul redus de calificație a angajaților, nivelul redus de retribuire, lipsa unor metode moderne de prelucrare și de remitere a informației; stabilirea restrânsă ân legi și ân actele normative a atribuțiilor și sancțiunilor aplicate de către autoritatea publică de supraveghere față de societățile de asigurare, perfecționarea insuficientă a sistemului de sancțiuni ân caz de existență a âncălcărilor constatate ân activitatea desfășurată de către societatea de asigurare.
Problemele principale, care persistă ân procesul de supraveghere de către stat a asigurărilor, enumerate anterior, ar putea fi ânlăturate prin adaptarea unei legi speciale „Cu privire la supravegherea și reglementarea de către stat a activității de asigurare”.
Supravegherea posterioară este efectuată ân baza verificării rapoartelor financiare prezentate de asigurători autorității publice de reglementare. Structura și formele rapoartelor contabile, principiile evidenței contabile și planul de conturi nu corespund regulilor acceptate ân țările Uniunii Europene din momentul aderării acestora la IFRS.
IFRS se bazează pe anumite principii și impun celor care ântocmesc situațiile financiare noi responsabilități, din acest motiv societățile care vor aplica IFRS vor trebui să aplice principiile contabile ân maniera ân care acestea au fost emise, ca o condiție a realizării unei raportări financiare transparente și de o ânaltă calitate.
Prin dreptul general sunt stabilite elementele fundamentale de structurare a supravegherii de către stat a activităților de asigurare ân Republica Moldova. Concomitent, reglementarea și monitorizarea activității desfășurate de către societățile de asigurare este efectuată ân baza legislației Republicii Moldova. De asemenea este determinat locul instituției de supraveghere a asigurărilor ân sistemul organismelor executive ale administrației de stat, principiile de activitate ale acestei instituții, independența ân realizarea funcțiilor de supraveghere, subordonare a acesteia și sursele de finanțare.
Din punctul de vedere al rezultatelor activității de supraveghere a asigurărilor, este necesar să fie respectate următoarele principii:
stabilitatea sistemului de supraveghere;
stabilitatea, transparența și claritatea legislației ce asigură efectuarea de către stat a funcțiilor de control a activității de asigurare;
asigurarea unei interacțiuni eficiente cu alte organisme ale puterii legislative și executive ân scopul perfecționării continue a legislației și ân caz de necesitate, de aplicare față de societățile de asigurare a altor sancțiuni, decât cele stabilite ân legislația cu privire la asigurări;
inevitabilitatea și obligativitatea aplicării sancțiunilor prevăzute de legislație.[33, p.72]
Actualul sistem de supraveghere a activităților de asigurare ân Republica Moldova intră ân atribuțiile CNPF, care se ocupă de dirijarea metodologică generală a instituției de supraveghere. Ân afară de licențierea activităților de asigurare și efectuarea controlului posterior, acesta elaborează propuneri privind modificarea și completarea legislației respective precum și a altor legi și acte normative, cu impact asupra pieței naționale a asigurărilor și evoluției acesteia.
Astfel considerăm necesar să remarcăm necesitatea perfecționării de către CNPF a cadrului legislativ existent, precum și de a elabora legislația secundară necesară sectorului național de asigurări. Atât ân legislația generală, cât și ân cea specială, ân baza căreia este reglementată activitatea de asigurare, există carențe și deficiențe, care se cer a fi ânlăturate de urgență.
Contradicțiile existente dintre Codul Fiscal și Legea cu privire la asigurări de asemenea influențează negativ procesul de constituire a cadrului operațional al asigurărilor puse ân aplicare.
Astfel, ân conformitate cu prevederile articolului 19 al Codului Fiscal asigurările de viață, de accidente, de sănătate și pensie complementară contractate de către angajator ân favoarea angajaților săi sunt considerate ca facilități acordate de patron propriilor angajați ce urmează a fi impozitate integral, fapt care face posibilă rezilierea acestor contracte și âncasarea sumelor de răscumpărare de către asigurați – persoane fizice, fiind astfel blocat interesul asigurabil al agenților economici, ân vederea acordării unui anumit nivel de protecție socială salariaților.
Ânaintarea unei inițiative legislative de către CNPF, ân vederea modificărei actualei redacții a articolului 19 al Codului Fiscal, prin excluderea din acest articol a prevederilor legale ân care este stipulat că asigurările de viață, de accidente, de sănătate și pensie complementară contractate de către angajator ân favoarea angajaților săi și urmează a fi impozitate integral, ar putea contribui la o evoluție ascendentă a acestor asigurări, precum și la o modernizare și la o consolidare mai pronunțată a sistemului național de protecție socială.
Ân Legea privind asigurările există un șir de impedimente care se cer a fi de urgență ânlăturate, fapt care face imposibilă reglementarea activităților de asigurare, ân conformitate cu standardele economiei de piață. Astfel, ânaintarea unei inițiative legislative, ân vederea modificării Legii privind asigurările ân care ar fi stipulată necesitatea de a efectua o actualizare periodică a capitalului social al asigurătorilor ar putea constitui una din acțiunile importante ântreprinse de către CNPF, fapt care ar putea contribui la o consolidare mai pronunțată a nivelului de securitate financiară a asigurărilor contractate de către aceste instituții.
Altă inițiativă ânaintată de către CNPF, ân vederea modificării Legii cu privire la asigurări ar putea fi determinată de necesitatea actualizării rezervelor necesare pentru riscurile care au fost acceptate ân asigurare ân valută, ân funcție de devierile cursului valutar al monedei naționale, fiind astfel obținută o anumită sporire a nivelului de acordare a protecției de asigurare.
Modificarea Legii privind asigurările, prin introducera ân acest act legislativ a unei prevederi legale prin care ar fi determinată modalitatea și obligativitatea formării fondului de măsuri preventive din profitul net al asigurătorului, care este necesar pentru combaterea riscului tehnic a acestuia ar putea reprezenta o altă acțiune importantă spre perfecționarea managementului ân asigurări, precum și spre combaterea cazurilor de apariție a disensiunilor dintre asigurați și asigurători.
Având ân vedere faptul că a fost adoptată o nouă legislație primară specifică asigurărilor, considerăm oportun ca acțiunile care vor fi ântreprinse ân perioada următoare de către CNPF să fie ândreptate spre completarea cadrului legal secundar, dar mai ales spre implimentarea și verificarea modului de aplicare a prevederilor legale nou introduse sau modificate.
Ân această ordine de idei, se impune necesitatea elaborării unei reglementări vizând modalitățile de plasare a capitalului propriu al asigurătorilor, fapt fără de care este imposibilă determinarea marjei de solvabilitate disponibile a asigurătorilor.
Ân viziunea noastră, și actuala modalitate de constituire a Consiliului de Administrație a CNPF reprezintă un alt impediment, care frânează procesul de eficientizare a activității desfășurate de către această instituție. Din aceste considerente, considerăm oportună necesitatea de a stabili durata mandatului pentru toți membrii Consiliului de Administrație a CNPF pe cel puțin cinci ani, dar nu diferențiat pentru fiecare membru ân parte, așa cum prevede actuala lege, fapt fără de care este imposibilă eficientizarea activității acestei instituții. Ân această ordine de idei, se impune necesitatea ca directorii departamentelor CNPF să dețină concomitent și calitatea de membru al Consiliului de Administrație, fapt care ar exclude posibilitatea adoptării deciziilor de către persoanele care nu sunt cunoscute ân sectorul de asigurări și nu dispun de competențe profesionale ân domeniu.
Este necesar să fie orientată atenția și asupra problemelor ce persistă ân legislația privind limitarea activității monopoliste ân Republica Moldova. Monopolul juridic privind dreptul de a desfășura activitatea de asigurare de către Gosstarh și Ingosstrah a fost anulat după adoptarea legilor și actelor normative, care constituie suportul juridic de reglementare a asigurărilor ân Republica Moldova. Ânsă, ân legislația Republicii Moldova, âncă nu există o normă legală prin care ar fi suprimată ân mod expres monopolul real ân asigurări. Ân practica acceptată, activitatea de suprimare a monopolului presupune necesitatea desfășurării unor concursuri ântre asigurători la punerea ân aplicare, de exemplu, a asigurărilor obligatorii de stat.
Totodată ținem să mențonăm că, âncă n-au fost adoptate hotărâri comune ale CNPF și ale altor instituții publice ca: Ministerul Finanțelor, Ministerul Agriculturii, Agenției de menținere a concurenței, BNM fapt care face imposibilă realizarea adecvată a atribuțiilor de care dispune această instituție.
Doar numai prin lipsa de colaborare dintre instituția de menținere a concurenței și instituția integrată de reglementare a asigurărilor poate fi explicată actuala redacție a aliniatului 3, articolul 11 din Legea privind asigurarea de răspundere civilă auto, prin care se interzice asigurătorilor âncasarea de prime de asigurare sub nivelul primelor calculate, ân funcție de prima de asigurare de bază și coeficientul de rectificare, fapt care influențează mediul concurențial compatibil cu standardele economiei de piață.
Ân țările Uniunii Europene legislația privind limitarea activității monopoliste include următoarele obiective principale:
interzicerea de a stabili prețuri mari sau prețuri mici de monopol la serviciile de asigurare printr-un acord âncheiat ân acest sens ântre asigurători;
neadmiterea faptului de acumulare de către un asigurător, inclusiv de structurile afiliate ale acestuia, a primelor de asigurare, ân sectorul determinat al activităților de asigurare, ântr-un volum mai mare de 30% (sau alt volum) al primelor de asigurare;
nepermiterea achiziționării de către o persoană a unui număr mai mare, decât maximul stabilit de acțiuni (după valoarea acestora) ale societăților de asigurare;
imposibilitatea deținerii de către un anumit asigurător a monopolului juridic la aplicarea unui tip de asigurare.[33, p.71]
Lipsa din actul normativ, ân baza căruia sunt reglementate asigurările obligatorii de răspundere civilă auto, a unei prevederi legale, prin care ar fi stabilit cuantumul minimum de capital necesar pentru aplicarea acestor asigurări, constituie alt impediment ce frânează consolidarea sistemului operațional al asigurărilor.
Cu toate că cu âncepere de la 1 februarie 2003 Republica Moldova din nou a obținut dreptul să emită certificate de asigurare de răspundere civilă „Cartea Verde”, suspendat temporar de la 1 octombrie 2002 până la 31 ianuarie 2003, suportul juridic de reglementare a acestei asigurări nu există, ceea ce nu facilitează extinderea operațiunilor de contractare a asigurării date, defavorizând ân același timp și persoanele care apelează la aceste asigurări.
Astfel, ân conformitate cu prevederile incluse ân alineatul 1 litera j), art. 31 din Legea privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, una din atribuțiile principale ale BNAA este determinată de faptul că acestei structuri i se atribuie calitatea de emitent al certificatelor de asigurare Carte Verde. Ânsă, calitatea de emitent nu este ânsoțită și de dreptul de a verifica respectarea de către operatorii acreditați cu dreptul de a contracta asigurări Carte Verde a modului de utilizare și de casare a certificatelor de asigurare vizate fapt ce favorizează distribuția certificatelor de asigurare false.
Ân decursul ultimilor ani, legislația națională nu a elaborat normativele juridice de reglementare a asigurărilor mutuale și a activităților desfășurate de către societățile mutuale de asigurare. Adaptarea și punerea ân aplicare a unei astfel de legi, ar contribui astfel la optimizarea eforturilor depuse de către asigurați pentru obținerea unei protecții prin asigurare.
Ân conformitate cu practicile existente, piața financiară contemporană reprezintă cadrul legal, ân baza căruia este efectuată circulația instrumentelor financiare, concomitent cu vânzările și procurările de monedă sub diverse forme de credite. La rândul său instituția financiară este reprezentată de o persoană juridică fondată cu scopul de a desfășura cu titlu profesional activități cu resurse și/sau cu instrumente financiare, fiind constituită sub formă de fond de investiții, bancă, societate de asigurări și care poate funcționa după caz atât ân regim comercial, cât și ân regim necomercial.
Ân contextul celor expuse mai sus ținem să menționăm necesitatea modificării Legii instituțiilor financiare nr. 550-XIII din 21 iulie 1995, deoarece atât socitățile de asigurări, fondurile de investiții cât și băncile sunt instituții financiare.
Cadrul legal ân asigurări urmărește garantarea securității juridico – economice a raporturilor de asigurare prin reglementarea activității ântreprinderilor din domeniul asigurărilor, sub supravegherea administrativ financiară a autorității autonome a pieței.
După cum se știe, nomenclatorul legilor ân baza cărora se reglementează activitatea de asigurare este restrâns. Este necesar de a menționa necesitatea modificării esențiale a mai multor acte legislative ân baza cărora este reglementată activitatea de asigurare din cauză că ele nu corespund exigențelor economiei de piață. Altele, cum ar fi legile privind reasigurările, constituirea, organizarea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor, ân ceea ce privește societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor, âncă n-au fost elaborate și adoptate până ân prezent.
3.2 Căi și direcții de aplanare a conflictelor prin modernizarea reglementărilor existente ân sfera asigurărilor
Premisele generale ale evoluției asigurărilor comerciale decurg din legislația privind asigurările, reglementarea de către stat a activității desfășurate de societățile de asigurare și de către societățile de intermediere, precum și din reglementarea raporturilor dintre piața națională și comunitatea mondială de asigurări.
Necesitatea unei reglementări adecvate ân domeniul asigurărilor a fost ânțeleasă și ân țara noastră. Âncepând din 1991, ân condițiile desființării monopolului de stat ân asigurări, și până ân prezent au apărut o serie de acte normative ce reglementează ânființarea, organizarea și funcționarea societăților de asigurare, principalele ramuri de asigurare practicate, precum și supravegherea de către stat a activității societăților de asigurare, âncredințată inițial Inspectoratului de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor și Fondurilor Nestatale de Pensii, ce funcționează ân cadrul Ministerului Finanțelor, iar din iulie 2007, Comisia Națională a Pieței Financiare.
Ân sinteză, actuala reglementare a activității de asigurare din țara noastră are ân vedere:
avizarea constituirii societăților de asigurare-reasigurare de către instituția de supraveghere a asigurărilor;
tipul de societate și mărimea capitalului subscris, respectiv vărsat;
participarea capitalului străin ân societățile de asigurare cu sediul ân Republica Moldova și funcționarea reprezentanțelor societăților de asigurare străine pe teritoriul țării;
stabilirea obiectului și a parametrilor de activitate, pentru a asigura menținerea solvabilității societăților de asigurare;
constituirea și administrarea rezervelor specifice;
stabilirea tarifelor de primă pentru asigurările obligatorii și avizarea elementelor de calcul ale primelor pentru asigurările contractuale;
constituirea unor fonduri de protecție a asiguraților.
Deși, așa cum se constată, reglementarea are un câmp destul de larg ân țara noastră, apreciem că acest proces trebuie continuat, ân sensul cuprinderii unor noi elemente rezultate din evoluția pieței asigurărilor, dar și al perfecționării actelor normative deja existente.
Actualul sistem de supraveghere a activităților de asigurare ân Republica Moldova, după cum am menționat și mai sus, este âncadrat ân atribuțiile Comisiei Naționale a Pieței Financiare. De la data ânființării, unul din obiectivele principale ale acestei instituții l-a reprezentat perfecționarea cadrului legal prin elaborarea legislației secundare ân baza cărora este reglementată activitatea de elaborare și de distribuire a produselor de asigurare. Ân acest sens au fost adoptate un anumit număr de hotărâri ale CNPF privind regulamentele care vizează exigențele față de conținutul condițiilor de asigurare pentru clasele de asigurări facultative, aprobarea componenței comisiilor de atestare a specialiștilor operatorilor profesioniști a pieței financiare precum și a celui care privește Consiliul de experți de pe lângă CNPF. Cu toate acestea ținem să menționăm necesitatea elaborării și perfecționării continue a legislației secundare ân condițiile aspirație Republicii Moldova de aderare la UE.
Un factor cu impact negativ asupra procesului de supraveghere a asigurătorilor este determinat de lipsa unui regulament privind activitatea de control intern ân cadrul instituțiilor de asigurare, care reprezintă un instrument esențial, ân baza căruia este reglementată și monitorizată activitatea de asigurare, fapt care este determinat de prevederile articolului 39 din Legea privind asigurările.
După cum demonstrează experiența mondială de reglementare a asigurărilor, evaluarea eficienței de control intern prezintă una dintre cele mai importante priorități din activitatea autorităților publice de reglementare a asigurărilor.
Sistemele moderne de control intern garantează respectarea ântocmai de către asigurător a prevederilor legislației și a actelor normative ân vigoare, contribuind concomitent și la reducerea riscului unor pierderi neprevăzute sau de prejudeciere a reputației societății de asigurare.
Reeșind din cerințele și obiectivele actuale formulate de către autoritățile publice de reglementare regionale sau mondiale față de sistemele controlului intern, ân procedura de evaluare a nivelului de eficiență a activității desfășurate de către asigurător sunt incluse atât depistarea faptelor de lipsă a instrumentelor de control, cât și a faptelor de realizare ineficientă de către angajații societăților de asigurare, ale obligațiunilor acestora privind controlul.
Elaborarea și punerea ân aplicare de către CNPF a unui regulament privind controlul intern ân asigurări ar constitui una din acțiunile prioritare ântreprinse de către autoritatea de administrare a asigurărilor ce ar putea contribui la lichidarea premizelor ce generează conflicte dintre asigurați și asigurători.
Ân conformitate cu prevederile Legii cu privire la asigurări, activitatea de asigurare, poate fi desfășurată simultan ân categoriile asigurări de viață și asigurări generale numai ân condițiile separării acestor două activități. Ân condițiile inexistenței unui regulament ce ar reglementa separarea activităților pe cele două categorii de asigurări, nu este clar cum se va determina existența unui surplus de active la asigurările de viață sau la asigurările generale, care sunt evidențiate, ân mod distinct, atunci când acestea pot fi utilizate doar numai ân raport cu obligațiunile aferente acestor asigurări, și cum ar putea fi utilizat acest surplus de active pentru cealaltă activitate de asigurare cu aprobarea prealabilă a CNPF, fapt care este stipulat ân aliniatul 4, articolul 38 din Legea privind asigurările fapt care de asemenea poate genera conflicte dintre asigurați și asigurători.
Totodată, nu sunt cunoscute criteriile, ân baza cărora urmează să fie elaborată de către CNPF metoda de repartizare a cheltuielilor comune ale activităților de asigurări generale și de asigurări de viață, suportate de către asigurătorii care aplică simultan aceste asigurări, fapt care este stipulat ân aliniatul 6, articolul 38 al Legii privind asigurările, fiind astfel instituit un alt impediment care diminuează efectele reglementării și monitorizării financiare a activităților de asigurare.
Cu toate, că asigurările de viață reprezintă un mecanism important de protecție socială a cetățenilor, până ân prezent acest produs de asigurare nu a obținut un nivel corespunzător de dezvoltare.
Astfel, una din reglementările care este necesară pentru aplicarea Legii privind asigurările impune necesitatea adoptării de către CNPF a unui regulament vizând administrarea fondului asigurărilor de viață, calculul rezervei matematice, investițiile și evaluarea activelor aferente acestor asigurări.
Actualmente modalitatea de constituire a rezervelor pentru asigurarea de viață este stabilită de către asigurători ân mod individual după obținerea unei aprobări și a permisiunii de utilizare a acestora, de la autoritatea publică de supraveghere. Astfel de modalitate, generează disensiuni ântre asigurători la determinarea rezultatului financiar al activității asigurătorului, precum și la calcularea bazei impozabile. Mai mult ca atât, lipsa unui regim de activitate a actuarilor independenți, pune la ândoială corectitudinea calculelor efectuate de către asigurători privind autenticitatea și suficiența rezervelor, corespunderea volumului acestora cu angajamentele asumate pe asigurarea de viață. Astfel se impune necesitatea elaborării și adoptării unei legi privind actuarii independenți, ân care ar fi stipulate și niște cerințe privind licențierea activității de actuariat.
Nevoia de reglementare ân asigurări rezidă și din poziția de intermediar financiar al societății de asigurare, care presupune ân primul rând controlul modului de investire a disponibilităților asiguraților. Dar și ân această componentă a reglementărilor naționale, persistă un șir de probleme ce ar trebui soluționate ân regim de urgență.
Ân această ordine de idei, se impune necesitatea elaborării unei reglementări vizând modalitățile de plasare a capitalului propriu al asigurătorilor, fapt fără de care este imposibilă determinarea marjei de solvabilitate disponibile a asigurătorilor.
Totodată, lipsa unei prevederi a Regulilor de plasare a fondurilor și a rezervelor de asigurare (ân redacție mouă), aprobat prin Ordinul Inspectoratului de Stat Pentru Supravegherea Asigurărilor și Fondurilor Nestatale de Pensii nr. 34 din 09.02.2006, prin care ar fi stabilite condițiile de plasare a capitalului de către asigurători și ân zonele economice libere, constituie o altă problemă gravă ce persistă ân reglementările naționale și care diminuează considerabil efectele reglementării de către stat a activității de asigurare.
Soluționarea acestei probleme prin modificarea acestui act normativ și introducerea unei clauze ce ar acorda dreptul asigurătorilor de a efectua plasamente de capital și ân zonele economice libere, ântr-un cuantum determinat prin lege, ar contribui esențial la perfecționarea modalităților și formelor de reglementare a operațiunilor efectuate de către asigurători .
Plasarea rezervelor de asigurare, ce nu constituie proprietatea asigurătorilor, efectuată ân scopul menținerii stabilității de prime pe termen lung, este un instrument, prin intermediul căruia autoritatea publică de reglementare și supraveghere a asigurărilor și reasigurărilor contribuie la constituirea unei stabilități financiare a asigurărilor aplicate.
Cu toate că ân conformitate cu prevederile cadrului legal CNPF âi sunt atribuite competențe ân vederea reglementării activităților desfășurate de către instituțiile de asigurare și sub raportul respectării unui anumit nivel de solvabilitate a asigurătorilor, până ân prezent âncă n-a fost stabilit modul de determinare a solvabilității instituțiilor de asigurare, ân baza unui anumit raport dintre marja de solvabilitate disponibilă și marja de solvabilitate minimă, fapt care face imposibilă clasificarea societăților de asigurări, ân funcție de gradul de solvabilitate a acestora, nefiind astfel garantată o securizare adecvată a asigurărilor contractate, care de asemenea poate genera o izbucnire a conflictelor dintre asigurați și asigurători.
Rezervele de asigurare constituie o componentă a resurselor financiare ale societăților de asigurare și reprezintă prin sine totalitatea fondurilor bănești cu destinație specială, prin intermediul cărora este efectuată repartiția daunei ântre membrii comunității de risc, fapt ce impune necesitatea unor reglementări specifice privind plasamentele acestora. Astfel, se impune necesitatea elaborării unui cadru regulatoriu specific, ân situația când luările de participații de către societățile de asigurare sunt făcute pe seama rezervelor tehnice, aceasta ar putea constitui o altă acțiune orientată spre consolidarea și diversificarea formelor de constituire a asigurătorilor, precum și la o reducere mai pronunțată a disensiunilor care apar ântre asigurați și asigurători.
Elaborarea și punerea ân aplicare a unei prevederi legislative ân care ar fi stipulat că achiziționarea cotelor de participații din contul rezervelor tehnice ale asigurătorilor nu poate constitui mai mult de 10% din capitalul unei instituții creditare ar putea fi considerată drept o modalitate de perfecționare a posibilităților de distribuire a produselor financiare dat fiind faptul că ar putea contribui la sporirea nivelului de lichiditate a asigurărilor contractate, precum și la o protejare mai eficientă a intereselor patrimoniale ale asiguraților.
Unul din principiile importante de eficacitate a evidenței contabile impune necesitatea corespunderii angajamentelor asumate cu cele reflectate ân evidența contabilă. Ân Republica Moldova asigurătorul are dreptul să-și stabilească angajamentele la momentul contractării asigurărilor ân echivalentul valutar corespunzător, ânsă prima de asigurare determinată cu această ocazie se achită de către asigurat ân lei după cursul stabilit de Banca Națională la momentul âncasării primelor de asigurare. Totodată, calcularea rezervelor de asigurare este efectuată ân lei, fără să se țină cont de modificările ulterioare ân valorile angajamentelor de asigurare și valoarea reală a leului la cursul valutar. Rezultatul acestui fapt determină denaturarea ân evidența contabilă a volumului real al angajamentelor asumate, atât ân procesul de stabilire a volumului daunelor cauzate de producerea evenimentelor asigurate, cât și ân procesul de calculare a volumului real al rezervei de prime impulsionând astfel apariția conflictelor financiare dintre asigurați și asigurători.
Ân țările Uniunii Europene este aplicat principiul privind corespunderea angajamentelor asumate cu valuta activelor ce acoperă rezervele de asigurare corespunzătoare. Asigurătorilor naționali nu le este oferită o asemenea posibilitate, fapt care poate cauza disproporții ântre angajamentele asumate și activele disponibile și atrage după sine riscul de nerealizare a angajamentelor asumate ân contractul de asigurare și insolvabilitatea asigurătorului, chiar și ân caz de menținere de către acesta a marjei de solvabilitate, stabilită ân conformitate cu regulamentele ân vigoare.
Lipsa suportului juridic al activității de intermediere ân asigurări este una din problemele esențiale ce persistă ân procesul de reglementare a activității desfășurate de asigurători, cu grave consecințe nefavorabile asupra sistemului de distribuție a produselor de asigurare. Astfel, ân procesul de constituire a agenților de intermediere nu sunt impuse restricții privind obiectul de activitate al societăților, acestea având posibilitatea de a practica ân paralel și alte activități din afara domeniului de asigurări, fapt ce vine ân contradicție cu principiul de specializare externă, reglementată atât ân Europa, cât și ân ântreaga lume, și care nu permite structurilor menționate să desfășoare și alte activități comerciale.
Din aceste considerente activitatea desfășurată de către societățile de intermediere nu este controlată de către stat, ân modul cel mai adecvat, nefiind urmărite asemenea obiective importante din domeniul asigurărilor, cum ar fi:
distincția dintre brokerii mandatari și cei comisionari;
nu sunt identificate clar persoanele care pot deține calitatea de fondatori ai unei societăți de brokeraj;
informații referitoare la experiența intermediarilor ân domeniul asigurărilor;
evidența contabilă a activității de intermediere;
centralizarea situațiilor financiare de către autoritatea publică de reglementare a asigurărilor – reasigurărilor;
analiza și controlul activității de intermediere etc..[33, p. 202]
Prin urmare, intermedierea asigurărilor ân Republica Moldova este efectuată de către agenții de asigurare și brokerii de asigurare, cărora nu li s-a atribuit un statut clar de asociație profesională. Aceasta face posibilă vânzarea unor polițe de asigurare false de către intermediarii ân asigurări, activitatea cărora nu este controlată de către stat. La fel e posibilă și vânzarea concomitentă a polițelor de asigurare emise de către asigurătorii ce nu dispun de acreditare pe piața națională de asigurări, fapt ce prejudiciază securitatea economică a statului.
Elaborarea și punerea ân aplicare a unei legi, prin care ar fi legitimată și particularizată activitatea intermediarilor ân asigurări, ar putea constitui o acțiune importantă de modernizare și perfecționare a reglementărilor naționale, ân raport cu activitățile desfășurate de către asigurătorii.
Adoptarea unor hotărâri prin care ar fi puse ân aplicare asemenea reglementări, cum ar fi regulamentele privind modalitățile și măsurile de remediere financiară a activităților desfășurate de către asiguratori, forma și conținutul asistențelor de brokeraj, responsabilitățile și obligațiunile brokerului de asigurare ar putea constitui alte acțiuni orientate spre extinderea legislației secundare ce urmează ca să fie ântreprinse de către CNPF.
Cu toate că monopolul juridic asupra dreptului de a desfășura activitatea de asigurare a fost anulat după adoptarea legii prin care este reglementată activitatea de asigurare ân Republica Moldova, n-au fost stabilite și niște modalități ce ar face posibilă prevenirea, limitarea și suprimarea activității monopoliste și a concurenței neloiale, fapt ce constituie o altă inconveniență ce persistă ân procesul de reglementare a asigurărilor și care necesită a fi lichidată.
Modificarea reglementărilor naționale privind introducerea unor prevederi ce ar acorda instituției de reglementare dreptul să ântreprindă față de asigurătorii care dețin monopolul pe piața asigurărilor acțiuni, cum ar fi: aplicarea amenzilor, âncetarea forțată a vânzărilor de polițe de asigurare la un anumit tip de asigurare, vânzarea unei părți din acțiunile societăților de asigurare sau ale unor societăți de asigurare, care fac parte și sunt dependente de grupurile financiare sau de asigurare, toate acestea ar putea constitui o altă acțiune importantă de eficientizare a procesului de reglementare a operațiunilor de asigurare.
Cu toate că actualmente ân Republica Moldova a fost constituită și funcționează instituția publică de reglementare a asigurărilor, reglementările naționale ân materie de asigurări âncă nu corespund rigorilor unei economii liberale, ân particular, și celor de integrare europeană, ân general. Nesistematic și cu o vădită ântârziere este elaborată și perfecționată legislația secundară ce constituie suportul de reglementare a asigurărilor. Pârghiile și instrumentele de care dispune autoritatea publică de reglementare a asigurărilor sunt insuficiente pentru a garanta o protejare mai adecvată a intereselor patrimoniale ale asiguraților și asigurătorilor. Lipsește un mecanism sigur de reglementare și control a activităților de asigurare, ce generează o multitudine de carențe și deficiențe ân domeniu.
Conștientizarea și soluționarea acestor probleme va contribui la perfecționarea sistemului de reglementare a asigurărilor, precum și la o funcționare mai eficientă a pieței naționale de asigurări, fapt ce este impus de procesele integraționiste ce decurg atât la nivel regional, cât și la cel mondial.
3.3 Strategii și direcții de aplanare a conflictelor prin racordarea asigurărilor la standardelor internaționale
Globalizarea reprezintă o generalizare a fenomenului de interneționalizare. Ultimele două decenii, privite astfel, poate fi caracterizat prin extinderea fenomenului de globalizare ce se manifestă ân evoluțiile sociale, politice, culturale și ân mod deosebit al celor economice. Din acest punct de vedere globalizarea presupune dezvoltarea piețelor financiare globale, creșterea corporațiilor transnaționale și dominația lor crescândă asupra economiilor naționale. Prin urmare, piața internațională a asigurărilor, comportă o dimensiune importantă, observată ân special prin concentrarea operatorilor acestei piețe din care fac parte societățile de asigurări, brokeri de asigurări și societățile ce oferă servicii ân activitatea de asigurare.
Problemele existente ân sectorul asigurărilor ar putea fi soluționate ân mod inadecvat și lent, prin valorificarea experienței naționale, fără a fi aplicate rezultatele obținute din parteneriatul internațional.
Prin noțiunea de parteneriat internațional se are ân vedere cooperarea cu cei mai importanți parteneri, pe care poate miza sectorul național de asigurări. La aceștia pot fi atribuiți asigurătorii internaționali, intermediarii ân asigurări, asociațiile naționale și regionale ale asigurărilor, autoritățile de administrare a asigurărilor din diferite țări, organizațiile internaționale necomerciale cum ar fi Organizația Mondială a Comerțului, asociațiile naționale și profesionale ale actuarilor ân asigurări, ale evaluatorilor de riscuri.
Componența acestor parteneri importanți corespunde ân ântregime necesităților remarcate ca direcții prioritare de evoluție a sectorului național de asigurări. Din aceste considerente, se impune necesitatea ca relațiile de cooperare internaționale să fie ântreținute cu toți partenerii posibili, care funcționează astăzi la nivel regional și mondial. Numai prin utilizarea deplină a posibilităților pe care le acordă cooperarea internațională cu toți partenerii posibili, se poate contribui la o soluționare a problemelor existente ân sectorul asigurărilor.
Una din cele mai dificile probleme, ce urmează a fi soluționată, este determinată de necesitatea racordării sectorului național de asigurări la standardele internaționale. Ân mod firesc, această problemă ar putea fi soluționată prin crearea unui cadru legal adecvat exigențelor economiei libere, – corelarea lui cu actele legislative ce funcționează ân alte țări, – constituirea unui regim necesar pentru desfășurarea activității asigurătorilor și altor subiecți ai pieței asigurărilor, care nu s-ar deosebi esențial de cel acceptat pe mapamond, – sporirea autorității asigurătorilor naționali, a stabilității lor financiare și a calității serviciilor prestate de către acestea, formarea culturii de asigurare ân societate, – constituirea unui sistem corespunzător de instruire a cadrelor ân sfera asigurărilor, – respectarea de către asigurătorii naționali a principiilor morale și etice acceptate la nivel internațional.
Pentru a efectua racordarea legislației naționale la standardele internaționale, mai ântâi de toate este necesară operarea de modificări ân capitolul XXVI al Codului Civil al Republicii Moldova, care rămâne ântr-o anumită măsură arhaic și contradictoriu, cedând esențial dreptului civil privind contractul de asigurare din Uniunea Europeană, mai cu seamă ân privința protejării drepturilor și intereselor asiguraților, ce decurg din contractul de asigurare.
Una din cele mai importante probleme ale pieței naționale de asigurări este capitalizarea acesteia. Cu toate modificările operate ân Legea Republicii Moldova cu privire la asigurări, cerințele cu privire la volumul capitalului social sunt cu mult mai reduse decât cele acceptate ân Uniunea Europeană. Astfel, cerințele privind capitalul social al societăților de asigurare ar trebui să fie potrivite cu volumul sumelor atrase. Evaluarea volumului fluxurilor financiare atrase ce revin la 1 leu capital social, ar putea constitui suportul metodologic de argumentare a cuantumului capitalului minimal, care este necesar pentru funcționarea instituțiilor de asigurare.
Oferta pieței naționale de reasigurări este destul de limitată , fapt determinat de impactul nefavorabil al unui șir ântreg de factori, similari celor care periclitează și funcționarea pieței de asigurare ân general. Ân opinia noastră, barierele de natură fiscală, ân raport cu operațiunile internaționale de reasigurare, ce există actualmente ân legislația națională, pot genera o acutizare considerabilă a problemelor ce țin de solvabilitatea asigurătorilor autohtoni și de recuperarea daunelor cauzate de producerea evenimentelor asigurate. Ân opinia noastră, sporirea capacităților financiare a asigurătorilor naționali ar contribui ântr-o oarecare măsură la racordarea asigurărilor la standardele internaționale.
Vom menționa, că n-a fost âncheiat un acord ântre Republica Moldova și Uniunea Europeană, ân care s-ar fi stabilit condițiile de parteneriat și colaborare economică, precum și condițiile de acordare a clauzei națiunii favorizate ân procesul de efectuare a operațiilor internaționale de reasigurare, ân cadrul comerțului transfrontalier (care nu necesită constituirea de societăți afiliate sau sucursale), de contractare a asigurărilor ce țin de circulația peste hotarele Republicii Moldova a mărfurilor, mijloacelor de transport și a cetățenilor. Astfel, ân lipsa unui asemenea acord, asigurătorilor autohtoni nu le-a fost acordat dreptul de a constitui, ân caz de necesitate, pe teritoriul statelor Uniunii Europene societăți afiliate ân conformitate deplină cu prevederile legislației comunitare.
Una din cele mai importante probleme, cu care se confruntă actualmente piața națională de asigurări, este și problema realizării angajamentelor asumate față de Organizația Mondială a Comerțului, inclusiv ân materie de asigurări. După cum se știe, clasificatorul asigurărilor ân Organizația Mondială a Comerțului include:
asigurările directe (asigurări de viață și altele ân afară de viață);
reasigurările;
activitatea intermediarilor ân asigurare;
serviciile accesorii asigurătorilor (activitatea actuariatului, auditorilor, comisariatelor de avarie etc.).
După cum s-a remarcat anterior, legislația națională este plină de carențe, deficiențe, lacune, inclusiv privind reglementarea activității desfășurate de către asigurători, reasigurători, intermediarii de asigurare, actuari, comisarii de avarii etc.
Principiile de bază ale Organizației Mondiale a Comerțului sunt orientate la realizarea principiilor privind circulația liberă a capitalului, a mărfurilor, a forței de muncă și serviciilor, neoperarea unor modificări restrictive ân legislația națională, ân baza căreia sunt stabilite condițiile de activitate ale asigurătorilor străini, ale reasigurătorilor și ale altor distribuitori de servicii de asigurare, acordarea unor condiții nediscriminatorii și mai favorabile activității desfășurate de către vânzătorii străini din diferite țări.
Ân baza principiilor practicii internaționale acceptate, ce țin de realizarea angajamentelor naționale față de Organizația Mondială a Comerțului s-ar putea specifica următoarele modalități cheie care ar putea fi utilizate ân Republica Moldova, ân procesul de realizare a acestor obiective.
Aplicarea principiului de reciprocitate ân procesul de stabilire a condițiilor, ân baza cărora este autorizată sau interzisă activitatea vânzătorilor nerezidenți pe teritoriul Republicii Moldova.
Actualmente activitatea asigurătorilor și reasigurătorilor care nu dispun de acreditare pe piața națională de asigurări nu este reglementată ân baza principiului de reciprocitate și, drept consecință, cedările ân reasigurare nerezidenților depășesc considerabil acceptările ân reasigurare de către rezidenți după cum rezultă din Tabelul 3.1.
Tabel 3.1
Dinamica acceptărilor și cedărilor ân reasigurare, ân anii 2007-2009
Sursa: Realizată de autor ân baza datelor CNPF, ân anii 2007 – 2009
După cum rezultă din informația inserată ân tabelul 3.1., cedările ân reasigurare operate ân anul 2007 au constituit 171,4 mil lei sau circa 95,2% din volumul total al primelor de reasigurare, ori 23,7% ân total prime brute subscrise. Ân timp ce acceptările ân reasigurare au constituit doar 8,7 mil lei sau 4,8% din volumul total al primelor de reasigurare, ori 1,2% ân total prime brute subscrise. Ân anul 2008, cedările ân reasigurare s-au majorat cu 47,8 mil lei față de nivelul acestora ânregistrate ân anul 2007, ajungând până la 219,2 mil lei. Ponderea cedărilor ân reasigurare ânregistrate ân anul 2008 a constituit 98,2% din volumul total al primelor de reasigurare, ori 26,2% din total prime brute subscrise. Acceptările ân reasigurare din 2008 s-au diminuat până la 4 mil lei sau până la 1,8% din volumul total al primelor de reasigurare. O situație similară a fost atestată și ân 2009, când cedările ân reasigurare s-au menținut practic la nivelul celor din 2008, constituind 217,3 mil lei sau 98,5% din volumul total al primelor de reasigurare, ori 26,6% din total prime brute subscrise, iar acceptările ân reasigurare atingând nivelul minim de 3,4 mil lei sau doar 1,5% din volumul total al primelor de reasigurare, ori 0,4% din volumul total al primelor brute subscrise..
Ân privința activității desfășurate de asigurătorii străini pe teritoriul Republicii Moldova este necesar ca:
autorizația privind activitatea de distribuție a asigurărilor de viață și a altor tipuri de asigurare, ân afară de viață, trebuie să fie legată de condiția fondării de către asigurătorul străin a unei societăți afiliate pe teritoriul Republicii Moldova, de obținerea de către acesta a unei licențe ân conformitate cu cerințele legislației naționale, precum și de respectarea, de către acest agent economic a legislației Republicii Moldova, ân procesul de aplicare a asigurărilor, inclusiv a activelor;
să fie posibilă stabilirea unor condiții calificative față de asigurătorii străini ce urmează să fondeze ân Republica Moldova societăți afiliate de asigurări, inclusiv: dispunerea de licență ân țara ân care aceștia sunt acreditați, experiență de activitate ân domeniul asigurărilor nu mai puțin de 10 ani, o autorizație remisă de către instituția de supraveghere a asigurărilor din țara de origine ale acestora pentru a fonda o societate afiliată de asigurări ân Republica Moldova, recomandații privind administratorii străini care vor gestiona această societate afiliată etc.;
să fie manifestată o deosebită prudență față de limitarea sau de punerea ân aplicare a unor condiții suplimentare, legate de capitalizarea societății afiliate sau de ponderea capitalului total al societăților afiliate asigurătorilor străini ân capitalul global al asigurătorilor autohtoni. Asemenea limitări nu trebuie să depășească măsura (nu mai mult de 50% din volumul total al capitalului de asigurare, ânregistrat ân Republica Moldova ).[29, p.232]
Pentru activitatea societății afiliate, constituită de către asigurătorul străin, sunt stabilite, de obicei, următoarele restricții:
interdicția de a participa la concursul privind obținerea dreptului de aplicare a asigurărilor sociale obligatorii, drept de care dispun asigurătorii naționali (asigurările obligatorii de asistență medicală);
interzicerea participării la concursul privind obținerea dreptului de aplicare a asigurărilor obligatorii de stat ân cadrul cărora primele de asigurare sunt achitate din contul bugetului de stat (asigurarea obligatorie de stat a militarilor și cetățenilor care trec pregătirea militară);
stabilirea unei interdicții de a participa la un concurs, privind obținerea dreptului de aplicare a altor tipuri de asigurări obligatorii (asigurarea obligatorie a răspunderii angajatului etc.).
Actualmente, legislația Republicii Moldova, privind asigurările de viață, este mai puțin dezvoltată.
Ân condițiile de licențiere stabilite, ân legislația Republicii Moldova este definită noțiunea de asigurare de viață, ânsă lipsește o clasificare detaliată a acesteia, fiind generate dificultăți esențiale și discuții ân contradictoriu ân procesul de efectuare a controlului posterior, privind activitatea de asigurare, atât din partea autorității de supraveghere a asigurărilor, cât și din partea altor instituții publice ale puterii executive (organismelor fiscale, organismelor de reglementare a operațiunilor valutare și de supraveghere valutară etc.).
De asemenea, nu sunt determinate ân mod normativ principiile și modalitățile de calculare a rezervelor la asigurarea de viață, care ân conformitate cu prevederile Regulamentului privind autoritatea publică de supraveghere a asigurărilor constituie competența directă a acestei instituții. Prin urmare, modalitatea de constituire a rezervelor pe asigurarea de viață este stabilită de către asigurători ân mod individual după obținerea unei aprobări și a permisiunii de utilizare a acestora de la autoritatea publică de supraveghere. Astfel de modalitate generează disensiuni ântre asigurători la determinarea rezultatului financiar al activității asigurătorului, precum și la calcularea bazei impozabile.
Pe cănd Directivele Uniunii Europene privind asigurările de viață conțin o structură desfășurată a tipurilor activităților de asigurare, ân raport cu care sunt aplicate diferite cerințe privind determinarea modalității de constituire a rezervelor de asigurare a vieții și diferite metodologii de calculare a marjei de solvabilitate.
Din aceaste considerente s-ar prezenta destul de obiectivă introducerea unor interdicții pentru societățile afiliate fondate de asigurătorii străini: a-i lipsi de dreptul de a efectua operațiuni de asigurare a vieții ân decursul primilor trei ani de la ânregistrare și de la obținerea licenței.
Infrastructura pieței asigurărilor din țările cu o economie dezvoltată iclude ân sine intermediarii de asigurare, firmele ce efectuează examinarea obiectelor ce urmează ca să fie asigurate sau ale celor care au fost afectate de producerea evenimentelor asigurate, firmele de ajustare, firmele de consulting și cele de raiting, ce deservesc tranzacțiile de asigurare efectuate. Ân procesul de racordare a asigurărilor naționale la standardele internaționale este importantă constituirea unei infrastructuri similare și ân țara noastră.
Sunt de o deosebită importanță, ca componentă a pieței asigurărilor din țările cu o economie avansată și diversele asociații ale asigurătorilor, ea fiind o consecință a evoluției serviciilor de asigurare prestată. Practic ân majoritatea țărilor dezvoltate există asociații naționale ale asigurătorilor, care unesc societățile de asigurare ale uneia sau ale altei țări. Totodată ân unele țări statul cedează o parte din funcțiile sale privind reglementarea activității de asigurare (de exemplu licențierea asigurătorilor, ținerea registrului acestora, elaborarea și aprobarea regulamentelor tipice de asigurare și a taxelor tarifare, efectuarea atestării profesionale a specialiștilor etc). Asociații profesionale au și firmele ce constituie infrastructura pieței asigurărilor – de exemplu, brokerii de asigurare. Constituirea și consolidarea unei infrastructuri adecvate a pieței asigurărilor, concomitent cu extinderea sferelor de activitate ale operatorilor pieței asigurărilor, și cu sporirea autorității acestora este o problemă de o actualitate stringentă pentru piața națională a asigurărilor.
O tendință vizibilă pe plan mondial și european este determinată de reglementarea integrată a asigurărilor care reprezintă o consecință a unificării activităților de asigurare cu alte activități desfășurate pe piețele financiare, ân cadrul unor grupuri financiare, unificate prin convergența capitalului de asigurare cu capitalul bancar și a prestării ân acest sens a serviciilor financiare combinate. Aceasta prevede reglementarea paralelă atât a asigurătorilor, cât și a instituțiilor financiar – bancare.
Convergența sectorului bancar cu cel al asigurărilor, manifestată prin diverse forme, impune necesitatea constituirii unei instituții abilitate cu reglementarea și controlul activităților desfășurate de toate componentele sectoarelor pieței financiare, care va contribui la modernizarea sistemului de distribuire a produselor financiare diversificate și combinate, prin sistemul de bancasigurare, precum și la o sporire a nivelului de competitivitate a instituțiilor financiare autohtone ân mediile internaționalizate cu profunde tendințe de globalizare.
Ân contextul celor expuse mai sus, este necesar ca reorganizarea administrativă a autorității publice de reglementare și supraveghere financiară integrată să fie ânsoțită și de operarea modificărilor corespunzătoare ân legislația ân vigoare. Astfel, analiza aprofundată sub toate aspectele a activității desfășurate de către instituțiile financiare occidentale și elaborarea unor direcții de perfecționare a legislației naționale, ar contribui ântr-o mare măsură la consolidarea structurilor bancasigurării naționale, care âncă n-a devenit o componentă inalienabilă a sectorului serviciilor financiare din Republica Moldova, așa cum s-a produs ân decursul ultimei perioade de timp ân Occident. Vom menționa, că operarea unei modificări ân Legea privind instituțiile financiare, și introducerea ân această lege a unei clauze ân care ar fi autorizate luările de participații ale băncilor ân societățile de asigurare, fără ca acestea să dețină și dreptul de a opera investiții concomitente și ân alte activități non-financiare, ar putea contribui considerabil la consolidarea cadrului structural al holdingurilor financiare.
Ân scopul redresării stării de lucruri existente pe piața națională de asigurări și a perfecționării reglementărilor actuale ân materie de asigurări, fapt ce ar asigura o competitivitate corespunzătoare a societăților de asigurări pe plan internațional, este necesar să fie ântreprinse următoarele acțiuni:
abordarea sub toate aspectele a problemelor societății riscului ân activitatea de asigurare și punerea ân aplicare a legii privind holdingurile, ca modalitate de eficientizare a asigurărilor, ce poate reprezenta unul din factorii importanți de diminuare a riscului sistemic și de reducere a disensiunilor ce pot apărea ântre asigurați și asigurători;
monitorizarea și reglementarea procesului de apropiere a societăților de asigurare și băncilor comerciale ca potențial colosal deținut de acest segment de distribuție a produselor de asigurare, și factor semnificativ ce ar putea contribui la combaterea mai efectivă a disensiunilor care pot apărea dintre asigurați și asigurători;
tratarea ântr-un nou context a problemei privind reglementarea și supravegherea financiară a activităților desfășurate de către societățile financiare, bancare și cele de asigurare, care operează ântr-o piață financiară integrată prin constituirea unei instituții integrate preocupată de coordonarea activităților desfășurate de către aceste entități economice prin completarea cadrului legislativ secundar, implementarea și verificarea modului de aplicare a prevederilor legale nou introduse sau modificate;
perfecționarea continuă a infrastructurii asigurărilor prin extinderea nivelului de asigurare legislativă și de executare a controlului, prin constituirea unei rețele corespunzătoare de informații și comunicații, prin excluderea cazurilor de influențare de către diversele grupări și structuri comerciale a asociațiilor naționale ale asigurătorilor, precum și prin ântreprinderea acțiunilor corespunzătoare de integrare sub toate aspectele ân comunitatea mondială a asigurărilor;
extinderea rețelelor regionale ale asigurătorilor, ân scopul unei acoperiri teritoriale suficiente de către aceștia, atât prin constituirea diverselor forme de parteneriat dintre instituțiile de asigurare și cele bancare pentru distribuția produselor și/sau serviciilor de asigurare, cât și prin utilizarea metodelor tradiționale de comercializare a acestor produse;
ânaintarea unei inițiative legislative privind modificarea Codului Civil prin introducerea unei prevederi ân care ar fi determinate elementele esențiale ale contractului de asigurare, ce pot fi modificate numai ân baza acordului părților contractante, contribuind astfel la reducerea conflictelor dintre asigurați și asigurători;
perfecționarea reglementărilor naționale ân materie de asigurări, prin introducerea ân acest cadru regulatoriu a unei clauze ân care ar fi determinate modalitățile de achiziționare a unui asigurător de către o instituție creditară, ceea ce ar contribui la constituirea structurilor de bancasigurare, precum și la sporirea capacității de exercițiu a acestor structuri, concomitent cu lichidarea disensiunilor care pot apărea dintre asigurați și asigurători;
elaborarea și punerea ân aplicare a unui act normativ, ân baza căruia ar fi reglementate participațiile societăților de asigurare de viață ân capitalul social al băncii ân situația când acestea depășesc cota de participații stabilită prin lege, ar putea impulsiona procesul de constituire a structurilor de bancasigurare, contribuind ântr-o anumită măsură și la lichidarea premiselor ce pot genera conflicte dintre asigurați și asigurători;
perfecționarea Legii cu privire la asigurări prin introducerea ân această lege a unei prevederi care să acorde dreptul asigurătorilor de a constitui o instituție creditară, contribuind ân acest mod la impulsionarea procesului de constituire a parteneriatului dintre instituțiile de asigurare și cele bancare;
conservarea nivelului de autonomie a diverselor structuri conglomerale și reducerea eventualelor transferuri și acumulări de riscuri ân cadrul acestor structuri ar putea contribui esențial la diminuarea efectelor generate de riscurile sistemice ale structurilor de conglomerat, precum și la o eficientizare mai pronunțată a activităților desfășurate ân cadrul acestor structuri;
perfecționarea reglementărilor naționale ân materie de asigurări prin elaborarea unei prevederi, ce ar acorda asigurătorilor dreptul de intrare reciprocă ân celălalt sector al asigurărilor prin ânființarea de filiale, ar putea constitui o acțiune importantă de modernizare a cadrului regulatoriu al asigurărilor;
modificarea reglementărilor existente ân materie de asigurări prin introducerea ân legislația ân vigoare a unei prevederi care ar acorda instituției de reglementare dreptul de a aplica amenzi pentru societățile de asigurare sau cu persoanele de decizie de prim rang al acestora, care nu respectă prevederile legislației ân vigoare, ar putea constitui una din soluțiile importante de eficientizare a controlului de către stat a activității desfășurate de către asigurătorii bancheri;
ridicarea barierelor legislative existente și favorizarea ân acest sens a proceselor de constituire a conglomeratelor financiare ar putea fi o altă acțiune orientată spre impunerea necesității de fondare a unei instituții integrate de supraveghere financiară și de reglementare a activităților desfășurate de către asigurătorii bancheri;
elaborarea și punerea ân aplicare a unui mecanism, aplicarea căruia ar garanta transparență ân activitatea desfășurată de către instituția de supraveghere financiară integrată și ar exclude posibilitatea utilizării acestei instituții ân scopul satisfacerii intereselor politice și economice ale unor persoane, grupuri sau partide, ar putea prezenta o altă acțiune importantă orientată spre fortificarea sistemului de reglementare și supraveghere financiară integrată a activităților desfășurate de către asigurătorii bancheri, contribuind astfel și la excluderea conflictelor care pot apărea dintre asigurați și asigurători.
Concluzii și recomandări
Ân condițiile ân care se produce o diversificare masivă a relațiilor comerciale și producătorii âși desfășoară activitatea independent, importanța și rolul protejării prin asigurare a persoanelor fizice și juridice sporesc esențial. Ân acest context, apare necesitatea obiectivă de modificare a formelor și metodelor de contractare a asigurărilor. Din aceste considerente, este necesar ca și societățile de asigurări să-și extindă volumul serviciilor prestate. La rândul lor, schimbările ce se produc ân sfera asigurărilor necesită modificări și completări permanente ale metodelor și mecanismelor de determinare a eficienței operațiunilor de asigurare, precum și a rezervelor de sporire a acesteia.
Profundele modificări politice și economice operate actualmente ân societatea contemporană impun o necesitate permanentă de actualizare și de modernizare a cadrului regulatoriu privind activitatea de asigurare atât la nivel național cât și la cel internațional. Ân acest context a fost elaborată legea privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto și adoptată o nouă redacție a legii privind asigurările. De asemenea au fost ântreprinse acțiuni orientate ân vederea instituirei unei instituții integrate, distincte, cu competențe de reglementare și monitorizare financiară a sectoarelor pieței financiare, fapt impus de rigorile ânaintate de o piață financiară contemporană. Astfel, a fost ânființată Comisia Națională a Pieței Financiare, având competența de a monitoriza stabilitatea pieței financiare și de a proteja drepturile consumatorilor de produse financiare, cu excepția sectorului bancar.
Toate acestea au contribuit la o identificare clară a direcțiilor spre care urmează a fi orientate acțiunile ân vederea realizării unui management performant ân asigurări, fiind astfel determinate următoarele obiective importante cum ar fi: a) politica tarifară ân asigurări; b) rezervele de asigurare; și c) reasigurările.
La prima vedere s-ar părea că managementul realizat ân sectorul național de asigurări corespunde rigorilor unei economii liberale, dar o studiere mai aprofundată denotă că managementul ân sectorul național de asigurări nu este lipsit de inconveniente, care generează asemenea fenomene cu efect perturbator, cum ar fi conflictele dintre asigurați și asigurători.
Astfel, ân conformitate cu alineatul 3, art.11 din legea privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, asigurătorilor li se interzice reducerea primei de asigurare calculată ân baza primei de asigurare de bază și a coeficienților de rectificare, fapt care vine ân contradicție cu prevederile Legii privind limitarea activității monopoliste și dezvoltarea concurenței, prin care este interzisă menținerea tarifelor și adaosurilor.
Deși legislația garantează prevenirea, limitarea și suprimarea activității monopoliste și a concurenței neloiale, ân sfera asigurărilor predomină o concentrare semnificativă a serviciilor de asigurare, fapt care reprezintă un alt aspect care poate genera apariția disensiunilor dintre asigurați și asigurători.
Monitorizarea inadecvată a activităților desfășurate de către asigurătorii acreditați, prin nerealizarea de către instituția abilitată cu reglementarea asigurărilor a unei prevederi legale vizând ânaintarea acțiunilor de regres și de recuperare de către entitatea de asigurare față de persoana culpabilă de producerea daunei reprezintă alt fenomen perturbator ce generează conflicte dintre asigurați și asigurători.
Acceptarea ân asigurare a riscurilor care depășesc capacitățile financiare ale asigurătorului reprezintă o altă acțiune ce poate provoca disensiuni dintre asigurați și asigurători.
Managementul rezervelor de asigurare care nu garantează menținerea intactă a acestor resurse financiare reprezintă o altă deficiență care poate contribui la apariția contradicțiilor dintre asigurați și asigurători.
Lipsa, atât ân Legea privind Comisia Națională a Pieței Financiare, cât și ân Regulamentul privind organizarea și funcționarea acestei instituții, a unei prevederi legale prin care autoritatea de administrare a asigurărilor ar fi abilitată cu dreptul de a reglementa modul de efectuare a plasamentelor de capital de către asigurători, reprezintă alt impediment care se cere a fi ânlăturat de urgență din procesul de promovare a managementului ân asigurări.
Imperfecțiunea legii privind asigurările, manifestată prin lipsa unei prevederi legale, prin care ar fi determinată modalitatea de formare a fondului de măsuri preventive, din profitul net a structurei de asigurare, care este necesar pentru combaterea riscului tehnic a asigurătorului, face posibilă producerea dezechilibrului dintre primele de asigurare subscrise și plățile efectuate ân acest context, favorizând de asemenea apariția conflictelor dintre asigurați și asigurători.
Lipsa unificării fondurilor de asigurare răzlețe, deținute de către asigurătorii acreditați ân sectorul național de asigurări prin canalele reasigurării, nu poate contribui la sporirea capacităților financiare deținute de către acest sector, ân condițiile când sporirea riscurilor este mai pronunțată decât capacitățile financiare deținute de către fiecare asigurător ân parte, ceea ce de asemenea favorizează apariția divergențelor dintre asigurați și asigurători.
Ân scopul redresării stării de lucruri existente ân sectorul național de asigurări și a perfecționării reglementărilor existente ân materie de asigurări, fapt ce ar putea contribui la realizarea unui management modern ân asigurări, concomitent cu diminuarea nivelului de conflicte din activitatea de asigurare și la o anumită atenuare a efectelor generate de către aceste fenomene asupra pieței financiare naționale, considerăm oportună ântreprinderea următoarelor acțiuni:
Ânaintarea unei inițiative legislative privind modificarea Codului Civil prin introducerea ân acest act legislativ a unei prevederi legale ân care ar fi identificate elementele esențiale ale contractului de asigurare, ce pot fi modificate numai ân baza acordului părților contractante, excluzând astfel orice impact negativ asupra procesului de realizare a funcției specifice a asigurărilor de viață, cum ar fi funcția de capitalizare, fapt ce ar putea contribui și la lichidarea premiselor care pot provoca disensiuni dintre asigurați și asigurători;
Modificarea reglementărilor naționale privind asigurările prin introducerea ân acest cadru regulatoriu a unor prevederi care să acorde instituției de reglementare dreptul de a ântreprinde, ân raport cu asigurătorii care dețin monopolul pe piața asigurărilor, următoarele acțiuni: aplicarea amenzilor, âncetarea forțată a vânzărilor de polițe de asigurare la un anumit tip de asigurare sau vânzarea unei părți din acțiunile societăților de asigurare contribuind astfel la lichidarea premiselor ce ar putea provoca disensiuni dintre asigurați și asigurători;
Anularea punctului 1 al art.71 din Codul Fiscal prin care primele de asigurare și/sau reasigurare subscrise de către reasigurătorii non-rezidenți ân baza asigurărilor și/sau reasigurărilor contractate ân Republica Moldova, sunt pasibile impunerii ca venit al activității de antreprenoriat, dar care ân realitate nu constituie venitul acestor asigurători-reasigurători, ceia ce ar putea contribui la lichidarea premiselor ce pot genera disensiuni dintre asigurați și asigurători;
Modificarea actualei redacții a art.267 din Codul Civil prin substituirea acesteuia și expunerea articolului ântr-o nouă redacție prin care ar fi expusă limitarea ân timp a retragerilor de sume asigurate și răscumpărarea ân cadrul asigurărilor de viață, ce constituie proprietatea privată a asiguraților, ar putea reprezenta o altă acțiune importantă orientată spre lichidarea premiselor care pot genera conflicte dintre asigurați și asigurători;
Ânaintarea unei inițiative legislative privind excluderea alineatului 3 art.11 din legea privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto prin care este interzisă acordarea rabatelor de primă ân procesul contractării acestei asigurări, fapt ce ar putea contribui la stimularea competiției ântre asigurătorii acreditați ân sectorul național de asigurări, precum și la o anumită sporire a nivelului de protecție prin asigurare;
Excluderea actualei redacții a alineatului 1, art.11 din Legea privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă prin expunerea acestui alineat ân următoarea redacție: „prima de asigurare de bază aferentă asigurării obligatorii de răspundere civilă auto internă și externă se stabilește după o metdologie elaborată de către CNPF, și se actualizează o dată pe an ân dependență de rata inflației care este determinată de către Banca Națională a Moldovei”, fapt ce ar putea contribui la excluderea cazurilor de majorare nejustificată a primelor de asigurare, concomitent și cu reducerea cazurilor de apariție a disensiunilor dintre asigurați și asigurători;
Modificare punctului 1 din Anexa nr. 2 a Hotărârii emise de către CNPF nr. 53/5 din 31 octombrie 2008 și excluderea din această prevedere legală a sintagmei prin care este stabilită mărimea primei de asigurare de răspundere civilă auto externă pentru Ucraina, Belorusia și Federația Rusă, concomitent cu introducerea unei noi sintagme ân care ar fi stabilit că prima de asigurare pentru țările menționate se stabilește ân dolari, fapt ce ar putea contribui la o anumită menținere a echilibrului dintre primele subscrise și plățile operate, precum și la o reducere a cazurilor de apariție a contradicțiilor dintre asigurați și asigurători;
Modificarea Legii privind Comisia Națională a Pieței Financiare, prin introducerea ân acest act legislativ a unei clauze prin care ar fi stabilită o modalitate mai clară de realizare consistentă de către această instituție a funcției privind menținerea ordinei legale ân ramura asigurărilor, prin monitorizarea permanentă a activității de subrogare a asigurătorilor, fapt ce ar putea exclude orice influență negativă asupra calității de instrument financiar a asigurărilor contractate, concomitent cu lichidarea ântr-o anumită măsură a premiselor generatoare de disensiuni dintre sigurați și asigurători;
Elaborarea și punerea ân aplicare de către CNPF a regulamentului privind controlul intern ân asigurări, ar putea reprezenta o altă acțiune orientată spre excluderea cazurilor de acceptare a unor riscuri ce depășesc capacitățile financiare a asigurătorului, contribuind astfel la excluderea cazurilor de incapacitate de plată a acestuia și la apariția unor divergențe dintre instituția de asigurare și asigurat;
Extinderea suportului legislativ al asigurărilor prin introducerea ân acest cadru regulatoriu a unei prevederi legale, prin care asigurătorii ce și-au stabilit angajamentul ân echivalentul valutar corespunzător, ar fi obligați să opereze modificarea rezervelor de asigurare ân funcție de variațiile ulterioare ale valorilor acestor angajamente și de valoarea reală a leului, ân corespundere cu modificarea cursului valutei ân cauză, reprezintă o altă acțiune importantă ce ar putea contribui la excluderea premiselor ce generează disensiuni dintre asigurați și asigurători;
Modificarea actualei redacții a alineatului 1, art. 309 din Codul Contravențional al Republicii Moldova prin introducerea unei prevederi care ar stipula sancționarea cu o anumită amendă a factorilor de decizie de prim rang a societății de asigurare, care nu garantează menținerea intactă a rezervelor de asigurare ar putea reprezenta o altă acțiune orientată spre reducerea cazurilor de insuficiență a resurselor necesare pentru realizarea angajamentelor asumate prin asigurare precum și ale celor de apariție a conflictelor dintre asigurați și asigurători;
Ânaintarea unei inițiative legislative privind modificarea legii cu privire la Comisia Națională a Pieței Financiare, prin introducerea ân acest act legislativ a unei prevederi legale prin care autoritatea de administrare a asigurărilor ar fi abilitată cu dreptul de a reglementa modul de efectuare a plasamentelor de capital de către asigurători, ar putea constitui o altă acțiune importantă orientată spre realizarea unui management eficient a rezervelor de asigurare, garantând astfel și o anumită reducere a conflictelor ce pot apărea ântre asigurați și asigurători;
Modificarea legii privind asigurările, prin introducera ân acest act legislativ a unei prevederi legale prin care ar fi determinată modalitatea și obligativitatea formării fondului de măsuri preventive din profitul net al asigurătorului, care este necesar pentru combaterea riscului tehnic a acestuia ar putea reprezenta o altă acțiune importantă spre perfecționarea managementului ân asigurări, precum și spre combaterea cazurilor de apariție a disensiunilor dintre asigurați și asigurători;
Elaborarea și punerea ân aplicare de către CNPF a unui regulament prin care ar fi determinate modalitățile de constituire și principiile de funcționare a pool-urilor de asigurare-reasigurare, ar putea constitui o altă acțiune importantă orientată spre sporirea capacităților financiare a sectorului național de asigurări precum spre lichidarea premiselor generatoare de disensiuni dintre asigurați și asigurători.
Acestea reprezintă doar câteva acțiuni punerea ân aplicare al cărora ân viziunea noastră ar putea contribui, ântr-o anumită măsură, la lichidarea premiselor ce pot genera disensiuni dintre asigurați și asigurători, precum și la o sporire mai pronunțată a nivelului de acordare a protecției prin asigurare.
BIBLIOGRAFIE
Actele legislative, hotărârile Guvernului, actele normative:
Constituția Republicii Moldova, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1, august,1994.
Legea Republicii Moldova cu privire la asigurări nr.407-XVI din 21.12.2006. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.47-49 (2034-2036), aprilie, 2007.
Legea Republicii Moldova cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru daune produse de autovehicule nr.414-XVI din 22.12.2006. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.32-35 (2019-2022), martie, 2007.
Legea Republicii Moldova cu privire la limitarea activității monopoliste și dezvoltarea concurenței nr.906-XIII din 28.01.1992. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.2/46, februarie, 1992.
Legea instituțiilor financiare a Republicii Moldova nr.550-XIII din 22.07.1995. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1/2, ianuarie, 1996.
Legea Republicii Moldova pentru aprobarea Codului Fiscal nr.1162-XIII din 24.04.1997. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.65/522, septembrie, 1997.
Legea Republicii Moldova cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă a transportatorilor față de călători nr.1553-XIII din 25.02.1998. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.38-39, aprilie, 1998.
Legea Republicii Moldova pentru aprobarea Codului Transporturilor Auto nr.116-XIV din 29.07.1998. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.90-91/581, octombrie, 1998.
Legea Republicii Moldova privind Comisia Națională a Pieței Financiare nr. 192-XIV din 12.11.98. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 22-23/91 din 04.03.1999. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 117-126 din 14.08.2007.
Legea Republicii Moldova cu privire la protecția concurenței nr. 1103 din 30.06.2000. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 166, decembrie 2000.
Legea Republicii Moldova pentru aprobarea Codului Civil nr.1125-XIII din 13.06.2002. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 82-86, iunie, 2002.
Legea contabilității Republicii Moldova nr. 113-XVI din 27.04.2007. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 90-93 /399, aprilie, 2007
Legea Republicii Moldova cu privire la conflictul de interese nr 16-XVI din 15.02.2008. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.94-96/351, mai, 2008.
Legea Republicii Moldova pentru aprobarea Codului Contravențional nr.218-XVI din 24.10.2008. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 3-6 (3336-3339), ianuarie, 2009.
Hotărârea Serviciului de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor nr.43 din 26.03.2001 „Cu privire la aprobarea Regulilor de formare a rezervelor tehnice pe tipurile de asigurare ân afară de viață ( ân redacție nouă) ”, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.141-143, noiembrie, 2001.
Ordinul Inspectoratului de stat pentru Supravegherea asigurărilor și Fondurilor Nestatale de Pensii cu privire la aprobarea regulilor de plasare a fondurilor și rezervelor de asigurare (ân redacție nouă) nr. 34 din 09.03.2006. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 79-82/280 din 26 mai 2006.
Hotărârea Comisiei Naționale a Pieței Financiare cu privire la aprobarea regulamentului privind organizarea și funcționarea Comisiei Naționale a Pieței Financiare nr. 48/5 din 27.09.2007. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 157-160/587 din 05.octombrie 2007.
Hotărârea Comisiei Naționale a Pieței Financiare cu privire la aprobarea formei și conținutului cererilor de asigurare, contractului de asigurare și polițelor de asigurare la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule nr. 20/5 din 16.05.2008. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 143-144/410 din 05 august 2008.
Hotărârea Comisiei Naționale a Pieței Financiare privind stabilirea primei de asigurare de bază și valoarea coeficienților de rectificare aferenți asigurării obligatorii de răspundere civilă auto internă și externă nr. 53/5 din 31.10.2008. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 226-229/669 din 19 decembrie 2008.
Hotărârea Comisiei Naționale a Pieței Financiare cu privire la rezultatele controlului privind respectarea legislației ân domeniul asigurărilorde către societatea de asigurări mixtă moldo-rusă „Afes-M” SRL nr. 471 din 26.06.2009. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.106 (3439) din 26 iunie 2009.
Hotărârea Comisiei Naționale a Pieței Financiare cu privire la rezultatele controlului privind respectarea legislației ân domeniul asigurărilorde către societatea de asigurări – reasigurări „Donaris Group” SA nr. 624 din 28.08.2009. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 131-134 (3464-3467) din 28 august 2009.
Hotărârea Comisiei Naționale a Pieței Financiare cu privire la rezultatele controlului tematic privind respectarea modului de aplicare a primelor de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto internă nr. 689 din 02.10.2009. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.152 (3485) din 02 octombrie 2009.
Hotărârea Comisiei Naționale a Pieței Financiare cu privire la rezultatele controlului privind respectarea legislației ân domeniul asigurărilorde către societatea de asigurări „Moldcargo” SRL nr. 814 din 08.12.2009. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 180 (3513) din 08.12.2009.
Hotărârea Comisiei Naționale a Pieței Financiare cu privire la rezultatele controlului privind respectarea legislației ân domeniul asigurărilorde către societatea de asigurări „Auto-Siguranța”SA nr.225 din 16.04.2010. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 54-55 (3587-3588) din 16 aprilie 2010.
Strategii, rapoarte statistice, situații financiare:
Comisia Națională a Pieței Financiare. Rapoarte anuale 2006, 2007, 2008, 2009 [on line]. Chișinău. http: www.cnpf.md
Comisia Națională a Pieței Financiare. Informații statistice și analitice[on line]. Chișinău. http: www.cnpf.md
Strategia privind implimentarea Standardelor Internaționale de Raportare Financiară ân domeniul asigurărilor. București. http: www.csa-isc.ro
Manuale, monografii:
Fotescu S. Eficiența asigurărilor ân Republica Moldova. Chișinău: A.S.E.M, 2001. 101p.
Fotescu S. Sistemul de distribuție a asigurărilor și modernizarea acestuia. Chișinău: A.S.E.M, 2006. 291p.
Catană R.N. Dreptul asigurărilor: reglementarea activității de asigurare: teoria generală a contractului de asigurare. Cluj – Napoca: Sfera Juridică, 2007. 260p.
Fundația Com. pentru Standardele intern. de Contabilitate (IASCF) Standaredele Internaționale de Raportare Financiară (SIRF): Incluzând Standardele Internaționale de Contabilitate (IASs) și Interpretările lor la 01 ian. 2007. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008. 736p.
Văcărel I., Bercea F. Asigurări și reasigurări. București: Expert. 1999, p.540.
Autoreferate, teze:
Fotescu S. Bancasigurarea ân contextul perfecționării mecanismului de prestare a serviciilor financiare. Teza dr. hab. ân economie. Chișinău, 2009. 253p.
Reviste, lucrări științifice:
Fotescu S., Botnari N., Constituirea și funcționarea pieței asigurărilor din Republica Moldova. Ân: Economica.2000, nr.1, pag.85-87.
Fotescu S., Metode și mecanisme de reglementare de către stat a activității de asigurare ân condițiile globalizării. Ân: Economie și Finanțe. 2001, nr.10-11, p.105-112.
Fotescu S., Problemele economico-financiare ale asigurărilor ân Republica Moldov. Ân: Economie și finanțe. 2001, nr. 67, p. 75-79.
Țugulschi A., Necesitatea supravegherii solvabilității asigurătorilor. Ân. Economica. 2001, nr. 4, p. 76-79..
Fotescu S., Modalități de impunere a plăților de către asigurători, Ân: Economica, 2002, nr.5 (39), pag.68-71.
Fotescu S., Problemele racordării asigurărilor la standardele internaționale. Ân: Problemele regionale ân contextul procesului de globalizare: simpozion internațional. Chișinău, 20 octombrie 2002, p. 146-149.
Fotescu S., Subrogarea asigurătorului- imperativ al timpului. Ân: Economica.2002, nr.2 (36), pag.70-73.
Fotescu S. Resursele financiare și solvabilitatea societăților de asigurare. Ân: Economistul. 2003 , nr. 1401 (2427), p.1-3.
Fotescu S., Reglementarea asigurărilor prin prisma practicii internaționale. Ân: Conferința internațională Rolul științei și ânvățământului economic ân realizarea reformelor economice din Republica Moldova. Chișinău, 25-26 septembrie 2003, p. 344-346.
Fotescu S., Stratulat O., Sistemul de asigurări din Republica Moldova: experiența reformării și direcțiile modernizării. Ân: Analele Universității Libere Internaționale din Moldova, Secția economie. 2004, volumul III, p.62-69.
Fotescu S., Problemele consolidării și eficientizării controlului și auditului ân asigugrări. Ân: Conferința internațională Știința, Businessul, Societatea:evoluții și intercorelări ân condițiile integrării ân spațiul economic european. 12-14 februarie 2004, p.115-117.
Fotescu S., Teacă A., Managementul financiar al asigurătorului: probleme și soluții. Ân: Economica, 2004, nr.2, p. 32-33.
Fotescu S., Cobzari L., Modalități de reglementare a asigurărilor de către stat. Ân: Economica. 2005, nr. 4 (52), pag.70-74.
Cobzari L., Fotescu S., Regimul fiscal al operațiunilor de asigurare, ântre deziderat și realități. Ân: Drept, Economie și Informatică. 2005, nr. 2 (8), p. 52-58.
Fotescu S., Direcții și modalități de dezvoltare a asigurărilor și reasigurărilor ân medii concurențiale internaționalizate cu tendințe de globalizare. Ân: Analele Academiei de Studii Economice din Moldova. 2005, vol III, p.236-239.
Fotescu S., Principiile de constituire și funcționare a societăților de asigurare: necesități și realități. Ân: Analele Academiei de Studii Economice din Moldova. 2006, volumul IV, pag.336-339.
Fotescu S., Țugulschi A., Cooperarea internațională ân sfera asigurărilor și reasigurărilor – realități și necesități. Ân: Economica. 2007, nr.4 (60), p.20-23.
Sârbu V., Performanțele funcționării companiilor de asigurări ân contextul integrării ân comunitatea europeană. Ân: Economica. 2007, nr.4 (60), pag. 55-57.
Fotescu S., Impactul cadrului instituțional asupra sistemului național de asigurări. Ân: Analele Academiei de Studii Economice din Moldova. 2007, volumul V, pag.260-264.
Dolghi C., Sistemul național de asigurări ân contextul integrării europene. Ân: Symposia Professorum Universitatea Liberă Internațională – 15 ani de ascensiune. 15 – 16 octombrie 2007, p. 22-25.
Fotescu S., Cobzari L., Asigurări comerciale sau asigurări mutuale (necomerciale)? Comercial/mutual (necomercial) ân clasificarea asigurătorilor. Ân: Drept, Economie și Informatică, 2008, nr.3 (13), p.10-13.
Fotescu S., Țugulschi A., Reglementarea și monitorizarea financiară integrată a sectorului de asigurări de la necesar la real. Ân: Analele Academiei de Studii Economice din Moldova. 2008, Ediția VI-a, pag.274-278.
Fotescu S., Problemele privind accederea asigurătorilor autohtoni ân comunitatea mondială a asigurărilor. Ân: Conferința științifică internațională Competitivitatea și inovarea ân economia cunoașterii: probleme și soluții pentru România și Republica Moldova. 26-27 septembrie 2008, p. 64-66.
Cibotaru I., Reglementarea activității de asigurare – premisa consolidării sistemului financiar al Republicii Moldova. Ân: Drept, Economie și Informatică. 2008, nr. 1 (14), p. 113 – 117.
Cobzari L., Fotescu S., Tendințe ân evoluția formelor de instituire și funcționare a asigurătorilor. Ân: Conferința științifică internațională Competitivitatea și inovrea ân economia cunoașterii. 25-26 septembrie 2009, p. 121-123.
Cobzari L., Fotescu S., Rezultatul financiar al asigurătorilor și conținutul economic al acestuia. Ân: Analele Academiei de Studii Economice din Moldova. 2009, Ediția VII-a, p. 269 – 275.
Lazari L., Reglementarea raportării financiare ân asigurări – reasigurări la nivel internațional. Ân: Analele Academiei de Studii Economice din Moldova. 2009, Ediția VII-a, p. 420-424.
Surse alectornice:
Echipa asigurare.md. Cote de piață deținute pe tipuri de asigurări pentru anul 2009 [online]. Chișinău, 2010. http:// www.asigurare.md.
Echipa asigurare.md. Portofolii, top 5 asigurători la creșteri prime brute subscrise [online]. Chișinău, 2010. http:// www.asigurare.md .
Echipa asigurare.md. Spectrul pieței de asigurări, pentru anul 2009 [online]. Chișinău, 2010. http:// www.asigurare.md .
Echipa asigurare.md. Aproximativ 27% din volumul primelor brute subscrise sunt transmise ân reasigurare [online]. Chișinău, 2010. http:// www.asigurare.md .
Echipa asigurare.md. Piața asigurărilor din Republica Moldova la finele anului 2009 comparativ cu anul 2008 [online]. Chișinău, 2010. http:// www.asigurare.md .
Ștefan D., Spătăcean O., Bogdan D.M., Nandrea M., Convergență vs. Armonizare contabilă – implicații ân sectorul asigurărilor [online]. București, 2005.
http: // www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820061/34.pdf.
Ciuncan A. Frauda ân asigurări [online]. București, 2005. http://www.1asig.ro/Frauda-in-asigurari-articol-13,90-18229.htm
ADNOTARE
La teza cu tema „Conflictele din activitatea de asigurare și căile de atenuare ale acestora”,
elaborată de către Tonu Natalia,
specializarea Finanțe Corporative; Asigurări
Structura tezei: introducere, trei capitole, concluzii și recomandări, 67 surse bibliografice, 4 anexe, 86 pagini – text de bază, 12 figuri, 1 tabel.
Ân această lucrare a fost efectuată o cercetare sub toate aspectele a fenomenului de conflict din activitatea de asigurare, care este determinat de apariția contradicțiilor ântre interesele părților contractante, privind modul de realizare a angajamentelor contractuale. O atenție deosebită a fost acordată și căilor de atenuare a conflictelor din activitatea de asigurare.
Imposibilitatea garantării unui nivel corespunzător de protecție prin asigurare a intereselor patrimoniale ale persoanelor fizice și celor juridice, generând ân consecință disensiuni dintre asigurați și asigurători, confirmă actualitatea temei de cercetare.
Pentru realizarea scopului prezentei lucrări au fost stabilite următoarele obiective:
Dezvoltarea și aprofundarea concepției privind conflictul ân activitatea de asigurare și consecințele socio-economice ale acestuia pentru sectorul național de asigurări, concomitent cu identificarea unor modalități noi de gestionare a riscurilor;
Evidențierea și sistematizarea factorilor care frânează evoluția și procesul de edificare a sectorului național de asigurări, prin managementul defectuos al asigurărilor, adică prin gestionarea inadecvată a politicii tarifare, a rezervelor de asigurare și a activității de reasigurare, favorizând astfel apariția divergențelor de ordin comercial sau financiar ântre părțile contractante a unei asigurări;
Cercetarea efectelor economice și financiare care sunt generate de către conflicte asupra activității de asigurare și a experienței de gestionare a unor asemenea situații controversate dintre asigurați și asigurători;
Analiza particularităților și a evoluției conflictelor din activitatea de asigurare ân vederea fundamentării unor mecanisme moderne de gestionare a asigurărilor aplicarea cărora ar putea contribui la atenuarea efectelor generate de către acestea;
Elaborarea metodelor și a mecanismelor privind reglementarea activității desfășurate de către instituțiile de asigurare, aplicarea cărora ar putea contribui la perfecționarea managementului ân asigurări, precum și la reducerea numărului de conflicte care marchează activitatea de asigurare sau la atenuarea efectelor generate de contradicțiile apărute dintre asigurați și asigurători.
Printre metodele concrete de cercetare a prevalat metoda monografică, prin intermediul căreia a fost examinat constructiv un cerc vast de surse bibliografice ale autorilor autohtoni și români.
Ân procesul prelucrării bazei empirice, s-a recurs la metodele de analiză și sinteză, inducție și deducție, observare și selectare etc. Fiind aplicate ân strânsă interconexiune și ân funcție de circumstanțele concrete, metodele enunțate au contribuit la aprecierea obiectivă a conflictelor din activitatea de asigurare.
Semnificația teoretică și relevanța practică a cercetării constă ân:
Posibilitatea aplicării ân practică a activității de subrogare a asigurătorului, fapt ce poate contribui la menținerea calității de instrument financiar a asigurării contractate, care poate face posibilă ridicarea blocajelor economice cauzate de producerea evenimentelor asigurate;
Identificarea particularităților conflictelor din activitatea de asigurare, ca factor important ce poate perturba această activitate;
Ântreprinderea unor anumite acțiuni ân vederea atenuării efectelor generate de conflicte, prin aplicarea ân practică a concepției privind conflictul ân activitatea de asigurare și a noțiunii de conflict cu care este marcată această activitate;
Punerea ân practică a mecanismelor privind consolidarea capacităților instituționale a autorității de reglementare și de monitorizare financiară a asigurărilor, fapt ce ar putea contribui la atenuarea efectelor generate de conflictele apărute dintre asigurați și asigurători;
Elaborarea unor propuneri privind modernizarea cadrului regulatoriu a asigurărilor, care ar putea contribui la perfecționarea nivelului de management ân asigurări, precum și la o anumită reducere a premiselor care pot genera disensiuni dintre asigurați și asigurători.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conflictele DIN Activitatea DE Asigurare ȘI Căile DE Atenuare ALE Acestora (ID: 112222)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.