Conflicte Religioase Si Etnice

Conflicte armate; strategii de aparare și strategii militare postbipolare

Conflictele religioase și etnice

Student: Militaru Cătălin

Conflictele religioase și etnice

Preocuparea privind locul pe care îl joacă religia în planul relațiilor internaționale este surprinzător de recentă, întrucât multă vreme religia a fost vehement combătută de unii sau tratată, de alții, ca o „cantitate neglijabilă” sau uitată undeva în podul istoriei.

Religia poate fi un factor de stabilitate sau de instabilitate într-o zonă, regiune sau chiar la nivel planetar. Instabilitatea la care ne referim are în vedere războiul, amenințarea, riscurile și conflictul din punct de vedere evolutiv. Pentru foarte mulți oameni religia este un mod de definire a personalității lor,dar și a aparteneței lor la o anumită comunitate, indiferent unde acesta este localizată.

Conflictul de tip religios

Conform unui Dicționar de filozofie de dinainte de 1989, de origine marxist-leninistă se arăta că religia este „cea mai conservatoare formă a conștiinței sociale (….) o formă specifică de înstrăinare a esenței umane, fiind totodată o expresie teoretică și psihologică a intereselor claselor dominante, asupritoare…”. O definiție necontradictorie și concisă în 2005, de către Micul Dicționar Enciclopedic ne arată că religia este „un ansamblu de idei, sentimente și acțiuni împărtășite de un grup și care oferă membrilor săi un obiect de venerare, un cod de comportament, un cadru de referință pentru a intra în relație cu grupul sau universul.

De obicei, religia distinge între real și supranatural, vizează ceva ce transcede cunoscutul sau naturalul, este o recunoaștere a misteriosului și a supranaturalului; religia include un concept sau o divinitate care implică omul într-o experiență dincolo de nevoile sale personale sau sociale immediate recunoscute ca „sacră” sau „sfântă”.

Totuși, dacă factorul religios poate antrena riscuri pentru securitatea națională și internațională, atunci ar trebui create premise favorabile pentru stimularea strategiilor ce ar trebui urmate pentru evitarea transformării acestui factor într-o sursă de conflict de natură religioasă.

În opinia mea, ar trebui să pornim de la ipoteza că religia este ceva extrem de sensibil, care se poate considera a fi un puternic factor generator de instabilitate sau conflict. Anterior, încă din secolele XIII – XIV, statul a preluat asupra lui câteva din sarcinile pe care, în mod tradițional, aparțineau religiei, începându-se astfel un proces extrem de subminare a acesteia, proces numit, în prezent, secularizare. Tot în prezent, se încearcă o altfel de strategie, la polul opus celei din perioada menționată, și anume, de incriminare a religiilor ca fiind responsabile de majoritatea conflictelor de pe glob. De foarte multe ori se afirmă că un conflict este religios fără a se face vreo analiză științifică riguroasă care să evalueze conflictul ca fiind major religios și că, prin urmare, factorul religios este definitoriu pentru natura respectivului conflict. Foarte mulți analiști și-au pus întrebarea dacă nu cumva tocmai internaționalizarea sau globalizarea să determine centrarea, pe motive de similititudine, în jurul doctrinelor religioase, fapt care ar putea genera instabilitate, inclusiv în ceea ce privește extinderea Europei. De asemenea, nu este greu de anticipat faptul că părțile interesate de escaladarea confictului nu vor ezita să asocieze elementul religios cu adevăratele cauze care generează tensiune și instabilitate. Adunând toate motivele menționate, se poate afirma, fără a se greși, că de cele mai multe ori religia este pretextul și nu cauza războaielor, înțelegându-se prin aceasta că religia nu face conflicte ci doar le maschează, pentru a nu se deosebi, prea mult, de cele tradiționale. Pentru o mai coerentă și corectă analiză a caracterului identitar și cultural al conflictului, trebuie să luăm notă că majoritatea acestora se manifestă ca afirmări ale identității culturale în care religia este la fel de importantă ca și limba, alături de alte credințe, alături de atașamentul la un teritoriu, de dorința de autonomie și de alte chestii care dau specificitate personalității unei comunități. După cum ne-a demonstrat istoria ultimului deceniu și realitatea prezentă ne arată că, pe lângă factorii politici, economici, militari și sociali, cel religios, a jucat un rol esențial în actuala configurație a mediului global de securitate. Dacă acțiunile unor factori precum cel politic, cel economic și cel militar se pot cuantifica destul de ușor, factorul religios este cel care ridică probleme fiind dificil de determinat tocmai datorită caracterului său dat de totalitatea ideilor, mentalității și filozofiilor aparținând unor culturi și civilizații diferite. În cartea sa „Ciocnirea civilizațiilor”, Samuel Huntington a prezis „înlocuirea granițelor politice și ideologice ale Războiului Rece cu puncte de criză și vărsări de sânge la confluența dintre civilizații” , sumbra sa perspectivă fiind întărită de unii extremiști religioși care doresc puterea politică și, profitând de condițiile sociale și economice precare în care trăiesc cei mai mulți adepți, acuză „globalizarea, lumea creștină și evreii” de această situație și promit îmbunătățirea condițiilor de viață și apărarea credinței strămoșești prin lupta împotriva celor care se fac vinovați de această stare.

Lumea de astăzi, ce pare a fi golită de sens și valoare și derulându-se cu mult prea mare viteză, are nevoie deopotrivă de conștiință religioasă, ca un limitator al vitezei și instrument al restabilirii scării valorii, dar și de cunoaștere a propriilor limite și acceptarea lor responsabilă, cât și de speranța că nu este părăsită de Dumnezeu, căci numai această ultimă speranță poate umple golul sufletesc de care suferă omul modern și pe care nici un progres tehnic sau științific nu pare a fi capabil a-l umple. Ca să putem înțelege mai bine rolul religiei, posibilitățile, provocările și, mai ales, capcanele cu care se confruntă omul religios și diferite instituții religioase contemporane, nu trebuie să ne oprim doar la teorii sociale referitoare la modernitate, modernitatea târzie sau postmodernitate ci trebuie să avem în vedere, în primul rând,studiul marilor tradiții religioase ale umanității. Am menționat, mai sus, câteva definiții ale religiei, dar mai trebuie să luăm în considerare că cealaltă etimologie a cuvântului provine din „religare” și are sens de „a lega”, „a fixa”, lucru ușor de observat în multe regiuni ale lumii: religia unește, construiește și fundamentează coeziunea socială, care, pe lângă componența religioasă, dispune și de aportul limbii, al tradiției istorice și deatașamentul de un anumit teritoriu. Toate aceste idei nu pot înseamna decât o cultură comună, modele și norme de comportament unitare. Religia a avut, de-a lungul istoriei, sensuri diferite după cum anumite momente semnificative din viața societății au scos în relief acest lucru. Religia poate însemna principii morale, rituri, dar și moduri de a gândi, de a se raporta și/sau de a trăi sacrul în cadrul unui grup specific, deci înseamnă un anumit sistem de viață pentru grupul respectiv, sau, spre exemplu, cum este cazul la români, un factor constitutiv al etnogenezei. În trecut, religiile determinau toate aspectele vieții umane deținând o foarte complexă componență: se interconectau și intersectau cu filozofia, medicina, legislația, politica, arta, formele de recreație. În epoca modernă prezentă, aceste sectoare ale vieții au dobândit ipostaze și consistențe autonome specifice speciale. Foarte mulți factori, ce par a fi separați de aspectul religios – dezvoltarea științifică și tehnologică accelerată, dreptul internațional, organismele internaționale care acționează în baza unor programe de perspectivă mondială – au fost caracterizați, în final, ca produse secularizate ale religiei și, în special, ale culturii creștine. Acești factori ce par a fi separați de „religie” nu sunt însă adversari ei, ci trebuie abordați prin prisma parteneriatului cu ea, pentru a conduce la înfăptuirea idealurilor universale spirituale care urmăresc înțelegerea și apropierea universală. Ceea ce este necesar a se înțelege nu este tutelarea sau crearea unui front comun al religiilor împotriva altor forțe spirituale ale lumii contemporane, într-o mentalitate ofensivă de tipul cruciadelor, ci „o contribuție substanțială la abordarea circumstanțelor nou-create, prin conlucrarea tuturor factorilor într-un dialog deschis ambelor dimensiuni, verticală și orizontală (transcendentă și imanentă)”.

Religia este o componentă importantă a culturii politice în multe țări, și aceasta datorită puterii ei de a legitima autoritatea laică. Se poate spune despre religie că, pretinzând că se află deasupra lumii pământești, oferă și nu primește legitimitate. Putem observa foarte ușor acest lucru dacă ne gândim la istoria poporului român: toate marile evenimente social-politice care au marcat existența istoriei României au fost legitimate și încununate de evenimente religioase bisericești (în 1330 s-a înființat statul feudal „Țara Românească”, în 1359 statul a fost recunoscut oficial și de Imperiul Bizantin și Patriarhia Ecumenică prin înființarea Mitropoliei Ungaro-Vlahiei etc). O altă și nouă redeșteptare globală a religiei s-a produs începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea când modernizarea, sub expresie economică și socială, a devenit globală în amploare. Astăzi, importanța religiei se evidențiază dramatic prin resurgența Islamului, mișcările fundamentaliste de inspirație islamică răspândindu-se într-un ritm rapid, deoarece par să răspundă nevoilor umane resimțite o perioadă mai mult sau mai puțin îndelungată. O problemă delicată cu care se confruntă, societatea europeană contemporană, chiar în contextul extinderii Uniunii, în afară de pluralismul și sincretismul religios, și raportarea lor la adevăr, o constituie prezența tot mai simțită a Islamismului. Această problemă trebuie, să fie dezbătută cu multă seriozitate, cu competență și, simultan, cu multă atenție, diplomație și sensibilitate pentru că, în esență, este vorba de o întâlnire între civilizații și culturi total diferite ce se exprimă prin sensibilități specifice care sub nici o formă nu trebuie „stârnite” sau neglijate. Nu trebuie să pierdem din vedere, nici un moment, că, dincolo de aparențele istorice, monoteismul este factorul de coeziune a celor trei mari religii care se întâlnesc acum în Europa, Creștinismul, Iudaismul și Islamismul, toate trei fiind de origine avraamică, și aceasta ar trebui să impună în Europa dialogul interreligios și dialogul cu toți oamenii de știință de pretutindeni, nu numai cel ecumenic și interconfesional, care și-au făurit deja tradiție în acest sens. La modul general, religia este relevată de orice conflict deorece vorbește de viață și de moarte, de război sfânt sau de război drept.

Religia, în epoca contemporană, continuă să fie o prezență vie în viața omenirii, indiferent de spațiul geografic în care se manifestă. Creștinismul și-a pus amprenta asupra continentului european, cultura și spiritualitatea europeană fiind de origine creștină și purtând amprenta eclesiasmului, acest lucru constituindu-se în specificitatea Europei vis-a-vis de celelalte continente. Lumea occidentală prezentă este plină de contradicții pentru că avem, pe de o parte, ateismul, raționalismul și secularizarea care ne arată că religia își pierde din importanța ce o avea în funcționarea sistemului social, iar de cealaltă parte legiferarea și generalizarea dreptului la credință ridicate la rang de „viață” politică. La fel, în spațiile fostelor state comuniste, unde se edifică societăți democratice, libertatea credinței este consacrată prin lege și, în mare măsură, respectată în viața societății. Se poate afirma,cu foarte mare precauție însă, că procesele de extindere a democrației și economiei libere, cu tehnologie avansată, au indus un model de societate european, în curs de edificare, în care problemele religiei și credinței au încetat să mai fie abordate ca „afaceri de stat”. Acesta este motivul pentru care, la prima vedere, în spațiul european, trecerea, respectiv transformarea tensiunilor și conflictelor religioase în ciocniri violente, armate se pot realiza într-un mod mai greu. Din păcate, ceea ce s-a întâmplat în fosta Iugoslavie ne-a arătat vechiul proverb „excepția care confirmă regula”. Nu putem nega însă că, totuși, în momentul în care religia se poate manifesta în condiții de libertate ea poate deveni un element de stabilitate care nu poate și nu trebuie neglijat. Contrastul dintre situația în care populația unui stat participă la servicii religioase în procentaj mare și situația în care aceiași populație se situează, în sondaje, pe locuri fruntașe în ceea ce privește avorturile, corupția și criminalitatea face ca studiul religiozității, al impactului ei social precum și al potențialului ei de a fi un agent credibil al îmbunătățirii vieții sociale, să devină un imperativ al timpurilor noastre. Până la urmă, afirmarea unei identității religioase într-o „Europă a națiunilor” reprezintă un element fundamental al instaurării unei alte fațete a securității, complementară securității sociale, culturale și economice. Garantarea și întărirea securității naționale stimulează procesele de afirmare a identităților individuale,constituind un mediu intern de securitate în care individul se regăsește în sistemul de valori al societății. Asigurarea securității individului ajută la întărirea unității de voință și acțiune a comunității sociale și descurajează fenomenele de înstrăinare care stau la baza a numeroase forme de comportament antisocial (terorism, crimă organizată, corupție, etc.). În ceea ce privește manifestarea vieții religioase pe plan intern, putem considera că fenomenul religios din România nu ridică probleme serioase – din categoria vulnerabilităților și riscurilor pentru securitatea națională deoarece între marile biserici (creștine) din România se desfășoară o bună relație de cooperare ecumenică.

Pentru a înțelege mai bine modul de generare și evoluție a conflictelor religioase și a evalua cadrul general în care acestea se dezvoltă, trebuie să se pornească de la următoarele elemente specifice importante: stabilirea dominanței fenomenului religios, cauzele și condițiile favorizante, influența pe care Bisericile tradiționale o au asupra lui, influența generată de schimbarea axiologică a sistemelor de credință; identificarea dimensiunii religioase a conflictelor; identificarea și caracterizarea elementelor fenomenului religios ce au un rol determinant în dinamica internă și internațională – vulnerabilități și amenințări de natură religioasă în mediul de securitate (conflicte inter-etnice, tentative de fundamentalism religios); evidențierea elementelor de interferență dintre religie și politică; legătura între securitate și religie ca element concret în procesele de reformă democratică în diferite regiuni ale lumii și amenințările ce pot apărea pe fondul unor vulnerabilități crescute; rolul Bisericii într-o societate multiculturală, postmodernă și democrată; locul și rolul Bisericii Ortodoxe Române în epoca contemporană, în mediul intern de securitate. Deși în majoritatea statelor lumii religia este separată de stat, mulți lideri politici utilizează totuși principii religioase care servesc scopurile lor, un exemplu, în acest sens, extrem de simplist, fiind cel al Iranului.

Locul conflictului de tip religios în cadrul conflictelor mondiale

În prezent, multe dintre zonele de conflict se interconectează. Confruntările etnice și religioase pot constitui un adevărat „cal troian”, pe care unele grupări interesate îl pot utiliza cu scopul de a grăbi sfârșitul erei supremației națiunilor, fără însă a lua în considerare „efectul de bumerang” pe care l-ar putea avea aceste acțiuni destabilizatoare. Recrudescența fenomenelor etnice și religioase nu este exclusiv un efect al globalizării: ele au multiple conotații istorice, culturale și în special economice. Putem constata, foarte ușor, că acolo unde nu există probleme sociale și economice nu există nici conflicte etnice, fără ca aceasta să însemne că nu există și alte căi de alimentare a conflictelor etnice. Deci, factorul religios, alături de alți factori, nu a fost considerat risc, amenințare sau problemă a securității naționale. Atunci când s-a constatat că factorul religios avea potențial de a induce o mai mare stare de tensiune sau conflict între state, modul de abordare a acestor factori a fost reconsiderat, lucru care s-a întâmplă la sfârșitul anilor ‘70, situația fiind total surprinzătoare atât pentru analiștii politico – militari, cât și pentru factorii decizionali. Prima surpriză a constituit-o momentul revoluției islamice iraniene, moment în care religia, ca factor în conflict, a început să joace un rol important fie în provocarea unor conflicte, fie în exprimarea lor. Cel mai frecvent religia apare în conflict ca marcă însoțitoare a etnicității.

Aparținând dimensiunii sociale a securității, factorul religios capătă o importanță majoră în analiza de securitate, spațiul de manifestare al securității culturale situându-se la nivelul interrelaționării securității individuale cu securitatea națională, în sensul că indivizii sau grupurile substatale, în cazul nostru grupurile religioase (sau etnice), pot deveni o problemă de securitate națională, comportamentul acestora degenerând spre acțiuni teroriste, separatiste, revoluționare etc.

Conflictele între religii, ce au degenerat în violență au fost urmarea faptului că religia, creștină sau musulmană, era „încorsetată” într-o doctrină și într-o organizație. Fiecare dintre aceste organizații religioase au luptat prin toate mijloacele, declanșând chiar războaie pentru a-și extinde dominația, doctrina și pentru a crește numărul adepților. Prin urmare, fiecare organizație religioasă are tendința să vadă în celelalte niște dușmani care trebuie înfrânți, distruși. Astfel de tendințe s-au manifestat din partea ambelor religii, Islamică și Creștină.

Pe linia luptei organizațiilor religioase, promotoare ale unei religii doctrinare acaparatoare, se poate înscrie lupta organizațiilor islamiste împotriva americanilor și a aliaților lor, evreii, dar în egală măsură pot fi exemplificate și formele de catolicism și protestantism ce întrețin ura în Irlanda. De asemenea, atât de sugestive, dar și de actualitate prin virulența lor, sunt Islamismul și Iudaismul, care alimentează de atâta timp în istorie conflictul dintre israelieni și palestinieni. În lupta purtată în numele religiei se uită un adevăr fundamental, și anume că religia nu poate fi impusă prin forța armelor, ci numai prin forța convingerilor. „Religia nu înseamnă nici sclavie, nici captivitate; ea este locul unde poți fi tu însuți,iar dorința de a fi tu însuți este începutul credinței”.

Libertatea religioasă este parte din libertatea individului, una dintre libertățile fundamentale ale omului și ea trebuie să fie o valoare supremă respectată de toate religiile, Creștinism, Islamism, Budism. De la începuturile sale, lumea se confruntă prin politic. Formele prin care se exprimă și se materializează aceste politici și aceste confruntări sunt numeroase,

unele concretizându-se în doctrine și programe politice, în manifestări politice, în confruntări politice și chiar în luptă politică desfășurată prin mijloace politice. Acțiunea politică nu se limitează însă la atât. Dintotdeauna, politica a întrebuințat,pentru a-și realiza scopurile și obiectivele, și mijloace violente – războiul. Clausewitz spunea că războiul este o continuare a politicii cu mijloace violente și se pare că, nici în prezent, acest lucru nu s-a schimbat. Unii susțin că războiul este, de fapt, sfârșitul politicii, în sensul că întrebuințarea forței poate să însemne sfârșitul dialogului. Afirmația nu poate fi categorică deoarece războiul, ca fenomen politic și social complex, are cauze multiple și, datorită impactului său deosebit, a suferit, de-a lungul timpurilor, pentru a fi acceptat și controlat, numeroase reglementări: avem un drept al păcii și al războiului.

Terorismul poate fi considerat un război în afara legilor juridice ale războiului, în afara filozofiei războiului, neacceptat de omenire, o formă perversă a războiului datorită faptului că exprimă criminalitatea politică, pentru că este crimă politică sau politică criminală. Credem că această chestiune este departe de a fi clarificată, iar dorința de a fi categorici și, poate, prea convinși de aceasta, ne va defavoriza mult timp, acum și pe viitor. După sfârșitul „războiului rece”, natura conflictelor s-a schimbat. Majoritatea vor rezulta din „confruntări ale identității comunităților, bazate pe rasă, etnicitate, naționalitate sau religie”. Ipoteza aceasta a fost intens mediatizată prin studiul lui Huntington, referitor la „ciocnirea civilizațiilor.” Viziunea lui Huntington privind tensiunile care apar între culturi diferite este complementară unei viziuni mai sofisticate, care vede conflictul „nu ca pe o confruntare de grad de civilizație, ci mai mult ca pe una între culturi locale (grupate în civilizații) și civilizația globală ce rezultă din procesul de civilizare”

Dincolo de marea problemă a amenințărilor la adresa securității naționale și internaționale, pe fondul vulnerabilităților crescânde, legătura dintre securitate și religie apare ca un element foarte concret în procesele de reformă democratică din diferitele regiuni ale lumii. Aceste reforme sunt corelate cu procese de extindere a structurilor economice, politice și militare. Din păcate, fenomene considerate a fi pozitive în planul integrării economice și politice, a răspândirii fără precedent a tehnologiilor moderne și a facilitării accesului la cultură și civilizație, precum globalizarea, au și aspecte negative ce pot consta, în principal, în facilitarea răspândirii, proliferării în rețele transfrontaliere și, mai nou, transcontinentale a activităților infracționale dintre cele mai virulente, cu efecte destabilizatoare atât la adresa securității și stabilității interne ale statelor cât și ale celor internaționale, respectiv crima organizată, terorismul internațional, extremismul etnic și religios. Îngrijorător este faptul că mișcările religioase și acțiunile unor grupuri etnice, ce-și păstrează identitatea culturală în devenirea istorică, își concentrează atenția pe promovarea manipulării genetice, pe invocarea unor decalaje între veniturile dintre bogați și săraci, efecte ale unei ineficiente politici guvernamentale sau bazate pe noul curent euroasiatic.

Unii autori au considerat că, o posibilă explicație a crizelor de identitate ar fi influența și efectele supranaționalului asupra microregionalului în sensul că supranaționalitatea determină revendicări naționale ori regionale, ceea ce însemnă că mondializarea va accentua procesul divizării. Adepții fundamentalismului islamic argumentează că multe dintre realitățile sociale, exportate de civilizația occidentală prin intermediul globalizării, nu pot fi acceptate de civilizația islamică, reprezentând doar o provocare pentru degradarea acesteia, urmărindu-se prin aceasta dominația unei singure civilizații asupra celorlalte, adică a versiunii moderne a occidentalismului.

Islamul, ca religie a lumii cu cea mai mare creștere a numărului de adepți, este facilitată de globalizare, chiar dacă în centrul dezbaterii actuale se află ideea că se opune procesul globalizării.

În accepțiunea noastră, Islamul nu este o religie care se opune sensului original al globalizării sau modernității ci uniformizării occidentalizării: „deși occidentalizarea unei societăți este condamnată, totuși modernizarea acesteia nu. Sunt acceptate științele și tehnologia însă acestea trebuie să se subordoneze credinței și valorilor islamice pentru a proteja societatea musulmană de occidentalizare și laicizare”

De asemenea, datorită migrației globale, această religie câștigă adepți și pe continentul european și american, o provocare la adresa iluminismului fiind reprezentată de corelația dintre expansiunea victorioasă a fenomenului globalizării și intensificarea practicii religiei islamice, cât și a migrației unui însemnat număr de musulmani în state non-musulmane.

Nimeni, nici măcar teoriile inspirate de liberalism sau de către marxism, nu a prezis corelația dintre globalizare și magnitudinea renașterii Islamului militant. Deși este dificil de acceptat pentru progresiștii ancorați în cultura occidentală, mișcăril esociale islamice au devenit, la nivel global, național și local, expresia cea mai activă a naționalismului anti-imperialist. Prin faptul că au devenit un stindard al mișcărilor naționale anti-imperialiste, identificate de Wallerstein ca mișcări etno-naționaliste „împotriva sistemului”, acestea s-au substituit, aproape în totalitate, mișcărilor laice naționaliste și de stânga, adoptând rolul de forță motrice a rezistenței împotriva dominației globale, reale și imaginate, a Occidentului în domeniul politic, economic și cultural.

Guvernarea seculară, toleranța și individualismul Occidentului sunt realități sociale respinse de fundamentaliștii islamici. Cultura materialistă a Occidentului este văzută ca fiind superficială și lipsită de Dumnezeu, toleranța acesteia față de democrație, drepturile omului, egalitatea între sexe și libertatea sexuală fiind considerate erezii, în comparație cu tradițiile islamice. De asemenea, cultura maselor și mediatizarea excesivă impulsionează provocarea identității prin renașterea religioasă, în scopul limitării impactului globalizării și anihilării provocărilor economice, politice și culturale asupra civilizației islamice.

În epoca globalizării și postmodernismului, musulmanii se confruntă deseori cu umilința, disprețul, lipsa demnității și a recunoașterii din partea Occidentului, aflându-se în postura deviantă de „ceilalți”. Printre factorii care au amplificat resentimentele civilizației islamice față de Occident și implicit resurgența fundamentalismului religios se numără dominația politico-

economică, totalitarismul politic din statele de origine, respingerea secularismului democratic, liberalismului sau socialismului, eșecul societății de a ține pasul cu modernizarea tehnologică accelerată, izolarea și denigrarea culturală. Declinul economic, înfrângerea militară și colonizarea statelor musulmane de către statele occidentale au limitat dezvoltarea politică și culturală a statelor islamice, puternic marcate de limitele modernității, conservatorismului religios și adversitatea față de Occident.

Bibliografie

Stoica Ion; Florea Ștefan, “Contribuția religiei la promovarea securității în contestul

integrării în Uniunea Europeană-Implicații ale religiilor asupra securității în contextul extinderii U.E.” , Editura

Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006,

Dicționar de filozofie, Editura Politică, București, 1978

Mic Dicționar Enciclopedic, Editura Univers Enciclopedic, București, 2005,

Huntington Samuel P. ,”Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”, Editura Antet, București, 1998,

Anton Mihail, Abordări sociologice privind relația dintre religie și securitate, în Implicații ale religiilor asupra securității în contextul extinderii U.E., Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I” București, 2006

Rene Remond, Religie și societate în Europa, Editura Polirom,

Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol.1, ed.2, Editura EIBMBOR, București, 1991,

Tran Sorin Pitic, Religia, Sursă de stabilitate sau factor de conflict?, în Biserica ortodoxă în Uniunea Europeană, Editura Universității București, București, 2006,

Frunzeti Teodor, Sarcinschi Alexandra; Securitatea internațională. Dimensiuni, strategii și politici, în Lumea 2007 , Enciclopedie Politică și Militară, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, București, 2007,

Dinu Mihai Ștefan, Dimensiunea etnico religioasă a securității,Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007

Stăncilă, L., Burghelea, I., Războiul fără fronturi și frontiere,Editura F&F Internațional S.R.L., Gheorgheni, 2005

Diaconu Dumitru Virgil, Terorismul. Repere juridice și istorice, Editura All Beck, București, 2004

Van de Weyer Robert, Islamul și Occidentul, traducere de A. Frățilă, R. Paraschivescu, Editura Alfa, București, 2001

Barna Cristian, Resurgența terorismului fundamentalist islamic în era globalizării, în Terorismul azi, vol.IV VI,an I, oct.-dec. 2006