Conflictele Arabo Israeliene

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………………………………………….4

CAPITOLUL I. DE LA DIVIZAREA ORIENTULUI MIJLOCIU LA PROCLAMAREA INDEPENDENȚEI STATULUI EVREU……………………………………… 6

I.1. Acordul Sykes-Picot (1916)……………………………………………………………………… 6

I.2. Declarația Balfour……………………………………………………………………………………….8

I.3 Violențele din Palestina între puterea mandatară, arabi și evrei…………………………9

I.4. Holocaustul……….…………………………………………………………………12

I.5. Proclamarea independenței statului evreu……….…………………….……………14

CAPITOLUL II. RĂZBOAIELE ARABO-ISRAELIENE ȘI NEGOCIERILE DE PACE………………………………………………………………………………..…………16

II.1.Războiul de independență (1948)…………………………………………………..16

II.2. Criza Suezului……………………………………………………………………………………….18 

II.3. Războiul de șase zile (1967)………………………………………………………………………..21 

II.4. Războiul Arabo-Israelian (1973)………..………………………………………..28 

II.5. Acordurile de la Camp David (1978)…………………………………………………………..31

II.6. Războiul din Liban (1982)…………………………………………………………………………32

II.7. Prima “Intifadă” palestiniană……………………………………………………………………..34

II.8. Acordurile de la Oslo………………………………………………………………………..36

II.9. Eșecul negocierilor de pace de la Camp David (2000), a doua “Intifadă”.…….37

II.10. Retragerea Israelului din Fâșia Gaza………………………………………………..38

II.11. Războiul din Liban (2006)……………………………………………………………..40

CAPITOLUL III. ORGANIZAȚIILE TERORISTE ȘI LUPTA ACESTORA CU ISRAELUL………………………………………………………………………………………………………………42

III.1. Organizația pentru Eliberarea Palestinei……………………………………………………42

III.2. Al Fatah – Consiliul Revoluționar………………………………………………………………44

III.3.Hamas (Mișcarea de Rezistență Islamică)………………………………………46

III.4.Hezbollah………………………………………………………………………………………..……48

III.5.Jihadul Islamic Palestinian…………………………………………………………………….49

III.6. “Operațiunea de protecție Edge” (Operation Protective Edge)…………….…..51

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………………….55

LISTĂ FIGURI………………………………………………………………………………………………………..56

ANEXE…………………………………………………………………………………………………………………….59

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………………….65

INTRODUCERE

În anul 70 e.n., viitorul împărat Titus punea capăt răscoalei evreilor din provincia romană Iudeea (revolta împotriva Romei începuse în anul 66 e.n.) prin cucerirea Ierusalimului și dărâmarea Templului. După o a doua revoltă nereușită, cea a lui Simon bar Kochba (132-135 e.n.), evreilor le este interzis să intre în Ierusalim (colonia romană Aelia Capitolina) sub amenințarea cu moartea.

Statul național evreu ia sfârșit odată cu pierderea centrului politic, teritorial, cultural și începe viața în diaspora. Evreii, puțini la număr rămași în acele ținuturi, au intrat sub stăpânirea Imperiului Bizantin. Palestinienii începând cu secolul al VII-lea, au fost supuși unui proces accentuat de islamizare, după ce arabii au ocupat teritoriile populate de aceștia. Imperiul otoman a învins Egiptul și Siria, pe care în anul 1517, le-a transformat în provincii otomane.

Revenind la diaspora evreiască, remarcăm elaborarea de catre Theodor Herzl a doctrinei sionismului încă din 1882, la Viena, pe care a sistematizat-o în 1894, în cartea sa despre “statul iudeu” (Judenstaat), și a început să o pună concret în practică la Congresul sionist Mondial de la Basel, în 1897, ocazie cu care, printre alte „protocoale sioniste”, a fost adoptat și protocolul privind necesitatea înființării unui nou stat evreu.

Sionismul este o mișcare politică și religioasă, apărută în țările europene la sfârșitul secolului XIX, dar cu rădăcini încă din vremea profeților, având drept scop întemeierea unui stat evreiesc pe teritoriul Palestinei. Termenul de sionism, face trimitere la Sion, colina din Ierusalim pe care a fost construit primul templu și care simbolizează Pământul Făgăduinței.

Conform definiției, mișcarea sionistă are, în același timp, atât caracter politic cât și religios. Premisa analizei lui Hertzl este că nu există nici o posibilitate de asimilare a evreilor.

Antisemitismul este un fenomen care nu poate fi evitat și va avea, în mod firesc, consecințe catastrofale, deoarece este necesar să se găsească de urgență un loc pentru evrei. “Orice nuanță ar căpăta, eu consider că această chestiune evreiască nu este nici religioasă, nici socială, ci, mai curând, națională. Pentru a o rezolva, trebuie s-o situăm, înainte de toate, în termeni politici, la scară mondială. Ea va putea, atunci, să fie reglementată în cadrul unui for al tuturor popoarelor civilizate. Noi suntem un popor, un popor – Unu!

În țările în care trăim de secole, suntem considerați niște străini. Ne vor distruge asuprirea și persecuția. În întreaga istorie, nu există alt popor care să fi fost nevoit să îndure atât de multe lupte și suferințe. Această ură față de evrei nu a adus altceva decât la o cedare din partea celor mai slabi dintre noi […].

Ei bine, antisemitismul va izbucni cu atât mai mare violență cu cât el va fi făcut să aștepte mai mult. Infiltrarea evreilor, atrași de o siguranță aparentă, și ascensiunea socială a evreilor independenți se conjugă într-un fenomen de o violență extremă și duc la catastrofă. Nu există nimic mai simplu decât acest raționament. Nimeni nu este atât de puternic și nici îndeajuns de bogat pentru a putea strămuta un popor dintr-un loc în altul. Doar o idee poate reuși așa ceva. Ideea de stat are această forță. În decursul îndelungatei și tragicei lor istorii, evreii nu au încetat să nutrească acest vis regesc: „Anul viitor la Ierusalim”. Acum, trebuie să arătăm că visul poate deveni o realitate luminoasă. […]Popoarele în rândul cărora trăiesc evreii

fig. 1, Theodor Herzl. sunt toate, fără excepție, antisemite, fie că le este rușine de așa ceva, fie că o declară în mod deschis. Așa că, vrem sau nu, suntem și rămânem un grup istoric care poate fi recunoscut prin caracteristicile sale omogene. Suntem un popor și inamicul este acela care ne constrânge la toate acestea, așa cum s-a întâmplat mereu în istorie. Într-o asemenea atmosferă de restriște ne adunăm și, dintr-o dată, ne dăm seama de forța noastră. Da, noi avem forța de a crea un stat, un adevărat stat model. Dispunem de toate mijloacele necesare pentru o asemenea misiune”.

CAPITOLUL I

DE LA DIVIZAREA ORIENTULUI MIJLOCIU LA PROCLAMAREA INDEPENDENȚEI

STATULUI EVREU

I.1. Acordul Sykes-Picot (1916)

Acordul Sykes–Picot din 1916, a fost o înțelegere secretă între guvernele Angliei și Franței, cu aprobarea Imperiului Rus. Marea Britanie și Franța au decis divizarea Orientului Mijlociu în zone de interese de tip colonial printr-un plan care urma să creeze o serie de state arabe sau, eventual, o confederație de state arabe. La 16 mai 1916 s-a ajuns la o înțelegere secretă trasată în linii mari de către reprezentanții Marii Britanii, Sir Mark Sykes și al Franței, François Georges-Picot.

Marea Britanie urma să preia controlul asupra teritoriilor pe care se regăsesc astăzi Iordania, sudul Irakului și o mică zonă în Palestina, în jurul portului și golfului Haifa, pentru a-și asigura accesul la Marea Mediterană. Franța, la rândul ei, urma să preia controlul asupra teritoriilor din sud-estul Turciei, nordul Irakului, Siria și Libanul.

Rusia ar fi urmat să primească Constantinopolul, Strâmtorile Turcești și o parte a Armeniei. După 1918, Turcia, și-a păstrat Anatolia, Antalia, Rumelia (Sudul Balcanilor), strâmtorile Bosfor și Dardanele.

fig. 2, Acordul Sykes-Picot (1916).

Legenda:

     Zona de ocupație franceză.

     Zona de ocupație britanică.

     Zona de ocupație rusă.

     Zona "A" – protectorat francez.

     Zone "B" – protectorat britanic.

     Zone internaționale.

Puterilor semnatare le revenea dreptul de a decide asupra modului de împărțire a teritoriilor cucerite, după bunul plac și propriile interese. Palestina urma să primească un statut de administrație internațională, în acord cu Rusia.

Între granițele astfel trasate s-au format noi popoare, (irakienii, care consideră Kuweitul ca parte integrală a Irakului, palestinienii ș.a.), poporul kurd a fost împărțit între patru state, Turcia, Siria (dominație franceză), Irak și Iran (dominație britanică).

I.2. Declarația Balfour

În timpul Primului Război Mondial armata britanică a ocupat integral Palestina. Ministrul de externe britanic, baronul Arthur Balfour adresându-se printr-o scrisoare lordului Walter Rothschid (cel care era la conducerea mișcării sioniste internaționale), menționa la 2 noiembrie 1917: “Guvernul Majestății-Sale privește favorabil stabilirea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu și va utiliza toate eforturile sale pentru a înlesni înfăptuirea acestui obiectiv fiind de bună seamă, clar înțeles că nu se va întreprinde nimic care să poată aduce prejudicii civile și religioase ale comunităților neevreiești în Palestina”, comunicare cunoscută sub numele de „Declarația Balfour”(vezi anexa 1). Disponibilitatea guvernului Imperiului Britanic de a permite instalarea evreilor în Palestina se afirmase în contextul Primului Război Mondial, deoarece se urmărea atragerea capitalului evreilor. Pentru a împiedica formarea unui stat sionist anul 1919, arabii s-au unit și au trimis petiții la Liga Națiunilor denunțând politica acestora, dar fără rezultat favorabil din cauza aprobării expresă a mandatarului britanic, ca instrument al Ligii. La Conferința de la San Remo (1920), s-a hotărât desființarea Imperiului Otoman, și crearea unui nou stat, Palestina, administrat și guvernat de armata britanică.

Arabii nu erau de acord cu declarația șefului diplomației britanice, în timp ce organizațiile sioniste

exercitau presiuni pentru urgentarea începerii negocierilor în vederea înființării Statului Israel. În anul 1922, urmare creșterii nemulțumirilor populației arabe, guvernul englez a dat publicității o Carte Albă prin care se afirma că nu fig. 3, Arthur Balfour ministrul,

se dorește a se realiza în Palestina un stat evreiesc, ci doar de externe britanic.

înființarea unui cămin national, fără a se leza interesele arabe.

Sub protecția și cu încurajarea autorităților mandatare, se dezlănțuie imigrarea masivă a cetățenilor evrei, care va duce la schimbări esențiale în structura demografică a țării. Toate aceste acțiuni au contribuit la accentuarea aversiunii față de puterea mandatară soldându-cu cu ample ciocniri violente.

I.3.Violențele din Palestina între puterea mandatară, arabi și evrei

Altercațiile între evrei și arabi declanșate în anul 1929, au luat treptat o formă anticolonialistă, care a fost înăbușită de către forțele britanice, prin apelarea la forțele din Malta și Egipt. În anul 1939 guvernul britanic a publicat o nouă Carte Albă prin care se limitau imigrările, se stabileau restricții la achiziționarea de pământuri și se pronunța pentru drepturi egale între arabi și evrei.

Pământurile erau cumpărate de către Agenția Evreiască, condusă de David Ben Gurion. După anul 1939, are loc un masiv exod evreiesc, datorită organizării transporturilor clandestine, provocate de situația din Germania hitleristă. S-au propus tot felul de destinații pentru întemeierea statului evreiesc, cum ar fi insula Madagascar sau Prusia, după eventuala victorie împotriva hitleriștilor, împreună cu evacuarea germanilor, dar Ben Gurion nu a acceptat ca variantă decât Palestina.

Pentru a avea sorți de reușită Gurion a organizat formațiuni speciale de intervenție, numite Hagana (armata clandestină a evreilor în Palestina), cu scopul de a executa misiuni antibritanice, dar care ulterior în timpul declanșării războiului mondial, au luptat alături de armata engleză, în vederea organizării unei rezistențe împotriva oștilor germano-italiene și împotriva înaintării spre Egipt, a blindatelor generalului Rommel. În Palestina au fost stabilite unități de comandă care purtau numele Palmah (constituiau primele trupe evreiești pe teritoriul Palestinei).

Organizația Mondială Sionistă a organizat proteste care au vizat prevederile Cartei Albe, dar britanicii nu au abrogat textele referitoare la restricționarea vânzării de pământ sau limitarea imigrației, situație ce va da naștere unor nemulțumiri fără precedent și de mare amploare, care veneau din partea unor grupări extremiste, cum ar fi “Irgun Zvai Leumi”, dar mai ales din partea unei facțiuni dezidente “grupul Stern”.

În 1944 “Irgun Zvai Leumi”, condusă de Menahem Beghim, va conduce o violentă campanie teritorială, care a mers până la uciderea unor soldați britanici, culminând cu încercarea de asasinare a ministrului britanic la Cairo. Ben Gurion, comandantul Hagana a declanșat o operațiune teroristă care s-a extins asupra întregii Palestine sub numele de cod “sezonul de vânătoare”, iar palestinienii arabi au replicat prin scufundarea unui vapor cu refugiați în apropiere de chei, care a dus la moartea a 252 de oameni.

Apogeul acțiunilor teroriste evreiești a fost atins când a fost distrusă o aripă a hotelului “Regele David” din Ierusalim și care a dus la moartea a 86 de functionari publici, arabi, evrei și englezi.

fig. 4, Hotelul Regele David din Ierusalim, distrus.

În urma înrăutățirii relațiilor dintre puterea mandatară și mișcarea sionistă grupările Hagana, Irgun și Lehi, au încheiat o alianță, numită “Mișcarea de rezistență ebraică”, îndreptată împotriva prezenței Angliei în Palestina. Guvernul englez a trecut la represalii, condamnând la moarte sau la închisoare pe viață pe evreii asupra cărora se găseau arme sau uniforme.

O comisie specială a ONU a făcut recomandarea ca Palestina să devină stat independent, alții doreau federalizarea acestuia cu autonomie proprie pentru fiecare dintre părți, dar majoritatea au propus divizarea în doua state (evreu și arab).

Rezoluția 181/II din 29 noiembrie 1947 cunoscută ca rezoluția pentru divizarea Palestinei a decis ca cele două state să abțină independența la 15 mai 1948, precum și internaționalizarea Ierusalimului. Evreii acceptă propunerea, dar palestinienii și alte state arabe resping rezoluția considerând că este injustă și ilegală.

Violențele renasc cu și mai mare intensitate când forțele britanice se pregătesc să părăsească zona, chiar devansând termenul de retragere, pentru data de 15 mai 1948. Forțele evreiești aplică planul „Dalle” care viza ocuparea teritoriilor arabe care erau părăsite de puterea britanică. De asemenea și forțele neregulate ale arabilor palestinieni desfășoară acțiuni militare.

Un act deosebit de sângeros sa desfășurat în satul Deir Yasin, cu populație palestiniană, când localnicii care au încercat să evite lupta, au fost uciși, numărul victimelor ridicându-se la 255. Răspunsul palestinian nu a întârziat, fiind atacată o patrulă sionistă, în urma căruia au fost omorâte 77 de persoane.

Populația arabă palestiniană de teama unui nou val de acțiuni sângeroase de genul celui petrecut la Deir Yasin alege să părăsescă satele în care locuiau. Până la expirarea madatului britanic s-a hotărât ca o comisie ONU formată din cinci state (Bolivia, Danemarca, Panama, Filipine și Cehoslovacia), să preia administrarea Palestinei pe măsură ce trupele engleze se vor retrage.

Violențele sau înmulțit, deoarece statele arabe au spus că nu vor ține cont de hotărârile ONU. Comisia celor cinci a solicitat Consiliului de Securitate punerea la dispoziție a contingentelor militare, considerând că altfel era imposibilă menținerea securității în Palestina. SUA a început să se amestece în problema Palestiniană, care, în lipsa puterii mandatare, cauzată de retragerea acesteia, sugera să se relizeze transferul administrației Palestinei, către Consiliul de Tutelă a ONU.

I.4. Holocaustul

fig. 5, Lagarul Birkenau.

În antichitate holocaustul era o jertfă adusă zeilor în care un animal era ars în întregime. Astăzi asociem holocaustul cu exterminarea evreilor din Europa de către Germania nazistă. Partidul Nazist a întreprins activități în perioada 1933-1939 pentru eliminarea evreilor din viața economică (agenții guvernamentale, bănci și lumea afacerilor), prin care se urmărea emigrarea acestora.

Asasinarea unui diplomat german la Paris în data de 9 noiembrie 1938, de către un evreu, a fost urmată de o serie de represalii în Germania, când geamurile magazinelor evreiești au fost sparte, 20.000 de oameni arestați și toate sinagogile incendiate, acțiune cunoscută ca Kristallnacht („Noaptea de cristal”). Evreii din Germania și Austria (câteva sute de mii), au reușit să se refugieze în alte țări. Odată cu începerea celui de-al doilea război mondial armata nazistă a ocupat Polonia (jumătatea vestică), în septembrie 1939, preluând și o populație de circa 2 milioane de evrei.

fig. 6, Geamuri sparte în „Noaptea de Cristal”.

Evreii din Polonia au trebuit să îndure persecuții mult mai dure decât cele aplicate în Germania, fiind forțați să se mute în ghetouri înconjurate de ziduri și împrejmuite cu sârmă ghimpată. După invadarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste de către trupele germane în vara anului 1941, au fost detașate unități speciale SS (3000 de oameni), pentru a ucide pe loc, toți evreii. Herman Göring, secundul la conducerea Germaniei, a transmis o dispoziție șefului Serviciului de Securitate Reinhard Heydrich, prin care era expres solicitată organizarea „soluției finale la problema evreiască” în teritoriile din Europa aflate sub ocupație nazistă, în acest sens construindu-se lagăre echipate cu facilități pentru gazarea oamenilor, în Polonia. Acestea au fost amplasate în localitățile Kulmhof, Belzec, Sobibor, Treblinka, Lublin, și Auschwitz. La Kulmhof au murit 150.000 de oameni gazați, la Belzec au fost uciși prin intoxicare cu monoxid de carbon 600.000 de evrei, la Sobibor 250.000, la Treblinka 800.000, iar la Auschwitz peste un milion de oameni au fost gazați cu acid cianhidric (care avea un efect omorâtor foarte rapid). La Auschwitz în apropiere de Cracovia soseau victime din toată Europa, fiind cel mai mare lagăr de concentrare, unde se făceau și experimente medicale pe subiecți umani, de exemplu sterilizările. Deținuții erau exploatați la muncile grele

din industrie indiferent de naționalitate. fig. 7, Crematoriu de la Auschwitz-Birkenau.

I.5. Proclamarea independenței statului evreu

Winston Churchill, care era un mare admirator al mișcării sioniste a grăbit decizia Marii Britanii de a apela la medierea Națiunilor Unite, în felul acesta Londra devenind principalul centru de mediere al problemei evreiești, la Lake Success. S-a discutat în cadrul Adunării Generale a ONU viitorul celor două popoare, arab și evreu.

La capătul a 32 de ședințe s-a ajuns la Decizia de partaj, hotărându-se crearea a două state independente. La 28 martie 1948 statele Unite ale Americii au declarat că renunță la Planul de partaj, decizie din cauza căreia se anticipa un recul în calea înfăptuirii statului evreu. Consiliul Național al Evreilor din Palestina (Vaad Leumi), în ianuarie 1948, a anunțat public decizia de proclamare a unui stat evreiesc, iar în aprilie același an, Comitetul Provizoriu de Guvernare a desemnat un Comitet Executiv compus din 13 persoane și condus de către David Ben Gurion.

Cu câteva ore înainte de expirarea mandatului britanic, David Ben-Gurion proclama la Tel-Aviv independența statului Israel, împuternicit de rezoluția Consiliului General al Națiunilor Unite” și ”prin virtutea dreptului nostru natural și istoric”. Evreii și-au declarat independența pe teritoriile alocate, prin Proclamația de Independență rostită la data de 14 mai, 1948 (vezi anexa 2).

SUA recunoaște această independență după numai 11 minute, iar URSS la 17 mai 1948. Reconsiderarea politicii americane față de problema Palestinei pornea în primul rând din rațiuni economice, prin care se încerca stoparea politicii britanice în Orientul Mijlociu, în competiția pentru sferele de influență, dar și din sentimente umane, datorită culpabilizării lumii occidentale față de atrocitățile comise în perioada holocaustului, care a făcut să se nască o simpatie pentru supraviețuitorii acestor orori. La 11 mai 1949, Israelul a fost admis ca membru în cadrul ONU.

fig. 8, David Ben Gurion, Prim ministrul statului Israel.

CAPITOLUL II

RĂZBOAIELE ARABO-ISRAELIENE

ȘI NEGOCIERILE DE PACE

II.1. Războiul de independență (1948)

La 15 mai 1948, în ziua imediat următoare de la declararea independenței, izbucnește primul război între statul proaspăt fondat, Israel și țările arabe, Egipt, Irak, Iordania, Siria și Liban. Cu toate că forțele arabe au beneficiat de avantajul tactic, luând prin surprindere forțele israeliene și fiind totodată mult mai omogene, acestea din urmă au fost avantajate de liniile interioare de comunicații și de așezările fortificate.

De asemenea, forțele arabe au fost dezavantajate de faptul că nu au luat în calcul numărul mare al efectivelor israeliene datorat capacității de mobilizare și solidaritate, însoțite de o determinare foarte puternică, venită din partea populației evreiești. Îmbunătățirea resurselor militare ale Israelului s-a realizat cu ajutorul susținătorilor din Statele Unite ale Americii și Europa,

care au trimis constant echipamente militare în Israel.

Totodată, deși Israelul a fost nevoit să lupte pe trei

fig. 9, Primul Război Arabo-Israelian. fronturi pentru a se apăra, a fost avantajat de

coordonarea ineficientă a forțelor inamice. Războiul de independență din 1948 s-a desfășurat pe o perioadă de un an de zile, cunoscând trei etape, până în iulie 1949 și s-a încheiat printr-o serie de acorduri de armistițiu.

Aceste acorduri au fost impuse de Organizația Națiunilor Unite și prevedeau împărțirea Palestinei în două state, unul evreiesc și unul arab.

După încetarea luptelor a devenit evidentă, imediat, problema refugiaților palestinieni aproximativ 750.000 arabi din 1.500.000 pe care-i număra Palestina au părăsit teritoriul

fig. 10, Refugiați palestinieni.

israelian. Oricum ar fi, acea plecare a reprezentat un câștig pentru israelieni, deoarece în felul acesta, era asigurat caracterul evreiesc al noului stat care, în 1950, număra mai mult de 1.000.000 de evrei față de numai 160.000 de palestinieni.

În pofida unei rezoluții a Națiunilor Unite, votată în decembrie 1948, primul ministru Ben Gurion s-a opus întoarcerii refugiaților palestinieni, tocmai când era în curs de organizare o nouă imigrație evreiască în masă, încurajată de Legea întoarcerii. Palestinienii deveneau marii învinși ai noii ordini regionale create de război.

Drama refugiaților adunați în tabere, în așteptarea unei victorii a armatelor arabe, va amplifica de atunci conflictul și va contribui la prelungirea lui.

Adunarea Generală a O.N.U., a adoptat două hotărâri la data de 9 decembrie 1949, una referitoare la internaționalizarea orașului Ierusalim, iar cealaltă prin care se solicita Israelului părăsirea acestui oraș.

Knessetul (Parlamentul israelian), nu a fost de acord cu internaționalizarea Ierusalimului, respingând propunerea O.N.U., mai mult la 29 ianuarie 1950, l-a proclamat capitala țării. Liga Arabă și-a exprimat disponibilitatea de a avea convorbiri de pace cu Israelul prin intermediul Comisiei de Conciliere a O.N.U., solicitare transmisă în anul 1951, dar cu anumite condiții referitoare la reîntoarcerea refugiaților palestinieni, la respectarea liniile de partajare stabilite de O.N.U. în Palestina în anul 1947, precum și la respectarea internaționalizării Ierusalimului. Solicitările au fost în totalitate respinse de către Israel, care dorea ca situația existentă după războiul de independență să fie permanentizată.

II.2. Criza Suezului

În 1956, profitând de izolarea Egiptului cauzată de naționalizarea canalului de Suez, (stat care lansase o cruciadă împotriva evreilor), Israelul a dezlănțuit o ofensivă

fig. 11, Moshe Dayan.

preventivă care, sub comanda lui Moshe Dayan, a dus la ocupararea temporară a Peninsulei Sinai și a Fâșiei Gaza.

La acțiunea Israelului s-a adăugat intervenția trupelor anglo-franceze din Port Fuad și Port Said.

fig. 12, Gamal Abdul Nasser.

Războiul arabo-israelian desfășurat în anul 1956, a constat în atacarea Egiptului de către marile puteri Franța și Marea Britanie, care doreau să redobândească controlul asupra Canalului Suez, ca urmare directă a hotărârii președintelui egiptean Gamal Abdul Nasser de a naționaliza Canalul Suez și respectiv Israelul, care solicita încetarea atacurilor unităților egiptene “fedaini” împotriva populației civile israeliene și respectarea dreptului la tranzit prin Canalul Suez al navelor israeliene. O altă cauză a escaladării conflictului a fost respingerea ofertei americano-britanice de a construi barajul de la Assuan.

fig. 13, Distrugătoarele Marinei Regale din Sliema Creek, în timpul crizei Suezului.

Trupele parașutate aparținând unităților de elită engleze și franceze au ocupat orașele Port Said, Port Suez și Ismaelia, la data de 29 octombrie 1955, iar Tzahal-ul (armata israeliană) a distrus în cinci zile rezistența egipteană ocupând Peninsula Sinai.

Egiptul a suferit o înfrângere categorică, dar situația a luat o întorsătură neobișnuită din cauza intervenției venită din partea Moscovei și în special, a Washingtonului, care i-a obligat pe francezi, englezi și israelieni să se retragă. În urma acestui conflict, prin tratatele semnate, se va pune practic capăt stăpânirii de peste o sută de ani a celor două mari puteri beligerante, în Orientul Mijlociu, iar Egiptul a intrat în sfera de influență a URSS. Ceea ce este de observat și de reținut este faptul că, pe plan internațional, președintele Egiptului Gamal Abdul Nasser, datorită acțiunilor sale excentrice (naționalizarea canalului Suez (26 iunie) și blocarea Strâmtoarei Tiran), a constituit o preocupare importantă în rândul principalelor puteri.

Marea Britanie urmărea să-l convingă pe președintele Egiptului să-i accepte importanța dată de stăpânirea acestor teritorii din vechi timpuri, iar Statele Unite ale Americii urmăreau atragerea președintelui egiptean în planul ei de eliminare a influenței Uniunii Sovietice din Orientul Mijlociu, prin consacrarea politicii de îngrădire. În schimb, cea care avea să câștige sprijinul Egiptului era chiar Uniunea Sovietică datorită furnizării acestui stat a armamentului de calitate superioară.

Israelul vedea în acțiunea de invadare a Egiptului mai multe oportunități, nu doar aceea de a debloca Strâmtoarea Tiran, dar și să contribuie la împiedicarea forțelor armate egiptene să recurgă la folosirea armamentului obținut din tranzacția, din 1955, cu Cehoslovacia și totodată la îngrădirea fedainilor (soldați egipteni) să mai acționeze în Fâșia Gaza, lucru care reprezenta o amenințare pentru securitatea Israelului.

După război, Israelul deținea o pozițe strategică care îl făcea să fie principala putere în zonă. Acesta deținea malul estic al Canalului Suez și Golful Akaba care erau importante pentru traficul maritim, Peninsula Sinai, Podișul Golan și Cisiordania, teritorii care erau importante pentru întinderea lor strategică.

II.3. Războiul de șase zile (1967)

În ianuarie 1967 nimeni nu întrezărea că un război va cuprinde întreg Orientul Mijlociu. Căștile Albastre ale Națiunilor Unite separau încă din 1957 forțele Israelului și ale Egiptului, denumit la momentul respectiv Republica Arabă Unită (RAU). De pe înălțimile Platoului Golan artileria siriană va lansa bombardamente împotriva fermelor israeliene (kibbutz). În data de 12 mai capitalele arabe primesc telegrame de la Moscova prin care li se aduce la cunoștință că la granița de nord sunt concentrate trupe ale statului Israel gata să atace Siria.

Președintele sirian cere Egiptului să acționeze în baza acordului de apărare mutuală dintre cele două țări. Gamal Abdel Nasser își mobilizează trupele. Guvernul de la Tel Aviv încearcă să dezmintă existența acestor trupe, aspect confirmat și de secretarul general al Națiunilor Unite, U Thant. În data de 16 mai 1967, Gamal Abdel Nasser decide să evacueze Căștile Albastre și să le redirecționeze către Gaza și Sharm el Sheikh, în acest fel lăsându-i pe egipteni și israelieni față în față.

La 24 mai Nasser a luat decizia de a nu mai permite tranzitul navelor israeliene prin Strîmtoarea Tiran. Uniunea Sovietică și SUA nu vor să fie angrenate într-un conflict pe care niciuna din ele nu îl conduc, mai mult America era implicată în conflictul din Vietnam. URSS era aliatul statelor arabe în Orientul Mijlociu, iar politica Kremlinului contribuia la deteriorarea atmosferei din această zonă, susținând că în situația în care Israelul va ataca statele arabe, Uniunea Sovietică va ajuta aceste țări.

Abba Eban ministrul de externe israelian pleacă într-un turneu la Paris, Londra și Washington, sperând că Marile Puteri îl vor putea determina pe Nasser să ridice blocada impusă. Franța a afirmat că nu va sprijini Israelul în acest diferend, în schimb Marea Britanie a susținut că se va ralia acțiunilor SUA de a forța blocada Stâmtorii Tiran. Președintele american îl sfătuiește să nu implice țara într-un conflict, sugerând că se va găsi o soluție în cadrul Națiunilor Unite. Încrederea statelor arabe era foarte mare, toate alăturându-se guvernului de la Cairo, sperând că în cinci zile să lichideze micuțul stat al Israelului.

Niciodată Israelul nu a fost atât de aproape de disoluție. Knessetul (guvernul israelian), fiind în imposibilitatea de a găsi soluții viabile, se decide ca prim ministru Levi Eskhol să constituie un cabinet de uniune națională. Moshe Dayan obține portofoliul Apărării Naționale și pentru prima dată este cooptat Menachem Begin, viitorul prim ministru. Forțele statelor arabe erau net superioare în special cele aeriene care însumau 840 de avioane, contra celor numai 280 ale israelienilor, la numărul blindatelor se regăsea aceeași disproporție, Egiptul poseda 800 de tancuri, la care se adăugau 250 blindate iordaniene, 200 siriene și 400 irakiene.

Conform ministrului apărării, Moshe Dayan, forțele israeliene au declanșat, la data de 5 iunie 1967 ora 7:45, un atac surpriză asupra bazelor aeriene ale Egiptului. Aparatele de zbor ale statului evreu atacau la sol aviația egiteană. Primul val deteriora pistele și imobiliza aeronavele la sol, iar al doilea dădea lovitura decisivă. În numai trei ore, cea mai mare flotă aeriană a Orientului Mijlociu a fost distrusă.

fig. 14, Prizonieri Egipteni.

Opt formații de aparate MIG 21 nou achiziționate au pierit în flăcări. În urma acestui atac au fost bombardate 16 aerodromuri și au fost distruse 416 avioane egiptene, siriene și iordaniene. Israelul apierdut 26 de avioane și 21 de piloți. În data de 7 iunie Israelul cucerește Orașul Vechi al Ierusalimului. Abba Eban, ministrul de Externe a ținut o conferință de presă unde a declarat că “Niciodată n-a existat vreo țară care să fi făcut uz de armatele sale într-un scop mai drept și mai legitim. Am informat, în dimineața aceasta, Consiliul de Securitate și ambasadele celor patru Mari Puteri, că noi acționăm pentru a respinge agresiunea egipteană, pe baza articolului 51 din Carta Națiunilor Unite”. Observatorii au considerat informația furnizată de către Ierusalim, cum că Israelul ar fi fost atacat de către Egipt, credibilă, timp de mai multe zile. Războiul arabo-israelian din 1967 a reprezentat un război al cantității și al calității. Războiul de șase zile, așa cum sugerează și numele, a durat din 5 iunie 1967 până în 10 iunie 1967.

De această dată, importanța conflictului a fost dată și de implicarea efectivă a celor două superputeri, Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică. Părțile beligerante erau pe de o parte, Israelul, care beneficia de susținerea Statelor Unite ale Americii și, de cealaltă parte, erau situate statele arabe, Egipt, Iordania și Siria, beneficiind de sprijinul Uniunii Sovietice.

Egiptul, susținut de celelate state arabe a reprezentat elementul cantitativ, iar armata israeliană a reprezentat elementul calitativ.

Statele arabe depășeau Israelul de câteva ori ca suprafață, ca număr al populației, în domeniul resurselor și pe plan militar. Nasser, în încercarea lui de a atrage sprijinul sovietic, în condițiile în care era clar că Egiptul se află în imposibilitatea unui răspuns al atacurilor israeliene și fiind conștient de faptul că Uniunea Sovietică va acționa și ea în cazul implicării Statelor Unite ale Americii, a recurs la convingerea regelui Iordaniei și a celorlate state arabe că Israelul a fost susținut în declanșarea atacurilor din 5 iunie de către forțele britanice și americane, solicitându-le să facă public acest lucru, ceea ce a dus la ruperea relațiilor diplomatice a numeroase țări arabe cu Washingtonul.

Pe teritoriul Iordaniei, regele Hussein declanșează atacul asupra granițelor cu Israel, urmărind înaintarea înspre Ierusalim și ocuparea stabilimentelor aparținând Organizației Națiunilor Unite. Israelul l-a somat pe regele Iordaniei să înceteze orice acțiune pentru a nu atrage un răspuns violent din partea forțelor israeliene, întrucât războiul era purtat cu Egiptul, nu cu Iordania. Conducătorul Iordaniei a ignorant acest ultimatum temându-se că dacă nu va acționa va risca să-și piardă regatul. Israelul a atacat forțele iordaniene distrugându-le 29 de avioane.

În ziua următoare, la data de 7 iunie, forțele israeliene au continuat campania de cuceriri. Prin ocuparea sudului Sinaiului, armata israeliană a înaintat treptat ajungând să ia în stăpânire, la data de 8 iunie, întreaga Peninsulă Sinai și malul stâng al Canalului Suez.

Istoricul cuceririlor israeliene din timpul războiului din 1956 se repetă, însă, de această dată, ambițiile obținerii de teritorii sunt mult mai mari.

La data de 10 iunie, Moscova anunța că va recurge la măsurile necesare de ordin militar, în cazul în care Israelul, care a fost atenționat să-și oprească campaniile de cuceriri, nu va înceta orice înaintare, fiind întreaga lume amenințată la acel moment, cu izbucnirea unui război nuclear.

URSS rupe relațiile diplomatice cu Israelul, iar Kosâghin prim ministrul URSS, trimite un mesaj președintelui american, Johnson prin care atrăgea atenția că “în fața unei agresiuni criminale URSS nu va sta indiferentă”. Președintele american Lydon Johnson nu cedează șantajului sovietic și ordonă tuturor unităților Flotei a VI-a să se îndrepte către zona de conflict, pregătite să intervină dacă sovieticii ar fi încurajat Egiptul să contaatace Israelul, replicând că în situația în care URSS se va implica militar, Statele Unite vor intra în luptă.

Kosâghin la rândul său a afirmat că dacă SUA dorește război, atunci asta vor avea. Președintele american rămâne ferm și plasează trupele în poziție de apărare a Israelului solicitând ca Flota să se apropie de coasta siriană. În urma armistițiului dintre Israel și Siria s-a evitat un conflict între SUA și URSS, președintele american afirmând după ceva vreme că “Al Treilea Război Mondial a fost evitat la limită”.

Încetarea ostilităților are loc în mai multe etape, cu o oarecare întârziere, datorată solicitărilor statelor arabe ca Israelul să părăsească necondiționat teritoriile ocupate, fiind până la urmă acceptate fără nici o condiție. Astfel, Iordania este prima care acceptă înțelegerea cu Israelul, la data de 7 iunie 1967.

La data de 8 iunie capitulează Egiptul, iar la data de 10 iunie 1967 este încheiată înțelegerea de retragere a Israelului din Siria. Organizația Națiunilor Unite adoptă la data de 22 noiembrie 1967, rezoluția 242, prin intermediul căreia era prevăzută retragerea Israelului de pe suprafața teritoriilor ocupate. Prevederile acestei rezoluții s-au dovedit a fi destul de neclare, lucru care a contribuit la iscarea conflictelor următoare.

La sfârșitul războiului, Israelul deținea o suprafață de 88.550 de kilometri în comparație cu cei 20.250 pe care îi deținea înaintea războiului. Pericolul distrugerii statului israelian de către forțele arabe a fost eliminat. Noile cuceriri teritoriale aveau, însă, să provoace disensiuni chiar în interiorul statului Israel, o parte a populației dorind întrebuințarea acestora, pe când cealaltă parte a locuitorilor evrei susțineau returnarea teritoriilor cucerite deținătorilor de drept.

Prin războiul preventiv pe care l-a declanșat, Israelul a reușit să întoarcă în favoarea sa situația care inițial îl cataloga drept victimă. În aceste condiții, Israelul reprezenta o amenințare și mai mare la adresa statelor arabe, mai ales pe fondul susținerii de care beneficia din partea Statelor Unite ale Americii. Extinderea statului israelian a pus capăt planului măreț al președintelui Nasser de realizare a unei unități pan-arabe.

Războiul de Șase Zile a fost aplicația perfectă a războiului fulger (Blitzkrieg), în locul celor cinci zile prevăzute pentru cucerirea Israelului și a celor 40.000 de morți estimați, s-a ajuns ca evreii să obțină victoria cu doar 679 de morți, spre deosebire de tabăra arabă care a înregistrat un număr de 25.000 de victime.

Pentru lumea arabă înfrângerea a reprezentat un adevărat dezastru. În urma analizelor ulterioare conflictului s-a constatat ca statele arabe discutau despre victoria cu Israelul, dar nu știau cum să acționeze ca să o obțină. Egiptenii așteptau avioanele israeliene dinspre est, unde erau orientate și radarele, iar ele au venit dinspre nord și vest.

Șeful forțelor irakiene în Iordania afirma că “dacă arabii ar fi atacat primii ar fi fost în Tel Aviv în mai puțin de trei zile”, iar președintele sudanez sublinia că “trupelor arabe le-a lipsit coordonarea, Israelul având un comandament unit, în vreme ce arabii s-au luptat cu forțe separate, sub comandamente separate”.

Președintele egiptean și regele Hussein au menționat în mod deosebit că “inamicul știa despre noi mai multe decât știam noi înșine” făcând referire la serviciul de informații israelian, care și-a dovedit superioritatea.

fig. 15, Fotografia celebră a lui David Rubinger:

Parașutiști israelieni la Zidul Plângerii din

Ierusalim, imediat după capturarea sa de la

Iordanieni în Războiul de Șase Zile 1967.

II.4. Războiul Arabo-Israelian (1973)

Războiul arabo-israelian din 1973, a fost un conflict armat între Israel și țările arabe Egipt și Siria, declanșat pentru a se recupera teritoriile pe care Israelul le-a ocupat în “Războiul de 6 zile” din 1967.

Deoarece conflictul a început de sărbătoarea evreiască Yom Kippur, acest conflict a primit numele acesteia. În urma conflictului din 1967, Israelul a obținut controlul asupra peninsulei Sinai a Fâșiei Gaza, stăpânite anterior de Egipt, asupra Înălțimilor Golan, aparținând inițial Siriei, asupra West Bank precum și a Ierusalimului estic, administrate inițial de Iordania.

fig. 16, Generalul-maior în rezervă Ariel Sharon (al doilea din dreapta), Locotenent-generalul

Haim Bar Lev (al treilea din stânga) și Moshe Dayan (centru) se consultă, la 17 octombrie 1973, în

timpul Războiului din Orientul Mijlociu din 1973.

Mai tarziu, în același an, Națiunile Unite au adoptat o rezoluție cerând retragerea Israelului din aceste teritorii în schimbul recunoașterii independenței acesteia. Succesorul lui Nasser, Anwar al-Sadat, a încercat pe căi diplomatice să determine retragerea evreilor pregătind totodată armata Egiptului pentru război. În fiecare an, Națiunile Unite au emis rezoluții cerând Israelului să se retragă, iar Statele Unite au avut parte de critici ale comunității internaționale vizând suportul acordat statului Israel.

Egiptul și Siria și-au lansat atacul împotriva Israelului pe 6 octombrie, 1973. Sursele de informație ale armatei israeliene nu au tinut cont de riscul unui atac arab, în condițiile în care nici armata nu era pregătită pentru un război.

Armatele lui Sadat au traversat rapid Canalul de Suez, reușind să străpungă linia de fortificații Israeliene aflate de-a lungul malului estic al Canalului, numit linia Bar-Lev, pe care evreii îl credeau impenetrabil. De asemenea Egiptul a întărit regiunea pentru a-și apăra poziția.

Conștient de puterea limitată a armatei sale în privința modului de atac, Sadat nu o ordonat o înaintare spre teritoriul deținut de Israel în Sinai. Dimpotrivă, armatele sale au luat o mică parte din ținutul aflat pe întreaga lungime a malului estic al Canalului. Între timp, forțele siriene avansau în teritoriul Înălțimilor Golan.

Pe la mijlocul lui Octombrie, Israelul și-a mobilizat trupele și

a lansat o serie de contraatacuri pe ambele fronturi. În ciuda unor grave pierderi inițiale, israelienii au recucerit terenul și au trecut fig. 17, Anwar al-Sadat.

prin forță dincolo de granițele Siriei.

Israelul a lansat apoi o contraofensiva împotriva Egiptului, traversând Canalul de Suez, avansând în această țară și înconjurând Armata a III-a. Până la sfârșitul războiului, forțele israeliene au avansat până la 100 km de Cairo și 40 km de Damasc.

Starea precară în care se aflau armatele arabe au grabit încheierea războiului. A încurajat de asemenea intervenția imediată a Statelor Unite, care au furnizat arme Israelului în timpul războiului, și Uniunii Sovietice, care a aprovizionat forțele arabe. Din cauza acordării sprijinului american pentru statul Israel, națiunile OAPEC (OPEC și Arabia Saudită), au impus un embargo împotriva SUA și a altor țări, provocând o criză a petrolului în anul 1973.

fig. 18, Henry Kissiniger.

URSS, crezând intr-o victorie a Egiptului și o posibilă destabilizare a guvernului israelian, a sugerat Statelor Unite, că o acțiune a armatei israeliene ar determina un răspuns sovietic, incluzând intervenția în favoarea salvării Armatei a III-a.

H. Kissniger a cerut și a primit totodată permisiunea lui Nixon de a pune trupele americane în alertă nucleară. Și sovieticii și americanii s-au retras aproape imediat din confruntare. Încetarea focului a avut loc pe 26 octombrie.

În următorii doi ani, Kissinger a negociat cu reprezentanții statelor arabe și cu cei ai Israelului, rezultatul acestora ducând la un acord de dezarmare prin care Israelul returna Siriei teritoriul capturat în războiul din 1973 și la primul acord de dezarmare israeliano-egiptean în mai 1974.

II.5. Acordurile de la Camp David (1978)

Menachem Begin, a câștigat alegerile din 1977 și a ajuns la conducerea statului Israel. Anwar al-Sadat, care a fost factorul declanșator al războiul din 1973, în vederea recuceririi Sinaiului, era nemulțumit de ritmul cu care se desfășura procesul de pace și în noiembrie 1977 a avut inițiativa de a vizita Israelul, fiind primul șef de stat arab care a ținut un discurs în parlamentul acestei țări (Knesset), ocazie cu care a recunoscut implicit statul Israel.

În urma acestei vizite istorice președintele Statelor Unite ale Americii, Jimmy Carter, i-a invitat pe cei doi lideri, Sadat și Begin, să participe la un summit la Camp David, pentru negocierea unui tratat de pace în perioada 5-17 septembrie 1978.

fig. 19, Acordul de pace israeliano-egiptean din 1979.

Negocierile au avut ca finalitate semnarea acordului de pace israeliano-egiptean din anul 1979. În conformitate cu prevederile acordului de pace, Israelul urma să-și retrăgă trupele și coloniștii din Sinai, în schimbul normalizării relațiilor cu Egiptul și a realizării unei păci durabile.

Semnarea acestui tratat de pace a produs stupoare în lumea arabă care a fost nevoită să ia atitudine. Comunitatea a decis excluderea Egiptului din Liga Arabă. În timpul desfășurării unei parade militare care marca a opta aniversare a războiului de Iom Kippur, pe 6 octombrie 1981, Anwar al-Sadat a fost asasinat, atentatorii fiind militari nemulțumiți de pacea cu Israelul.

II.6. Războiul din Liban (1982)

La data de 6 iunie 1982, armata israeliană a invadat Libanul de Sud declanșând Operațiunea Pace pentru Galileea, în urma tentativei de asasinat comisă de Organizația Abu Nidal împotriva ambasadorului Israelului în Regatul Unit, Shlomo Argov .

După ce a atacat luptători aparținând Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP), precum și forțe musulmane libaneze și siriene, Israelul a ocupat sudul Libanului și a încercuit unitățile combatante.

Acestea au fost înconjurate în vestul Beirutul și supuse tirurilor bombardamentelor grele, fiind nevoite să negocieze retragerea din Liban cu ajutorul trimisului special Philip Habib și sub protecția forțelor internaționale de menținere a păcii. În Liban, începând cu anul 1976, Israelul a sprijinit milițiile creștine libaneze, în luptele lor împotriva OEP.

 Israelul a creat o zonă de securitate în Libanul de Sud, în timpul Operațiunii Litani din 1978, pe un teritoriu locuit majoritar de creștini, pe care îi ajutau cu armament și cu pregătire militară, care aveau să se organizeze în cadrul Armatei Sud-Libaneze.

fig. 20, Soldați artileriști Israelieni lansând tiruri în Beirut, Liban, 1 iulie 1982.

Forțele Israeliene erau decise să înlăture forțele Organizației pentru Eliberarea Palestinei, de pe o fâșie de 40 km de la nord de graniță.

Navele evreiești au bombardat drumurile de pe coastă pentru a întrerupe liniile de aprovizionare ale Organizației pentru Eliberarea Palestinei, iar avioanele au lovit și ținte din Beirut, fiind hotărâți să îndepărteze OEP din Libanul de Sud.

Pe lângă Beirut, marile orașe din Libanul de Sud, aflate încă în fâșia de 40 km (Tir și Sidon), au suferit multe pierderi. Armata israeliană a capturat Aeroportul Beirut și a ocupat Beirutul de Vest.  Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP), în septembrie 1982, și-a retras o mare parte din forțele prezente în Liban.

Israelul și Libanul în luna mai, a anului 1983, au ajuns la un acord cu ajutorul guvernului american, prin care forțele evreiești urmau să se fie retrase din Liban, formând doar o zonă de securitate pe care se va patrula împreună cu armata libaneză.

Siria a exercitat presiuni asupra Libanului, în urma cărora acordul a fost denunțat în martie 1984. Israelul a început retragerea trupelor în ianuarie 1985, dar în Sudul Libanului a păstrat o mica forță și o miliție susținută de Israel (Armata Libanului de Sud), în zona de securitate considerată zonă-tampon, necesară împotriva atacurilor îndreptate spre teritoriul său, urmând ca retragerea totală să se realizeze în luna iunie, a anului 1985.

II.7. Prima “Intifadă” palestiniană

Mișcarea de eliberare națională a palestinienilor numită ”Intifada, a fost inițiată în anul 1987, fiind considerată prima acțiune a populației la care au participat oameni care nu erau afiliați grupărilor paramilitare.

Au fost desfășurate mișcări de proteste, demonstrații ale tinerilor în fața forțelor armate israeliene, culminând cu aruncarea pietrelor către tancurile sau autovehiculele blindate ale evreilor.

Miza acestor revolte este suveranitatea asupra Cisiordaniei și a Fâșiei Gaza, fiind vorba de constituirea unui mic stat palestinian. Israelul reacționează prin arestări și represiuni armate violente. In data de 16 aprilie un comando evreiesc îl asasinează pe liderul palestinian Abu Jihad responsabilul cu acțiunile violente din teritoriile ocupate.

În 1988 începe să-și facă simțită prezența Mișcarea Hamas, care intenționează să concureze conducerea unită a Intifadei, dar aceasta îl recunoaște ca lider pe Yasser Arafat. La 31 iulie Regele Hussein al Iordaniei, specifică că renunță la suveranitatea asupra Cisiordaniei.

Conducerea unită a Intifadei vede în această acțiune o oportunitate de a deveni unic negociator al Israelului. Consiliul Național Palestinian proclamă independența unui stat Palestina, care va fi vecin cu Israelul, precum și un guvern provizoriu al Palestinei.

În aprilie 1988 Arafat este primit la ONU unde reiterează cele declarate despre independența Palestinei. SUA acceptă deschiderea negocierilor cu Organizația pentru Eliberarea Palestinei, iar statul proclamat de aceasta este recunoscut de 16 țări.

Dialogul americano-palestinian este suspendat de către președintele George Bush, în urma debarcării unui comando palestinian în Israel.

fig. 21, Prima Intifadă-tânar aruncând cu pietre în tancul israelian Merkava.

II.8. Acordurile de la Oslo

Acordurile au fost numite și Declarația de Principii și au reprezentat o încercare de rezolvare a conflictului israeliano-palestinian. Acordurile de la Oslo au marcat o premieră datorită faptului că au fost desfășurate direct între guvernul Israelului și Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP), având drept scop încercarea de a se asigura cadrul necesar viitoarelor negocieri datorită cărora toate celelalte probleme dintre cele două părți să poată fi rezolvate . La Conferința de la Madrid din 1991, au început negocierile preliminare, apoi au fost desfășurate în secret la Oslo, Norvegia, finalitatea acestora având loc la 20 august 1993. Ceremonia oficială a semnării acordului a fost publică, în ziua de 13 septembrie 1993, la Washington, la care au participat președintele Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP), Yasser Arafat, prim ministrul israelian Yitzhak Rabin și președintele american Bill Clinton.

fig. 22, Semnarea „Declarației de Principiu”-1993, de la Washington de către Israel (reprezentat de Rabin) și Organizația pentru Eliberarea Palestinei (Arafat), organizată de președintele Clinton.

Oficialitățile care au semnat documentele au fost Mahmoud Abbas din partea OEP, ministrul de externe, Shimon Peres, pentru Israel, SUA a delegat pe secretarul de stat Warren Christopher, iar din partea Rusiei ministrul de externe Andrei Kozârev.

Acordurile de la Oslo au stipulat înființarea Autorității Nationale Palestiniene (ANP), care urma să aibă responsibilitatea administrării teritoriului aflat sub controlul său. De asemenea prin aceste acorduri s-a solicitat și retragerea forțelor Israeliene din zone ale Cisiordaniei și Fâșia Gaza.

Derularea acestui angajament era anticipată pentru o perioadă de cinci ani, perioadă în care (începând cu mai 1996), va fi negociat un acord permanent. S-au pus bazele unor viitoare discuții referitoare la refugiații palestinieni, securitatea și frontierele coloniilor israeliene, situația Ierusalimului, urmând ca Israelul să acorde treptat autonomie palestinienilor.

Anul următor, cei doi lideri primesc Premiul Nobel pentru Pace, pe care l-au împărțit cu șeful diplomației israeliene din acea perioadă, Shimon Peres.

II.9. Eșecul negocierilor de pace de la Camp David (2000). A doua “Intifadă”

La Camp David, în Statele Unite, în toamna anului 2000, președintele american Bill Clinton încearcă să găsescă un compromis al situației încordate dintre Arafat și Ehud Barak, noul președinte israelian.

Oficialii din Israel au dorit o finalitate a luptelor propunând o înțelegere care să pună capăt ostilităților. Israelienii susținuți de americani au realizat o propunere prin care se oferea palestinienilor controlul asupra Fâșiei Gaza, o capitală palestiniană într-o zonă a Ierusalimului de Est, controlul unei însemnate părți a Cisiordaniei, precum și compensații financiare pentru refugiații palestinieni. Propunerea a fost refuzată de către reprezentantul Organizației pentru Eliberarea Palestinei, Yasser Arafat, fără a prezenta o ofertă proprie. În urma eșecului acestor negocieri a fost declanșată cea de-a doua “Intifadă”, în care atacurile teroriste s-au accentuat, ducând la pierderea încrederii israelienilor în Autoritatea Palestiniană.

Forțele Israeliene de Apărare în urma intensificării atentatelor împotriva populației civilă au desfășurat raiduri în Cisiordania, recurgând la asasinarea agenților activi Hamas, precum și a liderilor grupării.

fig. 23, Camp David.

II.10. Retragerea Israelului din Fâșia Gaza

Premierul israelian Ariel Sharon a prezentat, în vara lui 2004, unui comitet al Knessetului, planurile sale de retragere a tuturor instituțiilor și așezămintelor israeliene din Fâșia Gaza.

„Eliberarea” israeliană a Fâșiei Gaza avea scopul de a frâna atacurile palestinienilor asupra israelienilor. În cea de-a doua intifadă, care a izbucnit în 2000 și a durat jumătate de deceniu, au avut loc numeroase atentate sinucigașe și teroriste lansate de Hamas și de grupările afiliate.

fig. 24, Premierul israelian Ariel Sharon.

Israelul a cedat guvernarea Fâșiei Gaza Autorităților Palestiniene, însă a păstrat un control strâns asupra frontierelor teritoriului și asupra mișcărilor de populație.

Au fost îndepărtări forțate a aproape 10.000 de cetățeni israelieni din zeci de localități din Fâșia Gaza și Cisiordania.

În septembrie 2005, Israel și-a retras militarii, a desființat facilitățile armatei, redistribuind soldații a patru așezări din aceași zonă. Cu toate acestea, Israel controlează spațiul maritim, spațiul aerian și majoritatea zonelor de acces care conduc la Fâșia Gaza, întărind securitatea unei zone interzise aflată de-a lungul graniței, din interiorul Fâșiei Gaza. 

Retragerea Israelului din Fâșia Gaza a atins o coardă sensibilă în societatea israeliană și a produs divizarea politicilor determinând părăsirea guvernului de catre Benjamin Netanyahu, din cauza acestei hotărâri. Sharon a fost, în schimb, aclamat de întreaga societate internațională pentru „curajul politic” de care a dat dovadă. Hamas a sărbătorit retragerea Israelului, considerând-o dovada legitimității tacticilor sale violente.

După victoria mișcării Hamas în alegerile parlamentare, au izbucnit în regiunea Gaza lupte între adepții ei și mișcarea Al Fatah, reticentă la ideea de a se retrage de la putere, soldate cu zeci de morți și răniți. În cele din urmă, adepții Hamasului au reușit să preia cu forța toate pozițiile deținute în zona Gaza de organizațiile legate de Al Fatah.

II.11. Războiul din Liban (2006)

fig. 25, Războiul din Liban, Beirutul atacat (2006).

Războiul din Liban a fost un conflict în care principalii participanți au fost grupările paramilitare Hezbollah și armata israeliană.

Conflictul a fost declanșat pe 12 iulie 2006, în urma unui atac cu rachete al militanților Hezbollah asupra unor autovehicule Humvee care patrulau dincolo de gardul care marca granița, acțiune care se va solda cu uciderea a trei militari.

De asemenea au fost luați de Hezbollah în Liban doi ostași, iar alți cinci au fost uciși într-o încercare eșuată de salvare. Armata Israelului a răspuns cu focuri de artilerie asupra unor ținte din Liban, a declanșat un atac aerian care a avariat infrastructura civilă libaneză, a desfășurat cu o blocadă aeriană și navală, dar și o invazie terestră în sudul Libanului.

Hezbollah a replicat prin lansarea mai multor rachete asupra nordului Israelului, reușind să atragă armata evreilor într-un război de gherilă. În conflictul din Liban și-au pierdut viața aproximativ 1300 de oameni (cei mai mulți fiind cetățeni libanezi), a fost grav avariată infrastructura civilă libaneză și au fost mobilizați mai mult de un milion de libanezi și peste 300.000 de israelieni.

Consiliul de Securitate al ONU a căutat soluții pentru a se finaliza ostilitățile, aprobând în acest sens Rezoluția 1701/2006, la data de 11 august 2006, care a fost acceptată de ambele guverne (libanez și israelian), prin care se solicita retragerea Israelului din Liban, dezarmarea Hezbollahului, precum și prezența unei forțe temporare ONU (UNIFIL) în sud. În cadrul mandatului extins al UNIFIL a fost inclusă și permisiunea de a se utiliza forța pentru a contracara activitățile ostile și pentru a se apăra de eventualele atacuri care i-ar fi afectat capacitatea de exercitare a atribuțiilor. Sudul Libanului a fost luat în primire de către armata libaneză începând cu data de 17 august 2006, iar blocada instituită de Israel a fost ridicată pe 8 septembrie 2006. Cea mai mare parte a trupelor israeliene au fost retrase din Liban, în data de 1 octombrie 2006. Pe 16 iulie 2008, a fost realizat un schimb de prizonieri între Israel și Hezbollah, ocazie cu care au fost returnați militarii capturați la începutul conflictului, despre a căror soartă nu se cunoștea nimic.

fig. 26, UNIFIL Liban.

CAPITOLUL III

ORGANIZAȚIILE TERORISTE

ȘI LUPTA ACESTORA CU ISRAELUL

III.1 Organizația pentru Eliberarea Palestinei

Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) este denumirea pe care o poartă organizația politică și paramilitară a arabilor palestinieni, formată din mișcarea Fatah (cea mai influentă), Frontul Popular de Eliberare a Palestinei, Frontul Democrat pentru Eliberarea Palestinei și alte facțiuni palestiniene. Întemeiată la 2 iunie 1964 la Ierusalim, în partea de est a orașului, pe atunci parte a Regatului Iordaniei, ea și-a fixat drept obiective, la vremea respectivă, reprezentarea politică a arabilor palestinieni și lupta armată împotriva Israelului până la lichidarea acestuia.

fig. 27, Logo OEP.

Conducătorii organizației au fost Ahmed Al Shukeiri, apoi Yasser Arafat, iar în prezent Mahmud Abbas.

În anul 1993, prin Acordurile de la Oslo, Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) a recunoscut Israelul printr-o scrisoare oficială adresată premierului israelian Itzhak Rabin.

Israelul a recunoscut și el, în consecință, Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) ca reprezentant legitim al poporului arab palestinian. În fruntea organizației se află un Comitet Executiv, precum și un parlament numit Consiliul Național Palestinian. Organizația a fost condusă până în noiembrie 2004 de către Yasser Arafat, care a contribuit la transformarea ei într-o mișcare națională și la înfiriparea ideii unui stat arab palestinian independent și de sine stătător.

Ca nou președinte al Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP), după moartea lui Arafat a fost ales Mahmud Abbas, care a trebuit să se confrunte cu consecințele deteriorării relațiilor cu Israelul,

în urma atentatelor, multe din ele sinucigașe, din vremea Intifadei din anii 2000-2004 și cu creșterea în rândurile fig. 28, Mahmud Abbas.

publicului palestinian a ponderii mișcării islamiste rivale Hamas, apropiată de

mișcarea fundamentalistă, veterană în regiune, a Fraților Musulmani.

În anul 1970 Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) a încercat, cu sprijinul Siriei, să organizeze răsturnarea regimului iordanian. În urma acestei tentative, regele Hussein al Iordaniei a luat măsuri dure de reprimare a activității acestei organizații în Iordania.

În septembrie 1970 („Septembrie negru”) trupele Legiunii Iordaniene au pătruns în taberele de refugiați palestinieni care serveau drept baze ale Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP), au ucis câteva mii dintre aceștia și au izgonit pe luptătorii organizației și conducerea lor în Liban.

În anii următori, conducerea politică și paramilitară a Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP) s-a consolidat pe teritoriul Libanului, de unde a lansat numeroase acțiuni peste hotare contra unor obiective și cetățeni ai Israelului, cum a fost și cazul atacului asupra sportivilor evrei în timpul Olimpiadei de la München, în urma căruia 11 dintre aceștia au murit.

Alte atacuri cu luări de ostatici pe teritoriul Israelului au fost opera Frontului Democratic pentru Eliberarea Palestinei, (de pildă, atacul asupra unei școli din așezarea Maalot din nordul Israelului). În anul 1974, Liga Arabă a adoptat hotărârea prin care a recunoscut Organizația de Eliberare a Palestinei ca unicul reprezentant legitim al poporului arab palestinian. În urma hotărârii Ligii Arabe, au luat ființă unități ale Armatei de Eliberare a Palestinei în cadrul armatelor din diverse țări arabe.

În 1974, Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) a adoptat un plan de strategie în etape a luptei contra Israelului care a cuprins și abordarea unor canale diplomatice de negociere cu factori politici din lume și chiar din Israel, ca de pildă unii reprezentanți evrei ai opoziției din această țară.

III.2. Al Fatah – Consiliul Revoluționar

Această organizație mai este cunoscută drept Organizația Abu Nidal, Brigăzile Revoluționare Arabe, sau Septembrie Negru și a fost fondată în anul 1974, ca o consecință a desprinderii lui Abu Nidal (Sabri al-Banna) din organizația Fatah. Regimul irakian a jucat un rol important în scindarea care a dus la crearea noii organizații, prin spijinul pe care îl acordase lui Abu Nidal de a lansa operațiuni teroriste independente pentru a servi intereselor irakiene. Organizația s-a

considerat ca fiind adevărata Fatah, acuzându-i de trădare pe liderii organizației. Al Fatah fig. 29, Logo Al Fatah.

este formată din comitete militare, politice și financiare, fiind considerată cea mai periculoasă organizație teroristă palestiniană, cu numeroase victime la activ.

fig. 30, Militanți Al Fatah.

În data de 27 iulie 1980, în Belgia a lansat un atac împotriva unei școli pentru copiii evrei, din Antwerpen, asumându-și de asemenea responsabilitatea pentru asasinarea atașatului comercial al Israelului la Bruxelles.

Al Fatah a organizat acte teroriste împotriva unor obiective aparținând unui număr mare de țări, precum și a militanților palestinieni acuzați de atitudine moderată, cum a fost cazul asasinării lui Ali Yassin, reprezentantul Organizației pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.), în Kuweit, la data de 15 iunie 1978, sau asasinarea lui Izz al-Din al-Kalak, reprezentantul O.E.P. la Paris și a unuia dintre asistenții săi, la data de 3 august 1978. În Marea Britanie, pe 3 iunie 1982, a fost o încercare de asasinat împotriva ambasadorului statului Israel la Londra, Shlomo Argov, acțiune care s-a soldat cu declanșarea operațiunilor militare ale forțelor evreiești în Liban, împotriva Organizației pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.).

Au avut loc atentate în aeroporturile din Roma și Viena în anul 1985, când au fost ucise 22 persoane.

Organizația este suspectă că ar fi autoarea asasinatelor efectuate la Tunis în ianuarie 1991, când au fost uciși adjunctul liderului Organizației pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.), Abu Iyad, precum și Abu el-Hol, comandantul forțelor din sectorul de vest al Fatah.

III.3. Hamas (Mișcarea de Rezistență Islamică)

Mișcarea de Rezistență Islamică, este organizația teroristă cunoscută sub numele Hamas, care în limba arabă înseamnă „curaj” și unde se poate sesiza influența organizatorică și ideologică a organizației Frații Musulmani înființată în Egipt, în anul 1920. Prin intermediul propagandei religioase și a activităților sociale realizate a câștigat o multime de suporteri și simpatizanți. Hamas a realizat acte violente și operațiuni teroriste împotriva Israelului, precum și împotriva arabilor. În

perioada desfășurării protestelor de stradă numite “Intifada” Hamas a câștigat încrederea populației prin participarea la violențele de stradă. Din cauza acțiunilor cu caracter terorist organizația a fost scoasă în afara legii în anul 1989. Hamas a devenit după finalizarea războiului din Golf, organizația cu cea mai mare activitate teroristă în

fig. 31 Logo Hamas.

interiorul Israelului, precum și în teritoriile palestiniene. De asemenea este cel mai mare grup care se opune procesului de pace din zonă, iar pentru a zădărnicii aceste eforturi de pace utilizează teroriști sinucigași, cu misiunea de a acționa asupra țintelor civile din Israel.

fig. 32, Luptători Hamas.

Organizația a realizat tranziția de la o formă latentă față de statul Israelian, la violențe de amploare, militare, atât în interiorul Fâșiei Gaza și în exteriorul acesteia, dezvăluindu-și caracterul Palestinian.

Astfel Hamas a devenit o forță viabilă și un competitor pentru Organizația de Eliberare a Palestinei, iar aparatul militar al acestei organizații a fost denumit „Mujahidin”.

Organizația și-a declarat scopul principal și anume înființarea unui stat islamic în întreaga Palestină, iar pentru a atinge acest deziderat utilizează lupta armată, urmată de “Jihad (Războiul sfânt)”, la care să participe toată suflarea islamică.

Hamas dispune de o puternică susținere financiară (de la statele din Golf, inclusiv din partea Iranul și de la organismele neoficiale saudite), sumă care se ridică la câteva zeci de milioane de dolari pe an și care reprezintă una din cauzele ascensiunii acestei organizații teroriste.

III.4. Hezbollah

Organizația teroristă Hezbollah s-a înființat în 1982, după instaurarea păcii în Liban, în urma încheierii războiului Galileei, ascensiunea fiind influențată de creșterea prezenței iraniene în zonă. Activitățile desfășurate de Hezbollah, reprezintă un paravan pentru grupările radicale șiite, care au aderat la ideologia lui Khomeini.

Organizația încearcă o colaborare cu alte grupări teroriste, printre care Hamas și Jihadul Islamic în scopul realizării unui front comun privind amplificarea acțiunilor teroriste împotriva Israelului.

Iranul a trimis luptători din Garda Revoluționară Iraniană să își aducă aportul la înființarea Mișcării Revoluționare Islamice în Liban, până în anul 1982, care participau și la Jihad, Războiul Sfânt împotriva

Israelului. Organizația luptă pentru retragerea definitivă a străinilor din Liban, în special francezi și americani, precum și a instutițiilor pe care le reprezintă. Scopul principal declarat este conflictul cu Israelul, prin care se urmărește distrugerea completă a acestui stat și înființarea unui regim islamic și promovarea unei ideologii fig. 33, Logo Hezbollah.

iraniene.

Organizația Hezbollah nu s-a limitat la lupta din sudul Libanului, extinzându-și zona de conflict și pe teritoriul statului Israel. Cu acordul liderilor religioși au folosit diferite

fig. 34, Trupe Hezbollah.

nume pentru a executa o serie de activități îndreptate împotriva unor ținte israeliene, americane și chiar a Forței Multinaționale din sudul Libanului, care s-au amplificat în special înaintea deschiderii procesului de pace, ajungând la câteva sute.

III.5. Jihadul Islamic Palestinian

Jihadul Islamic Palestinian (J.I.P.) urmărește distrugerea statului Israel prin intermediul luptei armate și a „războiului sfânt”, eliberarea Palestinei și crearea unui stat islamic.

Principala strategie urmată de această grupare este lupta de gherilă condusă de brigăzi revoluționare, având ca scop atacarea și distrugerea obiectivelor considerate vulnerabile din Israel. De asemenea combatanții grupării, consideră că sunt inițiatorii structurilor care vor distruge Israelul prin lupta ce va fi dusă ulterior de „marea armată islamică arabă”.

Această grupare a luat ființă în Egipt, în perioada 1979 – 1980, fondatori fiind foști membri ai grupării Frații Musulmani, proveniți din Fâșia Gaza.

fig 35, Membri ai grupării Jihadul Islamic Palestinian.

Jihadul Islamic Palestinian (J.I.P.) este localizat pe o arie largă de întindere care cuprinde Teritoriile Autonome Palestiniene, Egipt, Liban, Iran și Siria.

Statele Unite ale Americii, datorită faptului că acordă sprijin statului Israel, a fost declarat principalul inamic, dar organizația nu a desfășurat acțiuni specifice împotriva intereselor americane.

La nivel declarativ Jihadul Islamic Palestinian (J.I.P.) a amenințat Statele Unite ale Americii cu represalii dacă Ambasada SUA va fi mutată de la Tel Aviv la Ierusalim.

Împotriva Israelului a organizat atentate la sfârșitul anului 2000, asupra unor misiuni evreiești, precum și acte sinucigașe împotriva unor ținte din Cisiordania, Fâșia Gaza și Israel.

III.6. “Operațiunea de protecție Edge” (Operation Protective Edge)

După o perioadă de liniște relativă, în luna ianuarie, a anului 2010, Israelul a lansat atacuri la frontiera cu Fâșia Gaza, care a fost bombardată de avioane, vizând tunelurile care treceau pe sub bariera Gaza.

fig. 36, Zidul de securitate ce separă Israel de Cisiordania.

Autoritatea Palestiniană a lansat o campanie în luna septembrie a anului 2011, prin care se solicita recunoașterea Statului Palestinei și stabilirea granițelor la situația dinainte de 1967, acțiune susținută de către președintele american, Barack Obama, dar prim ministrul israelian, Netanyahu a exclus această idee. 

fig. 37, Benjamin Netanyahu și Barack Obama.

Președintele Mahmoud Abbas, care a preluat conducerea Organizației pentru Eliberarea Palestinei, după moartea lui Yasser Arafat a ținut un discurs în cadrul Adunării Generale a ONU, pe 23 septembrie 2011, urmat de depunerea unei cereri în care se solicita ca Statul Palestinei să fie recunoscut ca al 194-lea membru al ONU. În anul 2012, Consiliul de Securitate a acordat statut de observator. În luna martie a anului 2012 s-a înregistrat o nouă intensificare a ostilităților dintre Fâșia Gaza și Israel, când forțele Israeliene de Apărare au lansat un atac, în urma căruia a fost ucis Zohai al-Qaisi, considerat a fi responsabil pentru atacurile din 2011, în care și-au pierdut viața opt israelieni. Hamas a replicat prin lansarea a circa 300 de rachete peste graniță. Din păcate au fost înregistrate victime din rândul civililor în ambele tabere combatante, condamnate de ONU, Statele Unite și Franța, care considerau legitime atacurile Israelului, iar Liga Arabă, Iran, Siria și Egipt, au fost de partea palestinienilor condamnând raidurile israeliene. Hamas care nu a participat direct la luptă, a semnat un armistițiu, argumentând că un război deschis cu Israelul ar fi fost “devastator pentru poporul Palestinian”.

fig. 38, Rachete lansate în Israel de către Hamas.

Ostilitățile au continuat și în 2014, prin lansarea contraofensivei israelienă împotriva Hamas, acțiune numită de către Israel “Operation Protective Edge”.

Începută la 8 iulie 2014, este a treia misiune întreprinsă în ultimii șase ani de forțele israeliene, în Gaza, împotriva Hamas. Începând cu 2007, Hamas deține practic întreaga putere în Gaza. În 2008, la 27 decembrie, Israelul a lansat operatiunea Cast Lead, constând inițial din atacuri aeriene urmate, începând din 3 ianuarie 2009, de un asalt terestru.

Forțele israeliene au adoptat, la 18 ianuarie 2009, un armistițiu unilateral. Criza din 2008-2009 s-a soldat cu moartea a 13 israelieni (dintre care 10 militari) și a unui număr de 1.391 paestinieni. În noiembrie 2012, după ce o lovitură aeriana de mare precizie întreprinsă de aviația de luptă israeliana l-a ucis pe Ahmed Jabari, cel mai important șef militar al Hamas din Fâșia Gaza, radicalii palestinieni au replicat lansând rachete contra orașelor israeliene. Drept răspuns, Israelul a lansat o operațiune militară cu durata de opt zile, numita Pillar of Defense.

La 12 iunie, trei adolescenți israelieni (Gil-Ad Shaer, Eyal Yifrah si Naftali Fraenkel) au disparut în Cisiordania, în zona localității Hebron. Zona în cauză se află în aria de responsabilitate a Autorității Naționale Palestiniene.

Ei au fost găsiți, uciși prin împușcare, la 30 iunie. Tot pe 2 iulie, Muhammad Abu Khdeir, un adolescent palestinian în vârstă de 15 ani, a fost răpit din Ierusalimul de Est. Câteva ore mai târziu, a fost găsit, după ce fusese lovit în cap și apoi ars de viu, într-o pădure din apropiere.

Imediat după aceea, în Ierusalimul de Est au izbucnit proteste masive și violențe ale palestinienilor. La începutul lui iulie 2014 Hamas a lansat rachete contra localităților din Israel, ceea ce a dus la operațiunea Protective Edge.

După câteva zile de atacuri aeriene, Israelul a mobilizat în jur de 40.000 de rezerviști și a declanșat o puternică ofensivă terestră împotriva Hamas, încercând să distrugă cât mai multe tuneluri, centre de comandă și observare, rachete, depozite de muniții, precum și zonele și rampele folosite de Hamas, în Fâsia Gaza, pentru a lansa atacuri contra teritoriului și cetățenilor Israelului.

La 16 iunie, radicalii palestinieni din Gaza au lansat nu mai puțin de 113 rachete de diverse tipuri împotriva unor ținte din Israel. La 27 iulie, presedintele SUA a cerut părților implicate în conflictul din Gaza să încheie un „armistițiu imediat și sustenabil”.

CONCLUZII

Conflictele Arabo-Israeliene sunt de mare actualitate și a meritat toată atenția întrucât evenimentele sunt într-o continuă și prezentă desfășurare de la intervenții militare în forță din partea Israelului, până la acte de terorism la tot pasul din partea organizațiilor islamice (de exemplu Hamas, Hezbollah etc). Trebuie înțeles că acest focar de instabilitate nu afectează doar securitatea regiunii, ea poate amenința ordinea internațională și civilizația umană, în cazul în care conflictul nu poate fi controlat și se va extinde la un război deschis între țările arabe și „dușmanul comun”, Israel.

În fapt, conflictul arabo-israelian este localizat (concentrat) în prezent la disputele între Israel și poporul palestinian reprezentat de Autoritatea Palestiniană. Cauza acestei stări o reprezintă atât inexistența/nerecunoașterea unui stat palestinian, cât și problema refugiaților palestinieni (exodului comunităților palestiniene) care trăiesc în tabere de supraviețuire, la mila organizațiilor și a comunității internaționale.

fig. 39, Tabăra de refugiați palestinieni din Siria.

LISTA FIGURI

1. fig. 1, Theodor Herzl, http://historynewsnetwork.org/article/159220.

2. fig. 2, http://www.descopera.ro/dnews/13181865-se-schimba-fata-planetei-dupa-un-secol-frontierele-trasate-in-secret-de-sykes-picot-sunt-distruse.

3. fig. 3 Arthur Balfour ministrul de externe al Imperiului Britanic, http://www.nndb.com/people/162/000088895/.

4. fig. 4, Hotelul Regele David din Ierusalim, distrus, http://whatreallyhappened.com/WRHARTICLES/kd.html.

5. fig. 5, Lagarul Birkenau, http://www.dailymail.co.uk/news/article-1069469/MELANIE-PHILLIPS-We-let-Brussels-turn-Holocaust-denial-crime.html.

6. fig. 6, Geamuri sparte în „Noaptea de Cristal”, http://www.gandul.info/international/the-atlantic-publica-zeci-de-fotografii-inedite-din-perioada-interbelica-inca-necunoscutul-hitler-soldati-chinezi-executati-in-transee-calugari-budisti-cu-masti-de-gaze-galerie-foto-8379092.

7. fig. 7, Crematoriu de la Auschwitz-Birkenau, http://holocaustulevreilor.blogspot.ro/2012/05/lichidarea-

ghetoului-din-varsovia.html.

8. fig.8, David Ben Gurion-Prim ministrul statului Israel, http://izquotes.com/author/david-ben-gurion.

9. fig. 9, Primul Război Arabo-Israelian, http://victororeilly.blogspot.ro/2014_09_01_archive.html.

10. fig.10, Refugiați palestinieni, https://zonadecriza.wordpress.com/2009/03/04/cucerirea-palestinei-pe-bani-

publici/.

11. fig. 11, Moshe Dayan, https://twitter.com/alfrinkscg.

12. fig. 12, Gamal Abdul Nasser, http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/biografii-comentate-xxxviii-gamal-abdel-

nasser-raisul-egiptului-de-calin-hentea-11642064.

13. fig. 13, Distrugătoarele Marinei Regale din Sliema Creek, în timpul crizei Suezului,

http://www.royal-navy.org/royal-navy-destroyers-sliema-creek-during-suez-crisis.

14. fig. 14, Prizonieri Egipteni, http://www.dailymail.co.uk/news/article-2322735/Israels-65th-anniversary-From-pioneers-present-day-remarkable-pictures-struggle-celebration-Jewish-homeland.html.

15. fig. 15, Fotografia celebră a lui David Rubinger: Parașutiști israelieni la Zidul Plângerii din Ierusalim, imediat după capturarea sa de la Iordanieni în Războiul de Șase Zile 1967, http://jerusalem-arts.com/?artist=david-rubinger.

16. fig. 16, Generalul-maior în rezervă Ariel Sharon (al doilea din dreapta), Locotenent-generalul Haim Bar Lev (al treilea din stânga) și Moshe Dayan (centru) se consultă, la 17 octombrie 1973, în timpul Războiului din Orientul Mijlociu din 1973, http://adevarul.ro/cultura/istorie/istoria-conflictului-perpetuu-fasia-gaza-actori-momente-esentiale-1_53e1d6710d133766a80ca5a3/index.html.

17. fig.17, Anwar al-Sadathttp://news.yahoo.com/10-famous-people-born-december-25-110000193.html.

18. fig. 18, Henry Kissiniger,http://www.history.com/topics/cold-war/cold-war-history/pictures/american-leaders/henry-kissinger-speaking-to-senate-2.

19. fig. 19, Acordul de pace israeliano-egiptean din 1979, http://www.usip.org/negotiating-arab-israeli-peace/online-documents-and-primary-sources.

20. fig. 20, Soldați artileriști Israelieni lansând tiruri în Beirut, Liban, 1 iulie 1982,

http://www.dailymail.co.uk/news/article-2322735/Israels-65th-anniversary-From-pioneers-present-day-remarkable-pictures-struggle-celebration-Jewish-homeland.html.

21. fig. 21, Prima Intifadă-tânar aruncând cu pietre în tancul israelian, Merkava,http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/istoria-conflictului-perpetuu-fasia-gaza-actori-momente-esentiale.

22. fig. 22, Semnarea „Declarației de Principiu”-1993, de la Washington de către Israel (reprezentat de Rabin) și Organizația pentru Eliberarea Palestinei (Arafat), organizată de președintele Clinton,

http://www.israel-mfa.gov.il/peace/dop.html.

23. fig. 23, Camp David, http://www.archives.gov.il/ArchiveGov_Eng/Publications/ElectronicPirsum/CampDavid/.

24. fig. 24, Premierul israelian Ariel Sharon, http://beforeitsnews.com/prophecy/2014/01/breaking-israeli-pm-ariel-sharon-dies-at-85-2457834.html.

25. fig. 25, Războiul din Liban, Beirutul atacat (2006), http://www.liberty05.com/war2006/beirut.html.

26. fig. 26, UNIFIL Liban, http://www.licenseplatesintheworld.com/.

27. fig. 27, Logo OEP, http://timpolis.ro/trebuie-sa-invatam-sa-traim-cu-teroristii/.

28. fig. 28, Mahmud Abbas, http://news.bbc.co.uk/2/hi/middle_east/1933453.stm.

29. fig. 29, Logo Al Fatah, http://news.bbc.co.uk/2/hi/middle_east/1933453.stm.

30. fig. 30, Militanți Al Fatah, http://archive.romaniantimes.com/Israel.html.

31. fig. 31, Logo Hamas, http://timpolis.ro/trebuie-sa-invatam-sa-traim-cu-teroristii/.

32. fig. 32, Luptători Hamas, http://timpolis.ro/trebuie-sa-invatam-sa-traim-cu-teroristii/.

33. fig. 33, Logo Hezbollah, http://timpolis.ro/trebuie-sa-invatam-sa-traim-cu-teroristii/.

34. fig. 34, Trupe Hezbollah, http://www.mediafax.ro/externe/hezbollah-despre-decizia-ue-de-a-inscrie-aripa-sa-militara-pe-lista-organizatiilor-teroriste-este-agresiva-si-nedreapta-11142150.

35. fig 35, Membri ai grupării Jihadul Islamic Palestinian, http://epochtimes-romania.com/news/jihadul-islamic-ameninta-israelul-cu-rachetele-judecatii-de-apoi–221168.

36. fig. 36, Benjamin Netanyahu si Barack Obama, http://www.tezxeber.com/cat.php?cat=18.

37. fig. 37, Zidul de securitate ce separă Israel de Cisiordania, http://friday-lunch-club.blogspot.ro/2012_04_01_archive.html.

38.fig. 38, Rachete lansate în Israel de către Hamas,

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/istoria-conflictului-perpetuu-fasia-gaza-actori-momente-esentiale.

39. fig. 39, Tabara de refugiați palestinieni din Siria, http://stirileprotv.ro/stiri/international/poza-care-arata-dimensiunea-crizei-umanitare-din-siria-coada-nesfarsita-pentru-mancare-intr-o-tabara-de-refugiati-din-damasc.html.

40.fig. 40, Declarația Balfour (1917),

http://www.mfa.gov.il/MFA/ForeignPolicy/Peace/Guide/Pages/The%20Balfour%20Declaration.aspx.

41.fig. 41, Semnăturile prezente pe Proclamația de Independență, https://knesset.gov.il/docs/images/signatures.jpg.

42.fig. 42, Proclamația de Independență-text în limba ebraică, https://knesset.gov.il/docs/images/signatures.jpg.

ANEXE

Declarația Balfour (1917)

“Guvernul Majestății-Sale privește favorabil stabilirea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu și va utiliza toate eforturile sale pentru a înlesni înfăptuirea acestui obiectiv fiind de bună seamă, clar înțeles că nu se va întreprinde nimic care să poată aduce prejudicii civile și religioase ale comunităților neevreiești în Palestina”

fig. 40, Declarația Balfour.

2. Proclamația de Independență a statului evreu (1948)

Guvernul provizoriu al Israelului

Monitorul oficial: Number 1; Tel Aviv, 5 Iyar 5708, 14.5.1948 Page 1

Declarația de înființare a Statului Israel

Țara lui Israel a fost locul de naștere al poporului evreu. Aici identitatea lor spirituală, religioasă și politică a fost bună. Aici au ajuns mai întâi la statalitate, au creat valori culturale de importanță națională și universală și au dat lumii Cartea veșnică.

După ce au fost exilați cu forța din țara lor, oamenii au păstrat credința cu ei de-a lungul exodului și nu au încetat niciodată să se roage și să spere pentru întoarcerea lor la ea și pentru restaurarea libertății lor politice în aceasta.

Îndemnați de acest atașament istoric și tradițional, evreii s-au luptat generație după generație să se restabilească în țara lor antică. În ultimele decenii s-au întors la poporul lor. Pionierii, s-au întors sfidători, și apărători, făcând deșerturi înfloritoare, au reînviat limba ebraică, au construit sate și orașe, și au creat o comunitate înfloritoare o economie proprie și o cultură, iubitoare de pace știind cum să se apere, aducând binecuvântare și progres pentru toți locuitorii țării, care aspiră spre o națiune independentă.

În anul 5657 (1897), la convocarea părintelui spiritual al statului evreu, Theodore Herzl, Primul Congres Sionist convocat a proclamat dreptul poporului evreu la renaștere națională în țara sa.

Acest drept a fost recunoscut în Declarația Balfour din 02 noiembrie 1917, și a fost reafirmat în mandatul Ligii Națiunilor, care, în special, a dat sancțiune internațională la conexiunea istorică dintre poporul evreu și Eretz-Israel (Țara Israel) și la dreptul poporului evreu de a reconstrui Casa Națională.

Catastrofa care avut recent loc asupra poporului evreu – masacrul a milioane de evrei din Europa – a fost o altă demonstrație clară de a urgenta soluționarea problemei persoanelor fără adăpost prin restabilirea în Eretz Israel (Statul Evreu), ceea ce ar deschide larg portile patriei pentru fiecare evreu și ar conferi poporului evreu statutul de membru deplin privilegiat al comunității națiunilor.

Supraviețuitori ai holocaustului nazist din Europa, precum și evrei din alte părți ale lumii, au continuat să migreze în Țara-Israel (Eretz-Israel), neînfricați în fața dificultăților, restricțiilor și pericolelor, și niciodată nu au încetat să-și afirme dreptul la o viață demnă, libertate și muncă cinstită în patria lor națională.

În al doilea război mondial, comunitatea evreiască a acestei țări a contribuit pe deplin la lupta națiunilor libere și iubitoare de pace împotriva forțelor răului naziste, prin sângele soldaților săi și eforturile sale de război, a câștigat dreptul să fie socotită printre popoarele care au fondat Organizația Națiunilor Unite.

Pe 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat o rezoluție care solicită înființarea unui stat evreiesc în Țara-Israel (Eretz Israel); Adunarea Generală necesară locuitorilor din Țara-Israel (Eretz-Israel) au luat astfel de măsuri care au fost necesare din partea lor pentru punerea în aplicare a acestei rezoluții. Această recunoaștere de către Organizația Națiunilor Unite a dreptului poporului evreu de a stabili statul este irevocabilă.

Acest drept este dreptul natural al poporului evreu să fie stăpâni pe soarta lor, ca și toate celelalte națiuni, în propriul lor stat suveran.

În consecință, membri ai Consiliului Popular, reprezentanți ai comunității evreiești din Țara-Israel (Eretz-Israel) și ai Mișcării Sioniste, sunt aici, împreună la data încetării mandatului britanic asupra Eretz-Israel și, în virtutea naturală și istorică chiar și cu puterea rezoluției Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, declar crearea unui stat evreiesc în Eretz-Israel, să fie cunoscut sub numele de Statul Israel.

Noi declarăm că, începând cu momentul încetării mandatului din seara asta, în ajunul Sabatului, al 6-lea Iyar, 5708 (15 mai 1948), până la stabilirea aleșilor, autoritățile provizorii ale statului, în conformitate cu Constituția care va fi adoptată de către Adunarea Constituantă Aleasă nu mai târziu de 01 octombrie 1948, Consiliul Popular acționează ca un Consiliu Provizoriu de Stat, precum și ca un organ executiv, Administrația Poporului, care trebuie să reprezinte guvernul provizoriu al statului evreu, numit "Israel."

Statul Israel va fi deschis pentru imigrare evreiască și pentru salvarea din robie; se va stimula dezvoltarea țării, în beneficiul tuturor locuitorilor săi; se va baza pe libertate, dreptate și pace așa cum se prevede prin profeții lui Israel; se va asigura egalitatea deplină a drepturilor sociale și politice tuturor locuitorilor săi, indiferent de religie, rasa sau sex; se va garanta libertatea religioasă, de conștiință, limbaj, educație și cultură; va proteja locurile sfinte ale tuturor religiilor; și va fi fidel principiilor Cartei Națiunilor Unite.

Statul Israel este pregătit să coopereze cu agențiile și reprezentanții Națiunilor Unite pentru implementarea rezoluției Adunării Generale din 29 noiembrie 1947, și va lua măsuri pentru a aduce uniunea economică a întregii Țări-Israel (Eretz-Israel).

Facem apel la Națiunile Unite pentru a ajuta poporul evreu în clădirea statului și de a primi statul Israel în comunitatea națiunilor.

Facem apel – chiar în mijlocul atacului lansat împotriva noastră acum câteva luni de zile – pentru locuitorii arabi ai statului Israel să mențină păcea și să participe la clădirea statului pe baza cetățeniei depline și egale și pentru reprezentarea în toate instituțiile provizorii și permanente.

Întindem mâna tuturor statelor vecine și popoarelor într-o ofertă de pace și de bună vecinătate, și facem apel la ei pentru a stabili legături de cooperare și ajutor reciproc cu poporul evreu suveran stabilit în propria țară. Statul Israel este pregătit să aducă contribuția sa la efortul comun pentru dezvoltarea întregului Orient Mijlociu.

Facem apel la poporul evreu din întreaga diaspora să se mobilizeze în jurul evreilor din Țara-Israel (Eretz-Israel) in sarcinile imigrației și de consolidare în marea luptă pentru realizarea visului de veacuri – răscumpărarea lui Israel.

Punem încrederea în Cel Atotputernic, să aplicăm semnăturile noastre pe această proclamație în această sesiune a Consiliului provizoriu de Stat, pe pământul patriei, în orașul Tel Aviv, în ajunul Sabatului, a 5-a zi de Iyar, 5708 (14 mai 1948).

David Ben-Gurion

Daniel Auster Mordekhai Bentov Yitzchak Ben Zvi Eliyahu Berligne Fritz Bernstein Rabbi Wolf Gold Meir Grabovsky Yitzchak Gruenbaum Dr. Abraham Granovsky Eliyahu Dobkin Meir Wilner-Kovner Zerach Wahrhaftig Herzl Vardi Rachel Cohen Rabbi Kalman Kahana Saadia Kobashi Rabbi Yitzchak Meir Levin Meir David Loewenstein Zvi Luria Golda Myerson Nachum Nir Zvi Segal Rabbi Yehuda Leib Hacohen Fishman David Zvi Pinkas Aharon Zisling Moshe Kolodny Eliezer Kaplan Abraham Katznelson Felix Rosenblueth David Remez Berl Repetur Mordekhai Shattner Ben Zion Sternberg Bekhor Shitreet Moshe Shapira Moshe Shertok.

fig. 41, Semnăturile prezente pe Proclamația de Independență.

fig. 42, Proclamația de Independență-text în limba ebraică.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

https://knesset.gov.il/docs/eng/megilat_eng.htm

II. LUCRĂRI CU CARACTER GENERAL ȘI SPECIAL

Kinder H., Hilgemann W., Atlas de istorie mondială. De la începuturi până la Revoluția Franceză, I, trad. rom. de Moroiu M., Editura Enciclopedia RAO, București, 2001

Puia Ilie, Palestina Istorie și prezent, București, 1992

3. Klein C., Israel. Statul evreilor, trad. rom. de R. Gâdei, Editura Bic All, București,

2003

4. Chouraqui Andre, Statul Israel, Editura Corint, București

5. Duroselle Baptiste Jean, Kaspi Andre, Istoria relațiilor Internaționale 1948-până în

zilele noastre, traducere Anca Airinei, Editura Științelor Sociale și Politice

6. Hazan Pierre, Războiul de șase zile-Victoria compromisă, Editura Corint, București,

2002

7. Dufour Louis Jean, Crizele Internaționale de la Beijing (1900) la Kosovo (1999),

Editura Corint, București,

8. Kissinger Henry, Diplomația, Editura All, București

SURSE NET:

1. Lazăr M., Noua geopolitică a orientului mijlociu: conflictul arabo-israelian, ***https://www.academia.edu/10588417/Noua_geopolitic%C4%83_a_Orientului_Mijlociu_conflictul_arabo-israelian.

2. Solomon Ovidiu, Conflictul Arabo-Israelian-impactul acestuia asupra bipolarismului, ***http://www.etnosfera.ro/pdf/2014/3/01.pdf.

3. Sanda Lucian, Conflictul Israeliano-Palestinian Repere Istorice și dimensiuni Internaționale – o perspectivă sociologică, Editura Universitară, București, 1988 ***http://www.editurauniversitara.ro/media/pdf/4eae455aca48eConflictul_israeliano-palestinian_-_pag._tehnice,_cuprins,_prefata,_introducere.pdf.pdf.

4. Ambasada României în statul Israel, 2012 – Ziua Holocaustului în România, ***http://telaviv.mae.ro/node/848.

5. Andrei Popete-Pătrașcu, Nichifor Gheorghe, (coordonatori), Memoria holocaustului, Editura Arves, Craiova, 2010, ***https://andreipopete.files.wordpress.com/2010/11/carte-holocaust.pdf

6. Chioveanu Mihai, Persecutarea "indezirabililor" în Germania nazistă, ***http://www.idee.ro/holocaust/pdf/persecutare.pdf.

7. Perkins Jhon, Confesiunile unui asasin economic,*** http://cosmin-dumitru.ro/wp-content/uploads/2010/04/Confesiunile-Unui-Asasin-Economic.pdf.

8. Pătru Livia, Autoritatea palestiniană: o istorie, 2014, ***http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/autoritatea-palestinian-o-istorie.

9. AdochițeiAdi, Fâșia Gaza, 2013*** http://politicall.ro/fasia-gaza/.

10. Ivan Ruxandra, Între legalitate și putere, campania Israelului în Liban, iulie-august 2006, Ministerul Afacerilor Externe, Institutul Diplomatic Român, Revista Institutului Diplomatic Român, nr. 2/2006 ***http://www.idr.ro/publicatii/Semestrul%20II%202006.pdf.

11. Morar Filon, Liban, Pacea mai dificilă decât războiul, 2006, ***http://www.revista22.ro/liban-pacea-mai-dificila-decat-razboiul-2978.html.

12. Tlimpea Aurel, Arafat Liderul unei identități, 2014 ***http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/arafat-liderul-unei-identit-i.

13. Chestor general, prof. univ. dr. Andreescu Anghel Comisar-șef dr. Radu Nicolae, Organizațiile teroriste, Conceptualizarea terorii vs securitatea Europeană, Editura M.I.R.A, București 2008 ***http://www.editura.mai.gov.ro/documente/biblioteca/2008/organizatii%20teroriste/organizatii%20teroriste.pdf.

14. Diaconu Florin,“Din nou, război în Gaza: operațiunea Protective Edge”, Institutul Diplomatic Român, București, 2014, ***http://www.idr.ro/Policy-Paper.html.