CONFLICTE ȘI CRIZE INTERNAȚIONALE ÎN TIMPUL [607436]

CONFLICTE ȘI CRIZE INTERNAȚIONALE ÎN TIMPUL
RĂZBOIULUI RECE
IMPLICAREA SOVIETICĂ ÎN AFGANISTAN
Adrian BĂLĂ1

REZUMAT
”Țara este extrem de bine adaptată la un război de rezistență pasivă. Relieful său
muntos și caracterul mândru și iubitor de libertate al poporului, în combinație cu
lipsa căilor de transport moderne, o fac să fie foarte greu de cucerit și chiar mai greu
de păstrat sub ocupație” – General A. Snesarev, 19212

INTRODUCERE

Un complex de factori interni (disputele politice, confesionale și tribale) și externi
(revoluția islamică din Iran) a determinat intervenția armată sovietică din Afganistan,
urmată de un lung și sângeros război, desfășurat pe parcursul a apro ape un deceniu.
Forțele sovietice nu erau pregătite pentru conflictul asimetric în care au fost
implicate; din acest punct de vedere au fost ignorate experiențele avute de francezi și
americani în Indochina . Armata Roșie era pregă tită pentru un război clas ic, mai ales
în Europa, considerată teatrul de confruntare principal dintre cele două blocuri
militare – NATO și Pactul de la Varșovia.
Din punctul de vedere al organizării conținutului, lucrarea urmează două direcții :
o primă direcție este cea a studierii părților implicate în conflict și a relațiilor dintre
ele și a doua direcție este folosirea instrumentelor specifice analizei, extragerea
concluziilor și interpretarea rezultatelor.

1 Secția studii de securitate, anul 3, grupa 1. email: [anonimizat]
2 A. Snesarev, Afganistan, Moscova, 2002, p.199. Cartea a fost publicată în 1921 dar autorul a fost arestat sub Stalin și a
rămas în mare măsură necunoscută până a fost republicată optzeci de ani mai târziu

1. CAUZELE CONFLICTULUI
1.1. Afghanistan
Afganistanul, țara pe care puseseră ochi britanicii și rușii, situat la încrucișarea
de drumuri dintre imperiile central -asiatice de la nord, subcontinentul indian la sud,
vechea Persie la vest și China la răsărit, este unul din spațiile locuite din cele m ai
vechi timpuri. Pentru scurtă vreme, Alexandru cel Mare a domnit acolo. Au urmat
imperii budiste și persane, până când acestea au fost alungate de Ginghis Han și
Tamerlan în secolele al XIII -lea și al XIV -lea. Babur, descendent al ambilor
conducători, a înființat Imperiul Mogul în secolul al XIV -lea cu capitala la Dehli, însă
el a cerut să fie înhumat la Kabul. În ciuda războaielor succesive , ”miezul moștenirii
culturale afgane rămâne intact (chiar dacă amenințat): încă este unul dintre cel e mai
mari tezaure culturale din întreaga Asie”3.
După etnie, populația Afganistanului este alcătuită din paștuni, tadjici, uzbeci,
hazari și alte comunități mai puțin numeroase. Fiecare dintre acestea se subdivizează
în clanuri, definite deseori de poziți a geografică. Fiecare clan este împărțit în familii,
adeseori ostile unele față de altele. Locuitorii sunt m ânați de o etică a mândriei
feroce, a valorilor marțiale, a onoarei și ospitalității, totul mediat de instituția
vendetei. La toate nivel urile, de l a cel local la cel central, politica și loialitatea sunt
definite de conflicte și înțelegeri între aceste grupuri și chiar între familii. În acest fel,
sentimentul de entitate națională, pe baza căruia se poate construi un stat unitar
funcțional, este fira v.
Majoritatea afganilor sunt musulmani suniți. Paștunii reprezintă doua cincimi
din populație iar limba lor, paștu, este una dintre cele doua limbi oficiale ale țării.
Majoritatea acestei populații trăiește în partea sudică a țării, precum și în Pakistanu l
învecinat. Însă un număr important de paștuni trăiesc în nordul țării, unde la sfârșitul
secolului al XIX -lea au fost mutați în vederea întăririi controlului Kabulului asupra
locuitorilor care nu erau paștuni.
Alte grupuri etnice mari – tadjicii (27% ), care trăiesc în nord și vest și uzbecii
(9%), care trăiesc în nord, sunt înrudiți cu popoarele de peste graniță. Aceștia vorbesc
dari, forma afgană a persanei, a doua limbă oficială a țării. Hazarii (9%) trăesc în
munții din centrul țării și se spune că ar fi descins din mongoli. Este o populație șiită,
socotită necredincioasă de către celelalte grupuri etnice.
Perioada cea mai lungă de stabilitate și prosperitate din istoria recentă a
Afganistanului, considerată de popor drept ”epocă de aur”, a avut loc în perioada
1933 –1973, cât timp a domnit regele Mohammad Zahir Șah (1914 -2007). Începând
cu 1953 acesta l -a numit in funcția de prim -ministru pe vărul său Mohammed Da oud
Khan (1909 -1978), conservator dar un reformator în plan social și economic.
Reformele începute de înaintașii săi au continuat, a fost ales un parlament, au fost
construite uzine, sisteme de irigaț ii, aerodromuri și șosele cu sprijin din partea SUA,
RFG și URSS. A fost modernizată armata afgană cu echipament, arme și instructaj
sovietic iar presa a obținut un grad destul de mare de libertate de exprimare. O nouă
formă de monarhie constituțională a l uat ființă, femeile au primit drept de vot, s -a

3 W. Ball, Monuments of Afghanistan, Londra, 2008

permis înființarea de partide politice, a fost garantată educația primară și sistemul de
educație s -a dezvoltat sistematic, cu precădere în capitala țării .
Primele mișcări politice în Afganistan s -au născut în universități. În 1963
primul ministru Daoud este obligat să demisioneze. În 1965 a fost înființat un partid
comunist , numit Partidul Democratic al Poporului din Afganistan, de către trei
studenți care ulterior, în perioada premergătoare invaziei sovieti ce, vor juca un rol
major. Aceștia sunt Nur Mohamed Taraki, Babrak Karmal și Hafizullah Amin.
Toate schimbările în sistemul statal s -au bucurat de destul de puțin sprijin din
partea poporului afgan. Numărul de afgani educați și reformiști a crescut în Kabul și
în alte câteva orașe însă aceștia aveau o foarte puțină influență în zonele rurale, care
au rămas sub controlul conducătorilor tribali, proprietarilor de pământ și a mulahilor.
Constituind o societate predominant a grară (90% din populație în comunități rurale),
Afghanistanul avea, în anul 1979, doar un singur oraș mare, cu peste 500 000 de
locuitori – Kabul, amplasat în estul țării. Alte orașe de importanț ă secundară sunt
Herat în vest și Kandahar în sud , dar acestea nu depășeau 200 000 de oameni4.
Islamul, veriga de coeziune a afghanilor , era confesat de 98% din numărul
populației , dintre care 80% sunniți și 18% șiiți. Conservatorismul religios era relevant
prin faptul că liderii spirituali mențineau o influen ță substanțială în comunitatea
afghană. Clerul era constituit din 250 000 de oameni, în țară erau 15 000 de moschei
și locur i sacre, unul din 10 afghani au efectuat pelerinaje la Medina și Mecca5. Până
la sfârșitul anilor 1970, în Afghanistan un mulla h confesa la 60 de credincioși , iar o
moschee la 360 de locuitori. Pentru comparație , în Iran, stat fundamentalist, un
mulla h revenea la 270 de oameni, iar în Turcia la 1 6006.

Figura nr. 1 : Numărul de persoane alocate unui mullah

4 Afghanistan. The Great Game Revisited, /E ditare de Rosanne Klass, New York, Freedom House, 1987, p. 19 3
5 K.A. Merkulov, Islamul în politica mondială, Mosco va, 1982, pp. 107, 114
6 G. A. Ûrgenson, Utro svobody (Afghanskaâ tetrad‘), Irkutsk, Vost -Sib. Kn. izd -vo, 1 986; Aleksandr Filipov, Trudnyj put‘
v buduŝee, Moskva, Nauka, 1989 1600
27060persoane / mullah
Turcia Iran Afganistan

1.2. Relațiile sovieto -afghane
Pentru a înțelege mai bine intervenția militară a Uniunii Sovietice in
Afghanistan este necesară o privire generală asupra dinamicii relațiilor sovieto –
afghane . Proximitatea dintre Afghanistan și URSS a constituit principalul element
catalizator al legăturilor dintre cele două state, însă, pe lângă factorul istoric –
geografic , factorul economic, a avut un rol substanțial .
După al doilea război mondial , Afghanistanul, în planul relațiilor economice, s –
a orientat, treptat, către țările occidentale, în special către SUA și Anglia. Această
situație îi alarma pe sovietici, fapt concretizat prin direcționarea comerțului exterior
al Afghanistanului către Uniunea Sovietică și țările lagărului socialist. Între Uniunea
Sovietică și Afghanistan schimburile de mărfuri s -au intensificat pe o bază
reglementat ă, începând din anii 1950. În anul 1953 a fost semnat, la Kabul, un acord
comercial în baza căruia URSS a livrat Afghanistanului produse industriale și de
consum. Referindu -se la acest moment, Peter Calvocoressi, în lucrarea consacrată
politicii mondiale p ostbelice, afirma: ,,Din 1953, când a devenit primul beneficiar
necomunist al ajutorului sovietic, Afghanistanul a intrat sub sfera de influență a
URSS”7. Acordul din 1953 a fost reînnoit în fiecare an, volumul schimbului de
mărfuri dintre cele două state fiind în continuă creștere, iar în 1956, guvernul
sovietic, pentru a contrabalansa ajutorul occidentalilor, i -a acordat Afghanistanului un
credit în valoare de 100 000 000 de dolari pe termen de 30 de ani8.
Activitatea economică a URSS în Afghanistan, intensificată și în urma
contrabalansării activității puterilor occidentale (SUA, în primul rând), a fost dirijată
în câteva direcții: schimb comercial, infrastructură, asigurare tehnică etc. Cu alte
cuvinte, s -a constituit un mecanism pașnic de atragere a țării vecine în sfera de
influență a Uniunii Sovietice, constatându -se însă și poziția geostrategică a acestor
obiective .
O altă caracteristică a relațiilor sovieto -afghane din perioada postbelică a
constituit -o intensificarea așa -numitului ajutor militar. La începutul anului 1956 a fost
semnat un tratat de ajutor militar, conform căruia Afghanistanul achiziționa din
URSS armament în valoare de 25 mil. de dolari , incluzând tancuri, bombardiere,
elicoptere și arm e de calibru mic . În baza acestei tranzacții, se acorda asistență
militară și se detașau consilieri militari, obiectiv finalizat prin politizarea armatei
afghane, direcție menținută de URSS până la sfârșitul deceniului nouă. Numărul
consilierilor sovietici s-a majorat de la 1 500, în anul 19 73, până la 5000, în anul
19789.
Relațiile economice și militare sovieto -afghane erau dublate în perioada
postbelică și de cele politice. Caracteristica de bază a diplomației sovietice și afghane
din anii 1950 –1960 a con stituit -o uniformizarea punctelor de vedere în problemele
internaționale .
În anii 1970, în viața politică a Afghanistanului au intervenit tensiuni. La 17
iulie 1973, un grup de ofițeri comuniști afghani, în frunte cu fostul premier

7 Peter Calvacoressi, Politica mondială după 1945, București, Allfa, 2000, p. 518
8 I.F. Ivașin, Contribuții la istoria politicii externe a URSS, București, Editura Politică, 1960, pp. 501 -502
9 G. Brouder, Afghanskaâ vojna, Poseev, Frankfurt am Main, 1988, p. 43.

Muhammad Daoud , ajutat de susținători ai Partidului Comunist din Afghanistan –
PDPA , au organizat o lovitură de stat, fiind abolită monarhia și proclamată republica .
URSS a recunoscut noul regim, considerând că o țară de orientare socialistă ar fi o
vecină mai bună decâ t o monarhie. Guvernul Daoud, pe lângă continuarea relațiilor
cu URSS, a promovat o politică de ameliorare a legăturilor diplomatice cu Occidentul
pentru a obține ajutor financiar. Demersurile respective nu erau susținute de Uniunea
Sovietică, care s -a ară tat vexată și de represiunile guvernului Daoud împotriva
oamenilor politici de stânga.
Situația social -politică avea să se schimbe din nou, la 27 aprilie 1978, atunci
când armata afghană, instruită și de consilieri sovietici (o treime dintre ofițerii
afgha ni efectuaseră stagiul militar în URSS), a dat încă o lovitură de stat, președintele
Daoud fiind asasinat, iar membrii cabinetului arestați. Consiliul Revoluționar avea să
proclame noua Republică Democrată Afghanistan (RDA), condusă de președintele și
prim -ministrul – Noour Mohammed Taraki, vicepreședinte și viceprim -ministru –
Babrak Karmal, al doilea vicepreședinte și ministru al Afacerilor Externe – Hafizolla
Amin, liderii comuniștilor afghani, membri ai Partidului Democratic al Poporului
Afghan (PPDA), constituit în 1965 și scindat între timp în două fracțiuni – Khalq
(Poporul) și Partcham (Stindard ul).
Un mo ment important al relațiilor so vieto – afghane l -a constituit semnarea, la 5
decem brie 1978, a Tratatului de prie tenie, bună vecinătate și cooperare dintre URSS
și noua administrație afghană. Tratatul se baza pe ,,solidaritate revoluționară, echitate
deplină și respectare a suveranității naționale, integrității teritoriale și neintervenție în
treburile interne ale acestora.” În articolul 4 al Tratatului se menționa că cele două
state ,,se vor consulta și, cu acordul ambelor părți, vor întreprinde măsuri necesare în
vederea asigurării unei securități a independenței și integrității teritoriale ale ambelor
țări ”10. În vizita e fectuată la Mosco va (4 –7 decem brie 1978), președintele N. Taraki
vorbea despre ,,imperialism și reacții internaționale ”11, astfel, alături de tratatul
menționat, aceste direcții ale politicii externe afghane au avut un rol semnificativ în
evoluția ulterioară a relațiilor politice și militare cu sovieticii, deoarece în decembrie
1979, când a intervenit în Afghanistan, URSS s -a bazat pe suportul juridic al acestui
document.
Primele măsuri ale noii puteri de la Kabul, stabilite în aprilie 1978, demonstrau
că țara era hotărâtă să se orienteze spre socialism, evitând însă particularitățile
societății tradiționale afghane, reticentă la orice schimbare. Naționalizarea și reforma
agrară s -au accelerat, s -a anunțat scutirea țăranilor de datorii față de marii proprietari ,
se introducea divorțul și începea un program de alfabetizare. În stilul liderilor
sovietici, Taraki și Amin au mobilizat mijloacele de informare, formându -și un cult al
personalități i.
Arestările și execuțiile erau analoge represaliilor staliniste din Uniunea
Sovietică în anii 1930. Conform datelor furnizate de Amnesty International, în
această perioadă au fost închiși, fără proces, 12 000 de prizonieri12. Lansarea terorii a
intensificat emigrarea populației în regiunile de frontieră cu Iranul și Pakista nul.

10 Ziarul Pravda, 07.12.1978, p. 1
11 Vizita lui Muhammed Taraki la Biroul Politic , 1978 , Dokumenty i materialy, Mos cova, Politizdat, 1978, p. 26.
12 Amnesty International Report 1980, London, 1980, pp. 177 -179.

Astfel, ca urmare a acestei acțiuni, până la sfârșitul anului 1979, în aceste țări s -au
expatriat 400 000 de locuitori afghani13. Administrația Taraki a efectuat și o serie de
măsuri antipopulare, una dintre acestea, o gravă eroare, constituind interzic erea
practicării religiei pentru toate confesiunile . Drept urmare, liderii locali religioși care
au reușit să reunească populația afghană sub stindardul islamului , s-au arătat ostili
regimului de la Kabul și au pornit o revoltă de amploare în orașul Herat între 15 și 19
martie 1979 . Aceasta revoltă practic reprezintă momentul zero al conflictelor
îndelungate ce au urmat, și totodată momentul de apariție în scenă a unui nou actor:
populația, care a avut un rol decisiv în războiul ce a urmat.

2. ACTORII IMPLIC AȚI ÎN CONFLICT
2.1. Forțele sovietice și forțele guvernamentale afgane
Armata a 40 -a sovietică trimisă în Afganistan a fluctuat ca număr de forțe, dar
media soldaților a fost de aproximativ 118000 de oameni, în orice moment al
războiului. Acești militari nu au avut niciodată intenția de a juca un rol principal în
stoparea insurgenței din Afganistan – rol care revenea unităților militare afgane – și
nici nu au anticipat amploarea pe care prezența lor în Afganistan avea să o confere
întregului conflict. Din cau za încăpățânării factorilor de decizie de la Kremlin de a
rămâne la ideea inițială că Armata a 40 -a trebuia să rămână un ”contingent limitat”14,
acești militari nu au avut o prezență masivă în această țară vecină, după cum aveau s –
o ceară evenimentele care au urmat. Fiind organizați, înarmați și instruiți pentru a
participa la misiuni în câmpia Europei de Nord sau pe câmpiile din nordul Chinei,
strategii sovietici se așteptau în Afganistan la operații rapide și convenționale. Cu
toate acestea, au avut parte de un război inegal și de joasă intensitate ceea ce i -a făcut
să-și reajusteze tacticile, să opereze la modificări în structura organizațională, să -și
readapteze echipamentul, un întreg proces care a necesitat o lungă perioadă de
pregătire prealabilă și o și mai lungă perioadă de implementare.
În principal, trupele sovietice s -au angajat în patru tipuri de operații militare în
Afganistan. Primul a constat într -o serie de operații majore, desfășurate de trupele
regulate și cele speciale, inclusiv de unitățil e de artilerie și aeriene, de obicei alături
de unitățile armate ale RDA , cu scopul de a distruge grupuri de dimensiuni mai mari
ale mujahedinilor concentrate în anumite regiuni. Comandanții sovietici au condus
aceste operații pe etape care se întindeau p e mai multe săptămâni sau chiar luni. Al
doilea tip de operații se desfășurau la o scară mai mică, putând fi vorba chiar și de un
singur regiment, sprijinit de artilerie și de aviație. Acest tip de acțiune se concentra pe
distrugerea grupurilor de rebeli l ocalizate de serviciile secrete. În al treilea rând, în
timp ce astfel de operații se aflau în derulare, mici razii erau organizate prin sate
pentru a descoperi arme ascunse sau centre de îngrijire medicală. În al patrulea rând,
unități mai mici de soldați , de dimensiunile unei companii, organizau ambuscade de -a

13 Harry Rositzke, Managing Moscow: Guns or Goods?, New York, Willam Morrow and Company INC, 1984, p. 103
14 Braithwaite, Rodric , URSS în Afganistan, București, Corint, 2011 , p. 328

lungul drumurilor, pe cărările de munte sau în apropierea satelor, zonele fiind alese
pe baza informațiilor furnizate de serviciul afgan de securitate.
2.2. Mujahedinii
Luptătorii din rezistență preferau să evite contactul direct cu soldații sovietici,
superiori numeric, cât și ca echipament, pentru a evita să fie anihilați. Spre deosebire
de sovietici aceștia se angajau foarte rar în luptă în poziții fixe, iar dacă se simțeau
amenințați cu încercuirea, p referau să se retragă. La fel, respectând tradiția operațiilor
de gherilă, mujahedinii căutau mereu să obțină avantaje prin practicarea elementului –
surpriză. Profitau foarte mult de pe urma cunoașterii teritoriului, a experienței bogate
în misiuni de recun oaștere și erau capabili să transmită informații despre poziția
trupelor sovietice extrem de rapid, pe distanțe mari, folosindu -se de metode primitive,
dar eficiente, cum ar fi anumite dispozitive de semnalizare pe care sovieticii nu le
puteau nici înțeleg e și nici face să dispară.
Mujahedinii erau adepții luptelor pe timp de noapte, ai manevrelor rapide și ai
deplasărilor pe suprafețe de teren greu practicabile , astfel încât să nu poată fi reperați,
și dețineau o rețea largă de informatori răspândiți în to ată țara . Motivele care -i
îndemnau la luptă erau diverse: unii erau ofițeri de armată care se răzvrătiseră
împotriva guvernului, alții erau mânați de fervoarea religioasă, de dorința de
răzbunare, de refuzul înnăscut de a face ceea ce voia să le impună guv ernul. Unii
luptau pentru a -și apăra țara și pentru a -și afirma loialitatea tribală, unii pentru bani
iar alții, care fuseseră izgoniți din casele lor, nu prea aveau de ales. Întrucât mai toți
proveneau din rândul oamenilor de la sate, soldaților ruși le -a fost greu să
deosebească prietenii de dușmani.
Pe durata războiului au existat șapte grupări principale de mujahedini , cu baza
in Pakistan și cu reprezentanți în tot Afganistanul, care organizau furnizarea de arme
și bani pentru luptători. În mai 1985 ace ste grupări s -au reunit într -o ”Alianță a celor
Șapte ”, cu o organizare nu tocmai coerentă15. Ele au rămas mai curând rivale decât
partenere, iar după ce rușii au părăsit Afganistanul, în 1989, tensiunile dintre ele au
dus la declanșarea unui război civil desc his. La fel ca Partidul Comunist Afgan,
aceste grupări își aveau originea în viața politică universitară a anilor 1970, când
liderii lor, precum Rabbani, conducătorul partidului islamist moderat, Jamiat -i Islami,
și Hekmatyar, liderul mișcării islamiste ra dicale Hezb -i Islami, deveniseră faimoși.
Toate erau sunnite și exclusiv paștune, c u excepția organizației lui Rabbani, Jamiat -i
Islami, care avea numai membri tadjici și era condusă în Afganistan de Ahmad Șah
Masud.
Cifrele referitoare la luptătorii de gh erilă nu pot fi decât estimate. Probabil că,
între 1980 și 1982 numărul total s -a ridicat la 250000 de oameni. În ultimul an de
război complet au acționat probabil între 35000 și 175000 zilnic. Gruparea condusă
de Galbuddin Hekmatyar a avut 40570 de membri , o treime din numărul total.16

15 www.cia.gov , accesat în 15.01.2017
16 M. Urban, War in Afghanistan, Londra, 1990, Anexa IV, p. 332

3. DESFĂȘURAREA CONFLICTULUI PE ETAPE

Prin natura ei, insurgența nu se pretează la etapizări/împărțiri convenabile.
Bătăliile planificate, campaniile distincte și acțiunile decisive își găsesc cu greu locul
într-un război asimetric. Caracteristica principală a insurgenței o constituie tocmai
astfel de ciocniri de joasă sau moderată intensitate între forțele participante și
discrepanța existentă în ceea ce privește echipamentul de luptă, astfel încât niciuna
dintre părți nu reușește să dea o lovitură decisivă celeilalte într -o confruntare directă.
Ca în cazul oricărui al t conflict de natură neconvențională, deznodământul avea să
depindă în cazul războiului sovieto -afgan de rezultanta anilor lungi de luptă îndârjită
și extenuantă, în care factorul mediu a jucat un rol important în distrugerea
adversarilor, cauzându -le pier deri inacceptabile și înfrâgându -le voința.

Figura nr. 2: Rutele de invazie sovietică și teritoriile controlate de aceștia

Din punctul de vedere al sovieticilor însă, războiul se poate împărți în patru
etape17: prima etapă cuprinde invazia și perioada imediat următoare, dintre decembrie
1979 și februarie 1980; a doua, caracterizată de slaba urmărire a țelului victoriei de
către sovietici, este cuprinsă în intervalul din tre martie 1980 și aprilie 1985; a treia
reprezentând perioada de vârf a luptelor, se întinde din mai 1985 până în decembrie
1986 , și a patra etapă, care reprezintă perioada retragerii trupelor, începând din
noiembrie 1986 până în februarie 1989.

17 www.rt.com , accesat în 16.01.2017

Principa lele evenimente/etape ale conflictului, necesare folosirii instrumentelor
de analiză, sunt evidențiate în următoarele rânduri:
 1965 1 ianuarie. Este fondat Partidul Democratic al Poporului din Afganistn
(PDPA), marcând intrarea comuniștilor pe scena polit ică din Afganistan
 1973 Iulie. Printr -o lovitură de stat, Mohammed Daud Khan (1909 -1978) pune
capăt domniei de 40 de ani a regelui Mohammed Zahir Șah(1915 -2007)
 1978 17 aprilie. Președintele Daud este asasinat de comuniști într -o lovitură de
stat condusă d e Nur Mohammed Taraki, care se autoproclamă apoi președinte și
începe o politică a terorii împotriva oponenților
 1979 15-21 martie. Manifestanții anticomuniști preiau controlul asupra
orașului Heart .
 1979 14 septembrie . Trupe fidele lui Hafizullah Amin îl ucid pe Taraki, iar
Amin preia puterea .
 1979 12 decembrie. Biroul Politic Sovietic ia decizia de a invada Afganistanul.
 1979 24-27 decembrie. Trupele de asalt aeropurtate sovietice aterizează la
Kabul. Un număr mare de soldați sovietici intră în A fganistan și înaintează spre sud.
Forțele speciale pun la cale o lovitură de stat și îl asasinează pe Amin.
 1979 28 decembrie. Babrak Karmal este numit președinte al Republicii
Democratice Afganistan.
 1980 1 ianuarie. Violențe masive in Kandahar soldate cu numeroși morți.
 1980 Ianuarie. ONU condamnă invazia sovietică.
 1980 Februarie. Demonstrații masive la Kabul.Armata sovietică declanșează
operații majore .
 1982 noiembrie Leonid Brejnev moare, îl urmează I uri Andropov. Secrearul
general al Onu dicsută despre retragere cu Andropov.
 1984 februarie. Andropov moare, îl urmează Cernesko.
 1985 martie. Cernesko moare . Este succedat de Mihail Gorbaciov
 1985 octombrie. Biroul Politic Sovietic aprobă retragerea trupe lor sovietice din
Afganistan în termen de optsprezece luni.
 1986 mai. Karmal este înlocuit de către Najibullah.
 1988 mai. Armata a 40 -a începe retragerea.
 1989 februarie 15. Plecarea ultimelor trupe sovietice
 1992 aprilie. Președintele Najibullah ese răsur nat de la putere

Figura nr. 3: Curba conflictului în perioada 1965 – 1989

4. CONSECINȚELE CONFLICTULUI
Deși semnificația lui este adesea minimalizată, Războiul dintre URSS și
Afganistan reprezintă un moment cheie al sfârșitului secolului al XX -lea. Într -o
perioada relativ scurtă, acesta a arătat lumii defectele structurii politice sovietice și
ale ideologiei comuniste în sine și a dus la inițierea și la susținerea reformei politice
inițiate de Gorbaciov, fapt care a contribuit d ecisiv la căderea partidului comunist și
la încheierea Războiului Rece și, în sfârșit, a jucat un r ol esențial în prăbușirea URSS.
Caracteristic Războiului Rece, conflictul din Afganistan a angrenat rapid și
celălalt pol de putere al vremii, SUA – care urm ărindu -și interesele sale politice în
Asia Centrală, a cheltuit în mod clandestin miliarde de dolari pe susținerea efortului
de război al mujahedinilor. Pakistanul, folosit ca rută de aprovizionare a
mujahedinilor, nu numai că a susținut rezistența în gene ral, dar i -a susținut în special
pe acei extremiști religioși care, în urma retragerii trupelor sovietice, au jucat un rol
important în luptele interne dintre facțiunile mujahedine, lupte ce au dus in final la
triumful talibanilor în toamna anului 1996. În scurt timp, rețeaua care mai târziu a
devenit Al -Qaeda a luat naștere ca o consecință directă a Războiului sovieto -afgan, în
timpul căruia Osama bin Laden și alții ca el le -au pus la dispoziție unui număr mare
de jihadiști fonduri substanțiale.
Implicați ile internaționale au devenit evidente în momentul când, pe lângă valul
de represiune pe care regimul taliban l -a dezlănțuit, Afganistanul a fost pus, ca spațiu
de pregătire și recrutare, la dispoziția grupurilor extremiste al căror program politic și
ideologic depășea granițele statale. Găzduind Al -Qaeda pe pământ afgan, talibanii au
sădit sămânța pentru atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, care, la rândul lor,
au provocat o reacție devastatoare din partea SUA și a NATO. Toată această cutie a
Pand orei pare să se fi deschis odată cu invadarea de către sovietici a Afganistanului și
cu războiul care a urmat. 00,20,40,60,811,2
1965 1973 1978 03.1979 09.1979 12.1979 01.1980 02.1980 1985 1988 1989Curba conflictului

Figura nr. 4: Teritoriile controlate de rebeli și de forțele de securitate după retragerea Armatei Roșii

5. CONCLUZII
Dacă ocupația Afganistanului s -ar fi soldat cu instalarea unui guvern stabil și
prietenos la Kabul, liderii sovietici ar fi bifat un dublu succes. Ei ar fi întărit prezența
Moscovei în Orientul Mijlociu, trimițând în același timp un ”mesaj clar” noii
generații de musulman i sovietici care nutreau visuri de independență. Dar sovieticii,
bineînțeles , au dat greș în Afganistan. Brejnev, G romîko și generalii lor au nesocotit
nu numai lecția Vietnamului, repetând astfel multe dintre erorile americanilor; ei au
uitat și eșecurile Rusiei țariste, suferite cu 80 de ani în urmă în aceeași regiune.
Încercarea dezastruoasă a Uniunii Sovietice de a susține un guvern -marionetă într -un
teritoriu nefamiliar și ostil a generat o opoziție intransigentă formată din gherile și
fanatici înarmați și finanțați de peste hotar e.
Pe scu rt, Afganistanul a fost o catastrofă pentru Uniunea Sovietică. Pe lângă
costurile umane și de echipament, războiul de uzură în munții afgani timp de un
deceniu a reprezentat o umilință internațională. El excludea o altă desfășurare a
Armatei Roșii dincolo de frontierele sale în viitorul apropiat: după cum i -a declarat
mai târziu Egor Ligachev , membru în Biroul Politic, jurnalistului american David
Remnick, după Afganistan nu se mai punea problema folosirii forței în Europa de Est.

BIBLIOGRAFIE
– A. Snesarev, Afganistan, Moscova, 2002
– W. Ball, Monuments of Afghanistan, Londra, 2008
– Afghanistan. The Great Game Revisited, /E ditare de Rosanne Klass, New York,
Freedom House, 1987
– K.A. Merkulov, Islamul în politica mondială, Mosco va, 1982
– Peter Calvacoressi, Politica mondială dup ă 1945, București, Allfa, 2000
– I.F. Ivașin, Contribuții la istoria politicii externe a URSS, București, Editura
Politică, 1960
– G. Brouder, Afghanskaâ vojna, Poseev, Frankfurt am Main, 1988, p. 43.
– Harry Rositzke, Managing Moscow: Guns or Goods , New York
– Willa m Morrow and Company INC, 1984
– Braithwaite, Rodric , URSS în Afganistan, București, Corint, 2011
– M. Urban, Wa r in Afghanistan, Londra, 1990
– Amnesty Internati onal Report 1980, London, 1980
– Ziarul Pravda, 07.12.1978,
– Vizita lui Muhammed Taraki la Biroul Politic , 1978 , Dokumenty i materialy,
Moscova, Politizdat, 1978

Surse electronice:
– www.cia.gov
– www.rt.com