Conflictele de Legi Privind Casatoria
=== 9357817618d991c5cdc74832b90b7739761cc37c_336845_1 ===
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND RELAȚIILE DE FAMILIE
Familia și relațiile de familie
Căsătoria
Noțiunea de căsătorie
Caracterele juridice al actului juridic al căsătoriei
Trăsăturile specifice stării de căsătorie
CAPITOLUL II CONFLICTE DE LEGI PRIVIND CĂSĂTORIA
2.1. Legea aplicabilă condițiilor încheierii căsătoriei
2.2. Legea aplicabilă efectelor căsătoriei
2.2.1. Legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei
2.2.2. Legea aplicabilă regimului matrimonial
2.2.3. Domeniul legii aplicabile regimului matrimonial
CAPITOLUL III CONFLICTE DE LEGI ÎN MATERIA NULITĂȚII CĂSĂTORIEI
3.1. Aspecte introductive prvind nulitatea căsătoriei
Lipsa vârstei matrimoniale
Căsătoria fictivă
Persoanele care pot invoca nulitatea absolută
Nulitatea relativă a căsătoriei
Viciile de consimțământ
Lipsa dicernământului
Existența tutelei
Determinarea legii aplicabile nulității căsătoriei
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
C.proc.civ – Codul de procedură civilă
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
N.C.C – Noul Cod civil
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
R.R.D. – Revista română de drept
vol. – volumul
INTRODUCERE
La baza celei mai importante forme de comunitate umană se află familia.
Instituția familiei a constituit și constituie obiectul de cercetare al mai multor științe, cum sunt: sociologia, istoria, biologia, psihologia, medicina, filozofia, religia și, nu în ultimul rând, dreptul.
Fiecare dintre acestea analizează familia ca formă de comunitate umană sub aspectele ce interesează domeniul lor.
Din punct de vedere juridic, familia a fost detinită de mai mulți autori fie ca desemnând “grupul de persoane între care există drepluri și obiigații ce izvorasc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie”, fie ca “formă juridicește recunoscută de conviețuire a unor persoane legate prin căsătorie și rudenie și care generează între membrii ei relații complexe: biologice, etico-spirituale, economice, juridice, culturale etc.”
Principalul element în definirea noțiunii de familie, prezent la majoritatea autorilor doctrinari și care îi unește, din punct de vedere juridic, pe membrii acesteia, este “căsătoria”.
Deoarece căsătoria stă la baza familiei, ocrotirea ei este prima condiție a ocrotirii familiei, în întregul ei.
Din multitudinea de raporturi generate de căsătorie între soți, numai unele cad sub incidență juridică, altele nu, cum sunt cele de natura etico-spirituală, întrucât reglementarea acestora ar însemna o imixtiune în viața intimă a soților.
De-a lungul timpului, statutul patrimonial al soților a fost reflexia sistemului de stat și de drept al vremii, fiecare dintre aceste sisteme având față de instituția familiei o atitudime proprie. Deși nu o spuneau expres, reglementările lor fundamentau căsătoria pe principiile discriminării între bărbat și femeie, între copiii legitimi și nelegitimi, fiind prioritare interesele de ordin material.
Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării
Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.
S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept civil, drept procesual civil, drept internațional privat.
Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând în detaliu instituția conflictelor de legi în materia căsătoriei.
Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul dreptului internațional privat, stabilirea unor comparații și conexiuni.
Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.
Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.
Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței reglementărilor naționale care stabilesc prin Codul civil noi reglementări privind instituția conflictelor de legi în materia căsătoriei.
Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.
Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :
metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor;
cercetarea documentară întreprinsă la unele instanțe pentru a înțelege pe deplin modalitatea în care operează instituția conflictelor de legi în materia căsătoriei.
cercetarea documentară întreprinsă la sediul unor instanțe locale pentru evindețierea numărului de dosare, ce au ca obiect instituția conflictelor de legi în materia căsătoriei.
cercetarea indirectă prin participarea la ședințele instanțelor de judecată.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND RELAȚIILE DE FAMILIE
Familia și relațiile de familie
La baza celei mai importante forme de comunitate umană se află familia.
Instituția familiei a constituit și constituie obiectul de cercetare al mai multor științe, cum sunt: sociologia, istoria, biologia, psihologia, medicina, filozofia, religia și, nu în ultimul rând, dreptul.
Fiecare dintre acestea analizează familia ca formă de comunitate umană sub aspectele ce interesează domeniul lor.
Din punct de vedere juridic, familia a fost detinită de mai mulți autori fie ca desemnând “grupul de persoane între care există drepluri și obiigații ce izvorasc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie”, fie ca “formă juridicește recunoscută de conviețuire a unor persoane legate prin căsătorie și rudenie și care generează între membrii ei relații complexe: biologice,
etico-spirituale, economice, juridice, culturale etc.”
Principalul element în definirea noțiunii de familie, prezent la majoritatea autorilor doctrinari și care îi unește, din punct de vedere juridic, pe membrii acesteia, este “căsătoria”.
Deoarece căsătoria stă la baza familiei, ocrotirea ei este prima condiție a ocrotirii familiei, în întregul ei.
Din multitudinea de raporturi generate de căsătorie între soți, numai unele cad sub incidență juridică, altele nu, cum sunt cele de natura etico-spirituală, întrucât reglementarea acestora ar însemna o imixtiune în viața intimă a soților.
Căsătoria, așa cum au fost exprimate opinii în literatura noastră juridice, nu se multumește să creeze între soți doar raporturi personale nepatrimoniale, „ci dă nastere între ei și la raporturi juridice patrimoniale, care sunt în principiu opozabile și terțelor persoane”.
Familia este o realitate biologică, prin uniunea ce se realizează între bărbat și femeie, precum și prin procreație; este o realitate socială, pentru că reprezintă cadrul comunității de viață și de interese a celor ce o compun, uniți prin esența morală a căsătoriei și prin descendența într-un model unic al solidarității umane; este o realitate juridică, fiind recunoscută și ocrotită juridicește.
Dacă vorbim despre dimensiunea juridică a familiei, direcțiile principale ale intențiilor normative pot fi considerate următoarele: protejarea familiei ca entitate socială, inclusiv prin stabilirea cerințelor legale care să asigure accesul la un asemenea statut; stabilirea drepturilor și îndatoririlor reciproce dintre membrii familiei.
Sub primul aspect, potrivit Constituției României, autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privata, familia se întemeiază pe căsătoria liber consimtiță între soți, statul ocrotește căsătoria și familia, familia având la bază căsătoria liber consimțită între soți, condițiile de fond și de formă ale încheierii actului juridic al căsătoriei fiind stabilite riguros.
Sub cel de-al doilea aspect, al reglării relațiilor din interiorul familiei, Legea
fundamentală proclamă principiul egalității soților, precum și dreptul și îndatorirea acestora de a asigura creșterea, educația și instrucția copiilor, textele N.C.C. fixează cadrul general al relațiilor personale și patrimoniale dintre soți, precum și dintre părinți și descendenții lor, mai puțin cele derivând din rudenia civilă, care sunt reglementate prin Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicată, Legea pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, recunoscând soțului rămas în viață dreptul la moștenire în concurs cu oricare dintre clasele de moștenitori legali-aceste clase constituindu-se exclusiv în considerarea relațiilor de rudenie cu defunctul, inclusiv dreptul la rezervă succesorală, precum și anumite drepturi succesorale accesorii.
Căsătoria
Noțiunea de căsătorie
Din punct de vedere al dreptului civil, institutia căsătoriei are o importanță covârșitoare. Starea de căsătorie dobândită prin încheierea căsătoriei cu întreg cortegiul de drepturi și obligații, completând gama atributelor de identificare a persoanei fizice, însoțește și adesea întregește implicarea subiectului de drept în raporturi juridice civile.
În textele actualei legislații termenul “căsătorie” are două accepțiuni.
Mai întâi, desemnează actul juridic al căsătoriei încheiat de viitorii soți, ale cărui condiții de fond și de formă sunt imperativ stabilite.
Într-un al doilea sens, termenul „căsătorie” desemnează starea, situația juridică dobândită prin încheierea actului juridic al căsătoriei și care există pe toată durata căsătoriei.
La această accepțiune se face apel, de exemplu, în cuprinsul art. 311 N.CC.
”soții sunt obligați să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat”.
Literatura de specialitate mai adaugă un al treilea înțeles noțiunii de „căsătorie”, pentru a desemna astfel instituția juridică ce reunește ansamblul normelor referitoare la actul juridic al căsătoriei și la statutul juridic al soților.
Astfel, căsătoria este definită, în cuprinsul art. 259 N.C.C. “ca uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii”, în scopul întemeierii unei familii.
Termenul „uniune” din cuprinsul definiției sugerează dubla accepțiune legală a „căsătoriei”, de act juridic și de statut juridic.
Caracterele juridice al actului juridic al căsătoriei
Privită ca act juridic constitutiv al familiei, căsătoria se distinge prin următoarele caractere:
caracterul laic (civil) al căsătoriei, deoarece încheierea și înregistrarea căsătoriei sunt de competența exclusivă a autorității de stat.
Ca expresie a libertății conștiinței și a libertății exercitării cultului religios, garantate prin dispoziții constituționale, celebrarea religioasă a căsătoriei este permisă, dar numai consecutiv căsătoriei civile și fără a produce efecte juridice. “Căsătoria” oficiată numai religios nu are nici măcar semnificația unei aparențe juridice de căsătorie, în consecință este inaptă a furniza beneficiul putativității căsătoriei.
Oficierea de către deservantul cultului a serviciului religios fără a I se fi prezentat certificatul de căsătorie constituie contravenție.
caracterul solemn al căsătoriei, în sensul că valabilitatea actului juridic al căsătoriei este condiționată (și) de respectarea unor cerințe de formă.
Simplul acord de voințe al viitorilor soți nu este de ajuns; consimțământul la căsătorie se cere a fi exprimat în fața ofițerului de stare civilă, personal și în mod public, în prezența a doi martori.
caracterul bilateral, căsătoria luând naștere prin concursul a două voințe
concordante.
Condiție de fond în materie de acte juridice în general, consimțământul liber exprimat al viitorilor soți este de însăși esența căsătoriei.
Din punct de vedere al rolului voinței părților în determinarea conținutului actului juridic, căsătoria face parte din categoria actelor juridice condiție, întrucât manifestarea de voință a viitorilor soți este numai condiția necesară a aplicabilității statutului legal al căsătoriei.
Modificarea statutului legal nu se află la îndemâna părților, cu atât mai puțin înlăturarea acestui statut.
Cu alte cuvinte, părțile au doar libertatea să decidă dacă vor încheia sau nu actul juridic al căsătoriei, nu și puterea de a determina conținutul raporturilor juridice prestabilite de legiuitor, de exemplu, nu se vor putea sustrage regimului comunității de bunuri și nici nu vor putea interveni în configurația acestuia.
cauza actului juridic al căsătoriei, adică scopul urmărit de părți, este întemeierea unei familii, distinctă de familiile de proveniență ale soților. Căsătoria încheiată de unul sau amândoi soții din alte considerente decât acela al întemeierii unei familii, doar ca mijloc de obținere a unor privilegii decurgând din statutul de persoana căsătorită, poate fi desființată.
Trăsăturile specifice stării de căsătorie
În accepțiunea sa de statut legal, căsătoria se distinge prin următoarele trăsături:
starea de căsătorie ia naștere în temeiul actului juridic al căsătoriei, așadar, implicit, al consimțământului liber exprimat al viitorilor soți.
Drepturile și îndatoririle pe care le desemnează în mod generic sunt imperativ stabilite de lege și guvernate de principiul deplinei egalități între soți.
caracterul, în principiu, perpetuu al căsătoriei. Având ca scop întemeierea unei familii, căsătoria se încheie pe viață. Actul juridic al căsătoriei nu poate fi afectat nici de termen, fie el extinctiv sau suspensiv, nici de condiție, rezolutorie ori suspensivă.
Totuși, desfacerea căsătoriei și pierderea statutului de soți este îngăduită, atât pe cale administrativă cât și pe cale judiciară, în condiții procesuale derogatorii de la dreptul comun.
caracterul monogam al căsătoriei.
Căsătoria în dreptul internațional privat
Problemele mariajului și divorțului sunt reprezentate prin legea personală a părților, altfel spus prin legea religioasă a autorităților componente israeliene și legea națională (lex patriae) a autorităților componente străine.
În anumite cazuri, puterea legislativă de stat intervine în mod indirect în dreptul religios prin intermediul dreptului penal, îndeosebi în materie de bigamie. Mai mult, situația persoanelor care trăiesc împreună fără a fi căsătorite beneficiază de o amplă protecție juridică.
În dreptul religios israelian se prevede că încheierea căsătoriilor sau divorțul se face numai prin imam – pentru religia musulmană, corner – pentru religia creștină, rav -pentru cea ebraică și seen – pentru religia druză. Numai ei sunt autorizați să încheie căsătoriile și divorțurile și sunt supuși la rândul lor, instanțelor religioase.
Mai există și un cod religios cu reguli interne la care populația are acces și este supus reglementărilor Ministerului Religiilor.
Și în dreptul familiei israelian există aceleași condiții de fond și impedimente privind căsătoria ca și în dreptul românesc sau francez.
În ceea ce privește căsătoria unei persoane deja căsătorite, infracțiunea de bigamie nu există când se aplică legea israeliană noului mariaj, iar acesta, a fost autorizat printr-o sentință definitivă a unui tribunal rabinic și sentința a fost confirmată de Marele Rabin al Israelului. Totuși. Tribunalul Rabinic nu va autoriza al doilea mariaj doar pentru că primul a fost încheiat printr-o ceremonie civilă.
În dreptul israelian, căsătoria unui evreu religios cu un non-israelian evreu este nulă și fără valoare. Apar însă în dreptul israelian conflicte de legi dificile când legea religioasă personală a partenerului non-israelian autorizează căsătoria. Când părțile aparțin unor comunități religioase diferite. Președintele Curții Supreme are dreptul de a stabili care tribunal de drept civil israelian sau instanță religioasă israeliană are atribuția de a soluționa cauza.
În Israel există mai multe religii diferite, fiecare dintre acestea având instanțe religioase speciale care se ocupă numai de procedura personală a respectivelor persoane.
Astfel, încheierea căsătoriei se face numai la instanțele respective, excepție făcându-se atunci, când, ambele părți merg la un tribunal civil pentru încheierea căsătoriei.
În dreptul druz, încheierea căsătoriei este autorizată de instanța religioasă druză, prin intermediul unui delegat ales dintre bărbații religioși. În cazul divorțului însă, soțul merge la instanța religioasă, excluzând intervenția delegatului religios.
Condiții de fond ale căsătoriei în țările Maghrebului
Dreptul musulman este un drept esențialmente religios care își are originea în revelațiile primite de Profetul Muhammad, revelații care cuprind reglementări religioase și juridice. Instituția căsătoriei ilustrează profund acest aspect.
În Algeria, de exemplu, nu există niciun cod al familiei și, după părerea cercetătorilor avizați, dreptul aplicabil este fără îndoială dreptul musulman după ritul „malekite”, fapt confirmat în mod constant de jurisprudența Curții Supreme.
În Maroc s-a publicat între 1957-1958 un cod al statutului personal „Mu-dawwana” care se aplica tuturor naționalităților, cu excepția marocanilor de confesiune iudaică care sunt supuși statutului personal ebraic marocan.
În ceea ce privește condițiile de fond ale căsătoriei, acestea sunt vârsta și absența impedimentelor. Legătura profundă dintre religia musulmană și reglementările juridice islamice se poate observa la o primă lectură a Coranului, care cuprinde numerose precepte morale, juridice și bineînțeles religioase. Astfel, în Sura a II-a (Sura vacii), versetul 236, li se cere credincioșilor musulmani: „Nu încheiați legătura căsătoriei până ce nu trece timpul orânduit”.
Impedimentele la căsătorie în țările Maghrebului pot fi grupate în:
impedimente permanente;
impedimente temporare:
dota;
consimțământul.
Din cadrul impedimentelor permanente care își au originea în Sura a IV-a (Sura muierilor) fac parte: rudenia directă, alianța și alăptarea care este esențialmente o prohibiție de tip religios reluată în dreptul clasic.
Acest impediment este profund ancorat în mentalitatea musulmană și este la fel de grav să se ceară în căsătorie sora de lapte ca și sora legitimă. De asemeni, jurământul de respingere (de condamnare) este un impediment ce interzice bărbatului care s-a despărțit de soția sa pe motiv de adulter de a se recăsători cu aceasta.
Printre impedimentele temporare se numără: cele religioase, poligamice, impedimentul retragerii în abstinență, cei rezultat din logodnă și impedimentul triplului divorț.
Țările Maghrebului râmân fidele tradiției islamice în domeniul impedimentelor religioase, cu toate că excepție există mai ales prin realizarea indirectă a mariajului în străinătate. În cazul unei căsătorii în străinătate dispozițiile
Coranului riscă să nu fie aplicate, căsătoria fiind recunoscută în țările Maghrebului. Aceasta însă nu rezolvă la meniul general problema căsătoriilor mixte.
În Maroc, impedimentul religios creează cele mai multe și mai grave conflicte de legi în materia căsătoriei, întrucât Mudawwana menține regulile cutumiare „malekite”, prevăzând că „musulmanii se pot căsători numai cu musulmani”.
În Algeria și Maroc legea nu prevede nimic pentru a împiedica poligamia, posibilitatea de a avea patru soții subzistă atâta timp cât aceasta este prevăzută de Coran.
Se pare însă că monogamia care nu se poate stabili pe cale legislativă tinde a se realiza ca urmare a condițiilor socio-economice existente. Frecvența poligamiei este în scădere tocmai datorită posibilităților materiale reduse ale multor bărbați. În schimb, având o fermă opțiune pentru o societate monogamică Tunisia a interzis poligamia, prevăzând pedeapsa cu amenda sau închisoarea în cazul încălcării acestei interdicții.
În ceea ce privește dota, această noțiune este diferită de cea admisă în limbajul curent în Occident. În dreptul musulman, dota este un bun evaluabil remis soției de către soț.
Fixarea dotei este obligatorie pentru validitatea căsătoriei. Dota este folosită de către soție după cum dorește.
Consimțământul soților stă la baza căsătoriei, legislațiile prevăzând nulitatea căsătoriei dacă s-a efectuat fără consimțământul soției. În dreptul musulman clasic de tradiție malekite se apreciază însă, că față poate fi căsătorită fără a fi consultată și chiar împotriva voinței sale.
Se poate observa existenta unor elemente de o specificitate frapantă în cadrul instituției căsătoriei în unele țări islamice, rezultat al controlului pe care religia musulmană îl are asupra societății civile în general.
De altfel, dezvoltarea economică redusă, contactul încă labil cu civilizația occidentală și caracterul refractar al religiei și culturii musulmane față de orice alte ingerințe, fac ca laicitatea mariajului să rămână deocamdată doar un deziderat.
CAPITOLUL II
CONFLICTE DE LEGI PRIVIND CĂSĂTORIA
2.1. Legea aplicabilă condițiilor încheierii căsătoriei
Determinarea legii aplicabile condițiilor de fond ale căsătoriei
Condițiile de fond sunt determinate de legea națională a fiecăruia dintre viitorii soți la momentul celebrării căsătoriei.
Problema care se pune este dacă trebuie îndeplinite cumulativ aceste condiții (adică fiecare viitor soț trebuie să îndeplinească atât condițiile de fond prevăzute de legea sa națională, cât și cele prevăzute de legea națională a celuilalt viitor soț) ori fiecare viitor soț se raportează
Există opinii care consideră că a doua variantă este corectă, sens în caresunt invocate următoarele argumente:
art. 2.586 alin. (1) C. civ. utilizează pronumele nehotărât la genitiv („fiecăruia) în accepțiunea de „lucru luat în parte”, care se raportează doar la cel la care se referă;
Când legea a vrut să „cumuleze” două legi naționale a spus-o expres, ca, de exemplu, în cazul art. 2.607 alin. 1 C.CIV. care prevede: „Condițiile de fond cerute pentru încheierea adopției sunt stabilite de legea națională a adoptatorului și a celui ce urmează să fie adoptat. Aceștia trebuie să îndeplinească și condițiile care sunt obligatorii, pentru ambii, stabilite de fiecare dintre cele două legi naționale arătate”:
dacă alin. (1) al art. 2586 C.CIV. ar presupune cumulul de condiții, atunci nu ar mai avea rost alin. (2) (care prevede înlăturarea unor impedimente la căsătorie, doar în anumite condiții), de vreme ce toate condițiile ar trebui îndeplinite;
art. 34 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prevede că se poate încheia căsătoria între cetățeni străini sau între aceștia și cetățeni români, în țara noastră, situație în care ofițerul de stare civilă, pe lângă celelalte acte prevăzute de lege, solicită viitorilor soți să prezinte: „dovezi eliberate de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale țărilor ai căror cetățeni sunt, din care să rezulte că sunt îndeplinite condițiile de fond cerute de legea lor națională, pentru încheierea căsătoriei”.
Așadar, îndeplinirea condițiilor de fond se face prin raportare la propria lege, iar nu și la legea celuilalt viitor soț.
Dacă persoana are două sau mai multe cetățenii, se aplică legea aceluia dintre state a cărui cetățenie o are și de care este cel mai strâns legată, în special prin reședința sa obișnuită.
În cazul apatrizilor și al refugiaților, trimiterea la legea națională se referă la legea statului reședinței obișnuite.
În principiu, cetățeanul român se poate căsători cu un străin fără a avea nevoie de vreo autorizație prealabilă din partea autorităților române.
În privința impedimentelor la căsătorie, legea dispune că, dacă legea națională a oricăruia dintre viitorii soți este o lege străină, iar aceasta conține un impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie, acel impediment va fi înlăturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre viitorii soți este cetățean român și căsătoria se încheie pe teritoriul României. Se apără astfel principiul libertății cetățenilor români de a încheia o căsătorie, precum și ordinea publică de drept internațional privat român.
În aplicarea art. 2.586 C. civ. se disting mai multe ipoteze pentru care soluțiile
conflictuale pentru condițiile de fond ale căsătoriei pot diferi, astfel:
în ceea ce privește căsătoriile între soți cu aceeași cetățenie, nu se pun problem deosebite, în acest caz aplicându-se legea națională comună soților.
Spre exemplu, căsătoria încheiată de cetățeni români în străinătate se va supune, în ceea ce privește condițiile de fond, legii române, ca lege națională comună. De asemenea, căsătoria încheiată în România de cetățeni străini cu aceeași cetățenie va fi guvernată, în ceea ce privește condițiile de fond, de legea lor națională.
În ceea ce privește condițiile de fond ale căsătoriei între doi apatrizi sau doi refugiați, noile norme conflictuale române prevăd aplicarea legii statului unde își au reședința obișnuită;
Această soluție rezultă din coroborarea prevederilor art. 2.586 alin. 1 cu art. 2.568 alin. 3 C.CIV..
În privința căsătoriilor mixte, în care soții au cetățenii diferite, regula prevăzută de
art. 2.586 alin. (1) impune aplicarea distributivă a legilor naționale ale soților în ceea ce privește condițiile de fond.
Domeniul legii aplicabile condițiilor de fond ale căsătoriei
Legea aplicabilă condițiilor de fond (pozitive și negative) ale căsătoriei se referă îndeosebi la: stabilirea condițiilor de fond; eventualele dispense (de vârstă, de rudenie); viciile de consimțământ; efectele condițiilor de fond etc.
Problemele deosebite întâlnite la nivelul dreptului internațional privat în privința condițiilor de fond ale căsătoriei sunt cele referitoare la: diferența de sex, consimțământul, vârsta minimă de căsătorie, impedimentele rezultând din rudenie, afinitate, tutelă, bigamie, alienație și debilitate mintală.
În ceea ce privește diferența de sex, ca o condiție de fond la încheierea căsătoriei, cvasitotalitatea legislațiilor impun această condiție pentru încheierea valabilă a căsătoriei.
Există totuși unele tendințe în țările cu religie protestantă, în sensul încurajării cuplurilor homosexuale și chiar a oficializării în plan civil a acestor legături. Parlamentul danez, printr-o lege din 1 octombrie 1989, a permis încheierea căsătoriei între persoane de același sex.
Căsătoria între persoane de același sex mai este permisă în Belgia, Olanda, Spania, Norvegia și Suedia. De asemenea, la 1 ianuarie 1999 a intrat în vigoare, în Olanda, Legea privind parteneriatele înregistrate, acestea având, în esență, efecte similare căsătoriei și putând fi încheiate în mod oficial atât de cupluri heterosexuale, cât și de cupluri homosexuale.
Această lege se aplică cetățenilor olandezi sau oricărei persoane care posedă un permis de ședere valabil în Olanda. Singurele deosebiri față de căsătorie sunt, în cazul parteneriatalui înregistrat, neaplicarea prezumției de paternitate și a dispozițiilor privind divorțul..
Având în vedere concepția tradiționalistă asupra familiei, ordinea publică în dreptul internațional privat român se opune încheierii pe teritoriul României a unei căsătorii între doi cetățeni străini sau între un cetățean străin și un cetățean român de același sex, chiar dacă legea națională a cetățeanului străin îi permite acest lucru.
Tot astfel, ordinea publică română s-ar opune recunoașterii pe teritoriul României a efectelor unei căsătorii între persoane de același sex, încheiate în străinătate conform legi: naționale a acestora Totodată, ordinea publică de drept internațional privat român se opune în mod expres recunoașterii parteneriatelor civile dintre persoanele de sex opus sau de același sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a pus problema dacă transsexualilor le este protejat dreptul de a se căsători și a întemeia o familie, în contextul dispozițiilor art. 12 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care prevăd că, începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie, conform legislației naționale ce reglementează exercitarea acestui drept.â
În cauza Goodwin v. Marea Britanie Curtea Europeană a statuat că, urmare a caracterului constitutiv și a opozabilității absolute a hotărârii de schimbare de sex, toate consecințele juridice trebuie să fie produse de noul sex legal al persoanei transsexuale operate, ceea ce impune recunoașterea pentru aceasta a capacității matrimoniale depline, care să-i permită încheierea unei căsătorii cu o persoană având sexul său de origine, în caz contrar, producându-se o încălcare a art. 12 din Convenție.
Curtea a arătat că în prezent (datorită majorelor transformări sociale în instituția căsătoriei, precum și dezvoltărilor din știința medicală în domeniul transsexualității) determinarea sexului nu mai poate fi realizată doar pe criterii biologice, iar în ceea ce privește dreptul de a se căsători, statelor le revine obligația de a determina formalitățile aplicabile unei viitoare căsătorii, care trebuie permisă.
Persoanele transsexuale operate nu sunt private de dreptul de a se căsători, astfel că pot încheia o căsătorie cu o persoană având sexul lor opus constatat la naștere. Însă, în situația în care transsexualul operat, care duce o viață de femeie și întreține o relație cvasi-maritală cu un bărbat și nu dorește să se căsătorească decât cu un bărbat, dar este lipsită de această posibilitate, prin nerecunoașterea noii sale identității sexuale, este vorba despre o atingere adusă substanței dreptului la căsătorie, neexistând nicio justificare pentru a priva o asemenea persoană de exercitarea acestui drept.
Cum în doctrină s-a susținut că dispozițiile și standardele Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale au fost integrate în conceptul de ordine publică a forului, se pune problema în ce măsură un cetățean străin care a suferit o operație de schimbare de sex se poate căsători în România cu o persoană de sex opus, dacă legea națională unuia dintre viitorii soți prevede schimbarea de sex ca un impediment la căsătorie.
În spiritul celor menționate anterior, se suține în sensul că o asemenea căsătorie poate fi încheiată, sub condiția ca viitorul soț străin să fi obținut o recunoaștere oficială a schimbării sexului în țara de rrigine.
Această soluție are în vedere faptul că impedimentul rezultând din schimbarea de sex afectează însăși substanța dreptului la căsătorie, fiind în dezacord cu ordinea publică de drept internațional privat român, al cărei conținut este dat, în principal, de standardele Convenției rentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale Constituției.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în ceea ce privește ordinea publică, recunoașterea noului statut al transsexualilor, în concordanță cu identitatea lor sexuală, nu rrezintă un risc real de prejudiciu pentru terți; mai mult chiar, această tendință corespunde -eeunoașterii juridice a noii identități la un nivel mai general, internațional.
Această interpretare are incidență asupra conținutului ordinii publice a statelor, care, în opinia Curții Europene a Drepturilor Omului, nu este încălcată în cazul în care transsexualului i se recunoaște un statut juridic.
Legislația română recunoaște posibilitatea schimbării de sex după încuviințarea
printr-o hotărâre judecătorească, astfel că un cetățean român care a apelat la această procedură se poate căsători în România cu un cetățean străin de sex opus, chiar dacă legea străină prevede schimbarea de sex ca un impediment la căsătorie.
Pentru aceleași rațiuni legea străină cu un asemenea conținut ar trebui înlăturată de la aplicare, în temeiul ordinii publice de drept internațional privat român
consimțământul, ca o condiție de fond la încheierea căsătoriei, în concepția majorității legislațiilor, trebuie exprimat în mod liber și să nu fie afectat de vicii.
Referitor la exprimarea unui consimțământ liber, în virtutea ordinii publice de drept internațional privat, considerăm că dreptul român nu va accepta aplicarea legii naționale străine (determinată conform art. 2.586 alin. (1) C. civ.) care interzice căsătoria între două persoane de religie sau rasă diferită sau care impune obligația obținerii unor autorizații pentru încheierea căsătoriei de către militari.
În ceea ce privește viciile de consimțământ, se susține că trebuie înlăturată legea națională străină care ar permite încheierea valabilă a căsătoriei prin exercitarea constrângerii asupra viitorilor soți sau în condițiile existenței unui doi sau a unei erori asupra identității fizice a celuilalt viitor soț. Ordinea publică de drept internațional privat nu s-ar putea însă opune aplicării unei legi străine mai severe, care prevede, spre exemplu, drept cauză de anulare a căsătoriei, un viciu de consimțământ necunoscut de legea forului.
vârsta minimă pentru încheierea căsătoriei este o altă condiție de fond, reglementată foarte diferit de la un stat la altul.
Unele state europene prevăd aceeași limită minimă de vârstă, atât pentru bărbați, cât și pentru femei, fără vreo derogare sau dispensă de vârstă (Albania, Franța, Elveția-18 ani, Scoția-16 ani), în vreme ce majoritatea celorlalte state europene prevăd aceeași vârstă minimă, dar cu posibilitatea încheierii căsătoriei și la o vârstă mai mică, în anumite condiții (Belgia, Bulgaria, Croația, Danemarca, Grecia, Ungaria, Irlanda, Letonia, Olanda, Portugalia, Slovenia. Spania, Anglia și Țara Galilor, Irlanda de Nord – 18 ani, 16 ani cu consimțământul părinților; Austria, Germania, Italia Lituania, Polonia, Serbia, Slovacia-18 ani, 16 ani cu autorizarea instanței de judecată).
În România, conform art. 272 din C.CIV. vârsta minimă pentru căsătorie este de 18 ani.
Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de șaisprezece ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților ori, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei rază teritorială își are domiciliul.
Dacă unul dintre părinți este decedat sau se află în imposibilitate de a-și manifesta voința, încuviințarea celuilalt părinte este suficientă.
Dacă nu există nici părinți, nici tutore care să poată încuviința căsătoria, este necesară încuviințarea persoanei sau a autorității care a fost abilitată să exercite drepturile părintești.
Alte state prevăd vârste diferite (Algeria, India, Singapore – 21 ani pentru bărbați și 18 ani pentru femei, Afganistan, Pakistan -18 ani pentru bărbați și 16 ani pentru femei, IsraeL Liban, Siria, Uzbekistan – 18 ani pentru bărbați și 17 ani pentru femei).
Cea mai scăzută vârstă minimă de încheiere a căsătoriei se întâlnește în Paraguay (16 ani pentru bărbați și 14 ani pentru femei), urmat de Madagascar (17 ani pentru bărbați și 14 ani pentru femei).
Cea mai ridicată vârstă minimă de încheiere a căsătoriei este prevăzută de legislația Chinei – 22 ani pentru bărbați și 20 ani pentru femei.
Un cetățean străin poate încheia în mod valabil o căsătorie în România, chiar dacă legea sa națională prevede o vârstă minimă pentru căsătorie mai mare decât limita de vârstă prevăzută de legea română. Soluția se întemeiază pe necesitatea exprimării unui consimțământ suficient de conștient și responsabil, având în vedere seriozitatea problemei căsătoriei.
În baza aceluiași raționament, unii autori francezi au arătat că, în cazul în care legea națională străină prevede o vârstă minimă pentru căsătorie mai mică decât legea forului unde se încheie căsătoria, ordinea publică a forului va înlătura legea străină.
Totuși, opinia dominantă în doctrina franceză consideră că această din urmă soluție este prea categorică și propune recunoașterea posibilității încheierii căsătoriei chiar și atunci când legea națională străină prevede o vârstă minimă inferioară celei prevăzute de legea forului, sub condiția să se constate că străinul și-a dat consimțământul la căsătorie în deplină cunoștință de cauză. La nivel național există voci care susțin acest din urmă punct de vedere, cu precizarea că legea străină va trebui totuși înlăturată, urmând a se aplica legea forului, dacă unul dintre soți este cetățean român și căsătoria se încheie pe teritoriul României.
și în ceea ce privește impedimentele rezultate din rudenie și din afinitate, dreptul comparat oferă o diversitate de soluții.
În Germania nu mai există o prohibiție a căsătoriei între unchi și nepoată sau mătușă și nepot. În Suedia, există posibilitatea căsătoriei între frații și surorile vitrege. Marea Britanie a suprimat, ca și dreptul francez, interdicția căsătoriei între cumnați și cumnate.
Olanda a înlăturat interdicția căsătoriei între cumnați și cumnate, precum și între unchi și nepoate sau mătuși și nepoți. Jurisprudența Curții Supreme a SUA a determinat majoritatea statelor federale să suprime orice represiune penală a incestului și să tolereze căsătoriile între frații și surorile adoptate. Codul civil elvețian, revizuit în 1998, a interzis căsătoria între părinți și descendenții în linie directă, între frații și surorile consangvini și/sau uterini, adoptivi sau nu și între afini în linie directă. Statele de tradiție musulmană impun impedimente mai largi, fiind interzisă căsătoria nu numai între rudele în linie directă sau colaterală, ci și între un bărbat și femeia care l-a crescut și întreținut, dacă nu îi este mamă (Maroc).
În România, se menține interdicția căsătoriei între rudele în linie directă, indiferent de gradul de rudenie, precum și între rudele în linie colaterală, până la gradul 4 inclusiv; este, de asemenea, oprită căsătoria între adoptat și rudele sale din adopție în aceleași condiții ca și între rudele firești sau între adoptat și rudele sale firești.
Pentru situația în care unul dintre viitorii soți este cetățean român și căsătoria se încheie în România, Codul civil prevede în mod expres, în art. 2.586 alin. (2), că va fi înlăturat impedimentul la căsătorie prevăzut de legea străină aplicabilă, dacă acel impediment este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie.
În celelalte cazuri decât cele reglementate de art. 2.586 alin. (2) C. civ. (respectiv, când soții nu sunt cetățeni români și căsătoria se încheie în România sau se pune problema recunoașterii efectelor unei căsătorii încheiate în străinătate), în care legea străină, determinată conform art. 2.586 alin. (1) din același act normativ, prevede un impediment legat de rudenie, necunoscut de legea română, aplicarea legii străine nu ar trebui să fie înlăturată în numele ordinii publice de drept internațional privat, decât dacă se consideră că se îngrădește principiul libertății căsătoriei.
În schimb, dacă legea străină nu prevede ca impediment la căsătorie unele din gradele de rudenie prevăzute de legea română, apreciem că aplicarea legii străine poate fi înlăturată în numele ordinii publice de drept internațional privat român.
În ceea ce privește problema impedimentului rezultat din desfacerea unei căsătorii anterioare, unele legislații interzic căsătoria unei persoane divorțate (legislațiile musulmane) sau interzic încheierea unei noi căsătorii într-un anumit termen, ca o sancțiune aplicată soțului vinovat de divorț (vechea prevedere din Codul civil elvețian).
Considerăm că acest impediment este contrar ordinii publice de drept internațional privat român, întrucât restrânge libertatea de a încheia o căsătorie. Această soluție se va impune, cu atât mai mult când unul dinte soți este cetățean român și căsătoria se încheie în România.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis’, în cazul F. contra Elveției, că statul elvețian încalcă art. 12 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prin interdicția de recăsătorire timp de 1-3 ani a fostului soț vinovat de divorț, prevăzută de art. 150 din Codul civil elvețian.
S-a considerat că această prevedere aduce atingere substanței dreptului la căsătorie, fiind neproporțională cu țelul legitim urmărit, de sancționare a soțului vinovat. Ca urmare a acestei decizii, statul elvețian a luat măsuri pentru modificarea legislației în materie, în concordanță cu dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În ceea ce privește impedimentul legat de existența unei căsătorii nedesfacute a unuia dintre viitorii soți, dreptul comparat oferă soluții diferite, ținând de tradiția religioasă a popoarelor.
Statele de tradiție creștină au adoptat principiul monogamiei, interzicând căsătoria în condițiile în care există o altă căsătorie nedesfăcută a unuia dintre viitorii soți. In baza aceluiași principiu, statele respective au impus sancțiuni penale celor care se fac vinovați de bigamie.
O soluție diametral opusă au adoptat statele de tradiție islamică (Egipt, Irak, Siria, Pakistan, Maroc, Alger etc.) și unele state din Africa (Camerun, Senegal). Se poate remarca însă un recul statistic al poligamiei în lumea islamică datorită condițiilor impuse de codurile modeme pentru încheierea simultană a mai multor căsătorii de aceeași persoană: necesitatea ca bărbatul să poată întreține economic soțiile sale; posibilitatea oferită femeii în timpul căsătoriei de a-și rezerva o clauză convențională de divorț în caz de bigamie; prima soție trebuie informată despre noua căsătorie, iar soțul nu se poate căsători din nou fără acordul primei soții.
În planul dreptului internațional privat, problema poligamiei a dat naștere unei jurisprudențe abundente. În Franța, s-a stabilit, cu valoare de principiu, atât pe cale jurisprudențială, cât și pe cale doctrinară, că ordinea publică de drept internațional privat se opune aplicării legii străine care permite poligamia, în cazul în care căsătoria se încheie în Franța. Dreptul francez se opune în mod absolut celebrării în Franța a unei căsătorii poligame.
Dimpotrivă, având în vedere efectul atenuat al ordinii publice de drept internațional privat, dreptul francez a recunoscut efectele căsătoriilor poligame încheiate în străinătate, conform legii naționale a soților.
Dreptul englez apreciază că, în stabilirea valabilității încheierii unei căsătorii poligame, importantă este voința soților de a se stabili într-un stat de tradiție monogamă sau poligamă. De asemenea, doctrina engleză face distincția între căsătoria actual poligamă (când un bărbat este căsătorit simultan cu mai multe femei) și căsătoria potențial poligamă (când un bărbat este căsătorit cu o femeie și, potrivit legii locului încheierii căsătoriei, ca lex causae, ar putea încheia simultan și alte căsătorii).
Căsătoria va fi considerată poligamă, chiar dacă bărbatul nu a încheiat mai multe căsătorii, dacă în conformitate cu lex causae (legea locului încheierii căsătoriei, în concepția dreptului englez) are această posibilitate. Normele conflictuale ale forului se aplică în același mod atât pentru valabilitatea unei căsătorii monogame, cât și pentru valabilitatea unei căsătorii poligame.
În cazul în care o femeie de cetățenie română dorește să se căsătorească în România cu un cetățean străin, de religie musulmană, care este în același timp căsătorit în propria țară, legea națională a cetățeanului străin (competentă să reglementeze condițiile de fond ale căsătoriei străinului, conform art. 2.586 alin. (1) C. civ. va fi înlăturată de la aplicare, deoarece încalcă principiul de ordine publică al căsătoriei monogame în dreptul roman.
Sfera ordinii publice este mai restrânsă în cadrul conflictului de legi în timp și spațiu, astfel că nu toate principiile juridice care sunt de ordine publică atunci când sunt invocate în cadrul conflictului de legi în spațiu, sunt de ordine publică și atunci când privesc drepturi deja dobândite în străinătate.
În exemplul de mai sus, dacă încheierea căsătoriei a avut loc pe teritoriul unui stat de religie musulmană, iar soția cetățean român solicită ulterior să i se recunoască în România efectele acestei căsătorii, acestea vor putea fi recunoscute ca drepturi dobândite în străinătate
Impedimentul la căsătorie rezultat din alienație sau debilitate mintală este prevăzut de majoritatea legislațiilor, acestea interzicând căsătoria unei persoane alienate sau debile mintal, pe considerentul transmiterii tarelor psihice către descendenți. Belgia interzice căsătoria unui întârziat mintal; Suedia declară nule căsătoriile încheiate de persoane cu tare mentale, susceptibile de transmitere; majoritatea statelor federale din America de Nord interzic și ele căsătoria retardaților mintal.
În România este oprit să se căsătorească alienatul sau debilul mintal, precum și cel care este lipsit vremelnic de facultățile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale.
Se consideră că în situația în care legea națională a unui cetățean străin permite alienatului sau debilului mintal să încheie căsătoria, acesta din urmă nu se va putea căsători în România cu un cetățean român, având în vedere ordinea publică de drept internațional privat român.
Din analiza celor prezentate, concluzionăm că, dacă pentru căsătoria cu element străin încheiată în România, ordinea publică de drept internațional privat are un conținut mai larg și mai sever, în cazul căsătoriilor încheiate în străinătate, fiind vorba despre drepturi dobândite în străinătate, ordinea publică de drept internațional privat are efecte mai atenuate.
Legea aplicabilă formalităților căsătoriei
Determinarea legii aplicabile formalităților căsătoriei
În privința formalităților căsătoriei se aplică principiul locus regit actum, forma încheierii căsătoriei fiind supusă legii statutului pe teritoriul căruia se celebrează (lex loci celebrationis'y.
Cetățeanul român aflat în străinătate se poate căsători fie în fața autorității locale competente, fie în fața agentului diplomatic sau funcționarului consular al României sau al statului celuilalt viitor soț.
În cazul în care se încheie în fața agentului diplomatic sau funcționarului consular al României, ea este supusă condițiilor de formă ale legii române. dându-se eficiență regulii auctor regit actum.
Dacă un cetățean străin s-a căsătorit în România, ofițerul de stare civilă care a întocmit actul va trimite, în termen de 5 zile de la înregistrare, un extras de pe actul respectiv organului competent al Ministerului Administrației și Internelor, care îl va transmite misiunii diplomatice sau oficiului consular al țării respective acreditate în România, potrivit obligațiilor izvorâte din tratate, acorduri sau convenții la care România este parte sau pe bază de reciprocitate.
Căsătoria încheiată între cetățeni români, pe o navă sub pavilion românesc, aflată în timpul unei călătorii in afara teritoriului României este supusă, de asemenea, regulii auctor regit actum, comandantul navei fiind considerat de lege „ofițer de stare civilă.”
În această ipoteză, după încheierea căsătoriei, comandantul navei înregistrează evenimentul în jurnalul de bord și eliberează soților o dovadă în acest sens. La sosirea în țară, comandantul navei înaintează, prin căpitănia portului, un extras de pe jurnalul de bord la autoritatea administrației publice locale a sectorului 1 al municipiului București, care va întocmi actul de căsătorie..
Domeniul legii aplicabile formalităților căsătoriei
Legea competentă să cârmuiască forma încheierii căsătoriei reglementează îndeosebi următoarele aspecte:
organul competent să încheie căsătoria;
Din punct de vedere al organului competent pentru încheierea căsătoriei, trebuie făcute unele distincții, după cum căsătoria este încheiată în România sau în străinătate. Astfel:
pentru căsătoria încheiată în România, se disting două situații:
în cazul în care căsătoria se încheie între un cetățean român și un cetățean străin, forma încheierii căsătoriei este supusă legii române, astfel încât viitorii soți pot alege, din punct de vedere al autorității competente, sau organul local competent (ofițerul de stare civilă) sau agentul diplomatic sau funcționarul consular al statului celuilalt viitor soț (străin);
în cazul în care căsătoria se încheie între viitori soți străini cu aceeași cetățenie sau cu cetățenie diferită, opțiunea este între organul local competent și agentul diplomatic sau funcționarul consular al oricăruia dintre cele două state ai căror cetățeni sunt viitorii soți.
Dacă legea națională a cetățenilor străini recunoaște numai forma religioasă, problema ar putea fi soluționată prin încheierea căsătoriei religioase după cea civilă.
pentru căsătoria încheiată în străinătate, se disting următoarele situații:
în ceea ce privește cetățenii români, sub imperiul vechii reglementări – art. 19 alin. (2) din Legea nr. 105/1992] cetățeanul român se putea căsători în străinătate numai în fața autorității locale competente ori în fața agentului diplomatic sau funcționarului consular, fie al României, fie al statului celuilalt viitor soț.
În aceste condiții, s-a considerat, că un cetățean român (fie că ambii viitori soți sunt cetățeni români, fie că doar unul este cetățean român), nu poate încheia căsătoria în fața unui organ confesional. De aceea, dacă organul local competent nu este de stat, ci confesional, cetățenii români se vor putea căsători în străinătate numai în fața agentului diplomatic sau funcționarului consular al României în acea țară.
Legea nr. 119/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare prevede că șefii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră ale României încheie căsătorii între cetățeni români sau dacă unul dintre viitorii soți este cetățean român, dacă aceasta este în concordanță cu legislația țării în care sunt acreditați. Așadar, abilitarea misiunii diplomatice sau consulare române de a încheia asemenea căsătorii trebuie să fie acceptată de legea statului străin unde misiunea diplomatică funcționează.
Astfel, după cum s-a subliniat în doctrină, dispoziția art. 19 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 era o normă de aplicație imediată, care înlătura norma conflictuală prevăzută de art. 19 alin. (1), astfel încât o căsătorie religioasă încheiată în străinătate de un cetățean român nu era valabilă în România.
Spre deosebire de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, care prevedea obligația pentru cetățenii români aflați în străinătate să încheie căsătoria în fața autorității locale de stat competente ori în fața agentului diplomatic sau funcționarului consular, fie al României, fie al statului celuilalt viitor soț, în art. 2.587 C. civ. nu se mai reia această formulare.
Se pune întrebarea care ar fi consecințele acestei renunțări la textul sus menționat și dacă legiuitorul a dorit să recunoască și căsătoriile încheiate de cetățenii români aflați în străinătate la alte autorități decât cele enumerate anterior, sub condiția să fie competente conform legii statului respectiv să încheie căsătorii sau a considerat că o asemenea prevedere legală ar fi de prisos, având în vedere dispozițiile art. 43 și urm. din Legea nr. 119/1996, care reglementează tocmai condițiile de întocmire a actelor de stare civilă ale cetățenilor români aflați în străinătate?
De observat este și faptul că în Legea nr. 119/1996 se face referire la căsătoriile încheiate în fața autorităților locale competente, pe când în Legea nr. 105/1992 se menționa: „căsătoriile încheiate în fața autorităților locale de stat competente”.
Se pare că legiuitorul a lăsat câmp liber de acțiune normelor speciale din Legea nr. 119/1996, acestea fiind în concordanță cu noua formulare a art. 2.587 C. civ.
S-ar putea concluziona că un cetățean român aflat într-o țară care încheie căsătorii într-o formă exclusiv religioasă va putea, având în vedere noua reglementare de drept internațional privat, să solicite înscrierea sau transcrierea actului de căsătorie în registrele de stare civilă română și, implicit, recunoașterea încheierii unei asemenea căsătorii în România, întrucât niciuna din prevederile citate anterior nu mai impune, în situația sus menționată, încheierea căsătoriei la o autoritate locală de stat competentă.
în ceea ce privește cetățenii străini, organul competent pentru celebrarea căsătoriei încheiate în străinătate este cel determinat potrivit regulii lex loci celebrationis.
formalitățile premergătoare încheierii căsătoriei (declarația de căsătorie; publicarea declarației de căsătorie; opoziția la căsătorie etc.);
Din punct de vedere al formalităților prealabile încheierii căsătoriei, se pot face următoarele distincții:
când căsătoria se încheie pe teritoriul României, formalitățile prealabile încheierii căsătoriei sunt cele prevăzute de legea română, ca lex loci celebrationis.
Prin urmare, declarația de căsătorie, înregistrarea și publicarea ei se vor face în conformitate cu art. 280 și urm. C. civ. Opoziția la căsătorie se va face în condițiile art. 285 C. civ.
când căsătoria se încheie în străinătate, formalitățile prealabile încheierii căsătoriei sunt reglementate de legea statului pe teritoriul căruia se celebrează căsătoria.
O mențiune specială este cuprinsă în art. 2.587 alin. (2) C. civ., care prevede că, atunci când căsătoria se încheie în fața agentului diplomatic sau funcționarului consular al României, condițiile de formă ale căsătoriei, deci și formalitățile prealabile încheierii căsătoriei, vor fi supuse legii române (conform principiului auctor regit actum).
În dreptul francez, publicațiile de căsătorie, ca formalitate prealabilă încheierii căsătoriei, sunt obligatorii când unul dintre viitorii soți este cetățean francez și căsătoria se încheie în străinătate.
Totuși, această condiție de formă nu este considerată esențială, decât dacă s-a vrut, prin lipsa publicațiilor, să se fraudeze alte condiții de fond.
formalitățile privind încheierea căsătoriei (data, localitatea și locul încheierii căsătoriei, persoana chemată să instrumenteze încheierea căsătoriei; procedura încheierii căsătoriei; solemnitatea și publicitatea încheierii căsătoriei etc.);
În ceea ce privește procedura propriu-zisă a încheierii căsătoriei, se disting următoarele situații:
când căsătoria cu element de extraneitate se încheie în România, se va aplica legea română pentru determinarea localității și a locului unde se încheie căsătoria, a competenței și a atribuțiilor ofițerului de stare civilă. Legea română va reglementa și condițiile de publicitate a încheierii căsătoriei (inclusiv prezența a doi martori la încheierea acesteia), prezența efectivă și concomitentă a viitorilor soți, care să-și exprime personal consimțământul, momentul încheierii căsătoriei, înregistrarea acesteia și proba căsătoriei;
când căsătoria se încheie în România, dar în fața agentului diplomatic sau funcționarului consular al viitorului soț cetățean străin, condițiile de formă ale căsătoriei vor fi guvernate de regula auctor regit actum;
când căsătoria se încheie în străinătate, procedura propriu-zisă a încheierii acesteia va fi cârmuită de lex loci celebrationis.
Dacă unul dintre viitorii soți este cetățean român, apreciem că acesta nu poate încheia căsătoria prin procură sau prin corespondență, chiar dacă acest lucru ar fi posibil conform regulii lex loci celebrationis.
România acordă condiției prezenței personale a soților la încheierea căsătoriei valența unei norme de ordine publică, aceasta rezultând și din rezerva sub care s-a ratificat de țara nostră Convenția ONU din 1962 privind consimțământul la căsătorie, vârsta minima pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriilor.
înregistrarea și dovada căsătoriei etc.
Legea locului încheierii căsătoriei va reglementa și proba căsătoriei. În reglementarea Codului de procedură civilă se menține, în principiu, soluția din Legea nr. 105/1992. Astfel, potrivit art. 1.013 alin. (1), mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic și forța probantă a înscrisului constatator sunt cele prevăzute de legea convenită de părți, când legea locului încheierii actului juridic le acordă această libertate. în lipsa acestei libertăți sau când părțile n-au uzat de ea, se aplică legea locului încheierii actului juridic.
2.2. Legea aplicabilă efectelor căsătoriei
2.2.1. Legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei
În accepțiunea actualei reglementări, efectele generale ale căsătoriei sunt diferențiate de regimurile matrimoniale.
Astfel, potrivit alin. (1) al art. 2589 N.C.C., efectele generale ale căsătoriei sunt supuse mai multor legi, care se aplică în mod succesiv, în baza criteriilor reținute, se va aplica, în principal, legea reședinței obișnuite comune a soților, iar în lipsă, legea cetățeniei comune a soților.
Dacă soții nu au nici cetățenie comună, se va aplica legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată.
Legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei va guverna efectele personale și cele patrimoniale dintre soți. Efectele căsătoriei fiind reglementate de lege, soții nu pot deroga de la ele, indiferent de regimul matrimonial pe care l-au ales.
Prevederile alin. (3) al art. 2589 C.CIV. admit totuși o derogare. Astfel, drepturile soților și regimul unor acte juridice asupra locuinței familiei sunt supuse.
CAPITOLUL III
CONFLICTE DE LEGI ÎN MATERIA NULITĂȚII CĂSĂTORIEI
3.1. Aspecte introductive prvind nulitatea căsătoriei
Nulitatea căsătoriei este sancțiunea aplicabilă în cazul nerespectării cerințelor de fond și de formă prevăzute de lege pentru încheierea căsătoriei.
Potrivit enumerării legale din cuprinsul art. 293 alin. (1) C. civ.., este sancționată cu nulitatea absolută căsătoria încheiată cu neobservarea cerințelor privitoare la:
consimțământul la căsătorie
De fapt, dispoziția purtând titlul marginal „consimțământul la căsătorie”, art. 271
C. civ., conține două cerințe relevante sub aspectul incidenței sancțiunii nulității absolute, anume existența consimțământului fiecăruia dintre viitorii soți, precum și condiția diferenței de sex a viitorilor soți.
În ceea ce privește consimțământul în vederea căsătoriei, doar lipsa materială a acestuia atrage nulitatea absolută a actului juridic, fie că viitorul soț s-a înfățișat personal în fața ofițerului de stare civilă, dar a refuzat să consimtă la căsătorie, fie că unul sau ambii soți au lipsit de la ceremonia oficierii căsătoriei indiferent dacă cel sau cei absenți au fost sau nu „reprezentați”, știut fiind că în materie de căsătorie reprezentarea nu este permisă; dacă manifestarea de voință există în materialitatea sa, însă i-a fost alterat caracterul liber prin eroare, doi sau violență, căsătoria este anulabilă pentru vicierea consimțământului.
diferența de sex din cuprinsul art. 271 C. Civ.., a cărei nesocotire, este de asemenea vizată de sancțiunea nulității absolute în baza art. 293 alin. (1) C. civ. care face trimitere la întreg articolul 271 C. civ.;
monogamie
Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită.
Câtă vreme starea de persoană căsătorită atașată căsătoriei anterioare nu a fost stinsă – fie prin încetare ca urmare a morții fizic constate sau declarate prin hotărâre judecătorească a unuia dintre soți, fie prin desfacere, fie prin declararea nulității acesteia – căsătoria subsecventă încheiată în disprețul „obstacolului” căsătoriei anterioare în ființă este nulă pentru bigamie.
Încetarea căsătoriei are loc pe data morții fizic constatate sau, în cazul morții prezumate, pe data decesului stabilită prin hotărârea definitivă, cu precizarea că data morții astfel determinată și, implicit, data încetării căsătoriei, poate fi rectificată dacă se dovedește că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată, caz în care data morții este cea stabilită prin hotărârea de rectificare.
Căsătoria soțului celui declarat mort încheiată la o dată ulterioară aceleia reținute printr-o hotărâre definitivă nu este afectată de o eventuală rectificare a datei morții, anterioară față de cea fixată prin hotărârea existentă la momentul încheierii căsătoriei subsecvente, întrucât cauza de nulitate a căsătoriei este evaluată în raport de situația existentă la data contractării acesteia.
Cât privește desfacerea căsătoriei anterioare, impedimentul rezultând din starea de persoană căsătorită este înlăturat, în funcție de calea urmată în vederea obținerii divorțului, pe data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunțat divorțul sau pe data eliberării certificatului de divorț de către ofițerul de stare civilă sau de notarul public de la locul încheierii căsătoriei sau de la locul ultimei locuințe comune a soților..
Trebuie să subliniez una din noutățile din materia divorțului în stabilirea valabilității sau nulității absolute a unei căsătorii subsecvente: în cazul divorțului din culpă, dacă soțul reclamant decedează în timpul procesului, moștenitorii săi pot continua acțiunea de divorț, cu precizarea că cererea va fi admisă numai dacă instanța constată culpa exclusivă a soțului pârât, în viață, situație în care căsătoria este socotită desfăcută la data decesului soțului reclamant..
Nu există prevederi explicite privind efectele hotărârii de respingere a cererii de divorț continuate de moștenitori, dar nu poate avea ca urmare menținerea căsătoriei, ci se va constata încetarea acesteia.
Continuarea procesului de divorț de către moștenitorii soțului decedat în condițiile de strictă interpretare indicate de legiuitor nu împiedică încheierea valabilă a unei noi căsătorii de către soțul supraviețuitor ulterior decesului soțului și mai înainte de rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate asupra divorțului, întrucât, indiferent de sensul actului instanței, de admitere sau de respingere a cererii de divorț, căsătoria și-a oprit efectele pe data decesului unuia dintre soți, ceea ce diferă fiind doar modalitatea în care se consacră această realitate.
Căsătoria încheiată mai înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de declarare a nulității absolute sau de anulare a căsătoriei anterioare nu va fi desființată pentru bigamie întrucât, potrivit prevederii cu valoare de principiu cuprinsă în art. 1254 alin. (1) N.C.C., contractul lovit de nulitate este considerat a nu fi fost niciodată încheiat.
interzicerea căsătoriei între rude
Prin dispoziția la care se face trimitere, art. 274 alin. (l)-(3) N.C..C, căsătoria este oprită între rudele în linie dreaptă indiferent de grad, precum și între cele în linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv, fără nicio distincție după cum rudenia este firească, adică bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană ori pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun sau rudenia este civilă, rezultată din adopție.
Pe cale de consecință, este sancționată cu nulitatea absolută căsătoria încheiată între rude în linie dreaptă indiferent de grad, precum și căsătoria neautorizată prin actul instanței de tutelă încheiată între rude colaterale până la al patrulea grad inclusiv, fără a distinge după cum rudenia este firească sau prin adopție.
Cât privește rudenia din afara căsătoriei, stabilită potrivit legii, efectul prohibitiv este neîndoielnic, la fel și incidența nulității absolute.
În situația în care rudenia din afara căsătoriei nu este confirmată juridicește, întrucât rudenia de sânge, ca stare de fapt, există indiferent dacă a fost sau nu consacrată formal (prin recunoaștere voluntară de filiație, de exemplu) și ținând seama de rațiunile care au justificat instituirea rudeniei ca impediment la căsătorie, se susține că cele afirmate în doctrină sub imperiul reglementărilor anterioare, anume că impedimentul rudeniei este operant cu condiția probării existenței relației de rudenie în grad interzis, își păstrează actualitatea.
În cazul reproducerii umane asistate medical cu terț donator, filiația și rudenia reală, biologică, diferită de cea legală, rămân ascunse, neputând fi stabilită nicio legătură de filiație între terțul donator și copilul astfel conceput, după cum nici filiația copilului astfel conceput nu poate fi contestată din rațiuni ce țin de caracterul asistat medicalal concepțiunii
Drept urmare, impedimentul rudeniei se va raporta la filiația și rudenia atribuite de lege.
Referitor la adoptat și descendenții săi, raporturile de rudenie firească față de părinții firești ai adoptatului și rudele acestora încetează pe data rămânerii definitive a hotărârii de încuviințare a adopției, însă impedimentul la căsătorie fondat pe rudenia de sânge a adoptatului și a descendenților săi se menține, fiind dublat de interdicția de căsătorie între rudele civile.
Prin excepție de la regula ce oprește căsătoria între rudele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, în temeiul art. 274 alin. (2) N.C.C. căsătoria poate fi totuși autorizată de instanța de tutelă în a cărei circumscripție își are domiciliul solicitantul între rude în linie colaterală de gradul IV, adică între verii primari potrivit precizărilor din art. 406 alin. (3) lit. b) N.C.C., fără a distinge între rudenia firească și cea adoptivă, după cum se precizează în cuprinsul art. 274 alin. (3) C.CIV.. În lipsa autorizării, căsătoria este lovită de nulitate absolută.
Trebuie remarcată severitatea tratamentului juridic în comparație cu cel aplicabil căsătoriei neautorizate a minorului, aceasta din urmă sancționată cu nulitatea relativă ce se acoperă, printre altele, în cazul obținerii autorizării înainte de rămânerea definitivă a hotărârii în declararea nulității căsătoriei.
interzicerea căsătoriei alienatului și a debilului mintal.
Interdicția de a se căsători impusă alienatului și debilului mintal are caracter absolut și categoric, altfel spus vizează căsătoria acestuia cu orice persoană chiar dacă aceasta din urmă ar cunoaște și ar fi dispusă să accepte căsătoria, fără a deosebi după cum alienatul sau debilul mintal se află sau nu sub interdicție judecătorească – întrucât art. 276 C.CIV. nu distinge – și este incompatibilă cu derogări apte să înlăture sancțiunea nulității absolute a căsătoriei.
solemnitatea și publicitatea celebrării căsătoriei, anume nesocotirea obligației de către viitorii soți de a se înfățișa împreună la sediul primăriei pentru a-și da consimțământul la căsătorie în mod public, în prezența a doi martori, în fața ofițerului de stare civilă
Căsătoria încheiată cu neobservarea oricăreia dintre cerințele enunțate este sancționată cu nulitatea absolută.
Este de menționat că, în temeiul dispoziției cu caracter general cuprinsă în art. 102
C. civ.., potrivit căreia „actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuțiile de ofițer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calități”, „oficierea” căsătoriei de către o persoană care nu deține calitatea de ofițer de stare civilă, dar a exercitat atribuții specifice acelei calități în mod public, nu are consecințe asupra valabilității actului juridic, cu condiția ca soții să nu fi cunoscut lipsa calității de ofițer de stare civilă.
Per a contrario, dacă soții, la data încheierii căsătoriei, știau că, în realitate, cel ce le oficiază căsătoria și-a asumat de la sine putere „rolul” de ofițer de stare civilă, căsătoria va fi lovită de nulitate absolută.
Conform celor stabilite prin art. 293 alin. (2) C. civ., în cazul în care soțul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit și, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soțul celui declarat mort a fost de
bună-credință.
Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii. Nu este vorba de acoperirea nulității căsătoriei subsecvente, ci de recunoașterea valabilității acesteia sub condiția ca soțul celui declarat mort să fi fost de bună-credință la data, se subînțelege, a încheierii celei din urmă căsătorii.
Altminteri, dacă raportat la momentul încheierii căsătoriei subsecvente acest soț a fost de rea-credință, cunoscând faptul că. în realitate, soțul său declarat mort prin hotărâre definitivă se află în viață, anulându-se hotărârea declarativă de moarte căsătoria anterioară este „reactivată”, iar cea subsecventă este nulă pentru bigamie.
Contrar celor sugerate prin titlul art. 293 C. civ.., „cazurile de nulitate absolută", nu epuizează toate sursele de nulitate absolută a căsătoriei expres prevăzute-lista se completează cu impubertatea legală și fictivitatea căsătoriei.. Ca numitor comun, cauzele de nulitate absolută arătate de art. 293 N.C.C. nu pot fi acoperite, spre deosebire de celelalte două cazuri indicate de legiuitor.
Lipsa vârstei matrimoniale
Vârsta minimă pentru căsătorie este de 18 ani împliniți, atât în cazul bărbatului, cât și al femeii dar, prin excepție, căsătoria se poate încheia de la vârsta de 16 ani împliniți, de asemenea fără a distinge între bărbat și femeie, condiționat de următoarele cerințe cumulative: existența unor motive temeinice, avizul medical favorabil, încuviințarea părinților sau, după caz, a tutorelui ori a persoanei sau autorității care exercită drepturile părintești, precum și autorizarea instanței de tutelă.
Nulitatea absolută lovește căsătoria persoanei minore care, la data încheierii căsătoriei, nu avea vârsta de 16 ani împliniți. Întrucât legea nu distinge, sancțiunea este incidență indiferent dacă numai unul sau ambii soți erau impuberi, ori dacă au fost obținute sau nu avizul, încuviințările și autorizarea prevăzute pentru căsătoria minorului în vârstă de peste la 16 ani.
Ca și în legislația trecută (art. 20 C.fam.), sancțiunea poate fi evitată iar căsătoria.nu va fi desființată dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești pronunțate în cauza având ca obiect nulitatea căsătoriei a survenit oricare din următoarele împrejurări indicate prin art. 294 alin. (2) C. civ:
ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani; într-o astfel de situație desființarea căsătoriei, deși pe deplin legitimă în logica instituției nulității, ar fi excesivă, pur formală și mai ales inutilă, pentru că foștii soți n-ar avea decât să se mai căsătorească o dată împreună;
dacă soția a născut sau a rămas însărcinată, chiar dacă niciunul dintre soți n-a depășit vârsta minorității; sunt împrejurări de fapt care dovedesc pubertatea reală a soților.
Totodată, legiuitorul a preferat păstrarea căsătoriei din considerente care privesc necesitatea ocrotirii intereselor copilului
Căsătoria fictivă
În doctrină exitsă opinia unanimă exprimată potrivit căreia în lipsa unei dispoziții exprese a Codului familiei, susținută jurisprudential ca motiv virtual de nulitate absolută prin alin. (1) al textului analizat legiuitorul conferă fictivității căsătoriei rang de cauză de nulitate expresă.
Indirect, căsătoria fictivă primește și o definiție legală, anume o căsătorie ce a fost încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie.
Pentru a putea fi calificată „fictivă”, căsătoria trebuie să se fi oficiat și, formal, viitorii soți să-și fi dat consimțământul la căsătorie.
Ceea ce distinge căsătoria fictivă este caracterul simulat, fals, al manifestării de voință, exprimat nu în vederea întemeierii unei familii, ci în scopul obținerii beneficiilor pe care le-ar asigura, unuia sau ambilor soți, încheierea acelei căsătorii.
Natura sau încărcătura ilicită a scopului real urmărit sau dacă numai unul dintre soți sau amândoi au avut motivații străine de întemeierea unei familii sunt lipsite de relevanță sub aspectul acțiunii cauzei de nulitate.
Cu tot caracterul absolut al nulității, asanarea sa este posibilă.
Detaliind ceea ce doctrina și practica instanțelor a admis în mod unanim, anume acoperirea nulității ori de câte ori până la soluționarea irevocabilă (în legislația anterioară) a cauzei între soți s-au stabilit relații conjugale prin alin. (2) art. 295 N.C.C. sunt prevăzute următoarele trei ipoteze care, survenite înainte de rămânerea definitivă a hotărârii instanței, acoperă nulitatea absolută a căsătoriei fictive:
a intervenit conviețuirea soților: nu se stabilește o durată minimă a conviețuirii sau vreun altfel de criteriu temporal și nici de altă natură, dar e de la sine înțeles că se are în vedere o situație de fapt cu accente de stabilitate și continuitate, semnalând că întemeierea unei familii nu mai este un scop străin de intențiile soților;
soția a născut sau a rămas însărcinată;
au trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei; este suficient să se împlinească termenul de 2 ani de la încheierea căsătoriei și până la rămânerea definitivă a hotărârii instanței, chiar dacă soții nu au conviețuit.
Soluția legiuitorului este una practică. Fiind vorba de o cauză de nulitate absolută, ce poate fi invocată oricând, de orice persoană interesată și ale cărei efecte ar putea perturba siguranța raporturilor juridice cu terții ale soților sau ale fiecăruia dintre ei, opțiunea pentru menținerea căsătoriei este judicioasă.
Caracterul fictiv al căsătoriei poate fi dovedit prin orice mijloc de probă.
În pofida generozității enunțului, probațiunea nu este lipsită de dificultăți întrucât consimțământul exprimat în condiții de solemnitate, în fața ofițerului de stare civilă, generează prezumția unei intenții maritale reale.
Persoanele care pot invoca nulitatea absolută
Acțiunea în constatarea nulității absolute a căsătoriei pentru oricare din cauzele de nulitate stabilite prin art. 293-295 N.C.C. poate fi promovată de orice persoană care justifică un interes, evident, inclusiv de oricare dintre soți, precum și de procuror; ținând seama și de cele statuate prin art. 1247 alin. (3) N.C.C. din materia nulității contractului, instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută.
În principiu, încetarea sau desfacerea căsătoriei „atacate” nu împiedică inițierea ori, după caz, finalizarea demersului privind constatarea nulității, cu o singură abatere indicată prin teza a II-a din art. 296 N.C.C.. Procurorul nu poate introduce acțiunea după încetarea sau desfacerea căsătoriei, cu excepția cazului în care ar acționa pentru apărarea drepturilor minorilor sau a persoanelor puse sub interdicție, fie că minorul sau interzisul de protejat este unul dintre soți, fie un terț, întrucât legea nu distinge.
Dreptul procurorului de a porni acțiunea este condiționat de finalitatea apărării pe această cale a drepturilor minorilor sau a persoanelor aflate sub interdicție, însă procurorul poate continua, fără nicio restricție, acțiunea civilă pusă în mișcare mai înainte de încetarea sau desfacerea căsătoriei.
Dreptul la acțiune este imprescriptibil extinctiv întrucât art. 296 N.C.C. nu stabilește un termen de prescripție, astfel că este aplicabilă regula de drept comun din art. 1249 alin. (1) N.C.C., anume: „dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție”.
Nulitatea relativă a căsătoriei
Articolul 297 alin. (1) N.C.C. stabilește două cazuri de nulitate relativă, ambele vizând căsătoria minorului în vârstă de peste 16 ani împliniți, încheiată cu neobservarea cerințelor speciale referitoare la încuviințarea căsătoriei de către părinții sau, după caz, de tutore, precum și a celor privitoare la autorizarea căsătoriei de către instanța de tutelă.
Căsătoria minorului este valabil încheiată dacă este deopotrivă încuviințată și autorizată, astfel că nulitatea relativă intervine, după cum neîndoielnic rezultă din art. 277 alin. (1) N.C.C., în cazul nesocotirii oricăreia din cerințe și, cu atât mai mult, în cazul în care ambele au fost ignorate.
În baza art. 297 alin. (1) coroborat cu art. 272 alin. (2) și (4) N.C.C. constituie în mod neîndoielnic motiv de nulitate relativă lipsa încuviințării părinților sau a unuia dintre părinții firești sau adoptatori nedivorțați la data încheierii căsătoriei minorului sau care, divorțați fiind, exercită împreună autoritatea părintească, a încuviințării părinților sau a unuia dintre părinții din afara căsătoriei și care conviețuiesc, lipsa încuviințării aceluia dintre părinți care exercită singur autoritatea părintească, celălalt părinte fiind decedat sau aflat, din orice motiv, în neputința de a-și exprima voința ori, divorțat fiind, i s-a retras, prin hotărârea de divorț, exercițiul autorității părintești, precum și, în cazul copilului aflat sub tutelă, lipsa încuviințării tutorelui. Ținând seama de rațiunea legii, se crede că, de asemenea, constituie cauze de nulitate relativă lipsa încuviințării părintelui decăzut din exercițiul drepturilor părintești, precum și lipsa încuviințării unuia dintre soții tutori.
Cât privește părintele decăzut din drepturi, îndreptățirea sa de a încuviința căsătoria minorului nu este lămurită de art. 272 C.CIV.. Se consideră că încuviințarea acestuia este necesară, altminteri căsătoria este lovită de nulitate relativă, întrucât decăderea din exercițiul drepturilor parentale nu figurează printre cazurile expres nominalizate în care se omite „acordul” unuia dintre părinți; apoi, de vreme ce părintele astfel sancționat nu pierde dreptul de a consimți la adopția copilului, fără nicio distincție după cum decăderea este totală sau parțială, nu i se poate refuza cu temei dreptul de a se pronunța în legătură cu căsătoria minorului, însă o atare concluzie, favorabilă părintelui decăzut din exercițiul drepturilor, pare nefirească și inechitabilă pentru părintele divorțat sau din afara căsătoriei care nu deține exercițiul autorității părintești, părinte care, potrivit art. 272 alin. (4) C.CIV. și art. 398 alin. (2) C.CIV., nu este invitat să se pronunțe.
Este adevărat că exercitarea autorității părintești de către un singur părinte în caz de divorț și, prin analogie, în cazul filiației din afara căsătoriei, reprezintă excepția de la regula instituită prin art. 397 N.C.C. conform căreia, după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel, anume, așa cum dispune art. 398 alin. (2) N.C.C., pe fondul unor motive temeinice și în acord cu interesul superior al copilului.
Însă nu sunt motive pentru ca gama de motive întemeiate, de natură să justifice preluarea autorității părintești de către un singur părinte, trebuie să aibă gravitatea extremă a situațiilor ce conduc la decăderea din exercițiul drepturile părintești – anume punerea în pericol a vieții, sănătății sau dezvoltării copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.
În cazul minorului aflat sub tutelă, încuviințarea căsătoriei este de „competența” tutorelui. Altfel spus, ori de câte ori ocrotirea copilului se înfăptuiește prin tutelă, tutorele este chemat să-și dea încuviințarea, chiar și în acele cazuri de instituire a tutelei indicate prin art. 110 C.CIV. în care unul sau amândoi părinții firești sau adoptivi ai copilului s-ar afla în viață și în măsură de a-și putea manifesta voința, anume părinți decăzuți din exercițiul drepturilor părintești, sau părinți cărora li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, precum și în situația în care, la încetarea adopției, instanța a decis instituirea tutelei copilului, soluție de rezervă la regula redobândirii drepturilor de către părinții firești.
Deși legiuitorul, în contextul căsătoriei minorului, are în vedere tutela exercitată de către o singură persoană, se subînțelege că în cazul tutorilor soț și soție, răspunzând împreună pentru exercitarea atribuțiilor tutelei și fiind supuși dispozițiilor din materia autorității părintești, este necesară încuviințarea fiecăruia în parte, iar eventualul dezacord este soluționat de instanța de tutelă, la fel ca în cazul diferendului dintre părinți, în funcție de interesul superior al copilului
Așa fiind, în lipsa încuviințării unuia dintre soții tutori, căsătoria minorului este sancționată cu nulitatea relativă – o soluție discutabilă din punctul de vedere al acoperirii textelor.
Dacă nu există nici părinți, nici tutore care să dea încuviințare minorului, este necesară încuviințarea persoanei sau a autorității care a fost abilitată să exercite drepturile părintești, dar dacă aceasta nu a fost obținută sau acordată căsătoria nu poate fi anulată, deficiența neregăsindu-se printre cele expres indicate prin art. 297 alin. (1) N.C.C. în legătură cu cerința încuviințării ca fiind cauze de nulitate relativă.
Așa cum prevede art. 272 alin. (2) N.C.C., autorizarea căsătoriei minorului este de competența instanței de tutelă de la domiciliul minorului.
Așa fiind, dispoziția cuprinsă în art. 297 alin. (2), în sensul că nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel a cărui autorizare era necesară, îndeamnă la o constatare cu neputință de acceptat, anume că dreptul la acțiune aparține instanței de tutelă; acest drept ar fi prescriptibil în termen de 6 luni de la luarea la cunoștință a încheierii căsătoriei.
Potrivit art. 297 alin. (2) N.C.C., nulitatea relativă pentru nesocotirea cerinței privitoare la încuviințarea ori autorizarea căsătoriei minorului poate fi invocată numai de cel a cărui încuviințare sau, după caz, autorizare, era necesară.
Concluzia care se va impune în legătură cu necesitatea încuviințării în cazul părintelui decăzut din drepturi, precum și a unuia din soții tutori și, de asemenea, opinia ce se va contura legat de sensul noțiunii „lipsa încuviințării", vor determina sfera persoanelor îndreptățite să solicite instanței anularea căsătoriei.
Viciile de consimțământ
Consimțământul viciat al oricăruia dintre soți constituie, ca și în legislația anterioară (art. 21 C.fam.), cauză de nulitate relativă a căsătoriei. în această materie, viciile de consimțământ sunt eroarea, dolul și violența.
Înțeleasă ca falsă reprezentare a realității în momentul încheierii actului juridic altfel spus, ca lipsă de concordanță între percepția realității și realitatea obiectivă.
În materie de căsătorie eroarea constituie viciu de consimțământ numai dacă privește identitatea fizică a celuilalt soț, conform art. 298 alin. (2) C. civ., care preia viziunea asupra erorii ca viciu de consimțământ la căsătorie, promovată prin art. 21 alin. (1) C.fam.
În consecință, orice altă eroare (spontană, neprovocată), cum ar fi asupra unor calități fizice sau psihice, asupra caracterului, temperamentului, în privința pregătirii profesionale, condiției sociale sau materiale, sau chiar asupra statutului civil al viitorului soț, rămâne irelevantă sub aspectul valabilității căsătoriei.
Potrivit prevederilor dreptului comun în materia viciilor de consimțământ și dolul este o falsă reprezentare a realității, dar, spre deosebire de eroarea propriu-zisă, de astă dată eroarea nu este spontană, ci provocată prin mijloace frauduloase sau prin omisiunea, frauduloasă, de informare asupra unor împrejurări ce se cuveneau dezvăluite.
Așa cum prevede art. 1214 alin. (1) C.civ., „consimțământul este viciat prin doi atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să-1 informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”.
„Viclenia”, cum era numit uneori dolul, are deci o componentă subiectivă, eroarea, și una obiectivă, constând în mijloacele întrebuințate pentru a provoca eroarea.
Cât privește manoperele dolosive întrebuințate de o terță persoană, ele sunt apte să atragă nulitatea relativă a căsătoriei, însă numai dacă soțul victimei a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască de existența lor.
Întrucât scopul urmărit de autorul manoperelor viclene, comisive sau omisive, este încheierea căsătoriei, respectivele mașinațiuni trebuie să privească aspecte ce țin de persoana și personalitatea viitorului soț, cu previzibilă influență asupra relațiilor conjugale, cum ar fi starea de sănătate, vârsta, statutul profesional, educația, reputația, antecedentele maritale, confesiunea, inclusiv situația materială. în mod cert, sunt valorificabile cu titlu de doi inclusiv împrejurări fără nicio șansă în reglementarea anterioară, împrejurări din categoria celor care, chiar cunoscute fiind în adevărata lor dimensiune, nu ar fi împiedicat încheierea căsătoriei de către cel ce se pretinde victima dolului întrucât nu se mai cere constatarea rolului determinant al erorii provocate.
Așa fiind, nulitatea relativă pentru doi sancționează mai curând conduita delictuală a unuia dintre viitorii soți, fie și numai prin tacită complicitate, decât rezultatul mașinațiunilor sale, anume alterarea voinței celuilalt. Obținerea anulării căsătoriei va fi lesnicioasă, fiind necesar să se probeze doar existența faptului comisiv sau omisiv, nu și rolul acestuia în decizia privind încheierea căsătoriei.
Ținând seama de dreptul comun în materie – violența fiind reglementată prin art. 1216-1220 C. civ. -aceasta constă într-o constrângere fizică sau morală exercitată asupra viitorului soț care a insuflat o temere justificată, decisivă la încheierea căsătoriei.
Violența cuprinde un element obiectiv-constrângerea.și un element subiectiv-teama insuflată-care, conjugate, aduc atingere caracterului liber al manifestării de voință.
Sub aspect obiectiv, amenințarea, provenită de la celălalt viitor soț sau de la un terț – însă numai dacă viitorul soț, al cărui consimțământ nu a fost viciat, știa sau, date fiind împrejurările, trebuia să știe de violența săvârșită de către terț -pentru a constitui cauză de anulabilitate a căsătoriei, se cere: să existe la momentul exprimării consimțământului, să fie serioasă și eficace, fiind irelevant dacă autorul amenințărilor a intenționat sau nu să le pună în aplicare; actele de violență să fie îndreptate împotriva unor valori importante, precum viața, persoana, onoarea, bunurile victimei sau a unei persoane apropiate acesteia
Sub aspect subiectiv, violența, fizică sau psihică, trebuie să fi indus o temere justificată dată de pericolul grav și iminent. Temerea justificată este o chestiune de fapt ce urmează a fi stabilită în concret ținând seama, așa cum prevede art. 1216 alin. (4) C.CIV., de vârsta, starea socială, sănătatea și caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violența, precum și de orice altă împrejurare ce a putut influența starea acestuia la momentul încheierii actului juridic.
Întrucât, potrivit dreptului comun, constituie violență și temerea insuflată prin amenințarea cu exercițiul unui drept făcută cu scopul de a obține avantaje nejustificate se pune problema dacă logodna ce a prefigurat căsătoria poate reprezenta o sursă de presiune, altfel spus în ce măsură susținerea unuia dintre soți în sensul că a încheiat căsătoria ca soluție alternativă la amenințarea ruperii logodnei cu perspectiva răspunderii pentru ruperea logodnei poate întemeia o acțiune în anularea căsătoriei.
Cât privește așa-numita temere reverențioasă, de a nu mâhni sau jigni o anumită persoană, izvorâtă din sentimentul de respect și de afecțiune față de părinți ori alți ascendenți sau față de alte rude ori persoane apropiate, neînsoțită de violență, aceasta nu constituie viciu de consimțământ.
Lipsa dicernământului
Lipsa vremelnică a discernământului unuia din soți atrage nulitatea relativă a căsătoriei. Textul art. 299 C. civ.. nu precizează în mod explicit, dar legiuitorul are în vedere, fără îndoială, lipsa vremelnică a discernământului în chiar momentul încheierii căsătoriei.
În cadrul reglementării anterioare, regimul sancționator prescris pentru ipoteza căsătoriei încheiate de cel vremelnic lipsit de facultăți mintale era diferențiat după cum, raportat la momentul încheierii căsătoriei, lipsa vremelnică a facultăților mintale a „retras” sau nu discernământul soțului în cauză, fiind incidență nulitatea absolută în cazul lipsei vremelnice a facultăților mintale câtă vreme persoana nu avea discernământul faptelor sale și a nulității relative în cazul în care lipsa vremelnică a facultăților mintale, care nu a înlăturat discernământul în momentul exprimării consimțământului, era consecința unei maladii ce nu a fost adusă la cunoștința viitorului soț, fiindu-i viciat în acest fel consimțământul prin dol reticent.
Noua legislație supune căsătoria tratamentului de drept comun pentru lipsa discernământului în materie de acte juridice în general prevăzut de art. 1205 alin. (1) C.CIV., conform căruia „este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie și numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputință de a-și da seama de urmările faptei sale”.
Soluția anulabilității căsătoriei încheiate de persoana lipsită vremelnic de discernământ este cel puțin discutabilă, în sensul că, în materie de acte juridice în general, lipsa discernământului atrage nulitatea absolută.
Jurisprudența franceză promovează soluția nulității absolute a căsătoriei încheiate într-un moment de tulburare mintală, stare asimilată lipsei consimțământului la căsătorie.
Cu totul adevărat că de vreme ce căsătoria este interzisă în cazul incapabililor – minorii în vârstă de până la 14 ani, precum și cei aflați sub interdicție-a căror lipsă de discernământ se prezumă, în cazul celorlalte persoane existența capacității matrimoniale, ca stare de drept, îndreptățește presupunerea privind existența discernământului, ca stare de fapt.
Pe de altă parte însă, din perspectiva cerinței consimțământului la căsătorie, caracterul conștient al manifestării de voință presupune suportul discernământului; analizând chestiunea consimțământului numai referitor la persoanele având capacitate matrimonială – întrucât căsătoria minorului care nu a împlinit vârsta de 16 ani, precum și a alienatului sau a debilului mintal este lovită de nulitate absolută,persoane în cazul cărora existența discernământului se prezumă, a admite că există consimțământ chiar dacă se dovedește lipsa discernământului înseamnă a ne abatem de la exigențele raționamentului logic.
Dacă în lipsa, chiar vremelnică, a discernământului, căsătoria este doar anulabilă, în viziunea legiuitorului fie consimțământul poate exista chiar și fără suportul discernământului, fie lipsa psihică a consimțământului determinată de absența discernământului (exceptând minoritatea, alienația și debilitatea mintală) este o deficiență de importanță secundară câtă vreme există o manifestare în sensul căsătoriei exprimată formal, material, chiar nesusținută de o voință conștientă.
În tot cazul, existența consimțământului nu presupune în mod necesar o suprapunere între consimțământul în ipostază materială și în ipostază psihică, dimensiunea materială fiind suficientă pentru constatarea existenței consimțământului, absența voinței conștiente alterând doar calitatea consimțământului asemenea unui viciu al voinței, fără puterea de a-i ataca însăși ființa. în aceste condiții este discutabil dacă nulitatea absolută a căsătoriei alienatului sau a debilului mintal mai poate pretinde susținerea argumentului lipsei caracterului conștient al voinței exprimate
Opțiunea legiuitorului pentru sancțiunea nulității relative a căsătoriei pentru lipsa vremelnică a discernământului unuia dintre viitorii soți s-a făcut din considerente practice, urmărindu-se protejarea intereselor persoanei aflată în această situație; nulitatea absolută, deși ar satisface pretențiile raționamentului logic, prin mecanismele regimului său specific ar risca să genereze consecințe defavorabile persoanei fără discernământ, îngăduind soțului, precum și oricărei persoane interesate să obțină, oricând, desființarea căsătoriei.
Existența tutelei
Nesocotirea impedimentului la căsătorie decurgând din starea de tutelă atrage, potrivit art. 300 N.C.C. nulitatea relativă a căsătoriei.
Față de legislația anterioară, este o inovație care, cu toate că interzicea căsătoria între tutore și minorul aflat sub tutela sa, n-a prevăzut vreo sancțiune pentru o astfel de căsătorie.
Tutela nu este un mijloc de ocrotire rezervat exclusiv minorilor; între persoana pusă sub interdicție judecătorească datorită alienației sau debilității mintale și tutorele său căsătoria este oprită nu din cauza calității de tutore a ocrotitorului, ci a alienației sau a debilității mintale a celui ocrotit, căruia îi este interzisă căsătoria în mod categoric și absolut, sub sancțiunea nulității absolute.
Legea nu face vreo precizare privitor la persoana îndrituită să ceară anularea căsătoriei nici în cuprinsul art. 300 C.CIV., nici în contextul precizărilor aduse prin art. 301 alin. (4) C.CIV., legat de termenul de prescripție pentru acest motiv de nulitate relativă.
Sunt două interpretări posibile, anume fie oricare dintre soți are drept la acțiune întrucât niciunuia nu i se refuză în mod expres, fie dreptul la acțiune se află numai la îndemâna minorului căsătorit cu tutorele său -aceasta pare mai plauzibilă – întrucât norma ce interzice căsătoria în această formulă este una de protecție a intereselor minorului, iar nulitatea relativă poate fi invocată, de drept comun, numai de către cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziția legală încălcată.
Determinarea legii aplicabile nulității căsătoriei
În această materie, potrivit art. 2.588 alin. (1) C. civ., se aplică legea care reglementează
cerințele pentru încheierea căsătoriei. Aceasta înseamnă că:
nulitatea (absolută sau relativă) pentru încălcarea condițiilor de fond (pozitive sau -negative) este reglementată de legile naționale ale soților sau mai exact de legile naționale ale acestora în vigoare la momentul celebrării căsătoriei (când aveau calitatea de „viitori soți”);
Dacă persoanele respective au două sau mai multe cetățenii se aplică legea aceluia dintre saie a cărui cetățenie o au și de care sunt cel mai strâns legate, în special prin reședința obișnuită. Pentru apatrizi și refugiați se aplică legea statului reședinței obișnuite.
nulitatea pentru încălcarea condițiilor de formă este supusă, după caz, legii statului pe teritoriul căruia s-a celebrat căsătoria (în virtutea regulii locus regit actum) sau legii agentului diplomatic ori funcționarului consular sau comandantului navei care a instrumentat-o (în baza regulii auctor regit actum).
În cazul în care căsătoria s-a încheiat în străinătate, indiferent de cetățenia soților nulitatea acesteia pentru încălcarea condițiilor de formă poate fi admisă în România numai dacă sancțiunea nulității este prevăzută și de legea română.
Așadar, o atare hotărâre străină poate fi recunoscută în România numai sub condiția dublei reglementări a sancțiunii nulității.
Legea aplicabilă nulității căsătoriei reglementează îndeosebi:
cazurile de nulitate;
felurile nulității;
regimul juridic al nulității:
efectele nulității;
căsătoria putativă (condiții; unele efecte etc.).
Nu intră în domeniul de aplicare a legii nulității căsătoriei aspecte precum:
competența jurisdicțională – care este suspusă legii forului;
procedura de judecată – care, de asemenea, este suspusă legii forului;
âefectele căsătoriei putative cu privire la relațiile dintre părinți și copii – care sunt -eglementate de legea aplicabilă filiației din căsătorie (adică legea efectelor căsătoriei) etc.
În această din urmă situație derogarea se explică prin aceea că nulitatea căsătoriei nu are vreun efect în privința copiilor, care își păstrează situația de copii din căsătorie.
CONCLUZII
Raportat la principiului unificării normelor legislative care guvernează raporturile de drept privat, în cuprinsul Noului Cod civil se regăsesc introduse reglementări privind dreptul familiei, care nu reprezintă altceva decât o parte a dreptului civil și nu o ramură distinctă de drept.
Familia, celula de bază a societății, în Noul Cod civil primește o nouă abordare, care, chiar dacă nu este perfectă, este perfectibilă reușind modernizarea societății românești actuale.
De fapt Noul Cod nu face alteceva decât să țină cont de noile realități apărute în domeniul vieții familiale, generate, pe de o parte, de evoluția raportului dintre libertatea individului și interesul familiei, care generează o mai mare independență patrimonială a fiecăruia dintre soți, iar pe de altă parte, de o nouă interpretare și protecție a interesului superior al copilului.
La modul general, noul Cod civil aduce, în prim paln, o serie de nouțăți atât de ordin material cât și procedural.
Astfel, poate fi remercată stabilirea unei competențe unice în rezolvarea cauzelor privind aspectele de dreptul familiei reglementate de Codul civil, care aparține instanței tutelare.
Lucrarea analizează, o parte dintre noutățile aduse de noua reglementare în domeniul conflictelor de legi în materia căsătoriei.
După cum se poate remarca, în noua reglementare, căsătoria nu este deosebită de cea anterioară. Însă, se poate remarca o alunecare spre teoria contractualistă a căsătoriei, prin reglemnatrea posibilității încheierii unei convenții matrimoniale, prin care viitorii soți, sau soții, în cazul încheierii acesteia în timpul căsătoriei, își pot alege regimul matrimonial aplicabil sau pot include clauze de preciput, nemaifiind nevoiți ca, prin încheierea căsătoriei, să supună unor norme legale imperative și unice toate aspectele organizării vieții lor de familie.
În cuprinsul Noului Cod civil se menționează, explicit, condiția diferenței de sex, căsătoria putând avea loc doar între bărbat și femeie. Mergând pe acceși idee în art. 277 din noul Cod civil este clar pevăzut că nici căsătoriile dintre persoane de același sex încheiate sau contractate în străinătate, fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini, nu sunt recunoscute în România.
În ceea ce privește numele viitorilor soți Noul Cod civil aduce și în această materie o noutate consacrând și posibilitatea ca unul dintre soți să-și păstreze numele dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.
În concluzie, actualul Cod civil aduce, în dreptul românesc al familiei, o adaptare mai mult decât utilă cu privire la evoluția vieții sociale, la condițiile actuale în care familiile conviețuiesc și o flexibilitate care nu poate fi decât benefică în contextul societății contemporane românești și europene.
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Aioanei, G. Căsătoria și divorțul, Editura Hamangiu, București 2008;
Albu, I. Dreptul familiei, Editura Dicadcică și Pedagocică, București 1975;
Anitei, Nadia Cerasela, Dreptul familiei-conform Noului Cod Civil, Editura Hamangiu, București 2012;
Bacaci, Alexandru, Cristina Codruța Hageanu, Viorica Dumitrache, Dreptul familiei, ediția a IV-a, Editura All Beck, București 2005;
Banciu, Adrian Alexandru Raporturile patrimoniale dintre soți, Editura Hamangiu București 2011;
Banciu, Maria Dreptul familiei, Curs, vol. I, Editura Argonaut,
Cluj-Napoca, 1995;
Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;
Filipescu, Ion Tratat de dreptul familiei, Ediția 8, Editura C.H. Beck, 2006;
Filipescu, I.P. , Tratat de dreptul familiei, ediția a VIII-a, Editura Universul Juridici, București 2006;
Florian, Emese, Dreptul Familiei, Editia 3, Editura C.H. Beck, București 2010;
Florian, Emese Florian, Veaceslav Pînzari Căsătoria în legislația României și a Republicii Moldova, Editura Sfera, Cluj-Napoca 2006;
Lupașcu, Dan Curs de drept internațional privat, Editura Universul Juridic, București 2012;
Lupașcu, Dan, Ungureanu,Diana Drept internațional privat,, Editura Universul Juridic, București 2012;
Pricopi, Adrian Dreptul familiei, Editura Fundația « România de Mâine », ediția a 4-a, București, 2008 ;
Legislație
*** Constituția României, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 429/2003
*** Legea nr. 287/2009 privind Noul Codul civil, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr.505 din 15 iulie 2011
***Codul de procedură civilă
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conflictele de Legi Privind Casatoria (ID: 112221)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.