Conflictele, Aliantele Si Interesele Sua In Tarile Orientului Mijlociu

CUPRINS

INTRODUCERE

Orientul Mijlociu este un spațiu cu valoare geopolitică remarcabilă, care a cunoscut evoluții politico-militare și economice deosebite în anii din urmă.

Orientul Mijlociu s-a transformat, după secolul XIX, într-o periferie a sistemului mondial dominat de Occident.

Lucrarea de față este structurată în trei capitole. Primul capitol prezintă o abordare teoretică a conceptelor diplomație, securitate, criză.

Pe parcursul celui de –al doilea capitol al lucrării am analizat crizele Orientului Mijlociu și particularitățile acestora.

Importanța fundamentală a resurselor petroliere și susținerea intereselor securitare și naționale ale Israelului sunt identificate ca fiind principalele motivații ale acestei intruziuni externe permanente, care dăinuie inclusiv după dispariția oficială a dominației coloniale, luând forma mai sofisticată a unei condiționări soft, prin alianțe, colaborări economice, militare, politice, continuând transformarea multor state din regiune în clienți ai marilor puteri.

Ultimul capitol al lucrării, “INTERESELE STATELOR UNITE ALE AMERICII ÎN ORIENTUL MIJLOCIU”, prezintă un studiu de caz asupra intereselor, influențelor Statelor Unite ale Americii în Orientul Mijlociu.

Evoluția în timp ne-a demonstrat faptul că înclinarea balanței de putere în Orientul Mijlociu a dus la apariția unor conflicte, a nerespectării integrității teritoriale.

Astfel, SUA a folosit forța în Irak și Afganistan, a condamnat Siria și Iranul prin rezoluțiile ONU sau impunând sancțiuni unilaterale precum cele impuse statului Palestina conduse de organizația teroristă Hamas.

Este evident faptul că hegemonia globală americană, evidentă și aproape necontestată la sfârșitul Războiului Rece este acum tot mai fragilă.

Unul dintre factorii care erodează continuu influența și prestigiul SUA pe arena internă ională este și dezvoltarea rapidă a unor state ce au potențialul de a deveni, în special pe parcursul deceniilor ce vin, mari puteri globale.

China și India sunt cele mai clare exemple în acest sens.

În afară de marii competitori potențiali ai SUA – care generează îngrijorare atât prin mărimea deosebită a resurselor lor demografice, cât și prin ritmul înalt al creșterii economice, Statele Unite se mai confruntă și cu o altă provocare: aceea constituită de actori regionali semnificativ mai puț in puternici decât China sau India, dar animați de ideologii radicale și notorii pentru caracterul agresiv și adesea impredictibil al politicilor lor externe.

Cel puțin doi dintre actorii politici de acest tip constituie motive reale de îngrijorare pentru SUA: Iranul și Coreea de Nord, ambele țări având inclusiv programe nucleare militare în stadiu avansat.

Atunci când vorbim despre actuala situație din Irak, punctul de plecare al discuției trebuie să fie legitimitatea intervenției militare americane din 2003 .

Episodul mai sus menționat pune în evidență câteva caracteristici importante ale conflictului cronicizat din Irak, care îi are ca protagoniști pe americani și aliații lor, iar în tabăra opusă, pe musulmanii radicali locali, sau pe musulmanii radicali veniți din alte regiuni ale lumii islamice, doar ca să-i ucidă pe „câinii de necredincioși”.

Același episod mai radiografiază și limitele și constrângerile, deloc de neglijat, cu care se confruntă for ele SUA și cele aliate în Orientul Mijlociu.

O caracteristică evidentă a implicării americane în Irak este insuficiența forțelor utilizate de SUA și țările aliate pentru controlul și pacificarea regiunii.

Pentru întreaga zonă a Orientului Mijlociu, formula care pare a fi, în repetate ocazii, începând încă din secolul al XIX-lea, cea mai capabilă să producă – relativ rapid și concomitent – stabilitate, modernizare profundă, dezvoltare și speranțe este nu democrația liberală de tip occidental, ci regimul autoritar.

Adică o formulă de conducere care, deși n-are nici o legătură cu valorile și procedurile regimurilor liberale, are destulă coerență, eficiență, ca și consecințe pozitive incontestabile pentru progresul general și pentru stabilitatea societăților în cauză.

CAPITOLUL I : MECANISMUL DIPLOMATIC AL STATELOR UNITE ALE AMERICII

I.1. Diplomație – securitate- conflict – fundamente teoretice

I.1.1. Diplomație – conceptualizare

Diplomația are din ce în ce mai multă pondere în teoria și practica dreptului internațional contemporan, ca urmare a frecvenței în continuă creștere cu care instituția este folosită în relațiile internaționale.

Instituția diplomației nu a fost totuși destul de cunoscută în trecut sau, cum s-a mai spus, ea „este un fenomen relativ nou în conducerea afacerilor externe” și se poate constata că doctrina nu a tratat, decât arareori și pe spații foarte restrânse, acest subiect; termenul însuși de diplomație ad-hoc a fost întrebuințat pentru prima oară de Comisia de drept internațional în 1960 si în cursul discuțiilor în Comisia a VI-a a Adunării generale O.N.U.

Importanța reală a diplomației ad-hoc sau a „diplomației volante” crește continuu, ca urmare a numărului tot mai mare al acțiunilor de politică externă și a diversificării lor (sub raportul obiectului și al mecanismului folosit).

În condițiile creșterii disponibilității și mobilității oamenilor de stat (călătoriile înalților reprezentanți ai statelor, contactele lor, discutarea rapidă a unor chestiuni presante și grave, negocierile între state „la nivel înalt” care n-au fost niciodată așa de frecvente ca în prezent ) și a generalizării comunicațiilor rapide, care au accentuat posibilitățile de prospectare și de găsire a unor soluții imediate problemelor de politică internațională de o deosebită acuitate, nu numai că i s-au adăugat noi forme diplomației ad-hoc cunoscute până acum, dar i s-a dat acesteia și un nou conținut, iar faptul că diplomația ad-hoc a devenit o necesitato reală a relațiilor internaționale dezvoltate antrenează după sine o încetare a monopolului diplomației sedentare ca unic instrument de negociere internațională, afară de congresele și conferințele cu caracter internațional.

În același timp, raporturile internaționale nu sunt în exclusivitate politice sau consulare, pentru că nu mai există, în mod practic, nici un domeniu al vieții sociale cu privire la care să nu existe contacte directe între state (contactele tehnice între state nu se limitează la cele existente în cadrul instituțiilor specializate O.N.U. sau a diferitelor organizații economice regionale.

Trebuie să precizăm că, astfel fiind, diplomația ad-hoc continuă totuși să aibă un caracter auxiliar (s-a spus, de excepție) în raport cu diplomația permanentă sau regulată, centrul de greutate căzând pe aceasta din urmă.

Remarcăm faptul că definiția dată de Comisia de drept internațional misiunii speciale nu este acceptată în întregime în literatura de specialitate, pentru rațiunea că ar fi concepută în lumina unui criteriu negativ, deoarece ia ca punct de plecare ideea potrivit căreia misiunea specială ar constitui o excepție de la ipoteza misiunii sedentare, care ar reprezenta regula; acest concept se dovedește – după părerea unor autori – a nu fi satisfăcător în cazul de față spre a servi drept criteriu pentru o definiție, deoarece, în afară de misiunile diplomatice regulate cu caracter general, mai există și misiunile specializate permanente care îndeplinesc sarcini speciale, în paralel cu misiunile diplomatice regulate cu competență generală în același stat sau chiar în același oraș (de exemplu, delegația unui stat care are ca misiune probleme de reparații într-un alt stat, delegația permanentă specială pentru punerea în aplicare a cooperării economice și tehnice între două state), iar acestea din urmă nu pot fi încadrate în categoria misiunilor ad-hoc (fiind misiuni sedentare).

Noțiunea de diplomație ad-hoc cuprinde nu numai cazul misiunii oficiale care are o sarcină specială (ceea ce propriu-zis se înțelege prin misiunile speciale), ci și delegațiile statelor care le reprezintă la reuniuni internaționale (congrese, conferințe etc.). Fără a respinge acest punct de vedere, Comisia de drept internațional s-a oprit totuși la ideea că este vorba de o categorie specială de reprezentanți ai statelor, care merită să fie calificată aparte și să fie reglementată deci ca o categoric de misiuni pentru relațiile dintre state și organizații; acest fapt a fost însă criticat pe motiv că conferințele internaționale nu sunt întotdeauna asociate cu organizațiile internaționale și există, astfel, situații când aceste conferințe apar ca unul din cazurile de diplomație ad-hoc in toată puterea cuvântului.

Ca dovadă în acest sens este și faptul că majoritatea autorilor de drept diplomatic înțeleg prin noțiunea de diplomație ad-hoc și cazul reprezentanților la congrese și conferințe internaționale.

În orice caz, termenul de diplomație ad-hoc în sensul strict cuprinde exclusiv pe agenții de stat care?posedă următoarele trei trăsături caracteristice (ce se cer a fi întrunite în mod cumulativ):

elementul diplomatic, adică agenții să fie delegați sau desemnați de către un stat în scopul de a îndeplini o sar cină specială în raport cu un alt stat;

elementul temporar, adică această misiune nu trebuie să fie considerată ca permanentă ci trebuie să se refere la îndeplinirea unei îndatoriri determinate in timp;

elementul de suveranitate, adică sarcina să constea în reprezentarea statului ca titular al dreptului de suveranitate față de tun alt stat.

Aceste trei caracteristici sunt considerate ca fiind suficiente și cuprinzătoare; nu se socotesc a fi relevante, pentru definirea acestei noțiuni, alte elemente adiționale (cum ar fi faptul ca diplomatul ad-hoc să posede grad diplomatic sau ca sarcina să constea într-o misiune politică sau ceremonială și reprezentativă, și nu într-una tehnică – diplomatul ad-hoc putând să apară fie ca titular al activităților politice cele mai importante, fie ca o misiune competentă pentru menținerea raporturilor tehnico-comerciale, financiare, cultural-științifice, de comunicații, pentru transportul aerian și maritim ).

I.1.2. Securitate – scurtă abordare teoretică

Evoluția istorică a termenului de securitate ne stârnește interesul.

În acest sens, amintim faptul că în Imperiul Roman, Securitas era zeița care asigura liniștea imperiului.

În perioada modernă termenul de securitate a derivat din conceptul medieval raison d’Etat, care semnifica rațiune de stat, înțeles ca „stare de necesitate”, prin care guvernul unui stat își rezervă o situație juridică ce îi permite să invoce măsuri excepționale pentru asigurarea securității statului .

Securitatea internațională – cu componentele sale, mondială, continentală, zonală, regională subregională etc. – reprezintă o relație de echilibru și de asigurare a păcii în cadrul comunității internaționale, relație orientată spre prevenirea conflictelor armate și dezvoltarea cooperării, “situația în care toate statele lumii se află la adăpost de orice agresiune, act de forță sau de amenințare cu forța în raporturile dintre ele, de orice atentat la adresa independenței și suveranității lor naționale sau a integrității lor teritoriale”.

Referindu-ne acum la binomul „securitate națională”, constatăm că acesta semnifică „o stare generalizată de liniște și încredere, iar existența unei națiuni este în afară de orice pericol”, Securitatea colectivă face referire la starea relațiilor dintre state creată prin luarea pe cale de tratat a unor măsuri de apărare comună împotriva unei agresiuni .

Sub acest din urmă aspect, britanicii folosesc expresia „security and protection system”, prin care se înțelege totalitatea mijloacelor și aparaturii destinate să apere persoane și proprietăți împotriva unui larg spectru de evenimente neprevăzute, incluzând crima, incendiul, accidente, spionajul, sabotajul, subversiunea și atacul neprovocat.

În viziunea britanică, sistemul de securitate și protecție pune accentul pe evenimente neprevăzute, adică pe ceea ce nu s-a întâmplat dar poate avea lte avea loc și cu consecințe grave .

Având în vedere o serie de definiții clasice, termenul de securitate poate indica situația unei țări protejate împotriva distrugerilor sau agresiunilor existente.

Într-o astfel de viziune, se poate înțelege că apărarea militară este doar o parte a ceea ce se poate numi securitate.

Teoretic, conceptul de securitate operează la toate cele trei nivele de analiză – individual, statal și sistemic – și identifică atât un nivel de comportament cât și o posibilă condiție universală. Iată și câteva exemple privind modalitățile de definire a securității naționale de către mediul academic : „Securitatea, în sens obiectiv, înseamnă lipsa amenințărilor la adresa valorilor, iar în sens subiectiv absența temerii că aceste valori vor fi atacate” .

O națiune are securitatea asigurată când nu trebuie să-și sacrifice interesele sale legitime pentru a evita războiul și este în stare, dacă este provocată, să le apere prin război.

Securitatea reprezintă prezervarea, în condiții acceptabile de evoluție, a patternurilor tradiționale de limbă, cultură, asociere și identitatea națională, religioasă și de obiceiuri, înseamnă absența amenințărilor împotriva unor valori importante, care poate fi absolută .

După o amplă analiză asupra evoluției conceptului de securitate, trei autori români propun următoarea definiție: „Starea individuală ori colectivă a persoanei, comunității, națiunii și a diferitelor organizări sociale locale, internaționale ori supranaționale, în absența riscurilor, amenințărilor, pericolelor, sfidărilor și agresiunilor nonmilitare la adresa valorilor și intereselor naționale, comune ori colective, și garantarea că acestea nu vor fi în nici o situație periclitate” .

Ca element acțional, securitatea reprezintă capacitatea unui proces de a-și conserva caracteristicile funcționale sub acțiunea unor factori distructivi sau care pot să-i provoace astfel de mutații încât să devină periculos pentru mediul înconjurător sau pentru sănătatea (inclusiv viața) oamenilor care se află în zona de acțiune, cauzând pagube materiale, informaționale sau morale.

În țara noastră, idei privind aspecte ale securității naționale găsim în numeroase lucrări teoretice, sau inițiative politice și diplomatice antebelice și postbelice. Dar încercări teoretice mai sistematizate de abordare expresă a conceptului de securitate națională întâlnim abia în anii ‟80.

Conceptul românesc de securitate națională a dobândit un conținut tot mai dens și mai sistematizat, cristalizându-se mai bine în procesul elaborării unor proiecte de documente oficiale de-sinestătătoare.

Conceptele de securitate au fost, în mod tradițional, asociate cu apărarea, organismul militar, armamentele, raportul de forțe, strategiile și tacticile.

Termenul de securitate se extinde mult dincolo de afacerile militare și poate include așa-numitele aspecte ne-militare. Prin urmare, conceptul de securitate tinde să devină mult mai evaziv cu cât chestiunile militare sunt luate mai puțin în considerare.

Apărarea este un concept ce a evoluat de-a lungul timpului.

În prezent, el acoperă domenii diverse. În sens larg, termenul apărare desemnează „ansamblul măsurilor și dispozițiilor de orice natură care are drept obiect asigurarea, în orice moment, în orice împrejurare și împotriva oricărei forme de agresiune, a securității și integrității teritoriului, cât și viața populației” .

Cu alte cuvinte, noțiunea de apărare se referă la acțiunile și măsurile pe care le adoptă fiecare stat în parte, pentru protejarea vieții cetățenilor săi, a bunurilor și teritoriului național, pentru garantarea independenței și unității statale.

Apărarea națională reprezintă unul din domeniile esențiale ale securității unui stat și un atribut inalienabil al acestuia.

Prin urmare, ea prezintă un interes major pentru factorii de decizie politico-militară ai oricărui stat independent și suveran. De aici preocuparea constantă a instituțiilor abilitate ale statului de a elabora o politică de apărare coerentă, adecvată situației concrete a mediului de securitate național și internațional, precum și flexibilă în raport cu exigențele alianței politico-militare din care țara face parte.

De regulă, opțiunea unui stat privind politica sa de apărare națională este prezentată într-un document intitulat „Carta albă a securității și ap ărării naționale”. Aici sunt prezentate date și informații despre: politica de securitate; politica de apărare; componentele sistemului securității naționale; tendințele de evoluție a sistemului de securitate națională.

Dimensiunea socială a securității este cea mai expusă, fluxurile de imigranți putând afecta stabilitatea socială, identitatea culturală, caracteristicile demografice, nivelul de trai, respectarea drepturilor omului și pot spori nivelul criminalității organizate în țara de destinație. În același timp, țările de origine pot înregistra și ele probleme, precum îmbătrânirea populației și scăderea producției prin emigrarea forței de muncă (în special fenomenul brain drain).

I.I.3. Conflictul

Acest început de secol este marcat de o nouă configurație a relațiilor internaționale, de noi dimensiuni ale evoluției viitoare a lumii și ale noii ordini mondiale, locul central fiind ocupat de preocupări majore în economie și securitate.

Mediul actual de securitate este marcat de modificări profunde în principalele domenii ale existenței sociale, produse în ultimii ani: Războiul Rece s-a sfârșit, în anii 1990- 1991; URSS și Iugoslavia s-au dezmembrat; NATO și UE s-au extins spre est, în direcția bazinului Mării Negre, Caucazului și Orientului Apropiat (între Marea Baltică și Marea Neagră); UE accede spre statutul de actor mondial, la rivalitate cu SUA; Federația Rusă și-a redus influența politică și militară; China și India aspiră la rangul de “superputeri politico-economice”; SUA rămân încă singura “hiperputere”; globalizarea înregistrează progrese notabile (cooperare/concurență internațională); armele devin tot mai puternice și “inteligente”, se amplifică revoluțiile în știință

Ideea de conflictualitate, nu poate exista în sine, decât prin prisma intermediului unei prezențe intuitive în strânsă legătură cu un alt concept extrem de puternic, așa cum am afirmat și mai sus – cel al libertății.

Conflictualitatea, percepută în sens contemporan își găsește rezolvarea prin intermediul securității.

Pornind de la definirea conflictualității și utilizându-ne de aceasta la nivelul referențialității teleologice, folosind-o ca pe un rezultat al transformării etimologice a termenului latin conflictus, explicat ca fiind treapta de maximă intensitate în evoluția contradicțiilor antagoniste și ajungând în contemporaneitate prin exprimarea acestuia prin prezența unui dezacord, nu putem decât să deducem că este în opoziție cu ideea de securitas, concept perpetuat continuu factual de-a lungul timpului în interiorul tuturor societăților, indiferent de nivelul lor de dezvoltare. fundamentul conflictualității se regăsește prin prisma încălcării unor drepturi sau libertăți ale individului sau a unor grupuri de indivizi.

Contracararea conflictualității se realizează prin stabilirea și elaborarea unor politici fiabile care să vizeze ideea de securitate.

I.2. Mediul de securitate internațional în strategiile Statelor Unite ale Americii

Mediul de securitate internațional este, în prezent, încărcat de riscuri și amenințări grave – terorism și teroare a armelor de distrugere în masă, dispute interetnice și rivalități religioase, crimă organizată transfrontalieră, stări de tensiune și conflict întreținute de forțe destabilizatoare în multe zone ale lumii, tulburări interne, precum și unele evenimente neprevăzute, ca inundații, cutremure, secete etc. fiecare în parte și toate la un loc constituind riscuri de instabilitate și insecuritate pentru comunitatea internațională.

Preocuparea celor mai puternice dintre statele lumii de a găsi soluții eficiente pentru protejarea propriilor interese de securitate națională, determinată de transformările mediului strategic internațional, conturează ca priorități ale prezentului: preocuparea pentru evitarea unui nou război major între marile puteri; dezvoltarea economică; piramida mondială a puterii.

Majoritatea analiștilor consideră că, la începutul secolului XXI, actorii cu impact global în domeniul securității sunt SUA, Europa, Rusia, China și Japonia.

O viziune interesantă este cea a lui Zbigniew Brzezinski, care consideră că esența noii structuri de securitate a lumii se află în relația dintre SUA și Eurasia.

În cadrul acestei relații se pot identifica două triunghiuri de putere euroasiatică: SUA, Europa, Rusia; SUA, China, Japonia.

La nivel global se apreciază că „securitatea este o precondiție a dezvoltării”, iar principalele probleme pot fi astfel evidențiate:

– granițele sunt din ce în ce mai permeabile ceea ce face ca problemele interne și externe de securitate să fie indisolubil legate;

– fenomenul globalizării a adus libertate și prosperitate pentru unii, frustrare și injustiție pentru alții;

– în majoritatea statelor în curs de dezvoltare sărăcia și bolile cauzează suferințe și dau naștere la noi probleme de securitate;

– 1/2 din populație trăiește cu un venit sub 2 euro pe zi;

– un număr de țări și regiuni sunt prinse într-un cerc vicios al conflictului, insecurității și sărăciei;

– a crescut considerabil competiția pentru resurse naturale:

– apa: va deveni o problemă agravată de procesul de încălzire globală în următorii ani și va fi un factor potențial pentru apariția de conflicte și mișcări de migrare în mai multe regiuni;

– energia: dependența de aceasta este o grijă specială a Europei, ea fiind cel mai mare importator la nivel global de petrol și gaz. Importurile acoperă mai mult de 50% din necesarul de consumul energetic de azi. În 2030 se estimează că va crește la 70%.

Cea mai mare parte din aceste resurse provine din zone precum: Golful Persic, Rusia și Africa de Nord.

Aproape la fiecare doi ani, administrația americană elaborează o nouă strategie de securitate națională. "Strategia de Securitate Națională pentru noul secol" (1997) stabilește că interesele naționale ale SUA sunt perfecționarea securității naționale, ridicarea prosperității și promovarea democrației.

Instrumente folosite:

– diplomația – drept primă linie de apărare împotriva amenințărilor la adresa securității naționale și a celei internaționale, cu focalizare pe diplomația preventivă;

– asistența internațională – care, după cel de-al doilea război mondial, a contribuit în mod decisiv la reclădirea Europei Occidentale, a Japoniei, iar mai târziu, la dezvoltarea unor state din America Latină și din Africa.

– controlul armamentelor – care, prin creșterea transparenței privind dimensionarea și structura forțelor militare, mărește încrederea între state și contribuie la stabilitatea regională;

– promovarea inițiativelor de neproliferare, instrument menit să descurajeze utilizarea armelor de nimicire în masă;

– activitățile militare. Conform Strategiei de Securitate Națională a SUA, forțele armate contribuie la promovarea stabilității regionale, descurajează agresiunea, previn și reduc conflictele, amenințările și servesc drept model pentru organismele militare ale statelor cu democrații în curs de afirmare.

Strategia de securitate a SUA este construită pe trei concepte: securitatea națională, securitatea spațiului de interes și autoapărare colectivă.

Referitor la securitatea națională, SUA a adoptat în 2006 Strategia Națională.

Deși orientarea acestei strategii este spre diplomație, SUA afirmă că își vor menține în continuare atitudinea proactivă referitoare la evoluția mediului de securitate și nu vor exclude loviturile preemptive la o amenințare iminentă.

Cei doi piloni pe care se sprijină strategia: promovarea libertății, justiției și demnității umane și confruntarea cu provocările epocii actuale, lasă suficient loc în document și problemelor care privesc terorismul, conflictele regionale, combaterea sărăciei și a decalajelor de dezvoltare, globalizarea.

Nelăsând uitate provocările pe care le întâmpină, recunoscând limitele pe care chiar și o națiune atât de puternică le poate avea, documentul rezervă SUA rolul de lider în rezolvarea problemelor mediului de securitate actual.

În ce privește conceptul de securitate a spațiului de interes, în urma evenimentelor din 11 septembrie 2001, SUA consideră că este necesară îmbunătățirea securității teritoriului propriu înițiind în acest sens acțiuni în domeniile: informații și avertizare; securitatea frontierelor și a transportului; contaterorism intern; apărare împotriva terorismului, protecția infrastructurii critice, pregătirea și răspunsul la urgențe.

Concepția apărării naționale se regăsește în Strategia Militară Națională, bazată pe Strategia de Securitate Națională și în Strategia de Apărare Națională a SUA.

SUA și-au adaptat politicile și strategiile militare de securitate la circumstanțele mediului internațional.

Și-a fixat o agendă specifică de scopuri și obiective de politică externă luând în calcul mai multe riscuri, amenințări și pericole. În agenda de securitate, dimensiunea militară plasează apărarea națională pe o poziție prioritară.

Zona intereselor de securitate mai include: stabilitate și securitate globală prin prevenirea apariției unei puteri sau a unei grupări de puteri expansioniste, stabilitate și securitate în diferite regiuni ale globlului prin extinderea și conservarea condițiilor generatoare de democrație și creștere economică.

Scopul principal rezidă în asigurarea prosperității și securității naționale, promovarea la nivel global a intereselor naționale, extinderii comerțului liber, a liberalizării accesului la resursele și piețele mondiale.

SUA și-au propus să se mențină prin putere tehnologico-militară și economică și să contracareze toate provocările externe majore.

Analiștii americani în domeniul securității acordă atenție sporită tendințelor noi care ar putea contraveni intereselor SUA pe termen mediu și lung: expansiunea economico-politică a Chinei, aspirațiile Rusiei de a redeveni o mare putre, acumularea de tensiuni în relațiile transatlantice, recrudescențelor antiseminismului și naționalsimelor periculoase. Chiar dacă nu convine unor actori internaționali, primatul politico-militar și tehnologic al SUA în lumea contemporană rămâne o condiție a stabilității și securității, într-o lume care nu mai este bipolară, dar nici riguros guvernată de parteneriate, cooperare, interese și obiective unanim împărtășite.

I.3. Diplomația Statelor Unite ale Americii – opțiuni și tendințe

După Revoluțiile din Centrul și Estul Europei din anii 1989 – 1991, diplomația americană a devenit și mai ofensivă ca în trecut, contribuind la promovarea opțiunilor Statelor Unite cu privire la evoluția prezentă și de perspectivă a relațiilor internaționale.

Analiști avizați ai relațiilor diplomatice susțin că schimbările din Centrul și Estul Continentului din anii 1989-1991 au fost influențate de întâlnirile politice și diplomatice dintre Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov. Liderul de la Casa Albă a declarat că a așteptat cu neliniște și speranță întâlnirea sa cu Mihail Gorbaciov din 1985: „încă din timpul lui Brejnev, visasem la o întâlnire față în față cu un lider sovietic deoarece credeam că am putea reuși să realizăm lucruri pe care diplomații țărilor noastre nu le puteau face, pentru că nu aveau autoritatea”

La rândul său, Mihail Gorbaciov preciza că deosebirile dintre cele două mari puteri vor rămâne. „Dar ar trebui să ne duelăm din cauza lor?” – punea întrebarea celebrul lider sovietic. „Nu ar fi mai corect- continua dânsul – să depășim lucrurile de dragul intereselor întregii umanități, de dragul vieții pe pământ?” Lumea s-a săturat de tensiune și confruntare. „Oamenii preferă să caute o lume mai sigură și mai de încredere, o lume în care fiecare să îsi păstreze propriile vederi filozofice, politice si ideologice si modul propriu de viață”.

Opțiunile și tendințele actuale ale diplomației Statelor Unite au fost sintetizate de către Secretarul de Stat American, dna Condoleezza Rice, la Școala Diplomatică Georgetown, Washington D.C., în expunerea făcută la 18 ianuarie 2006. Evocând punctul de vedere al Președintelui George W. Bush, potrivit căruia „Este o politică a Statelor Unite să sprijine creșterea mișcărilor și instituțiilor democratice din fiecare țară și cultură a lumii, scopul final fiind eliminarea tiraniei din lumea noastră”, dna Rice a atras atenția că pentru a îndeplini această misiune îndrăzneață „America are nevoie de o diplomație îndrăzneață”, pe care a numit-o „diplomație transformațională”.

I.4. Statele Unite ale Americii și Noua ordine mondială

La începutul ultimului deceniu al secolului douăzeci, wilsonismul părea triumfător. Provocările ideologice comuniste și geopolitice sovietice fuseseră simultan învinse. Obiectivul opoziției morale față de comunism se îmbinase cu sarcina geopolitică de a rezista expansiunii sovietice. Nu a fost deloc de mirare că președintele Bush și-a declarat speranța pentru o nouă ordine mondială în termeni clasic wilsonieni:

Avem viziunea unui nou parteneriat al națiunilor, care transcende războiul rece. Un parteneriat bazat pe consultare, cooperare și acțiune colectivă, în special prin intermediul unor organizații internaționale și regionale. Un parteneriat unit prin forța principiului și domnia legii și sprijinit printr-o asumare în comun atât a costurilor, cât și a angajamentelor. Un parteneriat ale cărui obiective sunt sporirea democrației, sporirea prosperității, sporirea păcii și reducerea armament.

Succesorul democrat al lui Bush, președintele Bill Clinton, a exprimat obiectivele Americii în termeni foarte asemănători, dezvoltând pe tema „lărgirii democrației”:

Într-o nouă eră a pericolului și a oportunității, obiectivul prioritar al SUA trebuia să fie lărgirea și întărirea comunității internaționale a democrațiilor bazate pe economia de piață.

În timpul Războiului rece, SUA a căutat să stăvileascǎ o amenințare pentru supraviețuirea instituțiilor libere.

Pentru a treia oară pe parcursul acestui secol, America și-a declarat astfel intenția de a construi o nouă ordine mondială aplicând întregii lumi valorile sale interne.

Și, pentru a treia oară, America a părut a ocupa poziția supremă pe scena mondială, în 1918, Wilson dominase o Conferință de pace la Paris de care aliații Americii erau prea dependenți pentru a insista în a-și exprima îndoielile. Către sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Franklin Delano Roosevelt și Truman păreau a fi în măsură să remodeleze întregul glob conform modelului american.

Sfârșitul războiului rece a produs o tentație încă și mai mare de a remodela mediul internațional potrivit imaginii Americii.

Wilson fusese constrâns acasă de izolaționism, iar Truman se ridicase împotriva expansionismului stalinist. În lumea ce a urmat Războiului rece, Statele Unite reprezintă singura supraputere rămasă cu capacitatea de a interveni în oricare parte a globului. Totuși, puterea a devenit mai difuză, iar chestiunile în care forța militară este relevantă s-au împuținat.

Victoria în Războiul rece a propulsat America într-o lume care se aseamănă în multe privințe sistemului european de state din secolele optsprezece și nouăsprezece și practicilor pe care oamenii de stat și gânditorii americani le-au contestat cu consecvență.

Absența unei amenințări imperioase, fie ideologice, fie strategice, lasă națiunilor libertatea de a urma politici externe bazate tot mai mult pe interesul național imediat, într-un sistem internațional caracterizat prin cinci sau șase puteri majore și o multitudine de state mai mici, ordinea va trebui să apară în mare măsură la fel cum s-a întâmplat în secolele trecute, dintr-o reconciliere și o echilibrare a intereselor naționale aflate în competiție.

Atât Bush, cât și Clinton au vorbit despre noua ordine mondială ca și cum aceasta s-ar fi aflat imediat după colț.

De fapt, ea se află încă o perioadă de gestație, iar forma ei finală nu va fi vizibilă decât după ce se va intra mai bine în secolul următor. Parțial extindere a trecutului, parțial lipsită de precedent, noua ordine mondială, precum cele cărora le urmează, va apărea ca răspuns la trei întrebări: Care sunt elementele de bază ale ordinii internaționale? Care sunt mijloacele lor de interacțiune? Care sunt țelurile în vederea cărora ele interacționează?

Sistemele internaționale au o viață precară.

Fiecare „ordine mondială” exprimă o aspirație la permanență; termenul însuși are o aură de perenitate în jurul său.

Și totuși, elementele care o compun sunt într-o curgere constantă; într-adevăr, cu fiecare secol, durata sistemelor internaționale s-a micșorat. Ordinea care a apărut în urma Păcii Westfalice a durat 150 de ani; sistemul internațional creat de Congresul de la Viena s-a menținut vreme de o sută de ani; ordinea internațională caracterizată de Războiul rece a luat sfârșit după patruzeci de ani. (Tratatul de la Versailles nu a funcționat niciodată ca un sistem la care să fi aderat puterile majore și a reprezentat ceva mai mult decât un armistițiu între două războaie mondiale.)

Nicicând înainte, componentele ordinii mondiale, capacitatea lor de a interacționa și obiectivele lor nu s-au schimbat atât de rapid, atât de profund sau atât de global.

Sfârșitul Războiului rece a creat ceea ce unii observatori au numit o lume „unipolară” sau „a unei singure supraputeri”.

Dar Statele Unite nu se află deloc într-o poziție mai bună acum pentru a dicta unilateral agenda globală decât se aflau la începutul Războiului rece. America este predominantă într-o măsură mult mai mare decât în urmă cu zece ani însă, ironic, puterea a devenit și ea mult mai difuză. Astfel încât, posibilitatea Americii de a o folosi pentru a modela restul lumii s-a micșorat de fapt.

Victoria în Războiul rece a făcut mult mai dificilă implementarea visului wilsonian de securitate colectivă.

În absența unei puteri potențial dominante, națiunile principale nu văd amenințarea la adresa păcii în același fel și nici nu sunt dispuse să-și asume aceleași riscuri pentru învingerea acelor amenințări pe care le recunosc.

Comunitatea mondială este îndeajuns de binevoitoare pentru a coopera la „menținerea păcii” – adică la stabilirea politicii privitoare la un acord nedisputat de nici una dintre părți – dar este reticentă în privința realizării păcii – suprimarea provocărilor efective la adresa ordinii mondiale. Acesta nu este un fapt surprinzător, de vreme ce nici chiar Statele Unite nu au elaborat încă un concept clar despre ce anume îi va declanșa opoziția unilaterală în lumea de după Războiul rece.

Ca abordare a politicii externe, wilsonismul presupune că America posedă o natură excepțională exprimată printr-o virtute fără rival și o putere fără rival. Statele Unite au fost atât de încrezătoare în puterea lor și în virtutea țelurilor lor, încât au putut lua în considerare lupta pentru valorile lor la scară mondială. Exceptionalismul american trebuie să fie punctul de plecare pentru o politică externă wilsoniană.

Pe măsură ce secolul douăzeci și unu se apropie, vaste forțe globale lucrează astfel ca, în timp, Statele Unite să fie mai puțin excepționale. Puterea militară americană va rămâne fără rival pentru viitorul previzibil.

Însă dorința Americii de a proiecta această putere în nenumăratele conflicte la scară redusă la care se pare că lumea va asista în, deceniile următoare – Bosnia, Somalia și Haiti – este provocarea conceptuală cheie pentru politica externă americană. Statele Unite vor avea probabil cea mai puternică economie a lumii pentru multă vreme pe parcursul secolului viitor. Insă bogăția se va răspândi tot mai mult, ca și tehnologia pentru generarea bogăției. Statele Unite se vor confrunta cu o competiție economică de un gen cu care nu s-au întâlnit niciodată în timpul războiului rece.

America va fi cea mai măreață și mai puternică națiune, dar o națiune cu egali; o națiune ca altele. Exceptionalismul american, care este baza indispensabilă pentru o politică externă wilsoniană, e așadar probabil că va fi mai puțin relevant în secolul ce urmează.

Americanii nu vor vedea aceasta ca pe o umilire a Americii sau ca pe un simptom de declin național. Pentru cea mai mare parte a istoriei lor, Statele Unite au fost în fapt o națiune printre altele, nu o putere predominantă. Ridicarea altor centre de putere – în Europa Occidentală, Japonia și China – nu va trebui să-i alarmeze pe americani. În definitiv, folosirea în comun a resurselor mondiale și dezvoltarea altor societăți și economii a fost un obiectiv specific american de la Planul Marshall încoace.

Creșterea democrației va continua ca aspirație predominantă a Americii, dar este necesar să fie recunoscute obstacolele pe care le are de înfruntat la momentul aparentului său triumf filozofic. l!^+a?

Controlarea puterii administrației centrale a fost o preocupare principală a teoreticienilor politici occidentali, în vreme ce, în majoritatea celorlalte societăți, teoria politică a căutat să întărească autoritatea statului.

Nicăieri altundeva nu a existat o asemenea insistență pentru extinderea libertății personale. Democrația occidentală a evoluat în societăți omogene cultural, cu o îndelungată istorie comună (chiar și America, cu populația sa poliglotă, și-a dezvoltat o puternică identitate culturală). Societatea și, într-un sens, națiunea au precedat statul fără a trebui să fie create de el. Într-un asemenea cadru, partidele politice reprezintă variante ale unui consens de bază; minoritatea de astăzi este potențial majoritatea de mâine.

În majoritatea celorlalte părți ale lumii, statul a precedat națiunea; el a fost și adeseori rămâne principalul element în formarea sa. Partidele politice, acolo unde există, reflectă identități fixe, de obicei comunale; minoritățile și majoritățile tind să fie permanente.

În asemenea societăți, procesul politic este în legătură cu dominația, nu cu alternanța la putere care, dacă are loc, se produce mai degrabă prin lovituri de stat decât prin proceduri constituționale. Conceptul unei opoziții loiale – esența democrației moderne – arareori are câștig de cauză. Mult mai frecvent, opoziția este văzută ca o amenințare la coeziunea națională, echivalată cu trădarea și suprimată fără milă.

Democrația de tip occidental presupune un consens asupra unor valorilor care stabilesc limite partizanatului.

America nu și-ar fi fost credincioasă sieși dacă nu ar fi insistat asupra aplicabilității universale a ideii de libertate. Că America trebuie să prefere guvernele democratice celor represive și să fie pregătită să plătească un preț pentru convingerile sale morale este mai presus de orice dispută.

Că există o zonă de discreție care trebuie exercitată în favoarea guvernelor și instituțiilor care promovează valorile democratice și drepturile omului este de asemenea clar. Dificultatea apare la determinarea prețului exact ce trebuie plătit și relația lui cu alte priorități americane esențiale, inclusiv cu securitatea națională și cu echilibrul general geopolitic.

Dacă îndemnurile americane depășesc retorica patriotică, ele trebuie să reflecte o înțelegere realistă a posibilităților Americii. America trebuie să aibă grijă să nu înmulțească angajamentele morale câtă vreme resursele financiare și militare pentru realizarea unei politici externe globale sunt reduse. Declarațiile generale nedublate fie de posibilitatea, fie de voința de a le sprijini diminuează influența Americii asupra tuturor celorlalte chestiuni deopotrivă.

Echilibrul exact între elementele morale și strategice ale politicii externe americane nu poate fi prescris în abstract. Insă începutul înțelepciunii constă în recunoașterea faptului că un echilibra trebuie atins.

Oricât de puternică este America, nici o țară nu are capacitatea de a-și impune toate preferințele restului omenirii; trebuie stabilite priorități.

Chiar dacă resursele pentru el au existat, wilsonismul nu a fost sprijinit odată ce publicul american i-a înțeles clar angajamentele și implicațiile colaterale. El prezintă riscul de a fi transformat într-o lozincă pentru a se evita dificultățile alegerilor geopolitice prin intermediul declarațiilor implicând un risc aparent scăzut.

În politica Americii amenință să se caște o prăpastie între pretențiile sale și disponibilitatea de a le sprijini; deziluzionarea aproape inevitabilă se transformă prea lesne într-o scuză pentru retragerea totală din afacerile mondiale.

În lumea de după războiul rece, idealismul american are nevoie de influența analizei geopolitice pentru a-și afla drumul prin labirintul noilor complexități. Aceasta nu va fi ușor. America a refuzat să domine chiar și atunci când a avut monopolul nuclear și a disprețuit echilibrul puterii chiar și atunci când a condus, ca în timpul Războiului rece, ceea ce de fapt era o diplomație a sferelor de interes.

În secolul douăzeci și unu, America, precum alte națiuni, trebuie să învețe să navigheze printre necesitate și alegere, printre constantele imuabile ale relațiilor internaționale și elementele aflate la discreția oamenilor de stat.

Sub aspect geopolitic, America este o insulă în largul marii mase continentale a Eurasiei, ale cărei resurse și populație le depășesc cu mult pe cele ale Satelor Unite.

Dominarea de către o singură putere a oricăreia dintre cele două sfere principale ale Eurasiei – Europa și Asia – rămâne o bună definiție a pericolului strategic pentru America, cu sau fără război rece.

Deoarece o asemenea grupare ar avea capacitatea să depășească America economic și, în cele din urmă, militar. Acestui pericol va trebui să-i fie opusă rezistență chiar și acolo unde puterea dominantă este aparent binevoitoare, deoarece în cazul în care intențiile s-ar schimba vreodată, America s-ar trezi cu o capacitate de rezistență efectivă puternic diminuată și cu o incapacitate de a modela evenimentele sporită.

Politica americană care a ajuns cel mai aproape de definiția general acceptată a interesului vital a fost cea dusă față de aliații săi din zona Atlanticului.

Deși Organizația Tratatului Nord Atlantic a fost de obicei justificată în termeni wilsonieni ca instrument de securitate colectivă și nu drept o alianță, ea a reprezentat de fapt instituția care a armonizat aproape cel mai mult obiectivele morale și geopolitice ale Americii.

De vreme ce scopul ei a fost să prevină dominația sovietică asupra Europei, ea a servit obiectivului geopolitic de a nu lăsa centrele de putere ale Europei și Asiei să cadă sub stăpânirea unei țări ostile, indiferent de justificarea oferită pentru aceasta.

Arhitecții Alianței Atlantice ar fi fost neîncrezători dacă li s-ar f i spus că victoria în Războiul rece va pune sub semnul îndoielii viitorul creației lor.

Ei au considerat ca de la sine înțeles că premiul pentru victorie în Războiul rece era un parteneriat atlantic durabil. În numele acelui țel au fost duse și câștigate câteva bătălii politice decisive ale Războiului rece. În timpul acestui proces, America a fost legată de Europa prin instituții consultative permanente și un sistem de comandă militar integrat – o structură de o amploare și durată unică în istoria coalițiilor.

Ceea ce a ajuns să se cheme Comunitatea Atlantică – un termen nostalgic mult mai puțin în vogă după ?sfârșitul Războiului rece – ființează de la prăbușirea comunismului, retrogradarea relațiilor cu Europa a devenit mult prea la modă.

În ciuda accentului pe lărgirea sferei democrației, America pare acum să acorde mai puțină atenție societăților care au instituții similare și cu care împărtășește atitudini comune în privința drepturilor omului și alte valori de bază decât celorlalte regiuni ale globului. Fondatorii legăturilor atlantice – Truman, Acheson, Marshall și Eisenhower – împărtășeau rezervele celor mai mulți americani față de stilul diplomației europene.

Dar au înțeles că, fără legăturile sale atlantice, America s-ar găsi într-o lume de națiuni cu care – exceptând vestul Europei – avea puține legături morale sau tradiții comune. În aceste circumstanțe, America avea să fie obligată să ducă un veritabil Realpolitik, în esență incompatibil cu tradiția americană.

În parte, motivul declinului a ceea ce cândva a constituit politica americană cea mai vitală este că NATO a ajuns să fie considerat ca de la sine, drept parte a unui peisaj ce nu mai are nevoie de nici o îngrijire.

Poate mai important, generația de lideri americani care a ajuns să predomine în ultimul deceniu și jumătate provine din Sudul și din Vest-ul continentului american, unde există mai puține legături emoționale și personale cu Europa decât în vechea zonă Nord-Estică de stabilire a colonilor.

Mai mult, liberalii americani -susținătorii standard ai wilsonismului – s-au simțit adeseori lăsați deoparte de aliații democrați care practică mai curând o politică a interesului național decât a securității colective și a bizuirii pe legea internațională; ei citează Bosnia și Orientul Mijlociu ca exemple de nereușită în obținerea înțelegerii în ciuda valorilor comune.

Împlinirea idealurilor Americii va trebui căutată în acumularea cu răbdare de succese parțiale.

Certitudinile amenințării fizice și ale ideologiei ostile caracteristice Războiului rece s-au dus.

Convingerile necesare pentru stăpânirea ordinii mondiale născânde sunt mai abstracte: o viziune a unui viitor ce nu poate fi demonstrat când este prezentat și judecățile asupra relațiilor dintre speranță și posibilitate, care sunt, în esență, conjuncturale.

Obiectivele wilsoniene ale trecutului Americii – pace, stabilitate, progres și libertate pentru omenire – vor trebui să fie căutate într-o călătorie fără sfârșit. „Călătorule,” spune un proverb spaniol, „nu există drumuri. Drumurile se fac pășind.”

CAPITOLUL II : CRIZELE DIN ORIENTUL MIJLOCIU

II.1. Crizele secolului XXI

Toate crizele care afectează sistemele politice, sociale, economice, informaționale și militare sunt, în esența lor, de sorginte politică.

Ele provin din apariția și dezvoltarea unor disfuncționalități grave în primul rând în cadrul fluxurilor pe care se definesc relațiile dintre sisteme sau dintre componente ale sistemelor. Acestea se accentuează în permanență, dacă nu se iau măsuri imediate.

Sfârșitul Războiului Rece a modificat, fără îndoială, balanța de putere mondială. Odată cu prăbușirea comunismului s-a simțit nevoia de schimbare a lumii, devenind tot mai pregnantă aspirația spre instituirea și consolidarea unei noi ordini internaționale democratice în sistemul relațiilor politice și economice dintre țări și popoare.

Vechile probleme ale lumii contemporane, precum creșterea demografică necontrolată în unele regiuni și îmbătrânirea dramatică a populației în altele, reducerea rezervelor de apă, hrană și resurse energetice, degradarea mediului, s-au acutizat și au efecte nebănuite.

În plus, altele noi și-au făcut apariția: terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, crima organizată.

Intensificarea conflictelor locale și regionale, determinate, în principal, de cauze de natură etnică, religioasă, teritorială sau ideologică, dar cu un puternic substrat economic, au impus dezvoltarea și perpetuarea mijloacelor non-militare de soluționare, instrumentul militar constituind ultima măsură dorită.

Globalizarea transcende toate aceste caracteristici ale lumii moderne. Fenomenul favorizează atât creșterea economică și dezvoltarea, prin integrarea economiilor lumii, cât și aspecte mai puțin dorite, precum accentuarea decalajelor economice și a sărăciei în unele zone, migrația ilegală, mondializarea criminalității etc.

Sporirea gradului de interdependență și interacțiune în plan economic, tehnologic, cultural și politic determină o evoluție similară și în planul securității, cu implicații importante în domeniul creșterii stabilității relațiilor internaționale.

Nordul și Sudul par a avea viziuni diferite asupra provoc ărilor la adresa securității – unul preocupat de terorism și armele de distrugere în mas ă, cel ălalt de problemele grave ale sărăciei și subdezvolt ării.

Noile amenințări ale lumii moderne, precum terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, criminalitatea, cele privind mediul., alături de fizionomia noilor conflicte, precum disputele etnice, războiul de gherilă sau alte conflicte de intensitate scăzută, au determinat schimbări ale organizării și structurii forțelor, modului de acțiune, tehnicii și mijloacelor de luptă.

La nivelul comunității internaționale s-au cristalizat, în general, puncte de vedere comune sau similare asupra principalelor vulnerabilități ale lumii de ast ăzi și asupra unor factori de insecuritate majori. Persistă deosebiri, unele marcante, în privința importanței unor categorii de amenințări și a modalităților de contracarare a acestora.

Deoarece terorismul este un fenomen global, el trebuie tratat ca atare.

Fenomenul terorist nu a fost diminuat, ci, dimpotrivă s-a amplificat din punct de vedere al ariei geografice de acțiune și al reorientării scopului.

Dacă la început terorismul părea că are o dimensiune regională, având centre mai puternice de m anifestare în Asia, Orientul Mijlociu și America Latină, în prezent el este cu adevărat global, tinde să devină polimorf și își îmbunătățește capacitatea d e supraviețuire, prin adaptarea rapidă la mediul de securitate actual, utilizând șantajul, corupția, amenințarea, forța și exploatând în propriul avantaj: valorile democrației, „breșele” în sistemele de securitate și cele mai recente descoperiri ale științei și tehnicii.

Știm că fenomenul terorist nu a fost și nu este generat numai de țările sărace.

Plecând de la alte cauze, identificăm prezența acestuia, inclusiv prin urmările sale tragice, ca acțiuni ale căror autori sunt grupările teroriste din țările dezvoltate.

Atacul terorist din 11 septembrie 2001, împotriva SUA, demonstrează că economia globală a fost vulnerabilă, iar elitele economiei au cerut guvernelor să asigure protecția militară a sistemului.

Pe scena internațională, trendurile economice și politicomilitare sunt interdependente și fără îndoială că există o legătură, nu numai corelativă dar și cauzală, între deținerea, aprovizionarea, cererea și utilizarea resurselor energetice, răspândirea lor geografică și accesul la ele, afacerile regionale și globale privind securitatea.

Toate „jocurile petroliere recente” se derulează pe spații geopolitice, în contextul unor noi remodelări locale, regionale și globale.

II.2. Orientul Mijlociu și crizele specifice acestuia

Orientul Mijlociu include Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iranul, Turcia, Irak, Israel, Iordania, Kuweitul, Oman, Qatar, Siria,Yemen si teritoriile palestiniene Cisiordania si Fâșia Gaza, dar pe lângă acestea se adaugă Ciprul deși se consideră parte a Europei si Afganistanul ce este situat in Estul Orientului Mijlociu.

Din punct de vedere politic, regiunea Orientului Mijlociu cuprinde trei mari țări periferice: Egipt, Iran si Turcia, fiecare cu o populație de aprox. 60 mil. Loc.; țările centrale ale Semilunei Fertile (Irak, Israel, Iordania, Liban, Siria) și țările Peninsulei Arabia (Arabia Saudita, Bahrein, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Oman, Qatar si Yemen). Este relevant însă faptul că, din punct de vedere economic, statele din această regiune dețin 75% din rezervele mondiale de hidrocarburi și sunt mari producătoare de bumbac, fosfați, gaze naturale.

Orientul Mijlociu este un spațiu cu valoare geopolitică remarcabilă, care a cunoscut evoluții politico-militare și economice deosebite în anii din urmă.

Acestea au fost impuse îndeosebi de efectele încetării Războiului Rece și introducerii în circuitul economiei mondiale.

Definitorii sunt: regresul regimurilor dictatori ale (Irak, Siria, Iran) și accentuarea tendințelor de modernizare a societății; reaprinderea și intensificarea unor tradițion ale conflicte regionale (arabo-israelian, problema kurdă, arabo-iranian, turcico-iranian, șiitosunit etc.); creșterea influenței p olitico-militare a SUA (în cursul celor dou ă acțiuni militare din Golf din 1991 și 2003); extinderea acțiunii economico-politice și militare a Occidentului; amplificarea mișc ărilor islamice și a terorismului internațional etc.

Putem afirma faptul că Orientul Mijlociu este un foc nestins.

Sursele de tensiuni nu au fost încă dezamorsate. Ele nu se află numai în Golf și în interiorul acestui spațiu, ci, din nefericire, și în exteriorul lui.

Diferendele tribale și dinastice, care s-au perpetuat de-a lungul secolelor, au marcat puternic Orientul Mijlociu.

Animozitățile istorice și culturale și conflictele pentru controlul resurselor naturale, în condițiile menținerii granițelor trasate de puterile coloniale după primul război mondial, au accentuat tensiunile existente.

Crizele politico-militare sunt vechi de când lumea și au, în toate timpurile, aproape aceleași caracteristici.

Ele rezultă din dinamica și dialectica intereselor și poartă amprenta interdeterminărilor acestora.

Sursa acestor conflicte poate fi împărțită în mai multe categorii: dorința de independența a unor populații, funcționând principiul autodeterminării stipulat în articolul 1 din Charta Organizației Națiunilor Unite, apoi resursele de petrol pe care statele mari consumatoare doresc să le acopere, dar se confruntă cu rezistența statului ( Irak, Afganistan și Iran) căruia i se găsesc alte motive pentru a fi atacat si supus soluției statului „ agresor” ca să cedeze la doleanțele statelor mari.

Criza din Orientul Mijlociu este, în fond, o criză condiționată de bătălia pentru resursele energetice și pentru dezamorsarea unui focar de tensiuni și conflicte.

În același timp, ea este determinată și de un proces complex al frontierei, în condițiile în care între statul evreu și palestinieni există un complicat diferend de identitate. Această situație iradiază tensiuni în întregul Orient Mijlociu, întrucât, cu toate divergențele, există, totuși, o solidaritate a lumii arabe.

Prima sursă a evenimentelor o reprezintă lupta pentru obținerea independenței de către poporul kurd și cel palestinian.

O asemănare între luptele de eliberare și de creare a unui stat național o reprezintă activitatea teroristă ce recurgea la atentate la adresa armatei, poliției, diplomaților, chiar si civililor, încălcând principiile dreptului umanitar.

Practic, criza Orientului Mijlociu nu poate fi rezolvată decât în momentul în care sunt soluționate două probleme esențiale: problema palestiniană și problema gestionării resurselor energetice din zonă.

Conceptul Orientul Mijlociu Extins, sau Marele Orient Mijlociu, ar putea reprezenta o soluție, dar ea nu este încă percepută așa de către toate statele din zonă. Dimpotrivă, unele state, între care și Iranul, o consideră ca o soluție americană inacceptabilă. Cert este că, la ora actuală, Orientul Mijlociu este spațiul în care se derulează cele mai grave crize de la încheierea războiului rece, iar problemele care generează aceste crize sunt departe de a putea fi soluționate.

La această criză a frontierelor și a gestionării resurselor se adaugă una și mai gravă, însă complementară acesteia, terorismul. Acest fenomen – existent dintotdeauna pe planetă – a căpătat la început de secol, o dimensiune planetară, constituind, după pericolul nuclear, cea mai gravă amenințare la adresa securității omenirii.

Pentru George Lenczowski, există patru mari motive tematice care definesc subsistemul Orientului Mijlociu (până în deceniul opt): cele referitoare la lupta împotriva imperialismului, cele implicând Israel și Palestina, teme privind cooperarea și interac- țiunile legate de chestiunea petrolului și teme care se leagă de gestionarea disputelor și conflictelor interarabe.

Multe dintre conflictele din Orientul Mijlociu rezultă tocmai din această necoincidență dintre reprezentările identitare etatiste, naționale, pe care elitele la putere încearcă să le impună, adesea pentru a oculta propriul lor caracter particular, minoritar (sunniți în Irak, alawiți în Siria, sunniți în Bahrein) sau exclusivist, și reprezentările particulare ale populațiilor, care se simt mai atașate de referințe mult mai proxime și în numele cărora nu se regăsesc în narațiunile identitare oficiale, publice, impuse uneori cu forța, pe care fie le ignoră, fie ajung să le conteste, uneori chiar violent.

Există deci conflicte identitare în regiune, în măsura în care categoria identitară devine fundamentală în construcția legitimității noilor state de aici și a elitelor de la putere, iar cazul Irakului este aici unul exemplar:?„Indiferent dacă ele sunt inventate, imaginate sau dezvoltate istoric, totuși, identitățile colective au fost întotdeauna în centrul loialităților popoarelor.

Fără îndoială, această regiune a fost ținta atenției întregii lumi în ultimii ani, datorită evenimentelor ce tulbură pacea din zonă: războaiele din Irak și Afghanistan, conflictele indo-pakistaneze, cele dintre Israel și Palestina și  Israel și Iran, programul nuclear al Iranului și Primăvara Arabă- și lista nu este completă. Iar multe dintre acestea nu par a se finaliza în viitorul apropiat.

În Irak, concurența dintre identitățile subnaționale, naționale și supranaționale au influențat inevitabil politica externă.

În mod similar, existența unor identități concurente a oferit elitelor conducătoare nenumărate oportunități pentru a defini și redefini identitatea țării în funcție de propriile lor interese și imperativele politice la un moment dat.

Se estimează că în următoarele decenii, regatul va rămâne o piesă esențială pentru dezvoltarea economiei mondiale, în ciuda petrolului din Rusia (5% din rezervele mondiale) și din alte state din afara OPEC.

Cu 260 mld. barili, Riadul controleaz ă circa 25% din rezervele de petrol de pe glob. De asemenea, Arabia Saudită este primul exportator mondial de petrol (cotă de peste 14%) și nucleul OPEC. Din punctul de vedere al rezervelor de gaz, Arabia Saudită se situează pe locul 4 în lume.

Riadul are intenția să-și deschidă parțial piața, în special în domeniul gazelor. Partenerii comerciali ai Riadului sunt SUA, Japonia, Coreea de Sud sau statele vest-europene. În urm ătoarele decenii se apreciază că Arabia S audită trebuie să-și crească exporturile la minimum 22 mil. barili/zi, pentru a satisface cererea internațională de petrol și a evita o criză generală. Regatul își va păstra astfel, importanța strategică.

Rezervele din statele de la Marea Caspică și cele ale Rusiei nu vor echilibra pe termen lung resursele saudite, din cauza capacităților mai reduse și a nenumăratelor probleme tehnice.

Printre cele mai utilizate, sângeroase și radicale forme de terorism este cel religios, care a luat amploare între anii 1960-1990, după cum spune Bruce Hoffman ce consideră că de la nici măcar un grup s-a ajuns la un număr impresionant.

Acestea își motivează activitatea din considerente religioase, dar și din chestiuni politice specifice contextului căruia îi aparțin.

Printre cele mai concludente exemple se situează Hesbollah si Hamas ce acționează conform unei ideologii religioase in Liban și în teritoriile palestiniene. Se spune că între 1970-1995 ar fi fost 64.319 de incidente realizate de grupările religioase.

Printre aceste motive se numără susținerea terorismului, deținerea de arme de distrugere în masă, chimice, nucleare sau culpabilitate în privința comiterii unor atentate teroriste.

Nici chiar mișcările pro-arabe nu au reușit, după 1950, să învingă obstacolele ce stau în calea formării unui mare stat unic arab.

Terorismul politic, poate nu la fel de întâlnit, dar la fel de sângeros ca cel religios, este reprezentat în zonele cu un regim politic totalitar în care s-a cimentat o grupare cu o viziune diferită sau în regiunile în care sunt populații cu o pondere însemnată ce își doresc autonomie sau independență. Așa se întâmplă cu populația din Sud-Estul Turciei, Nordul Irakului, Estul Siriei și Nord-Vestul Iranului ce își doresc o identitate proprie. Interesele lor sunt reprezentate de PKK ( Partidul Muncitorilor din Kurdistan) ce de la 16 aprilie 2002 poartă denumirea de Congresul pentru Libertate și Democrație a Kurdistanului.

Fondarea și baza ideologică a PKK a fost constituită de Abdullah Ocalan in 1980. Obiectivul grupării este crearea unui stat independent Kurd. Aria de operare este largă, fiind vizate centre comerciale sau sedii diplomatice din Turcia, Siria, Iran, Liban și Europa de Vest. Efectivele grupării sunt destul de mari, până la sfârșitul anilor b#%l!^+a?1990 numărul militanților fiind de aproximativ 10.000, bărbați si femei. Printre țintele dese ale partizanilor kurzi se numără soldați, jandarmi, polițiști, membrii ai serviciilor secrete turcești.

Finanțarea organizației este asigurată prin donații efectuate de persoanele kurde ce muncesc in străinătate si prin sponsorizări externe din partea unor state adverse la trafic de droguri. Dea lungul timpului activitatea întreprinsă de separatiștii kurzi a fost deosebit de intensă, „Organizația se face vinovată de moartea a cel puțin 30.000 de oameni de la înființarea ei.

De-a lungul timpului activiștii PKK au organizat operațiuni sinucigașe, fiind implicate și femei, dar uneori PKK-iști foloseau masuri severe pentru a le convinge. Leyla Kaplan, femeia care a participat la cel mai de succes atac al organizației, declanșând bomba pe care o avea asupra ei într-o secție de poliție și omorând 3 polițiști și rănind 12 ea a fost constrânsă să participe la acest eveniment, deoarece primei femei căreia i se atribuise misiunea refuzase și fusese executată.

Deci atingerea scopului si anume independența este un obiectiv care se dorește a se atinge cu orice preț indiferent de numărul de vieți care se pierde.

Exemplu devenit celebru al acestei filosofii strategice este cel al coaliției militare împotriva Irakului în anul 2003, care cu efective minime (circa 200.000 de militari) a ocupat un stat care are dimensiunile Franței, fără ca pe teritoriul Irakului să fie vreo regiune inaccesibilă loviturilor.

Rând pe rând, Egiptul, Siria și Irakul au fost percepute ca o amenințare majoră la adresa țărilor din întreaga zonă, ca urmare a orientării politice adoptate de liderii celor trei state.

Mai mult decât atât, majoritatea conducătorilor arabi au sprijinit forța multinațională condusă de Statele Unite împotriva regimului de la Bagdad, pentru înfrângerea armatei irakiene și eliberarea Kuweitului în 1991.

Orientul Mijlociu s-a transformat, după secolul XIX, într-o periferie a sistemului mondial dominat de Occident.

Importanța fundamentală a resurselor petroliere și susținerea intereselor securitare și naționale ale Israelului sunt identificate ca fiind principalele motivații ale acestei intruziuni externe permanente, care dăinuie inclusiv după dispariția oficială a dominației coloniale, luând forma mai sofisticată a unei condiționări soft, prin alianțe, colaborări economice, militare, politice, continuând transformarea multor state din regiune în clienți ai marilor puteri. Sistemul Orientului Mijlociu însuși se divide, potrivit unora, între un „centru“ arab și o „periferie“ formată din Israel, Turcia, Iran.

Raportându-se la rezervele de petrol și gaze naturale, Irakul și Iranul împreună cu alte țări din regiune dețin peste 70% din rezerva mondială.

Asta înseamnă că majoritatea statelor lumii vor importa petrol din această zonă în decurs de 20, 30 de ani, pe măsură ce consumul va crește. „Aurul negru” din această zonă va fi la mare căutare, aceste state vor încheia acorduri economice și nu numai cu toate țările lumii. Un raport al Consiliului de Securitate al O.N.U. întărește cele expuse anterior: „SUA vor continua să aibă un interes vital în asigurarea din exterior a livrărilor de petrol”. Seriozitatea problemei este dată de faptul că SUA includ în categoria intereselor vitale petrolul, pentru apărarea cărora vor recurge la forța armată.

Cazul Irak evidențiază că resursele petroliere și căile de acces către acestea constituie preocuparea majoră pentru geostrategia acestui început de  secol. Acest lucru e demonstrat de faptul că Irak are 112 miliarde de barili de petrol rezervă mondială, fiind pe locul 2 în lume, iar Iranul este pe locul 3 în ceea ce privește petrolul și pe locul 2 în domeniul gazelor naturale, la nivel mondial.

Urmărind situația economică și socială a Irakului și Afganistanului, acestea se află într-un proces ireversibil sau greu de remontat, cel de scădere economică a nivelului de trai, a condițiilor de viață.

În privința Afganistanului, cauzele sunt clare: adăpostirea celui mai mare terorist al lumii.

Dar pentru Afganistan nu este nimic nou dacă se află în război, fiindcă de peste 30 de ani țara se află într-un continuu război, de la invazia sovietică din 1979, la războiul civil dintre talibani și celelalte triburi, acum la războiul internațional dintre o coaliție condusă de SUA și forțele insurgente conduse de mujahedinii afgani. Victimele războiului au ajuns la câteva mii, indiferent dacă sunt civili sau militari. l!^+a?

Viața în Afganistan este foarte dură. Locuitorii se confruntă cu o lipsă acută a apei fiind situați în deșert, foamete datorată lipsei alimentelor, situația dezastruoasă a copiiilor sau chiar a femeilor.

 Mai mult de atât, documentele secrete americane publicate pe site-ul „wikileak”, cotidianul american „New York Times” și „Der Spiegel” fac dezvăluiri cu sute de civili uciși în acest conflict.

An de an O.N.U. trimite ajutoare umanitare în alimente, îmbrăcăminte, ustensile educaționale pentru copii.

În concordanță cu această situație se află și Irakul care din 2003 se află în război. Peste 4000 de soldați americani au fost uciși, zeci de mii de oameni au fost deportați în statele vecine. Din păcate, zeci de ziariști, oficiali ai O.N.U. și-au pierdut viața în lupta de eliberare a poporului irakian, în speranța de creștere a nivelului de trai și de ameliorarea situației acestuia. S-au iscat multe discuții când civili irakieni au fost maltratați în închisorile irakiene pentru a divulga secrete și planuri de atac.

În privința Teheranului, nu se poate vorbi de un dezastru umanitar, ci mai mult de o presiune din partea opiniei internaționale datorită activităților de descoperire a unei tehnologii de îmbogățire a uraniului.

O implicare a statelor străine e presupusă că s-a materializat prin revolta anti-Ahmadinejad. Această revoltă a avut loc datorită mușamalizării rezultatelor electorale dintre Mahmud Ahmadinejad și Mir-Hossein Mausavi, candidatul opoziției. Numărul deceselor a fost de 36 de morți după numărătoarea oficială a guvernului iranian sau de 72 după numărătoarea susținătorilor lui Mousavi.

Programul nuclear iranian este atent supravegheat de către Rusia și China, aceste state fiind partenerii comerciali cei mai importanți, ce au reticiențe în a aplica cauzele embargoului impus de SUA. Mai mare îngrijorare vine din partea israelienilor, adversari declarați ai Teheranului. Într-un interviu acordat unui jurnalist de la „ The Atlantic”, pe 31 martie 2009, primul ministru izraelian Beniamen Netanzahu declara că dacă Iranul apucă să producă bomba atomică, atunci se va comporta ca o forță nucleară.

Și atunci, cine va mai controla distribuția petrolului în Orientul Mijlociu? Teheranul sau Washintonul?

În plus, Israelul susține că nu va fi pace în Orientul Mijlociu atâta timp cât Iranul nu va abandona programul nuclear și va continua în sponsorizarea grupărilor Hazbollah și Hamas.

În consecință, situația Orientului Mijlociu este extrem de complicată, cu un grad mare de periculozitate, un eventual conflict sionisto-iranian având un grad mare de implicare la nivel mondial: SUA, China, Rusia, U.E., Venezuela și alte state mari. Economia mondială va avea mult de suferit datorită unui conflict mondial.

Atâta timp cât nevoia de resurse de petrol, cât consumul statelor mari va crește, iminența unui război este foarte mare.

Un argument concludent îl reprezintă declasificarea unor documente britanice secrete din 2004 ce demonstrează interesul SUA pentru petrolul din Orientul Mijlociu. Mai mult de atât, aceste documente relatează faptul că SUA dorea cu orice preț petrol și că ar fi atacat cu orice preț Arabia Saudită, Kuweit și Abu Dhabi pe la mijlocul secolului XX.

Prin urmare se spune că istoria este „magistra vitae” și că noi oamenii ar trebui să tragem unele concluzii și să evităm cu orice preț atrocitățile comise în al Doilea Război Mondial când au murit peste 50 de milioane de oameni sau în Primul peste 8 milioane.

De aceea fiecare decizie trebuie gândită și luată în interesul cetățeanului și al locuitorului, nu al oricărei societăți petroliere.

II.2.1. Războiul iraniano-irakian

Golful Persic este o arie marginală a Oceanului Indian, după unele aprecieri un braț al acestuia, care separă Peninsula Arabică de Iran.

Golful Persic are o suprafață de 240.000 km2, cu o lungime de 900 km și o lățime cuprinsă între 338 km și 55 km. Punctul cel mai îngust îl constituie strâmtoarea Ormuz, partea cea mai nordică a Golfului Oman prin care se realizează legătura cu Oceanul Indian.

Golful Persic, importantă cale de navigaație maritimă, a generat un interes major pentru statele din zonă, care au urmărit să-și realizeze o ieșire cât mai largă la apă, să ocupe un număr cât mai mare în insule, care să le asigure o poziție cât mai favorabilă.

Statele situate în zona limitrofă a Golfului persic sunt: Iran, Irak, Kuwait, Arabia Saudită, Bahrain, Qatar, Emiratele Arabe Unite (format din emiratele: Abu Dabi, Dubai, Sharja, Al Eujaira, Uman al Qaiwain, Ras al Khaima) și Oman.

Golful Persic primește ca afluent marele fluviu Shat al Arab, format la 80 km nord de Basra, unde se?unesc fluviile Tigru și Eufrat.

Fluviile Tigru și Eufrat izvorăsc din Munții Taurus, au direcție generală de curgere nord-sud, formând una din cele mai mari și fertile câmpii din Orientul Mijlociu, Câmpia Mesopotamiei, întinsă pe o lungime de aproximativ 850 km, având o lățime variabilă, între 200 și 400 km.

Fertilitatea solului, condițiile geoclimatice favorabile activității umane, a determinat ca 75% din populația Irakului să se concentreze în această zonă, relativ puternic urbanizată și dezvoltată industrial. Nu întâmplător, Câmpia Mesopotamiei este locul unde s-au constituit primele state ale antichității, ceea ce a făcut din Irak un paradis al arheologilor.

Irakul este o țară care se zbate între orgoliile unei strălucitoare civilizații mesopotamiene, existente acolo cu 2500 de ani î.H., și umilitoarele constrângeri ale istoriei moderne și contemporane.

Ultimele secole au impus Irakului condiția de componentă a irezistibilului Imperiu Otoman și, mai apoi, după primul război mondial, de teritoriu sub mandat clasa A a orgoliosului Imperiu Britanic.

La 13 octombrie 1932, Irakul și-a obținut independența, după ce fusese structurat în forma sa modernă de guvernul britanic în 1921.

Aceste contraste dramatice în evoluția istorică a unei țări cu o populație formată din 75 la sută arabi și 20 la sută kurzi, și care dispune de enorme resurse petroliere, au fost abil speculate propagandistic de tânărul și ambițiosul lider al partidului Baas, Saddam Hussein, devenit la 17 iulie 1979 președinte al Consiliului Revoluției, în timpul „gloriosului deceniu” irakian al anilor '80.

În spațiul de azi al Iranului și Irakului se formează cele două curente religioase: șiiții și suniții, ai căror conducători spirituali și militari se vor lupta pentru supremație în secolele următoare.

Primul război din Golf, cel iraniano-irakian, a fost declanșat în anul 1980 ca urmare a neînțelegerilor existente la nivel politic.

Între fundamentaliștii iranieni șiiți – care au ajuns la putere în 1979 și l-au alungat pe șahul Reza Pahlavi – și liderul sunnit ce se afla la conducere în Irak, situația s-a tensionat rapid, ca rezultat al opiniilor diferite pe care le aveau ayatolahul Khomeiny, respectiv Saddam Hussein în privința modului cum trebuiau conduse statele musulmane.

Iar existența unei minorități șiite în sudul Irakului nu a făcut decât să amplifice temerile conducătorului irakian în legătură cu o posibilă înlăturare a sa de către regimul de la Teheran. În consecință, Saddam Hussein a declanșat o serie de represalii împotriva populației șiite din Irak, fapt ce a stârnit un val de proteste în capitala Iranului.

A urmat o escaladare a tensiunii dintre cele două state, iar disputa teritorială a reprezentat doar un ingredient în amalgamul de rațiuni politice care au condus la un război pustiitor și inutil.

După opt ani de suferințe impuse celor două popoare, fără să se înregistreze victoria militară decisivă, între cele două părți s-a încheiat un armistițiu (august 1988). Cu acel prilej, regimul de la Bagdad renunța la pretenția sa ca Irakul să aibă o suveranitate deplină asupra fluviului Shatt-el-Arab.

Practic, s-a revenit la sistemul antebelic de folosire în comun a estuarului acelui curs de apă, care constituie în același timp și o graniță naturală între cele două state.

Încurajat de SUA și alte țări occidentale, Irakul a declanșat un lung și greu război împotriva Iranului (22 septembrie 1980-1989), soldat cu un rezultat militar nedecis, cu pierderi umane și materiale uriașe, cu acumularea unor datorii externe exorbitante.

Pe acest fond, Irakul a atacat în august 1990 Kuwaitul, generând reacția promptă și hotărâtă a statelor?lumii, în frunte cu SUA.

O forță multinațională, sub egida O.N.U., condusă de către SUA, a declanșat, la 17 ianuarie 1991, cele mai ample acțiuni militare cunoscute după al doilea război mondial, în urma cărora Kuwaitul a fost eliberat, iar armata irakiană neutralizată. A fost cea mai mare operațiune multinațională din istoria militară universală, iar caracterul întrunit al acțiunilor militare a fost evident.

Criza Golfului, declanșată de agresiunea irakiană în Kuweit, a fost premisa izbucnirii celei mai importante confruntări militare de la terminarea celui de-al doilea război mondial. Paralel cu desfășurarea războiului propriu-zis, lumea a asistat la derularea unui război diplomatic intens, mai puțin spectaculos, dar la fel de important.

Nevoia de resurse economice considerate vitale și accesul la zăcăminte petrolifere conduce la relații de cooperare pentru a se face o redistribuire rațională și corectă. Însă, aceleași rațiuni pot conduce la relații conflictual-militare când resursele sunt rare sau un grup restrâns de actori le controlează și nu doresc să le împartă corect cu alții.

Kenneth Waltz avertiza într-un studiu publicat în revista "International Security", în anul 1993, că "adesea competiția economică este mai ascuțită decât cea militară și dacă armele nucleare limitează marile puteri în a folosi forța ne putem aștepta ca între ele competiția economică și tenologică să devină mai intensă".

Istoria imediată arată că tocmai satisfacerea/ nesatisfacerea intereselor economice au determinat, pe lângă alți factori politici, ideologici, militari, ca statele – națiuni să poarte două războaie mondiale devastatoare. Chiar și observarea sumară a mediului internațional actual relevă faptul că nu trebuie subestimați factorii care pot produce crize și amenințări în sistemul relațiilor internaționale: competiția marilor actori pentru controlul "pivoților geopolitici" de pe "marea tablă de șah".

Dintre aceștia, pot fi amintiți: tensiuni și crize etnice, religioase în diferite zone ale globuluiș rivalități istorice cu privire la frontiere sau regiuni geograficeș proliferarea armelor de distrugere în masă în rândul actorilor cu pretenții de hegemoni regionali etc. Acest lucru ilustrează că sistemul relațiilor internaționale este alcătuit astăzi, în proporții variabile și cu o dinamică extrem de schimbătoare, din actori care se găsesc în raporturi de cooperare dar și de opoziție/ conflict, că în el există atât dependențe, cât și opoziții reciproce.

Invadarea Kuweitului la 2 august 1990 a survenit în urma unei permanente amenințări anexioniste irakiene, punctate cu tentative de intervenție armată în 1937, 1961 (la două luni după proclamaera independenței micului emirat, pe 19 iunie), și la 20 martie 1973. interesele expansioniste ale lui Saddan Hussein nu aveau doar rațiuni „istorice”, ci mai ales, materiale și strategice.

Secătuit financiar după îndelungatul război de uzură cu Iranul, din care nu câștigase practic nimic, dictatorul irakian avea nevoie ca de aer de rezervele de aur kuweitiene, de imensul potențial petrolier al acestuia, care, alături de cel irakian, i-ar fi permis câștigarea unei poziții de forță pe sensibila piață a petrolului, alături de un rol strategic în economia mondială și, în plus, i-ar fi deschis larg calea spre apele Golfului și a comunicațiilor acestuia.

Opinia publică internațională a început să reacționeze. Senatul american a adoptat măsuri economice împotriva Irakului, aliații S.U.A. (Anglia, Franța, Italia) raliindu-se acestor măsuri, U.R.S.S. a anunțat sistarea livrărilor de armament și tehnică militară către Bagdad. Imensa majoritate a țărilor lumii a condamnat acțiunea irakiană, cerând retragerea imediată a Irakului din Kuweit.

Consiliul de Securitate al O.N.U. a adoptat, începând cu 2 august 1990, un șir întreg de rezoluții.

De cealaltă parte, Statele Unite deveniseră unica superputere a lumii după căderea „cortinei de fier” și sfârșitul „războiului rece”, iar URSS se afla în plin proces de destrămare și în pragul unei lovituri de stat comuniste.

Atenția Moscovei era concentrată cu precădere asupra statelor baltice, care luptau pentru desprinderea de URSS, fapt considerat, în contextul acelei perioade, intolerabil pentru Kremlin. O dată cu izbucnirea crizei din Golf, unde marile agenții de presă și canale de televiziune americane, care abia apucaseră să-și deschidă birouri în necunoscuta, până ieri, Europă de Est, s-au grăbit să-și transfere personalul și tehnica în mult mai fierbintele Orient Mijlociu, aflat în prag de război.

Imediat după invazia din 2 august, SUA au lăsat să se înțeleagă, prin toate mediile de informare, că Arabia Saudită urma să fie a doua victimă a lui Saddam și trebuia deci apărată, deși aveau informații, la fel de precise, că nu acestea erau intențiile liderului de la Bagdad.

Acțiunile teroriste declanșate au constituit și constituie un pericol pentru relațiile internaționale, o amenințare directă pentru pace, pentru climatul internațional.

Declanșarea războiului a fost atribuită exclusiv președintelui irakian, care a invadat Kuweitul, respingând apoi orice inițiativă vizând retragerea trupelor sale din emirat, care, de altfel, a fost și anexat, devenind a 19-a provincie irakiană.

Aceștia au fost termenii cvasitotalității comunicatelor și luărilor de poziție ale Casei Albe, ele culminând cu scrisoarea adresată de președintele Bush liderului irakian în ajunul declanșării operațiunilor militare: „Suntem astăzi în pragul unui război între Irak și lume – se arată în scrisoarea președintelui american. Acesta este un război care a început odată cu invadarea de către dumneavoastră a Kuweitului, acesta este un război al cărui sfârșit poate fi pus numai de către Irak, prin respectarea deplină a Rezoluției 678 a Consiliului de Securitate al O.N.U. Agresiunea poate fi recompensată. Aupra principiilor nu pot fi făcute compromisuri”.

Așadar, un „război drept” pentru Forța multinațională, al cărui scop era eliberarea Kuweitului, reafirmat de președintele George Bush, în mesajul adresat poporului american, la două ore după declanșarea atacului aerian: „după consumarea etapei în care lumea se ruga pentru pace, iar Saddam se pregătea de război” a început eliberarea Kuweitului, iar aceasta nu se va încheia cu un eșec.

II.2. 2. Conflictul israeliano-palestinian

În actuala ecuație internațională, când terorismul de sorginte fundamentalist islamică a cunoscut o exacerbare fără precedent, suspiciunea existentă între țările occidentale și cele islamice trebuie să se constituie într-un cadru normal de dialog. Pentru a combate manifestările terorismului, comunitatea internațională trebuie să adopte decizii care să conducă la identificarea și soluționarea cauzelor terorismului, și nu doar la condamnarea efectelor acestora.!

Orientul Mijlociu este zona de conflict care a generat cele mai multe și nemiloase acțiuni de terorism, începând cu anul 1968.

Acest lucru ar părea surprinzător, dacă avem în vedere demararea negocierilor dintre Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei, acordul dintre Israel și Iordania și eforturile permanente făcute de Israel și Siria, încurajate de SUA, de a rezolva prelungita dispută asupra Înălțimilor Golan.

Este un fapt de notorietate în diplomația internațională că Orientul Mijlociu este o zonă geopolitică unde actorii statali folosesc, în diferite proporții, forța militară, pentru a-și atinge obiectivele politice, această zonă fiind una dintre cele mai înarmate regiuni din lume, fapt care justifică, oarecum, și dorința lui Yaser Arafat, liderul Autorității Palestiniene, de a deține o forță militară redutabilă.

Moștenirea istoriei a creat probleme care îi dezbină pe palestinieni și israelieni. Iudeea, patria evreilor în antichitate, a fost cucerită de romani și redenumită Palestina.

Ulterior, Palestina a fost cucerită și colonizată de arabi timp de o mie de ani. Mișcarea sionistă a vizat revenirea evreilor în Israel, neținând cont de populația arabă stabilită aici. În urma Declarației de la Balfour din 1917, Marea Britanie a fost însărcinată cu construirea unui stat pentru poporul israelian în Palestina.

Conturat încă din secolul al XIX-lea în rândul burgheziei evreiești ca mișcare politică și religioasă, sionismul a militat pentru întemeierea unui stat evreu pe teritoriul Palestinei. Conflictul israelo-palestinian a debutat, în 1920, o dată cu violențele interetnice din interiorul Palestinei aflate sub administrația britanică. Violențele s-au transformat  treptat într-un conflict general o dată cu războiul arabo-israelian din perioada 1947-1949, apoi antisemitismul din Europa a  grăbit apariția unui stat evreu independent în 1948.

Conflictul armat ce se desfășoară în p Fâșia Gaza reprezinta o etapă dereescaladare a conflictului israeliano-palestinian, început cu mai mult de șaizeci de ani înurmă, și care, în timp, a suportat modificări ale datelor inițiale în privința raporturilor de putere, a temelor conflictului, a actorilor locali și internaționali implicați.

Situația din Fâșia Gaza, care pare veche de când lumea, a generat permanent reacții de orgoliu în rândul liderilor israelieni care acuză spațiul ca fiind generator de terorism. În aceste condiții, Fâșia este supusă unui embargou economic și alimentar total.

Dacă israelienii nu fac victime lansând rachete și atacând terestru, cei peste 1,6 milioane de palestinieni sunt oricum supuși unui genocid alimentar. În această situație, replicile aripii înarmate a organizației Hamas vin să contribuie la un joc al nervilor întinși, joc acutizat odată ce ONU a recunoscut existența statului Palestina.

Într-o accepțiune generală și simplificatoare, conflictul se desfășoară între două grupuri etnice – cel israelian,organizat din 1948 în Statul Israel, și cel palestinian, care a avut și are aspirații naționalistelegate de același teritoriu ca și evreii. Conflictul israeliano-palestinian început în perioadaMandatului Britanic în Palestina a pornit ca dispută legată de teritoriu și a evoluat într-unconflict identitar.

Războiul declanșat de statele arabe în 1948, odată cu crearea statului Israel, constituie începutul unei lungi serii de violențe, încercări de pacificare, încălcări de acorduri și repetatereescaladări.

Are la origini conflictul dintre locuitorii arabi ai Palestinei și evreii colonizați înregiune de către mișcarea sionistă, cu sprijin britanic.Atitudinea statelor arabe implicate în conflict ca reprezentanți ai populației arabe din Palestina s-a modificat de a lungul timpului, în funcție de evoluția negocierilor de pace, dar șiconjuncturi economice sau de natură geostratecică.

În septembrie 1967, la Summit-ul din Sudan, statele arabe au adoptat în unanimitateRezoluția de la ?Khartoum, care conținea faimoasele „trei nu-uri”: NU păcii cu Israel, NUrecunoașterii statului Israel, NU negocierilor cu Israel. Dupa 1967, regimurile arabe auînceput să privească Israelul și problema palestiniană doar în termenii modului în care eraafectată stabilitatea politică internă fapt care a radicalizat mișcările palestiniene. Organizația pentru Eliberarea Palestinei a devenit vârful de lance al rezistenței arabe împotriva Israelului.Procesul de pace, început cu recunoasterea statului Israel, a fost lansat târziu, după 30 de anide la declanșarea conflictului armat, fapt explicabil prin însăși marca de conflict cultural-identitar ce îi poate fi atașată. În 1978, la Camp David, a debutat procesul de pace cu statelearabe, primul fiind Egiptul.

Negocierile de pace cu Organizația pentru Eliberarea Palestinei careprezentant legitim al populației palestiniene au început în 1991. Progresele au fost frânatede grupările paramilitare palestiniene, care au acționat independent de OEP. AutoritateaPalestiniană, înființată în 1994, preia rolul de reprezentant direct al palestinienilor. Conferința de la Annapolis din 2007 a marcat cel mai important pas politic către o rezoluție finală aconflictului, cele două părți arătându-se în favoarea unei soluții bistatale.

II.2.2.1. Istoria conflictului

După sfârșitul Primului Război Mondial, Liga Națiunilor a împărțit teritoriul fostului Imperiu Otoman în entități noi. Acestea aveau să fie administrate de Marea Britanie și Franța, sub supravegherea Ligii, pe o durată nedeterminată, până când Liga va considera că locuitoriisunt pregătiți pentru independență și auto-guvernare.

Franța și Marea Britanie și-au împărțit mandatele în cadrul Conferinței de la SanRemo din aprilie 1920. Franța a primit mandate în Siria și Liban, iar Marea Britanie primește mandate în Irak și Palestina, ca zonă formată din teritoriile aflate de ambele părți ale râuluiIordan.

Prin Declarația Balfour din 1917, britanicii se declaraseră susținători pentru stabilireaîn Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu, sprijinind imigrația masivă a evreilor în Palestina în timpul Mandatului Britanic, fapt care a dus la tensionarea crescândă a relațiilor dintre guvernarea britanică, evrei și arabi.

În urma celui de-al II-lea Război Mondial, tensiunile din Palestina au determinat guvernarea britanică să renunțe la mandat.

Organizația Națiunilor Unite a elaborat un Plan dePartiție a teritoriului, prin care erau create un stat evreu și un stat arab, aranjament acceptat deevrei, însă respins de arabi. Retragerea guvernării britanice a fost urmată de Declarația deConstituire a Statului Israel, în data de 14 mai 1948.

Statele arabe vecine, Egipt, Iordania, Siria și Liban, au atacat a doua zi noul statformat, în sprijinul populației arabe din Palestina, în spiritul pan-arabismului. Ostilitățile s-ausoldat cu un număr foarte mare de refugiați din rândurile populației arabe și au fost opritedoar în urma unei decizii ONU. Perioada 1949-1979 a fost marcată de frecvente reescaladăriale conflictului.

Cel mai important eveniment a fost Războiul de Șase Zile din 1967, care aconstituit cea mai importantă victorie a statului Israel.Procesul de pace între statele arabe și Israel a început în 1979, când a fost semnatTratatul de Pace între Israel și Egipt.

În octombrie 1991, după Conferința de la Madrid, aufost demarate negocieri bilaterale cu Organizația pentru Eliberarea Palestinei, reprezentanții poporului palestinian, și cu Siria, în conformitate cu programul convenit, cu scopul de aajunge la un acord permanent. Pe 13 septembrie 1993, oficialii israelieni și cei palestinieni ausemnat

 Acordurile de la Oslo, care puneau bazele auto-guvernării palestiniene. ConflictulIsraelului cu Regatul Hașemit al Iordaniei a fost soluționat pe 26 octombrie 1994, o dată cusemnarea Tratatului de Pace. Pe 25 mai 2000, a avut loc retragerea unilaterală a Israelului dinsudul Libanului, ocupat din 1982.În aprilie 2003, Cvartetul format din Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană,ONU și Rusia, a pus bazele unui nou plan de pace – 

 Roadmap for Peace – pentru soluționareaconflictului israeliano-palestinian până în 2005, plan bazat pe acțiuni coordonate ale ambelor  părți, care să conducă la crearea unui stat palestinian democratic.

Totuși, negocierile privind un statut permanent al teritoriilor palestiniene au fost subminate de violențele dintre armataisraeliană și grupările palestiniene dintre septembrie 2003 și februarie 2005. Acordul de laSharm al-Sheikh din februarie 2005, precum și un armistițiu palestinian intern (între grupările palestiniene Hamas și Fatah) au redus semnificativ violența.

În cadrul alegerilor pentru Consiliul Legislativ Palestinian din ianuarie 2006, Fatah pierde majoritatea în favoarea Hamas, ceea ce îngheață relațiile dintre Israel și Autoritatea Palestiniană.

În urma unor operațiuni întreprinse de armata israeliană în Gaza, precum și a conflictului din Liban cu Hezbollah din iunie august 2006, Ehud Olmert amânăimplementarea planului de retragere unilaterală din Cisiordania. Discuțiile cu AutoritateaPalestiniană sunt reluate abia după ce președintele AP Mahmoud Abbas exclude Hamas (care preluase unilateral controlul asupra Fâșiei Gaza în urma conflictului din interiorul AutoritățiiPalestiniene) de la guvernare.

Conflictul israelo-palestinian rămâne unul dintre cele mai dificile conflicte din lume. Nu s-a determinat dacă este oportună delimitarea actualului teritoriu în două state diferite. Cert este faptul că existența unui singur stat în Palestina nu poate fi o soluție viabilă.

O dilemă este și ce fel de suveranitate va avea un eventual stat palestinian asupra teritoriul său, deoarece în mod cert SUA și Israelul nu sunt dispuse să accepte existența unei armate palestiniene care să apere granițele din Fâșia Gaza și Cisiordania. Iranul, prin influența pe care o are asupra Hamasului, poate instiga, după aprecierile strategilor americani și evrei, un conflict de graniță israelo-palestinian.

Israelul declară că este dispus să accepte existența unui stat palestinian independent, dar în schimb continuă să mențină sub ocupație întreaga Palestină istorică. Comunitatea internațională nu face altceva decât să accepte această stare de fapt.

Motivul pentru care Israelul încearcă să împiedice existența unui stat independent în Cisiordania este legat și de aprovizionarea cu apă. Dacă renunță la Cisiordania, Israelul va pierde controlul izvoarelor montane de aici, care în prezent asigură o mare parte a necesarului de apă a statului evreu.

În acest scenariu, Israelul va fi nevoit să cumpere apa de la palestinieni, o situație deloc fericită. Un stat palestinian sărăcit și lipsit de legitimitate în fața propriilor cetățeni e puțin probabil să asigure o aprovizionare cu apă corespunzătoare pentru Israel. De fapt și Israelul, după cum raportează Organizația Mondială a Sănătății, nu asigură la ora actuală nici măcar necesarul minim de apă pentru populația palestiniană, preferând să facă rezerve pentru propria populație.

Pentru Israel, teritoriile palestiniene continuă să fie poligonul de încercare pentru noile tehnologii militare israeliene. Atâta timp cât Israelul va fi un stat etnic, ocupația militară din teritoriile palestiniene se va consolida, iar politicile de epurare etnică se vor intensifica pentru a preveni apariția unei puternice influențe politice palestiniene.

Conflictul israeliano-palestinian pare însă fără soluție, unul fără de sfarșit, cu perioade, mai lungi sau mai scurte de acalmie, urmate, inevitabil, de vărsare de sânge.

Este un război al orgoliilor. De o parte este Israelul și dorința lui de a-și apăra țara, de a asigura o viață pașnică locuitorilor săi. De cealaltă parte este Palestina și voința ei de libertate.

CAPITOLUL III. STUDIU DE CAZ : INTERESELE STATELOR UNITE ALE AMERICII ÎN ORIENTUL MIJLOCIU

Din punct de vedere economic, interesele SUA și a celorlalte țări se referă la resursele colosale de petrol?ale „Orientului Mijlociu, care posedă circa 70% din rezervele de petrol dovedite ale lumii”, iar SUA, și în viitor China, cei mai mari consumatori vor să își asigure cu orice preț resursele de petrol necesare dezvoltării economiei. Chinei îi vor fi necesare 5,8 milioane de barili pe zi, iar SUA peste 8 milioane de barili pe zi.

Pentru a putea analiza de ce Orientul Mijlociu din punct de vedere geopolitic reprezintă unul din punctele sensibile ale sistemului mondial, ar trebui plecat de la o definiție unanim acceptată care ar trebui să aibă în vedere originea termenului, diversele denumiri ale regiunii, diferența dintre conceptele de Orient Apropiat și Orient Mijlociu, criteriile de definire ale regiunii.

Astfel, termenul Orient Mijlociu a fost folosit pentru prima dată în anul 1902, de către un ofițer al Forțelor Navale ale SUA, Alfred Thayer Mahan, desemnând inițial regiunea asiatică de la sudul Mării Negre, cuprinsă între Marea Mediterană și nordul Indiei.

Ceea ce este interesant de analizat în continuare este și contestarea acestui termen prin prisma faptului că acesta făcea parte dintr-un vechi argou britanic.

Astfel, britanicii sunt cei care au denumit această regiune și tot ei sunt cei care au făcut distincția dintre Orientul Apropiat și Orientul Mijlociu. Astfel, primul termen însemna alimentarea timpurie a corăbiilor în Cipru, iar al doilea reprezenta portul Aden din Yemen.

Chiar dacă literatura anglo-americană cuprinde în geografia Orientului Mijlociu și țările din Orientul Apropiat, prin sistematizarea acestor spații se pot face clarificări cu privire la diferențele dintre cei doi termen, și anume că:

• Orientul Apropiat, ca termen întemeiat pe baza analizelor geografice cuprinde spațiul de vecinătate est-mediteranean, în speță Turcia, Siria, Liban, Israel, Egipt și Cipru;

• Turcia și Cipru fiind considerate și state ale sud-estului european, pot fi disociate uneori de Orientul Apropiat;

• Orientul Mijlociu cuprinde spațiul geografic mărginit la vest de statele Orientului Apropiat, la est de Asia Centrală, la Sud de Oceanul Indian și la nord de Podișul Anatoliei, prin urmare Peninsula Arabiei, inclusiv Iranul.

Enumerând aceste clarificări conceptuale ale termenului de Orient Mijlociu, unii specialiști afirmă că termenul de Orient Apropiat și-a pierdut frecvența de întrebuințare, subsumându-se până la confuzie cu Orientul Mijlociu sau includerea și a Afganistanului în această regiune. b#%l!^+a?

Analizând din punct de vedere geografic, suprafața Orientului Mijlociu este în cea mai mare parte aridă, cu veri calde și secetoase și ierni umede, limba și religia simbolizează cele două forțe care au cucerit inimile și mințile popoarelor acestei regiuni, iar curente precum arabitatea și islamismul simbolizează cele două fețe ale globalizării acestei regiuni.

Este ușor și tentant să se privească insecuritatea regiunii în termenii conflictului etnic,arabi vs. non-arabi (Israel, Iran) sau în termeni religioși, arabi vs. evrei, suniți vs. șiiți, dar se poate observa că disputele arabi vs. nonarabi au precedent față de cele interarabe.

Economic vorbind, aici se regăsesc 65% din rezervele de petrol ale lumii, în special în statele din jurul Golfului Persic, petrolul fiind principalul produs de export al regiunii, alte state fiind lipsite de această sursă minerală dar având o populație mult mai numeroasă.

Ceea ce este interesant de adăugat este și existența a trei subregiuni connexe Orientului Mijlociu și anume: Levant, Golf, Maghreb. Diviziunea dintre ele, datorată distanței pe care aceastea se întind a fost depășită de migrația extensivă a muncii între țările arabe, în special datorită oportunităților pe care petrolul le dezvoltă în aceste țări.

Analizând evoluția Orientului Mijlociu în decursul timpului, anul 2008 a adus acestei zone o nouă exprimare, total diferită față de cea de după sfârșitul Războiului Rece, războiul din Irak devenind cel mai mare catalizator al acestei transformări, însă nu și singurul.

Rezultatul acestuia este însă total diferit de cel intenționat. Progresul este diminuat prin refuzul angajării într-un proces de reconciliere a facțiunilor politice din această țară, mai mult decât atât, odată cu înfrângerea lui Saddam Hussein, balanța de putere dintre Irak și Iran s-a rupt, crescând influența Teheranului în regiunea Golfului și peste, această afirmație fiind susținută și de continuarea procesului de îmbogățire a uraniului în ciuda ostilității organismelor internaționale.

Astfel, Orientul Mijlociu prezintă probleme serioase care îl împiedică în a avea o puternică influență pe continent, mai ales o putere globală, calitatea mediocră a statelor componente, lipsa de unitate datorită caracterului conflictual sau frica de progres și întoarcerea la islamism ducând la dezbinarea și dărâmarea Orientului Mijlociu ca întreg.

Singura șansă ar fi ca state precum SUA, UE sau China să aducă o notă de unitate politică, economică prin implicare activă nu numai în procesul economic ci și o implicare mult mai activă și in celelalte domenii ale aceste regiuni prin influența pe care ar putea să o aibă in aceste regiune.

III.1. Influența SUA în Orientul Mijlociu

Concepția Statelor Unite cu privire la delimitarea zonei Orientului Mijlociu diferă însă semnificativ.

Înaintea Summitului G8 din 2004, SUA au prezentat o definiție în care Marele Orient Mijlociu cuprinde o zona mult mai vastă, incluzând țările din nordul Africii, Sudanul și Cornul Africii precum și Afganistanul și Pakistanul. Definiția corespunea mai bine planurilor globale ale SUA, însă nu a găsit un prea mare ecou și susținere, ea fiind apoi readaptată sub denumirea Noul Orient Mijlociu.

Folosit pentru prima oară oficial de către secretarul de stat american Condoleezza Rice în iunie 2006, termenul de Noul Orient Mijlociu a fost planificat ca o etapă în cadrul căreia SUA, Marea Britanie și Israelul să contribuie hotărâtor la redesenarea frontierelor în Orientul Mijlociu, în scopul atingerii obiectivelor geostrategice, în principal americane, în zonă. Această nouă abordare a trezit numeroase comentarii și luări de poziții împotriva ei, încât nu a mai fost susținută deschis.

Analiștii avertizau că proiectul, pregatit timp de mai mulți ani, vizează de fapt crearea unui „arc de criză” – prin instabilitate, haos si violență – din Liban până in Siria, Irak, Golful Persic si Afganistan. Aceasta strategie este descrisă de un alt concept geopolitic – haos constructiv – prin care se pot crea condiții de violență și război cu scopul final de a retrasa granițele în funcție de obiectivele geopolitice urmărite.

Orientul Mijlociu, cu extensia sa spre Caucaz și fostele state sovietice din Asia Centrală, ocupă o poziție de importanță deosebită în proiectul SUA de a avea acces la toate resursele.

Această poziție este datorată unor factori foarte importanți, și anume:

– bogățiile sale petroliere;

– poziția sa geografică;

– statutului de punct sensibil al sistemului arab.

Accesul la petrolul relativ ieftin este vital pentru actuala putere economică a lumii mai ales în contextul crizei economice mondiale, iar cea mai bună metodă de a avea accesul garantat este asigurarea controlului politic și economic al zonei.

Începând cu cel de-Al Doilea Război Mondial, având ca localizare în zona de sud a URSS-ului, Orientul Mijlociu a ocupat un loc important in restrângerea zonei de influență a URSS-ului, având ca suport ideea că astfel ar putea subordona China și India, care sunt mari dependente de petrolul arab. Acest proiect naționalist chiar denumit populist de "transformare a lumii arabe" și-a epuizat potențialul, vidul creat deschizând drumul spre politica islamului și a autocrațiilor obscure ale Golfului.

Evoluția în timp ne-a demonstrat faptul că înclinarea balanței de putere în Orientul Mijlociu a dus la apariția unor conflicte, a nerespectării integrității teritoriale.

Astfel, SUA a folosit forța în Irak și Afganistan, a condamnat Siria și Iranul prin rezoluțiile ONU sau impunând sancțiuni unilaterale precum cele impuse statului Palestina conduse de organizația teroristă Hamas.

În ceea ce privește politica externă a Statelor Unite, lungul timpului au existat curente diferite, precum cel din timpul primului mandat al președintelui Bush, când secretarul de stat Collin Powell a reușit o tradițională și diplomatică apropiere de Orientul Mijlociu, dar viziunile sale nu au prevalat.

Trei formațiuni de țări și trei probleme majore prezintă dificultăți speciale pentru Statele Unite în Orientul Mijlociu. Grupul Liban-Siria nu este la fel de periculos, dar acesta a devenit o zonă extrem de instabilă, care afectează țările din jur. 

Statele Unite au nevoie de o nouă abordare în această parte a lumii, mai puțin bazată pe confruntare și mai mult pe diplomație, mai puțin pe ideologie și mai mult pe realitate și pe o definiție restrânsă a intereselor sale proprii.

 Unele din problemele din regiune nu pot fi atenuate decât printr-o politică înțeleaptă și prin recunoașterea limitelor de putere.

Astfel, după 2009, de când a fost ales Barack Obama ca președinte al SUA, au apărut o serie de reacții în Orientul Mijlociu prin care în Irak și Afganistan, guvernele locale speră că îndepărtarea lui Donald Rumsfeld de la conducerea Ministerului Apărării să nu fie însoțită de o reducere a prezenței trupelor americane în aceste zone.

Însă, în multe țări musulmane, schimbarea ministrului american a fost primită cu satisfacție.

Conducerile unor state precum Irakul sau Afganistanul sunt dependente deocamdată de prezența trupelor străine, de aceea oficialii din cele două țări s-au grăbit să își exprime speranțele că victoria democraților în Congres nu va atrage renunțarea la promisiunile anterioare.

Purtătorul de cuvânt al guvernului irakian a afirmat că se știe faptul că Bagdadul tratează direct cu administrația de la Casa Albă, iar ideea a fost adâncită de ambasadorul american în Irak, Zalmay Khalizdad, care a amintit că președintele este arhitectul politicii externe și comandantul forțelor armate, iar ministrul de externe irakian Hoshiar Zebari crede că obiectivele Statelor Unite în Irak rămân neschimbate.

Construirea forțelor armate irakiene, testarea acestora, îndepărtarea elementelor subversive din ministere, astfel încât trupele locale să poată prelua controlul de la cele ale coaliției, acestea fiind obiectivele, care însă deocamdată nu a fost atinse, a declarat ministrul de externe irakian.

Demisionarul Donald Rumsfeld a fost unul din promotorii ofensivei din Afganistan, care a dus la îndepărtarea conducerii talibane.

În relație cu Afganistanul, guvernul și congresul american au rămas receptive la necesitățile financiare sau militare, cel mai critic interes al SUA fiind reducerea terorismului în regiune și protejarea fluxului de petrol.

Consider că nu există nici o modalitate de a proteja cele două interese critice de reducere a terorismului și de protecție a fluxului de petrol fără a rezolva proxim problemele regiunii.

Astfel, SUA ar trebui să:

– găsească o modalitate diplomatică înțeleaptă de a limita proliferarea nucleară;

– elibereze forțele din Irak, ceea ce in mare măsură s-a realizat, fără a lăsa un teritoriu neguvernat în spate;

– se implice serios în procesul de pace și în soluționarea problemei prin crearea de două state pentru israelieni și palestinieni;

– reînființeze balanța de putere regională, care poate fi menținută în cea mai mare parte de către actori regionali fără a necesita prezența SUA;

– existe o nouă remodelare a echilibrului de putere, prin micșorarea confruntării cu Siria, care se știe că este un susținător al statului palestinian.

Terorismul nu este o problemă separată pentru a fi rezolvată printr-un război, dar nu poate fi abordată de către întregul set de politici ale SUA. Ura îndreptată către Statele Unite ale Americii nu este un fenomen născut?orbește și inexplicabil, ci un nefericit și neacceptat răspuns al SUA în Orientul Mijlociu de-a lungul deceniilor.

Astfel, reducerea terorismului nu poate fi o politică separată, Statele Unite vor continua să urmărească demontarea rețelelor existente de terorism și să colaboreze cu țările din regiune pentru a îmbunătăți baza de date referitoare la organizațiile teroriste, deoarece aceste rețele teroriste nu vor dispărea peste noapte.

III.2. SUA în problema palestiniană

Conflictul israeliano-palestinian s-a transformat dintr-o problemă cronică într-un obstacol major în calea cooperării, având ca suport și ultimul incident prin care s-a dorit spargerea embargoului supus de Israel statului palestinian, prin abordarea în forță a unor vase cu ajutoare umanitare de către comandourile israeliene, ceea ce a dus la un conflict diplomatic destul de grav cu statul vecin, Turcia.

Astfel, politica dusă de premierul turc, Erdogan, devenit un erou în lumea arabă după criticile aduse Israelului și după susținerea palestinienilor, schimbă planurile americane privind cele două probleme majore din regiune – programul nuclear iranian și procesul de pace israeliano-palestinian.

La Istanbul, Erdogan a afirmat că nu va fi o reconciliere între Turcia și Israel – care ani de zile au avut o strânsă cooperare – dacă premierul Netanyahu refuză o anchetă internațională după raidul contra flotilei pentru Gaza, confirmând prăpastia care apare între aliatul turc, Israel, SUA și, mai departe, cu Occidentul.

Ca și cum nu ar fi fost îndeajuns acest conflict diplomatic, se poate observa o creștere a intensității dezacordurilor dintre Israel și Iran, mai ales după ce președintele iranian, Ahmadinejad, și premierul rus, Putin, au fost primiți călduros la conferința pentru securitate regională de la Istanbul din 8 iunie 2010, axa Moscova-Ankara, foarte dinamică, displăcând Washingtonului. Invitații la această reuniune – președinții iranian, sirian, rus și palestinian – spun multe despre noul joc internațional al diplomației turce, în fond, un joc pentru cucerirea leadershipului în regiune.

Pe plan internațional, SUA și-a manifestat în permanență sprijinul față de politica israeliană din Palestina, acordând ajutor financiar și diplomatic guvernului de la Tel Aviv.

În nenumărate ocazii, SUA au blocat adoptarea unei Rezoluții a Consiliului de Securitate ONU, care să condamne acțiunile militare israeliene din Fâșia Gaza și celelalte teritorii locuite de palestinieni. Cetățenii americani de origine evreiască reprezintă aproximativ 1,7%-2,4% din populația SUA (între 5-8 milioane de evrei).

Astfel, politicienii americani de origine evreiască au exercitat o influență importantă în Congresul SUA încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar grupul de lobby evreiesc a reușit de cele mai multe ori să-și impună viziunea atât în politica internă, cât și în cea externă.

Mulți evrei au început să ocupe poziții de conducere în mișcările muncitorești de la începutul secolului XX, contribuind la înființarea sindicatelor și fiind un factor activ în implementarea politicilor de stânga ale Partidului Democrat, începând cu 1936. Politica New Deal din anii’30 și mișcările pentru drepturi civile de la mijllocul anilor ’60 au  beneficiat de o largă susținere în rândul comunității evreiești din SUA.

În politica internațională, o dată cu fondarea Israelului în 1948 și recunoașterea sa de către SUA, Orientul Mijlociu a devenit o zona de interes pentru politica externă americană.

În contextul Războiului Rece dintre SUA și URSS, Israelul a fost pilonul principal al implementării?politici externe americane în regiune. După prăbușirea URSS, Israelul a continuat să fie piesa centrală a strategiei americane din Orientul Mijlociu.

Mai mulți analiști ai relației SUA-Israel consideră că sprijinul inițial al SUA pentru Israel a venit mai mult din calcule strategice decât din alte rațiuni.

Nu este de neglijat aspectul că după Războiul de Șase Zile din 1967, relația diplomatică americano-israeliană a fost una furtunoasă.

Ținând cont că URSS beneficia de o mare influență în rândul statelor arabe, Israelul a fost pentru SUA unealta perfectă pentru a restabili echilibrul de putere în regiune. Statul evreu a devenit cel mai important membru al blocului anti-sovietic din regiune.

Sprijinul american pentru guvernul de la Tel Aviv nu a fost doar diplomatic, ci de asemenea și unul militar.

SUA a ajutat Israelul să se înzestreze cu cele mai importante arme, permițându-i accesul la cele mai importante cercetări din industria de apărare americană. Actualmente, armata Israelului  este considerată a fi una dintre cele mai puternice armate din lume din punct de vedere al  tehnologiilor militare dezvoltate.

SUA au  fost interesate de menținerea unei stabilități regionale în Orientul Mijlociu și pentru a putea ține sub control prețul mondial al petrolului.

Chiar dacă SUA și-au asumat și rolul de mediator în  conflictul israelo-palestinian, promițând să ia în considerare cerințele ambelor tabere, totul s-a rezumat la semnarea unor acorduri de pace fără substanță, deoarece Israelul nu a fost silit în nici un fel să renunțe în a mai înființa colonii evreiești în teritoriile palestiniene.

Acordurile de la Oslo semnate între Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei în anul 1993 au ajuns să nu mai fie respectate. În ceea ce privește politica discriminatorie dusă de Israel în teritoriile locuite de palestinieni, politicienii americani  s-au ferit să critice deschis Tel Avivul. Așa a procedat și președintele Obama, care s-a rezumat în a critica timid înființarea de noi colonii evreiești în Cisiordania, locul unde își exercită autoritatea de facto guvernul laic al Autorității Naționale Palestiniene.

Conform sondajelor de opinie, Israelul beneficiază de asemenea de o mare popularitate și în rândul votanților americani, care încă din anii ’80 au manifestat o simpatie mult mai mare pentru evrei dacât pentru palestinieni. Acest val de simpatie din partea americanilor nu a putut fi ignorat de politicienii americani. Tendința s-a accentuat după atentatele teroriste din 2001, în care au fost implicați teroriști arabi. Americanii apreciază faptul că între SUA și Israel există valori comune.

Autoritarismul său împotriva islamiștilor, degradarea condițiilorsocio-economice din teritorii, blocarea negocierilor, a dus la scăderea popularitățiisale și la sporirea susținerii față de Hamas.

Violența este repudiată chiar de unii lideri, fiind conștienți că ea oferă justificări Israelului săblocheze acordurile de pace și că îngreunează soarta populației arabe.

Eliberarea lui Yassine în 1997 a facilitat o nouă înțelegere cu Autoritatea Palestiniană și asporit influența aripii interne față de cea externă, manipulată de Siria sau Iran.Refuzul guvernului Netanyahu de a respecta calendarul acordurilor, sporireaviolențelor anti-israeliene, au provocat o blocare a discuțiilor. Memorandumul de laWye River din octombrie 1998 nu a dus la o nouă retragere israeliană, în vreme ceimplantările ilegale de colonii continuă.

Abia venirea unui nou guvern al PartiduluiMuncii, condus de Ehud Barak, va permite, în urma acordului de la Charm el-Cheikh din septembrie 1999, o nouă redesfășurare evreiască (dar nu și din zona C,adică 73% din teritoriul Cisiordaniei, exclusiv populată de coloniști evrei),deschiderea unei legături rutiere între Gaza și Cisiordania dar, în schimb nu seajunge la un consens în privința unui acord cadru asupra problemelorfundamentale, pe care

Oslo II   le reportase la sfârșitul celor cinci ani de autonomie:proclamarea statului palestinian și delimitarea definitivă a teritoriului, statutulIerusalimului de Est, problema apei și a refugiaților palestinieni. În 1999, conformacordurilor

Oslo II  , perioada de autonomie ar fi trebuit să ia sfârșit, dar summit-ulde la Camp David din iulie 2000 și convorbirile de la Taba, în ianuarie 2001, ausituat cele două tabere pe poziții ireconciliabile în privința rezolvării problemelorfundamentale, ceea ce a condus la o blocare a oricărei aplicări în continuare avreunei reglementări prevăzute în acordurile anterioare. Din septembrie 2000,odată cu izbucnirea celei de-a doua

Intifade, apoi cu venirea unui nou guvernLikud, condus de Ariel Sharon, mai puțin dispus decât oricine la concesii față departea palestiniană, eșecul acordurilor de la Oslo pare de netăgăduit. El aprovocat, în întreaga lume musulmană, o puternică reactivare a sentimentelor anti-israeliene, atât la nivelul populației cât și în discursul oficial al autorităților, corelativcu răcirea relațiilor cu Statele Unite, acuzate că privilegiază întotdeauna parteaevreiască și că refuză să accepte proclamarea efectivă a unui stat palestinian. 

Aceasta se însoțește și cu o creștere a ponderii susținerii populare și financiare aHamas, văzută tot mai mult ca o alternativă eficientă la incapacitatea lui Arafat de aobține o rezolvare eficientă a problemei palestiniene.

Conflictul din Golf a demonstrat încă o dată fragilitatea echilibrului geopolitic dintre statele Orientului Mijlociu și incapacitatea, structurală, a acestora de a clădiun sistem regional de cooperare stabil, care să depășească suspiciunile șirivalitățile reciproce.

Acțiunea Irakului a oferit pretext Statelor Unite să-și sporească prezența, diplomatică și militară, îndeosebi în zona Golfului, considerată vitalăpentru interesele sale economice și strategice, și să încerce, în contextul scăderiiputerii URSS și apoi al Rusiei, să ofere propriul scenariu de rezolvare a tensiunilorși de instalare a unui sistem de securitate regional, favorabil SUA.

Dacă însă planul administrației Bush era coerent și ținea seama de sensibilitățile partenerilor arabi, în schimb administrația Clinton a neglijat adesea așteptările acestora și a favorizatvizibil Israelul, mai ales în problema reconcilierii israelo-arabe și a implementăriiacordurilor de la Oslo. Spre a doua jumătate a deceniului nouă, după ceamenințarea irakiană părea tot mai puțin probabilă, iar Iranul își manifestadisponibilitatea de a reintra pașnic în circuitul politic și economic al Golfului, relațiilestatelor de aici cu Statele Unite se răcesc treptat. Prezența americană în regiuneeste considerată de acum chiar destabilizatoare, căci oferă pretext opozițieislamiste să-și desfășoare propaganda împotriva „imperialismului occidental” și săcâștige teren tot mai mare în rândul populației musulmane.

Politica de dualcontainment   a administrației Clinton împotriva Irakului și Iranului este resimțită detot mai multe țări din lumea musulmană ca excesiv de severă și fără să țină seamade realitatea prezentă în cele două state, și împiedicând o integrare controlată aacestora în regiune.

Degradarea rezolvării problemei palestiniene, pe caremajoritatea statelor arabo-musulmane o impută intransigenței israeliene și refuzuluiStatelor Unite de a exercita presiuni asupra Tel-Aviv-ului, reface o nouă solidaritateanti-israeliană, care devine unanimă după izbucnirea celei de-a doua Intifade.

După 11 septembrie, relațiile Washingtonului cu aliații săi tradiționali, Egiptul și Arabia Saudită, sunt la cel mai scăzut nivel. Lui Moubarak i se reproșează că prinreprimarea violentă a mișcărilor islamiste a provocat radicalizarea acestora șiinternaționalizarea lor, în vreme ce, dimpotrivă, Riyadul este criticat pentru rolul desusținător al grupărilor islamiste mondiale, rol care, ocultat în toți anii anteriori înlistele americane despre statele ce sponsorizează terorismul, devine acum public.

Dar țările musulmane se tem că în spatele dezideratului „luptei globale împotrivaterorismului” se ascunde intenția liderilor neo-conservatori americani de a seimpune definitiv în Orientul Mijlociu, beneficiind de sprijinul comunității internaționale. Atacarea Irakului în 2003 pare a fi o reactualizare a vechiului principiu al dominoului,din timpul războiului rece, care și-a dovedit de altfel ineficiența în cazulVietnamului.

Speranța strategilor americani de a face din Irak prima „democrație”din Orientul Mijlociu pare a ignora însă aptitudinea efectivă a populațiilor de aici dea-și asuma o schemă cultural-politică ce nu-și găsește nici un fundament în tradițiaproprie.

Alungarea regimului lui Saddam reactualizează, de altfel, o parte dincontextul regional din timpul crizei din 1990-1991, mai puțin solidaritatea arabo-musulmană pro-americană: problema palestiniană este în continuare în suspensie, Arabia Saudită și Turcia se tem de o fragmentare a Irakului, care să producă oemergență politică a shī’iților și kurzilor, Iranul rămâne la fel de indezirabil pentruSUA, Siria joacă în continuare pe cartea ambiguității și duplicității iar Israeluldevine din nou marele câștigător, prin eliminarea definitivă a unui vechi rival arab șiprin mutarea interesului de la problema palestiniană la dificultățile irakiene. 

Acțiunea Washingtonului de a interveni militar, fără sprijinul comunitățiiinternaționale și în contradicție cu opinia aliaților europeni și arabi, în chiar cea maisensibilă țară din Orientul Mijlociu, este curajoasă, dar ea pare să sporească și maimult distanța dintre SUA și statele din regiune și, mai ales, să întărească pondereaelementelor radicale islamiste în lumea musulmană iar, în ultimii ani, și în Occident.

III.3. Atitudinea SUA față de problema din Irak

A doua putere petrolieră a lumii, după Arabia Saudi ă, rămâne pe mai departe Irakul. Rezerve confirmate de petrol de circa 113 mld. de barili.

În 2002-2003, problema irakiană a divizat profund comunitatea internațională. SUA și aliații lor au ocolit dezbaterea în cadrul ONU a pericolului reprezentat de regimul Saddam Hussein și au declanșat în februarie 2003 acțiunile arm ate în Irak. La numai câteva săptămâni, aliații au câștigat o victorie militară rapidă și clară, urmată de un dificil proces de reconstrucție a țării.

SUA au instalat o administrație civilă și un guvern de tranziție , recunoscut treptat și de statele arabe și de marile puteri, urmând ca în ianuarie 2005 să aib ă loc alegeri liber e; în interior s-a ajuns îns ă la generali zarea unei stări permanente de insecuritate punctată de atacuri teroriste.

Pe plan mai larg, acțiunea SUA în Irak a stimulat mai vechile tensiuni dintre marii actori internaționali. Franța și Germania s-au apropiat de Federația Rus ă și China, provocând o criză serioasă în raporturile transatlantice.

Victoria militară a SUA – susținute îndeaproape de Mare a Brita nie, Australia, Polonia, Italia, Spania etc. – și răsturnarea lui Saddam Hussein au modificat raporturile dintre puteri pe scena petrolieră a Irakului.

Cu toate că, înainte de 2003, Bagdadul a concesionat aproape jumătate din petrolul său (50 mld. barili) Federației Ruse, Franței, Germaniei, Chinei etc., Washingtonul nu recunoaște aceste decizii.

SUA susțin că „petrolul aparține poporului irakian” și că accesul trebuie să fie permis, în primul rând statelor Coaliției. Un actor semnificativ în Orientul Apropiat și Mijlociu, Iranul face legătura dintre această regiune de importanță strategică și Caucaz, Marea Caspică, Asia Central ă și Asia de Sud și de Est.

În decursul istoriei, toți m arii actori internaționali au vizat luarea sub control a Iranului.

În secolul XX, concomitent cu declanșarea marilor competiții petroliere, Marea Britanie, Rusia, Germania și SUA s-au concurat în spațiul iranian, ori s-au con certat în același spațiu (acordurile sovietobritanice, de pildă, din cel de-al doilea război mondial).

Pe de altă parte, fiind situat în regiunea Golfului, Iranul a intrat în dispută cu Irakul, Kuweitul, Arabia Saudită etc.

Iranul deține rezerve certe d e aproxim ativ 90 mld. barili (7% din rez ervele m ondiale, situându-se pe locul 4, în urma Arabiei Saudite, Irakului și Kuweitului). Cu o capacitate de producție de 3,6-3,7 mil. barili/zi, Iranul ocupă locul 4 mondial, în urma Arabiei Saudite (circa 8-9 mil.), SUA (8 mil.) și Federației Ruse (7 mil.). Exportul atinge spre 3 mld. barili/zi și se orienteaz ă spre Japonia, China, Coreea de Sud și UE.

Echipa neoconservatorilor americani apropiată președintelui George W. Bush, adeptă a dreptului de ingerință dar și creatoare a conceptului de „război împotriva terorismului”, a avut o influență decisivă în declanșarea războiului SUA împotriva Irakului.

De fapt Irakul era privit de președintele Bush și de către neoconservatori, în momentul declanșării războiului, ca fiind locul în care Doctrina Bush va fi victorioasă.

În cocepția Neoconservatorismul american SUA ,trebuie să fie șeriful lumii. Pentru a avea imagine clară a modului în care s-au format ideile de politică externă ale acestui curent politic merită insistat asupra perioadei Reagan și începutul anilor 1990.

În acest context trebuie rememorate evenimentele petrecute între 1989 și 1991 când regimurile comuniste din România , Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Polonia sau Ungaria s-au prăbușit. Neoconservatorii și nu numai îi atribuie lui Reagan marele merit de a-l fi determinat pe Gorbaciov să inițieze amplul program de reforme din interiorul URSS și chiar să ,,dărâme’’ Zidul Berlinului.

Mai mult, ei văd anul 1991 ca o mare victorie. Perioada anilor 1990 i-au determinat pe unii lideri neoconservaotori să traseze noi direcții în ceea ce privește comportamentul american în politică externă.

Neoconservatorismul pune foarte mult accent pe ,,excepționalimsul american’’, caracterizat de ideea că SUA sunt o națiune unică iar valorile lor politice precum ,,democrația’’ sau ,,drepturile omului’’ trebuie împărtășite și altor popoare. Neoconservatorii americani sunt cei care au propus cea mai clară formulă a teoriei unipolarității, accentuând rolul SUA în noua ordine mondială, proclamându-le drept un „nou Imperiu”.

Viitoarea ordine mondială era văzută ca o construcție americanocentrică în care SUA apare ca arbitru global și întruchiparea principiilor „libertății și democrației”, în jurul căruia se structurează constelația celorlalte țări, ce reproduc modelul american cu diverse grade de exactitate. Unipolaritatea se manifestă în rolul central al SUA în cadrul blocului NATO, urmat de superioritatea asimetrică a potențialului militar cumulat al țărilor NATO asupra tuturor celorlalte țări ale lumii.

Politicienii americani și oameni influenți neoconservatori cu o viziune războinică și care își doresc cu orice preț dominarea militară a lumii de către SUA.

Trebuie să ne aducem aminte că adevăratul motiv de război al primului război din Golf a fost respectarea drepturilor omului.

Originile celui de-al III-lea război mondial,este împărțită în cinci capitole și tratează strategia geopolitică a SUA-NATO de la sfârșitul Războiului Rece, până la începutul Noii Ordini Mondiale, evidențiind strategia imperialistă occidentală care a condus la războiul din Iugoslavia. Revoluțiile colorate în strategia imperialistă a SUA, concentrându-se pe stabilirea unei hegemonii asupra Europei Răsăritene și Asiei Centrale.

Edificarea unei Noi Ordini Mondiale, concentrându-se pe intensificarea conflictelor din Afganistan, Pakistan, Iran, America Latină, Europa Răsăriteană și Africa; și potențialul pe care îl au aceste conflicte pentru declanșarea unui nou război mondial cu China și Rusia.

Astfel, echipa neoconservatorilor din jurul președintelui Bush a adoptat o strategie formată din patru părți, fiind denumită „Războiul Global Împotriva Terorismului” (GWOT), care viza: întărirea Statelor Unite împotriva unor posibile atacuri teroriste; schimbarea regimului din Irak.

Așadar, această strategie a neoconservatorilor, dacă ne referim strict la denumirea ei, avea în vedere și îndepărtarea de la putere a lui Saddam Hussein, această intenție a americanilor care generează acest fenomen, ideologia conservatoare cu privire la Orientul Mijlociu au decis să atace Irakul.

Neoconservatorii au fost convinși că după îndepărtarea lui Saddam Hussein de la conducerea statului irakian va produce efecte pozitive cum ar fi : un Irak democratic care, urma să devină proamerican; intervenția americană din Irak oferea Israelului condiții favorabile pentru a se ocupa mai bine de problemele lor de securitate; interesele petroliere ale SUA vor fi mult mai bine protejate.

Acțiunea militară preventivă a ajuns să fie opțiunea pe care neoconsevatorii au reușit să o impună în proiectarea deciziilor de politică externă a Administrației Buash. Implicațiile influenței neoconservatoare sunt în primul rând cele de pe plan intern ,prin restrângerea dreptului la o viață privată, prin posibilitatea de a putea cerceta și reține persoane fără a avea o acuzație oficială ,doar în numele războiului împotriva terorismului.

Așa cum această stare de permanent război are efectul de a transfera puterea la centru, tot așa cele mai elementare condiționări ale puterii federale care stau la baza filosofiei politice americane au ajuns să fie erodate în numele unui așa-zise apărării a libertăților cetățenești.

În politica externă promovată ,două dintre conceptele lor definitorii erau apărarea aprigă a Israelului și prezentarea destinderii ca pe o cădere nervoasă și reticență de a sta în fața relelor comunismului.Totuși primii neoconservaori manifestau încă o prudență în promovarea unilataralismului în politica externă americană bazat pe puterea militară a SUA.

Nu este un secret faptul că războiul din Irak a fost legat de petrol.

În vara anului 2001, Dick Cheney a convocat așa-numita Energy Task Force, care consta într-o serie de întruniri secrete în care era determinată politica energetică a SUA.

La întâlniri și prin alte mijloace de comunicare, Cheney și ajutoarele sale s-au întâlnit cu reprezentanți de top de la Shell Oil, British Petroleum (BP), Exxon Mobil, Chevron, Conoco și Chevron.

La întâlnirea care avut loc înainte de 9/11 și înainte să existe vreo mențiune despre un război cu Irakul, documente despre câmpuri petrolifere irakiene, conducte, rafinării și terminale au fost prezentate și discutate, precum și “documente despre Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite cu hărți detaliate ale fiecărei țări, prezentând câmpurile petrolifere, conductele, rafinăriile și depozitele terminale.”

Atât Royal Dutch Shell cât și British Petroleum au obținut după aceea contracte majore de exploatare a câmpurilor petrolifere irakiene.

Războiul împotriva Irakului, la fel ca și cel din Afganistan, au servit în special intereselor americane, și într-un spectru mai larg, intereselor imperialiste occidentale în regiune.

În particular, războaiele au intenționat să elimine sau să înfrâneze puterile regionale, precum și pentru instalarea unui număr de baze militare în regiune, stabilind ferm o prezență imperialistă. Scopul acestei acțiuni este în principal îndreptat împotriva celorlalți jucători regionali, respectiv încercuirea Rusiei și Chinei și amenințându-le accesul la rezervele de gaze și petrol din regiune. Iranul este acum înconjurat, cu Irakul de o parte și Afganistanul de cealaltă.

Strategia imperialistă SUA-NATO pentru aplicarea unei Noi Ordini Mondiale, ca urmare a destrămării Uniunii Sovietice în 1991.

Scopul principal l-a constituit învăluirea Rusiei și a Chinei și prevenirea apariției unei noi superputeri.?Statele Unite urmau să devină un hegemon imperialist, servind interesele financiare internaționale pentru impunerea Noii Ordini Mondiale.

Revoluțiile de catifea sau “revoluțiile colorate” sunt o stratagemă esențială în Noua Ordine Mondială; promovând prin minciună și manipulare strategia cheie de înfrânare a Rusiei și de controlare a resurselor vitale.

Această strategie este critică pentru înțelegerea naturii imperialiste a Noii Ordini Mondiale, mai ales atunci când este vorba de identificarea momentelor când strategia este repetată.

Scopul strategic al SUA: să împiedice transformarea acestei regiuni într-un factor de risc pentru America și aliații ei.

În esență, este mai puțin important pentru Washington dacă Irakul va avea sau nu un guvern central ori dacă țara va fi ruptă în trei părți. Va conta, în context, la fel de puțin, dacă nordul va fi controlat de kurzi, vestul de suniți, iar sudul țării și capitala Bagdad de către șiiți. Americanii sunt pragmatici.

Invazia și ocupația militară a Irakului, inițiate de președintele George W. Bush în 2003, în baza unor justificări false, a costat America peste 100 de miliarde de dolari, s-a soldat cu moartea a 4.400 și rănirea gravă a peste 30.000 de militari americani. În decursul războiului, cel puțin 150.000 de irakieni și-au pierdut viața.

Două milioane s-au refugiat în străinătate. Dislocați din cauza violenței, peste un milion și-au părăsit locuințele și trăiesc în condiții mizerabile printre maldăre de gunoaie, fără acces la apa neinfectată și fără a-și putea trimite copiii la școală. Calitatea vieții pentru majoritatea irakienilor este cumplită. Curentul electric este furnizat numai câteva ore pe zi. Lipsa de apă potabilă este acută. Jumătate dintre irakieni sunt șomeri. Economia țării este degradată. Fără acces la energie electrică, producătorii și antreprenorii nu pot supraviețui.

Devastarea Irakului a permis Iranului să devină putere regională dominantă.

Războiul din Irak a contribuit la creșterea substanțială a prețului petrolului, ceea ce a conferit beneficii materiale majore pentru exportatorii de tiței precum Rusia, Arabia Saudită și Venezuela.

Din cauza gestionării necorespunzătoare, corupției și lipsei de supraveghere, miliarde de dolari, alocate de Congresul American pentru reconstrucție, cooptarea de colaboratori și instruirea armatei irakiene, au fost irosite, redirijate pentru beneficii personale și „pierdute“ fără justificări.

III.4. Interesele SUA în Iran

Atunci când vorbim despre Iran, trebuie să luăm în calcul cel puțin două elemente importante: presiunea exercitată asupra deciziilor politico-strategice actuale de către tradiția istorică, dar și profilul președintelui în exercițiu de al Teheran, fundamental diferit de acela al mai moderatului său predecesor.

Vorbim despre un stat care, teritorial, este de peste 3 ori mai mare decât Franța sau 6 ori mai mare decât România; iar demografic, de doar aproximativ trei ori mai mare decât țara noastră.

Rata bde urbanizare este, în cazul Iranului, de 64,7 %; altfel spus, în jur de 13 din fiecare 20 de locuitori trăiesc în mediu urban.

În mod clar, vorbim despre o rată de urbanizare semnificativ mai mică decât în cazul unora dintre țările dezvoltate – și influente pe arena internațională – din aria de civilizație europeană (87,7 % în cazul Germaniei, 77,4% în cazul Statelor Unite, 89,5% în cazul Regatului Unit al Marii Britanii).

Atunci când vorbim despre Iran, merită – cred – să facem trimitere nu numai la formatul ideologic al regimului, nu numai la tradi ia imperială, nu numai la programele nucleare, nu numai la declara iile agresive ale președintelui Ahmadinejad, ci și la alte evolu ii îngrijorătoare.

Una dintre acestea este constituită de consolidarea continuă a puterii militare conven ionale a Iranului (ceea ce complică semnificativ sarcina de garant de securitate și de stabilizator al zonei Golfului, în caz de criză majoră, pe care și-au asumat-o SUA).

Toate aceste cifre developează – în condi iile în care nici unul dintre vecinii direc i ai Iranului nu este implicat într-o cursă a înarmărilor masivă și nici nu nutrește planuri agresive contra Teheranului – o obsesie de tip strategic care poate avea doar două explica ii: fie Iranul se pregătește pentru un război defensiv de propor ii, fie ia în calcul exercitarea de presiuni politico-militare (inclusiv amenin area cu for a) – sau chiar folosirea directă a for ei – pentru dobândirea unui statut regional tot mai important.

Administrația Bush a fost interesată, la acel moment, de o shimbare a regimului politic de la Teheran.

Cu toate acestea, eșecul în a demonstra prezența armelor de distrugere în masă în Irak face puțin credibil acest argument pentru Iran.

Este adevărat, petrolul nu a reprezentat singurul motiv pentru aparenta hotărâre a administrației Bush de a distruge capacitățile militare ale Iranului.

Nu există războaie determinate de un motiv unic, iar în cazul conflictului din Irak a fost limpede că au existat mai multe cauze, inclusiv petrolul.

La fel, într-o posibilă decizie de invadare a Iranului, vor fi luați în considerare mai mulți factori printre care, din nou, și petrolul.

Unul din considerentele suplimentare pentru a explica interesul american în Iran îl constituie poziția strategică a acestuia.

Iranul ocupă o poziție strategică în nordul Golfului Persic, o poziție de pe care poate amenința câmpurile petrolifere ale Arabiei Saudite, Kuveitului, Irakului și Emiratelor Arabe Unite, care, la un loc, dețin mai mult de jumătate din rezervele mondiale de petrol.

De asemenea, este așezat de-a lungul strâmtorii Ormuz, cea mai apropiată cale de transport naval, prin care trece 40% din exportul mondial de petrol. În plus, Iranul devine principalul furnizor de petrol și gaze naturale pentru China, India și Japonia, ceea ce oferă Teheranului un atu suplimentar în politica internațională.

Desigur, în decizia de ataca Iranul, administrația de la Washington va lua în calcul și aceste argumente, pe lângă potențialul de export al petrolului în Statele Unite.

III.5.1. Potențialul energetic al Iranului

Acesta dispune de cel de-al doilea zăcământ de petrol neexploatat din lume, de aproximativ 125,8 miliarde barili, urmat de Irak, cu resurse estimate la 115 miliarde barili, depășit doar de Arabia Saudită cu aproximativ 260 miliarde barili, fiind urmat de Irak cu zăcăminte estimate la 115 miliarde barili. Cu atât petrol, aproximativ o zecime din totalul estimat la nivel global – Iranul va juca în mod cert un rol-cheie în ecuația energetică la nivel global, indiferent ce se va întâmpla.

Oricum, în cazul Iranului, nu contează doar cantitatea, ci, în egală măsură viitoarele capacități de producție.

Deși Arabia Saudită deține cele mai mari rezerve, producția acesteia este aproape de maximul ratei de sustenabilitate (aproximativ 10 milioane de barili pe zi), ceea ce înseamnă că, în următorii 20 de ani, pe măsură ce va crește cererea giganților precum Statele Unite, China, India, nu va putea să crească semnificativ capacitatea de producție.Pe de altă parte, Iranul are un potențial de creștere semnificativ: dacă la acest moment produce 4 milioane de barili pe zi, poate să-și crească producția cu aproximativ 3 milioane de barili. Sunt foarte puține state cu un asemenea potențial, ceea ce face ca importanța Iranului ca producător, deja mare, să crească și mai mult în viitor.

Iar petrolul nu este singura resursă semnificativă. Deține al doilea zăcământ de gaze naturale la nivel global, după Rusia, resursă exploatată în proporție foarte mică. Iar acesta este cu atât mai important cu cât cererea pentru gaze naturale crește mai repede decât pentru orice altă sursă de energie, inclusiv petrol.

În Iran, SUA pierd teren în fața competitorilor de pe piața energiei b#

Desigur, firmele americane din domeniul energetic sunt foarte interesate de exploatarea acestor resurse, însă sunt împiedicate de Ordinul nr. 12959 semnat în 1995 de Bill Clinton și reînnoit de președintele Bush în martie 2004.

Prin Actul de Sancțiune Iran-Libia din 1996, Statele Unite au încercat, de asemenea, să limiteze accesul firmelor străine în Iran. Cu toate acestea, marile companii au forțat accesul la rezervele Iranului, China fiind unul dintre cei mai interesați viitori consumatori. În acest moment, conform Departamentului American al Energiei, Iranul furnizează 14% din importul de petrol al Chinei, procent aflat în creștere, iar în octombrie 2004 Iranul a semnat un contract pe 25 de ani, în valoare de 100 de miliarde USD cu firma Sinopee, una din cele mai mari firme chinezești din domeniul energetic, pentru exploatarea celui mai mare zăcământ de gaze naturale din Iran.

Dacă înțelegerea va fi dusă la bun sfârșit, va reprezenta una dintre cele mai mari investiții ale Chinei în străinătate și va crea o puternică legătură între cele două țări.

India este de asemenea interesată de petrolul și gazul din Iran. În ianuarie 2005, India a semnat un contract de aproximativ 50 de miliarde USD pentru achiziția de gaze naturale, contract care implică statul indian în dezvoltarea exploatărilor de gaz. Mai mult, oficiali indieni și pakistanezi discută construcția unei conducte de gaz din Iran în India, via Pakistan – un pas extraordinar pentru doi vechi inamici.

Cu toate că acest proiect anunță reconcilierea celor două puteri nucleare, secretarul de stat Condoleezza Rice și-a exprimat dezacordul pentru acest proiect în cursul vizitei de la New Dehli – dovadă clară a faptului că administrația americană nu este dispusă să accepte nici un proiect din care Iranul să aibă de câștigat.

Japonia a stabilit și ea legături în domeniul energetic cu Teheranul, spre nemulțumirea evidentă a Washingtonului.

La începutul anului 2003, un consorțiu de trei firme japoneze a achiziționat 20% din proiectul de dezvoltare a câmpurilor petrolifere de la Soroush-Nowruz, iar un an mai târziu s-a încheiat un contract cu firma japoneză JGC în valoare de 1,29 miliarde dolari, pentru recuperarea gazelor naturale dinSoroush-Nowruz și alte câpuri off-shore ale Iranului.

Așadar, în analiza rolului Iranului pe piața mondială a energiei, administrația Bush are două obiective strategice: dorința de a deschide câmpurile petrolifere și rezervele de gaze naturale ale Iranului pentru firmele americane și preocuparea de a limita legăturile competitorilor Statelor Unite pe piața energiei cu Iranul.

Primul obiectiv nu poate fi atins atâta vreme cât Iranul este controlat de mullahii antiamericani și aceștia refuză să-și abandoneze proiectele de îmbogățire a uraniului în vederea creării armei nucleare.

În același timp, interdicția aplicată firmelor din Statele Unite de a colabora cu Iranul în domeniul energetic nu îi lasă acestuia altă alternativă decât colaborarea cu rivalii SUA în domeniul energetic.

CONCLUZII

Orientul Mijlociu este un spațiu cu valoare geopolitică remarcabilă, care a cunoscut evoluții politico-militare și economice deosebite în anii din urmă.

Acestea au fost impuse îndeosebi de efectele încetării Războiului Rece și introducerii în circuitul economiei mondiale.

În actuala ecuație internațională, când terorismul de sorginte fundamentalist islamică a cunoscut o exacerbare fără precedent, suspiciunea existentă între țările occidentale și cele islamice trebuie să se constituie într-un cadru normal de dialog.

Pentru a combate manifestările terorismului, comunitatea internațională trebuie să adopte decizii care să conducă la identificarea și soluționarea cauzelor terorismului, și nu doar la condamnarea efectelor acestora.!

Orientul Mijlociu este zona de conflict care a generat cele mai multe și nemiloase acțiuni de terorism, începând cu anul 1968.

În ceea ce privește politica externă a Statelor Unite, de-a lungul timpului au existat curente diferite, precum cel din timpul primului mandat al președintelui Bush, când secretarul de stat Collin Powell a reușit o tradițională și diplomatică apropiere de Orientul Mijlociu, dar viziunile sale nu au prevalat.

Începând din toamna lui 2001, Statele Unite, împreună cu un număr de țări aliate și partenere, au trimis importante for e militare în Afghanistan, pentru a lovi bazele și forțele reț elei teroriste al Qaeda, precum și pentru a înlătura regimul taliban, care oferise teroriștilor sprijin și adăpost. Din 2003, forțele SUA și ale unor țări aliate sunt prezente, în număr încă și mai mare, și în Irak.

În ambele cazuri, intervenția americană a fost determinată de interese majore – și legitime, în domeniul securității și apărării naționale.

În cazul Irakului, regimul lui Saddam Hussein, deși laic, avea, pentru Orientul Mijlociu, un potențial destabilizator încă și mai important decât cel al regimului taliban.

În plus, spre deosebire de Afghanistanul talibanilor, Irakul lui Hussein îngloba elemente numeroase de modernitate tehnologică, ușor de folosit – pe fondul obsesiilor agresive ale regimului – pentru fabricarea unor arme de nimicire înmasă (în special agen i patogeni și substan e chimice de luptă din genera ii avansate).

Mai există, însă, și o altă componentă – ca și o altă consecință – interesantă a prezenței militare americane și aliate în Irak.

Din punct de vedere economic, interesele SUA și a celorlalte țări se referă la resursele colosale de petrol?ale „Orientului Mijlociu, care posedă circa 70% din rezervele de petrol dovedite ale lumii”, iar SUA, și în viitor China, cei mai mari consumatori vor să își asigure cu orice preț resursele de petrol necesare dezvoltării economiei. Chinei îi vor fi necesare 5,8 milioane de barili pe zi, iar SUA peste 8 milioane de barili pe zi.

SUA, în etapa actuală, traversează o criză serioasă în ceea ce privește eficacitatea politicilor sale de război, dar și o criză (poate mai pu in evidentă, dar foarte gravă) de identitate a politicii sale externe pe termen lung.

Conflictul israeliano-palestinian s-a transformat dintr-o problemă cronică într-un obstacol major în calea cooperării, având ca suport și ultimul incident prin care s-a dorit spargerea embargoului supus de Israel statului palestinian, prin abordarea în forță a unor vase cu ajutoare umanitare de către comandourile israeliene, ceea ce a dus la un conflict diplomatic destul de grav cu statul vecin, Turcia.

Cazul Irak evidențiază că resursele petroliere și căile de acces către acestea constituie preocuparea majoră pentru geostrategia acestui început de  secol. Acest lucru e demonstrat de faptul că Irak are 112 miliarde de barili de petrol rezervă mondială, fiind pe locul 2 în lume, iar Iranul este pe locul 3 în ceea ce privește petrolul și pe locul 2 în domeniul gazelor naturale, la nivel mondial.

Astfel, Orientul Mijlociu prezintă probleme serioase care îl împiedică în a avea o puternică influență pe continent, mai ales o putere globală, calitatea mediocră a statelor componente, lipsa de unitate datorită caracterului conflictual sau frica de progres și întoarcerea la islamism ducând la dezbinarea și dărâmarea Orientului Mijlociu ca întreg.

Singura șansă ar fi ca state precum SUA, UE sau China să aducă o notă de unitate politică, economică prin implicare activă nu numai în procesul economic ci și o implicare mult mai activă și in celelalte domenii ale aceste regiuni prin influența pe care ar putea să o aibă in aceste regiune.

În concluzie, toate crizele care afectează sistemele politice, sociale, economice, informaționale și militare sunt, în esența lor, de sorginte politică.

Ele provin din apariția și dezvoltarea unor disfuncționalități grave în primul rând în cadrul fluxurilor pe care se definesc relațiile dintre sisteme sau dintre componente ale sistemelor. Acestea se accentuează în permanență, dacă nu se iau măsuri imediate.

Bibliografie

Bibliografie