Conflictele Arabo Israeliene Dupa AL Doilea Razboi Mondial

=== bfedacf67cf84d72c9067e888fb02252b5ca8139_508194_1 ===

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINTE POLITICE

SPECIALIZAREA: STUDII DE SECURITATE

LUCRARE DE

LICENȚĂ

Coordonator științific:

Prof. univ. dr. /alt grad

NUME:

Prenume :

Absolvent :

NUME

Prenume

București , 2017

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINTE POLITICE

SPECIALIZAREA: STUDII DE SECURITATE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Titlu: CONFLICTELE ARABO-ISRAELIENE DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Coordonator științific:

Prof. univ. dr. /alt grad didactic

NUME:

Prenume :

Absolvent :

NUME

Prenume

București , 2017

Pagina de gardă

CUPRINS

§Cuprins……………………………………………………………………………………………4

§Introducere………………………………………………………………………………………5

§Capitolul I. Cauzele și debutul conflictului……………………………………………………………………………6

1.1.Sionismul și naționalismul arab……………………………..…………..….…6

1.2.Substratul religios al conflictului………………………………..……….….8

§Capitolul II. Sprijinul acordat Israelului de către Statele Unite ale Americii…………………………………………………………………………………………..10

§ Capitolul III. Studiu de caz multiplu: Istoricul războaielor și al luptelor……………………………………………………………………………………………13

3.1.Primul Război Arabo-Israelian………………………………………..……13

3.2.Operațiunile de represalii………………………………………….…………17

3.3.Războiul din Suez…………………………………………….…….………20

3.4.Războiul de Șase Zile……………………………………….……..……..22

3.5.Războiul de Uzură…………………………………………………………25

3.6.lnsurgența palestiniană în Libanul de Sud……………………………..…..30

3.7.Războiul din Yom Kippur………………………………………………….32

3.8. Intifadele…………………………………………………………………………………..34

3.9.Războiul din Fâșia Gaza……………………………………………………40

3.10.Operațiunea Pilonul Apărării……………………….…………………..48

Operațiunea Marja de Apărare…………………………………..……..50

§Concluzii……………………………………………………………………………………….50

§Bibliografie…………………………………………………………………………………..53

§Anexe…………………………………………………………………………………………..58

CONFLICTELE ARABO-ISRAELIENE DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

INTRODUCERE

Pentru atingerea obiectivelor stabilite, lucrarea abordează principalele momente politice care au influențat ori au însoțit destinul popoarelor din Orientul Mijlociu de la Primul Război Mondial, până în zilele noastre. Totodată, cercetarea realizează o incursiune de ordin etnico-religios în spațiul semit pentru a evidenția substratul religios al conflictului dintre cele două popoare canaanite. De asemenea, lucrarea analizează din punct de vedere politic și diplomatic fenomenul conflictelor din Palestina, atât din perspectiva fondării statului Israel, dar și ca factor care a generat apariția problemei refugiaților palestinieni. Este dificil de rezumat în câteva pagini istoria a peste cincizeci de ani de înfruntări complexe între statul Israel, fondat in 1948, și popoarele arabe, în special cel palestinian, conflict – sau mai degrabă conflicte, care s-au situat aproape permanent în fruntea discuțiilor politice internaționale ca și a celor mediatice. Originea sa esențială se află în revendicarea unui teritoriu: acela al Palestinei. Plecând de la argumente religioase și până la cele politice, evreii și palestinienii încearcă fiecare să dovedească legitimitatea lor absolută asupra acestui pământ, și care să excludă pretențiile celeilalte părți. Se remarcă sprijinul marilor puteri asupra părților conflictului: URSS și SUA, nu vom concentra pe cea din urmă. Iată, pe scurt, motivația acestei lucrări, o intrigă pe scena politică și pare un conflict interminabil. Metodologia constă într-o prezentare într-un studiu de caz multiplu a cadrului politic și istoric a ceea ce s-a întâmplat în Palestina și care este luat ca susținere de cele două tradiții ce se înfruntă în virtutea unei afirmate întâietăți teritoriale.

§Capitolul I. Cauzele și debutul conflictului

1.1.Sionismul și naționalismul arab

Implementarea procesului de pace în Orientul Mijlociu ca fenomen ireversibil a demonstrat amploarea globală conflictuală a fenomenului, remarcându-se că în joc se află interese, în primul rând ale unor actori extra-regionali, deci nu numai regionali, actori animați de interese orientale politice, strategice, dar mai ales economice. Prin implicarea factorilor de echilibru arabi și nearabi, prin evitarea pasivității sau a cantonării în poziții critice, prin înâlniri și negocieri bi și multilaterale la nivel înalt se va reuși, în viitor, atenuarea vidului politic creat în zonă, instrumentându-se soluții eficiente de pace, astfel creându-se prerogativele instaurării unei păci autentice în Orientul Mijlociu, o pace globală, justă și durabilă. Deși partea arabă cât și cea israeliană nu constituie componente ale Alianței, indirect, există raporturi cu instituții ale complexului de securitate europeană – UE și OSCE. In contextul divergențelor de interese, în zonă. ale comunității internaționale (arabe si nearabe) SUA trebuie sa aiba relații corespunzătoare cu toate părțile în convorbirile de pace pentru ca rolul lor de “broker și partener efectiv” să fie credibil. Cu rădăcini încă din secolul al XIX-lea în rândul burgheziei evreiești ca mișcare politică și religioasă, sionismul a militat pentru întemeierea unui stat evreu pe teritoriul Palestinei. Conflictul israelo-palestinian a debutat, în 1920, o dată cu violențele interetnice din interiorul Palestinei aflate sub administrația britanică. Violențele s-au transformat  treptat într-un conflict general o dată cu războiul arabo-israelian din perioada 1947-1949, apoi antisemitismul din Europa a  grăbit apariția unui stat evreu independent în 1948. O mare controversă în Israel a fost lucrarea lui Shlomo Sand, profesor de istorie la Universitatea din Tel Aviv, intitulată When and How Was the Jewish People Invented?. În lucrarea sa, Sand afirmă faptul că evreii și creștinii din Palestina au fost convertiți la Islam odată cu cucerirea arabă. Astfel, autorul neagă istoria oficială a Israelului, care afirmă că evreii de astăzi sunt urmașii comunității evreiești din Palestina de acum 2000 de ani. Faptul că evreii sunt răspândiți în foarte multe colțuri ale globului este pus de către Shlomo Sand pe seama convertirii unor populații de origine non-evreiască la iudaism. În accepțiunea lui Sand, a fi evreu nu ține de o apartenență etnică, ci de una religioasă. La baza gândirii sioniste stă argumentul potrivit căruia palestinienii nu au constituit niciodată un popor. În nuvela lui Theodor Herzl, Altneuland (1902), palestinienii sunt descriși ca  fiind niște arabi mizerabili care trăiesc în sate cernite și arată ca niște bandiți. Nuvela lui Herzl va deveni unul din textele de bază ale gândirii sioniste. Barbarismul palestinienilor contrasteză, în textele sioniste, cu noblețea evreilor europeni care își revendică dreptul de a stăpâni Tărâmul Făgăduinței, având  în același timp și o misiune civilizatoare.

Existența unui stat evreu străvechi pe aceste pământuri nu are totuși o dovadă  arheologică solidată, bazându-se în mare parte pe mențiunile din Biblie. Zaev Herzog, profesor de arheologie la Universitatea din Tel Aviv, a creat o adevărată furtună mediatică în 1999, atunci când a afirmat că nu a găsit dovezi arheologice care să ateste că Tărâmul Făgăduinței din Biblie a fost de fapt teritoriul unui stat evreu. Recunoașterea pe plan internațional cu excepția statelor arabe, în 1949, a unui nou stat evreu, a dus la transformarea palestinienilor în „populație tolerată”. Aproape 700.000 de palestinieni au luat calea exilului s-au au fost expulzați o dată cu proclamarea Israelului.

1.2.Substratul religios al conflictului

Tensiunile dintre mișcările sioniste și locuitorii arabi din Palestina au început să apară după anii 1880, când a crescut imigrarea evreilor europeni în Palestina. Această imigrație a sporit comunitățile evreiești din Palestina, apoi o parte a Imperiului otoman prin achiziționarea de terenuri de la proprietarii otomani și arabi individuali, cunoscuți sub numele de effendis, și stabilirea așezărilor agricole evreiești. La acea vreme, arabii au trăit într-o existență aproape feudală pe pământul efendi. Demograful Justin McCarthy a estimat din datele recensământului otoman că populația Palestinei în 1882 a fost de aproximativ 468 000, constând în 408 000 de musulmani, 44 000 de creștini și 15 000 de evrei. În ajunul primului război mondial, aceste numere au crescut la 602.000 de musulmani, 81.000 de creștini și 39.000 de evrei, plus un număr similar, dar nesigur, de evrei care nu erau cetățeni otomani. Primul statistician general al Israelului, Roberto Bachi, dă numere similare, cu excepția unui număr mai mic de 525 000 de musulmani în 1914. În septembrie 1993, premierul israelian Yitzhak Rabin și președintele PLO, Yasser Arafat, au semnat Declarația Principiilor ("DOP"), care "a modelat principiile unui proces prospectiv de instituire a unei autorități autonome interimare de cinci ani" în teritoriile palestiniene. În mai 1994, prima etapă a DOP a fost pusă în aplicare, Arafat a sosit în Fâșia Gaza, iar ajutoarele financiare au început să se acorde din părțile lumii occidentale și din Japonia. Din păcate, "noua tendință în relațiile israeliano-palestinian a determinat, de asemenea, un val de violență din partea fanaticii religioași". În septembrie 1996, după deschiderea unor tuneluri vechi în apropierea Muntelui Templului, a apărut un val de violență. ,,Acest lucru i-a înspăimântat pe mulți dintre israelieni și a slăbit credibilitatea în noua realitate creată de Acordurile de la Oslo´´, fapt manifestat prin mobilizarea unei forțe de poliție armate de aproximativ 30.000 de palestinieni, eveniment care ar putea ușor să treacă de la cooperare la ostilitate.
În octombrie 1998, Arafat și apoi premierul israelian Benjamin Netanyahu au semnat Memorandumul Wye care "a cerut punerea în aplicare a primelor și a doua redistribuiri ale Israelului în conformitate cu DOP în trei faze". La puțin timp după aceea guvernul lui Netanyahu a căzut și Partidul Laburist (Sub Ehud Barak) a câștigat controlul asupra Knesset-ului. Campania electorală a lui Ehud Barak a fost în mare parte orientată spre o pace durabilă în Orientul Mijlociu prin punerea în aplicare a Memorandumului Wye și a Acordului de la Oslo. Ehud Barak a câștigat alegerile și a încercat să-și îndeplinească promisiunile în 2000, când el și Arafat s-au întâlnit la Camp David. Ehud Barak le-a oferit lui Arafat un stat palestinian în toată Fâșia Gaza și în cea mai mare parte a Cisiordaniei cu o capitală în Ierusalimul de Est. Arafat a respins propunerea, nu a făcut un compromis și a plecat de la masa de negocieri.

§Capitolul II. Sprijinul acordat Israelului de către Statele Unite ale Americii

Guvernul american privea conflictul din Orientul Mijlociu ca pe o posibilitate de ripostă împotriva expansiunii sovietice. Israelul era considerat un avanpost al democrației și liberalismului într-o regiune în care predomina autoritarismul. Astfel, unuldintre obiectivele majore ale StatelorUnite era reprezentat de promovarea legitimității statului israelian în conformitate cu principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite. Acest lucru a contribuit la dezvoltarea unor relații foarte apropiate între SUA și Israel. Decizia de lansare a atacurilor împotriva bazelor aeriene egiptene, în dimineața zilei de 5 iunie 1967, i-a aparținut premierului Levi Eshkol la insistențele Statului Major israelian. Acest luciu s-a realizat în pofida recomandării americane de a nu începe ofensiva militară. Susținerea evreilor din partea opiniei publice americane se datora similitudinii dintre SUA și Israel. Astfel, la fel ca Statele Unite, Israelul era considerat un stat democratic, liberal, cu o populație independentă și „curajoasă”. Această viziune asupra Israelului, alături de manifestarea unor puternice sentimente de compătire a acestora pentru persecuțiile suferite, mai ales, în timpul Holocaustului, au pus bazele susținerii statului israelian de către societatea internațională. Totodată, relațiile „speciale” dintre SUA și Israel fac referire la existența unor legături culturale, religioase, morale și istorice foarte puternice între cele două națiuni. Relațiile dintre Statele Unite ale Americii și Israel au fost aduse în atenția mediului politic internațional odată cu izbucnirea „războiului de șase zile” din anul 1967. Poziția SUA favorabilă Israelului a stârnit o serie de controverse, liderii sovietici acuzând administrația de la Washington că a încurajat statul israelian să inițieze campanii de agresiuni asupra Egiptului și mai apoi asupra Iordaniei și Siriei. încă din prima zi de război, SUA se implică în mod activ, sprijinind Israelul, URSS sprijinind partea arabă, iar intervenția celor două forțe s-a făcut la prima vedere prin acordarea de ajutoare militare și economice. Deși au existat unele discuții contradictorii între liderii politici ai celor două state, relațiile dintre acestea au evoluat într-un mod pozitiv. Statele Unite și-a luat angajamentul de a asigura existența și securitatea statului Israel. La aflarea veștii izbucnirii războiului, președintele american, Lyndon Johnson, prin intermediul unei declarații de presă a solicitat încetarea ostilităților. După încercarea eșuată de a se pune capăt conflictului, administrația Johnson a oferit un sprijin substanțial statului israelian prin furnizarea de capabilități militare (tancuri, avione de război) ce a permis consolidarea forțelor militare israeliene. Nu e de mirare faptul că SUA și URSS nu au sprijinit aceeași parte a acestui conflict și faptul că statele occidentale au susținut Israelul, iar URSS a susținut partea arabă, Egiptul și Siria.

Perioada post-conflict găsește SUA tot de partea Israelului relațiile economice și militare dintre cele două fiind tot mai strânse, lăsând Israelul fără alte variante. De asemenea, președintele american adoptă și sprijină sloganul israelian „Pacea contra teritorii”, americanii văzând în succesul israelian „victoria lumii libere”. Acceptarea legitimității statului Israeliene către forțele arabe reprezenta condiția primordială pentru instalarea unui climat de pace in zonă. în ceea ce privește negocierile de pace, “liderii israelieni și americani definesc pacea ca pe o situație de nonnalitate care pune capăt revendicărilor și determină un statut legal permanent .´´ Diplomația americană a manifestat un interes ridicat în rezolvarea diferendelor pe cale pașnică, însă eforturile lor au eșuat, ceea ce a atras după sine o confruntare indirectă între cele două superputeri. Poziția Statelor Unite s-a dovedit a fi una benefică atât pentru cauzele israeliene cât și pentru consolidarea statutului lor de mare putere în dauna intereselor Uniunii Sovietice. Statele Unite ale Americii au susținut în mod necondiționat existența Israelului ca stat de drept, în special prin asigurarea securității frontierelor și combaterea amenințărilor constante venite dinspre puterile arabe. Prin politicile aplicate în Orientul Mijlociu, Statele Unite ale Americii au urmărit mai multe obiective. Cele mai importante interese au fost cele economice și comerciale, întrucât cea mai mare aprovizionare cu rezerve de petrol se făcea din zona teritoriilor arabe. De asemenea, un alt interes fundamental a fost reprezentat de împiedicarea expansionismului sovietic. Relațiile foarte apropiate ale Americii cu Israelul s-au datorat și angajamentului american de a asigura securitatea statului israelian și de a-1 ajuta să aibă o evoluție prosperă. Astfel, America a fost ambiționată în Orientul Mijlociu de politica îngrădirii, care promova împotrivirea față de expansionismul sovietic. Cu toate acestea, națiunile din Orientul Mijlociu nu împărtășeau aceleași idei strategice cu ale Statelor Unite, multe dintre ele considerând URSS nu o amenințare la adresa independenței lor, ci o alternativă benefică la concesiile venite din partea Occidentului. .

§ Capitolul III. Studiu de caz multiplu : Istoricul războaielor și al luptelor

3.1.Primul Război Arabo-Israelian

În seara de 14 mai 1948, în timp ce trupele engleze părăseau țara, Ben Gurion anunță renașterea statului evreu sub numele de Israel, fără să mai aștepte vreo intervenție a O.N.U. așa cum era prevăzut: „în virtutea dreptului natural și istoric al poporului evreu, proclamăm întemeierea statului evreiesc în Țara Sfântă. Acest stat va purta numele de Israel”. Deși decizia a surprins prin rapiditatea sa, ea a fost recunoscută imediat de SUA și URSS și mai apoi și de alte state. Replica arabă nu s-a lăsat însă așteptată. în 15 mai armatele a cinci țări (Egipt, Siria, Liban, Transiordania și Irak) intră în Palestina pentru a lua locul vechii autorități mandatare pe teritoriu! cuvenit prin partajare și pentru „a restabili pacea și securitatea și de a stabili ordinea în Palestina. Conducerea armatei o avea regele Abdallah al Transiordaniei. începe astfel primul război dintre statul Israel și arabi. în ciuda aparențelor, armata evreiască era mult mai puternică și bine echipată decât trupele arabe. în urma confruntărilor militare, în anul 1948 Israelul reușește să ocupe și să anexeze 6700 km" din teritoriul ce revenea palestinienilor, conform planului de partajare. Cum acest plan nu era acceptat în principiu nici de Liga Statelor Arabe, nici de conducătorii sioniști, evreii nu considerau că se încalcă legislația internațională. În fața supremației Israelului, Egiptul propune un armistițiu, care se va încheia în 13 ianuarie pe insula Rodos. Conform acestuia, teritoriul Gaza trece sub administrație egipteană, dar regiunea Neghev ocupată de Israel va rămâne de acum acestuia. Urmează acordul cu Libanul (23 martie) apoi în 3 aprilie cel cu Regatul Transiordaniei, care controla, împreună cu armata irakiană, o parte importantă din Palestina. în urma negocierilor, de la care Irakul s-a retras, malul vestic al Iordanului, Cisiordania (West Bank) care cuprindea cea mai mare parte a teritoriului destinat statului palestinian, precum și Ierusalimul de est, vor intra în componența Transiordaniei, care se va numi de acum Regatul Hașemit al Iordaniei. în 20 iulie se semnează armistițiul cu Siria, care-și retrage trupele din Palestina. In urma acestui război, și a tratatelor încheiate, statul evreiesc va ajunge să ocupe nu 56% cât îi revenea din Palestina, ci 78%.Războiul din 1956 este declanșat de mai multe evenimente succesive. Mai întâi, în 24 februarie 1955 se semnează „Pactul de la Bagdad”, o alianță între Turcia, Irak, Pakistan, Iran și Marea Britanie, sub autoritatea S.U.A., în care Nasser vedea o amenințare la adresa libertății statelor arabe. Ca urmare a refuzului francezilor, englezilor și americanilor de a finanța barajul de la Assuan, Egiptul decide o blocadă navală și aeriană asupra golfului Akaba. Apoi, în 26 iulie, Nasser anunță naționalizarea Companiei Canalului de Suez, ai cărei acționari erau statele occidentale. Ca urmare a acestui demers, Franța și Anglia semnează un acord (10 august) prin care se prevedea atacarea Alexandriei și ocuparea orașului Cairo. Urmează apoi acorduri poiitico-militare între francezi și israelieni. în 29 octombrie, trupele israeliene ocupă în întregime fâșia Gaza, aflată sub control egiptean și se îndreaptă spre Sinai. Apoi, în 5 noiembrie, englezii și francezii intervin asupra Canalului, dar la amenințările sovietică și insistențele americane, agresiunea încetează a doua zi. în 12 noiembrie, o decizie O.N.U. însărcinează „Căștile albastre” să înlocuiască trupele engleze și franceze, care s-au retras până în 22 decembrie. A urmat retragerea israelienilor din Sinai, între decembrie 1956 – martie 1957. Soldații O.N.U. se vor instala în Gaza și la granițele israelo-egiptene. păstrând liniștea până în 1967. Ieșit învingător din „tripla și lașa agresiune”, Nasser câștigă prestigiu în lumea arabă, dar și Israelul reușește să obțină drept de liberă navigație prin strâmtoarea Tiran. Războiul arabo-israelian din 1948 (noiembrie 1947 – iulie 1949) sau Războiul de Independență, s-a declanșat ulterior unui război civil de șase luni (1947-1948) între arabii și evreii din Palestina mandatorie, în urma retrocedării mandatului britanic în Palestina Organizației Națiunilor Unite în anul 1947 și a hotărârii (Rezoluția 181 din noiembrie 1947) Adunării Generale a ONU de împărți Palestina între evrei și arabi. Conducerea „ishuv-ului” (evreii care locuiau în Palestina, cu excepția cercurilor de evrei ultra religioși, „haredim”), a acceptat această împărțire, fără mare entuziasm, datorită hărții geografice complicate și a pierderii Ierusalimului. Liderii arabi palestinieni au respins total hotărârea de împărțire, pe baza promisiunii statelor arabe de intervenție armată masivă, consecutivă declarației de constituire a unui stat evreiesc și a sfaturilor britanice, care le garantau un succes militar imediat și definitiv care urma să se încheie cu aruncarea evreilor în mare.Cinci state arabe, Egiptul, Irakul, Transiordania, Libanul și Siria și Liga arabă, prin „Armata Arabă de Eliberare” au invadat Palestina ex-mandatară, înaintând în teritoriul stabilit pentru Statul Israel nou creat.Războiul s-a încheiat cu un armistițiu semnat în 1949 între Egipt, Iordania, Liban, Siria și Israel, care nu a fost urmat de tratate de pace și nu a pus capăt conflictului arabo-israelian. Ca urmare a hotărârii (Rezoluția 181 din noiembrie 1947) Adunării Generale a ONU de a împărți Palestina între evrei, care au admis și omologat această împărțire și arabi, care au respins-o, evreii și-au declarat independența pe teritoriile alocate, prin Proclamația de Independență din 14 mai 1948. Liga Arabă și statele arabe, cu îndemnul și sprijinul Regatului Unit au invadat cu 6 armate noul stat în scopul de a-l distruge. Pentru a elibera frontul și a proteja populația arabă din zonele de luptă ei au îndemnat populația civilă să se refugieze în statele arabe vecine (Siria a refuzat să-i primească) până la victoria imanentă și rapidă asupra unui stat mic, nou format și lipsit de o armată regulată, antrenată și dotată, precum cea a forțelor invadatoare. După victorie, refugiații arabi urmau să revină la casele și pământurile părăsite pentru a putea să participe și ei, la împărțitea prăzii. Rezultatul războiului nu a fost cel scontat.Problema nerezolvată a refugiaților palestinieni care provin – teoretic – din interiorul liniei verzi (sintagmă care descrie linia de încetare a focului marcată de comisiile de armistițiu israelo-arabe din 1948), apărută ca un rezultat al conflictului arabo-israelian, a urmat un proces de permanentizare și amplificare, ca o eficientă armă anti-israeliană și una dintre principalele piedici în calea rezolvării acestui vechi conflict. În Iordania trăiesc aproximativ un milion de refugiați.

3.2.Războiul din Suez

La 29 octombrie 1956, israelienii au atacat cu tancuri, traversând Peninsula Sinai și înaintând spre canal. Britanicii și francezii au intrat în acțiune bombardând aerodromuri egiptene, ceea ce, după cum a reccunoscut un oficial britanic, a fost un gest straniu din partea unor făuritori de pace, pentru că egiptenii erau victime ale agresiunii și nu atacaseră pe nimeni. Improvizația a inclus chiar un ultimatum anglo-francez dat ambilor beligeranți cărora li se cerea să se retragă fiecare la 10 mile de o parte și de alta a canalului, deși israelieni încă se aflau la 70 de mile distanță. Uimitor este faptul că guvernul SUA a refuzat să împrumute Marii Britanii banii pentru recuperarea livrărilor de petrol pierdute ca urmare a ordinului  lui Nasser de blocare a canalului Suez. La 5 noiembrie, forțele britanice și franceze au început să debarce la Port Said și in alte locuri. Dar jocul se terminase. Administrația americană a lui Eisenhower, furioasă pe cei care acum încercau să o pună în fațafaptului împlinit, s-a alăturat Uniunii Sovietice în opoziția față de această acțiune și i-a presat pe membrii coaliției ad-hoc să-și înceteze atacurile.Deosebit de păguboasă pentru Occident, dintr-o perspectivă a războiului rece, a fost alegerea momentului invaziei. Atacul împotriva Egiptului s-a produs în timp ce sovieticii zdrobeau Revoluția ungară și astfel a abătut atenția și energiile lumii de la luptătorii pentru libertate care înfruntau tancurile sovietice pe străzile Budapestei.

La 7 aprilie 1967, în urma unui schimb de focuri la frontieră, Israelul a lansat cel mai adânc atac aerian în Siria până la acel moment. Acest lucru se poate să fi marcat o schimbare majoră în politica de represalii a Israelului, din acel moment piloții săi fiind autorizați să pătrundă adânc pe teritoriul Siriei. Sirienii au fost umiliți și sovieticii, care erau furnizorii de avioane ai Siriei, au fost jenați de succesul Israelului. Cinci zile mai tîrziu a avut loc o altă bătălie aprigă pe frontiera israeliano-siriană. Statele arabe au criticat UAR pentru comportamentul rezervat, pasiv de-a lungul acestei perioade. Radio Moscova, pe de altă parte, a aruncat acuze stridente legate de mișcări ale flotei SUA, de „conspirații” și avertismente asupra planurilor israeliene de a invada Siria. Bătălia din 7 aprilie a dezvăluit sovieticilor și sirienilor vulnerabilitatea Siriei la atacuri israeliene, iar sovieticii se poate să fi tras concluzia că pentru a descuraja Israelul, Egiptul trebuie să facă un angajament mai ferm în susținerea Siriei. La 18 mai, într-o emisiune a radioului public din Moscova, Israelul a fost acuzat că a concentrat trupe la frontiera siriană și că unii observatori au comparat situația cu cea din ajunul operațiunilor din Suez. Potrivit emisiunii, sirienii nu au altă opțiune decît să-și pună armata în stare de alertă, avînd în vedere amenințările din Israel. În emisiune s-a afirmat, de asemenea, că dispozițiile tratatului siriano-egiptean de ajutor reciproc au fost aplicate, că forțele UAR au fost mobilizate în stare de alertă, pregătite de intervenție, iar Cairo ar fi afirmat că ar interveni în caz de agresiune israeliană împotriva Siriei.La 19 mai 1967, Agenția de Presă Novosti a mers mai departe. Într-o depeșă distribuită în țările arabe, dar nepreluată în presa sovietică, se afirma că URSS nu ar „sta cu mâinile în sân” în cazul în care Israelul ar ataca Siria. (…) Efectul net al unor astfel de declarații trebuie să fi fost cel de reasigurare a arabilor în privința sprijinului sovietic. Pe 22 mai 1967, ziua în care mica unitate UNEF a fost retrasă de la Sharm ash-Shaykh, Nasir a anunțat că UAR a închis Golful Aqaba pentru transportul maritim israelian și pentru vasele altor țări care ar efectua transporturi strategice către Israel. A doua zi, Eshkol a repetat poziția Israelului, că interferențele egiptene în transportul naval israelian în Golf va fi considerat un act de agresiune. La 26 mai Israel a avertizat că nu va aștepta la infinit ridicarea blocadei egiptene și a cerut retragerea concentrărilor de trupe arabe de la granițele sale. În acel moment, forțele armate israeliene erau complet mobilizate.Acțiunile lui Nasir din cursul lunii mai au fost probabil influențate de informații false cu privire la puterea militară arabă și la amploarea suportului sovietic. Dar raportul fals asupra planurilor Israelului de a ataca Siria, prin inițierea deciziei lui Nasir de mobilizare, a jucat un rol major în acțiunile lui Nasir. Dacă el credea că Israelul a planificat un atac asupra Siriei și că UAR ar trebui să răspundă, atunci mobilizarea și cererea retragerii trupelor UNEF ar putea fi considerate ca fiind destinate descurajării israelienilor. Cele mai multe informații disponibile indică faptul că atacul israelian din zorii zilei de 5 iunie a venit ca o surpriză absolută pentru sovietici. (…) Momentul atacului i-a surprins cu siguranță pe arabi. După război, Nasir a aruncat vina lipsei de pregătire pe faptul că Statele Unite indicau că ar încerca să îndemne Israelul la reținere. Și Nasir, ca și sovieticii, erau aparent convinși că Israelul nu va ataca fără aprobarea SUA. Sovieticii, în declarațiile post-război, au susținut că, înainte de război, ei au cerut arabilor să se abțină de la acțiuni care ar putea fi utilizate de către cercurile conducătoare israeliene ca un pretext pentru a declanșa ostilitățile. Nasir a sprijinit această pretenție, afirmînd că la 26 mai, Guvernul SUA a dat ambasadorului sovietic la Washington un mesaj prin care solicita ca sovieticii să îndemne UAR la reținere și să nu fie primul care să deschidă focul.

3.3.Războiul de Șase Zile

Israelul este atacat cu o repeziciune foarte mare din toate părțile de mai multe Națiuni Arabe. Din nou, proporția raportată la forța de soldați și arme esteremarcabilă. Încă o dată Israelul intră în luptă. Statele Unite ale Americii sprijină Israelul, dar teama de a intra în conflict prin provoacarea Uniunii Sovietice, care susținea arabii era factorul de reținere al S.U.A. Israelul se confruntă din nou cu o misiune imposibilă. Războiul a durat doar șase zile. 10 000 de Egipteni ucisi,15 000 mii de Iordanieni,mii de Sirieni, Irakieni și soldați din alte țări.Numai Egiptul a pierdut 400 avioane, 600 de tancuri și mii de piese de artilerie, muniție, arme de calibru mic și vehicule, depășind valoarea de un miliard de dolari și o jumătate. De-a lungul războiului de 6 zile numai 700 de soldati Evrei si-au pierdut viața.În doar șase zile, Israelul câștigă războiul, umilește dușmanii și salvează din mâna dușmanului Ierusalimul, după care de 2 500 de ani, din mâinile națiunilor străine, revine Israelului. După implicarea Arabiei Saudite în conflict și dizolvarea guvernului Eshkol, Statele Unite au renunțat, probabil, la opțiunea de rezolvare pe cale pașnică a conflictului și au lăsat mână liberă Israelului. Vizita lui Meir Amit, șeful Mossad-ului, la Washington, pe 31 mai 1967, a avut un rol hotărâtor în schimbarea atitudinii Statelor Unite față de Israel. Acesta a convins atât conducerea CIA, cât și pe Secretarul pentru Apărare, Robert McNamara, de valabilitatea teoriei lui Eisenhower despre efectul de domino în zona arabă. La 3 iunie 1967 Secretarul de Stat american Dean Rusk a recunoscut, printr-o circulară expediată ambasadelor americane din Orientul Mijlociu, imposibilitatea unei reconcilieri între ideea de "Război Sfânt", propagată de statele arabe, și "psihologia apocaliptică" israeliană, anunțând faptul că S.U.A. nu va mai împiedica o acțiune militară a Israelului A doua zi, la 4 iunie 1967, această poziție a devenit publică prin memorandumul în care Walt W. Rostow, consilier de securitate la Casa Albă, expunea eventualele consecințe ale unui atac israelian. Poziția U.R.S.S. a fost ambiguă înainte de izbucnirea războiului, probabil datorită unei disensiuni în cadrul Biroului Politic al C.C. Au existat atât demersuri pentru atragerea S.U.A. în conflictul din Orientul Mijlociu, prin avertismentele date Egiptului, cât și împotriva escaladării situației la granița dintre Siria și Israel După izbucnirea războiului, statele Pactului de la Varșovia, cu excepția României, au condamnat agresiunea israeliană. Conform prognozelor lui Rostow, chiar și statele arabe "moderate" ar fi preferat ca Israelul și nu o forță străină regiunii să învingă Egiptul. Perspectivele Orientului Mijlociu erau puse în relație cu dezvoltarea economică și cu o intensificare a colaborării interregionale. În document a fost menționată și necesitatea rezolvării problemei refugiaților palestinieni ca o condiție a acceptării statului Israel de către arabi. Totuși, memorandumul lui Rostow a determinat o radicalizare a partidelor de stânga din lumea arabă, care își vedeau acum confirmate teoriile de conjurație ale forțelor "imperialiste" și "sioniste" care fuseseră lansate odată cu intensificarea colaborării militare dintre Israel și S.U.A. din timpul administrației Kennedy. Susținerea de către România, care întreținea relații politice și diplomatice cu Israelul și adoptase, în 1965, așa-numita "Declarație de independență" în politica externă, a fost interpretată de Uniunea Sovietică drept o sfidare. Uniunea Sovietică a explicat poziția României prin interesul acesteia ca Israelul și S.U.A. să susțină candidatura lui Corneliu Mănescu la președinția Adunării Generale a ONU. După Războiul de Șase Zile, Israelul a inițiat deschiderea unei linii diplomatice cu R. P. Chineză, prin intermediul României. Pentru România începea o perioadă de îmbunătățire a relațiilor cu Occidentul.

3.4.Războiul de Uzură

Izbucnirea războiului de șase zile a lăsat întrega peninsulă egipteană Sinai până la malul estic al Canalului Suez controlului israelian. Egiptul a fost hotărât să-și recâștige Sinaiul și, de asemenea, a căutat să atenueze gravitatea înfrângerii sale. Au avut loc ciocniri sporadice de-a lungul liniei de încetare a focului, iar ambarcațiunile cu rachete egiptene au scufundat distrugătorul israelian INS Eilat pe 21 octombrie al aceluiași an. Egiptul a început să acopere pozițiile israeliene de-a lungul Liniei Bar Lev, folosind artileria grea, avioanele MIG și diverse alte forme de asistență sovietică, sperând să forțeze guvernul israelian la concesii. Israelul a răspuns cu bombardamente aeriene, raiduri aeriene din posturi militare egiptene și atacuri aeriene împotriva instalațiilor strategice din Egipt.Comunitatea internațională și ambele țări au încercat să găsească o soluție diplomatică a conflictului. Misiunea Jarring a Organizației Națiunilor Unite trebuia să se asigure că vor fi respectate termenii Rezoluției 242 a Consiliului de Securitate al ONU, dar până la sfârșitul lui 1970 era clar că această misiune a fost un eșec. Temându-se de escaladarea conflictului într-o confruntarea "Est vs. Vest". În timpul tensiunilor din mijlocul Războiului Rece, președintele american, Richard Nixon, la trimis pe secretarul său de stat, William Rogers, să formuleze Planul Rogers în vederea obținerii încetării focului. În august 1970, Israelul, Iordania și Egiptul au convenit asupra încetării focului ignorând condițiile propuse de Planul Rogers. Planul conținea restricții privind desfășurarea rachetelor de către ambele părți și impunea încetarea raidurilor ca o condiție prealabilă pentru pace. Egiptenii și aliații lor sovietici au reaprins conflictul prin încălcarea acordului la scurt timp după aceea, mutarea rachetelor acestora în apropierea canalului Suez a reprezentat construirea celui mai mare sistem antiaerian aplicat încă în acel moment al istoriei. Israeliții au răspuns cu o politică pe care prim-ministrul lor, Golda Meir, o numește "răspuns asimetric", în care răzbunarea israeliană a fost disproporționat de mare în comparație cu orice atac egiptean. După moartea lui Nasser în septembrie 1970, succesorul său, Anwar Al-Sadat, a continuat prin încetarea focului cu Israel, concentrându-se asupra reconstruirii armatei egiptene și planificării unui atac la scară largă asupra forțelor israeliene care controlează malul estic al Canalului Suez. Aceste planuri s-ar materializat trei ani mai târziu în Războiul din Yom Kippur din 1973. În cele din urmă, Israelul va recăpăta peninsula Sinai de la Egipt după ce cele două națiuni au semnat un tratat de pace. Diverși istorici militari au comentat despre război din perspective diferite. Chaim Herzog observă că Israelul a rezistat bătăliei și sa adaptat la un "tip de război străin până acum" .Ze'ev Schiff observă că, deși Israel suferea pierderi, a reușit încă să-și păstreze realizările militare din 1967 și că deși exista piedica sovietică, Israelula rămas ferm. Simon Dunstan observă că, deși Israel a continuat să dețină linia Bar Lev Lev, rezultatul războiului a condus la o concordanță periculoasă în cadrul Înaltului Comandament israelian cu privire la hotărârea forțelor armate egiptene și forța liniei Bar-Lev. La nivel tactic, Kenneth Pollack notează că comenzile Egiptului s-au efectuat "în mod adecvat", deși rar s-au aventurat în operațiuni riscante la fel ca îndrăzneala comando-urilor din Israel. Corpul de artilerie al Egiptului a întâmpinat dificultăți în penetrarea forturilor Bar-Lev și a adoptat o politică cu scopul de a încerca să surprindă trupele israeliene în părțile exterioare ale forturilor.
Forțele aeriene egiptene și forțele de apărare aeriană au avut rezultate slabe. Piloții egipteni erau rigizi, reacționau încet și nu reușeau să improvizeze . Potrivit estimărilor serviciilor americane de informații, Egiptul a pierdut 109 avioane, majoritatea în lupta aeriană, în timp ce doar 16 avioane israeliene au fost pierdute, majoritatea din pricina artileriei antiaeriane. A fost nevoie de o salvă de 6 până la 10 rachete egiptene anti-aeronave SA-2 pentru a obține o creștere a șanselor de reușită de până la cincizeci la sută.
Potrivit istoricului militar Ze'ev Schiff, 921 de israelieni, dintre care 694 au fost soldați și restul civilii, au fost uciși în toate cele trei fronturi. Chaim Herzog observă o cifră ușor mai mică de puțin peste 600 de morți și aproximativ 2.000 de răniți, în timp ce Netanel Lorch, afirmă că 1.424 de soldați au fost uciși în acțiune între 15 iunie 1967 și 8 august 1970. Între 24 și 26 aeronave israeliene au fost doborâte. O estimare sovietică arată pierderile de 40 de aeronave . Un distrugător, INS Eilat, a fost scufundat.
Asemeni situației întâlnite în războaiele arabo-israeliene anterioare din 1948, 1956 și 1967, pierderile arabe au depășit cu mult pe cele ale Israelului, însă cifrele precise sunt greu de constatat deoarece cifrele oficiale nu au fost niciodată dezvăluite. Cea mai mică estimare provine de la fostul șef al Statului Major al Armatei Egipte, Saad el Shazly, care notează pierderi egiptene de 2.882 de morți și 6.285 răniți. Istoricul Benny Morris afirmă că o figură mai realistă este undeva pe scara a 10.000 de soldați și civili uciși. Ze'ev Schiff notează că în toiul războiului, Egiptenii pierdeau în jur de 300 de soldați zilnic și fotografii de recunoaștere aeriană au scos la iveală cel puțin 1.801 de morminte proaspăt săpate în apropierea Canalului Suez în această perioadă. Printre evreii morți de război a fost șeful Statului Major al Armatei Egiptului, Abdul Munim Riad. Între 98 și 114 avioane egiptene au fost doborâte, deși o estimare sovietică arată pierderile de aeronave la un număr de 60 scufundatate. Armata palestiniană a suferit pierderi de 1.828 de morți și 2.500 soldați au fost capturați. Intervenția Iordaniei în numele OEP în timpul bătăliei de la Karameh au costat-o 40-84 morți și 108-250 răniți. Se estimează că 58 de militari sovietici au fost uciși și patru-cinci avioanele pilot MIG-21 sovietice au fost doborâte în luptă aeriană. Câstigurile siriene sunt necunoscute, dar un raid armat al forțelor israeliene împotriva pozițiilor siriene în iunie 1970 a condus la "sute de victime din Siria". Forțele cubaneze care au fost dislocate pe frontul sirian au fost estimate să fi pierdut 180 morți și 250 răniți.

3.5.lnsurgența palestiniană în Libanul de Sud

După retragerea Israelului, o teamă crescândă că Hezbollah va căuta răzbunarea împotriva celor considerați că au sprijinit Israelul a devenit răspândită în rândul libanezilor creștini din Libanul de Sud. În timpul și după retragere, aproximativ 10.000 de libanezi, majoritatea maroniți, au fugit în Galileea. Hezbollah s-a întâlnit mai târziu cu clericii creștini libanezi pentru a le reasigura că retragerea israeliană a fost o victorie pentru Liban ca națiune, nu doar acțiunea unei secte. Tentativa de pace, rezultată din retragere, nu a durat. La 7 octombrie 2000, Hezbollah a atacat Israelul. Într-un raid transfrontalier, trei soldați israelieni, care patrulează la granița cu Libanul, au fost atacați și răpiți. Evenimentul a urcat într-un schimb de focuri de 2 luni între Israel și Hezbollah, în primul rând la creasta Hermon. Trupurile soldaților răpiți au fost returnați în Israel într-un schimb de prizonieri din ianuarie 2004, la care au participat 450 de prizonieri libanezi aflați în închisori israeliene. Prizonierul libanez, Samir al-Quntar, a fost exclus din înțelegere. Guvernul Israelului, totuși, a fost de acord cu un "aranjament ulterior", prin care Israelul ar elibera pe Samir al-Quntar dacă ar fi furnizat "informații tangibile despre soarta navigatorului captiv Ron Arad" . Potrivit lui Harel și lui Issacharoff, a doua fază a afacerii de schimb de prizonieri a fost doar o înscenare a legii. Israelul nu a fost mulțumit de informațiile furnizate de Hezbollah și a refuzat să elibereze al-Quntar. "Cinicii ar putea întreba dacă merită implicarea în cel de-al Doilea Război din Liban, doar ca să-l țină pe Kuntar în închisoare pentru încă câțiva ani." În iulie 2006, Hezbollah a efectuat un raid transfrontalier în timp ce a bombardat orașele și satele israeliene. În timpul raidului, Hezbollah a reușit să răpească doi soldați israelieni și să omoare alte opt persoane. În represalii, Israelul a început războiul din Liban din 2006 pentru a salva soldații răpiți și pentru a crea o zonă de rezervă în sudul Libanului. La 11 martie 1978, unsprezece militanți PLO au realizat o plajă de aterizare de 30 kilometrii la sud de Haifa, Israel, unde au capturat un autobuz plin de oameni, ucigând pe cei aflați la bord în ceea ce este cunoscut sub numele de masacrul de la Drumul de coastă. Până la sfârșitul incidentului, nouă deținuți și 38 de civili israelieni (inclusiv 13 copii) au murit. Ca răspuns, la 14 martie 1978, Israelul a lansat operațiunea Litani care presupunea ocuparea sudului Libanului, cu excepția orașului Tire, cu un efectiv de 25.000 de soldați. Obiectivul era acela de a împinge PLO departe de graniță și de a susține o miliție creștină libaneză aliată cu Israelul, respectiv Armata Libaneză de Sud (SLA). Cu toate acestea, PLO a concluzionat din numele operațiunii că invazia s-ar opri la râul Litani și și-a mutat forțele la nord, lăsând în urmă o forță simbolică de câteva sute de bărbați. Drept rezultat, victimele au fost aproape toți civili . Liderul SLA Saad Haddad s-a angajat într-o conversație cu personalul norvegian UNIFIL din Metula, Israel, în 1980. La 19 martie 1978, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 425, care solicita retragerea imediată a Israelului și înființarea unei Forțe Intermediare a Națiunilor Unite în Liban . Când forțele Israelului s-au retras mai târziu în 1978, și-au schimbat pozițiile în Liban către armata din Libanul de Sud, care ar continua să lupte ca o procură pentru Israel împotriva PLO până când Israelul a condus PLO din Liban în 1982. La 22 aprilie 1979, Samir Kuntar și alți trei membri ai Frontului de Eliberare a Palestinei, o fracțiune a PLO, a acostat în Nahariya, Israel de la Tire, Liban. După uciderea unui ofițer de poliție care și-a descoperit prezența, au luat un tată și fiica sa ostatică într-un bloc de apartamente. După fuga cu ostaticii de la poliție înapoi la plajă, un schimb de focuri a ucis un polițist și doi militanți. Kuntar a executat apoi ostaticii înainte ca el și ceilalți invadatori să fie capturați. În aprilie 1981, Statele Unite au încheiat un acord de încetare a focului în sudul Libanului între Israel, Siria și PLO. În 1982, armata israeliană a început operațiunea "Pacea pentru Galileea", o invazie pe scară largă a teritoriului libanez. Invazia a continuat cu operațiuniile de la Litani din 1978, care a dat Israelului posesia teritoriului lângă granița israeliano-libaneză. Această invazie de urmărire a încercat să slăbească PLO ca o forță politică și militară unificată și, în cele din urmă, a dus la retragerea forțelor PLO și Siriei din Liban. Până la sfârșitul acestei operațiuni, Israelul a preluat controlul asupra Libanului din Beirut spre sud și a încercat să instaleze un guvern pro-israelian în Beirut pentru a semna un acord de pace cu acesta. Acest obiectiv nu a fost realizat niciodată, în parte din cauza asasinării președintelui Bashir Gemayel în septembrie 1982 și a refuzului parlamentului libanez de a aproba acordul. Retragerea forțelor PLO în 1982 a forțat unii naționaliști libanezi să înceapă o rezistență împotriva armatei israeliene, condusă de Partidul Comunist din Liban și mișcarea Amal. În acest timp, unii membri Amal au început formarea unui grup islamic susținut de Iran, care a fost nucleul viitoarei "rezistențe islamice", devenind în cele din urmă Hezbollah. În 1985, Hezbollah a lansat o scrisoare deschisă către "The Downtrodden in Liban și în lume", care a declarat că lumea a fost împărțită între oprimați și opresori. Uzurpatori au fost numiți în principal Statele Unite și Israelul. Această scrisoare a legitimat și a lăudat folosirea violenței împotriva dușmanilor islamului, în special a Occidentului. Noua unitate dintre aceste grupuri armate din Shi'a în 1985 a fost creditată, dar nimeni nu știe cu exactitate de către cine. Până la dispariția lui Musa al-Sadr, lupta împotriva ocupației israeliene a inclus atacuri de gherilă de tip hit-and-run, atacuri prin sinucidere și atacuri cu rachete Katyusha asupra țintelor civile din nordul Israelului, inclusiv Kiryat Shmona. Katyusha s-a dovedit a fi o armă eficientă și a devenit un suport al capabilităților militare ale Hezbollah în Libanul de Sud. Atacurile au avut ca rezultat atât victime militare cât și civile. Cu toate acestea, un număr considerabil de guerili libanezi au fost uciși luptând împotriva trupelor israeliene și SLA, iar mulți au fost capturați. Deținuții au fost de multe ori reținuți în închisorile militare israeliene sau de către SLA în centrul de detenție Khiam, unde deținuții erau adesea torturați. Deținuții libanezi din Israel au fost arestați și reținuți pentru participarea la mișcări de gherilă, iar multe au fost ținuți în detenție pentru perioade lungi de timp în avanpostul SLA . În 1987, luptătorii Hizbullah de la Rezistența islamică au luat cu asalt și au cucerit un avanpost în Bra'shit aparținând Armatei Libanului de Sud în zona de securitate. Unii dintre apărătorii săi au fost uciși sau luați prizonieri, iar steagul Hezbullah a fost ridicat peste cel al Libanului. Un rezervor Sherman a fost aruncat în aer și un transportor personal blindat M113 a fost capturat și condus triumfător până la Beirut. În mai 1988, Israelul a lansat o ofensivă codificată: Operațiunea Law and Order, în care 150000-2000 de soldați israelieni au percheziționat zona din jurul satului libanez Maidun. În două zile de luptă, IDF a ucis 50 de luptători Hezbullah în timp ce atacul s-a soldat cu 3 morți și 17 răniți. După ce Israelul a distrus sediul Hezbollah din orașul Marrakeh, un bombardier de tip Hezbollah a detonat un camion de transport israelian purtând soldați pe granița Israel-Liban. Ca răspuns, forțele israeliene au atacat două vehicule Hezbollah, doborând opt luptători din Hezbollah . La 28 iulie 1989, comanda israeliană l-a capturat pe șeicul Abdul Karim Obeid, liderul Hezbollah. Această acțiune a condus la adoptarea Rezoluției 638 a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, care a condamnat toate preluările de ostatici de către toate părțile Războiul civil din Liban a fost încheiat oficial cu Acordul Ta'if din 1989, dar lupta armată a continuat cel puțin până în octombrie 1990 și în Libanul de Sud până cel puțin în 1991. De fapt, continuarea prezenței israeliene în Libanul de Sud a dus la continuarea războiului cu intensitate scăzută și a luptei sporadice majore până la retragerea israeliană în 2000.

3.6.Războiul de Yom Kippur

Victoria Israelului a venit cu prețul unor pierderi umane însemnate , iar israelienii au criticat lipsa de pregătire a guvernului. În aprilie 1974, premierul națiunii, Golda Meir (1898-1978), a demisionat.Deși Egiptul a suferit din nou o înfrângere militară de la vecinul său evreu, succesele inițiale egiptene au sporit considerabil prestigiul lui Sadat în Orientul Mijlociu și i-au oferit ocazia de a căuta pacea. În 1974, au fost semnate primele două acorduri de dezangajare egipteano-israeliene care prevăd întoarcerea porțiunilor din Sinai către Egipt și în 1979 Sadat și prim-ministrul israelian Menachem Begin (1913-92) au semnat primul acord de pace între Israel și unul dintre vecinii săi arabi. În 1982, Israelul a încheiat tratatul de pace din 1979, întorcând ultimul segment al Peninsulei Sinai în Egipt.Pentru Siria, războiul Yom Kippur a fost un dezastru. Neașteptata încetare a focului egipteano-israelian a expus Siria la înfrângerea militară, iar Israelul a ocupat un teritoriu și mai mare în Golan Heights. În 1979, Siria a votat împreună cu alte state arabe pentru expulzarea Egiptul din Liga Arabă. La începutul celui de-al patrulea război arabo-israelian, pe 6 octombrie 1973, mulți soldați israelieni erau departe de posturile lor, respectând Yom Kippur (sau Ziua Ispășirii), iar armatele arabe făceau progrese impresionante cu armamentul lor sovietic actualizat. Forțele irakiene s-au alăturat curând războiului, iar Siria a primit sprijin din partea Iordaniei. După câteva zile, Israelul a fost complet mobilizat, iar Forțele de Apărare ale Israelului au început să recupereze din nou teritoriile câștigate de către arabi, cu costuri mari în ceea ce privește pierderile umane și de echipamente. O bombă americană a ajutat cauza Israelului, dar președintele Richard Nixon a întârziat ajutorul militar de urgență timp de o săptămână ca semnal tacit al simpatiei SUA pentru Egipt. La 25 octombrie, o încetare a focului egipteano-israelian a fost asigurată de Națiunile Unite. Victoria uimitoare a Israelului în războiul de șase zile din 1967 a lăsat națiunea evreiască să controleze un teritoriu de patru ori mai mare decât dimensiunea sa anterioară. Egiptul a pierdut Peninsula Sinai de 23.500 de kilometri pătrați și Fâșia Gaza, Iordania a pierdut Cisiordania și Ierusalimul de Est, iar Siria a pierdut Hegedurile strategice Golan. Când Anwar el-Sadat (1918-81) a devenit președinte al Egiptului în 1970, el s-a aflat în fruntea unei națiuni fără finanțe, care nu și-a putut permite să-și continue cruciada fără sfârșit împotriva Israelului. El a vrut să facă pace și astfel să realizeze stabilitatea și recuperarea Sinaiului, dar după victoria Israelului din 1967 era puțin probabil ca condițiile de pace ale Israelului să fie favorabile Egiptului. Așa că Sadat a conceput un plan îndrăzneț de a ataca din nou Israelul, care, chiar dacă nu ar fi reușit, ar putea convinge israeliții că pacea cu Egiptul era necesară. La 6 octombrie 1981, Anwar Sadat a fost asasinat de extremiști musulmani în Cairo în timp ce viziona o paradă militară care comemorează aniversarea traversării Egiptului de Canalul Suez la începutul războiului Yom Kippur. Acest conflict a demarat în 1972, când Sadat a expulzat 20 000 de consilieri sovietici din Egipt și a deschis noi canale diplomatice cu Washington, D.C., care, în calitate de aliat-cheie al Israelului, ar fi un mediator esențial în orice discuții de pace viitoare. El a format o nouă alianță cu Siria și a fost planificat un atac concertat asupra Israelului. La 6 octombrie 1973, în speranța de a câștiga teritoriul pierdut în Israel în timpul celui de-al treilea război arabo-israelian. În 1967, forțele egiptene și siriene au lansat un atac coordonat împotriva Israelului pe Yom Kippur, cea mai sfântă zi din calendarul evreiesc. Luând forța de apărare israeliană prin surprindere, trupele egiptene au inaintat semnificativ în Peninsula Sinai, în timp ce Siria sa luptat să alunge trupe israeliene din Golan Heights. Israelul a contraatacat și a recapturat Golan Heights. O încetare a focului a intrat în vigoare la 25 octombrie 1973.

3.7.Intifadele

Intifada (انتفاضة intifāḍah) este un cuvânt arab care înseamnă literalmente, "tremur", "tremurând". Acesta este derivat dintr-un termen arab nafada, care înseamnă "a se agita", "a se scutura", "a scăpa de", și este un concept-cheie în utilizarea contemporană arabă referindu-se la o revoltă legitimă împotriva opresiunii . Este adesea redat în limba engleză ca "revoltă", "rezistență" sau "rebeliune".Conceptul de intifada a fost folosit pentru prima dată în perioada modernă în 1952 în Regatul Irakului, când partidele socialiste și comuniste au ieșit pe străzi pentru a protesta împotriva monarhiei islamice, inspirată de Revoluția egipteană din 1952. În contextul palestinian, cu care este asociat în mod special, cuvântul se referă la încercările de a intimida ocupația israeliană a Cisiordaniei și a Fâșiei Gaza în prima și a doua intifadă unde a fost ales inițial pentru a sublinia "rezistența nonviolentă agresivă", o semnificație pe care a purtat-o în rândul studenților palestinieni în luptele în anii 1980 și pe care ei au adoptat-o fiind mai puțin confruntanți decât termenii în retorica militantă anterioară, deoarece nu purtau nici o nuanță de violență. Prima intifadă a fost o revoltă palestiniană împotriva ocupației israeliene, care a durat între decembrie 1987 și 1993. Intifada a doua a fost o perioadă de intensificare a violenței israeliano-palestiniene, care a început la sfârșitul lunii septembrie 2000 și s-a încheiat în jurul anului 2005 .Al-Aqsa sau a doua Intifada a început la sfârșitul lui septembrie 2000, în timp ce liderul opoziției israeliene Ariel Sharon și un contingent mare de gardieni înarmați au vizitat complexul Temple Mount (Haram al-Sharif) din Ierusalim și au declarat zona ca Teritoriul israelian etern. Au izbucnit revolte și atacuri în rândul palestinienilor și al cetățenilor arabi ai Israelului din Ierusalim și din multe orașe israeliene importante și s-au răspândit pe întreg teritoriul West Bank și Fâșia Gaza. Implicarea Autorității Palestiniene (PA) în Intifada a fost gestionată de către organizația Tanzim, care a fost filiala armată secretă a partidului Fatah al lui Arafat în cadrul PLO. În ianuarie 2002, "implicarea directă a PA în Intifada a fost confirmată atuci când IDF a interceptat o navă de marfă în Marea Roșie care transporta tone de rachete, mortar și alte arme și muniții din Iran, destinate contrabandei în Palestina În martie 2002, chiar înainte de Inițiativa Arabă de Pace, bombardamentele sinucigașe comise de palestinieni împotriva civililor israelieni "s-au intensificat … în autobuze, restaurante, cafenele și alte locuri publice din Israel". Un grup israelian pentru drepturile omului, B'Tselem, a estimat că numărul de morți este de 3,396 palestinieni și 994 israelieni , deși acest număr este criticat pentru că nu prezintă întreaga imagine și nu face diferența între combatanți și civili (civili kamikaze, de exemplu, sunt numărați în numărul de morți). Intifada a creat, de asemenea, "pierderi economice grele pentru ambele părți" ale conflictului.

3.8.Războiul din Fâșia Gaza

Războiul din Gaza, cunoscut și sub numele de Operațiunea de plumb (מִבְצָע עוֹפֶרֶת יְצוּקָה) , cunoscut și sub numele de Masacrul din Gaza (مجزرة غزة) și bătălia de la al-Furqan (معركة الفرقان ) De către Hamas a fost un conflict armat de trei săptămâni între palestinienii din Fâșia Gaza și Israel, care a început la 27 decembrie 2008 și sa încheiat la 18 ianuarie 2009 într-un armistițiu unilateral . Scopul declarat al Israelului a fost acela de a opri focul palestinian palestinian în Israel și de a introduce contrabandă cu arme în fâșia Gaza Forțele israeliene au atacat posturile de poliție, țintele militare, inclusiv cache-urile de arme și echipele suspectate de ardere a rachetelor, precum și instituțiile politice și administrative în asaltul de deschidere, lovind orașele dens populate din Gaza, Khan Yunis și Rafah. După izbucnirea ostilităților, grupurile palestiniene au tras rachete ca răspuns la ceea ce au caracterizat drept "masacre". Comunitatea internațională consideră că atacurile nediscriminatorii asupra civililor și structurilor civile nu discriminează civilii și țintele militare ca fiind ilegale în temeiul dreptului internațional. O invazie a solului israelian a început la 3 ianuarie. Comandanților de infanterie li sa acordat un nivel fără precedent de acces la coordonarea cu unitățile aeriene, navale, de artilerie, de informații și de luptă în această a doua fază. De asemenea, au fost introduse diferite tehnologii și hardware noi. La 5 ianuarie, IDF a început să opereze în centrele urbane dens populate din Gaza. În ultima săptămână a ofensivei (de la 12 ianuarie), Israelul a lovit mai ales țintele pe care le-a distrus înainte și a lovit unitățile palestiniene de lansare a rachetelor. Hamas și-a intensificat atacurile de rachete și mortar împotriva țintelor civile din sudul Israelului, ajungând pentru primele orașe importante din Beersheba și Ashdod, în timpul conflictului. Politicienii israelieni s-au decis, în cele din urmă, să nu se ciocnească mai profund în Gaza pe fondul îngrijorărilor legate de victimele mai mari de pe ambele părți și de creșterea criticilor internaționale. Conflictul sa încheiat la 18 ianuarie, când Israelul a declarat pentru prima oară încetarea focului unilateral, urmată de anunțarea de către Hamas a unei încetări de o săptămână după 12 ore. Israelul și-a încheiat retragerea la 21 ianuarie. Conflictul a avut ca rezultat între 1.166 și 1.417 palestinieni și 13 morți israelieni (4 de la foc friendly fire ). Potrivit lui Shin Bet, după conflict, a existat o scădere a atacurilor cu rachete palestiniene . În septembrie 2009, o misiune specială a ONU, condusă de justiția sud-africană, Richard Goldstone, a elaborat un raport care acuza militanții palestinieni și IDF-ul de crime de război și posibile crime împotriva umanității și a recomandat aducerea celor responsabili în fața justiției. În ianuarie 2010, guvernul israelian a lansat un răspuns care critică Raportul Goldstone și contestă constatările sale. În 2011, Goldstone a scris că nu mai credea că Israelul vizează în mod intenționat civili în Gaza. Ceilalți autori ai raportului, Hina Jilani, Christine Chinkin și Desmond Travers, au respins reevaluarea Goldstone. Consiliul pentru Drepturile Omului al Organizației Națiunilor Unite a ordonat Israelului să efectueze diverse reparații ale daunelor. La 21 septembrie 2012, Consiliul Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului a concluzionat că 75% din casele civile distruse în atac nu au fost reconstruite .

La 4 noiembrie 2008, Israelul a lansat un cod de incursiune militară denumit Operation Double Challenge într-o zonă rezidențială din Dayr al-Balah din centrul Gaze pentru a distruge deschiderea unui tunel ascuns într-o clădire la 300 de metri de gardul de pe granița Fâșiei Gaza. Israelul și-a exprimat intenția de a distruge ceea ce a spus că a fost un tunel pe granița dintre Gaza și Israel, săpată de militanți să se infiltreze în Israel și să-i răpească pe soldați. Un oficial israelian de apărare a fost citat în The Washington Times, declarând că Israelul a vrut să "trimită Hamasului un mesaj". Raidul, potrivit lui Mark LeVine, nu a fost provocat. Potrivit lui Israel, raidul nu a fost o încălcare a încetării focului, ci un pas legitim pentru a elimina o amenințare imediată. Un batalion de recunoaștere de parașutiști comandat de Yaron Finkelman, susținut de tancuri și buldozere, a traversat granița și a pătruns aproximativ 250 de metri în Fâșia Gaza pentru a distruge tunelul. A izbucnit un foc de armă, în care a fost ucis un luptător al Hamasului. Hamas a răspuns cu un baraj de mortar și rachetă la trupele israeliene. Trei atacuri israeliene asupra pozițiilor de mortar și rachete ale Hamas au ucis apoi cinci luptători Hamas. Potrivit martorilor oculari, alți trei luptători Hamas au fost răniți într-o lovitură israeliană a UAV-ului asupra lagărului de refugiați el-Burejj. Trei soldați israelieni au fost răniți și în timpul operației. Hamas a spus că se va răzbuna pentru ceea ce a perceput ca un act de agresiune israeliană care a încălcat armistițiul. Hamas a lansat 35 de rachete în sudul Israelului în ceea ce a fost descris de purtătorul de cuvânt al Hamas, Fawzi Barhoum, ca fiind un răspuns la încălcarea masivă a armistițiului Israel, afirmând că "israeliții au început această tensiune și trebuie să plătească un preț scump. În sânge, în timp ce ei dorm dormind în patul lor. "Blocada Gaza a fost înăbușită a doua zi. Intensitatea atacurilor cu rachete vizate de orașele israeliene din apropierea zonei Gaza a crescut brusc în noiembrie 2008, apropiindu-se de nivelurile de pre-armare. În timpul granițelor au avut loc și ciocniri între trupele israeliene și militanții palestinieni, în timpul cărora au fost uciși 11 militanți palestinieni. În perioada cuprinsă între 4 noiembrie și mijlocul lunii decembrie, peste 200 de rachete Qassam și coji de mortar au aterizat în regiunea Negev de Vest. Israel a închis frecvent trecerile ca răspuns la atacurile cu rachete asupra orașelor sale .

La 7 ianuarie, Israelul a efectuat peste noapte peste 40 de zboruri. Zeci de alte ținte au fost atacate de aeronave și de artilerie în timpul zilei, iar granița dintre Gaza și Egipt a fost bombardată după ce avioanele israeliene au scos pliante pe Rafah, cerând rezidenților să plece. Un total de 20 de palestinieni au fost uciși. Un total de 20 de rachete au fost trase în sudul Israelului. Israelul și-a oprit temporar atacurile timp de trei ore pentru a oferi un "răgaz umanitar". La 8 ianuarie, a avut loc un schimb de foc în orașul Gaza. Hamas a suferit pierderi grele, dar un ofițer israelian din Brigada Golani a fost de asemenea ucis. În nordul Gaze, lunetiști au declanșat foc asupra forțelor israeliene care au efectuat o operațiune, ucigând un soldat israelian. Un alt soldat israelian a fost rănit ușor. Soldații IDF au identificat originea focului și au întors focul, lovind direct lunetistii. Într-un alt incident, mai multe coji de mortar au fost trase la soldații de brigadă Givati, care au răspuns cu incendiu și au fost ajutați de atacurile IAF. În centrul Gazei, o brigadă a soldaților IDF a intrat într-o clădire în apropiere de trecerea de la Kissfum. Pe măsură ce forța a intrat, luptătorii Hamas au tras cu ei o rachetă antitanc, ucigând un ofițer israelian și rănind un soldat. Aeronavele israeliene au lovit, de asemenea, mai mult de 40 de obiective ale Hamas în Gaza. Trupele israeliene au împușcat și l-au ucis pe comandantul Hamas, Amir Mansi, și l-au rănit pe alți doi luptători Hamas. IAF a atacat peste 60 de obiective ale Hamas. O rachetă trasată din Gaza a rănit șapte soldați IDF în sudul Israelului. La 10 ianuarie, armata israeliană a spus că au fost vizate încă 40 de locații și că au fost uciși 15 luptători Hamas. La 11 ianuarie, IDF a început cea de-a treia etapă a operațiunii cu un atac asupra suburbiilor orașului Gaza. Forțele israeliene s-au retras în partea de sud a orașului și au ajuns la o intersecție cheie spre nord. În timpul avansării lor, luptătorii Hamas și Jihadul islamic au atacat trupele israeliene în mai multe locații, și au avut loc lupte grele, în care au fost uciși 40 de Hamas și luptători ai Jihadului islamic. În plus, IAF a raportat că operatorii Hamas au încercat să arunce în aer un avion IAF cu rachete antiaeriene pentru prima dată de la începerea operațiunilor din Gaza. Un incendiu cu mitralieră împotriva elicopterelor a fost de asemenea nereușit. Doi luptători Hamas au fost uciși de o bombă israeliană din Fâșia de Sud a Gazei. O femeie palestiniană a fost, de asemenea, ucisă de focul de artilerie israelian. Forțele israeliene au continuat să se impună mai adânc în zonele puternic populate din jurul orașului Gaza. Au avut loc ciocniri feroce în suburbia sudică a Sheikh Ajleen . După atacul inițial israelian, Hamas a dispersat rapid atât personalul, cât și armamentul și echipamentul său. Potrivit rapoartelor Human Rights Watch, rachetele din Gaza au fost îndepărtate din zonele populate, un luptator islamic de Jihad a spus: "cel mai important lucru este atingerea obiectivelor noastre militare …. Stăm departe de case dacă putem, dar acest lucru este adesea imposibil". Potrivit BBC, grupurile palestiniene au tras "ca răspuns la masacrele israeliene". Gamă de rachete a rachetelor Hamas a crescut de la 16 km până la 40 km de la începutul lui 2008, cu ajutorul unor rachete îmbunătățite Qassam și fabricate. Aceste atacuri au condus la pierderi civile și deteriorarea infrastructurii. Rachetele au ajuns pentru prima dată în principalele orașe israeliene Ashdod, Beersheba și Gedera, punând în rachetă o treime din populația Israelului. La 3 ianuarie 2009 Agenția de știri Ma'an a raportat: "Brigăzile Al-Qassam, aripă militară a Hamasului, au declarat că, după o săptămână de la începutul" Bătăliei lui Al-Furqan ", Rachete, la o medie de 44 de rachete pe zi ". La 13 ianuarie 2009, militanții palestinieni au lansat aproximativ 565 de rachete și 200 de mortaruri la Israel de la începutul conflictului, potrivit surselor israeliene de securitate. O sursă apropiată Hamasului a descris modul în care mișcarea folosește stealth atunci când a tras: "Au tras rachete între case și au acoperit aleile cu foi, astfel încât să poată pune rachetele în cinci minute fără ca avioanele să le vadă. Au scăpat și sunt foarte rapizi. " Se spune că 102 rachete și 35 mortari au fost concediați de Fatah, principalul rival al Hamasului.

3.9.Operațiunea Pilonul Apărării

Deși denumirea oficială engleză a operațiunii este Pilonul Apărării, numele evreiesc se traduce ca "Pilonul norilor". Eytan Buchman, șeful biroului mass-media nord-american al IDF, a explicat că această utilizare se referă la Stâlpul cu norii din Biblie care a protejat israeliții în timpul Exodului și ia călăuzit în Țara Promisă. Biblia ebraică și Noul Testament elaborează povestea, precizând că Stâlpul norii îi protejează pe israeliți de săgețile și catapultele egiptenilor. Astfel, analogia se referă la forțele de apărare ale Israelului, care au protejat cetățenii israelieni de atacurile cu rachete] Hamas a numit acțiunile sale ca "Operațiunea Pietre de șisturi" (Coranul 105: 4). Fâșia Gaza este definită de liniile de armistițiu din 1949 care au urmat războiului arabo-israelian din 1948. Aproximativ 1,1 din 1,5 milioane de locuitori din Gaza sunt înregistrați ca refugiați din război. Egiptul a ocupat Gaza între 1948 și 1967, iar cu Războiul arabo-israelian din 1967, Israelul a devenit puterea de ocupație. În 2005, prim-ministrul israelian, Ariel Sharon, a retras în mod unilateral forțele și așezările israeliene din Fâșia Gaza. Cu toate acestea, CICR, ONU și diferite organizații pentru drepturile omului consideră că Israelul este încă puterea de ocupare de facto datorită controlului său asupra granițelor, spațiului aerian și a apelor teritoriale . În anul următor, Hamas a câștigat majoritatea locurilor în alegerile parlamentare palestiniene. Rezultatul a deconstruit Israelul, Statele Unite și Cvartetul și au cerut Hamasului să accepte toate acordurile anterioare, să recunoască dreptul Israelului de a exista și să renunțe la violență; Când Hamas a refuzat, au întrerupt ajutorul pentru Autoritatea Palestiniană. La mijlocul anului 2006, un soldat israelian a fost capturat de Hamas într-un raid transfrontalier. Statele Unite, ca răspuns la Fatah se mută în octombrie 2006 pentru a forma un guvern de unitate cu Hamas, au încercat să anuleze alegerile prin armarea lui Fatah pentru răsturnarea Hamasului în Gaza. Hamas a preemptat lovitura de stat și a luat puterea completă prin forță. Israelul a definit apoi Gaza ca fiind un "teritoriu ostil" care nu face parte dintr-un stat suveran și a pus Gaza sub o blocadă economică și politică cuprinzătoare, care, de asemenea, a negat accesul la o treime din terenul arabil și 85% din zonele sale de pescuit. Aceasta a dus la daune economice considerabile și probleme umanitare în Gaza. Consensul copleșitor al instituțiilor internaționale este că blocada este o formă de pedeapsă colectivă și ilegală. Israelul susține că blocada este legală și necesară pentru a limita atacurile palestiniene de rachete din Fâșia Gaza asupra orașelor sale și pentru a împiedica Hamas să obțină alte arme. La sfârșitul lui decembrie 2008, o serie de escaladări au culminat în lansarea de către Israel a atacurilor aeriene și navale asupra Gazei și câteva zile mai târziu, o invazie la sol. Conflictul a avut ca rezultat între 1.166 și 1.417 de palestinieni și 13 de morți israelieni (4 din focul prietenos), cu daune semnificative pentru infrastructura din Gaza. Aceasta sa încheiat cu o încetare unilaterală de către Israel, urmată de Hamas, care a declarat încetarea focului de o săptămână. După escaladarea din 2008-2009, cele două părți au observat o încetare a focului informală și incomodă, deși focul de rachete din Gaza nu sa oprit complet și Israelul a efectuat raiduri în Gaza. IDF a observat o creștere constantă a numărului de rachete lansate în sudul Israelului de către grupările militare din Gaza. Până în 2011, au existat 680, , iar în 2012, 797 (până la 13 noiembrie). Hamas a cerut Israelului să pună capăt blocadei navale din coasta Gaza ca o condiție pentru a pune capăt focului de rachetă. Potrivit grupului israelian pentru drepturile omului, B'Tselem, forțele israeliene de securitate au ucis 273 de palestinieni în fâșia Gaza între sfârșitul operației Cast Lead și 30 octombrie 2012, dintre care 113 erau civili care nu au participat la ostilități. Potrivit oficialilor israelieni din domeniul securității, Hamas, cu ajutorul experților tehnici iranieni și guvernului sudanez, a introdus în Gaza contrabandă cu rachete Fajr-5 din Iran, cu o gamă și letalitate sporită, plasând districtul central extrem de populat al Israelului și alte zone metropolitane aflate în raza de acțiune. Cu toate acestea, comandantul Gărzilor Revoluționare iraniene, generalul-maior Mohammad Ali Jafari, a declarat: "Nu am trimis nici o armă în Gaza, deoarece este blocată, dar suntem onorați să anunțăm că le-am dat tehnica de a face Fajr- 5 rachete ". Între timp, Ali Larijani a declarat că Iranul a fost" onorat "pentru a ajuta Hamasul din Gaza cu" aspecte materiale și militare ". Există aproximativ 35 000 de militanți palestinieni în Gaza. Israelul, care primește miliarde de dolari de ajutor militar din partea SUA, are o armată recunoscută de 175.000, cu 450.000 în rezervă echipate cu sisteme moderne de arme, inclusiv avioane de luptă F-16, nave de arme cu elicopter Apache și tancuri Merkava. În patru atacuri israeliene asupra instituțiilor mass-media și a jurnaliștilor, zece lucrători mass-media au fost răniți, iar doi cameramani și doi ani au fost uciși . Guvernul israelian a afirmat că fiecare dintre atacuri se referea la o țintă militară legitimă. Armata israeliană a declarat că jurnaliștii străini au fost folosiți ca scuturi umane de către Hamas, după atacurile asupra a două centre media din Gaza cu dispozitive de comunicații Hamas . Comisia pentru supravegherea drepturilor omului (Human Rights Watch) a efectuat o anchetă asupra acestor incidente și a concluzionat că "nu există indicii că aceste obiective au fost obiective militare valabile". Și astfel "a încălcat legile războiului vizând civili și obiecte civile care nu au contribuit în mod evident la operațiile militare palestiniene". HRW a mai afirmat că jurnaliștii și instalațiile civile de radiodifuziune nu erau ținte militare legitime, pur și simplu pentru că difuzau pro-Hamas sau propagandă anti-israeliană . Într-un incident separat, în conformitate cu IDF, a lovit patru militanti islamici de Jihad ascunzându-se într-un centru media din Gaza, compusul Al-Sharouk PIJ a raportat printr-un mesaj text că unul dintre agenții lor militari de rang înalt, Ramez Harb, a fost ucis în avion. Precum și cameramani palestinieni. Israel a avertizat jurnaliștii străini să părăsească clădirea înainte de grevă. n jurnalist străin care a lucrat acolo a vorbit despre mânia lui că clădirea a fost folosită ca o ascunzătoare a militanților palestinieni, punând în pericol mulți oameni. Human Rights Watch a spus că acest atac pare să se afle într-o țintă militară și că dacă palestinienii care desfășoară operațiuni militare erau prezenți, încălcau legea internațională, punând civili la risc inutil. Direcționarea militară a jurnaliștilor militari israelieni a fost, de asemenea, condamnată de Reporteri fără Frontiere. Christophe Deloire, secretarul general al RWB, a declarat: "Chiar dacă mass-media orientată spre sprijinul Hamas nu sprijină în nici un fel atacurile … Atacurile asupra obiectivelor civile sunt crime de război și încălcări grave ale Convențiilor de la Geneva. Să fie identificat ". Scriind pentru New York Times, David Carr a menționat că purtătoarea de cuvânt a IDF Avital Leibovici, care a spus că jurnaliștii sunt" oameni care au relevanță pentru activitatea teroristă ", nu au identificat greva ca o greșeală . Carr a acuzat Israelul că a țintit în mod deliberat pe jurnaliști sub acoperirea războiului, folosind expresii "amoroase" precum "relevanța pentru activitatea teroristă" pentru a justifica atacurile . Monitorul ONG a declarat că Hamas din Gaza "terorizează presa internațională" pentru că își pune propriile antene de comunicare operațională pe clădirile ale căror etaje inferioare se află în străinătate. Unele dintre decesele palestiniene civile se presupune că au fost cauzate de o rachetă palestiniană care nu a atins ținta, și nu de Israel, iar două au fost incidente de "înalt nivel". Raportul ONU privind evenimentele din partea Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului a constatat că dintre cei 174 de palestinieni uciși, 168 au fost uciși de acțiuni militare israeliene, în timp ce 6 civili ar fi putut fi uciși de grupuri armate palestiniene care ardeau rachete din Gaza. . Multe organizații internaționale au condamnat Israelul pentru moartea civililor. Human Rights Watch a raportat că Israelul a fost responsabil pentru decesele, pe baza "rapoartelor de știri și a martorilor". Centrul Palestinian pentru Drepturile Omului a declarat că "un avion de război israelian a tras o rachetă într-o casă aparținând lui Ali Nemer al-Mishrawi din cartierul al-Zaytoun din estul orașului Gaza. Doi membri ai familiei (o femeie și un copil mic) au fost uciși: Hiba Aadel Fadel al-Mishrawi, 19, și Omar Jihad al-Mishrawi, 11 luni. " Ultima investigație efectuată de Oficiul pentru Afaceri al Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului a sugerat că incidentul a fost cel mai probabil rezultatul unei rachete palestiniene erodate lansată față de Israel, dar a căzut înapoi în Gaza. Doi membri ai familiei (o femeie și un copil) au fost uciși inițial: Hiba Aadel Fadel al-Mishrawi, 19; Și Omar Jihad al-Mishrawi, 11 luni. Ahmed al-Mishrawi, în vârstă de 18 ani, a decedat din cauza rănilor sale, potrivit lui Jihad al-Mishrawi. Districtul Sabra nu a văzut nicio luptă înainte de acest incident.
Moartea lui Mohammed Sadallah, în vârstă de patru ani, după explozia de la Annazla, a fost rezultatul unei rachete realizate în mod necorespunzător, nu al unei bombe abandonate de Israel, așa cum a pretins inițial Hamas. Oficialii și rudele Hamas au spus că băiatul de patru ani din Gaza a fost ucis într-o bombă israeliană pe 16 noiembrie. Israel a negat că a efectuat atacuri în zonă în acel timp. Potrivit New York Times, "pagubele nu au fost niciodată destul de severe pentru a veni de la un F-16 israelian, ridicând posibilitatea ca o rachetă erodată trasă de militanți palestinieni să fie responsabilă pentru decesele". Experții de la palestinieni Centrul pentru Drepturile Omului a examinat site-ul și a constatat că explozia a fost cauzată de o rachetă palestiniană; Mama băiatului a recunoscut că militanții palestinieni ar fi putut fi responsabili. Asociația de presă a raportat că "nimeni nu părea că a fost martorul grevei" și că "oficialii de securitate locală au luat repede ce a rămas din proiectil, făcând imposibilă verificarea cine a concediat-o". Un raport al Organizației Națiunilor Unite lansat în martie 2013 A concluzionat că Sadallah "a fost ucis de ceea ce părea a fi o rachetă palestiniană care nu a reușit Israel" și nu printr-o bombă israeliană . ONU a raportat că cel puțin un alt copil și adult au fost de asemenea uciși de incendiul Hamas. Pe baza unui sondaj pe scară largă efectuat de muncitorii din domeniu, Al Mezan susține că este extrem de precis, Al Mezan a raportat distrugerea totală a 124 de case situate în toată Fâșia Gaza și pagube parțiale a 2050 de case. În numai o săptămână, armata israeliană a distrus numeroase incinte publice și private, inclusiv 52 de locuri de cult, 25 de organizații neguvernamentale (ONG-uri), 97 de școli, 15 instituții medicale, 14 birouri jurnalistice, 8 secții de poliție, 16 clădiri guvernamentale 11 site-uri politice. Cincisprezece fabrici și 192 de magazine au fost deteriorate sau distruse. Douăsprezece sonde de apă, precum și terenuri agricole au fost distruse. Atât Secretarul General al SUA, Ban Ki-moon, cât și Înaltul Comisar pentru Drepturile Omului, Navi Pillay, au condamnat atacurile și nediscriminarea continuă a civililor din Israel de militanți din Gaza . O mașină arzătoare după o rachetă Grad din Gaza a lovit-o lângă o clădire rezidențială din orașul Beersheba în timpul Pilonului de apărare al Operațiunii, noiembrie 2012. Human Rights Watch a declarat că grupurile palestiniene înarmate au tras sute de rachete în orașele israeliene, încălcând legea umanitară internațională și că declarațiile grupurilor palestiniene că au vizat în mod deliberat civilii israelieni au demonstrat "intenția de a comite crime de război". Directorul HRW din Orientul Mijlociu, Sarah Leah Whitson, a spus că grupurile palestiniene au arătat clar că "le-a rănit civililor scopul lor" și a spus că rachetele de lansare din zonele populate nu au avut nici o justificare juridică. Dreptul umanitar internațional interzice atacurile deliberate asupra civililor, iar încălcările intenționate pot fi crime de război. Un raport al Înaltului Comisar ONU pentru Drepturile Omului a declarat că "grupurile armate palestiniene au încălcat în mod continuu legea umanitară internațională, lansând atacuri nediscriminatorii asupra Israelului și atacând civilii. ´´

Unele proiectile s-au îndreptat spre obiectivele militare, multe, dacă nu marea majoritate a atacurilor palestiniene asupra Israelului au constituit atacuri nediscriminatorii. Astfel de atacuri încalcă legea umanitară internațională. … Cele mai multe rachete trase de grupurile armate nu par a fi îndreptate spre un obiectiv militar specific. În plus, numeroase grupuri armate palestiniene și-au manifestat, direct și indirect, hotărârea de a – și asuma responsabilitatea pentru – atacurile asupra civililor israelieni sau a centrelor populare din Israel. Astfel de acte încalcă în mod clar legea umanitară internațională ". Rachetele de ardere din zonele populate Human Rights Watch a declarat că grupurile palestiniene au pus pe cale de dispariție pe civili prin" rachete în mod repetat "din zonele dens populate, în apropierea locuințelor, a afacerilor și a unui hotel. Legi, partidele la un conflict nu pot pune ținte militare în sau în apropierea zonelor dens populate. O rachetă a fost lansată aproape de Clădirile Shawa și Housari, unde diferite birouri palestiniene și internaționale au birouri, alta a fost trasă din curtea unei case aproape de Deira Hotel. Human Rights Watch a declarat că nu a reușit să identifice niciun caz în care civilii au fost avertizați să evacueze o zonă înainte de lansarea de către militanții palestinieni a unei rachete. Forțele britanice din Afganistan au declarat: "Utilizarea populației civile de către Hamas este, fără îndoială, o crimă de război, deoarece nu numai că se ascund sub o populație civilă, dar sunt, de asemenea, Punând în pericol populația civilă. În opinia mea, dacă există victime civile, responsabilitatea nu se află în fața IDF, ci cu Hamas, care le-a plasat în mod deliberat acolo ". Richard Landes la criticat pe Hamas pentru că a tras în mijlocul civililor, o practică care a dus la victime (257) Danny Ayalon a spus că arderea de către Hamas a unor rachete din zonele civile construite a fost o "dublă crimă de război", observând că zece procente dintre aceștia nu au ajuns la Israel. IDF a declarat că Hamas folosește tactica "scutului uman" și a spus: "Prin exploatarea din zonele dens populate, Hamas pune de bună voie în pericol pe propriii săi oameni, transformându-și casele și școala în locuri de teroare și depozite de arme." Postul din Ierusalim Fox News a declarat că lansările de rachete palestiniene au fost amplasate lângă spitale, școli, moschei și locuri de joacă. La 21 noiembrie, o rachetă Qassam de mare rază, de tipul Israelului a acuzat Iranul că a furnizat Hamas, a fost Tras de la 500 de metri de Spital și a lovit Gush Etzion, la sud-est de Ierusalim. Un purtător de cuvânt al IDF a declarat că au lansat imagini de "foc de rachetă dintr-o curte de moschee, case de rugăciune, locuri publice și case"

3.10.Operațiunea Marja de Apărare

Conflictul Israel-Gaza din 2014, cunoscut și sub numele de Operațiunea Protectivă Edge (Ebraică: מִבְצָע צוּק אֵיתָן, Miv'tza Tzuk Eitan, lit. "Operațiunea Strong Cliff") și uneori denumit război din Gaza din 2014 a fost o operațiune militară lansată de Israel la 8 iulie 2014 în Fâșia Gaza condusă de Hamas. După răpirea și uciderea a trei adolescenți israelieni de către membrii Hamas, IDF a condus Operatorul Brother Arestând militanți militari, Hamas a tras rachete în Israel și a declanșatun conflict de șapte săptămâni. Grevele israeliene, atacurile rachetelor palestiniene și luptele de la sol au dus la moartea a mii de oameni, marea majoritate a acestora, gazani . Obiectivul declarat al operațiunii israeliene a fost acela de a opri focul de rachete din Gaza în Israel, care a crescut după ce represiunea israeliană asupra Hamasului din Cisiordania a fost lansată după răpirea și asasinarea a trei adolescenți israelieni de către doi membri ai Hamas. În schimb, obiectivul Hamasului a fost acela de a aduce presiuni internaționale pentru a ridica blocada Israelului din Fâșia Gaza, a pune capăt ofensivei Israelului, a obține o terță parte care să monitorizeze și să garanteze respectarea unei încetări a focului, să elibereze prizonierii palestinieni și să-și depășească izolarea politică. Unii susțin [vag] Israelul a fost primul, pe 13 iunie, pentru a încălca acordul de încetare a focului cu Hamas, care fusese în vigoare din noiembrie 2012. Cu toate acestea, Israelul susține că raidurile sale aeriene asupra Gaze sunt răspunsuri la focurile de rachete din Fâșia Gaza. La 7 iulie, după ce șapte militanți Hamas au murit într-o explozie de tunel din Khan Yunis, provocată de o bombă israeliană (pe Hamas, Nathan Thrall, BBC și un înalt oficial al IDF ) sau o explozie accidentală a munițiilor lor IDF), Hamas și-a asumat răspunderea pentru rachete lansate în Israel și au lansat 40 de rachete către Israel. Operațiunea a început oficial în ziua următoare și, la 17 iulie, operațiunea a fost extinsă la o invazie a teritoriului israelian în Gaza cu scopul declarat de a distruge sistemul tunelului din Gaza; forțele terestre israeliene s-au retras la 5 august. La 26 august, a fost anunțată o încetare a focului deschis. La acea dată, IDF a raportat că Hamas, Jihadul islamic și alte grupări militare au tras în Israel 4564 de rachete și mortiere din Gaza, peste 735 interceptate în zbor și împușcate de Iron Dome. Majoritatea gazanului mortar și rachetă au lovit teren deschis. Mai mult de 280 au căzut pe zonele din Gaza, și 224 au afectat zonele rezidențiale. Militant de rocketry, de asemenea, ucis 13 civili din Gaza, 11 dintre ei copii. IDF a atacat 5.263 obiective în Gaza; Au fost distruse cel puțin 34 de tuneluri cunoscute și două treimi din arsenalul de 10.000 de rachete al Hamasului a fost consumat sau distrus.

§Concluzii

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Stalin promisese trimisului americanilor la Moscova, Averall Hariman, cât și comunității evreiești internaționale, Peninsula Crimeea pentru a fi fondat acolo Statul Israel. În acei ani, Stalin avea mare nevoie de evreii din Statele Unite pentru a face lobby în scopul primirii unor ajutoare masive din S.U.A.. Tot în aceea perioadă și pentru aceleași motive, Stalin a mai trimis în S.U.A. pe soția lui Molotov, care menținuse contacte cu evreii americani și cu cei din Anglia și care avea un frate în S.U.A. și o soră în Israel, despre care Molotov nu-i spusese lui Stalin, dar acesta îi cunoștea amănuntul biografic. Soția ministrului de externe mai era prietenă cu Golda Meir și cu soția lui Stalin. Cu toate acestea, Stalin nu s-a sfiit să ordone deportarea soției lui Molotov în 1949, păstrându-l pe acesta în Biroul Partidului, luându-i însă funcția de ministru de externe. După război, Stalin s-a răzgândit și nu a mai oferit Crimeea evreilor. Prima referire făcută despre acest subiect a fost declarația ministrului de externe al Marii Britanii, lordul Arthur James Balfour, la 2 noiembrie 1917: Guvernul Majestății Sale privește favorabil stabilirea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu și va depune toate eforturile pentru a ușura realizarea acestui obiectiv, înțelegând foarte clar să nu facă nimic care să aducă atingere drepturilor civile și religioase ale comunității neevreiești din Palestina, ca și drepturilor statutului politic de care se bucură evreii în alte țări. Perioada dintre cele două războaie mondiale s-a caracterizat prin acțiuni pregătitoare de împărțire a Palestinei și diasporei, cu acordul Marii Britanii, de pe o parte, și S.U.A., pe de altă parte, în timp ce arabii respingeau, prin declarații, ideea Marii Britanii, organizațiile sioniste acționau și făceau presiuni pentru urgentarea începerii negocierilor privind înființarea Statului Israel. Încheierea păcii, după al Doilea Război Mondial, a favorizat comunitatea evreiască din vechiul teritoriu, grăbind evoluția evenimentelor. S-a intensificat imigrarea de evrei în Palestina, prin intermediul unei agenții evreiești, nou înființate, angajată în procesul de instalare a unui număr cât mai mare de evrei din diaspora pe teritoriul Palestinei, cu susținere financiară de către americani, în vederea pregătirii constituirii statului lor. Revolta palestinienilor arabi din 1936 a mobilizat toate forțele care militau pentru arabism, mai ales pe cei din Siria. S-au constituit societăți secrete, dar și publice, în centru teritoriului arab, cât și în afara acestuia. Din punct de vedere a unor politicieni sirieni ai timpului, perioada 1934-1938 a fost plină de entuziasm și dorința de unire, sub stindardul arabismului, pentru arabii care trăiau fără patrie. În perioada care a urmat după război, Palestina s-a aflat sub mandat englez, încredințat de O.N.U., în 1922. Declarația șefului diplomației britanice a creat îngrijorare în rândul palestinienilor arabi și arabilor din teritoriile arabe limitrofe, cât și tensiune intre etnicii arabi și evreii din Palestina. După declarație, teritoriul Palestinei a devenit subiect de dispută și conflicte între arabi și evrei, dar obiectivul propus s-a realizat în 1947, datorită interesului susținut de Londra, al evreilor din Palestina, cât și a celor din afară, care-și afirmau dorința pentru constituirea căminului național evreiesc ca un drept istoric și divin asupra teritoriului Palestinei. În schimb, arabii palestinieni își motivau, la rândul lor, dreptul istoric de a rămâne într-un stat arab palestinian subliniind faptul că formează majoritatea populației în acel teritoriu. Fortificarea și consolidarea formațiunilor evreiești cu imigranți în teritoriul Palestinei a agitat și incitat, tot mai mult, populația araba palestiniana cu care s-au solidarizat și statele arabe vecine și nu numai, ceea ce a făcut ca tensiunea în zonă să capete noi dimensiuni, dând naștere la primele conflicte violente intre cele două grupări etnice, palestiniană și evreiască. Evenimentele s-au precipitat, încât cele două puteri, Anglia și S.U.A., au dispus crearea unui comitet comun anglo-american care să investigheze și să analizeze situația evreilor din unele țări europene, unde aceștia ar fi fost persecutați, cât și starea din Palestina. Concluzia comitetului a fost de a se acționa pentru mărirea numărului de evrei ce urmăreau să emigreze în Palestina. Această decizie, precum și acțiunile perseverente ale agenției evreiești privind operațiunile de înființare a statului israelian au fost primite cu indignare de către arabi. Liga Arabă a cerut insistent anularea mandatului britanic asupra Palestinei, retragerea trupelor străine din teritoriu, încetarea oricăror imigrări evreiești, precum și crearea Statului Palestina. Accelerarea evenimentelor și agravarea situației din zonă l-au determinat pe președintele S.U.A., Harry S. Truman, să se implice personal în implementarea de către organizațiile evreiești internaționale a unui stat evreu, susținând financiar cheltuielile legate de imigrarea evreilor. Pornirile antisemite ale lui Stalin, amplificate în anii 1920-30, după conflictul cu Troțki, iar după provocarea demisiei ministrului de externe al U.R.S.S., Maxim Litvinov (Maier Wallach), în 1939, Stalin a cerut eliminarea tuturor evreilor dim minister pentru a semnala Germaniei naziste că este gata de discuții pentru Tratatul de Non-Agresiune cu Hitler (Pactul Molotov-Ribbentrop).

§Bibliografie

Ana Maria Buigă, Mișcarea sinonistă și organizația pentru eliberarea Palestinei, scurt istoric, în Analele Universitas Apulensis, nr.7/2006.

Bregman, Ahron, Israel’s Wars, A history since 1947, New York, Editura Routledge, 2004

James L. Gelvin, The Israel-Palestine Conflict:One Hundred Years of War, Ed.Cambridge University Press, Cambridge, 2014.

Jonathan Cook, Disappearing Palestine:Israel's experiments in human despair, Ed. Zed Books, Londra, 2008,

https://www.historia.ro/sectiune/ istoria-conflictului-israelo-palestinian.

Hazan, Pietre, Războiul de 6 zile – victorie compromisă. București, Editura Corint, 2002,

Dieckhoff, Alain, întruparea unei națiuni, Israel și modernitatea politică, București, Editura Hassefer, 2010,

Florea, Marin, Orientul Mijlociu înainte și după 1967: eseu de geopolitică, București, Ed. Editura Universității de Apărare ’’Carol I”, 2007,

Kissinger. H., Are nevoie A merica de o politică externă către diplomația secolului XXI.: Ed. Incitatus, București, 2001,

Beverley-Milton Edwards. Hinchcliffe. P., Conflicis in the Middle-East since 1945, Ed. Routledge., New York: , 2004,

Pietre. H. , Războiul de 6 zile – victorie compromisă. Ed. Corint , București, 2002,

Ovidiu Solomon, Conflictul arabo-israelian, impactul acestuia asupra bipolarismului, în rev. Etnosfera, nr. 3/2014.

Ayad, Christophe, Géopolitique de l'Égypte', Editions Complexe, Paris, 2001,

Carré, Olivier, L ’Orient arabe aujord'hui; Editions Complexe, Paris, 1991,

Corm, Georges, Orient și Occident', Dacia, București, 1999,

Corm, Georges, Le Proche-Orient éclaté: 1956-1991; Gallimard, București, 1991,

Gilbert, Maurice, The arab-israelian conflict', Ed. Routledge, New York, 1992,

Ionescu, Crăciun, Corespondent în Orientul Mijlociu', Ed. Politică, București, 1987.

lonescu, Crăciun, Zile fierbinți in Orient, Ed. Politică, București, 1988,

Lucian Sanda, Conflictul israeliano-palestinian, repere istorice și dimensiuni internaționale, Ed. Universitară, București, 2011.

http://inliniedreapta.net/politica-sovietica-si-razboiul-arabo-israelian /

Salamé, Ghassan, Proche-Orient: les exigences de la paix, Editions Complexe, Paris, 2000.

Horia Dumitru Oprea, Criza Suezului, https://istorii.wordpress.com/2011/02/05/criza-suezului/

Laurent, Auguste, Guerres secretes au Liban', Paris, 1987, p.167.

Reich, Bernard, Quest for peace -United States – Israel relations and the Arab-Israeli conflict, New Jersey, 1977,

lonescu, Crăciun, Zile fierbinți in Orient', Ed. Politică, București, 1988,

Roger, Louis (ed.), Suez 1956. the Crisis and its consequences, Oxford University Press,UK, 1991 ,

Liviu Crăciun, Politica sovietică și războiul arabo-israelian din 1967, Ed. Matroșca, București, 2011.

https://israelshabbatschalom.wordpress.com /iunie-1967-razboiul-de-6-zile/

Picaudou, Nadine, Les Palestiniens. Un siècle d’histoire, Editions Compexe, 1999 Proche-Orient, la déchirure, supliment Le Monde Diplomatique, 2001.

Charles Liebman, The Myth of Defeat: The Memory of the Yom Kippur war in Israeli Society Middle Eastern Studies, Vol 2, No. 3, Published by Frank Cass, London, 1993.

Schiff, Zeev, A History of the Israeli Army (1870–1974), Straight Arrow Books (San Francisco, 1974)

Rabinovich R. , The Yom Kippur War, Schocken Books, London, 2004.

Helmer, Daniel Isaac. Flipside of the Coin: Israel's Lebanese Incursion Between 1982-2000. DIANE Publishing, London, 2010,

Harb, Zahera, Channels of Resistance in Lebanon – Liberation Propaganda, Hezbollah and the Media, I.B. Tauris, London-New York, 2011,

Blanford, Nicholas, Warriors of God – Inside Hezbollah's Thirty-Year Struggle Against Israel, Random House, New York, 2011.

http://www.history.com/ yom-kippur-war.

Ross, Michael The Volunteer: The Incredible True Story of an Israeli Spy on the Trail of International Terrorists , Routledge, London, 2006.

https://www.nytimes.com/1992/03/08/world/car-bomb-kills-an-israeli-embassy-aide-in-turkey.html

Mary K.Roberson, 'Birth, Transformation, and Death of Refugee Identity: Women and Girls of the Intifada,' in Ellen Cole,Esther D Rothblum,Oliva M Espin (eds.) Refugee Women and Their Mental Health: Shattered Societies, Shattered Lives, Routledge, 2013.

Collins, Larry and Dominique LaPierre. O Jerusalem!. New York: Simon & Schuster, 1972.

Mary Elizabeth King, A Quiet Revolution: The First Palestinian Intifada and Nonviolent Resistance, Nation Books 2007.

Sharif Kanana, 'Women in the Legends of the Intifada,' in Suha Sabbagh (ed.), Palestinian Women of Gaza and the West Bank, Indiana University Press, 1998

Wiegand, Krista (2010). Bombs and ballots: governance by Islamist terrorist and guerrilla groups. Ashgate Publishing.

Maximilian Felsch (November 2011). Die Hamas: eine pragmatische soziale Bewegung?: Eine transnationale empirische Fallanalyse der Hamas in den besetzten Gebieten, in Jordanien, im Libanon und in Syrien [Hamas: a pragmatic social movement?: A transnational empirical case analysis of Hamas in the occupied territories, in Jordan, in Lebanon and in Syria] (in German). Waxmann Verlag.

Anthony H. Cordesman, (3 March 2009). "The 'Gaza War': A Strategic Analysis" (PDF). Center for Strategic & International Studies. p. 7. Archived from the original (PDF) on 18 April 2009.

https://web.archive.org/web/20090107095002/http://english.aljazeera.net/focus/war_on_gaza/

http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/middleeast/israel/9681645/Israelis-and-Palestinians-in-first-Twitter-war.html

http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/middleeast/palestinianauthority/9688326/Israeli-air-strike-hits-Gaza-media-centre-killing-senior-militant.html

http://www.thedailybeast.com/assassinating-the-chance-for-calm

http://news.sky.com/story/gaza-israel-denies-strikes-targeted-media-10463620

Ismael, Tareq; Ismael, Jacqueline; Ismael, Shereen (2011). Government and Politics of the Contemporary Middle East : Continuity and Change (1st published ed.). London: Routledge.

Spencer C. Tucker (2010). Priscilla Mary Roberts, ed. The Encyclopedia of Middle East Wars : The United States in the Persian Gulf, Afghanistan, and Iraq conflicts. Anthony C. Zinni. Santa Barbara, Calif.: ABC-CLIO.

Shlaim, Avi (2014). The Iron Wall: Israel and the Arab World (2nd ed.). W. W. Norton.

Mouin Rabbani, 'Israel mows the lawn', London Review of Books, Vol. 36 No 15, 31 July 2014,

Assaf Sharon, "Failure in Gaza", New York Review of Books, 25 September 2014,

§Anexe

Teritoriile israeliene ocupate la data ostilităților din iunie 1967