Conflicte Si Securitate Post Razboi Rece In Spatiul Pontic . Studiu DE Caz Transnistria
CUPRINS
BIBLIOGRAFIE
Alexandrescu, Grigore, Amenințări la adresa securității, Editura Universitatea Națională de Apărare “Carol I”, București, 2004
Anghel, Nicolae, Miza europeană în jocul actual de putere, în vol. Crizele Europei, Institutul de Teorie Socială al Academiei Române, București, 1992
Băhnăreanu, Cristian, Resursele energetice și mediul de securitate la început de secol XXI, Editura Universitatea Națională de Apărare ,,Carol I", București, 2006
Brzezinski, Zbigniev, Marele eșec. Nașterea și moartea comunismului în secolul douăzeci, Cluj Napoca, 1993
Buzan Barry, Popoarele, statele și teama. O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după Războiul Rece, Editura Cartier, Chișinău, 2000
Cojocaru Gheorghe, Colapsul URSS și dilema relațiilor româno-române, Editura Omega, București, 2001
Bordonaro, Dr. Federico, „Bulgaria, România and the Changing Structure of the Black Sea’s Geopolitics”,publicată оn Power and Interest News Report (PINR), 20 mai 2005.
Dufour, Jean-Louis . Crize internaționale. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999). București, Editura Corint, 2002
Duna, Dacian, Integrare contra fragmentare. Stuzdii de securitate europeană(2000-2005), EIKON, Cluj-Napoca, 2007
Enache,Marian, Cimpoeșu Dorin, Misiune diplomatică în Republica Moldova. 1993-1997 Editura Polirom Iași, 2000
Frolov , Vladimir, A Complex Relationship, în Revista de științe politice, Craiova, no. 11, 2006
Hlihor, Constantin, Confruntarea Est-Vest la începutul Războiului Rece, în «Dosarele istoriei», an III, nr. 20
Hlihor, Constantin, Geopolitica și geostrategia în analiza relațiilor internaționale – considerații teoretice și metodologice, Editura Universitatea Națională de Apărare “Carol I”, București, 2005
Ionescu E., Mihail, După hegemonie. Patru scenarii de securitate pentru Europa de Est în anii’90, Editura Scripta, București, 1993
Ionescu, Mihail E. După hegemonie, patru scenarii de securitate, Editura Scripta, București, 1994
Ivan, Adrian Liviu, Sub zodia Statelor Unite ale Europei, Ecumenica, Cluj-Napoca, 2006
Matei, Sorin, NATO as an instrument of American Foreign Policy, MA Thesis, The Fletcher School of Law and Diplomacy, 1994. Biblioteca Universității Naționale de Apărare “Carol I”, fond documentar.
Zagorski, Andrei, Policies towards Russia, Ukraine, Moldova, and Belarus, în Roland Danreuther (edit.), European Union Foreign and Security Policy: Towards a Neighbourhood Strategy, Routledge, Londra, New York, 2004,
Pușcaș, Pușcas, Relații internaționale contemporane – note de curs , Cluj-Napoca, Editura Sincron, 1999
Regester, M., Larkin,J., Managementul crizelor și al situațiilor de risc, București: Comunicarea.ro, 2003
=== l ===
CUPRINS
INTRODUCERE
După încheierea războiului rece, zona ponto-baltică a căpătat noi valențe geopolitice cu implicații asupra securității și stabilității întregului continent european. Marea Neagră se află între Europa de Sud-est, Caucaz, Orientul Mijlociu și Marea Mediterană. Este un pod, dar și o linie de separare între trei continente, prezentând avantaje și dificultăți inerente unei asemenea poziționări. Ea asigură legătura între Europa de Est și Africa de Nord, între Marea Mediterană și Marea Baltică.
Aceste regiuni nu ar trebui analizate separat, toate fiind componente ale unui spațiu de securitate de importanță strategică și prin urmare joacă un rol important la frontierele continentale ale unei Europe Unite. În această regiune s-au confruntat de-a lungul secolelor imperiile rus, otoman și persan. Marea Neagră a fost (și este) placa turnantă intercontinentală și punctul de întrare în Orientul Mijlociu Extins care astăzi prezintă un interes deosebit din perspectiva resurselor naturale, în special a celor energetice dar este în egală măsură și o regiune cu potențiale centre de criză.
Regiunii Mării Negre și Balcanilor le sunt caracteristice trăsături ale mediului de securitate a căror identificare oportună, monitorizare și eventuală gestionare pot oferi proiecții inedite politicii de stabilitate și securitate a României, inițiativelor și strategiilor regionale, precum și oportunităților în exploatarea cărora statul român trebuie să fie un actor activ, întrucât România este membră NATO și parte a Uniunii Europene. Geopolitic, zona este situată la extremitatea estică a celor două organizații și nu este încă suficient de clar cât timp se va afla în această situație. Lărgirile ulterioare ale celor două organizații sunt o problemă, de viitor îndepărtat, aflată în dezbatere, în timp ce, la rândul său, spațiul de la est de România se află într-un proces de reașezare geopolitică și geostrategică încă insuficient de clarificat, cu tendințe încă divergente. În acest context, ne propunem ca, în studiul de față, să realizăm o analiză obiectivă a principalelor caracteristici ale mediului de securitate și a conflictelor din regiunea Mării Negre a originii și surselor lor, a consecințelor pentru securitatea
României. Vom urmări, în mod deosebit, raporturile dintre marii actori cu interese în zona Mării Negre, evoluția mediului de securitate regional și exercițiul relațiilor de putere, dar și nașterea și implementarea noului concept de regiune extinsă a Mării Negre și a conexiunilor sale cu celelalte zone geopolitice învecinate.
Lucrarea arată faptul că în prezent, zona Mării Negre și a Balcanilor parcurge încă o etapă istorică caracterizată prin despărțirea lungă și dureroasă de comunism și de apartenența la sfera de influență sovietică, de tranziție de la o societate și economie închise spre valorile democrației și ale economiei de piață. Acum, unele state din regiune s-au integrat sau aspiră integrarea în NATO sau la aderarea la UE sau sunt angajate în procesul de îndeplinire a condițiilor cerute. În schimb, Rusia încearcă să refacă fostul bloc politico-militar și economic și luptă pe toate planurile pentru a redeveni un partener important al marilor puteri ale lumii.
Decizia UE de a extinde politica de vecinătate a Europei spre Armenia, Azerbaidjan și Georgia face ca țările din nord-estul Mării Negre să-și consolideze și diversifice relațiile cu Uniunea. Interesul comunității europene este transformarea acestor state în societăți democratice stabile, care, apoi, vor fi capabile să disipeze valorile occidentale către est și sud Totuși, recunoscută fiind dependența Uniunii de resursele energetice din Federația Rusă și Orientul Mijlociu, interesele acesteia se referă și la accesul la sursele de energie. Pentru NATO și UE, regiunea extinsă a Mării Negre a devenit noua linie de front a luptei împotriva traficului de arme, droguri, ființe umane etc. Politica acestor structuri politice și militare se confruntă și cu așa-zisele conflicte înghețate, de felul celor din Transnistria, Cecenia,Osetia de Sud, Abhazia, de care nu poate face abstracție în atingerea obiectivului său de proiectare a stabilității în Orientul Mijlociu. Eliminarea acestor conflicte și crize constituie o miză nu numai pentru organizațiile internaționale dar și pentru cetățeanul de rând care are nevoie de liniște și stabilitate în societate.
CAPITOLUL I
ASPECTE CONCEPTUALE PRIVIND SECURITATEA ȘI CARACTERISTICI ALE SPAȚIULUI PONTIC
Din punct de vedere istoric, Marea Neagră s-a aflat întotdeauna la confluența marilor imperii (otoman și rus) și, de ce nu, la intersecția civilizațiilor vestice și estice. Totuși, este dificil de discutat despre influența acestor culturi asupra statelor riverane, având în vedere că structura geopolitică a zonei Mării Negre s-a aflat în permanent schimbare. Ultima schimbare s-a produs în urmă cu cincisprezece ani, odată cu dezmembrarea Uniunii Sovietice și apariția unor noi state (Moldova, Ucraina, Armenia, Georgia, Azerbaidjan).
1.1. Regiunea Mării Negre. Caracteristici și particularități
Regiunea Mării Negre este o zonă extrem de dinamică din punct de vedere geopolitic. Din această perspectiva, regiunea Mării Negre este „o zonă relativ mică, traversată, în timp, de forțe provenind din nord-est (Rusia, via-Ucraina și/sau Georgia), din sud (Turcia) și vest (puterile europene: Franța, Germania, Austria, Marea Britanie sau state precum România și Bulgaria)” . De-a lungul istoriei, aceasta a fost o zonă marcată de prozelitism pronunțat dintre creștini și contacte mai mult sau mai puțin conflictuale între creștini și musulmani. Controlul acestei zone a fost important din punct de vedere strategic/militar, dar și din punct de vedere economic.
Luând în considerare teoria lui Halford Mackinder referitoare la zonele concentrice, Marea Neagră ar putea fi considerat o parte a centurii interne. Conform Legii lui Mackinder, cine controlează centura internă (sau rimland-ul, după Spykman) domină zona centrală (heartland-ul), cine domină zona centrală domina Insula Mondială și întreaga lume. Dacă luăm în calcul că Mackinder identifică zona centrală ca fiind Eurasia, iar centura internă – Europa de Est, este clar că Marea Neagră constituie o parte a centurii interne, iar transformarea sa într-o zonă stabilă și sigură este factorul-cheie pentru răspândirea democrației și valorilor vestice în Eurasia. Totuși, având în vedere că securitatea este indivizibilă, zona Mării Negre nu poate fi analizată singular, fără a se lua în calcul spațiul din imediata sa apropiere, care-i influențează în mod direct situația de securitate. Astfel, zona Mării Negre este compusă din statele riverane, Republica Moldova, și cele două state ne riverane ale Caucazului de Sud (Armenia și Azerbaidjan).
Importanța Mării Negre trebuie privită în contextul mai larg al relațiilor internaționale. La nivel global, sunt două elemente principale care coordonează politicile actorilor strategici, indiferent că vorbim de state sau organizații internaționale: nevoia de resurse energetice și amenințarea organizațiilor teroriste.
Evoluția geopolitică și de securitate în regiunea Mării Negre, poziția geografică a regiunii, riscurile, amenințările existente, dar și avantajele oferite privind cooperarea politică, economică și militară au atras tot mai mult interesul organizațiilor europene și transatlantice, determinând o abordare mai atentă a problemelor cu care se confruntă acest spațiu.
În analiza caracteristicilor geopolitice ale zonei Mării Negre trebuie să pornim de la identificarea obstacolelor-cheie și a dilemelor cu care se confruntă regiunea, în încercările țărilor din zonă de a încadra eforturile lor în procesul sistemic și dinamic de construire a securității regionale și, implicit, globale. De asemenea, impactul tranziției post-comuniste asupra statelor riverane pe timpul adaptării noii ordini de securitate euro-atlantică este un factor esențial în înțelegerea fenomenului actual. Nu în ultimul rând, analiza intereselor geoeconomice ale unor puteri regionale (Rusia și Turcia), în special din perspectiva competiției energetice și a traseelor de tranzit ale resurselor, care leagă Mediterana, Marea Neagră, Marea Caspică și Asia Centrală, este concludentă pentru definirea perspectivei geopolitice pe termen scurt și mediu. În noul context geostrategic, influența evoluției istorice este un factor de luat în seamă în configurarea relației regiunii cu NATO și cu Uniunea Europeană și în demonstrarea importanței crescânde a acestei regiuni. În ultimii ani, însă, regiunea Mării Negre s-a evidențiat în plan global ca o zonă de tranzit între Asia Centrală, Caucaz și Orientul Mijlociu și Europa Centrală și de Vest.
Trebuie subliniat faptul că Europa de Sud-est, inclusiv Zona Extinsă a Mării Negre, este singura regiune europeană în care există încă „conflicte înghețate”, a căror soluționare face obiectul dezbaterilor structurilor internaționale de securitate. În primul rând, toate statele din zonă sunt unite în jurul unor valori și interese fundamentale, care guvernează evoluția relațiilor internaționale actuale, și anume: democrația, respectarea drepturilor omului, economia liberă de piață și lupta împotriva terorismului. În al doilea rând, toate statele din acest perimetru sunt legate, într-un fel sau altul, de structura de securitate euro-atlantică. În raport cu NATO, în regiune sunt state membre ale Alianței, state membre ale Parteneriatului pentru Pace și state care dezvoltă parteneriate speciale cu NATO. Din perspectiva Uniunii Europene, statele riverane își manifestă tot mai ferm opțiunea de integrare, unele au semnat tratatul de aderare, altele vor începe tratativele în acest scop sau dezvoltă o cooperare activă și dinamică cu Uniunea Europeană. În al treilea rând, Zona Mării Negre se dezvoltă ca o verigă majora care realizează legătura între arealul strategic euro-atlantic și cel care cuprinde Orientul Mijlociu, Marea Caspică și Asia Centrală. Zona Mării Negre se situează, astfel, în punctul nodal al celor două fluxuri strategice majore, situate pe același traiect, dar evoluând în sensuri contrare și care leagă cele două areale geostrategice: fluxul între producătorul de energie și consumatorul de energie, pe de o parte, și fluxul dintre producătorul de securitate și consumatorul de securitate, pe de altă parte.
În prezent, se constată transformări profunde pe plan internațional, constând în progrese în domeniul democratizării, căutării și definirii opțiunilor de securitate, precum și o evoluție importanta privind caracterul și natura riscurilor și amenințărilor la adresa securității regionale și globale. Importanța acestei zone, situată între două spații cu potențial conflictual foarte mare (Balcanii și Caucazul) și în apropierea bazinului răsăritean al Mării Mediterane (marcat atât de conflictele din Orientul Mijlociu, cât și de exacerbarea terorismului islamist) este evidențiată, în principal, de următoarele elemente:
– reprezintă spațiul de interferență a trei zone geopolitice și geostrategice considerate ca fiind în topul zonelor actuale, cu deosebit de acute probleme privind securitatea și stabilitatea (Europa de Sud, Europa Răsăriteană și Orientul Mijlociu);
– constituie poarta de ieșire la Oceanul Planetar pentru Ucraina, România, Bulgaria și țările transcaucaziene;
– este străbătută de diferite rute pentru transportul petrolului și hidrocarburilor din Marea Caspică și Asia Centrală către Occident și, totodată, include și traseul viitoarei magistrale energetice TRACECA;
– reprezintă un segment al graniței de sud a Rusiei și, în același timp, extremitatea flancului sud-estic al NATO;
– include cel puțin un segment al filierei traficului de stupefiante din Asia Centrală și Orientul Mijlociu, al traficului cu armament din țările fostei URSS și chiar al traficului cu emigranți din Asia Centrală către Occident;
– dispune de importante resurse submarine, de o largă rețea de porturi și amenajări portuare, de un litoral agreabil, oferind astfel multiple facilități de cooperare comercială și turistică;
– reprezintă un mediu propice pentru extinderea cooperării militare în cadrul programului Parteneriatului pentru Pace și chiar pentru dezvoltarea programului de Parteneriat special NATO-Rusia. Importanța crescândă a regiunii Mării Negre în contextul geopolitic, de la acest început de mileniu III, este dată de necesitatea realizării fluxului de materii prime strategice, de cooperarea economică și militară și de implicarea crescândă a marilor puteri și organismelor internaționale în problematica generală a regiunii.
Securitatea, cu extensie determinativă în valori sistemice, precum cele de natură politică, economică, militară, publică, alimentară, socială, ecologică, sanitară, informațională etc., reprezintă, fără îndoială, unul din cele mai uzitate concepte în discursul analitic consacrat stării de sănătate, echilibru și confort a mediului internațional, dar și național. Nu este o obsesie, este, putem afirma cu certitudine acest lucru, numitorul comun al preocupărilor majore care esențializează, întru înțelegere și angajare, starea de echilibru și de stabilitate socială, politică, economică, culturală și de altă natură, indispensabilă atât existenței și dezvoltării actorilor statali sau uniunii de orice fel a acestora, cât și prezervării valorilor lor fundamentale și promovării pozitive a intereselor proprii. În fond, toate acestea desemnează starea și condiția conceptuală de securitate. Nu întrăm în detaliile originare sau semantice ale termenului; menționăm doar că acesta provine din latinescul securitas, – atis și înseamnă însuși “faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de încredere și liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol”. Este important de precizat că, dacă în perioada “Războiului Rece”, au existat limite în definirea termenului de securitate, acestuia atribuindu-i-se în special conotații militare, depășirea divizării continentale, practic a divizării Lumii, a relevat faptul că securitatea este mai mult decât întreținerea stării de pace sau prevenirea războiului și a stării de război, întru cât ea este determinată operațional de componentele care îi dau sens la nivel național: economice, ecologice, demografice, tehnologice, informaționale etc. În perspectivă europeană, am în vedere spațiul Uniunii Europene în actuala sa extindere, dar și în formula iminentei sale dezvoltări, putem admite că securitatea reprezintă arhitectura sistemică specifică organizării și funcționării continentale, proiectată și instituționalizată astfel încât să excludă posibilitatea oricăror amenințări sau agresiuni eficiente, de orice natură, la adresa unuia, a mai multora sau a tuturor statelor europene. Relativ la modul de definire a termenului de securitate, cum întocmai este asumat în domeniul conceptelor operaționale ale NATO, reține atenția formularea potrivit căreia securitatea este menită “Să asigure unul dintre fundamentele indispensabile pentru un mediu stabil de securitate euroatlantic, bazat pe dezvoltarea instituțiilor democratice și soluționarea pașnică a disputelor, în care nici o țară să nu poată să intimideze sau să constrângă vreo altă țară prin amenințarea cu forța sau utilizarea forței”. În ceea ce ne privește, majoritatea definițiilor întâlnite în literatura de profil sunt constituite pe corpul semantic al vocabulei evidențiate de către DEX, orizontul semantic astfel prefigurat fiind depășit prin adaptări sau cosmetizări mai mult sau mai puțin izbutite. Cu toate acestea, deși nu există, cel puțin nu am eu cunoștință să existe, o înțelegere instituționalizată extinsă a conceptului de securitate, putem admite, operând în aceleași coordonate semantice, dar și aplicat-funcționale, că securitatea națională reprezintă starea, concepția generală, în temeiul căreia sunt definite, proiectate, promovate și apărate interesele naționale prin intermediul instituțiilor abilitate constituțional acestui scop, angajând vectorial, în modalități specifice fiecăreia dintre ele, integralitatea resurselor disponibile la un moment dat, spre a asigura prezervarea intereselor naționale în condițiile înfruntării oricărui tip de agresiune, pericol, amenințare, risc sau provocare. Referitor la conceptul de apărare, în oricare din ipostazele sale operaționale la nivel strategic – națională sau colectivă, acesta este tot mai mult asociat și, în consecință, subsumat stării de securitate, comună/colectivă în cazul organizațiilor la care ne raportăm, Uniunea Europeană și NATO, conceptul ca atare fiind, cel mai adesea, uzitat în relație cu politica externă și politica de securitate. De fapt, în forul lor intim, în contextul afirmării apărării noastre naționale ca parte a apărării promovate de instituțiile europeană și euroatlantică, regăsim materializarea acestui proiect în corelație nemijlocită cu politica externă comună și politica de securitate comună, în cazul construcției europene, și cu apărarea colectivă vs. securitate colectivă în cadrul politico-militar promovat de către Alianța Nord-Atlantică. Fundamentul acestei paternități, doar apărent dual, se regăsește, vectorial, în apartenența aplicată la același sistem de valori consacrate istoric și la același sistem de organizare instituțională comună, precum și în contextul creat de natura comună a riscurilor, provocărilor și amenințărilor cu care se confruntă fiecare dintre statele europene și euroatlantice, bunăoară și România. Așadar, apărare colectivă înseamnă, în cele din urmă, securitate colectivă după cum apărarea comună este subsumată conceptual și operațional securității comune. În contextul iminentei integrări a României în Uniunea Europeană, apărarea națională a României va fi, potrivit propriilor dispoziții constituționale, parte a apărării comune a Uniunii, aceasta obligându-se ca, “În cazul în care un stat membru ar face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state membre sunt obligate să îi acorde ajutor și asistență prin toate mijloacele de care dispun, în conformitate cu Articolul 51 din Carta Organizației Națiunilor Unite”, precizându-se că “Acest lucru nu afectează caracterul specific al politicii de securitate și apărare a anumitor state membre”, în același context operând și aplicarea clauzei de solidaritate, potrivit căreia “Dacă un stat membru face obiectul unui atac terorist sau al unei catastrofe naturale sau provocate de om, celelalte state membre îi oferă asistență la cererea autorităților politice din statul în cauză”.
În ceea ce privește exercitarea apărării naționale în contextul apartenenței la Alianța Nord-Atlantică, lucrurile sunt, conceptual și acțional, clare, Art. 5 al Tratatului de la Washington stipulând că “Părțile convin că orice atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele, care survine în Europa sau în America de Nord, va fi considerat drept un atac îndreptat împotriva tuturor părților și, în consecință, ele convin ca, dacă un asemenea atac se produce, fiecare dintre părți, prin exercitarea dreptului la legitimă apărare, individuală sau colectivă, recunoscut prin Art. 51 din Carta Națiunilor Unite, să sprijine partea sau părțile atacate, recurgând, totodată, individual și de comun acord cu celelalte părți, la orice acțiune pe care o consideră necesară, inclusiv la folosirea forței armate, pentru restabilirea și menținerea securității în regiunea Atlanticului de Nord”. Mai mult decât atât –consolidare de facto a coeziunii, încrederii și aspirațiilor europene și euroatlantice –, reafirmarea unității Alianței în fața amenințărilor de orice natură este în afara oricărui echivoc, la Summitul de la Istanbul precizându-se că “Apărarea colectivă rămâne principalul scop al Alianței, mai ales că amenințările cu care se confruntă NATO și-au schimbat substanțial natura”, reconfirmându-se caracterul operațional, aplicat al “principiului indivizibilității securității colective”.
Nemijlocit și fundamental, principializându-se ca atare, aș zice de la sine, derivă din acesta principiul indivizibilității apărării colective. Oricum, trebuie subliniat faptul că politicile Uniunii și ale NATO privind apărarea și securitatea nu sunt nicidecum incompatibile, ci, dimpotrivă, sunt necesar și inevitabil complementare, fiind subsumate strategic aceluiași scop. Sunt relevante, în acest sens, stipulările conținute în documente fundamentale ale celor două organizații. Astfel, în Tratatul de Instituire a unei Constituții pentru Europa se precizează că “Angajamentele și cooperarea în acest domeniu (n.n. apărarea) rămân conforme cu angajamentele asumate în cadrul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, care rămâne, pentru statele membre ale acestei organizații, fundamentul apărării colective și autoritatea de punere în aplicare a acesteia”, această înțelegere fiind dezvoltată prin mențiunea că “Politica Uniunii nu aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate și apărare a anumitor state membre, respectă obligațiile care decurg din Tratatul Atlanticului de Nord și este compatibilă cu politica comună de securitate și apărare adoptată în acest cadru”. Pe de altă parte, în Conceptul Strategic al Alianței, recunoscându-se explicit existența unei Identități Europene de Securitate și Apărare și menționându-se că aceasta “va continua să se dezvolte în cadrul NATO”, se precizează că prin această Identitate “… aliații europeni au posibilitatea să-și aducă o contribuție mai coerentă și mai eficace la misiunile și activitățile Alianței, ca o expresie a responsabilităților comune” și “va întări parteneriatul transatlantic”.
Unul din motivele importante pentru care a fost creată Uniunea Europeană a fost acela de a asigura pacea și securitatea după secole de conflict pe continent. Deși amenințarea agresiunilor militare s-a diminuat în Europa, de la crearea UE securitatea este o preocupăre majoră pentru toate țările de pe continent. Așa cum pacea și securitatea au fost principalele obiective la constituirea UE, viitoarele extinderi urmăresc să consolideze pacea și securitatea într-o Europă extinsă. Uniunea Europeană posedă o serie de instrumente politico-economice ce îi permit o abordare globală a noilor tipuri de riscuri și amenințări la adresa securității, în special în ceea ce privește diplomația preventivă și aspectele civile ale managementului crizelor.
Uniunea Europeană are cinci direcții principale de acțiune în Strategia sa de securitate: terorismul, proliferarea terorismului, regimuri nedemocratice care promovează terorismul sau îl încurajează, crizele regionale și proasta guvernare. În Europa funcționează un număr substanțial de organizații regionale. În general, fiecare dintre ele își aduce aportul la evoluția elementelor sociale, structurale, care corespund diplomației preventive de termen lung. Acestea sunt: Uniunea Europeană (UE), Organizația pentru Cooperare și Securitate în Europa (OSCE), Organizația Atlanticului de Nord (NATO) și Consiliul Europei (CE). Din punctul de vedere al securității colective și al diplomației preventive, aceste organizații se manifestă în mod diferit. Astăzi, Uniunea Europeană are un Comitet Politic și de Securitate, un Comitet Militar încadrat cu personal militar și un Înalt Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună (CFSP). Mai mult chiar, în mai 2003, Uniunea a declarat operațională o Forță de Reacție Rapidă cu un personal de până la 60.000 de oameni, dislocabilă în maxim 60 de zile și suspendabilă pentru un an. În aprilie 2003, prima misiune militară condusă de UE – Operația “Concordia” – a fost dislocată în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei în locul unei forțe conduse de NATO. Misiunea a oferit sprijin în asigurarea securității monitorilor internaționali din Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), iar Uniunea Europeană a contribuit la dezvoltarea unor mecanisme practice de coordonare UE – NATO.
În plus, în iunie 2003, Uniunea Europeană a dislocat 1.800 de militari în Republica Democrată Congo, în cadrul Operației “Artemis”. În pofida obiectivelor și dimensiunilor sale reduse, această misiune a avut o semnificație enormă deoarece a constituit prima dislocare de personal militar a Uniunii Europene în afara Europei și a reprezentat o misiune autonomă, organizată fără a recurge la mijloacele NATO, desfășurată în scurt timp de la solicitare și într-o zonă periculoasă. Preluarea de către Uniunea Europeană a principalei responsabilități pentru asigurarea securității în Bosnia-Herțegovina, în luna decembrie 2005, a reprezentat cel mai important semnal de până acum al emergenței capabilităților și ambițiilor acestei organizații. Acest moment a fost de asemenea un indicator al progresului relațiilor NATO – UE în ultimi ani și a evidențiat acest parteneriat strategic, care este din ce în ce mai important pentru securitatea euro-atlantică.
În acest fel, atât punctele tari, cât și slăbiciunile acestor relații vor deveni curând evidente. Unii observatori apreciază că Bosnia-Herțegovina este folosită ca un test pentru Politica Europeană de Securitate și Apărare (ESDP), într-un moment în care Uniunea Europeană nu este pregătită pentru o acțiune atât de amplă, și că un eșec ar putea atât să submineze stabilitatea în Balcani, cât și să erodeze sprijinul pentru ESDP. Politica Europeană de Securitate și Apărare (ESDP) a fost declarata operațională la consiliul european de la Laeken și, până în acest moment, UE a desfășurat patru operațiuni – una civilă și trei militare. România a avut o participăre, mai ales calitativă la aceste operațiuni, iar la “Althea” semnificativă și cantitativă. De asemenea, România a participat la celelalte inițiative ale UE de dezvoltare a capacităților de apărare, precum grupul proiect „operațiuni și acțiuni umanitare“ și și-a manifestat interesul de a participa la grupurile tactice de luptă și la grupul vest european de armamente
În noul concept strategic al Alianței Nord-atlantice se consideră că dezvoltarea unei politici externe și de securitate comună, care include elaborarea progresivă a unei politici comune de apărare, așa cum s-a cerut în Tratatul de la Amsterdam, este compatibilă cu politica comună de securitate și apărare, stabilită în cuprinsul Tratatului de la Washington. Creșterea mediului de securitate este direct proporțională cu sporirea responsabilităților și capacităților aliaților europeni, cu accent pe securitate și apărare.
Summit-ul de la Istanbul a reliefat importanța strategică a Mării Negre, oferind noi oportunități pentru statele din regiune, de a identifica modalități concrete de implicare a Alianței în această zonă. Problemele de securitate din zona Mării Negre sunt pe agenda NATO și noii membri ai Alianței aduc o nouă perspectivă și un plus de energie care sunt apreciate. "Marea Neagră este importantă, există amenințări globale în zona Mării Negre și acest lucru trebuie discutat cu aliații și partenerii din NATO și trebuie să fim interesați de acest dosar". Alianța este angajată pentru o abordare largă a securității, care recunoaște importanța factorilor politic, economic, social și de mediu, suplimentar dimensiunii indispensabile a apărării.
Țelul colectiv al NATO este de a edifica o arhitectură de securitate europeană pentru care contribuțiile Alianței la securitatea și stabilitatea spațiului euroatlantic și a celorlalte organizații internaționale sunt complementare și se consolidează reciproc, atât prin adâncirea relațiilor între țările euroatlantice cât și prin gestionarea crizelor. Alianța încearcă să întărească securitatea și stabilitatea euroatlantică prin: păstrarea legăturii transatlantice, menținerea unor capabilități militare eficace și suficiente pentru descurajare și apărare, pentru îndeplinirea întregului spectru de misiuni ale NATO, dezvoltarea Identității Europene de Securitate și Apărare (ESDI) în cadrul Alianței, o capacitate completă pentru gestionarea cu succes a crizelor, continuarea procesului de deschidere față de noi membri și urmărirea constantă a relațiilor de parteneriat, cooperare și dialog cu celelalte țări ca parte a abordării problemelor de securitate euroatlantică prin cooperare, inclusiv în domeniul controlului armamentelor și dezarmării. Mediterana este considerată de către NATO o zonă de interes special. Securitatea în Europa este strâns legată de securitatea și stabilitatea în Mediterana.
Procesul Dialogului Mediteranean al NATO este parte integrantă a abordării NATO a securității prin cooperare care furnizează cadrul pentru întărirea încrederii, promovarea transpărenței și cooperării în regiune. NATO reprezintă legătura transatlantică prin intermediul căreia securitatea Americii de Nord este în permanentă conexiune cu securitatea Europei. Ea este manifestarea practică a efortului colectiv depus de către membri săi pentru susținerea intereselor lor comune în problema securității. Locul NATO în dinamica continentului european și a sistemului mondial va fi unul de echilibru, cooperare și aport substanțial la securitate și stabilitate.
Transformarea în curs de desfășurare a NATO va avea de asemenea un impact asupra relațiilor UE – NATO. Întrucât NATO își reformează structurile și politicile pentru a combate noile amenințări cum ar fi terorismul internațional, interesul Alianței se va reorienta gradual, acordând mai puțină atenție gestionării crizelor de felul celor care fac obiectul sarcinilor tip Petersberg asumate de Uniunea Europeană. Drept urmare, Uniunea Europeană s-ar putea să fie nevoită să-și extindă ambițiile și să-și dezvolte capabilități suplimentare. În plus, deoarece capacitatea Uniunii Europene de gestionare a crizelor este în creștere, UE și NATO vor trebui să realizeze o diviziune a sarcinilor mai sistematică, care va face necesară coordonarea mai strânsă a politicilor și priorităților de securitate ale celor două organizații.
Într-adevăr, declarația comună a UE și NATO privind ESDP, documentul revoluționar al UE și NATO din decembrie 2002, este clar în ceea ce privește nevoia de a menține o interacțiune reală între cele două organizații într-o gamă largă de aspecte. Totodată, noilor aliați le este clară necesitatea unui rol continuu jucat de Statele Unite în securitatea europeană. Întrucât identitatea de securitate a Europei se formează doar în prezent, extinderile UE și NATO reprezintă o ocazie unică pentru noii aliați de a contribui la modelarea acesteia.
Într-o perioadă îndelungată, ce va consfinți rolul dominant al SUA, UE și zonei Asia-Pacific, cu revenirea previzibilă a Federației Ruse pe eșichierul geopolitic mondial, și accentuarea multi-polarității, NATO își va reafirma rolul important în gestionarea securității regionale și globale, mai ales dacă vom lua în calcul inevitabilele confruntări, mai mult sau mai puțin tensionate, dintre aceste centre de putere, pentru redistribuirea sferelor de influență. Estimăm, de asemenea, că va spori rolul stabilizator și securizant al Alianței în regiuni care vor cunoaște procese proprii de polarizare, cum sunt Asia de Sud și lumea arabă, dar și Orientul Mijlociu și Africa, ce vor reprezenta un interes deosebit pentru principalii poli de putere, inclusiv Europa.
1.2. Realități și perspective ale contextului regional de securitate ponto-baltic
Odată cu mutarea granițelor NATO și ale UE, la Marea Neagră, această zonă a devenit una de interes deosebit. Internaționalizarea acestei regiuni trebuie înțeleasă prin prisma schimbărilor mediului regional de securitate, generate atât de apartenența tot mai vădită la valorile democrației și ale economiei de piață, cât și de „conflictele înghețate”, riscurile, pericolele și amenințările ce merg din acest spațiu și vulnerabilitățile lui. Lărgirea NATO și UE, posibila extindere a misiunii „Active Endeavour” în Marea Neagră, precum și întărirea cooperării regionale constituie principalele repere ale procesului de realizare a unui spațiu al păcii, securității și prosperității.
Nimic nu trebuie făcut întâmplător sau conjunctural. Totul trebuie să se bazeze pe o temeinică argumentare științifică a opțiunilor, geopolitice și strategice. Lumea în care trăim se transformă, se redimensionează. Strategiile de confruntare se înlocuiesc cu strategii de parteneriat, exprimate în cooperare economică, politică, în acțiuni de gestionare internațională a crizelor și conflictelor. Acestea nu exclud competiția.
De aceea, a crescut responsabilitatea statelor, a organizațiilor și organismelor internaționale, a comunității internaționale. Unul dintre spațiile în care se manifestă pregnant această tendință este cel al regiunii extinse a Mării Negre, spațiu al oportunităților strategice, ce trebuie să se caracterizeze prin prosperitate, stabilitate și securitate. În prezent, asistăm la transformarea acestuia într-o zonă de confluență pentru secolul XXI. Confluența în Spațiul Extins al Mării Negre are drept componente principale dimensiunea economică, în special în ceea ce privește gestionarea resurselor energetice și accesul la resurse, dimensiunea politică, cea militară și procesul de securitate, mult mai cuprinzător, incluzându-le, practic, pe primele două.
Organizația de Cooperare Economică a Mării Negre, parteneriatele realizate aici, relațiile bilaterale și multilaterale statornicite în Zona Mării Negre sunt realități concrete ale politicii generale și politicii economice în acest spațiu, iar rezultatul lor se alătură altora, generând această construcție de securitate atât de necesară. Dacă se dorește a se realiza stabilitate consolidată în Spațiul euroasiatic, procesul trebuie să înceapă în zonele care altădată reprezentau spații de confruntare. Iar una dintre acestea este Zona Extinsă a Mării Negre. Efectul acestei construcții va fi transformarea Mării Negre într-o zonă cu o democrație consolidată, care iradiază securitatea și stabilitate în regiune. Această strategie de transformare a Zonei Extinse a Mării Negre într-un pilon de securitate și stabilitate se coroborează cu strategia luptei împotriva terorismului, cu eforturile active manifestate în cadrul Inițiativei de Cooperare Sud-Est Europeană – SECI și al Inițiativei de Apărare a Frontierelor – BDI.
Iată de ce apreciem că este necesar ca regiunea extinsă a Mării Negre, articulată la arhitectura de securitate euro-atlantică, să se bucure de un interes special, concertat al NATO, UE și Rusiei. Va trebui consolidat rolul regiunii, de spațiu de securitate și siguranță strategică, de confluență și cooperare, de verigă majoră ce unește arealul strategic euro-atlantic de cel al Orientului Mijlociu, Mării Caspice și Asiei Centrale, întărit controlul și îmbunătățită gestionarea riscurilor provocate de conflictele înghețate din regiune, traficul de droguri, persoane și armamente, migrația clandestină și crima organizată transfrontalieră, factori puternic destabilizatori ai zonei.
În spațiul pontic, întâlnim, ca structuri moderne de promovare a securității, stabilității și păcii, sistemul benefic al parteneriatelor, menționat anterior, care reprezintă, totodată, un cadru viabil de dinamizare a proceselor de globalizare și democratizare, de acțiune preventivă împotriva amenințărilor și provocărilor actuale. Merită relevate aici parteneriatul strategic al SUA cu Rusia, relația cu Turcia și parteneriatul cu Ucraina; de asemenea, parteneriatul UE cu Rusia și Ucraina și dorința acesteia din urmă, a R. Moldova și a Georgiei de integrare în UE, care se înscriu în aceeași strategie de transformare a Zonei Extinse a Mării Negre într-un pilon de stabilitate, securitate și dezvoltare durabilă. Faptul că și în Zona Mării Negre este necesară o largă cooperare regională pentru asigurarea securității decurge din multiplele interdependențe de securitate ce se nasc în mediul regional pontic. Cooperarea trebuie să se axeze, aici, în primul rând, pe prevenire, pe controlul și acțiunea antiteroristă, pe măsuri combinate, complexe – militare, politice, economice – de îmbunătățire a condițiilor de viață și a egalității șanselor. Măsurile complexe de sporire a încrederii, prin controlul armamentelor, prin contactele la toate nivelurile, prin aplicarea acordurilor „Cer deschis“, cu survolarea, pe baze reciproce, a teritoriilor naționale, pentru creșterea confienței și transpărenței referitoare la operațiunile militare. În efortul de a proiecta în zonă un model de cooperare trainic, bazat pe principiile potențării reciproce, multinaționalității și responsabilității regionale, parte activă la Procesul Reuniunii Miniștrilor Apărării din Sud-Estul Europei și structura lui militară, SEEBRIG, ce reprezintă instrumente de luptă împotriva riscurilor asimetrice, de creștere a încrederii politice și militare, de sporire a dialogului și rezolvare a crizelor. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv va fi necesar să realizăm o evaluare mai aprofundată a provocărilor din mediul de securitate, a modalităților de gestionare a riscurilor, a capabilităților de care dispunem, în așa fel încât, adaptându-ne cerințelor, prin instruire și dotare, să putem duce acțiuni eficiente în situațiile cele mai complexe și diversificate. Cooperarea militară din Bazinul pontic presupune noi modele strategice. Coalițiile ad-hoc, acțiunile integrate, afirmarea unei solidarități funcționale, revitalizarea și consolidarea inițiativelor, pentru crearea unor instrumente operaționale eficiente în lupta cu terorismul și cu celelalte amenințări transfrontaliere sunt doar câteva dintre acestea.
Diferențele nu mai constituie un impediment în eforturile de stabilizare regională, câtă vreme nici un actor – fie el statal sau non-statal – nu mai poate controla de unul singur procesele complexe care au loc în zonă. Dinamicile diverse și numeroase din Spațiul Extins al Mării Negre și spațiile adiacente – al Mării Mediterane și Orientului Mijlociu Extins – sau Asia Centrală, ce nu pot fi nici conduse, nici predicționate, implică soluții și acțiuni inedite, generabile doar prin cooperare și consultare reciprocă.
În ultimii ani, dimensiunea non-militară a securității a câștigat teren în fața celei militare. Motivul principal este simplu și evocat mult prea des în studiile de securitate: conștientizarea faptului că, odată cu sfârșitul Războiului Rece, amenințarea militară de mare amploare s-a diminuat, fiind înlocuită de noi riscuri, pericole și amenințări de natură politică, economică, socială, ecologică etc. Totuși, există o constantă ce traversează aceste două perioade de timp: nevoia de democratizare și dezvoltare nu numai a fostelor țări comuniste, ci și a altor țări slab dezvoltate din toată lumea. Intensitatea acestei nevoi a variat în funcție de paradigmele existente într-un moment sau altul al istoriei recente, atingând punctul culminant nu odată cu declanșarea conflictelor inter-etnice din Balcani, ci atunci când SUA și NATO au inițiat ample operații militare în Orientul Apropiat și Mijlociu, după momentul 11 septembrie 2001.
În acest context, zona Mării Negre a devenit subiect de dezbateri aprinse, deoarece a reîntrat în fluxul transformărilor geopolitice continentale și regionale, cristalizându-se concepția unei zone distincte care, deși extrem de diversificată, întrunește condițiile transformării sale într-o entitate cu multe interese comune în jocurile, uneori divergente, ale geopoliticii. Schimbarea a fost reflectată și în strategiile de securitate ce au urmat anilor’90. Pe lângă lupta împotriva terorismului și integrarea europeană și euro-atlantică, statele europene și nu numai (de exemplu SUA, ca unică supra-putere a lumii) au întrodus noi concepte: proasta guvernare, ca potențial risc, sau buna guvernare, ca deziderat și modalitate de realizare a stării de securitate. Mai mult, organizații internaționale, precum ONU, Comisia Europeană sau Banca Mondială, au început să se preocupe din ce în ce mai mult de identificarea și rezolvarea problemelor de guvernare. Buna guvernare a devenit o condiție esențială pentru asistența de dezvoltare furnizată de agențiile internaționale donatoare.
De asemenea, buna guvernare reprezintă una dintre principalele ținte ale Scopurilor de Dezvoltare ale Mileniului, agenda ONU pentru reducerea sărăciei și îmbunătățirea condițiilor de viață. Țările din regiunea Mării Negre sunt prîntre cele vizate de aceste politici ale organizațiilor internaționale, întrucât, prin apropierea de granițele și chiar includerea în NATO și în UE a unora dintre ele, starea lor de securitate va influența direct securitatea respectivilor actori internaționali.
De peste un deceniu, securitatea internațională se confruntă cu tendințele de fragmentare din regiunea Mării Negre, iar în particular, securitatea Europei – cu o dilemă geopolitică în relația sa cu aceasta: integrare și creare de stabilitate versus dezintegrare și conflicte latente. Se păre că răspunsul la aceste provocări se află în cooperarea internațională bazată pe patru elemente principale: spirit de parteneriat, sprijin și respect reciproc, crearea de oportunități pentru cooperare regională și relații pozitive și constructive cu guvernele din regiune. Acest deziderat nu poate fi realizat pe un fond de neîncredere și instabilitate politică internă. De aceea, este necesar ca atât țările riverane Mării Negre, cât și cele din zona extinsă să își rezolve, cu sau fără ajutor internațional, problemele interne, în special cele legate de guvernare.
Totuși, de ce este nevoie de asemenea eforturi de stabilizare și dezvoltare a regiunii Mării Negre? Marea Neagră are o locație strategică: este poziționată la intersecția dintre Europa și Asia, dintre vasta Rusiei și Orientul Mijlociu și leagă direct Europa de Sud-Est de Europa Occidentală, prin fluviul Dunărea, dar și de Marea Mediterană, iar, în prezent, extinderea NATO și a UE a transformat-o în vecinătate apropiată a marilor puteri euro-atlantice. De asemenea, zona Mării Negre este importantă și pentru uriașa diversitate de oameni și culturi ce caracterizează țările riverane, diversitate ce constituie atât o sursă de conflicte, cât și o sursă de îmbogățire culturală. Nu trebuie uitat nici factorul economic, în special resursele naturale, care fac din Marea Neagră o zonă de interes strategic.
Mai mult, există o serie de motive care determină corelarea zonei Mării Negre, a celor șase state riverane, cu regiunile mai îndepărtate ale Caucazului și Mării Caspice, atunci când este vorba despre problemele de securitate. Cel mai important se referă la faptul că această zonă reprezintă o punte de legătură pentru diverșii actori ai scenei internaționale, care au interese economice, politice și strategice distincte. În acest context, conceptul de regiune a Mării Negre constituie un instrument util pentru descrierea și explicarea complexității relațiilor dinamice manifestate aici. Totuși, ce înseamnă bună guvernare? În mediul internațional, există tendința de a considera acest termen drept sinonim cu democrația liberală. Organizațiile internaționale au ridicat caracteristicile guvernării specifice sistemelor politice occidentale la nivelul de deziderate universal-valabile. Motivația își are originile în colapsul sistemului comunist, moment în care democrația liberală s-a afirmat ca singura doctrină politică contemporană viabilă. Totuși, în lume există o multitudine de țări care, deși pretind că sunt democrații liberale, au probleme serioase de guvernare.
Cetățenii și, adesea, liderii acestor țări își cer dreptul la bună guvernare, creând astfel condiții favorabile extinderii influenței occidentale pe scena internațională. Mulți dintre analiștii preocupați de geopolitica Mării Negre consideră că acest spațiu este caracterizat de o serie de vulnerabilități dintre care cea mai importantă constă în diferențele dintre țările ce o compun. Este vorba aici nu numai despre varietatea culturală și politică, ce caracterizează regiunea Mării Negre, ci, mai ales, despre stadiile diferite de dezvoltare în care se află țările din spațiul analizat. Într-un scenariu pesimist al evoluției regionale, aceste diferențe ar potența incapacitatea statelor de a coopera, având efecte negative asupra procesului de integrare europeană și euro-atlantică.
În general, vulnerabilitățile regiunii sunt cele specifice statelor aflate în tranziția de la totalitarism la democrație, având rădăcini adânci în istoria acestora:
– apartenența majorității țărilor din regiune la blocul comunist, a cărui prăbușire le-a aruncat într-un „vid” geostrategic, din care au încercat să iasă prin inițierea unui proces dificil de tranziție atât la nivel intern, cât și la nivel extern;
– nefinalizarea acestui proces în nici unul dintre domeniile vieții societății (economic, politic, social). Analizele economice demonstrează că, cel puțin în partea de est a zonei Mării Negre, calitatea vieții locuitorilor este cu mult sub nivelul atins în timpul existenței Uniunii Sovietice;
– marea varietate etnică, culturală și religioasă a regiunii. De exemplu, Turcia este vulnerabilă la instabilitatea regiunii din cauza legăturilor sale etnice cu georgienii, azerii și abhazii;
– lipsa unui cadru juridic coerent necesar combaterii fenomenului corupției;
– lipsa unui cadru juridic coerent referitor la combaterea crimei organizate;
– existența, în regiune, a unor țări care nu și-au definitivat opțiunile vis-à-vis de integrarea europeană și euro-atlantică (o parte importantă a oficialilor din Ucraina și Republica Moldova a făcut declarații împotriva potențialei aderări la organizațiile europene și euro-atlantice);
– existența concomitentă a unor jocuri de interese ce urmăresc instaurarea hegemoniei Rusiei în regiune și a tendințelor de integrare europeană și euro-atlantică a statelor de aici;
– dependența țărilor din regiune de resursele energetice ale Federației Ruse.
Există pericolul ca, în timp ce unele state își consolidează democrația, altele să fie gestionate deficitar, astfel încât s-au fărâmițat sau au fost marginalizate sub presiunea externă a integrării europene și euro-atlantice.
Din acest punct de vedere, este evident faptul că, în regiunea Mării Negre, guvernarea reprezintă o problemă delicată. Aspectele ce decurg de aici fac referire, cu claritate, la un deficit de securitate concentrat pe malurile nordice și estice ale Mării Negre. De altfel, această situație este indicată și de interesul pe care marile puteri și organizațiile internaționale de securitate îl arată țărilor din regiune. România și Bulgaria sunt țări membre NATO și ale UE în timp ce în cazul Turciei, țară NATO, candidatura la Uniune abia a fost acceptată, după dezbateri aprinse, iar Ucraina, Moldova și Georgia sunt doar la jumătatea drumului către aceste două organizații. Cazul Rusiei este unul aparte, întrucât ea încearcă să refacă fostul bloc politico-militar și economic și luptă pe toate planurile pentru a redeveni un partener important al marilor puteri ale lumii.
Totuși, în regiunea Mării Negre există riscul creării unor linii de demarcație, prin simultaneitatea a două procese ce se desfășoară în același spațiu: pe de o parte, integrarea țărilor de aici în NATO și UE, iar pe de altă parte, presiunile Rusiei de integrare în CSI a fostelor state sovietice. În acest context, buna guvernare trebuie să reprezinte dezideratul principal al țărilor din regiune. Realizarea ei nu este posibilă decât prin finalizarea tranziției de la totalitarism la statul de drept, la democrație și respectarea drepturilor omului, prin proiecte comune care promovează liberalizarea, privatizarea piețelor și crearea unui mediu de investiții atractiv și, nu în ultimul rând, prin inițierea unor programe și proiecte care să aibă drept scop accelerarea integrării statelor în structurile europene și euro-atlantice, eficientizarea strategiilor de prevenire și luptă împotriva noilor riscuri, pericole și amenințări la adresa regiunii.
Regiunea extinsă a Mării Negre și evoluțiile mediului său de securitate, în perioada post-război Rece, s-au constituit ca subiect independent de studiu destul de târziu și în conjuncție cu alte arii specifice de interes. Conceptul, ca atare, a fost lansat într-un studiu al cercetătorilor Ronald D. Asmus și Bruce P. Jackson abia în 2004. Poziția geopolitică și geostrategică pe care arealul o ocupă în raport cu vectorii majori de structurare ai sistemului relațiilor internaționale și mediului de securitate european – precum interesele vitale ale statelor Uniunii Europene în accesul facil la resursele energetice caspice, nevoia de creare a unui mediu de securitate stabil și coerent în imediata vecinătate a frontierelor spațiului european comun, nevoia Statelor Unite și a aliaților lor din cadrul coaliției internaționale antiteroriste de a folosi această regiune drept placă turnantă și punct de sprijin în campaniile antiteroriste din Irak și Afganistan – o impune puternic pe agenda securității internaționale.
Navigația interioară, conexiunile între țărmurile ei, la care ajungeau celebrele drumuri, „de la varegi la greci” prin istmul ponto-baltic, ulterior al Europei Centrale și al Flandrei, al „mătăsii”, urmat de cel „al petrolului caspic”, au conferit acestei unități geografice, de-a lungul vremii, statutul de regiune cu o pondere importantă în economia echilibrului politic, economic, strategic și militar european. Bazin maritim interior Europei sud-estice, închisă de strâmtorile Bosfor și Dardanele și constituind o prelungire a Mediterane Orientale, Marea Neagră și regiunea ei de coastă reprezintă o unitate geografică, o arie individualizată a continentului și, deopotrivă, o punte de legătură a acestuia cu Asia anterioară, Orientul Mijlociu și Îndepărtat.
Pe fondul colapsului URSS și al vidului relativ de putere instalat în regiune, Turcia a desfășurat în primii ani de după 1991 (disoluția URSS) o politică externă cu dimensiuni și pretenții de putere politică regională structurată, cel puțin la nivelul declarativ, și în jurul ideii de regrupăre și susținere a statelor turcofone independente nou apărute. Conflictul dintre Azerbaidjan și Armenia, dar și interesele strategice divergente dintre Mării actori globali în domeniul resurselor energetice caspice (aici își manifestă interesul SUA, UE, China, Rusia) constituie alte componente importante ale acestei acțiuni. Nu este mai puțin adevărat că și persistența unei paradigme de securitate ce impunea îndepărtarea/marginalizarea Rusiei din dezbaterea strategică și geopolitică circumscrisă spațiului pontic a jucat, la rândul ei, un rol important în structurarea și promovarea unei astfel de politici externe de către Ankara.
Pe de altă parte, nici fosta putere dominantă în acest areal – Federația Rusă – nu a acceptat cu seninătate rolul și locul ce i se rezervau în noua ecuație de securitate, încercând, pe multiple planuri, o recâștigare a pozițiilor pierdute. Acțiunile sale au fost în consecință. Conflictele caucaziene (Cecenia, Osetia de Sud, Nagorno-Karabah) și cel din Transnistria prezintă toate caracteristici comune și implică o serie de factori exogeni ce țin de prezența trupelor fostei puteri imperiale și de implicarea acesteia în încurajarea și susținerea economică, politică și militară a separatismelor și factorilor conflictuali. Crearea CSI și doctrina militară a Federației Ruse cu al său concept de „străinătate apropiată” au reprezentat, la începutul anilor’90, o materializare a eforturilor de recâștigare a pozițiilor pierdute în acest areal.
Un alt aspect este că tensiunile, materializate în conflictele locale care au succedat prăbușirii „Cortinei de Fier” în anii 1991-1992, au marcat profund configurația Balcanilor de Vest și a fostului spațiu sovietic. Definite inițial drept conflicte cu caracter intern, motivate istoric, etnic și/sau religios, fricțiunile au căpătat dimensiuni regionale, dificil de controlat prin mijloace militare clasice. Mai mult, războaiele deschise, dincolo de amploarea pe care au cunoscut-o, au agravat situația economică inițial stabilă a fostei Iugoslavii, aruncând țările din zonă, cu excepția Sloveniei și a Croației, pe ultimele locuri în Europa la principalii indicatori economici.
În pofida faptului că s-au înregistrat o serie de succese în soluționarea crizelor din Albania, Bosnia și Herțegovina sau Kosovo, este îngrijorător faptul că doar intervenția militară, de ultimă instanță, a pus capăt confruntărilor armate. Dacă, până în prezent, declanșarea unui conflict în Macedonia a fost prevenită cu succes, condițiile favorizante persistă, evoluțiile recente reflectând o revenire la vechiul blocaj instituțional în privința căutării unei soluții durabile pentru disputele cu potențial destabilizator, pe axa populațiilor albaneze cu ramificații spre Kosovo. Conflictele deschise, soluționate de cele mai multe ori prin intervenție armată, au efecte secundare, incongruente, care duc la implozia structurilor statale. Mecanismul instituțional nu reacționează convingător în contextul intensificării criminalității organizate, traficului de persoane și migrației ilegale – favorizate de dificultățile economice și sociale -, traficului de droguri și de armament, ci dimpotrivă, uneori, facilitează respectivele dezvoltări.
Spre deosebire de zona Balcanilor de Vest, conflictele locale din fostul spațiu sovietic din zona Mării Negre nu au căpătat încă un caracter regional, însă, pe fondul rațiunilor etnice, religioase, economice și istorice, pot să-și piardă dimensiunea latentă, generând evoluții necontrolabile și consecințe dificil de cuantificat. Această combinație este complicată de proximitatea geografică a Iranului, de orientările fundamentaliste ale unor grupări islamice din zonă, de migrația din regiunea Golfului și de fragilitatea instituțională specifică Orientului Mijlociu. Coerența instituțională a statelor din arealul Mării Negre este marcată și de proliferarea traficurilor, a migrației ilegale, a criminalității organizate, mai ales datorită dificultăților de natură economică și prăbușirii sistemelor de protecție socială, pe acest fond suprapunându-se tensiunile cu substrat etnico-religios care antrenează o instabilitate endemică pe plan regional. În pofida disfuncționalităților inerente, regiunea Mării Negre extinse se deosebește în mod esențial de zona Golfului, prin aceea că democratizarea și tranziția la o economie de piața reprezintă obiective general acceptate, atât la nivelul clasei politice, cât și al opiniei publice.
În același timp, noilor membri ai UE și candidaților le revine sarcina de a promova în cadrul Uniunii o strategie regională clară, structurată pe două paliere: Sud-estul Europei, cu obiectivul integrării treptate, odată cu aderarea la UE și / sau la NATO a statelor din spațiul fostei Iugoslavii – care să valorifice actualele politici euro-atlantice și comunitare; zona Mării Negre, abordată în contextul Noii Politici de Vecinătate, în acord cu propunerile Comisiei Europene din 2004, precum și în consonanță cu viziunea NATO asupra securității și cooperării în regiunea Caucazului, definită în contextul summit-ului de la Istambul (iunie 2004). Impactul atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001 asupra sistemului internațional este indiscutabil. Există analiști care, prin prisma consecințelor evenimentului, plasează sfârșitul războiului rece la 11 septembrie 2001, anii anteriori fiind caracterizați de inerții postbelice, de strategii învechite și de soluții anacronice la noile provocări, insuficient evaluate. Formulele instituționale de apropiere față de foștii adversari, inițiate după 1989, în special programul Parteneriat pentru Pace, au ușurat sarcina actuală a cooperării efective în fața unor riscuri și amenințări comune, de factură neconvențională, cu un impact considerabil în zona Mării Negre.
Teritoriul României a căpătat o nouă relevanță strategică, datorită situării în apropierea ariilor de densitate maximă a unor probleme grave, respectiv în zona Mării Negre extinse, al cărei profil geografic nu a fost încă definit cu acuratețe, dar care ar putea include statele riverane nemijlocit, unite prin spațiul danubian de Balcanii de Vest și de centrul Europei. Astfel, dacă valul inițial de noi membri ai NATO și UE a avut avantajul vecinătății nemijlocite cu state membre, în prezent, România și Bulgaria asigură conectarea Alianței și a Uniunii Europene la zona Mării Negre, la Europa de Sud-est și spațiul dunărean. Aceste două state se plasează în zona de tranzit a importantelor resurse de hidrocarburi dinspre Marea Caspică, dar au și un profil geostrategic propriu, de sistem defensiv avansat pentru Europa și spațiul euro-atlantic în general. Aceasta, cu atât mai evident cu cât ne raportăm în mod direct la natura transnațională a noilor amenințări, concentrate în zona Orientului Mijlociu Extins (Greater Middle East). Faptul că, dincolo de atuul său ca avanpost pentru accesul la zone de conflict, aria Mării Negre este deja un centru esențial pentru tranzitarea resurselor de hidrocarburi din zona Caspicii și a Rusiei spre Europa Occidentală o transformă într-un spațiu privilegiat de parteneriat întărit între triunghiul Federația Rusă – UE – SUA, cu dominantă economico- energetică.
De altfel, cu mult înainte de 11 septembrie 2001, analiza intereselor strategice ale României a impus o contribuție – care va continua – la impulsionarea transformărilor democratice în cele două regiuni amintite, fiind avute în vedere trei direcții principale de acțiune:
1. stimularea permanentă a cooperării regionale, pe multiple planuri, în vederea eficientizării și diversificării sale;
2. proiectarea în rândul statelor din regiune a modelului său de reconfigurare a sistemului axiologic, marcat de unele dificultăți, dar tocmai de aceea caracterizat de o importantă trăsătură realistă;
3. oferirea de expertiză privind înțelegerea evoluțiilor și transformărilor din regiune, caracterizată de empatie față de spații îndepărtate de interesele și angajamentele tradiționale ale UE sau NATO, în contextul revalorizării factorului uman în analiza de politică externă, după tragedia atentatelor de la 11 septembrie 2001. Centrul SECI, cu sediul la București, înființat în 1999, ca inițiativă româno-americană, are drept obiectiv cooperarea forțelor de poliție și a trupelor de frontieră din 11 țări pentru combaterea traficului de persoane, droguri, arme, a crimei organizate, a corupției și a migrației ilegale. În prezent sunt de explorat noi dimensiuni de dezvoltare a cooperării regionale, care să se extindă în domeniile economic, militar, de protecție a mediului, de consolidare a infrastructurilor și educație, abordând în mod inovator multiplele paliere ale securității.
Multitudinea formulelor de cooperare reflectă nu numai o specializare funcțională, ci și asumarea unei responsabilități locale pentru soluționarea problemelor regionale. Legitimitatea cooperării regionale a fost adesea disputată, fiind uneori prezentată ca o alternativă indezirabilă la integrarea europeană. De asemenea, în zona Balcanilor, ea a fost adesea privită drept încercare de a menține un statu quo nu întotdeauna agreat și acceptat de către toate părțile. Deschiderea perspectivei aderării la UE pentru Europa de Sud-est oferă acesteia o motivație suplimentară pentru specializarea funcțională și monitorizarea punerii în practică a măsurilor adoptate în formate multilaterale, în scopul eficientizării activităților comune. De altfel, dacă Europa nu poate soluționa problemele din spațiul său geografic, cum ar putea pretinde un rol global în acest sens?
Zona Mării Negre, care nu are pentru moment perspectiva integrării europene, pune accentul pe cooperarea economică și strategică. Trei state riverane sunt membre NATO – Turcia, România, Bulgaria -, iar alte două – Georgia și Ucraina – iau în calcul posibilitatea aderării la NATO. De altfel, toate statele regiunii extinse a Mării Negre au cunoscut deja – sau cunosc în prezent – experiența Parteneriatului pentru Pace. Pentru Uniunea Europeană, în urma includerii României și Bulgariei, regiunea va fi una de frontieră și vecinătate. Dintre formulele de cooperare regională este de așteptat o revigorare a Cooperării Economice la Marea Neagră – organizație cuprinzătoare, care reunește 12 state riverane sau din apropiere -, cu rol important în stabilirea bazelor cooperării, punând accentul pe interese economice comune, în special în sfera energetică, dar și de ordin general, cum ar fi tranziția la economia de piață și reintegrarea în economia mondială, asigurarea dezvoltării durabile și a viabilității instituționale a statelor. În general, în ambele regiuni, obiectivul prioritar al formulelor de cooperare regională l-a constituit soluționarea pe căi politice a eventualelor diferende sau concilierea priorităților diferite prin dialog. Instituțiile au fost menite a restabili încrederea ca bază a cooperării în diverse domenii, încercându-se identificarea în comun a unor soluții viabile la probleme cu o pronunțată componentă transnațională.
În cazul particular al statelor din Europa de Est, disoluția arhitecturii de securitate bipolare și tranziția la democrație și economie de piață au determinat o amplă transformare a structurilor de autoritate, reformele vizând nu doar adaptarea la realitățile specifice statului de drept, dar și creșterea eficienței lor în condițiile racordării la noul context internațional, caracterizat prin emergența și amplificarea unor riscuri de securitate pluriforme și neconvenționale.
Datorită includerii relativ recente în Alianță și faptului că aderarea sa la UE nu este încă finalizată, România nu a putut aduce o contribuție proporțională cu propriile atuuri, respectiv dimensiuni, resurse materiale și umane, tradiții instituționale. Cu toate limitările pe care tranziția la democrație și la economia de piață le impune, NATO și UE ar putea fără îndoială sa valorizeze mai eficient avantajele comparative ale României și ale vecinilor săi în raport cu cele două regiuni de importanță strategică pentru configurația arhitecturii de securitate a începutului de mileniu. Este esențială o evaluare cât mai exactă a situației „noii vecinătăți” sau a viitorilor candidați la aderarea la NATO și UE, în perspectiva redactării și punerii în practică a documentelor de parteneriat, în interesul prevenirii conflictelor și pacificării unor regiuni de importanță vitală, aflate în imediata apropiere a spațiului euro-atlantic.
Dezvoltarea Celulei de Planificare a UE, acum legitimată de rolul în creștere acordat apărării, și conștientizarea necesității amplificării cooperării în domeniul intelligence deschid posibilitatea unei mai bune diviziuni a sarcinilor și utilizării mai eficiente a resurselor inclusiv în aceste domenii, cu beneficii incalculabile pentru soluționarea problemelor persistente și promovarea unor raporturi pozitive cu regiunile la care ne referim. Un prim pas în acest sens îl constituie Strategy Paper al Comisiei Europene din 12 mai 2004, privind Politica Europeană de Vecinătate, care propune extinderea relațiilor structurate spre Caucazul de Sud, alături de Moldova și Ucraina, deja vizate. În pofida acestor elemente pozitive, analiza vest-europeană, ca și cea nord-americană asupra Europei de Sud-Est și regiunii Mării Negre, inițial secundare în ecuația de securitate euro-atlantică, a fost marcată de stereotipuri și inerții fundamentate pe o experiență istorică depășită. Conflictele înghețate, vulnerabilitatea structurilor statale, tendințele separatiste și neînțelegerile persistente au fost multă vreme ignorate. Violențele din Bosnia și din Kosovo au precipitat soluțiile, uneori extreme și cu consecințe limitate în timp și ca sferă de cuprindere socială. De asemenea, spațiul Mării Negre a trebuit să aștepte conștientizarea importanței globale a luptei împotriva criminalității organizate și a rolului focarelor de conflict local în întreținerea motivației terorismului.
Dacă evaluări anterioare s-au mărginit la a semnala importanța Balcanilor de Vest și a Mării Negre pentru securitatea euro-atlantică, cea de față și-a propus să facă pasul următor și să schițeze o serie de elemente ale unei contribuții locale a României și a noilor aliați în general la analiza riscurilor și prevenirea agravării lor pentru a elibera potențialitățile pozitive ale spațiului de referință. Prîntr-un astfel de demers, se poate aduce o contribuție reală la securitatea euro-atlantică și la proiectarea sa în alte regiuni ale lumii.
Noii membri NATO, și, în curând, ai Uniunii Europene pot arăta statelor din Balcanii de Vest și zona Mării Negre, pe baza unei experiențe directe, calea spre consolidarea democrației și dezvoltarea economico-socială durabilă, constituindu-se astfel în promotori ai axiologiei euroatlantice în regiune. România este gata să pună la dispoziția aliaților săi și a viitorilor parteneri comunitari experiența sa în materie de stabilitate zonală, îmbogățită de o relevantă tradiție instituțională a cooperării regionale.
O astfel de contribuție poate fi valorizată adecvat în cadrul eforturilor Alianței Nord-Atlantice și Uniunii Europene de ierarhizare a propriilor priorități și strategii regionale, structurate însă pe un angajament substanțial și constant orientat spre anihilarea unor focare de instabilitate la adresa securității globale. Deși am abordat acest aspect mai sus vom accentua iarăși că includerea regiunii extinse a Mării Negre în conceptul de securitate euro-atlantic implica diminuarea amenințărilor care ar putea proveni din zona Orientului Mijlociu și a Asiei Centrale, funcționând ca un “cordon sanitar” care să stopeze noile amenințări cu care se confruntă civilizația occidentală și anume migrația ilegală, traficul de droguri, traficul de ființe umane, contrabanda cu arme și, nu în ultimul rând, amenințarea terorismului islamic sau etnic- naționalist. “Conflictele înghețate “din Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia și Nagorno-Karabah care irosesc, potrivit analistului Vladimir Socor, resursele economice și energiile politice ale statelor implicate, astfel slăbite și sărăcite, generează o corupție scăpată de sub control și crima organizată, îngreunează consolidarea statelor naționale, progresul reformelor și încurajează instabilitatea și insecuritatea în întreaga regiune. Zonele enclavizate se caracterizează prin autoritarism, militarizarea societății, negarea unor drepturi fundamentale și lipsa accesului la informație.
Structura geopolitică actuală a regiunii Mării Negre este marcată de două dinamici principale. Prima dintre acestea o constituie substituirea fostei influențe sovietice cu influența americană care, la rândul ei, întră în competiție cu ambițiile Franției și Germaniei. Cea de-a doua dinamică se referă la evidențierea unei axe energetice care leagă gazele naturale și petrolul din Asia Centrala și zona Mării Caspice, de Balcani și de UE. În urma prăbușirii blocului sovietic, Ucraina și Georgia au rămas, inițial, sub influența Moscovei, însă capacitatea Rusiei de a-și menține supremația în regiune s-a diminuat, în mod semnificativ, spre sfârșitul secolului XX, pierzând pozițiile deținute în ambele state amintite. De menționat că realizarea oleoductului Baku-Tbilisi-Ceyhan, sprijinit de SUA în dauna proiectului european Baku-Constanța-Trieste, a redus atât influența Rusiei cât și importanța geo-strategică a României. Pentru NATO, “regiunea extinsă a Mării Negre” a devenit nouă linie de front a luptei împotriva terorismului, traficului de arme, droguri, ființe umane etc. Politica Alianței se confruntă și cu așa-zisele “conflicte înghețate”, de felul celor din Transnistria, Cecenia, Oseția de Sud, Abhazia, de care nu poate face abstracție în atingerea obiectivului de proiectare a stabilității în Orientul Mijlociu. Astfel, în lumina campaniei contra terorismului desfășurată în Afghanistan și Irak și extinderii atribuțiilor NATO în această zonă, regiunea extinsă a Mării Negre devine un element primordial al strategiei euro-atlantice.
Referitor la rolul României, ca stat membru NATO și riveran Mării Negre, Traian Băsescu a subliniat că Marea Neagră este o obligație a României, “elementele care reclamă implicarea României la Marea Neagră fiind cele care decurg din obligația noastră de a avea o contribuție pozitivă la securitatea Uniunii Europene și NATO”. Astfel, liniile de definiție ale strategiei României la Marea Neagră sunt:
asigurarea securității regiunii, ca parte a securității euro-atlantice, prin combaterea amenințărilor și riscurilor asimetrice, soluționarea “conflictelor înghețate” și îndeplinirea angajamentelor politice asumate la Summit – ul OSCE de la Istambul;
coalizarea eforturilor pentru sprijinirea evoluției democratice și a reformelor interne în statele din regiunea extinsa a Mării Negre;
atragerea interesului partenerilor occidentali pentru a contribui la dezvoltarea economică a regiunii, prioritara fiind dezvoltarea culoarelor energetice est-vest.
Asigurarea securității regiunii Mării Negre presupune neutralizarea unor riscuri și amenințări precum:
tranzitul membrilor organizațiilor teroriste și de crima organizată către Europa Centrală și de Vest, prin regiunea Mării Negre;
migrația ilegală dinspre Asia și Africa spre Europa Centrală și de Vest; vecinătatea apropiată a Caucazului și a Balcanilor – zone caracterizate de tensiuni și conflicte;
fragilitatea democrațiilor islamice din Turcia și Azerbaidjan;
absența instrumentelor de legislație internațională, care să fie recunoscute de către toate statele din regiune, necesare rezolvării pașnice a conflictelor etnic-naționaliste;
potențialitatea ca regiunea Mării Negre să devină o țintă pentru terorismul internațional;
apariția unei “ciocniri a civilizațiilor”, cauzată de participărea statelor din regiune la lupta împotriva terorismului.
În martie 2005, publicația rusească “Izvestia” făcea un bilanț: „Rusia are în prezent șapte baze militare amplasate în afara hotarelor sale, una dintre acestea fiind în Sevastopol (Ucraina), care va rămâne principala bază militaro-maritimă a flotei de la Marea Neagră, până cel puțin în anul 2017. De asemenea, forțele militare terestre ale Federației Ruse au două baze militare în Georgia (Batumi și Ahalkalaki), una în Armenia și una în Tadjikistan. Conform aceleiași publicații, Rusia mai are și „niște subdiviziuni de pacificatori în Abhazia (1.500 militari), în Oseția de Sud (900 militari) și în Transnistria (aproximativ 1000 militari, precum și angajații pentru paza depozitelor de muniții)”.
Nu în ultimul rând, dependența energetică a statelor de la Marea Neagră favorizează planurile ruse de recreare a fostului său bloc. Însă Rusia trebuie să țină seama de faptul că principalele sale conducte de petrol și gaze tranzitează Ucraina și Polonia, tranzitul de resurse energetice spre Occident fiind practic controlat de actori regionali asupra cărora Moscova exercită un control redus. Pentru a-și menține poziția de lider energetic al zonei și a reduce avantajele de poziție ale Ucrainei, Moscova stăruie în direcția proiectelor conductei Novorossisk-Balcanii de Est și a gazoductului subacvatic din Marea Neagră, cu terminalul la Istanbul. Moscova este preocupată, îndeosebi, de conducta Baku-Novorossisk, motiv pentru care nu poate ceda Cecenia. În același timp, Rusia încearcă să-și mențină controlul în Georgia și să-și consolideze dispozitivul din Daghestan. În prezent, conflictul este departe de a fi soluționat, dar există anumite semnale de îmbunătățire a situației.
CAPITOLUL II
RAPORTURILE FEDERAȚIEI RUSE CU OCCIDENTUL. SCHIMBAREA PERCEPȚIILOR DESPRE AMENINȚĂRI
2.1. Interferențe și context al relațiilor Rusiei cu Occidentul
Necunoscuta principală a sistemului de ecuații creat de dubla extindere spre est a NATO și Uniunii Europene după sfârșitul Războiului Rece rămâne Rusia. Incertitudinea creată de variabila rusă este tratată, în premieră, de către cele două organizații etalon ale comunității transatlantice, în primul rând prin demersuri instituționale și nu variabile geopolitice, strategice sau militare. Din păcate în România, analiza instituțiilor (atât la nivel domestic cât și la nivelul organizațiilor internaționale) este un domeniu, eufemistic numit, retardat. Majoritatea sofiștilor pretinși analiști de politică externă sau relații internaționale inundă mințile publicului cu analize diplomatice (specifice secolului XIX), geopolitice sau strategice (secolul XX), dacă nu chiar cu teorii ale conspirației (atemporale). Tragedia și semnalul de alarmă față de lipsa de rigoare și fundament analitic este cu atât mai mare cu cât România a aderat deja la NATO și este aproape de integrarea în Uniunea Europeană. În literatura de specialitate instituții ca NATO și UE sunt catalogate drept comunități epistemice, respectiv instituții ce caută, analizează, prelucrează, conservă și utilizează informație, cunoaștere și experiență.
Rămânând în sfera analizei instituționale, una din explicațiile cu autoritate referitoare la influența structurii sistemului internațional asupra instituțiilor de securitate spune că alianțele militare, ca actori instituționali viabili, au capacitatea de a supraviețui dispariției amenințării care le-a creat. “Elixirul” acestei supraviețuiri a fost gustat deja de NATO și el se numește adaptabilitate instituțională internă. Cu alte cuvinte, NATO – ca organizație de apărare colectivă – nu doar a supraviețuit dispariției amenințării sale imediate, URSS, ci a reușit să se refacă instituțional din interior, dobândindu-și o dimensiune nouă, de forum de securitate colectivă, în care Federația Rusă (principalul descendent al URSS) este acum inclusă într-un forum instituționalizat, respectiv Consiliul NATO-Rusia.
Astfel, ca reacție la schimbarea nuanțelor sistemului internațional, respectiv trecerea de la amenințarea directă, primordial nucleară, a URSS, la combaterea riscurilor și incertitudinilor create de conflictele întrastatale (fosta Iugoslavie) sau terorism, NATO și-a construit noi mecanisme instituționale, respectiv un conglomerat de formate bi sau multilaterale, începând cu Consiliul NATO-Rusia și terminând cu Parteneriatul pentru Pace și Inițiativa Mediteraneană. Subliniem dobândirea unei dimensiuni noi în locul mult utilizatului și bombasticului termen “transformare” deoarece articolul V al Tratatului de la Washington este încă în picioare, nealterat, ba mai mult extins asupra unor foste republici sovietice vecine Rusiei (statele baltice).
De cealaltă parte, Uniunea Europeană evoluează și ea pe o orbită din ce în ce mai clar definită de necesitatea de securizare. Strategia de Securitate adoptată de Consiliul European în decembrie 2003, împreună cu documentul de inițiere a unei noi politici comunitare, Europa Lărgită – Noile Vecinătăți (martie 2003) urmăresc pe două paliere diferite dezvoltarea identității de securitate la nivelul UE. În ceea ce privește proiecutl Noilor Vecinătăți, de pildă, acesta are ca scop crearea unui “inel de prieteni” la frontierele Uniunii Europene lărgite, ce include la Est state ca Moldova, Ucraina, Belarus, și în curând Georgia, dar nu Rusia. Față de Rusia, Uniunea Europeană dezvoltă un parteneriat special bilateral. Ambiguitatea este ușor de detectat: UE ca “putere civilă” (civil power) dorește politici speciale pentru trei state foste sovietice, fără a lua în calcul influența uriașă jucată de Rusia (nu neapărat ca “putere civilă”) în aceste țări. Pe de altă parte, în relația bilaterală cu Rusia, Comisia Europeană a recunoscut recent (februarie 2004) necesitatea reconstrucției din temelii a cadrului de negociere bilateral, dominat până la această oră de lipsă de consecvență și eficacitate. Au reieșit astfel la iveală din nou tarele construcției instituționale europene: efectul președinției prin rotație asupra politicii externe comune (vezi eșecul summit-ului UE-Rusia gestionat de președinția italiană), precum și procesul de decizie interguvernamental.
Rămân însă unele paradoxuri ce se cer măcar menționate. În primul rând, cum se face că Rusia acceptă cooperarea într-un forum instituționalizat cu NATO, o organizație de care încă se simte amenințată? Adică acceptă cooperarea cu un fost dușman de moarte față de care are încă temeri. Mai mult decât atât, și aici rezidă întrebarea fundamentală: de ce mai există NATO (a se citi prezența militară americană în Europa) când continentul nu se mai confruntă cu nici o amenințare palpabilă, și în plus, principalul forum continental, UE, își dezvoltă în ritmul bine cunoscut propria politică de securitate și apărare (ESDP)? Răspunsul la aceste întrebări nu poate fi elaborat decât prin descifrarea matricilor instituționale în care acționează strategic atât NATO și UE, pe de o parte, cât și Federația Rusă, pe de altă parte, în relațiile lor bilaterale. Jocul strategic instituționalizat la nivel internațional (ONU), supranațional (NATO), supranațional și interguvernamental (UE), transnațional (diferite regimuri juridice internaționale, ca de exemplu OSCE) a devenit un instrument indispensabil al politicii externe a statelor occidentale democratice. Marea surpriză a perioadei post-Război Rece este însă întrarea Rusiei ca partener “marginal” în acest labirint al interacțiunilor strategice instituționale. Spun marginal, deoarece paradoxul rus este determinat de faptul că, în ciuda angajării în diferite geometrii de cooperare internațională (Consiliul de Securitate ONU, OSCE, G-8), Rusia rămâne încă un “lup singuratic” pe scena internațională: nu este încă membru OMC, NATO sau UE, deși este angajată în formule instituționale “speciale” cu ele. O explicație ar fi că Rusia nu dorește de fapt să se integreze în aceste organizații, ci doar să le influențeze deciziile din interior. Însă explicația nu rezistă unui test practic: la Kremlin există o cunoaștere minimală a mecanismelor de funcționare și beneficiilor (recompenselor) aduse de apartenența la organizații internaționale numite “cluburi exclusiviste” cum ar fi NATO și UE, spre deosebire de cluburile inclusiviste (ONU și OSCE). Mai mult decât atât, cum s-ar putea explica faptul că, în ciuda prezumției că Rusia nu are nevoie de apartenența la NATO și UE, menține totuși formatele speciale de cooperare cu ele?
Una din posibilele explicații pentru comportamentul Rusiei poate fi dezvoltată prîntr-o evaluare a “memoriei” participării Rusiei la forme de cooperare instituționalizată cu “comunitățile epistemice” occidentale. Astfel, este relativ bine cunoscut impactul pe care semnarea Cartei Helsinki și crearea Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE) l-au avut în “îndiguirea” instituțională a regimurilor totalitare comuniste în special în anii ’80. Deși, din păcate, impactul creării acestui regim internațional al drepturilor omului a fost relativ minor în România, consecințele sale în alte state comuniste est-europene a fost major, așa cum s-a întâmplat în Cehoslovacia, prin crearea unei mișcări civice precum Carta 77. Ca să nu mai vorbim de abilitatea statelor occidentale, în special SUA, de a exploata la maximum prevederile juridice ale acordurilor semnate de URSS și sateliții săi. CSCE a fost ulterior considerat unul din cei mai importanți “cai troiani” sau “viruși” întroduși în joc pentru dezagregarea funcționalității și dizolvarea bazei de legitimitate a structurilor totalitare comuniste.
Această înfrângere la nivel tactic, instituțional – nu neapărat strategic – nu putea fi acceptată însă ușor de către URSS și apoi Federația Rusă. “Lecția CSCE” a fost bine însușită de noua clasă politică rusă încă de la sfârșitul anilor 80, semnalele transmise de către Gorbaciov privind crearea “Mării Case Europene” perpetuându-se și în perioada post-Război Rece prin mesajele vizând desuetudinea NATO, mai ales în contextul lărgirii spre Est a acesteia. Recent, de pildă, un cunoscut publicist-comentator rus, Vitali Tretiakov, chema cu mult aplomb, în același spirit al “contopirii eurasiatice”, la crearea Uniunii Euro-atlantice, care să aibă trei piloni principali: SUA, UE și Rusia. Prîntre scopurile vizate de această inițiativă ar fi “salvarea” relațiilor transatlantice (un gest nobil din partea Rusiei), oprirea acțiunilor “iresponsabile” ale SUA, precum și dezvoltarea unui forum instituționalizat pentru apărarea “Civilizației Euro-atlantice” în fața riscurilor interne și externe, în special a terorismului. Interesant, în context, este faptul că Vaclav Havel, fostul dizident anti-comunist, semnatar al Cartei 77 și fost președinte al Cehiei, a numit NATO drept o “alianță civilizațională”.
Instituționaționalismul istoric, care susține că statele acționează în cadrul organizațiilor internaționale și în baza percepției și “memoriei” succesului sau eșecurilor acțiunilor precedente, poate explica într-o măsură semnificativă traiectoria relațiilor dintre Rusia, pe de o parte, și NATO și UE, pe de altă. Deși conștientă de consecințele rămânerii în afara jocurilor instituționale occidentale, Rusia este, în continuare, reticentă față de o mai mare implicare datorită, unei amintiri nu tocmai plăcute cu CSCE, asociată poate prea mult la Moscova cu percepția “înfrângerii”. Poate tocmai de aici și “setea” Rusiei de a demonstra în ultimii ani ineficiența moștenitoarei OSCE în inițiative ca cele din Transnistria, Cecenia, sau Georgia. Cu alte cuvinte, Rusia păre a fi învățat regulile și procedurile instituționalizării internaționale, însă nu este dispusă să adopte încă principiile și valorile cluburilor exclusiviste.
Dacă e să menționăm atitudinea autorităților ruse vis-à-vis de relațiile cu Occidentul, Președintele Rusiei, Vladimir Putin, a catalogat Europa ca fiind "un partener strategic important, cu care Moscova cooperează în domeniul consolidării stabilității și a securității de pe continent". Declarația a fost făcută în cadrul conferinței de presa susținută după încheierea summit-ului Rusia–UE de la Soci. Comentând declarația sefului statului rus și caracterizând stadiul actual al relațiilor dintre Rusia și UE, renumitul analist politic de la Moscova, profesorul Iurie Barko, declara, prîntre altele: "Rusia și UE sunt doi parteneri importanți. UE reprezintă un sistem deschis de relații economice și politice, iar Rusia a încetat să mai fie un partener închis. De aceea, între acești doi parteneri există un spectru vast de cooperare în domenii extrem de importante. În prezent, în relațiile Rusiei cu UE sunt deopotrivă importante atât aspectele economice, cât și cele politice. De exemplu, în prezent, extrem de tensionata este situația în domeniul cooperării energetice, întrucât, spre regretul nostru, Rusia a făcut câțiva pași stângaci și a adoptat un ton ultimativ în relațiile privind cooperarea în sectorul energetic cu Ucraina. Desigur, ar fi trebuit ca în această situație să se înainteze cu pași mai lenți și să se recurgă și la un compromis. În acest context, s-au făcut și unele declarații dure din partea Moscovei. Europenii susțin că Gazprom-ul reprezintă un monopol pe piața livrării de gaze naturale.
Dacă e să discutam la modul real, având în vedere faptul că trebuie garantate livrări stabile de gaze naturale pentru o perioadă de 20-25 de ani, atunci, în acest caz, un contract cu Gazpromul ar fi cel mai sigur. UE a făcut declarații dure la adresa Rusiei doar de două ori, în timpul primului război din Cecenia și atunci când s-a respins un atac al rebelilor ceceni în Daghestan, soldat cu întrarea masivă a trupelor federale pe teritoriul Ceceniei. În rest, declarațiile oficialelor UE la adresa Rusiei au fost rezervate. Critici dure vin însă din partea opiniei publice și din partea organizațiilor nonguvernamentale, începând cu partidele politice și încheind cu organizațiile care militează pentru drepturile omului. Din 2005, Rusia și UE au format un grup mixt responsabil de respectarea drepturilor omului, care se ocupă de soluționarea problemelor care apar".
Cât privește atitudinea autorităților române, Ministerul Afacerilor Externe a României a salutat deciziile adoptate în cadrul celei de-a noua reuniuni la nivel înalt Uniunea Europeană – Federația Rusă, care s-a desfășurat la Moscova, la 29 mai a.c. Acest summit este important inclusiv din perspectiva continuării unui dialog politic intensificat cu Rusia, urmând reuniunii la nivel înalt Rusia–NATO și vizitei președintelui SUA, George W. Bush, la Moscova.
Se considera că pozițiile comune convenite asupra unor subiecte fierbinți de pe agenda internațională, precum criza israeliano-palestiniană sau tensionarea relațiilor dintre India și Pakistan, reiterează convergența demersurilor actorilor importanți ai comunității internaționale pentru soluționarea crizelor prin dialogul între părți.
În calitate de stat membru UE, România salută, în mod special, consolidarea dialogului UE–Rusia în probleme de interes comun la nivel european, cum sunt politica externă și de securitate, problematica energetică și cooperarea economică. În acest context, considerăm că decizia liderilor europeni de a oferi Rusiei statutul de țară cu o economie de piață funcțională va conduce la intensificarea relațiilor economice și a schimburilor comerciale între Rusia și statele membre UE, conducând la creșterea prosperității și stabilității în spațiul european.
Din perspectiva procesului de integrare europeană și euro-atlantică a României, MAE va urmări, în continuare, cu maximă atenție dezvoltările din cadrul dialogului UE–Rusia, care vor avea un impact semnificativ asupra structurării viitoarei arhitecturi politico-instituționale la nivelul continentului european. Într-adevăr atunci când vorbim de mesajul pe care trebuie să-l exprime România vis-à-vis de relațiile cu Rusia diplomația trebuie să fie la ea acasă dar o poziție fermă la fel de mult contează pentru o imagine externă întransigentă. Aceste atitudini sânt atent monitorizate și de către autoritățile de la Bruxelles mai ales după recenta criză energetică. Un diplomat de la Bruxelles, citat de AFP, a amenințat cu sancțiuni Rusia, în cazul în care va rămâne inflexibilă. De cealaltă parte, Moscova refuză să semneze extinderea protocolului cu noii membri ai UE întrucât ar pierde 300 de milioane de euro anual în condițiile în care viitoarele state membre vor putea exporta marfa în Rusia plătind taxe vamale mai mici decât pană acum. Analiștii observă că UE nu are o strategie coerentă în relația cu Moscova și arată că adesea Consiliul Uniunii Europene are strategii diferite de cele ale Comisiei Europene în relația cu Rusia.
Disputele în legătură cu Rusia s-au accentuat în noiembrie 2003, când premierul italian, Silvio Berlusconi, a cărui țară asigura, la momentul respectiv, președinția Uniunii Europene, a refuzat să critice intervenția rusă din Cecenia și atitudinea autorităților de la Moscova față de Protocolul de la Kyoto, ignorând astfel poziția oficială a UE. Atât Rusia cât și UE au o listă de solicitări pe care o aduc la masa negocierilor.
Deși nu are drept de vot, Rusia a cerut Uniunii Europene să participe la masa negocierilor pe teme importante și să-și facă cunoscută părerea. Toate celelalte cereri ale Rusiei țin de economie și anume cere statelor comunității europene să importe gaz și petrol din Rusia, mai exact să susțină cei doi piloni ai economiei rusești, să susțină industria farmaceutică și cea a echipamentelor nucleare. De asemenea, Moscova cere ca limba rusă să aibă statut oficial în Estonia și Lituania, două dintre statele care au aparținut fostei Uniuni Sovietice. De partea cealaltă, Uniunea Europeană critică deficitul de democrație din Rusia și cere explicit autorităților ruse să aibă mai mult respect pentru lege și democrație, face referire la faptul că Duma de Stat este dominată de Partidul Rusia-Unita, pro-Kremlin, și critică limitarea libertății presei. Comunitatea europeană cere insistent Rusiei să-și retragă trupele din Cecenia și Republica Moldova, să susțină organizarea alegerilor libere în Ucraina și Belarus (state foste sovietice în care Rusia exercită o puternică influență) și nu în ultimul rând să semneze Protocolul de la Kyoto prin care să se angajeze să reducă poluarea.
"O țară care vrea relații mai apropiate cu Uniunea Europeană, care vrea să fie primită în Organizația Mondială a Comerțului, cum este Rusia, nu poate utiliza relațiile economice în scopuri politice", a declarat Elmar Brock, euro-parlamentar creștin-democrat din Germania, președintele Comitetului pentru Afacerile Externe a Parlamentului European, într-un interviu acordat Europei Libere. Comentând embargoul impus de Rusia asupra importurilor de vinuri din Moldova și Georgia, Elmar Brock a precizat că "nu este admisibil ca o țară care vrea un acord mai bun de parteneriat și cooperare cu UE, să folosească pârghii economie în scopuri pur politice", transmite DECA-press, citând Europa Liberă. Referitor la pericolul ca Rusia să utilizeze exporturile de gaze către Uniunea Europeană drept alt mijloc de șantaj, Brock a fost de părere că acest pericol poate fi evitat prin diversificarea rapidă a surselor de import. O soluție pe care o recomandă și țărilor vecine, precum R. Moldova și Ucraina.
Aderarea României și Bulgariei la Uniunea Europeană creează "o serie de temeri" Rusiei, a indicat ambasadorul rus la UE, Vladimir Cizhov, potrivit Mediafax. De aceea, Rusia ar dori să ia masuri prealabile pentru a reduce "consecințele negative" ale integrării europene a României și Bulgariei, în 2007.
"Nu dorim să avem probleme de sincronizare, așa cum s-a întâmplat în urmă cu doi ani, când zece state au aderat la Uniunea Europeană", a indicat Cizhov, citat de Mosnews. Noile state membre ale UE au stricat relațiile Moscovei cu Uniunea, din cauza "unor dureri fantomă ale trecutului". Ca măsuri preventive, rușii s-au gîndit să modifice unele acorduri bilaterale în vigoare, în timp ce altele vor fi anulate, a indicat ambasadorul, fără însă a detalia despre ce acorduri este vorba.
Uniunea Europeană este însă un partener dificil pentru Moscova, iar procesul de extindere nu face altceva decât să complice relațiile ruso-europene, a lăsat de înțeles Vladimir Cizhov. "Fiind parteneri, suntem totuși destinați să fim rivali în contextul globalizării economice. Probleme vor mai apărea, va continua lupta pentru piețe – piețele fiecăreia și piețele statelor terțe. Însă acest lucru este normal. Nu există țară care să aibă relații simple cu Uniunea Europeană", a mai explicat Cizhov.
"Relațiile Rusia – UE sunt într-un punct critic", a confirmat indirect, la Academia diplomatică din Moscova, comisarul european pentru Extindere, Gunter Verheugen. El s-a straduit să zugravească o imagine idilică a relațiilor, înainte și după extinderea de anul viitor: "Rusia este mult mai mult decât un simplu vecin pentru viitoarea Uniune, care va avea de profitat pe multiple planuri din consolidarea UE cu republicile baltice ex-sovietice. Rectorul Academiei, Iuri Fokin, fost adjunct al ministrului de Externe sovietic Andrei Gromiko, a pus degetul pe rană întrebând în ce fel se gândește UE să negocieze cu Moscova problema exporturilor de energie. "Nu există motive să discutăm despre energie, nici astăzi, nici mâine", nici la convorbirile cu ministrul de Externe rus, Igor Ivanov", a replicat, nediplomatic, Verheugen. Vladimir Putin i-a cerut, în septembrie, cancelarului german Gerhard Schroder să faca "presiuni asupra birocratilor de la Bruxelles" pentru ca aceștia să nu mai impună Rusiei alinierea preturilor interne la energie la piața europeană. Acum, într-un moment greu pentru Moscova, de prăbușire a acțiunilor, după arestarea lui Mihail Hodorkovski, șeful companiei petroliere ruse Iukos, Rusia nu-și mai poate permite un ton agresiv, susține politologul Lilia Sevtova.
Poziția Germaniei în general pe arena europeană devine din ce în ce mai impunătoare, implicarea sa în stabilirea cordonului de relații UE–Rusia este foarte important.
Când a preluat funcția de cancelar federal, Angela Merkel a încercat, inițial, să modifice politica promovată în relațiile cu Rusia de predecesorul ei. În opinia lui Merkel, a unei bune părți a elitei politice germane, Rusia merită o abordare mai critică, pentru că sunt ignorate valorile liberale, pentru că se constată o alunecare spre autoritarism. Atitudinea lui Merkel, care a trăit în RDG, față de Rusia este în principiu mai subiectivă decât cea a lui Schröder, din Hanovra. Doamna cancelar aparține unei generații care a crescut și s-a format intelectual în condițiile ocupației militare sovietice. Nu cred că Merkel este în stare să se scuture dîntr-o mișcare de apăsarea morală a trecutului.
În al doilea rând, în primele săptămîni și luni ale noului său rol, Merkel a încercat să înscrie Germania mai întâi în contextul general-european și transatlantic, pentru ca, prin această prismă, să poarte dialogul cu Rusia. Dar politica reală are legile ei. Interesul economic reciproc dintre Rusia și Germania este mult prea puternic și prea mare, iar relațiile construite de-a lungul anilor, mult prea solide, pentru ca frau-cancelar să-și permită luxul de a dialoga cu Moscova prin Varșovia. De aceea, cred, iar ordinea de zi și atmosfera întâlnirii de la Tomsk dintre Putin și Merkel reprezintă o dovadă, că noul cancelar va fi nevoită totuși să se deplaseze pe direcția estică de-a lungul liniei Kohl – Schröder: legături strânse cu Rusia în domenii strategice plus un intens dialog politic.
Trei state europene întrețin cele mai strânse relații cu Rusia: Franța, Germania și Italia. Ultimele două au fost cooptate în ample proiecte cu Moscova: Germania este legată de gazoductul nord-european, italienii amplasează o conductă prin Marea Neagră. Dar, și în Germania, și în Italia, liderii care personal au construit relații strategice cu Rusia au părăsit avanscena politică. De aceea apare întrebarea: cum vor evolua în continuare aceste ample proiecte? În principiu, Germania este interesată ca alianța energetică dintre UE și Rusia să meargă mai departe. În ultimul timp însă, la acest capitol au apărut numeroase semne de întrebare. Gazprom începe să politizeze afacerile sale. Ultimul demers al conducerii companiei la adresa UE este privit ca un fel de amenințare. Europa nu are de ales: fie încearcă să ducă un dialog de egalitate cu Moscova, fie încearcă să renunțe la gazele rusești. Europa, și în primul rând Germania, cere accesul firmelor sale la gazul rusesc. Berlinul cere ca holdingurile europene să poată cumpăra actiuni ale concernelor energetice rusești. În timp ce Rusia ar vrea să-și vîndă în UE direct – și se lovește de bariere. În plus, Berlinul, ca și Bruxellesul, ar dori ca Rusia să semneze Carta energetica. Dar, firește, Rusia nu ratifică acest document, dacă același lucru nu-l vor face SUA și Norvegia. De aceea, în dialogul energetic apar probleme profunde, pe care summitul de la Tomsk nu este capabil să le rezolve.
Altă problemă o constituie relațiile Rusiei și Germaniei cu terțe state. La 11 mai, Angela Merkel a anunțat noua inițiativă a Berlinului pe direcția europeană: pregătindu-se să preia la anul președinția rotativă a UE, Germania își va face cunoscută intenția de a stabili relații constructive cu țările regiunii Caspice. În altă ordine de idei noile state membre ale UE afectează relațiile Moscovei cu blocul comunitar, din cauza „fantomelor dureroase ale trecutului“, a apreciat un diplomat rus, cu câteva zile inaintea summit-ului UE–Rusia, relatează publicația electronică „EUObserver“. „În urma extinderii, Uniunea Europeană nu a devenit un partener mai flexibil pentru noi“, a declarat Vladimir Chizhov. „Unele state membre, nu toate, au adus în UE straiele trecutului“, a adăugat el.
2.2. Aspecte specifice ale relațiilor Rusia–NATO/UE
Dinamica relațiilor Rusia–NATO/UE în lumea postbipolară a fost relativ instabilă. Această perioadă a fost marcată de faze de apropiere, și de animozități. Totuși, părțile au conștientizat importanța menținerii dialogului și a unor relații cât de cât neconflictuale. Ultimii doi-trei ani au fost marcați de câteva tendințe specifice acestor relații:
– reluarea și stabilizarea dialogului Rusia–NATO;
– diferențierea mai accentuată a relațiilor Rusia–UE și Rusia–NATO;
– diminuarea din importanță sau dispariția unor factori de iritare pentru relațiile dintre Occident și Rusia – Cecenia, Kosovo, Bosnia, regimul Miloșevic etc. – și necesitatea de a coopera mai intens într-o serie de probleme importante pentru ambele părți: terorismul, stabilizarea Asiei Centrale, regiunea Kaliningrad, securitatea energetică etc.
După atentatele din 11 septembrie 2001, relațiile dintre Rusia și Alianța Nord-Atlantică trec prîntr-o fază de reformulare (nefinisată încă). Deocamdată este clar că “Actul de bază privind relațiile reciproce, cooperarea și securitatea între NATO și Federația Rusă” semnat la 27 mai 1997, și Consiliul Comun Permanent Rusia–NATO (PJC) instituit în baza actului respectiv nu corespund necesităților de cooperare dintre părți. Primul-ministru britanic Tony Blair a lansat procesul de edificare a unei relații “calitativ noi” dintre Alianță și Rusia. A fost luată decizia politică de a lucra și impulsiona relațiile Rusia–NATO “cu scopul de a crea un nou consiliu care ar reuni statele membre ale NATO și Rusia, pentru a identifica oportunități de acțiuni comune conform formulei “20”.
Formula “20” vine să substituie principiul “19+1”, aplicat în cazul PJC, și semnifică crearea unui viitor mecanism de consultații și luare a deciziilor comune dintre Alianță și Federația Rusă. Actualul Consiliu Comun de Parteneriat (PJC) este un organism de consultații și coordonare, și nu de luare a deciziilor. În cadrul PJC, 19 state NATO consultau Rusia după ce deciziile erau deja adoptate, iar Moscova nu mai putea influența procesul de elaborare a deciziilor și se ciocnea de pozițiile consolidate ale celor 19 membri NATO. Noua formulă “20” prevede participărea Federației Ruse în calitate de partener egal, care poate influența procesul de luare a deciziilor. Nu este vorba de acordare Rusiei a unui “statut de membru NATO de facto”, și nici de acordare Rusiei a dreptului să blocheze deciziile Alianței. NATO își rezervă dreptul de a acționa conform intereselor sale în cazul în care nu s-a putut ajunge la o decizie în cadrul consiliului celor “20”.
La momentul actual, problema se pune în felul următor: a fost lansată și agreată ideea de a acorda Rusiei statut de partener egal statelor NATO într-o oarecare structură, care urmează să fie creată, și competențele căreia nu sunt deocamdată definite. În acest nou organism comun Rusia–NATO părțile vor aborda împreună probleme, vor lua decizii, vor implementa deciziile și își vor asuma responsabilitatea pentru acțiunile întreprinse. De competența noului organism vor ține probabil următoarele probleme: lupta cu terorismul, neproliferarea armelor de distrugere în masă, cooperarea eventuală în vederea creării unor sisteme locale de apărare antiaeriană, operațiuni umanitare și de menținere a păcii, gestionarea crizelor, cooperarea militară etc. Dar, înțelegerile actuale dintre Rusia și Alianță nu prevăd că toate chestiunile ce țin de domeniile sus-menționate vor fi discutate în cadrul noului forum, chiar dacă acest lucru este dorit cu insistență de Rusia. Ba chiar “NATO își rezervă dreptul de a retrage de pe agenda discuțiilor cu Rusia anumite probleme, dacă nu se poate ajunge la o înțelegere”. Importanța acestei clauze nu poate fi subestimată atunci când încercăm să evaluam perspectivele noului mecanism NATO–Rusia.
Importanța “noilor” relații Rusia–NATO se va exprima mai curând prin profilul relațiilor și al voinței politice de cooperare dintre părți, și nu prin instituirea unor noi forme instituționalizate și rigide de cooperare. După toate apărențele, noul forum Rusia–NATO va fi funcțional atât timp cât pentru aceasta va exista voința politică și destul spațiu de acțiune a părților.
Crearea unui nou mecanism de interacțiune dintre Alianță și Rusia, și mai ales sfera de competență a acestuia, revelează o serie de concluzii, paradoxale la prima vedere. Instituționalizarea noului mecanism “20” ar sugera:
– recunoașterea de către Rusia a legitimității “noului” NATO, care își rezervă dreptul de a acționa în afara hotarelor statelor membre, atunci când interesele de securitate ale NATO sunt afectate, fără condiția ca eventualele crize să amenințe direct suveranitatea teritoriala a participanților la Alianță. Până acum Federația Rusa s-a declarat nemulțumită de aceste prevederi, însoțite de extinderea spre Est a Alianței. Dar noul forum “20”, prin sfera sa de competență și prin faptul că este un mecanism sub egida Alianței, vine să legitimeze (din perspectiva Rusiei, bineînțeles) tendința de extindere a ariei de responsabilitate NATO;
– recunoașterea de către Rusia a rolului central al NATO în asigurarea securității europene și de fapt alinierea acesteia la abordarea securității europene din perspectiva Alianței (cu speranța de a influența acest proces din interior);
– instituirea forumului “20” constituie încă o dovada că opoziția Rusiei față de extinderea și asumarea de noi sarcini de către NATO purta un caracter relativ tactic, menit să fie o carte de schimb în relațiile cu Alianța, și nu era o poziție de principiu. Problema esențială pentru Rusia constă în faptul că ea nu are acces la luarea deciziilor din cadrul NATO, și nu amenințarea ipotetică din partea Alianței.
– existenta unui forum “20” va avea și repercusiuni pentru întreg spațiul post sovietic. Implicarea Rusiei în procesul de luare a deciziilor în Alianță și responsabilitatea comună pentru operațiunile NATO vor constitui un suport logic pentru aplicarea principiului de reciprocitate, în urma căruia și NATO urmează să joace un rol sporit în aria considerată tradițional o sferă de influență exclusivă a Rusiei. Or, Rusia nu poate pretinde un rol sporit în acțiunile NATO, dacă nu este gata să răspundă în același mod. Președintele Comitetului SUA pentru NATO, Bruce Jackson menționa în acest sens: “Dacă Rusia renunță să mai spere la “străinătatea apropiată”… Europa este dispusă să pună bazele unei cooperări în fața amenințărilor comune, cum ar fi terorismul, și să-i ofere acces pe piețele sale…” Cât despre Moldova, ar fi eronat să considerăm că statele occidentale percep situația din Asia Centrală și Caucaz drept o amenințare suficientă pentru a justifica o implicare politico-militară și că, în același timp, vor rămîne indiferente față de evoluțiile potențial-explozive din Republica Moldova care, în cel mult zece ani, se va afla la hotarul estic al UE și NATO.
Momentele elucidate mai sus arată că Rusia, de fapt, devine un element care contribuie, contrar retoricii sale anterioare, la finisarea tranziției spre “noul” NATO. Acestea se întâmplă pentru că, în perspectivă, Rusia are nevoie de existența unui NATO credibil și capabil să reacționeze la noile amenințări de securitate. Interesul Rusiei într-un NATO viabil reiese din următoarele momente:
– Alianța Nord-Atlantică este, și va rămâne în viitorul previzibil, un partener de dialog mult mai “comod” pentru Rusia, decât înseși Statele Unite, tentate să acționeze independent de aliații săi europeni. Pilonul european al NATO, chiar și în pofida slăbiciunii sale, constituie deseori un factor de constrângere pentru anumite tendințe unilateraliste ale SUA;
– lărgirea NATO contribuie la extinderea zonei de securitate europeană prin stabilizarea internă a statelor estice (o bună parte din criteriile MAP sunt de ordin politic), prin integrarea acestora în structurile militare NATO și impunerea unor modele comune de conduită externă (prin NATO și PESC);
– în condițiile slăbiciunii actuale a PESA, reușita relației NATO – Rusia poate constitui coloana vertebrală a cooperării în domeniul securității cu Occidentul, de care Rusia este extrem de interesată.
Oricare ar fi evoluția relațiilor Rusia – NATO, factorul occidental se va face din ce în ce mai resimțit. Atât în cazul unui trend pozitiv în relațiile Moscova – Bruxelles, cât și în cazul contrar, Occidentul nu ar mai fi dispus să încredințeze exclusiv Rusiei dreptul de “jandarm” într-o regiune adiacentă UE și NATO după extinderea acestora.
La 12 mai 1999, Uniunea Europeană adopta prima sa Strategie Comună față de state terțe realizată în cadrul PESC: este vorba de strategia față de Rusia. Aceasta identifică interesele UE vis-à-vis de Rusia și posibilitățile de interacțiune dintre părți. Relațiile dintre Uniunea Europeană și Rusia poartă un caracter destul de complex. Rolul central le revine relațiilor economice: pe termen scurt – dialogul energetic Rusia–UE, iar pe termen lung – crearea unei zone de liber schimb. Este destul de evident și interesul părților de a purta un dialog pe probleme de securitate, în special în contextul extinderii UE.
Privitor la cooperarea în domeniul securității, Strategia Comună a UE față de Federația Rusă afirmă că se “va lucra cu Rusia în vederea dezvoltării unor inițiative comune în sfera politicii externe care ar sprijini obiective externe comune”. Uniunea Europeană “va lua în considerare facilitarea participării Rusiei” la misiuni de tip Petersberg conduse de UE. Poate că cel mai important pasaj este următorul: “Consiliul va examina posibilitatea de a crea un mecanism comun UE/Rusia pentru dialogul pe probleme politice și de securitate, ținînd cont de importanța rolului pe care îl va juca Secretarul General al Consiliului, Înaltul reprezentant pentru PESC. Unul dintre scopuri ar fi cooperarea cu Rusia pentru dezvoltarea unor inițiative comune în domeniul politicii externe față de state și regiuni terțe, al prevenirii conflictelor și gestionarii crizelor, în special în zone adiacente Rusiei, în Balcani și în Orientul Apropiat”.
În contextul creării Forței de Reacție Rapidă europene, situația se prezintă în felul următor: UE și-a declarat interesul de a coopera cu Federația Rusă pentru gestionarea crizelor și, după cum am menționat, nu este exclusă invitarea Rusiei la operațiuni sub egida UE. Moscova, însă, aspiră la un rol mai important, care i-ar permite să ia parte la procesul de elaborare a deciziilor. Nici tonul și nici esența documentelor UE nu sugerează posibilitatea ca Rusia să fie admisă la procesul de luare a deciziilor, dar experții ruși nu exclud o eventuală cooperare extinsă pe întreg spectrul de misiuni Petersberg, care ar permite un parteneriat mai apropiat dintre Rusia și UE în domeniul securității. Sunt sugerate trei posibilități:
– operațiuni conduse de UE, cu participărea Rusiei;
– operațiuni conduse de Rusia, la care ar participa forțe ale UE. Este vorba, în primul rând, de spațiul CSI, bineînțeles;
– operațiuni europene comune UE, NATO și Rusia. Aceasta ar implica luarea comună a deciziilor strategice, dar și divizarea responsabilităților.
Amintim că aceste soluții sunt sugerate de influenți experți ruși, care mai și adaugă că ar fi oportună extinderea parteneriatului UE–Rusia în spațiul CSI în numele consolidării stabilității regionale. În condițiile în care state occidentale și, în primul rând, SUA, își măresc prezența militară în Asia Centrală și, eventual, în Georgia, Rusia, pentru a evita dezvoltarea evenimentelor pe același făgaș, într-adevăr, poate recurge la invitarea preventivă a unor trupe europene (FRR sau contingente naționale) la operațiunile de pacificare conduse de Moscova în spațiul CSI și, nu în ultimul rând, în Transnistria. În acest caz, Rusia atinge două scopuri: (a) păstrarea operațiunilor sub comandamentul său și (b) neadmiterea SUA sau NATO, în condițiile în care UE păre a fi un partener mai agreabil pentru Moscova.
Vorbind în termeni mai generali despre relațiile cu UE, remarcăm că acestea s-au intensificat în ultima perioadă. La aceasta au contribuit o serie de factori precum: (a) stabilizarea internă a Rusiei; (b) finalizarea fazei active a operațiunilor din republica separatistă Cecenia; (c) necesitatea dialogului pe problema Kaliningradului care, după aderarea la UE a Lituaniei și Poloniei, se găseșe izolat de restul Rusiei; (d) necesitatea cooperării în combaterea terorismului, urcat în topul agendei internaționale după 11 septembrie 2001 etc.
Dialogul pe probleme de securitate rămîne totuși la un nivel relativ jos. Contrar “priorității europene” a politicii externe a Rusiei, vom menționa că pentru Rusia se pune mai întâi problema edificării unui parteneriat cu NATO. Există posibilitatea ca intensificarea relațiilor ruso-americane să cauzeze un nou recul în importanța (niciodată spectaculoasă) a UE ca structură de securitate, în special în condițiile în care Uniunea, ca organism internațional, s-a arătat incapabilă să articuleze o politică de securitate comună în contextul operațiunii globale împotriva terorismului. Cu toate acestea, Rusia, deranjată de unele tendințe calificate “unilateraliste” din partea SUA, va căuta să stabilească un dialog cât mai intens cu Europa.
În relațiile cu Europa, Rusia nu mai mizează pe probabilitatea unei fisuri substanțiale între UE și SUA, iar relațiile Rusia–NATO/SUA constituie doar unul dintre indici în acest sens. Mai mult ca atât, cooperarea și parteneriatul Rusiei cu NATO și SUA este o condiție pentru activizarea vectorului european al politicii externe ruse. Observând situația de astăzi, putem afirma că apropierea, la nivel instituțional, a Rusiei de Occident se face prin apropierea de NATO. Această relație, în proces de redefinire, va constitui și o primă probă pentru credibilitatea și capacitatea de cooperare a Federației Ruse.
Slăbiciunea relativă a PESC și a PESA, demonstrată încă o dată după 11 septembrie 2001, a făcut statele membre ale UE (Marea Britanie, Franța, Germania) să acorde prioritate cooperării militare în afara cadrului UE și PESA. Aceste indicii vin să întărească și preferința Rusiei pentru cooperarea bilaterală cu partenerii europeni. Totalitatea acestor factori poate accentua tendința de renaționalizare a politicilor de securitate și ar putea inhiba intensificarea dialogului pe probleme de securitate militară dintre Rusia și UE (ca organizație).
În ultimii ani, relațiile dintre Rusia și UE s-au dezvoltat constant, beneficiind de oportunitățile apărute și bazându-se pe multiplele complementarități și potențialul care apropie cele două părți. Cu toate acestea, relația este încă vulnerabilă datorită blocajelor și incertitudinilor.
În aceste condiții este interesant de văzut cum va arăta viitorul relației Rusia-UE și care ar trebui să fie coordonatele politicii estice a României. În cadrul unei dezbateri cu tematica România în politica internațională, Alfred Pfaller, Reprezentantul în România al Fundației Friedrich Ebert menționa că după 1990, Uniunea Europeană nu a devenit un actor internațional de tip clasic. “Avem de-a face cu un nou tip de actor, format din mai multe state naționale și încercând să încurajeze o politică a cooperării pe plan mondial. Din punct de vedere geopolitic, însă, Uniunea Europeană întră în competiție pe continentul european cu Rusia și Statele Unite”. Rusia o consideră un aliat al Uniunii Europene împotriva politicii unilaterale a Statelor Unite. Rusia este o putere nucleară și stabilitatea sa internă nu poate fi neglijată de nimeni.
O atitudine agresivă a Rusiei ar putea trezi temeri în cadrul UE, mai ales în rândul noilor state membre din estul Uniunii. În orice caz, însă, relațiile UE cu Rusia sunt mult prea puțin dezvoltate, chiar mai puțin decât relațiile cu China. Această situație trebuie să se schimbe, iar relațiile să se dezvolte, pentru că este vorba de cel mai important stat din partea estică a continentului european. Alexey Gromyko, Director Adjunct, Institutul pentru Europa, Academia Rusă de Ștințe susține că Rusia este, din punct de vedere cultural, o țară europeană, însă, din punct de vedere geopolitic este o țară eurasiatică. Există multe țări europene cu vocație internațională intercontinentală, de exemplu, Spania are relații privilegiate cu țările Americii Latine, Franța are relații speciale cu țările din nordul și centrul Africii, Marea Britanie păstrează legături apropiate cu țările din Commonwealth și cu Statele Unite. Rusia este și ea o țară europeană cu anumite interese specifice și relații speciale cu alte părți ale lumii (Asia Centrală, Caucaz, Extremul Orient). Uniunea Sovietică era o entitate care încerca să depășească nivelul continental, dar care a eșuat lamentabil. “Rusia este moștenitoarea directă a Uniunii Sovietice, însă rolul său actual nu este la fel de important, deși la nivel economic păstrează un rol regional sau transregional considerabil. Rusia va fi întotdeauna o punte între Europa și Asia; ea va absorbi valorile europene, dar va dezvolta și un model politic și economic propriu. Din punct de vedere demografic și cultural, însă, Rusia rămâne un stat european”.
Dezvoltarea modelului social european la sfârșitul secolului XX constituie o versiune aparte a capitalismului, diferită de modelul american, caracterizat de inegalități mai mari. Pentru Rusia, modelul european este mai familiar și mai atractiv decât alte modele capitaliste post-industriale. Viitorul dezvoltării economice și sociale în Rusia va fi bazat pe modelul european. Alegerea acestui model a fost o decizie conștientă, ca dovadă a „europenismului”. În 1990, Rusia avea informații incomplete asupra proiectului din interiorul UE. La începutul anilor ´90, Moscova era îngrijorată de expansiunea NATO, dar UE începea să fie văzută ca un factor stabilizator la vestul frontierelor.
În 1994, UE și Rusia au semnat un Acord de Cooperare, care a întrat în vigoare doar în 1997, datorită conflictului din Cecenia. Dezvoltarea relațiilor dintre UE și Rusia este esențială pentru securitatea continentului european. Proiectul Spațiului Economic Comun European (2002-2003) presupunea dezvoltarea unei zone de comerț liber între UE și Rusia, după recunoașterea celei din urmă ca economie de piață funcțională în 2003. Sfera cooperării a fost extinsă după 11 Septembrie, mai ales în domeniul securității. Rusia nu este inclusă în Politica de Vecinătate a UE (ca alte state ex-sovietice), însă are o relație specială cu UE. La Conferința de la St. Petersburg, din 2003, s-a stabilit formarea unui spațiu de cooperare comun, în domeniile economiei, securității externe, justiției și culturii. La summit-ul de la Moscova, din 2004, s-a ajuns la un acord privind un plan de parcurs (roadmap) în vederea realizării spațiului comun pe cele patru dimensiuni mai sus pomenite. Summit-ul de la Londra, din octombrie 2005, a evaluat stadiul de realizare a planului de parcurs, trecându-se de la înțelegerile tactice la cooperarea strategică. Tensionarea relațiilor survine atunci când este pusă în discuție aderarea Rusiei la OMC. UE are o poziție întransigentă în negocierile privind domeniul energetic.
Dialogul în domeniul energetic are loc și în condițiile în care Rusia asigură 40% din petrolul importat de UE și 30% din gazele naturale. Creșterea consumului în cadrul UE va determina o creștere a importanței contribuției Rusiei, mai ales după construirea conductei prin Marea Baltică. La nivel global, relațiile comerciale dintre UE și Rusia reprezintă 140 miliarde de euro, UE atrăgând 47% din comerțul exterior al Rusiei (50%, după 2004), în timp ce comerțul cu țările CSI reprezintă doar 18%, cu China 6%, iar cu Statele Unite doar 3,7%. Materiile prime reprezintă 70% din exporturile rusești în UE, însă, la nivelul UE exporturile rusești reprezintă doar 3,7% din total, mai puțin decât exporturile din Elveția.
Contractul semnat între Berlin și Moscova pentru realizarea conductei baltice a fost aprobat de UE. Din Germania urmează să fie construite conducte spre alte țări europene. Chiar dacă pentru țările membre din zona estică acest lucru poate fi considerat un dezavantaj, conducta baltică este doar un răspuns geostrategic al Rusiei la construirea de către anglo-americani a conductei Baku – Ceyhan. Rusia dorește o poziție comună a UE în politica externă, pentru că în 2-3 ani relația Moscovei cu Bruxelles-ul va fi preponderentă. În plan internațional, atât Rusia cât și Uniunea Europeană promovează multilateralismul și diplomația preventivă, în cadrul oferit de Consiliul de Securitate al ONU. Multilateralismul este considerat o expresie a multipolarismului ce caracterizează sistemul internațional în prezent. Totuși, relația dintre Rusia și UE este caracterizată de un parteneriat strategic în termeni neclari. UE încearcă să integreze Rusia în sfera sa economică, însă nu și în cea politică. Eșecul adoptării Constituției Europene a dus la o reconfigurare a intereselor din regiune. Rusia are un puternic simț al suveranității, însă susține o Europă coerentă și deschisă cooperării. În Rusia nu există încă o strategie coerentă a modernizării, mai ales în domeniile drepturilor omului și combaterii crimei organizate. De aceea cooperarea cu UE este esențială, pentru ca, peste 10 ani, ambele părți să fie în câștig și nu în pierdere.
Înainte de 2005 principalele coordonate ale relației Rusiei cu UE erau de natură economică (zona de comerț liber, în perspectivă chiar o piață comună), dar nici măcar perspectivele unei zone de comerț liber nu sunt realiste. În anii următori trebuie realizată compatibilizarea celor două economii. Dezbaterea pe marginea aderării Rusiei la OMC a creat unele disensiuni, însă Rusia este în plin proces de adoptare selectivă a acquis-ului european, după modelul Acordului European de Liber Schimb. În ceea ce privește mecanismele de luare a deciziei în politica externă a Rusiei, ele sunt foarte centralizate. Administrația prezidențială are controlul asupra strategiilor de politică externă. Există, totuși, și o serie de greșeli ale consilierilor care ies în public și susțin că o anumită strategie va fi adoptată. Politica Rusiei față de „vecinătatea apropiată” este motivată, în primul rând, de dorința de a normaliza situația în zonă. La nivelul libertăților civile, în Rusia există mai multe „grade de libertate”. Birocrația rusă se bucură de cel mai mare grad de libertate. Ea poate chiar sabota politica prezidențială, în unele situații. Până acum, însă, atitudinea administrației Putin a fost ambivalentă, semn că încă nu se dorește reformarea radicală a acestei categorii administrative. Un alt participant la dezbateri Mihail E. Ionescu, Directorul Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară afirmă că țările mici din cadrul Uniunii Europene și, în perspectivă, România, încep să aibă poziții foarte vocale în problema relațiilor externe ale Uniunii. “Poziția României va avea, fără îndoială, un rol important în relația dintre UE și Rusia”. Tradiția istorică a Bucureștiului situează Rusia în postura de inamic, ca fost hegemon regional. În percepția opiniei publice românești, Rusia este văzută aproape ca și țările arabe, cu răceală, fiind considerată un obstacol în calea occidentalizării României. În același timp, “Rusia este percepută ca o țară în căutarea unei noi identități, aflată în plin proces de modernizare și în luptă împotriva terorismului. Politica orientală a României, însă, nu este legată de Rusia, ci de ceilalți actori din zonă (Ucraina, Republica Moldova, Georgia). Această politică trebuie redefinită pentru a include și Rusia, care, în perspectivă, continuă să fie considerată o mare putere.
România este o țară euroentuziastă: 55% din cetățeni se consideră europeni, 10% est europeni, doar 8% balcanici. Europa este văzută ca o expresie a vestului, în care Rusia nu este inclusă, dar în care România este un membru legitim. Rusia este considerată un imperiu în retragere care se va confrunta cu UE în „zona gri” (vecinătatea apropiată)”. Menținerea prezenței rusești în spațiul ex-sovietic nu este agreată nici de UE nici de România. UE încearcă, în ultimul timp, să se implice mai mult în spațiul exsovietic (mai ales în Transnistria). Relațiile dintre UE și Rusia sunt văzute de la București ca fiind ambigui. Rusia nu este considerată în viitor membru al UE (nici ea nu se consideră ca un atare candidat – 80% dintre ruși văd această problemă mai mult pe termen lung). Totuși, Rusia nu are prea multe opțiuni strategice, decât relații de parteneriat asimetrice cu China sau Statele Unite. Parteneriatul cu UE este singurul de pe poziții de egalitate. Relațiile actuale dintre UE și Rusia se vor dezvolta pe coordonatele actuale, bazate pe cooperarea în cele patru spații comune. Politica externă a României față de Rusia are nevoie de: 1. redimensionare, cu mai multă imaginație; 2. acordarea unui ajutor în procesul de modernizare de pe poziția de membru al UE; 3. stabilirea statutului Rusiei – competitor sau aliat – în condițiile în care cooperarea este necesară; 4. o relație de parteneriat cu Rusia în viitor. România va trebui să adopte politica UE privind Rusia, pentru că poate avea un rol important în această direcție. În următorii 15 ani percepțiile despre Rusia și UE se vor schimba, cu siguranță, de ambele părți. Parteneriatul va fi singura formă de cooperare avantajoasă atât pentru Rusia cât și pentru Uniune. Ceea ce este încurajator este faptul că Rusia se află într-un proces de schimbare benefic cooperării. Fostul ambasador al României în Federația Rusă D. Prunariu considera că președintele Putin a trasat noi linii directoare în politica externă a Rusiei și că “nu mai este vorba despre un stat nesigur, afectat de procesul de tranziție postsovietic și măcinat de crima organizată”. Rusia își recâștigă locul privilegiat pe care l-a avut întotdeauna în Europa. De aceea, România trebuie să folosească prilejul aderării la Uniunea Europeană pentru a redeschide canalele de comunicare și cooperare cu Rusia, pentru că ambele părți nu vor avea decât de câștigat de pe urma dezvoltării acestei relații.
Acestea sunt doar câteva opinii care arată concludent o traiectorie a raporturilor Rusiei cu Occidentul și cu structurile europene în general. Tot mai mult se afirmă că vor exista probleme în planul acestor relații sau fluidități în context regional. Fluiditatea va caracteriza Rusia în perioada de pana in 2008/2009. În plan intern Rusia va avea doua probleme majore: Caucazul de Nord și alegerea unui succesor al lui Putin dupa 2008. Războiul din Cecenia devine un Război de intensitate mai scazută, dar cu o geografie mult mai extinsă, ajungand să includă practic toate republicile din regiune, și în primul rând Daghestanul și Ingușetia. Deja se aud voci care cer extinderea "operatiunii anti-teroriste" din Cecenia pe întreg teritoriul Caucazului de Nord. Alegerea succesorului lui Putin se face din randul apropiaților săi, dar diversele grupuri de influență din interiorul Kremlinului au lansat ofensiva contra potențialilor concurenți. Un astfel de context intern în Rusia are implicații și pentru politica externă a Rusiei. Pe de o parte, orice aspirant la postul de succesor al lui Putin va fi tentat să adopte o politică externă mai dura, inclusiv în relațiile cu Occidentul și în problema retragerii trupelor ruse din Republica Moldova sau Georgia (în pofida unui acord recent privind retragerea bazelor militare ruse din Georgia până în 2008). În acelaș timp, unitatea internă a puterii ruse va fi mai redusă ca oricând de la venirea lui Putin la putere în toamna 1999. Deci, pe de o parte Rusia va avea tentația să adopte o politică externă mai dura, dar, pe de altă parte, preocuparea crescândă față de destabilizarea Caucazului și rivalitățile interne din interiorul Rusiei vor reduce capacitatea Rusiei de a promova o politică externă coerentă și calculată. Seria de eșecuri ale politicii externe ruse va continua, parțial, din cauza rivalităților interne dintre diverse fracțiuni, dar și a unei politici externe potențial mai dure, lipsite însă de capabilități reale de realizare și promovare a unei linii dure.
Politica europeană a Rusiei va fi afectată de schimbarile din UE. Rusia se lipsește de cei trei piloni ai săi în UE – Schroeder, Berlusconi și Chirac. Miza Rusiei pe relațiile bilaterale cu unele state membre ale UE, inspirată de principiul divide et impera, i-a adus anumite dividende în ultimii cinci ani, dar a însemnat și faptul că Rusia nu a putut stabili niște relații cordiale cu instituțiile europene și cu restul statelor membre UE. Politica Europeană a lui Putin a fost bazată prea mult pe relațiile personale cu o serie de lideri europeni, și acești lideri pleacă, lăsînd în urmă o Uniune Europeană care nu are încredere în "partenerii" săi ruși, este frustrată de evoluțiile interne din Rusia și de propria incapacitate de a avea o linie coerentă în relațiile cu Moscova. Prima reacție a UE și noilor săi lideri în politica estică ar fi să redreseze aceste handicapuri. Sunt probabile și noi crize în relațiile Rusia–UE, cel mai probabil legate de Belarus sau Transnistria. Rusia va avea tentația să joace cartea politicii dure, dar îi va lipsi coerența și puterea internă de a persista într-o astfel de politică.
În repetate rânduri, Rusia a încercat să copie modelele occidentale de politică externă și să-și construiască o nouă strategie mondială pe eșafodajul unor principii la care credea că se poate adapta rapid. În acest sens, Kremlinul a lansat o filozofie regională asemanătoare atlanticismului vestic construind ideea unei comunități definitiv sudate, împreună cu milioanele de ruși care traiesc în fostele republici sovietice. Mihail Margelov, președintele Comitetului pentru Politica Externă al Consiliului Federației Ruse, explică, în acest sens, că spațiul CSI nu trebuie privit ca un imperiu rus, dat fiind că Moscova nu mai dorește să dicteze vecinilor. Din contra, această regiune ar forma o comunitate stabila datorita faptului că statele CSI sunt cei mai apropiați parteneri economici, cu profunde legături istorice și culturale. Valorile continentale ar fi un tot la fel de prețios ca și valorile atlantice, dar noua filozofie continentală oferă impresia unei construcții artificiale, golite de conținut logic și profund, îmbinată doar de dragul rebeliunii față de Vest.
Tot pe linia imitației se plasează și o impresionantă Conferință internațională: „Rusia și Noua Ordine Mondială” în care, pe lângă personalități locale, au strălucit Helmut Kohl, editori ai revistei americane Foreign Affairs și miniștri occidentali. Din nefericire, nu s-a putut evita impresia generală că Rusia dorește cu orice preț, chiar și atunci când prioritatea ar trebui să fie politica internă, o câștigare în forță a vechiului statut de putere mondială. Încercând permanent să ofere teorii globale atractive, paralele cu cele occidentale, rușii au sfârșit prin a cădea în ridicol. Drept exemplu stau ideile lui Vladislav Inozemțzev, director al Centrului de Studii Post-Industriale, care afirmă, nici mai mult nici mai puțin, că SUA doresc să distragă atenția lumii de la cel mai important eveniment din ultimele decenii (contopirea Europei și Rusiei într-un pol comun de putere) prin declanșarea unor conflicte periferice (Afganistan, Irak) și lansarea violentă a unor idei de mâna a doua în relațiile internaționale (lupta anti-teroristă).
Insistând în imitație, Rusia și-a constituit recent o revistă de relații internaționale Russia in Global Affairs – care are pretenția de a fi o alternativă la Foreign Affairs și care se străduiește din răsputeri să convingă mințile diplomaților străini că lumea are un cu totul alt curs a cărui cheie de descifrare este oferită cu generozitate de Moscova. În paginile acestei reviste, fostul premier Evgheni Primakov lansează o patetică chemare generală la o lume fară super-puteri, argumentând că o lume unipolară este automat o lume bazată mai mult pe forță decât pe drept internațional și respect reciproc. Scena politică multipolară, dominată de prudență, responsabilitate și negociere ar reprezenta mai bine interesele popoarelor decât dictatul unei superputeri. Pe această linie sunt aduse din ce în ce mai multe critici Organizației Națiunilor Unite. Se cere revederea funcțiilor ONU, adaptarea organizației la noile realități și reformarea ei astfel încât să nu poată fi acaparată de o singură mare putere. Apărent se consideră că Rusia a învățat ceva din lecția irakiană. Dacă a sesizat corect problemele unui hegemon, care, în mod unilateral, încercă să-și impună strategia globală (SUA), nu a „prins” și învățămintele care se impun pentru rivalii acestuia. Apropierea de Franța și Germania în timpul crizei din Irak nu au adus și amabilitate perpetuă, Consiliul Europei luând decizia înființării unui tribunal pentru Cecenia. Astfel încât Rusia nu a cîștigat nici un aliat stabil, deoarece înțelege să fie un scut al dreptului în scena internațională dar, aplicând o altă măsură, doar un măcelar insensibil în spațiul intern. Apropierea de statele arabe și de China, în timpul aceleeași crize, arată că Rusia se simte bine în haina asianismului, iar principiile vestice nu i se potrivesc decât forțat. Deși uzează de cuvinte precum „liberalism” și „democrație”, Moscova pune mereu în discuție „sistemul politic de tip american”, ”valorile americane”, indicând indirect că, de fapt, pune în discuție chiar democrația-liberală.
Rusia nu reuseste să-și creeze o identitate noua de politică externă. Valorile apusene îi sunt prea străine, aparatul diplomatic e condus de aceeași oameni sovietici cu mentalităși despotice, iar obiectivul – deși ascuns – a rămas același (dominație globală). Mai mult, Rusia nu-și poate asigura nici măcăr aliați stabili. Ea este cu Europa când SUA demonstrează prea multă putere, caută un aliat în America atunci când Europa o condamnă pentru nerespectarea drepturilor omului și empatizează cu Asia ori de câte ori ultima ei sferă de influență este amenințată de hegemonul occidental. Ca o ultimă soluție, Rusia clamează multipolaritatea și egalitatea în drepturi a unui colectiv de mari puteri. Dar, așa cum spunea Thierry de Montbrial, președintele Institutului de Relații Internaționale din Paris: „ Nu poți accepta multipolaritatea atunci când te uiți la bugetele de aparare ale competitorilor” și nici nu poți vorbi de o Europă unită atât timp cât UE, Franța–Germania și Rusia, sunt entitați cu o filozofie de relații internaționale diferită”.
Nu în ultimul rând, slavii de est au probleme cu propria opinie publică – una emoțională, nu obiectivă. Poporul este dominat de iluzia că Rusia este încă o superputere, existând în același timp o percepție neadecvată asupra lumii și a locului pe care Rusia îl ocupă în aceasta lume. Din nefericire, nu numai opinia publică are această problemă ci și conducătorii. Astfel se formează un cerc închis al iluziei, un cerc în care unica soluție ce îi rămîne Moscovei este aceea de a juca rolul de veșnic rebel și opozant, de a construi teorii și filosofii alternative, refuzînd integrarea în lumea responsabilă și autoizolîndu-se în ridicol.
Dacă extinderea va schimba politica NATO către Rusia și, dacă da, în ce mod, rămâne o chestiune deschisă. Ceea ce este sigur este că acest eveniment a transformat viziunea Rusiei asupra NATO, din moment ce Moscova a răspuns la extindere cu o combinație de scepticism și ostilitate. Pentru NATO, reacțiile Moscovei au sporit costul unei potențiale neînțelegeri a politicii Rusiei. Noii membri aduc cu ei o viziune diferită asupra Rusiei, care până în prezent nu a circulat în mod semnificativ în cadrul NATO. Majoritatea elitelor lor politice au crescut având o puternică neîncredere și antipatie față de Uniunea Sovietică, atitudini care, în mod corect sau eronat, s-au transferat în general asupra Rusiei. Acum cinci ani, temerile că aderarea Poloniei la NATO va genera o răcire în relațiile Alianței cu Rusia s-au dovedit neîntemeiate. Dar aceste temeri se bazau pe o înțelegere superficială a viziunii politicii externe poloneze. Aceasta, departe de a fi ruso-centrică, s-a concentrat în principal asupra modelării unui rol respectat al Varșoviei în Europa și a unui rol de lider în regiune, precum și asupra orientării vecinilor săi estici – Belarus și Ucraina – spre democrație. O confruntare cu Moscova ar fi putut periclita această politică. Cu toate acestea, prioritățile politicii externe ale noilor aliați sunt diferite, și ca urmare, este posibil să nu urmeze exemplul Poloniei. Pe de altă parte, NATO poate beneficia de un radar „Rusia” cu reglaj fin, fiind mai informat acum prin accesul la cunoștințele și experiența unora din acele țări care cunosc Moscova cât se poate de bine. Se poate considera fără teama de a greși că acea căutare continuă a propriei identități de către Moscova va implica imixtiuni atât în politica externă, cât și în cea internă pe care majoritatea statelor europene nu o vor accepta. În situații recente de acest tip, nici Uniunea Europeană, nici NATO nu au reușit să avanseze un răspuns de principiu comun care să poată descuraja un comportament similar în viitor. Importanța Rusiei în campania împotriva terorismului, resursele ei minerale și rolul ei dominant în regiune îi conferă prea multe oportunități de a descuraja criticile și de a semăna discordie între oponenți. Aceasta este o problemă structurală care afectează relațiile UE și NATO cu Rusia. Noii membri pot ajuta la restaurarea unui echilibru în această relație. Statele baltice, mai ales, sunt mult mai concentrate asupra Rusiei decât oricare dintre vechii aliați și cel mai puțin dispuse spre compromis. Provocarea pentru NATO va fi să evite să cedeze în fața temerilor iraționale și să se conecteze la focalizarea energiei și politicilor noilor membri către Moscova. Obținerea unui echilibru va fi importantă în acest proces, cu atât mai mult datorită atenției acordate extinderii de către Rusia.
Rusia ca factor important în analiza fenomenelor circumscrise evoluțiilor din mediul geopolitic al „Regiunii extinse Marea Neagră/Marea Caspică” trebuie privită astfel prin faptul că aceasta putere are interese economice, politice și strategice bine definite și a dovedit în istorie că nu renunță ușor la ele.
Membrii Alianței Nord-Atlantice au încetat să mai fie potențiali inamici pentru Rusia, acum ajungând la statutul de adversari. Iar acțiunea împotriva unor astfel de adversari se derulează pe un teritoriu pe care Moscova s-a obișnuit să-l considere „al ei” și unde a pierdut, în ultimul timp, mai multe mize. Din 1991, Moscova a „pierdut” Baltica, Ucraina, Georgia și, în ultima vreme, de Rusia se îndepărtează și republicile central-asiatice. O regiune importantă, unde Rusia continuă încă să dețină poziții strategice semnificative, este Marea Neagră. De remarcat este faptul că Rusia susține minuscula republică Abhazia, care se află în prag de conflict armat cu Georgia. In plus, abhazii se străduiesc să dea de înțeles vecinilor că, fară luptă, nu vor ceda autorităților de la Tbilisi. Un element esențial al capacității de apărare a Georgiei îl reprezintă flota. Deocamdată, Georgia nu este membru NATO, motiv pentru care nu poate atrage potențiali aliați în rezolvarea problemei abhaze.
Totuși, Occidentul este mult mai binevoitor cu Tbilisi, iar autoritățile georgiene vor încerca, probabil, să folosească preconizatele operațiuni antiteroriste din Marea Neagră în scopul atingerii propriilor interese. Altă problemă care prezintă interes pentru Rusia este Crimeea. În prezent, portul ucrainean Sevastopol este principala bază a flotei Rusiei din Marea Neagră. Dar Kievul, tot mai preocupat de accederea în rândurile NATO, ca și Tbilisi, va încerca, desigur, să joace cartea „Active Endeavour”, în scopul atingerii propriilor obiective. Apele teritoriale ale acestei țări, pe care NATO o privește deja ca pe un viitor membru, constituie locul pentru desfășurarea unei operațiuni antiteroriste, fiind, concomitent, zonă de interes strategic a Rusiei. Este sigur că prezența flotei rusești la Sevastopol va înceta după 2017. Dacă până la acea dată Ucraina și Rusia își vor păstra aceeași linie politică, în 2018 Sevastopolul va deveni bază NATO. De aceea, Kievul trebuie să facă acum tot ce poate pentru a ajuta navele nordatlantice să se acomodeze cu apele maritime din zona la care ne referim. Cum se va desfășura aceasta „atlantizare” a Mării Negre se va vedea după modul în care va evalua însăși operațiunea „Active Endeavour” în Mediterana. Cu excepția Rusiei, ieșire la Marea Neagră au Georgia, Turcia, Bulgaria, România și Ucraina. Chiar dacă nu sunt încă membre, Georgia și Ucraina susțin puternic această forță. În ceea ce privește România, Bulgaria și Turcia, ele fac deja parte din Alianță. Rusia este, practic, singură. Nu-i rămâne decât o singură soluție: să se înarmeze conform zicalei britanice „If you can’t beat them – join them”, deci, să se inscrie în operațiune. Astfel, Moscova va putea să-și protejeze interesele în regiune.
Poate fi GUAM „calul troian” care să asigure una din căile de acces ale Rusiei în Occidentul apropiat ei ?
Organizația regională GUAM (Georgia, Ucraina, Azerbaidjan, Republica Moldova), creată initial ca o alternativă la Comunitatea Statelor Independente și la spațiul de influență explicita al Moscovei, s-ar putea extinde, pentru a include Rusia. Propunerea a fost lansată de președintele Radei Supreme ucrainene, Volodemir Litvin, la sfârșitul Adunarii Parlamentare a statelor GUAM, desfășurată la Ialtă, într-un anonimat care poate sugera ușor intentia pastrarii secretului (cel puțin pana la momentul deschiderii lucrărilor).
Potrivit RADOR, Volodemir Litvin a apreciat că la organizația regională ar putea adera atat Rusia, cât și Kazahstanul, Armenia, Turcia și alte țări situate in bazinul Mării Negre. Reuniunea șefilor parlamentelor din țările membre ale organizației se desfășoară la aproximativ o lună dupa mult mai mediatizatul summit al șefilor de state GUAM de la Chișinău, la care România și Lituania au participat în calitate de observatori. Summit-ul, desfășurat pe 22 aprilie 2005, în capitala Moldovei, a fost perceput de analiști și de o parte a politicienilor de la Moscova ca o mișcare antirusească. O părere împartășită și de ambasadorul rus la Chișinău, Nikolai Reabov, care se întreba dacă ideologia GUAM „nu contravine cumva intereselor Moscovei“. Potrivit analiștilor, temerile Rusiei aveau un oarecare fundament, dacă ținem cont de componenta „portocalie“ a GUAM și de obiectivele declarate ale organizației – apropierea de UE, rezolvarea conflictelor „înghețate” și democratizarea regională. Aceasta cu atat mai mult cu cat președintele Saakașvili a reafirmat, mai tîrziu, obiectivele, invitînd România in GUAM și anunțînd necesitatea unei noi conferințe la Ialtă.
De aici apar două probleme deosebite:
– Rusia dorește să penetreze GUAM, în scopul controlării acestei organizații;
– România poate folosi și această cale pentru a-și atinge obiectivele în relațiile cu Rusia.
Privite în ansamblu am putea concluziona că relațiile Federației Ruse cu Occidentul sunt importante din cauza potențialului acestui stat și a posibilităților sale de influiențare a deciziilor regionale, mai ales în fostele republici unionale. Atitudinea UE cât și a NATO vizavi de Rusia sunt de natură să explice necesitatea unei coordonări a relațiilor de collaborare și de bună sau nu vecinătate cu aceste structuri care vrem nu vrem au în cele mai multe cazuri interese diferite.
2.3. Sistemul energetic – element al relațiilor Rusiei cu Vestul
La sfârșitul anului 2005 Rusia a anunțat schimbarea politicii sale energetice față de „străinătatea apropiată”, declanșând o criză ce a culminat cu întreruperea livrării gazului în Ucraina, în ianuarie 2006. Pentru a evita un scenariu similar, Guvernul Moldovei a întrat într-un proces epuizant de negocieri cu compania rusă „Gazprom”. Care este explicația enormelor presiuni exercitate asupra Moldovei în vederea majorării prețului pentru gazul natural livrat? Este oare vorba de o relație ordinară dintre două părți contractuale, în care furnizorul-monopolist încearcă să-și maximizeze profiturile, iar consumatorul, fiind o parte contractuală slabă, caută să-și reducă cheltuielile? Sau poate că majorarea prețului pentru furnizarea gazelor este o sancțiune economică pentru reorientarea geopolitică a Republicii Moldova din ultimii ani? Ori, poate că Moldova este doar o „victimă nevinovată” a aspirațiilor Rusiei de a se transforma în supraputere energetică (este un lucru evident că Guvernul rus, fiind acționarul majoritar al Gazpromului, utilizează această companie pentru proiectarea unei influențe sporite la scară globală)?
În ceea ce urmează noi încercăm în mod telegrafic să analizăm aceste trei ipoteze și să tragem unele concluzii tentative pentru opțiunile Moldovei în noul context energetic.
În condițiile în care costurile de producție curentă sunt mai mult sau mai puțin constante, creșterea prețurilor pentru energie înseamnă sporirea spectaculoasă a profiturilor încasate de producători. Se știe că țările-consumatoare din CSI au beneficiat o lungă perioadă de timp de gaze naturale livrate la prețuri semnificativ mai joase decât cele din Europa Centrală și de Vest. În schimb, ele ofereau Rusiei loialitate geopolitică și/sau rețele magistrale pentru tranzit. Astfel, decizia Gazpromului de a întroduce tarife de piață în relațiile cu țările din CSI are un sens economic evident: de ce concernul rus ar trebui să mai sponsorizeze țările vecine? Dimpotrivă, există mai multe motive să nu o facă: 1) multe întreprinderi din țările CSI (mai ales din industria grea) sunt concurente directe pentru cele din Rusia și continuarea subvenționării concurenților prin intermediul unor prețuri preferențiale la gaz ar fi o decizie economică ridicolă; 2) sistemul de gazificare al Rusiei se află într-o stare deplorabilă; 3) în ultimul deceniu investițiile Gazpromului în explorarea zăcămintelor noi de extragere a gazelor au fost insuficiente.
Așadar, poziția dură a Gazpromului în raport cu Moldova se înscrie în strategia mai amplă de „comercializare” a relațiilor companiei ruse cu toate fostele republici sovietice și de trecere de la prețuri preferențiale la cele de piață. Chiar și aliații fideli ai Rusiei, cum sunt Belarus sau Armenia, s-au văzut nevoiți să se adapteze la noua politică a Gazpromului deja în 2006 sau vor trebui să o facă în viitorul apropiat.
Majorarea prețurilor pentru furnizarea gazelor naturale în statele-consumatoare din CSI poartă caracter politic. Supărat de pornirile euro-atlantice ale Ucrainei, Moldovei și Georgiei, Kremlinul tot mai mult mizează pe pârghii economice în pedepsirea foștilor „vasali”. Primul „cartonaș galben” Moldovei i-a fost arătat încă anul trecut, când Rusia a interzis importurile produselor vegetale și animaliere moldovenești. A urmat prima etapă de scumpire a gazelor (de la $80 la $110 din ianuarie 2006), acompaniată de blocajul importului în Rusia a vinurilor și produselor spirtoase din Moldova. Acum vine a două etapă de scumpire care poate fi urmată de alte măsuri economice, de pildă, în raport cu moldovenii care lucrează în Rusia și cu veniturile remise de aceștia în Moldova.
Este interesant că Gazpromul manifestă două abordări diferite în ceea ce privește furnizarea gazelor și negocierea prețurilor față de clienții din Europa de Vest și CSI. Față de ultimele se pot aplica variate instrumente de convingere, inclusiv sistarea furnizării, în timp ce față de clienții din Vest Gazpromul demonstrează o corectitudine exemplară.
A treia ipoteză derivă din viziunea strategică a Gazpromului care prevede transformarea acestuia (și, implicit, a Federației Ruse) într-un jucător global pe piața energiei. Dar pentru a realiza această strategie grandioasă Gazprom are nevoie de controlul asupra rețelelor de tranzit (Georgia, Ucraina, Turcia) și penetrarea pe piața sistemelor de distribuție din Europa Occidentală. Controlul magistralelor de transport este crucial important pentru ca Gazprom să-și mențină monopolul asupra exportului efectiv de gaze din Rusia și Asia Mijlocie și pentru a nu fi susceptibil șantajului economic exercitat de țările de tranzit. Cât privește controlul rețelelor de distribuție din Europa Occidentală, Gazprom dorește preluarea acestora pentru a-și însuși profiturile ce provin din distribuția gazelor (în prezent, companiilor de distribuție din Europa Occidentală le revine o parte importantă a profiturilor din activitățile de import și distribuție a gazelor rusești pe teritoriul UE).
Din acest punct de vedere, atât tentativele Gazpromului de a penetra pe piețele europene de distribuție, cât și de a forța cedarea rețelelor de tranzit de către unele țări din „vecinătatea apropiată” se încadrează într-o singură abordare strategică. Diferențele constau doar în gradul de curtoazie diplomatică. Astfel, majorarea prețurilor pentru fostele republici sovietice este doar un pas în afirmarea Gazpromului pe piața europeană și euroasiatică de energie. Nothing personal, just business.
UE nu se limitează la proiecte doar având în calcul viitoarele state membre, dimpotrivă, unul din cel mai mare proiect finanțat de UE se referă și la statele Orientale și de Sud ale țărmului Mării Negre. Totul a început de la o întîmplare. Vrând să livreze, în 1990-1991, ajutor alimentar Republicilor sovietice din Caucaz și Asia Centrală aflate în conflict, europenii au descoperit că nu puteau face acest lucru decât prin rețelele rusești, care erau dificile și puțin sigure. Din opt state care și-au căpătat independența în 1991, doar Georgia nu e enclavă – cu toate că și aceasta reprezintă un caz specific, ea nu prea avea control asupra întregului litoral, întrucât Adjaria și Abhazia dețineau mai mult de trei sferturi din litoral. Furnizarea pentru aceste opt state a unei soluții alternative credibile față de monopolul rus de pe marele axe de export existente: acesta este scopul programului TRACECA (Transport Europa-Caucase-Asia), pe care UE îl lansează în 1993. El este extins mai tîrzîu și pentru Ucraina și Moldova. Programul nu prevedea decât mijloace de transport clasice: porturi, rețele rutiere și feroviare. Pe lângă faptul că programul e susținut de UE, un alt element al succesului său s-a datorat și faptului că la început el nu „deranja” Rusia cu termeni precum oleoduct și gazoduct, ceea ce în concepția strategilor ruși e ceva absolut vital. Totuși el a fost completat cu un important proiect consacrat oleoductelor (Inogate) cât și prin proiect de culoar aerian (Southern Ring Air Route), făcând în ansamblu un veritabil „coridor euro-asiatic”.
Chiar dacă nu a fost inițiatoarea proiectului, SUA și-a oferit repede susținerea, participînd la punerea lui în aplicare și răspunzînd la apelurile pentru diverse oferte. La finele lui 1996, din dorința de a întări puterea atractiva a proiectului, acesta a fost înscris într-un vechi mit, calea fiind redenumită „Drumul mătăsii din secolul al XXI-lea”, chiar dacă așa-zisa rută n-a folosit niciodată o axă atât de complexă. Obiectivul occidentalilor este clar: consolidarea noilor state suverane implică pentru acesta o marjă de manevră mai largă în alegerea partenerilor economici și deschiderea lor pe piața mondială. Se păre că acest lucru le-a reușit destul de bine. În orice caz, o alternativă mai complexă, pentru fostele republici sovietice, până acum nu fusese proiectată. Iar alăturarea acestui proiect economic la GUAM este pentru moment singurul pilon real de consolidare în termeni practici a proiectelor acestei organizații. Organizație căreia, dacă până acum și lipsea mai degrabă coerența politică, acum a venit timpul punerii în practică a unor lucruri cât mai concrete, dacă nu vrea să rămînă o eternă fantomă, pomenită doar în studii. Mai ales că șefii statelor membre ale acestei organizații sunt perfect conștienți că drumul către o alternativă de securitate (unul din scopurile fondatoare ale organizației) trece tocmai prin rezolvarea acestei probleme de dependență economică față de Rusia, adică față de hidrocarburile rusești.
Transportul de cantități mari de petrol brut implică utilizarea mai multor căi. Chiar dacă la început Rusia concepea să utilizeze o singură cale pentru transportarea petrolului la Marea Neagră, și anume cea existentă deja la Novorosiisk, fie că era vorba de petrol extras în primii ani sau cel produs pe termen mai lung. Acest oleoduct avea în schimb un mare inconvenient, el trecea prin Groznîi, iar războiul din Cecenia a schimbat mult datele problemei. Chiar dacă în primii ani Rusia era frământată de lupte politice interne pentru puterea de la Kremlin (și nu numai, căci peste tot în regiune, a avut loc o luptă de schimbare a tuturor elitelor), în anii imediat următori ea a început să reacționeze în spiritul care o caracterizează. Moscova a relansat propriile soluții de transport care excludeau orice participăre a companiilor străine. După cum relata și Vladimir Yakunin, vice-ministru rus al Transporturilor, „în epoca globalizării economiei, importanța transporturilor pentru Rusia a crescut și nu vom exagera dacă vom spune că ele au devenit elemente de bază ale paradigmei geopolitice ruse”.
Totuși, Rusia trebuie să țină cont de un mare handicap, fără îndoială unul fundamental, deoarece el se referă la strategia de ansamblu urmată de Moscova în această regiune după 1991. Pe parcursul mai multor ani, Kremlinul a contat pe achizițiile dominării sale seculare fără a evalua amploarea schimbărilor și mutărilor în desfășurare, fie că era vorba de relațiile bilaterale sau cele din cadrul CSI, Rusia a dus o politică care se baza imprudent pe presiuni și promisiuni. Această atenție a Moscovei asupra problemelor cruciale de transport care servesc Rusia și asupra deschiderilor sale spre lumea externă nu uimește prin nimic. Organizarea rețelelor de transport și de fluxuri în interiorul spațiului sovietic și la periferiile sale era unul din factorii esențiali de coerență politică a sistemului, un element determinant de manipulare în propriile teritorii. În același timp, statele nou-formate ca rezultat al dezmembrării URSS căutau oportunități de afirmare a suveranității și asupra propriului teritoriu, implicit asupra oleoductelor și gazoductelor, dar și o redefinire a logicii spațiale și a fluxurilor care se înscriau într-o lume deschisă proceselor de concurență.
Moscova a reacționat prin înlesnirea unui nou program de reorganizare a propriilor rețele. Oleoductul Baku-Novorosiisk se înscria în acest program și îi oferea Rusiei un dublu avantaj: o capacitate ușor peste cea a oleoductului Baku-Supsa (6-7 milioane de tone, iar Transneft asigura că poate fi ridicată și până la 17 milioane de tone) și construirea derivației ce evită Cecenia. Aceste avantaje au permis racordarea la un nou terminal petrolier la Mahachkala. Pentru ruși, așteptările de la acest proiect vizează captarea în avantajul lor și a exporturilor de petrol brut provenite din Turkmenistan. Un alt proiect important este achiziționarea CTC-ul (Consortium de Tuburi Caspiene) cu o capacitate care trebuie să crească în următorii ani până la 67 milioane de tone. El leagă cîmpurile de exploatare nord-kazahe cu noul terminal petrolier de la Novorosiisk, Cheskaris, terminal cu o capacitate de aproximativ 40 milioane de tone, ceea ce dublează practic traficul portului. În același timp, Rusia va construi între Suhodolnaia și Radionovskaia o derivare crucială a oleoductului Samara-Novorosiisk, ceea ce îi va permite evitarea pasajului pe la Lisichansk, în Ucraina. Realizarea mai multor gazoducte ar trebui să le permită rușilor pe termen scurt să spargă definitiv cvasimonopolul ucrainean pentru tranzitul de gaze rusești, ceea ce va avea un efect redutabil asupra legăturilor de interdependență dintre aceste două țări. Lung timp considerat „șarpe de mare” proiectul Blue Stream avansează cu pași rapizi. Acest gazoduct submarin, care leagă prin Marea Neagră portul rusesc Djugba cu portul turcesc Samsun (de o capacitate de 16 miliarde metri cubi anual) ar permite înlocuirea tuburilor actuale spre această țara care se învecinează la Marea Neagră și cu Ucraina, și cu România, și cu Bulgaria.
Un alt proiect total neașteptat este construirea unei conducte între Novorosiisk și Ceyhan , via Georgia. Acest proiect are ca bază de lansare evitarea pasajelor prin strîmtorile Bosfor și Dardanele și relansarea tranzitării prin Rusia a petrolului brut azer și mai ales a celui kazah, după lansarea BTC (Baku-Tbilissi-Ceyhan). El le-ar putea aduce autorităților ruse până la 600 milioane $ anual. O problemă a acestui proiect este că el trebuie să tranziteze o republică secesionistă din Georgia – Abhazia, iar relațiile ei cu Tbilisi sunt încă nerezolvate. Chiar dacă deține un cvasi-monopol de evacuare a resurselor din zona caspică, în prezent Rusia păre totuși a avea doar răspunsuri parțiale. Evident, istoria și geografia acestei țări îi oferă atu-uri majore în partida jucată astăzi în regiunea Mării Negre. Iar suprapunerea contradicțiilor interne cu lipsa de mijloace, care o obligă să întrețină cu Occidentul relații de cooperare/rivalitate, face destul de imprevizibil viitorul politicii sale în regiune. Acest viitor imprevizibil devine unul din factorii majori de risc la adresa securității din regiune.
În noua conjunctura internatională când energia se impune ca factor major în relatiile dintre state, regiuni, blocuri de interese. Consumul de energie a crescut in ritm susținut în ultimele trei decade: daca în țările Uniunii Europene și în SUA consumul energetic a crescut cu peste 40% din 1970, în Japonia acesta s-a dublat, iar în China este de peste 4 ori mai mare. Conform previziunilor experților, necesarul de consum energetic va creste in continuare, cu o rata mai mare în țările ce se află într-o perioada de creștere economică susținuta, cum ar fi spre exemplu India, pentru care se prevede ca necesarul de energie sa crească cu pana la 90% pana in 2030. Creșterea economiei globale atrage dupa sine inevitabil creșterea nevoilor energetice: astăzi, energia este o resursă vitala pentru dezvoltare socio-economică și progres. Competiția globală pentru asigurarea necesarului de resurse energetice devine tot mai acerbă, în condițiile în care unele dintre zăcămintele de hidrocarburi sunt pe terminate, iar cele mai importante se află în zone instabile politic. Gazul natural din Marea Nordului a fost deja exploatat dincolo de nivelul maxim, ceea ce va lasa o parte din țările Uniunii Europene dependente de importuri, în special din Rusia. Prețul petrolului a atins recent cote istorice, iar piețele bursiere internaționale sunt extrem de sensibile la declarații politice venite din partea unor regimuri autoritare, cum ar fi cel iranian. Afirmația că resursele energetice reprezintă resortul ce mișca politica internaționala în direcții încă necunoscute nu este deloc exagerată.
În acest context internațional acut, "criza gazului" provocata de neînțelegerile dintre Rusia și Ucraina la sfârșitul anului trecut a scos în evidență dependența țărilor europene, și în special a celor din Centrul și Estul Europei, de importurile de energie. În privința gazului natural, dependența Uniunii Europene de importuri din Rusia se situează în acest moment la 40% și este prevăzută să crească la 60% pană în 2030. Datorită rezervelor naturale de care dispune (o treime din rezervele mondiale de gaz), Rusia devine un actor important în problema securității alimentării cu hidrocarburi la nivel global. Mai mult decât atât, Rusia a impus problematica energiei ca una din prioritățile președinției G8 pe care o deține in anul 2006. Ambițiile de superputere energetică internaționala ale Rusiei au fost resimțite acut de țări din fostul spațiu sovietic – proaspetele regimuri portocalii, ca cele din Georgia sau Ucraina – pentru care alimentarea cu gaz a avut sincope pe perioada iernii, dar și de către țări membre ale Uniunii Europene. Prin maniera de a trata de pe poziții de forță, Rusia redefineste paradigma globalizării ce a dominat politica internaționala a SUA și UE și care promitea liberalizarea treptată a piețelor internaționale, cuplată cu o din ce în ce mai redusă imixtiune a politicului in zona economicului. În locul prevăzutei deschideri a piețelor internaționale prin eliminarea barierelor politice și economice și accesul liber al companiilor la resurse, statele Uniunii au în față un regim autoritar in poziție să dicteze politica energetică conform intereselor proprii.
Imixtiunea politicului în zona sensibila a alimentării cu hidrocarburi a devenit evidentă odată cu revigorarea economică și politică a Rusiei după venirea lui Putin la președinție. Acesta a reîntrodus rezervele naturale ale Rusiei în proprietatea de stat prin intermediul companie de stat Gazprom, ce controlează aproape 70% din gazul rusesc și deține un monopol pe exporturi, devenind astfel un instrument de politică externă. "Re-naționalizarea" rezervelor naturale și prețurile mari ale hidrocarburilor pe piețele internaționale au dat avînt creșterii economiei ruse în ultimii 5 ani și au inlocuit dominația geopolitică a Rusiei în Caucaz, Ucraina și Asia Centrală, dîntr-una militara într-una economică și energetică ("soft power"). Această situație a schimbat și relația Rusiei cu statele membre ale Uniunii Europene. Dintre liderii europeni, cancelarul Schroeder a fost primul care a încercat să înțeleagă, să accepte și să utilizeze în propriul interes noul context al relațiilor cu Rusia. În aprilie 2005 Gazprom a încheiat o întelegere cu firmele EON și BASF pentru construcția unei conducte submarine de gaz înspre Germania și alte țări nordice. După ieșirea din arena politică a lui Schroeder, acesta a devenit președintele acționariatului ruso-german al proiectului, o decizie ce i-a adus multe critici și a provocat tulburare în lumea politică germană. În afară de opoziția țărilor baltice și a Poloniei, ce s-au simțit lezate de aceasta înțelegere, crearea pactului energetic ruso-german a trecut aproape neobservată, Uniunea Europeană neavând o poziție oficială în acest context.
În ciuda acestei abordări unilaterale a Germaniei, ideea unei politici energetice comune a Uniunii Europene a fost vehiculată în diferite contexte. Cu ocazia întîlnirii de la Hampton Court din octombrie 2005, pe timpul președinției britanice a Consiliului, premierul Tony Blair a afirmat necesitatea formulării unei politici energetice europene coerente și examinării posibilității realizării unei rețele paneuropene, amintind de dependența în creștere a Europei de importurile de hidrocarburi. În aceeași masură, dar și mai presant în urma "crizei gazului" dintre Rusia și Ucraina, președinția austriacă în exercițiu a UE a subliniat faptul că Europa are nevoie de o politică absolut colectivă și de coeziune pentru a rezolva problema securității furnizării de energie. Iar acest lucru înseamnă formularea unei perspective europene asupra problemei și, implicit, renunțarea la suveranitate naționala pe acest domeniu.
Politica energetică comună figurează ca una dintre cele mai importante probleme pe agenda instituțiilor comunitare în anul 2006. Carta Verde asupra energiei, realizată de Comisia Europeană și ulterior adoptată la summit-ul european de la sfarșitul lui martie, definește cele doua aspecte majore ale politicii energetice comune: adîncirea și definitivarea pieței interne de gaz și electricitate și formularea unei politici externe comune în relațiile cu furnizorii externi pentru asigurarea securității alimentării cu energie. Ambele direcții de dezvoltare a politicii energetice comune întampină obstacole. Masurile de liberalizare ale pieței interne de energie – adoptate treptat încă de la mijlocul anilor '90 – urmăreau îmbunătățirea competitivității în sectorul energetic și, implicit, eficiența economiei europene pe toate paliere ei. Anul 2004 era data limita pentru transpunerea directivelor europene în legislație naționala și liberalizare completă a pieței energetice. Raportul Comisiei asupra implementării acestor directive a scos la iveala însa defecțiuni grave în funcționarea pieței unice de energie. Problema este cu atat mai spinoasa cu cât valul de fuziuni recente din domeniul energetic s-a facut pe linii "naționale" și a dus la crearea de giganți energetici "naționali", cum este cazul fuziunii dintre Gaz de France și Suez. În acest context, interesul național – sau "patriotismul economic" – păre să fi prevalat fața de interesul comunitar european, valul de fuziuni ducând la întarirea poziției dominante a câtorva producători naționali și subminand astfel principiile de funcționare ale pieței interne.
Formularea unei politici energetice externe are drept coordonata majora dialogul energetic UE-Rusia lansat în anul 2000, care pune în acest moment comunitatea statelor europene într-o poziție de negociere dificilă cu un partener dispus să trateze de pe pozitii de forță. Întîlnirea dintre Barroso și Putin la mijlocul lunii martie și inainte de summit-ul european, pentru a discuta relațiile energetice bilaterale, s-a soldat cu reconfirmarea poziției rigide a Rusiei în parteneriatul cu Uniunea Europeană și refuzul de a deschide accesul reciproc la piețele energetice și infrastructură. În aceste condiții, în cadrul Uniunii Europene continua să prevaleze o abordare națională în negocierile energetice în defavoarea uneia comunitare. Statele membre ale Uniunii negociază separat furnizarea de energie dinspre Rusia în cadrul înțelegerilor bilaterale – țări net importătoare de gaz din Rusia sunt Germania și Franța, dar într-o măsura covarșitoare țările Europei Centrale și de Est.
Eșecul formulării unei politici energetice comune la nivel european are cateva coordonate majore. Pe de o parte, Uniunea Europeană întîmpină dificultăți în formularea unei politici externe comune în domeniul energetic pentru ca țările membre formează piețe "naționale" de energie, iar aportul este asigurat prin diverse variante ("energy mix"). Franța, Belgia și țările nordice pun accent pe energia nucleară, în timp ce acest sector lipseste cu desăvîrșire în Spania și Italia, Austria și Portugalia folosesc potențialul hidroelectric, Norvegia și Danemarca sunt țări net producătoare de energie. Din acest motiv, găsirea unei strategii comune este dificila. Pe de altă parte, energia reprezintă un sector extrem de sensibil, pe care statele membre înca îl doresc sub controlul suveranității naționale, în ciuda nevoii de adîncire a pieței unice. Este cazul Franței care a blocat preluarea companiei Suez de către compania italiana Enel, sau al Spaniei, care a evitat preluarea companiei Endesa de către EON. Deși considerate ca fiind inacceptabile pentru piața unică, astfel de manifestari de protecționism economic reflectă distanța dintre nivelul declarativ al politicilor europene și realizarea practică a acestora.
Presată de necesitatea de a se adapta într-o competiție globală pentru resurse energetice din ce în ce mai acerba, Uniunea Europeană se confruntă cu o superputere energetică ce eludează paradigma globalizarii înteleasa ca liberalizare crescânda a piețelor și care face din energie un instrument de politică externă. În condițiile eșecului formularii unei politici comune de energie, statele membre vor continua să fie actorii principali în relațiile bilaterale cu Rusia după modelul deschis de Germania. Deși dezideratul european al realizării unei piețe unice de energie va continua să se realizeze, este foarte posibil ca Europa să nu reușească să formuleze o poziție comună față de Rusia. Comunitarizarea domeniului energiei la nivel european ar putea eșua, lăsînd în loc giganți energetici naționali ce își vor negocia bilateral relația cu furnizorii externi, evitînd astfel procesul politic comunitar.
Fokion Fotiadis, oficial al Comisiei Europene care lucrează în probleme de politică externă spune că că Uniunea Europeană și Rusia sunt și vor rămâne interdependente. "De aceea, în raportul pe care îl vom prezenta șefilor de state și guverne, propunem drept cea mai bună cale negocierea directă cu rușii a tuturor aspectelor legate de comerțul cu toate tipurile de produse energetice". "Scopul acestor negocieri va trebui să fie găsirea unei soluții care să mulțumească ambele părți și care să ofere o siguranță pe termen lung atât statelor membre cât și Rusiei". Ambele țări sunt în aceeași situație, ambele sunt țări de tranzit. Ucraina este deja în această situație, în timp ce Turcia va deveni curând o țară de tranzit la fel de importantă. Și asta datorită proiectelor aflate acum în lucru care vor aduce pe aici hidrocarburi din țările caspice. În nici un caz Turcia nu va lua locul Ucrainei, și asta pentru că nevoia de energie a Europei este în continuă creștere. Trebuie, de aceea, să sprijinim dezvoltarea ambelor țări, care să ajungă astfel la o stabilitate economică și socială care să ne asigure și nouă securitatea energetică. Vladimir Socor, aprecia ca creșterea cererii [pentru hidrocarburanți] în Europa, reducerea rezervei de gaz și petrol din Marea de Nord și dorința Rusiei de a cumpăra infrastructura [energetică] în Europa, fac Continentul european să fie încă mai dependent de resursele energetice rusești. Janusz Bugajsky, un cercetător de la Centru pentru Studiile Strategice și Internaționale (Center for Strategic and International Studies), a relatat la conferința energetică a zonei Mării Neagre de la inceputul lunii că UE importă circa 40% din gazul natural de la Rusia și a prezis că această cifră va ajunge la 70% în 20 de ani. El a adăugat că Gazpromul își extinde rutele de transport în Balcani și Europa de Est și a spus că este important pentru Ucraina, Serbia și Moldova de a căuta modalități de minimizare a dependenței lor de Moscova.
Liderii europeni au fost avertizați în ianuarie, când Gazpromul a sistat brusc furnizarea gazului în timpul disputei cu Ucraina privind renegocierea prețurilor la gaze, în același timp reducând volumul furnizat unor țări membre a UE. Săptămîna aceasta Gazpromul s-a întalnit cu ambasadorii a 25 tari membre a UE la Moscova în timpul careia, Alexei Miller a avertizat țările europene despre reducerea volumului de gaz furnizat pentru UE. Gazprom "poate să satisfacă cererea în creștere pentru gazul natural în Europa", a spus Miller. "Însă, să nu uitați că noi suntem implicați activ în dezvoltarea noilor piețe în America de nord și China" . Întrunirea a avut loc în același timp când Marea Britanie încearcă să blocheze încercarea Gazpromului de a achiziționa distribuitorul de gaz englez Centrica. "Rusia folosește resursele sale energetice ca un instrument geopolitic, ca un mijloc de a-și avansa interesele strategice și geopolitice", afirmă Vladimir Socor. Acesta crede că aceste dezvoltări au implicări grave pentru continentul european. "Maximizînd dependența energetică a Europei, Rusia obține mijloace de influență financiare și politice. Aceasta poate slăbi solidaritatea NATO și să dispartă Europa de la SUA și NATO", susține el. Oficialii europeni ințeleg despre aceasta vulnerabilitate din ce în ce mai mult, însă controlul Rusiei asupra rețelelor de distribuție, inclusiv rutele din Asia centrală, crește, lăsând Europei puține alternative. O opțiune discutată la conferința Mării Negre a fost propunerea de a începe a cumpăra gaz din bazinul Mării Caspice și Africa de nord. Miniștrii europeni de energie de asemenea au fost de acord de a dezvolta o strategie energetică comună, cu o propunere politica fiind pregătită pentru vara 2006 și un acord final fiind planificat pentru finele anului curent.
CAPITOLUL III
PARTICULARITĂȚI ÎN ASIGURAREA SECURITĂȚII REGIONALE. CAZUL TRANSNISTRIEI
Destrămarea URSS a plasat metropola fostului imperiu sovietic într-o poziție defensivă față de granițele sale. Pe rând, fostele republici sovietice și-au declarat independența, teritoriile respective și eventualele beneficii strategice pe care acestea le furnizau Moscovei trecând în jurisdicția capitalelor noilor state independente. Moscova a intenționat să își mențină sau chiar să-și refacă influența în aceste zone, prin mai multe mijloace, unele la limita legislației și a cutumelor internaționale, cele mai multe dincolo de această limită. Unul dintre procedee a fost utilizarea complicatei structuri de autonomii administrative a fostei URSS pentru suscitarea unor conflicte separatiste. În scopul aplanării acestora, în teritoriile respective trebuia să intervină armata rusă, stabilind astfel capete de pod prin care să influențeze zona nu doar militar, ci și politic și economic.
Transnistria este un astfel de caz, alături de Abhazia, Osetia de Sud și Nagorno-Karabah. Enclava Kaliningrad face parte din aceeași logică neo-imperială sau post-imperială a Moscovei de control al unor capete de pod în teritoriile vecine. De aceea se poate spune că toate aceste „crize înghețate” –la care s-ar mai putea alătura Belarus și într-o anumită măsură conflictele latente din estul Ucrainei (Malorusia și Crimea) – sunt doar părți ale unei probleme unice și coerente. O atare problemă așteaptă o soluție unitară și coerentă.
3.1. Evoluția conflictului transnistrean
De la primele intenții ale Chișinăului de a-și declara suveranitatea (1990) și apoi independența, organele puterii locale, în strânsă colaborare cu șefii Armatei a 14-a sovietice (dislocată în zona în care se află cel mai mare depozit de armament sovietic din Europa, la Tiraspol) și-au declarat, la rândul lor autonomia față de Chișinău și s-au plasat sub protecția militară și politică a Rusiei. La 2 septembrie 1990 se proclamă „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Transnistreană”, iar la 25 august 1991 această entitate își proclamă independența. Evenimentul se produce cu doar două zile înainte ca la Chișinău să se proclame independența Republicii Moldova, care includea și Transnistria.
Criza care a urmat a fost tipică pentru ceea ce a ajuns să însemne un „conflict înghețat” – escaladare militară – intervenție externă – încetarea focului sub auspiciile trupelor de menținere a păcii (rusești) – mini-crize provocate periodic între cele două entități. Conflictul militar s-a desfășurat în 1992. Republica Moldova, care nu avea o armată proprie, ci doar unități de poliție, a trebuit să facă față unor forțe superioare numeric și ca dotare (multe din armele folosite provenind din depozitele Armatei a 14-a de la Tiraspol). Conflictul s-a finalizat odată cu convenția încheiată între Boris Elțân și Mircea Snegur la 21iulie 1992.
Prin acest acord s-a înființat o Comisie Unificată de Control, formată din reprezentanți ai Chișinăului, Tiraspolului, Federației Ruse și OSCE, care era însărcinată cu deținerea controlului efectiv asupra zonei de securitate, adică asupra localităților în care s-au desfășurat confruntări violente. Sarcina Comisiei a fost să identifice și să soluționeze potențialele conflicte. Comisia funcționa prin consens, ceea ce dădea Rusiei o pârghie majoră de influențare a deciziilor. Din acest motiv, Moldova nu a putut obține eliminarea forțelor armate transnistrene ce se aflau (contrar acordului din 1992) în zona de securitate, teoretic sub controlul exclusiv al forțelor de menținere a păcii.
O a doua etapă a crizei a început odată cu semnarea în 1994 a unei declarații comune Mircea Snegur – Igor Smirnov (la Tiraspol), contrasemnată și de reprezentantul OSCE și de un reprezentant al președinției ruse. Dacă până atunci criza avea o componentă militară, iar acordurile semnate vizau în primul rând încetarea focului și menținerea păcii, de aici încep dezbaterile juridice și constituționale asupra statutului Transnistriei în cadrul Moldovei, precum și stabilirea unui sistem de garanții reciproce împotriva întoarcerii la conflict.
Acesta este momentul în care începe eliminarea barierelor pentru agenții economici din Transnistria, ceea ce a pus bazele pentru redresarea economică a zonei și, în virtutea acordurilor de liber tranzit vamal, a condus la transformarea Transnistriei într-un „rai” al crimei organizate, al evaziunii fiscale și traficului ilicit. Republica Moldova a eliminat orice control vamal la punctele de trecere dinspre Transnistria, în timp ce Tiraspolul a întrodus un control riguros lângă punctele de trecere dinspre Moldova. Transnistria și-a „legitimat” astfel frontierele față de statul față de care era în conflict legal și constituțional.
Ulterior, Transnistria a început să preseze tot mai mult pentru semnarea unui document care să statueze clar principiile constituționale care să guverneze relațiile dintre aceasta și Chișinău. Presat de Rusia și după mai multe ezitări, Chișinăul a semnat (prin președintele Petru Lucinschi) la 8 mai 1997 un memorandum pregătit de experții ruși. În acest document (memorandumul Primakov) era întrodusă noțiunea incertă de „stat comun”,care definea cadrul relațiilor dintre Chișinău și Tiraspol. Statul comun însemna frontieră comună, spațiu economic și juridic comun, spațiu comun de apărare, spațiu social comun. Problemele au apărut din cauza faptului că părțile în conflict au înțeles într-un mod particular definirea acestui statut comun.
Chișinăul concepe Moldova ca un stat unitar, suveran, cu organe centrale ale puterii, subiect unic de drept internațional, în cadrul căruia Transnistria posedă o largă autonomie regională. Transnistria vede în statul comun o confederație a doi actori cu statut egal (inclusiv subiecți diferiți de drept internațional) care,
prin acord, pot să decidă formarea unor organe care să aibă atribuții la nivel republican. Unul dintre efectele memorandumului Primakov a fost că Transnistria a câștigat dreptul de a elibera documente vamale de export – nu mai era vorba de situația prin care Chișinăul tolera tranzitul vamal transnistrean și aplica ștampila vamală, ci ceda Tiraspolului integral dreptul de a folosi această ștampilă.
În mai multe ocazii, președintele Vladimir Voronin a chemat Uniunea Europeană să joace un rol mai activ în rezolvarea conflictului din Transnistria. În iunie 2004 a lansat ideea unui pact de stabilitate și securitate pentru Moldova, care urma să fie garantat de actualii actori ai procesului de negociere, la care să se adauge UE, SUA și România. De asemenea, experți moldoveni au cerut un nou format de negocieri care să modifice actualul cadru de „2 plus 3”. Arhitectura formatului propus este aceea de „3 plus 3”, exclude autoritățile transnistrene și include UE, SUA și România. Această propunere a fost întărită și de parlamentul rezultat în urma alegerilor din 2005, care a lansat la 24 martie 2005 o declarație prin care cerea includerea UE, SUA și României în viitorul format de negocieri.
În 22 iulie 2005, la inițiativa lui Vladimir Voronin, Parlamentul de la Chișinău a adoptat o lege organică ce conține (pentru prima dată din 1992) principiile rezolvări conflictului transnistrean. Acestea sunt inspirate, în primul rând, din propunerile societății civile enunțate în 2004 și se bazează, mai ales, pe principiul celor „3D”: democratizare, demilitarizare, decriminalizare. Toate aceste evoluții sunt semnificative deoarece, până acum, scopul negocierilor cu Transnistria era partajarea puterii între cele două entități. Actuala lege încearcă să mute centrul de greutate al negocierilor dinspre CSI spre spațiul european de securitate și democrație. Inițierea acestei legi a fost însoțită de adoptarea altor prevederi care vizează reforma unor instituții precum Serviciul Securității Statului, Camera de Conturi etc. –reforme cerută de UE prin intermediul Planului de Acțiune UE – Moldova. Prin această lege, Transnistria este definită ca o entitate autonomă specială, parte inalienabilă a Moldovei. A fost întrodus dreptul localităților din stânga Nistrului de a ține referendumuri prin care să-și decidă apartenența la Transnistria, modalitate uzitată și în cazul regiunii autonome găgăuze.
Delimitarea competențelor va fi stabilită prin intermediul unei legi care se referă la statutul legal special al Transnistriei, în acord cu constituția moldovenească. Statutul special va fi negociat după formarea unor structuri alese democratic și după ce Rusia își va retrage trupele și armamentul. Transnistria va avea dreptul să își conducă propriile relații economice și umanitare externe, ceea ce este singurul vestigiu al vechilor planuri și procese de negociere propuse. De asemenea, Chișinăul nu mai concepe Transnistria ca o regiune rusofonă, plecând de la constatarea că majoritatea locuitorilor este formată din cei care vorbesc „limba moldovenească”, urmați de cei care vorbesc ucraineana și, abia apoi, de rusofoni. Actualmente, situația este clar defavorabilă moldovenilor, limba rusă fiind singura recunoscută oficial în regiune. În lege nu se fac referiri la mediatori, trupe de menținere a păcii, formate de negociere.
Deși rolul primordial al conflictului transnistrean a fost acela de a constitui o pârghie de influențare a Moldovei, acesta a devenit ulterior un instrument rusesc de gestionare a echilibrului strategic zonal – de influențare a opțiunilor de politică externă ale României, de evoluție a NATO spre est, având efecte chiar în relația globală SUA-Rusia. Astfel, miza conflictului a depășit cu mult importanța locală a secesiunii unei regiuni față de un stat.
Treptat acest conflict geo-politic s-a transformat, însă, într-o problemă de crimă organizată. Rețeaua criminală în care capi au autorităților transistrene sunt implicați parazitează uneori și mecanismele de decizie internaționale făcând dificilă adoptarea soluțiilor politice anti-criză. În evoluția acestui conflict, negocierile Chișinăului cu Transnistria au fost deseori lipsite de coerență. Perioadele de radicalism și inflexibilitate au alternat haotic cu cele de
tolerare a celor mai agresive și umilitoare acte ale administrației de la Tiraspol. De asemenea, Chișinăul nu și-a propus linii principiale de conduită în relație cu ceilalți actori implicați, Rusia, dar mai ales cu Ucraina, un alt actor foarte important.
Singurul efort consecvent a fost cel de internaționalizare a rezolvării conflictului și de implicare a unor instituții precum OSCE sau UE dar nici acestea foarte coerente și, oricum, fără rezultate notabile. După cum se știe, OSCE este un organism consensual, în care Rusia are drept de veto, astfel că rezultatele acțiunii acestui organism în problemă transnistreană au fost aproape nule, cu excepția angajamentului Rusiei (la summit-ul OSCE de la Istanbul din noiembrie 1999) de a-și retrage în termen de trei ani trupele din stânga Nistrului. Oricum, în lipsa modalităților de aplicare și control a îndeplinirii acestor angajamente, ele sunt goale de conținut, iar Rusia nu este constrânsă de nimic să le respecte.
Legea adoptată în 2005 este primul semn al unei concepții coerente în tratarea problemei Transnistriei. Depinde în egală măsură de actorii externi și de oamenii politici moldoveni dacă această nouă abordare va avea ca efect acte și politici propriu-zise.
De asemenea, este de remarcat aportul societății civile din Moldova în problemaTransnistriei, care în ultimii ani a formulat diferite abordări și soluții în această chestiune. O ultimă inițiativă în acest sens este memorandumul din 20 iulie 2005 al unor membri ai societății civile. Este foarte important ca soluționarea acestui conflict să nu mai fie lăsată exclusiv pe mâna unui număr mic de negociatori, a unor experți în manevre de culise și în târguri politice dubioase, deoarece această abordare a conflictului este exact ceea ce Moscova dorește.
3.2. Rolul UE în soluționarea conflictului transnistrean
Transnistria a devenit doar recent obiectul acțiunii politice a UE. Începând din 2003, UE a luat mai multe măsuri în legătură cu situația din Transnistria:
• în februarie 2003 a instituit interdicția privind acordarea vizelor conducerii transnistrene, interdicție reînnoită în 2004 (din acest punct de vedere, UE situează regimul Smirnov pe același plan cu regimul Lukașenko);
• a inițiat negocieri moldo-ucrainene cu privire la acordurile vamale și de frontieră;
• în noiembrie 2003 a intervenit – prin Înaltul Reprezentant Javier Solana – pentru determinarea guvernului moldovean de a nu accepta planul Kozak;
• a negociat un plan bilateral de acțiune cu Moldova în cadrul politicii de vecinătate europeană (ENP);
• în martie 2005 a numit un reprezentant special pentru Moldova în persoana diplomatului olandez Adriaan Jacobovits de Szeged și-a deschis în toamna lui 2005 un birou al Comisiei Europene la Chișinău.
Sarcinile acestui reprezentant vizează : a) întărirea contribuției UE la rezolvarea conflictului transnistrean, b) stabilirea unor contacte cu guvernul de la Chișinău și cu alți actori interni pentru a oferi UE consiliere în privința politicilor de urmat și c) dezvoltarea politicilor europene în relație cu Moldova și cu regiunea, în special în sensul prevenirii și soluționării conflictelor.
Chiar dacă nu este implicată în formatul de negocieri, UE a ales astfel să devină un actor a cărui opinie să fie influentă. UE vizează destructurarea grupurilor economice, politice și sociale care au făcut posibil acest conflict înghețat, precum și stopărea traficului ilicit și a contrabandei. Această abordare nu este clasică. În termeni de putere, ea este parte a politicii externe a UE de promovare a diplomației soft, civilizaționale. Se păre, însă, că UE nu vede România ca un factor important în relațiile cu Moldova, promovând în poziția de parteneri preferențiali ai Moldovei state precum Polonia și Lituania, în paralel cu o orientare mai degrabă spre perioada post-conflict și pe demersuri non-clasice.
UE nu insistă în retragerea trupelor ruse din Transnistria, considerând legitim punctul de vedere al Rusiei, în accepțiunea căreia acestea sunt trupe de menținere a păcii. În cazul implicării UE în acest conflict, întrebarea de fond este cât de mult intenționează Uniunea să tensioneze relațiile cu Rusia din cauza situației din Transnistria. Un prim răspuns, într-o viziune pesimistă, este dat de excluderea referirilor la conflictele înghețate din road map-ul asupra spațiului comun de securitate externă, asupra căruia s-a căzut de acord la summit-ul UE Rusia din 10 mai 2005. Până la epopeea legată de Memorandumul Kozak UE s-a aflat în expectativa în problema transnistreană. Formal, încă mai existau anumite speranțe că lucrările Comisiei Constituționale vor aduce vreun rezultat și că retragerea trupelor ruse va avea loc eventual pana la 1 iulie 2004 (un nou termen posibil pentru retragerea trupelor). Totuși, numărătoarea inversă pentru implicarea decisivă a UE în problema transnistreana a început. Cât va dura această numărătoare depinde de Moscova și Tiraspol. Deocamdată atât Moscova, cât și Tiraspolul fac totul pentru a accelera implicarea directa a UE in procesul de reglementare. Blocajul din Comisia constituționala mixtă și tensiunile dintre Chisinau și Tiraspol nu fac altceva decât să convingă că rolul actualilor mediatori nu este suficient pentru o reglementare viabilă al conflictului.
Planul rus de federalizare înaintat în noiembrie 2003, dar și lipsa de subtilitate cu care Moscova a propus menținerea unei forțe rusești de pace de 2000 de soldați până în 2020 în Moldova au fost elocvente pentru a arăta prioritățile Rusiei în procesul de reglementare transnistreană. Memorandumul Kozak nu a fost o șansă de reglementare al conflictului, ci o simpla tentativă de menținere a trupelor rusești în Moldova. Iar problemele din Transnistria nu pot fi rezolvate prin prezența unor trupe militare, ci cu o misiune de poliție civila care ar contribui la combaterea crimei organizate, traficului, corupției, lipsei de democrație etc. Atâta timp cât experiența Rusiei în "operațiuni de pace" civile se rezuma în mare parte la participărea cu 5 milițieni la Misiunea de Poliție a UE în Bosnia, este clar că soluționarea conflictului transnistrean nu poate fi una "estică". Într-un context mai larg, anumite tendințe din politica externă și internă rusă creează un mediu în care UE va fi constrânsă să accelereze procesul de luare a deciziilor față de vecinii din Est. Prîntre principalele semnale negative venite de la Moscova se număra:
doctrina de "lovituri preventive" în CSI anunțată de Moscova în septembrie 2003,
conflictul cu Ucraina în strâmtoarea Kerci,
presiunile asupra Moldovei și Georgiei (reuniunea liderilor din Abhazia, Osetia de Sud și Ajaria la Moscova în timpul crizei georgiene),
problemele economice și politice în relațiile cu UE legate de aderarea Rusiei la Organizația Mondială a Comerțului, cazul Hodorkovski, lipsa de claritate în perspectivele Kaliningradului etc.
Parțial răspunzând acestor realități, discuțiile din cadrul UE despre Moldova a fost transferate în dimensiunea militară. Șefii de State Majore ale celor 15 membri UE au discutat posibilitatea de a contribui prin forțe militare și civile la o operațiune de pace în Moldova, urmând ca problema să fie discutată și pe plan intern. Atâta timp cât Moldova nu va accepta soluții impuse unilateral de Rusia, șansele pentru o reglementare "europeană" a conflictului transnistrean sunt amplificate de acțiunile Rusiei. Orice tentativă a Rusiei de a obstrucționa procesul de negocieri pentru a da o "lecție" guvernului de la Chișinău sunt cea mai bună rețetă pentru implicarea UE în procesul de reglementare. În acest sens spațiul de manevrare al Rusiei este relativ limitat. UE se va implica mai mult în procesul de reglementare transnistreană, dar fără gesturi spectaculoase și simbolice. Mecanismele de implicare a UE vor fi mai subtile, și nu foarte formale. Atât UE, cât și SUA au reiterat sprijinul pentru formatul pentalateral de negocieri în formula actuală (Chișinău, Tiraspol, Rusia, Ucraina și OSCE). Ceea ce înseamnă ca UE nu se va implica în calitate de mediator în viitorul apropiat. Este un mesaj adresat Rusiei prin care se sugerează că "UE nu se implică formal în procesul de negocieri, dacă Rusia nu întreprinde acțiuni unilaterale ca în cazul Memorandumu-lui Kozak". Totodată, nimeni nu împiedică UE să trimită un observator pentru a asigura transpărență procesului de negocieri în format pentalateral. În același timp, UE pare să accepte perspectiva de a deveni unul din garanții soluționării, în timp ce OSCE, Rusiei și Ucrainei le va reveni în continuare rolul de mediatori. Astfel, în afară de cei doi garanți existenți – Rusia și Ucraina (OSCE nu este garant) – va apărea un al treilea garant – Uniunea Europeană. Ce presupun aceste garanții rămâne de văzut. Moldova trebuie să formuleze clar ce tip de ajutor așteaptă din partea UE în problema transnistreană. Apelurile guvernului de la Chișinău către UE trebuie să evite accentuarea excesivă a contribuției financiare din partea Uniunii. Moldova trebuie să ceară implicare politică în primul rând – în mecanismul de negocieri și în sistemul de garanții. Iar contribuția financiară a UE (fonduri de reconstrucție) va veni în dependența de rolul politic și de securitate pe care îl va avea UE în soluționarea conflictului.
Politica "Europa lărgită" ridică o serie de probleme pentru Moldova. Atitudinea rezervată a Chișinăului față de această inițiativă poate fi menținută și în următorii câțiva ani. Oricum, implementarea acestei politici va începe câtre sfârșitul deceniului, iar beneficiile sale sunt pe termen lung. Reușita demersurilor Moldovei de includere în Procesul de Stabilizare și Asociere depinde de doi factori: politicile interne (democratizare și reforme economice) și rolul pe care îl va avea UE în reglementarea transnistreana. Cu cât mai mare va fi implicarea politică a UE, cu atât mai accentuat va fi interesul UE de a face din reglementarea transnistreana un succes. Un rol cheie (chiar și indirect) pentru UE în procesul de negocieri cu Transnistria și în mecanismele de garanții vor mări șansele Moldovei de a fi acceptată în PSA. Într-un interviu acordat Agenției BASA-press de Javier Solana, secretar general al Consiliului Uniunii Europene, ex-comisar al Uniunii Europene pentru Securitate și Politica Externă, fost secretar general al NATO, la întrebarea – Uniunea Europeană (UE) și Republica Moldova vor avea o frontieră comună, probabil deja în anul 2007, fapt pentru care blocul respectiv este interesat ca pacea și stabilitatea să domine la linia estică a hotarului sau. Președinția olandeză a OSCE a propus expedierea de trupe UE pentru o operațiune de consolidare a păcii în R. Moldova, în particular în regiunea transnistreana, și această inițiativă a fost recent discutată la Bruxelles, în cadrul Comitetului politic și de securitate al UE. Care sunt rezultatele discuțiilor în acest subiect?, demnitarul european a răspuns: Discuțiile în cadrul UE cu privire la opțiunile posibile în vederea susținerii progresului înregistrat în R. Moldova fac parte dîntr-o inițiativă generală mai largă de consolidare a relațiilor de colaborare cu Moldova și au drept scop oferirea unui rol potrivit și logic Uniunii Europene în procesul de soluționare a conflictului transnistrean. Prioritățile noastre în problema respectivă sunt clare: atenția principală urmează a fi focalizată asupra negocierilor politice, fară care discuțiile cu privire la diversele opțiuni de consolidare a păcii riscă să devina unele pur academice. Pentru a ajunge la un astfel de acord, este necesar ca ambele parți să-și asume responsabilitatea deplină și să acționeze în spiritul bunei credințe și compromisului. Noi am înregistrat unele semnale pozitive în acest sens în lunile trecute, însă sunt necesare noi eforturi. La etapa preliminara UE studiază diferite opțiuni în vederea constituirii unei eventuale forțe de consolidare a păcii sub egida OSCE. UE a declarat deja că este disponibilă să susțina implementarea oricarui acord de pace, care va include, de asemenea, propuneri cu privire la posibile contribuții militare și civile“.
Tot acest demnitar a menționat că “În UE există un consens larg în vederea unei angajări mai ample în problemele R. Moldova. Acest stat este vecinul nostru și noi dorim să fortificăm relațiile pentru a explora pe deplin potențialul cooperării. Noi am întreprins deja o serie de acțiuni în aceasta direcție, inclusiv prin eforturi diplomatice mai precise și o participăre directă la lucrările Comisiei Constituționale Mixte, în calitate de observator. În plan strategic, dezvoltarea politicii "Europei Extinse" a UE, care a fost lansată de mine și de Comisarul pentru Afaceri Externe, Chris Patten, în anul trecut, este o altă expresie a determinării noastre de a construi relații mai strânse cu R. Moldova”. Din afirmațiile sale reiese clar că UE dorește să colaboreze pozitiv cu Rusia în cazul Republicii Moldova, într-o serie de probleme, și sunt convins că noi vom obține progrese pe măsura ce vom avansa în această direcție în lunile și anii care vin. Noi vom insista în continuare asupra retragerii depline a soldaților și munițiilor rusești, în conformitate cu deciziile de la Istambul și Porto. Este necesar ca acest proces să fie reluat imediat. Daca în colaborarea dintre UE și Rusia vor apărea modificări în problema alegerii celei mai bune opțiuni pentru viitoarea forță de stabilizare, sunt convins că noi vom putea elabora modalitățile necesare pentru consolidarea colaborării în acest domeniu.
3.3. Asistența pacificatoare UE-Rusia în Moldova
Republica Moldova se află în imediata periferie a Uniunii Europene și Rusiei. Pentru Bruxelles, importanța Moldovei va crește odată cu extinderea. Acest mic stat deja este o poartă de trecere criminală în Europa în ce privește traficul cu droguri și armament și, în special, traficul cu ființe umane. Până la moment, Moldova nu a primit atenția internațională de care are nevoie. Aceasta este cu atât mai importantă pentru UE, având în vedere legăturile strânse cu România. În 2002, Parlamentul moldovean a decis să permită dubla cetățenie, deschizând cetățenilor moldoveni posibilitatea de a obține cetățenia României. Și odată ce se planifica ca România să obțină calitatea de membru a UE în 2007, aceste probleme privind cetățenia sunt de importanță vitală pentru România. Până la moment, UE a dispus să lucreze cu România pentru întărirea viitorului hotar extern. În paralel, totuși, UE trebuie să lucreze îndeaproape cu Moldova. UE nu a luat careva măsuri în privința conflictului Moldovei cu Transnistria (Republica Moldovenească Nistreană sau RMN), regiunea cea mai de est a Moldovei care și-a declarat independența după conflictul din 1992. În pofida implicării OSCE, la moment există puțin progres în soluționarea conflictului. Dacă situația se va menține astfel, există pericolul ca Moldova să devină o „gaură neagră” în frontiera Europei, radiind instabilitate pe plan extern în timp ce se va destrăma pe plan intern. Autoproclamata RMN este centrul gravitațional a tuturor slăbiciunilor Moldovei. Așadar se resimte nevoia unei intervenții internaționale pentru lansarea procesului de soluționare. UE și Rusia sunt într-o poziție corespunzătoare pentru a pune la punct o strategie care va combina presiune politică de nivel înalt cu asistență economică în sectoare specifice, precum și o prezență militară limitată. Situată la granița dintre fosta Uniune Sovietică și Balcani, Moldova este unică prin faptul că poate conjuga atât interesul și influența Rusiei cât și a UE. În cazul unei gestionări cuvenite, acest spațiu subtil de convergență ar putea oferi condiții favorabile pentru o cooperare practică. Mai mult decât atât, conflictul din Moldova nu impune careva probleme imposibile. Conflictul nu este atât etnic sau de comunități cât unul al „elitelor”. Cazul Moldovei nu are nici o asemănare cu tensiunile de comunități care există în alte zone balcanice de conflict. Lăsând la o parte nuanțele, putem afirma că există puține pericole pentru o prezență internațională în teritoriu. Această situație relativ pașnică oferă timpul necesar activităților de planificare dintre UE și Rusia, în vederea asigurării optime a instrumentelor în UE (politice, economice și de gestiune a crizelor) și relațiile sale cu Rusia. Soluționarea acestui conflict necesită o intervenție politică de amploare. Acesta este avantajul UE față de OSCE. Bruxelles poate convinge prîntr-un complex de măsuri politice și economice în regiune, ceea ce OSCE nu poate face. Mai mult decât atât, UE este mult mai interesată, de urgență, decât OSCE la o asemenea soluționare. Scopul UE este de a lansa o nouă dinamică în regiune. Este nevoie de o constantă presiune politică la nivel înalt pentru a stimula părțile, și RMN în special, în vederea unei soluționări formale a conflictului. Ponderea politică și economică a UE în relațiile sale cu România, un candidat la aderare, Moldova și Ucraina, oferă mecanisme în acest scop în ce privește RMN. Viitorii membri ai UE, în special Polonia, doresc cu tot dinadinsul prezența UE în regiune. Chiar înainte de a fi membru, guvernul Poloniei a inițiat cu vecinii săi un proiect de „Dimensiune Estică” a UE, concentrându-se asupra Ucrainei, Bielorusei și Moldova. Mai mult decât atât, conducerea Moldovei dominată de comuniști pretinde un rol mai mare al UE în conflict față cu RMN. Desigur, Ucraina (și poate chiar și Bieloruia) ar susține un rol mai mare al UE în regiune. În plus, ponderea diplomatică a Rusiei în Moldova și Ucraina va fi de o importanță vitală. UE ar putea de asemenea conta pe forțele pacificatoare rusești deja prezente în zona de conflict. Aceste forțe vor trebui reduse și integrate într-o nouă operațiune, împuternicite cu un nou mandat. De la pacificatori, ei pot deveni observatori militari, activând împreună cu observatori ai statelor membre ale Uniunii Europene. Următorii ani ar putea fi ani hotărâtori pentru acest conflict, conjugând un guvern comunist pro-rus din Moldova, o Rusie mai flexibilă, cu o coordonare internațională sporită în ce privește proiectul OSCE de soluționare a conflictului. După cum se examinează, o abordare comună UE-Rusia la conflictul din Moldova, depășind greutățile politice și economice în soluționarea crizei, ar putea oferi un cadru pozitiv pentru asigurarea unui progres de lungă-durată.
Există două argumente împotriva unei abordări comune. În primul rând, UE deja intervine deplin în Balcani. Mai mult, în Moldova nu sunt vărsări de sânge, deci nu există nici vreo urgență. Statu-quo-ul a continuat timp de un deceniu, să-l lăsăm să mai existe încă zece ani. La o privire pe termen scurt, acest argument nu este totalmente greșit. Principiile unei politici a UE față de conflictul moldovean au fost proiectate de Secretariatul Consiliului UE, dar nu evoluat de la statutul de principii, în general, din aceste motive (și din cauza coliziunilor birocratice din cadrul Bruxelles-ului). Totuși, în curând UE va trebui să-și întoarcă fața spre Moldova. Și la construirea relațiilor cu Moldova, UE nu poate ignora conflictul cu RMN. O nouă abordare ar produce efecte nu doar asupra Moldovei, ci și în întreaga regiune instabilă din vecinătatea imediată a UE, cu efecte „epidemice” asupra relațiilor cu Ucraina și Bielorus. UE nu poate să se extindă, să construiască un nou zid și apoi să se retragă după el. Comunicarea Comisiei asupra unei Europe Mai Largi (11 martie 2003) recunoaște această situație. RMN este privită ca un pericol pentru procesul general al Moldovei de „consolidare a statalității, politicii și de dezvoltare durabilă”. Ca răspuns la acest pericol, Comunicarea subliniază că UE ar trebui să fie pregătită să participe la un aranjament post-conflict de securitate internă și să preia locul de lider la reconstrucția și dezvoltarea post-conflict. Cel de al doilea argument este că Rusia niciodată nu va permite o asemenea operațiune: fosta Uniune Sovietică a fost declarată drept o zonă exclusivă a intereselor rusești. În interviurile acordate la finele anului 2002, opiniile unei părți a guvernului rusesc variază de la o respingere expresă la un diplomatic „poate”. Dacă UE va oferi Rusiei o participăre semnificativă la noua abordare a conflictului, neîncrederea rusească ar putea dispărea. Ideea esențială este de a determina cum poate participa Rusia fără a aduce atingere intereselor UE. Pentru aceasta va fi nevoie de a organiza discuții cu Moscova privind noua abordare. Modalitățile existente de participăre la operațiunile UE permit crearea condițiilor în care îngrijorările Rusiei de a fi exclusă să fie potolite. Numeroși experți ruși, dar nu puțini oficiali, recunosc că o prezență europeană crescândă, inclusiv militară, în regiunea CSI este doar o chestiune de timp. Pornind de la aceasta, unii au afirmat că Rusia ar trebui să atragă UE în fosta Uniune Sovietică mai devreme și cu Rusia, decât mai târziu și în conflict cu Rusia. O abordare comună pentru Moldova poate fi aplicată cu Moscova pe aceste principii. Precum scopul nu va fi nici să-i confere Rusiei, așa cum este în Balcani, rolul unui partener junior modest. O nouă abordare pentru Moldova cere eforturi comune; dacă Rusia trebuie să accepte inevitabilul, ea ar putea fi de acord cu aceasta în cele mai favorabile condiții.
În cele ce urmează vor prezenta un studiu de caz pentru o posibilă abordare comună UE-Rusia pentru soluționarea conflictului din Moldova. Această abordare va fi în primul rând politică, solicitând o atenție și politică coordonate din partea tuturor părților cu o participăre mai redusă a elementului de gestiune al crizelor. O combinație de factori creează o situație care emană potențial. OSCE a conceput un pachet de soluționare care a cunoscut susținerea principalelor părți externe, Ucraina, Rusia și chiar Statele Unite prin conducerea lor din cadrul OSCE. Contextul regional de asemenea este favorabil, cu România învecinată care așteaptă să devină membru în 2007 și Ucraina (și poate chiar Bielorus) care exprimă o mare dorință de a avea relații mai strânse cu Bruxelles. Rusia, sub conducerea lui Putin, nicicând nu a fost într-atât de deschisă în intervențiile internaționale în spațiul fostei Uniuni Sovietice. Mai mult decât atât, în pofida tuturor disensiunilor sale cu Bruxelles, Moscova este dispusă să inițieze un dialog mai profund în materie politică și de securitate cu UE și statele sale membre. În același timp, UE a început să ia în serios realitatea noilor frontiere și noilor vecini pe care îi va avea după extindere. Plus la asta, costurile unei noi abordări pentru Moldova sunt esențialmente politice, necerând intervenții miliate cu excepția misiunii de observatori. Toate piesele pentru a o soluționa sunt la locul lor în Moldova; rolul UE ar fi de a le integra astfel încât să rupă inerția care s-a instaurat pe parcursul ultimului deceniu. Comunicarea Comisiei din 11 martie 2003 asupra unei Europe mai Largi propune ca UE să-și asume o operațiune de securizare post-conflict în Moldova și reconstrucție, însă fără a oferi mai multe detalii. Abordarea prezentată în cele ce urmează poate ajuta la suplinirea unora din lacune. Înainte de a cerceta structura unei posibile operațiuni, merită să examinăm starea de lucruri care înconjoară conflictul în Moldova. Până în anul 2000, în total șase factori au dus la un status quo durabil. 1) Slăbiciunea Moldovei Moldova este un stat foarte slab. În trecut una din cele mai sărace republici ale URSS, Moldova este astăzi cea mai săracă țară din Europa. Ea a luat calea reformelor, care este reflectată în aderarea sa la OMC în 2001. Totuși, criza din 1998 din Rusia a cauzat o lovitură puternică. Ratele de creștere au scăzut, veniturile s-au diminuat, inflația a crescut, salariile din sectorul public au slăbit definitiv și balanța de plăți a Moldovei a cunoscut un indice negativ. După unele date, 700.000 de moldoveni au părăsit țara în calitate de emigranți economici. În plus, Moldova are datorii externe împovărătoare, iar stingerea acestora ia mai mult de 50% din buget. 2) RMN separatista. Pe malul stâng al râului Nistru, regiunea de est a Moldovei, Transnistria și-a declarat independența. RMN și-a stabilit toate atributele unui stat, inclusiv forțe armate și un președinte (un rus, Igor Smirnov). Conflictul are un substrat etnic (rușii și ucrainenii reprezintă circa 51% dîntr-o populație de 650.000 de oameni), dar rădăcina lui nu este de natură etnică. De fapt, el reprezintă o luptă politică al „elitelor” din RMN pentru controlul în regiune. Începând cu 1992, RMN s-a consolidat datorită poziției sale drept o zonă de tranzit al traficului și infracționalității de-a lungul întregii sale frontiere cu Ucraina și la Marea Neagră. Un regim autoritar, criminalizarea profundă a regiunii, afectează Moldova prin pierderi enorme la capitolul veniturilor și menține în regiune traficul cu arme și alte feluri de trafic. Liniile energetice ale Moldovei trec prin RMN, care de asemenea posedă complexe industriale importante și unica centrală energetică a Moldovei, așadar, acea reformă economică temeinică nu este posibilă fără ea. 3) Contextul regional nefavorabil. Contextul regional este împotriva consolidării Moldovei. Moldova are datorii imense față de Rusia, care este unicul ei furnizor de energie. Plata acestor datorii este un permanent punct de discuții. La frontierele sale vestice, relațiile moldovenești cu Romînia nu sunt pe deplin reglate. În anul 2000 a fost inițiat un tratat bilateral însă nu a fost semnat de către guvernul român care veniseră la putere în 2001. La frontierele sale estice până nu demult, legăturile cu Ucraina erau încordate din cauza acuzărilor Moldovei că Kiev nu a contribuit cu nimic la combaterea traficului din RMN. 4) Interesul rusesc. Susținerea militară rusească a fost un factor important în victoria RMN-ului din 1992. În anii 1990, Rusia continua să ofere susținere limitată RMN-ului, prin livrări de gaze și prezența forțelor pacificatoare rusești pe malurile râului Nistru. Pe lângă aceasta, ministerul rus al apărării a moștenit de la Uniunea Sovietică armata a 14-a și armele sale masive și stocurile de muniții, localizate pe teritoriul RMN. În anii 1990, Rusia a ezitat să-și abandoneze prezența militară în Moldova, din cauza poziției sale strategice față de granița cu Ucraina în calitate de bastion în Balcani. 5) Activitatea pacificatoare inconsecventă. În 1992 a fost inițiată o activitate pacificatoare de către Rusia cu consimțământul Moldovei și a separatiștilor. Operațiunea este tripartită: ea cuprinde trupe din Rusia, Moldova și RMN. Operațiunea este direcționată prin întâlniri săptămânale a Comisiei Unificate de Control (CUC), în care Rusia, Moldova și RMN au drepturi egale. OSCE și Ucraina de asemenea participă la CUC în calitate de observatori. Acest mecanism pacificator a devenit în final o parte a problemei. Pe teren, trupele pacificatoare mențin posturi statice, care a permis RMN-ului să trimită „forțe de securitate” suplimentare în Zona de Securitate de-a lungul râului Nistru între cele două Moldove. Mai mult decât atât, dreptul de veto acordat RMN în CUC a împiedicat intervenția mai hotărâtoare a OSCE și a zădărnicit propunerile Moldovei de a elibera Zona de Securitate. 6) Prezență internațională „slabă”. Moldova nu a apărut foarte aproape pe radarele organizațiilor internaționale. Misiunea OSCE a fost trimisă în anul 1993 cu sarcini începând cu inspecția patrimoniului militar rusesc, până la mijlocirea negocierilor dintre Moldova și RMN. Dar Misiunea este alcătuită din doar opt membri și deci întâlnește serioase piedici de ordin fizic. UE are o prezență nesemnificativă în Moldova. Unele schimbări s-au produs în 2001, când Moldova a aderat la Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est și Comisia Europeană a aprobat Strategia pe anii 2002-2006. Totuși, natura politicii UE nu s-a schimbat: UE are o pondere limitată în Moldova și ea nu are vreo strategie în ce privește RMN. Pe parcursul anilor 1990, status-quo-ul a fost menținut prîntr-o combinație a acestor factori. Pe lângă aceasta, în timp ce continua războiul din fosta Iugolsavie, intervenția internațională în rezolvarea conflictului nu era o urgență; acolo unde, în contrast cu Iugoslavia, nu au mai existat careva conflicte armate. Iar urmărirea de catre Rusia a intereselor sale în Moldova în mod exclusiv făceau ca prețul unei intervenții internaționale în Moldova să fie prea mare, mai ales luând în considerare relativa lipsă de urgență. Aceste condiții au permis RMN separatiste de a se consolida, în pofida nerecunoașterii pe plan internațional. Acești factori trec prîntr-o schimbare. În primul rând, în ciuda instabilității, războaiele din Balcani au încetat și a fost creat un cadru regional pentru stabilitate pe termen lung. Această împrejurare oferă UE un spațiu mai mare pentru a se gândi la necesitățile sale de securitate născute din apariția noilor vecini in est. După cum s-a mai menționat, UE a recunoscut necesitatea punerii la punct a unei strategii de vecinătate pentru regiune. Această strategie va include o atenție specială față de Moldova și conflictele sale. Politica Rusiei față de Moldova s-a schimbat. Sub conducerea președintelui Putin, relațiilor rusești cu RMN au devenit mai dure și au fost stabilite legături strânse cu președintele comunist al Moldovei, Vladimir Voronin, inclusiv acordul privind un nou Tratat de prietenie și colaborare. În linii generale, contextul regional este mult mai favorabil la moment pentru Moscova în comparație cu situația de la începutul anilor 90: Relațiile cu Moldova s-au ameliorat și au fost stabilit legături mai strânse cu Ucraina. În consecință, Moscova are o poziție mai puțin defensivă în privința regiunii și în privința posibilității unei prezențe internaționale mai accentuate. Mai mult decât atât, Putin și-a arătat voința de a dezvolta relații mai strânse cu UE. În condiții potrivite, un rol mai aprofundat al UE, chiar o abordare comună, ar putea corespunde cu noile interese ale Rusiei față de Moldova – de a susține o conducere „prietenoasă” în Moldova – și față de Europa – de a adăuga substanță dialogului Rusia-UE. Mai mult decât atât, de la Summit-ul OSCE de la Istanbul din 1999, conflictul a primit o nouă valență a atenției internaționale. La Istanbul, Rusia s-a angajat să-și retragă stocurile masive de echipament militar și muniții, majoritatea în localitatea Colbasna, în RMN până la finele anului 2002. Lucrurile au evoluat puțin; doar șase garnituri de tren au fost repatriate. În ciuda acestui fapt, procesul a început sub monitorizarea OSCE. OSCE de asemenea a oferit asistență la casarea stocurilor de echipament transportarea cărora este prea periculoasă. Mai important, Misiunea OSCE a prezentat un document în 2002 privind soluționarea definitivă a conflictului, care ar avea ca efect transformarea Moldovei într-o republică federativă și acordarea de drepturi semnificative RMN-ului în calitate de unitate „administrativ teritorială”. Prima dată în istoria negocierilor, care au fost blocate și reinițiate în decursul întregului deceniu, există un consens internațional: proiectul de acord are susținerea Rusiei și Ucrainei, precum și a Statelor Unite, care de asemenea a luat o poziție mai dură față de conflict prin președenția sa în OSCE. Mai important, în februarie 2003 președintele Moldovei, Vladimir Voronin, a propus scrierea unei noi constitutii a Moldovei cu participăre transnistreană în vederea găsirii unei soluții constituționale al conflictului. Elaborarea unei noi Constituții va solicita susținere și expertiză externă, și, mai larg, o încurajare internațională consecventă pentru a susține și finaliza procesul, care cu ușurință ar putea fi zădărnicit de divergențele din societatea moldoveană și încăpățânarea transnistreană. UE ar putea interveni aici și oferi cadrul necesar pentru menținerea discuțiilor constituționale și a se asigura că obstacolele care apar sunt depășite. O operațiune catalizatoare comună merită în primul rând să reiterăm limitele obiectivelor UE în Moldova. Scopurile nu ar fi: 1) de a picta Moldova în culorile Uniunii Europene; 2) de a „scoate” Rusia din regiune; 3) de a efectua o operațiune militară în RMN. Prin contract, o nouă abordare ar avea trei componente:
Componenta politică:
1) Scopul abordării EU-Rusia la nivel politic ar fi de a fi un pilon de avangardă al angajamentului internațional prin crearea unui “Grup Regional de Lucru” (Regional Task Force sau RTF), alcătuită din OSCE, Rusia, Ucraina, Moldova și România, precum și reprezentanții instituțiilor financiare internaționale. De asemenea, este crucial ca autoritățile RMN să fie invitate de a participa la RTF, pentru a include viziunile lor și de a crea un forum în care ei să fie presați. RTF ar oferi o direcționare strategică negocierilor și va oferi un larg cadru pentru coordonarea politicilor tuturor actorilor implicați.
2) Prezidată în comun de UE și Rusia, prin Reprezentanți Speciali, Grupul de Lucru Regional ar lucra în vederea exercitării presiunii asupra părții moldovene și, în special, asupra celei din RMN de a accepta acordul înaintat de OSCE în 2002. Aceasta ar necesita vizite la nivel înalt și o vizibilitatea semnificativă de a crea impresia inevitabilității și de conlucra asupra diferitelor componente ale prezenței internaționale în regiune.
3) Presiunea politică va trebui să includă o atenție deosebită pentru Ucraina, cu scopul închiderii frontierelor cu RMN și de a pune capăt traficului în regiune. Actuala politica a UE deja prevede măsuri pentru fortificarea frontierelor Ucrainei. O atenție și un suport material mai mare trebuie acordate cu frontierele sale cu RMN în special.
4) Grupul de Lucru Regional va acționa în calitate de „garant al securității” pentru implementarea planului de soluționare al OSCE.
Componenta economică:
1) Odată ce UE începe dezvoltarea unei “Initiative pentru noii vecini” în regiune, trebuie de acordat atenție creării măsurilor de încurajare pentru a susține soluționarea problemei moldave. Procesul de stabilizare și asociere în Balcani este un exemplu interesant având în vedere scopul său explicit de asociere viitoare cu UE drept mijloc de a aplica o presiune asupra statelor din regiune. Ideea este nu de a oferi posibilitatea calității de membru Moldovei, care nu este rațională la moment. Totuși, posibilitatea pe termen-lung a unei forme similare de asociere, drept un nou „vecin”, cu UE poate fi privită ca o opțiune.
2) În același timp, sensibilitățile politice ale conducerii RMN, un domeniu profund anti-occidental, trebuie luate în considerare prin asigurarea unui proces pe termen lung în cadrul cărui și opiniilor lor vor fi auzite.
3) Pe lângă aceasta, UE ar trebui să mediteze asupra coordonării politicii sale față de Moldova cu FMI și Banca Mondială în vederea obținerii unei capacități optime de a influența situația. Reluarea activității acestora în Moldova și o extindere a activităților lor asupra RMN trebuie luată în calcul drept o influențare pozitivă asupra procesului de negocieri.
Componenta de gestiune a crizelor:
1) Nu există temeiuri pentru o intervenție militară în Moldova. Acest perimetru este prea militarizat și Rusia deja are forțe pacificatoare în teritoriu. Zona de Securitate dintre Moldova și RMN este plină cu forțe pacificatoare tripartite și „forțe de securitate” ilegale ale RMN și „puncte vamale”. Totuși, o Misiune Militară de Observare UE-Rusia care va fi mai mare ca mărime decât actuala operațiune a OSCE care are mai multe drepturi și obligații formale, ar putea fi luată în considerare. Elemente ale forțelor pacificatoare rusești ar putea participa la Misiunea Militară de Observare, împreună cu observatorii militari ai statelor membre ale UE.
2) Mandatul Misiunii Militare de Observare ar putea consta în demilitarizarea zonei de conflict prin următoarele acțiuni:
– oferirea asistență materială suplimentară guvernului rusesc, la procesul de casare a stocurilor de armament a fostei armate a 14-a:
– oferirea asistenței către RMN pentru demobilizarea numeroaselor sale „gărzi de frontieră”, „colaboratori vamali” și „forțe de securitate” prin crearea unei forțe neînarmate unice (denumită Forța Nistru), bazată în RMN și contând pe populația locală, după modelul Trupelor de Protecție din Kosovo;
– prin oferirea instruirii și asistenței materiale la crearea pazei de frontieră moldovene/RMN care vor fi amplasate la frontiera PMT cu Ucraina;
– prin înlocuirea funcției Misiunii de Observatori a OSCE de monitorizare a Zonei de Securitate, de către Misiunea Militară de Observare, acționând prîntr-un mandat mai larg. Acest mandat va include monitorizarea Forței Nistru și posturile comune de frontieră la frontiera de est cu Ucraina;
– prin abrogarea vechiului mecanism CUC și crearea unei noi „Comisii Comune de Securitate” care va avea întruniri săptămânale pentru a monitoriza toate evenimentele din Zona de Securitate și la frontieră. Noua Comisie va fi prezidată în comun de Rusia și UE, și va inlcude OSCE, Moldova, RMN și Ucraina. Comisia Comună de Securitate va fi controlată de Grupul de Lucru Regional.
Costurile coordonării de către UE a noii abordări vor fi în principal politice, calculată sub forma energiei și atenției Bruxelles-ului și a statelor membre în inițierea unui proces și perpetuarea lui însoțit de o vizibilitate și presiune la nivel înalt. O asemenea acțiune nu a fost imposibilă pentru Bruxelles. Presiunea rapidă și profundă în Macedonia, coordonată cu actorii-cheie, a fost elementul de bază pentru soluționare. Avantajele progresului asupra situației din Moldova ar avea impact nu doar asupra acestui stat slab, ci asupra întregii regiuni instabile. O abordare comună de asemenea va crea un precedent de acțiune comună cu Rusia (utilă în cazul unei eventuale crize în Belarus) și cu certitudine va adăuga dinamică dialogului politic cu Rusia într-o regiune ce prezintă interes comun și urgență.
3.4. Impactul conflictului transnistrean asupra securității regiunii Mării Negre
Conflictul transnistrean are un impact puternic și semnificativ asupra securității bazinului Mării Negre, prin multiplele implicații pe care le generează pe toate planurile (social, economic, militar, cultural, al relațiilor internaționale). Astfel, ramînerea acestui conflict într-o stare „de așteptare a soluționării sale” menține în zonă o sursa de insecuritate și instabilitate, care afectează atât climatul din regiune, cât și natura relaților dintre statele riverane Mării Negre. Astfel, se perpetuează o stare de suspiciune și neîncredere între statele cu interese în Transnistria, ceea ce are efecte colaterale semnificative, pe toate planurile (economic, politic, militar, al relațiilor interstatale). În plus, nesoluționarea conflictului este un pericol pentru securitatea din zonă și prin materializarea practicii „faptului implinit”, în sensul că un grup uman dîntr-o țara, susținut de forțe externe adecvate, poate produce o separare teritoriala, practic, o secesiune într-un stat suveran și independent, creand astfel o „noua” entitate statala. Comunitatea internațională, de regula, nu acceptă o asemenea atitudine și acțiune practică, fiind constant împotriva secesiunilor teritoriale, care, odată acceptate, deschid „Cutia Pandorei” în acest domeniu.
Pe plan economic, impactul este evident. Deși așa-zisa Republica Transnistreana nu este recunoscută internațional ca stat suveran și independent, aceasta întreține și dezvoltă o amplă rețea de schimburi comerciale în cele mai diverse domenii – de la bunuri civile la armament și muniție – cu multe state ale lumii. În aceste context, se pot aminti vînzările de armament către Balcanii de Vest, Iran, Irak, unde sunt conflicte armate în plină desfășurare. Practic, întregul comerț desfășurat de separatiștii din Transnistria este unul ilegal, întrucat încalcă legile statului caruia aparțin de drept – Republica Moldova. Cei care au legaturi comerciale cu Tiraspolul știu acest lucru, dar interesele economice de grup sunt mai puternice decat normele și cutumele relațiilor internaționale. Totodată, potrivit mass-media de la noi și din alte state, în Transnistria se derulează activități ce țin de crima organizată – spălare de bani, trafic de droguri, de ființe umane, de armament. În plus, acest teritoriu reprezintă un spațiu în care terorismul internațional poate afla loc de pregătire, aprovizionare și refugiu. De asemenea, conflictul transnistrean poate fi apreciat ca o frîna în realizarea obiectivelor economice ale statelor riverane Mării Negre, prin concurența neloiala pe care Tiraspolul le-o face în multe sectoare. Sub aspect militar, conflictul transnistrean reprezintă un pericol continuu pentru pacea și securitatea din regiune. El se poate activa oricand și făra eforturi prea mari. Va fi suficient ca doar una din parțile implicate nemijlocit în conflict să adopte unele măsuri active cu caracter militar. În plus, prezența unor structuri și efective militare consistente ale Rusiei pe teritoriul Transnistriei, deși există ințelegeri internaționale de retragere treptata a lor (vezi acordul de la Istanbul din 1999), iar până acum nu s-a întreprins nimic concret, mențin teama reizbucnirii conflictului. Mai mult, potrivit mass-media, Rusia a declarat că nu-și retrage forțele militare și armamentul din zonă, întrucât are interesse mari de apărat. De asemenea, exportul de armament către zone în care sunt conflicte armate înghețate sau active poate genera tensiuni ce riscă să fie urmate de un conflict militar, între Tiraspol și statele afectate de acest comerț. Un asemenea conflict ar influența negativ stabilitatea și pacea din regiune. În același timp, existența unor structuri militare fidele regimului de la Tiraspol este o sfidare la adresa Republicii Moldova, ca stat suveran și independent. Pe plan cultural, faptul ca Tiraspolul se opune folosirii limbii romane și grafiei latine, de catre populația de etnie romana din zona, este o încălcare a drepturilor acestor oameni de a vorbi limba maternă, de a scrie și de a-și exprima sentimentele, aspirațiile, idealurile și speranțele în graiul strămoșilor lor. Potrivit recensămîntului făcut în 2004 în Transnistria, populația de pe acest teritoriu are urmatoarea structură etnică: 31,9% moldoveni, 30,3% ruși și 28,8 % ucraineni. Prin urmare, ar fi logic să se permită populației majoritare să folosească limba materna și alfabetul latin în toate locurile publice și private. Relatiile internationale sunt afectate negativ, prin acordul tacit al statelor și organizațiilor regionale și mondiale, care întrețin legături comerciale, militare și de altă natură cu regimul instalat abuziv la Tiraspol. Practic, în acest mod, se recunoaște neoficial existența autoproclamatei Republici Transnistrene, încalcându-se norme și cutume internaționale consacrate privind accederea unor teritorii aparținînd altor state suverane la statutul de entitate statală independentă și suverană. În același timp, prezența acestui „stat” reprezintă o frîna în procesul de democratizare a Republicii Moldova și de accedere a sa în structurile europene și euroatlantice, fapt ce afectează semnificativ securitatea și stabilitatea în zonă, pe de o parte, și activitatea organismelor internaționale cu competențe în domeniul pacii și securității, pe de altă parte. Frecvent, regimul de la Tiraspol nu permite reprezentanților organismelor regionale și internaționale să viziteze teritoriul autoproclamatei republici, pentru a-și îndeplini misiunile de observator încredințate de cei în drept, și nu numai. De asemenea, existența și funcționarea autoproclamatei Republici Transnistrene de mai bine de 10 ani, ca și enclavele similare din Georgia și Azerbaidjan, pot servi atat ca model de urmat și în alte teritorii aparținînd unor state suverane și independente, cât și ca practică a unor state puternice de a-și menține dominația și prezența în zonele de interes geostrategic, geopolitic și geoeconomic. Se impune să fie făcută mențiunea că implicațiile impactului conflictului transnistrean asupra securitații și stabilității bazinului Mării Negre formează un tot, ale carui efecte sunt cumulative, complexe, de durata și cu influență semnificativă asupra evoluției pozitive a statelor riverane Mării Negre.
3.5. Referinte aspra conflictului transnistrean
Cum se prefigurează viitorul Republicii Moldova, care sunt alternativele ce pot fi luate în calcul pentru deblocarea conflictului transnistrean și pentru angajarea decisivă a Chișinăului pe un drum european reprezintă seturi de probleme care au fost abordate cu ocazia celei de-a patra întâlniri a Grupului de Dezbateri România în politica internațională. În opinia lui Anneli Ute Gabanyi, Analist principal la Südost-Institut, München conflictul transnistrean este problema fundamentală a Republicii Moldova, care lezează integritatea teritorială a țării. Dependența economică față de Rusia ridică probleme suplimentare în acest diferend. Occidentul a fost inițial interesat de menajarea intereselor Rusiei, de aceea nu a intervenit imediat. “Trebuie menționat faptul că în Transnistria nu este vorba de un conflict etnic, este vorba despre o problemă specifică spațiului ex-sovietic, un „conflict înghețat””. OSCE a fost organizația aleasă pentru gestionarea conflictului, însă în cadrul ei Rusia are drept de veto. După 1999, extinderea Uniunii Europene, ca urmare a conflictului din Kosovo, și Conferința de la Istanbul au fost momente importante pentru evoluția crizei. Experiența OSCE este în legătură directă cu problema Transnistriei și cu problema dezarmării convenționale în Europa. Datorită cazului cecen, nu se pune problema secesiunii. În același timp, Ucraina este direct interesata de rezolvarea problemelor Republicii Moldova datorită graniței cu zona transnistreană. Rusia, alături de autoritățile de la Tiraspol, este interesată de menținerea statuquo- ului în regiune. “Transnistria este, de fapt, decuplată de restul țării și rămâne o modalitate de a șantaja Republica Moldova. În prezent, teritoriile nu se mai ocupă, ci se integrează, conform modelul proiectării forțelor Statelor Unite în diverse regiuni. Puterea militară are, de aceea, și o componentă simbolică”.
Un alt participant la aceste dezbateri competent în problema transnistreană, Oazu Nantoi, Director de program în managementul conflictelor, Institutul de Politici Publice consideră că în realitate, nu există un conflict transnistrean. “Din momentul „liberalizării” regimului sovietic, populația din Transnistria s-a stratificat pe trei grupuri: (a) ofițeri ai armatei sovietice; (b) oameni aduși din alte regiuni; (c) intelectualitatea națională. Statalitatea Republicii Moldova este o soluție de păstrare a statu-quo-ului, determinată de propaganda sovietică. Regimul Voronin încearcă să contribuie la edificarea unei statalități mai puternice a Republicii Moldova. Trebuie menționat faptul că entitățile separatiste Transnistria și Găgăuzia s-au autoproclamat independente în cadrul Uniunii Sovietice. Însă problema transnistreană poate fi rezolvată în interiorul noului stat moldovenesc. În zona respectivă există populație care acceptă suveranitatea Republicii Moldova. Regimul de la Tiraspol este unul opresiv și totalitar, care trebuie înlăturat prin acțiunea factorilor externi. Din păcate, oficialii Republicii Moldova au fost și sunt montați de Moscova prin intermediul legăturilor fostului KGB. Adevăratul conflict este, de fapt, între Rusia și Republica Moldova. Transnistria este doar o justificare a prezenței geostrategice a Rusiei în zonă. Interesul Rusiei în Transnistria nu este rațional, ci este vorba doar de o „nostalgie imperială”. Suveranitatea Republicii Moldova este lezată de „interesele” Rusiei. Interesele Ucrainei sunt manifestate prin folosirea standardelor duble, “formând un bloc comun cu Rusia”. Nu trebuie să uităm că exporturile Transnistriei s-au făcut până acum prin Ucraina. Conflictul va fi soluționat atunci când va apărea consensul în privinta recunoașterii părților implicate, a soluțiilor viabile și mijloacelor (resurselor). Uniunea Europeană și Statele Unite trebuie să promoveze “o politică de condiționalitate față de regimurile de la Chișinău și Kiev”. Igor Munteanu, Directorul, Institutului pentru Dezvoltare și Inițiative Sociale din Chișinău O primă metodă de soluționare a conflictului transnistrean a fost încercarea de „naționalizare” de către Rusia, în zona sa de influență. A doua metodă a fost internaționalizarea, prin implicarea OSCE, UE și CSI. Din nefericire, Uniunea Europeană nu a venit în ajutorul Republicii Moldova ca în cazul statelor baltice. Au existat mai multe etape prin care au fost cedate părți din suveranitatea Republicii Moldova: (1) semnarea acordului de încetare a focului dintre Repubblica Moldova și Rusia, în 1992; (2) acceptarea în Constituție a temeiului juridic pentru înființarea unei zone autonome pentru minoritatea găgăuză, în 1994, după care interesele industriale din regiunea transnistreană s-au întâlnit cu interesele militare; (3) stabilizarea instituțională în Republica Moldova, care nu a contribuit la rezolvarea situației, ci la transformarea țării într-un vasal al Rusiei de tipul Belarus; (4) transferarea problemei transnistrene la nivelul securității europene; (5) instalarea de baze militare americane în România, ceea ce a adus problema pe agenda NATO; (6) aducerea de personal administrativ din alte zone ale fostei URSS în Transnistria (70%). Adrian Severin, Directorul Coordonator al Institutului „Ovidiu Șincai” susține că este vorba de un conflict între Chișinău și Moscova, generat de dorința Rusiei de a-și găsi un rol post-sovietic. În același timp, însă, trebuie să fie evacuate în mod corect și interesele Rusiei în regiune. Politica externă a Rusiei este rațională pentru omul de rând din cadrul federației. Există, pe baza acestui fapt, și interese raționale care pot constitui baza unui dialog. Transnistria este doar o parte a unei probleme care mai include Abhazia, Osetia de Sud și Cecenia. “Soluția ar putea fi identificată la intersecția intereselor Rusiei, Republicii Moldova și ale Uniunii Europene”. În relațiile internaționale legitimitatea nu există, ea se negociază la intersecția jocului de interese. Alternativele pentru Republica Moldova nu sunt unificarea cu România sau independența sa, ci integrarea în UE sau rămânerea în afară. Țara trebuie ancorată în solul valorilor europene, iar problema transnistreană are particularitățile ei față de problemele restului țării, astfel că o decuplare între cele două entități, după modelul Ciprului, ar putea fi binevenită. Despre același lucru că de fapt conflictul transnistrean nu exista ci este vorba destre un conflict între Rusia și Republica Moldova, susține și Iulian Chifu, Directorul, Centrul de Prevenire a Conflictelor și Early Warning. Nu mai există nici o justificare pentru prezența trupelor rusești în Transnistria, deoarece majoritatea populației ruse trăiește legitim pe teritoriul Republicii Moldova. “În problema transnistreană există mai multe etaje: (1) geopolitic – avem de-a face cu o problemă post-colonială a Rusiei; (2) regional – există trilaterala România – Moldova – Ucraina, care se poate implica în soluționarea situației; (3) național – este vorba despre integritatea teritorială a Republicii Moldova, dar, în același timp, Ucraina are libertatea de a-și alege propria politică de securitate; (4) local – Transnistria poate suferi un proces de transformare și în interior.” Liliana Popescu, Președinte al Fundației pentru Educație Civică și Dezvoltare Accademica, considera ca “din păcate, Republica Moldova încearcă să consolideze o statalitate care nu are nici un precedent istoric, care a fost artificial construită în perioada stalinistă. Regimul de la Tiraspol face o concurență neloială autorităților de la Chișinău, prin intermediul unor interese susținute prin corupție”. De fapt acesta a fost și scopul integrării acestei regiuni în cadrul Republicii Moldova de la început: Transnistria este un „cal troian” care trebuie să mențină Moldova în sfera de influență a Moscovei. În acest moment, Republica Moldova are nevoie de investiții străine occidentale pentru a-și consolida avantajul comparativ față de Transnistria. Țările din cadrul UE nu trebuie să piardă această ocazie de a readuce Moldova în rândul lumii civilizate. Iulian Fota, Directorul Colegiului Național de Apărare afirma ca “Problema transnistreană persistă din cauza slăbiciunii tuturor actorilor implicați (Rusia, UE, etc.). Este vorba despre un conflict între Rusia și Occident (UE și SUA), o continuare, sub o altă formă, a Războiului Rece. Retragerea trupelor este principala problemă în acest moment. Totuși, UE preferă să păstreze Rusia ca posibil partener într-o dispută transatlantică. În România suntem martorii a trei tipuri de abordări: (a) romantică; (b) rațională; (c) pragmatică. Ar fi indicat să trecem de la abordările romantice la cele raționale și pragmatice. Trebuie acceptate noile realități existente pe teren. Alfred Pfaller, Reprezentant în România al Fundației Friedrich Ebert este de pararea ca “Principala miză a situației Republicii Moldova este stabilitatea din întreaga regiune. Dar stabilitatea depinde și de investițiile străine, mai ales în domeniul economic. Trebuie să ne concentrăm asupra problemei dezvoltării economice, după modelul Taiwanului. Prosperitatea economică este un important generator de democrazie”.Dan Dungaciu, Conferențiar la Facultatea de Sociologie, Universitatea din București sistematizează factorii generatori de turbulente in cazul Transnistriei accentuând ca “în cazul Transnistriei, nu conflictul este „înghețat”, ci soluțiile”. Decizia CEDO din 2004 a fost crucială, în acest sens. În lipsa unei coerențe în spațiul euro-atlantic, nu putem vorbi de soluții viabile pentru problema transnistreană. Mai ales că UE întreține relații economice cu firme din zonă, în mod cinic, în timp ce critică situația politică. România va trebui să se implice în cooperarea cu Republica Moldova în cadrul euro-regiunilor și a Politicii de Vecinătate a UE. Dan Marin Cruceru, Director de Proiect, Fundația EURISC este de părerea ca « Decuplarea Transnistriei de restul Republicii Moldova este o soluție, din punct de vedere pragmatic”. Protectoratul ONU ar putea asigura implementarea celor trei „d” (demilitarizare, decriminalizare, democratizare) în Transnistria. “Este clar că Rusia vrea să mențină statu-quo-ul în regiune pentru că este într-o perioadă de slăbiciune”. Chiar și UE menajează Rusia, mai ales datorită intereselor în domeniul energetic. Nicolae Ecobescu, Director, Institutul Român de Studii Internaționale argumentează situația creata datorita factorilor de natura geopolitica. “Totuși, găsirea unor soluții parțiale nu este benefică pentru nimeni”. Este regretabil, însă, că Rusia preferă să discute cu Statele Unite și nu cu România. De fapt, intesesele Rusiei coincid parțial, în acest moment, cu interesele Statelor Unite, care nu doresc să antagonizeze Rusia în plină luptă împotriva terorismului. Radu Gorincioi, Centrul de Informare, Instruire și Analiză Socială il contrazice pe Dan Marin Cluceru și afirma ca “Decuplarea Transnistriei nu poate fi acceptabilă pentru Republica Moldova în nici o situație. Acest lucru ar oferi o justificare pentru declararea independenței Transnistriei și recunoașterea ei ca stat separat la nivel internațional. Instalarea bazelor militare americane în România oferă, în prezent, o justificare suplimentară Rusiei de a nu-și retrage trupele din Transnistria”.
În concluzie menționăm că, contextul de astăzi nu este favorabil unei soluționări a conflictului transnistrean care să avantajeze Moldova. Pe de o parte, nu sunt întruniți cei câțiva factori care au contat enorm în deznodământul fericit al crizei cipriote. Mai întâi, proximitatea și suportul Greciei, stat membru UE. Al doilea factor este dat de aspirațiile Turciei de aderarea la UE, care au temperat parțial poziția sa, pentru a nu-și diminua și mai mult șansele de aderare. Și, în final, al treilea factor este reprezentat de promisiunile ferme ale UE făcute Ciprului în ceea ce privește viitorul integrării (Republica Cipru va adera indiferent dacă conflictul este sau nu soluționat). Dacă progresele înregistrate de România pe calea aderării sunt de natură să genereze condițiile care au favorizat soluționarea conflictului în insula cipriotă, ceilalți factori sunt greu de întrunit. Rusia – pentru că, în culise, guvernul moldovenesc trebuie să ajungă la o soluție amiabilă cu Rusia mai mult decât cu liderii separatiști – nu este caracterizată de aceeași vulnerabilitate în fața UE ca și Turcia (dorința de aderare), iar acest lucru diminuează șansele unui deznodământ similar. La rândul ei, UE nu și-a luat deocamdată nici un angajament în ceea ce privește aderarea Moldovei, nici măcar în cazul în care conflictul din stânga Nistrului ar fi soluționat. Pe de altă parte, a promova intens problema transnistreană într-un astfel de context se poate dovedi contraproductiv pentru interesele de securitate ale României și de consolidare a statului moldovean, deoarece poate împinge la adoptarea unei soluții facile, dar nepotrivite. Trebuie conceput faptul că Moldova trebuie să progreseze pe calea integrării europene indiferent ce face Transnistria, așa cum Ciprul grecesc a făcut-o față de partea in insulă ocupată de Turcia. Soluția este deci autonomizarea Moldovei față de Transnistria, izolarea acesteia din urmă prîntr-un embargo susținut și pregătirea Moldovei pentru a deveni un candidat la integrare. Soluționarea conflictului poate redeveni o prioritate după ce România devine membru UE: deocamdată, zgomotul făcut de noi pe această chestiune riscă să facă mai mult rău decât bine, dat fiind că nici un actor internațional nu va interveni în Transnistria ca să realizeze un echilibru mai favorabil Moldovei. Rolul României devine la fel de importantant în soluționarea conflictului însă și aici există exces de diplomație.
3.6. Mentalul colectiv și percepția proceselor regionale sub aspect geopolitic
Regiunea Mării Negre, după cum este evident și din conținutul lucrării redat mai sus nu doar prin faptul că reprezintă un pol de interes ca cercetare mai mare de exemplu ca Marea Baltică. În același timp când vorbim de o corelație a factorilor geopolitici nu putem să le separăm decât prin importanța pe care o ocupă la moment pe arena dezbaterilor geopolitice și alte aspecte confruntate cu resursele care ar fi antrenate în abordarea unui sau altui caz. Orice fenomen care este analizat într-o anumită regiune geografică clar delimitată își are ca subiect prioritar inclusiv studierea modului de percepție a populației în funcție de cultura, tradiția și istoria teritoriului respectiv. Putem generaliza că mentalul în regiunea ponto-baltică a fost determinată de niște realități istorice care în timp, probabil decenii va fi “desconspirat” de elementele care au umplut un stil anume de a privi lucrurile și de a fi influiențate într-o manieră sau alta. Și astăzi mai persistă sloganuri care erau la modă pe timpul URSS, și astăzi la putere se mai află oameni care și în acele timpuri erau în poziții de conducere și care se conduc după aceleași reguli nomenclaturiste. Deși majoritatea statelor din regiune, destre care discutăm, și-au declarat independența, își consolidează democrația pe care și-o declară direcție strategică, cu toate acestea conflictele de interese tot timpul au creat obstacole pentru a dezvolta lucrurile spre anumite polarități ideologice. Dat fiind faptul că în lucrare am abordat anume din prisma polarităților subiectele: Est-Vest, Rusia-NATO/UE, etc, ne punem întrebarea dacă nu cumva de vină este tipul de individ cu anumite convingeri, educat într-un stil care nu este neapărat permanent să te conduci după reguli. Rusia și analiștii politici ruși în majoritatea lor au rezerve față de analizele politice din vest și invers deși caracterul discursurilor diferă dar și are conotații diferite. Antagonismele dintre statele mici și cele mari permanent au actuale și regiunea Mării Negre dar și cea Baltică întrunește un anumit specific care devine dificil de controlat sunt anumite pîrghii cum ar fi cea a resurselor stă la balanța unor puteri “mari și încăpățânate” cum ar fi Rusia. Atât UE cât și NATO își creionează strategii de echilibru regional pentru a pondera influiența și abuzul chiar al unor factori care chiar pot depăși limitele regionale cum ar fi cazul crizei energetice. Mentalul este diferit și acest lucru se constată zonal că pot fi extrase mostre de “înrăire” dar și “nu cumva ei să creadă că sunt mai altfel decât noi”. Deși cazul conflictului transnistrean este arhicunoscut și devine un punct roșu pe harta regională în contextul extinderii NATO și UE, putem să auzim declarații chiar și din partea unor mari demnitari ruși care susțin regimul separatist. Spre exemplu, se planifică organizarea referendumului transnistrean care deja s-a anunțat că nu va fi recunoscut de majoritatea statelor, însă analiști ca Vladimir Bukarskii afirmă ca Rusia “nu are cum să nu recunoască acest proces dacă este pe un teritoriu care îi aparține istoric”; tot el susține că probabil referendumul va fi recunoscut și de Belorus. Pretențiile Rusiei ca mare putere mondială (deși economic într-adevăr este) nu îi dă liniște până nu se afirmă și își promovează interesele indiferent care ar fi costurile și chiar consecințele. Este o regula naturală care probabil nu o va satisface nici tendința UE și NATO să vină în Est dar nici setea Rusiei măcar să se mențină acolo unde este prezentă. La începutul secolului XXI regulile jocului pe plan internațional se schimbă însă mentalul în mare parte în regiunea ponto-baltică ramâne tributar trecutului unde tabloul sistemului bipolar și a Războiului Rece a imprimat probabil pe mulți ani încolo tiparul cetățeanului din această regiune dar și a specificului său de lucru în planul relațiilor regionale și internaționale cu pronunțate nuanțe geopolitice și geostrategice.
INCHEIERE
Marea Neagră este importantă în special pentru populațiile care viețuiesc în țările riverane și acest lucru este dovedit atât de evoluțiile din zilele noastre cât și de reverberația istorică a trecutului ei tumultuos. Ea este unica poartă maritimă, cu care sunt conectate la oceanul planetar, Bulgaria, Georgia, România, Ucraina și țările transcaucaziene.
Analizînd locul și importanța crescută a Mării Negre la acest început de mileniu rezidă din următoarele putem concluziona că aceasta:
se găsește la confluența a trei regiuni de foarte mare importanță geopolitică: Peninsula Balcanică, Europa de Est și Asia Mică și aproape de zona fierbinte a Orientului Mijlociu;
se află la intersecția a patru culoare geopolitice, egeean, al Dunării, caspic și al Niprului care sunt căi de comunicație ce fac legătura cu zone de o importanță geopolitică majoră;
reprezintă un segment din granița de sud a Federației Ruse (moștenitoarea defunctei U.R.S.S.) și este limita de est a flancului sudic al NATO – zonă posibilă de confruntare a intereselor marilor puteri nucleare;
este dispusă pe traseul rutelor preconizate pentru transportul petrolului caspic și a celui din zona Asiei Centrale spre consumatorii dinOccident;
include un segment din filiera traficului ilegal de armament, stupefiante și al migrației ilegale din Asia Centrală și Orientul Mijlociu către Occident;
dispune de importante bogății marine (mari rezerve piscicole – sturioni, calcan, delfini, rechini, chefal, stavride etc.) și submarine (petrol și gaze naturale);
este cea mai scurtă cale pentru Rusia spre sud și apoi est (prin Canalul de Suez) și spre coasta Nord-Africană și, de asemenea, conform unei vechi concepții rusești (testamentul lui Petru cel Mare), este unicul drum care-i asigură imediat accesul la „mările calde”;
oferă multe facilități comerciale și turistice;
dispune de un important număr de porturi și amenajări portuare,civile și militare;
este un mediu propice pentru cooperarea economică, tehnico-științifică,culturală și militară;
reprezintă o piață de desfacere pentru aproximativ 350 milioane consumatori (regiunea extinsă a Mării Negre);
are un potențial demografic și economic foarte important – dispune de forță de muncă calificată și ieftină, de bogății naturale, atât în mare, cât și în zonele adiacente acesteia;
suscită interesul constant al marilor actori ai scenei geopolitice mondiale, atât al actorilor tradiționali, statele, cât și al noilor actori apăruți pe scena geopoliticii mondiale,organizațiile internaționale și companiile transnaționale.
Este cert că importanța Mării Negre în contextul geopolitic de la acest început de secol și de mileniu a crescut. Acest proces a fost demarat la începutul deceniului zece al secolului trecut și continuă și astăzi. Probabil că va continua până când democrația va fi instaurată în totalitate pe aceste meleaguri, până atunci când în toate țările riverane statul de drept va fi funcțional și eficient, iar sărăcia va fi învinsă și prosperitatea o va înlocui. Rezultatul acestui proces complex și de durată trebuie să fie securitatea, stabilitatea și pacea în regiunea Mării Negre.
Importanța Mării Negre rezidă în zilele noastre din realizarea celor două fluxuri strategice, cel al materiilor prime dinspre est spre vest și a celui de securitate, democrație și stabilitate în sens invers. Este evident că cel deal doilea sens menționat este în legătură cu primul, chiar fiind determinat de acesta și că forma lui de manifestare practică o reprezintă extinderea NATO și a UE în regiunea Mării Negre.
Importanța Mării Negre a crescut în perioada actuală și datorită faptului că se află într-o situație geopolitică favorabilă, care a fost determinată de procesele politice declanșate la începutul anilor’90 ai secolului trecut. Dizolvarea pe cale pașnică a Uniunii Sovietice, trecerea de la socialism la capitalism a fostelor republici sovietice și a statelor foste comuniste din Europa de Est, opțiunea acestora către sisteme democratice pluraliste și pentru economia de piață, nevoia de hidrocarburi cât mai ieftine pe plan mondial și procesele de cooperare economică și în domeniul securității au determinat transformarea radicală a zonei Mării Negre.
Cu toate că mai există unele „conflicte înghețate” în regiunea extinsă a Mării Negre, acestea fiind menținute în această stare de interesele și orgoliile de fostă mare putere ale Rusiei situația generală din zonă poate fi apreciată ca stabilă, cu o evoluție pozitivă din punct de vedere politic, economic și militar. Inițiativele de cooperare CEMN, SECI, BLACKSEAFOR, CSBMs demonstrează cu claritate dorința riveranilor și nu numai a acestora pentru o regiune a Mării Negre cât mai prosperă, în care relațiile de bună vecinătate, ajutor economic reciproc, transpărență și cooperare militară să contribuie la dezvoltarea democratică și cât mai rapidă a tuturor țărilor din zonă.
BIBLIOGRAFIE
Alexandrescu, Grigore, Amenințări la adresa securității, Editura Universitatea Națională de Apărare “Carol I”, București, 2004
Anghel, Nicolae, Miza europeană în jocul actual de putere, în vol. Crizele Europei, Institutul de Teorie Socială al Academiei Române, București, 1992
Băhnăreanu, Cristian, Resursele energetice și mediul de securitate la început de secol XXI, Editura Universitatea Națională de Apărare ,,Carol I", București, 2006
Brzezinski, Zbigniev, Marele eșec. Nașterea și moartea comunismului în secolul douăzeci, Cluj Napoca, 1993
Buzan Barry, Popoarele, statele și teama. O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după Războiul Rece, Editura Cartier, Chișinău, 2000
Cojocaru Gheorghe, Colapsul URSS și dilema relațiilor româno-române, Editura Omega, București, 2001
Bordonaro, Dr. Federico, „Bulgaria, România and the Changing Structure of the Black Sea’s Geopolitics”,publicată оn Power and Interest News Report (PINR), 20 mai 2005.
Dufour, Jean-Louis . Crize internaționale. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999). București, Editura Corint, 2002
Duna, Dacian, Integrare contra fragmentare. Stuzdii de securitate europeană(2000-2005), EIKON, Cluj-Napoca, 2007
Enache,Marian, Cimpoeșu Dorin, Misiune diplomatică în Republica Moldova. 1993-1997 Editura Polirom Iași, 2000
Frolov , Vladimir, A Complex Relationship, în Revista de științe politice, Craiova, no. 11, 2006
Hlihor, Constantin, Confruntarea Est-Vest la începutul Războiului Rece, în «Dosarele istoriei», an III, nr. 20
Hlihor, Constantin, Geopolitica și geostrategia în analiza relațiilor internaționale – considerații teoretice și metodologice, Editura Universitatea Națională de Apărare “Carol I”, București, 2005
Ionescu E., Mihail, După hegemonie. Patru scenarii de securitate pentru Europa de Est în anii’90, Editura Scripta, București, 1993
Ionescu, Mihail E. După hegemonie, patru scenarii de securitate, Editura Scripta, București, 1994
Ivan, Adrian Liviu, Sub zodia Statelor Unite ale Europei, Ecumenica, Cluj-Napoca, 2006
Matei, Sorin, NATO as an instrument of American Foreign Policy, MA Thesis, The Fletcher School of Law and Diplomacy, 1994. Biblioteca Universității Naționale de Apărare “Carol I”, fond documentar.
Zagorski, Andrei, Policies towards Russia, Ukraine, Moldova, and Belarus, în Roland Danreuther (edit.), European Union Foreign and Security Policy: Towards a Neighbourhood Strategy, Routledge, Londra, New York, 2004,
Pușcaș, Pușcas, Relații internaționale contemporane – note de curs , Cluj-Napoca, Editura Sincron, 1999
Regester, M., Larkin,J., Managementul crizelor și al situațiilor de risc, București: Comunicarea.ro, 2003
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conflicte Si Securitate Post Razboi Rece In Spatiul Pontic . Studiu DE Caz Transnistria (ID: 150907)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.