Conflicte Religioase din Lumea Araba

Articolul științific are ca scop prezentarea contextului istoric în care s-au fondat cele două ramuri ale Islamului, evidențiind diferențele practice și cele de ordin religios care se află între ele.

Introducere

Samuel Huntington în lucrarea fundamentală ,,Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale’’ care tratează rolul crescând al religiei în domeniul politic ne confirmă faptul că sursa fundamentală a conflictului nu va fi în principal ideologică sau economică ci una culturală. Acesta ne vorbeste despre civilizații, însă în centrul unei civilizații, se afla religia, aceasta pentru că marile civilizații din istoria omenirii s-au identificat cu marile religii ale lumii.

Anul 632 d.Hr. reprezintă momentul memorabil în ceea ce privește moartea lui Mohammed, fondatorul credinței musulmane sau a Islamului. Totodată, exact după moartea acestuia apare separarea în două ramuri principale ale Islamului: șiiții și suniții.

Diferențele dintre Șia și Sunni pornesc de la neînțelegerile în ceea ce privește succesorul Profetului Mohamed și nu numai. Un alt motiv al neînțelegerii dintre cele două grupări avea sa îl reprezinte natura conducerii politice a comunității musulmane. În urma dezbaterilor istorice decizia s-a centrat pentru a conduce Ummah urmându-se obiceiurile Profetului asupra unei persoane calificate sau exclusiv unei persoane rude cu el. A urmat apoi alegerea facută de marea majoritate a comunității care a ales să îl numească spre a deveni primul calif pe Abu Bakr însă exista și o minoritate musulmană, susținătorii lui Ali ibn Ibu.

Situația a fost inacceptabilă pentru unii dintre urmașii lui Ali care i-au considerat pe Abu Bakr și pe cei doi califi care au urmat (Omar și Uthman ) ilegitimi. Aceștia susțineau faptul că însuși Profetul l-a numit pe Ali ca succesor iar cele ce se petreceau erau împotriva dorinței divine. Susținătorii lui Ali, după ce acesta a devenit calif, erau cunoscuți sub numele de Șia. Grupul, care constituia majoritatea musulmanilor, au fost numiți în timp Sunni, îmsemnând urmași ai obiceiurilor Profetului (Sunna) .

Perioada în care Ali a fost calif a fost una dificilă deoarece a avut de înfruntat opoziția nevestei lui Mahomed și fiică a lui Abu Bakr. Aisa îl critica pentru faptul că nu este implicat în problemele legate de pedepsire a ucigașilor lui Uthman și totodată îi contesta autoritatea. Mai mult de atât, aceasta a reușit să facă o adunare, acțiune ce a reprezentat Războiul civil islamic, însă Ali și-a luat revanșa prin victoria Bassora, rămasă în istorie sub denumirea de ,,bătălia cămilei’’.

În timpul domniei primilor patru califi și anume Abu Bakr, Umar, Uthman și Ali , Islamul a fost ,,întărit’’ din punct de vedere politic, social și religios.Aceștia au avut cuceriri precum: Damascul în 635, Basra și Antiohia în 638, Persia între 637 și 650 și Egiptul între 639-642. Astfel noua credință s-a răspândit dincolo de Peninsula Arabia, spre răsărit în Imperiul persan, spre nord în cel Bizantin și spre apus în nordul Africii.

Islamul șiit

Termenul de shi’a atribuit gruparii separatiste, de unde derivă și shi’i(t) este denumirea pentru cei care au în comun faptul că îl recunosc pe Ali drept urmaș legitim după moartea Profetului.Se afirmă faptul că islamul șiit ar fi intim legat de sufletul persan de unde și legătura cu Iranul.

Mișcarea șiită a câștigat o susținere masivă în zonele care acum reprezintă Iraqul, Iranul, Yemenul și părți din Asia Centrală și de Sud.Această grupare reprezintă o minoritate, islamul șiit fiind practicat de către 10-15% din totalul musulmanilor de pe glob.

Aceștia susțin că primul lider adevărat al comunității musulmane este Ali, considerat imam, termen ce sugerează relațiile de sânge cu Mahomed. Cu timpul funcțiile unui imam au devenit din ce în ce mai conturate astfel că fiecare imam ales desemna un succesor care, conform credinței șiite, trebuia să transmită o cunoaștere spirituală celui care urma să fie lider.

Trebuie să amintim faptul că două caracteristici stau la baza originalității șiismului: principiul imamatului și exaltarea martirismului, cea din urmă caracteristică conferindu-i un caracter revoluționar, cu predispoziții spre intoleranță și violență constituindu-se astfel linia dură, fundamentalistă a Islamului.

În ceea ce privește legea, nu există legi codificate nici în gruparea Șia, nici în cea sunnă. Mai bine spus, există surse de interpretare a legii pentru ambele ramuri ale Islamului.

Hadisurile șiite, acestea traducându-se prin relatările și faptele Profetului, sunt diferite de hadisurile sunnite în legătură cu spusele imamilor șiiți care se consideră inspirați divin, totodată gruparea șiită oferind mai mult spațiu interpretării personale.

La rândul ei, gruparea șiită este împărțită în mai multe grupări. O primă grupare ar fi formată din șiismul duodeciman regăsită astăzi în Iran, Iraq, Liban și Bahrein, unde se admit 12 imami, considerați a fi aleși divin încă de la naștere și care sunt văzuți purtători ai credinței și interpretorii ideali ai legii și teologiei.

Ismailiții sau șiismul șeptar este cea de a doua sectă regăsită astăzi în Afganistan, India și Pakistan. Aceștia recunosc primii șapte imami, fiind recunoscuți pentru urmărirea puterii militare și teritoriale.

Astfel, putem afirma faptul că istoria islamului șiist este legată de prigoană și evenimente sângeroase, incepându-se cu uciderea lui Ali însă nu trebuie uitat faptul că acesta ajunge la putere dupa asasinarea lui Othman.

Islamul sunnit

Cuvântul sunna, urmat de derivatul sunni(t) , este atribuit ramurei sunnite, unde Imamul nu poate fi pus alături de Mahomed. Secta sunnită recunoștea noblețea califului Ali, însă aceștia nu erau de acord cu ideea conform căreia n-ar mai exista alți urmași legitimi în afară de Ali și a casei sale.

Mișcarea sunnită reprezintă majoritatea musulmanilor în proporție de aproape 90% , avându-și nucleul în Arabia Saudită reprezentând partea tradiționalistă, moderată și conciliată a Islamului.

Un aspect important care a dus la împărțirea Islamului în două ramuri face trimitere la respingerea în rândul sunniților a faptului că Imamul este inspirat de Dumnezeu și chiar este o manifestare a Lui.

Există 4 școli de jurisprudență menite pentru a oferi alternative în ceea ce privește luarea deciziilor legale. Studierea legii se face în școli care poartă denumirea de madrasa, acestea având la bază cântărirea în moduri diferite a spuselor Profetului și a campanionilor săi în deciziile pe care le iau.

Prima școală și cea mai veche, Hanafi, constituită în 767 de către Abu Hanifa este importantă în țări precum Turcia, Iraq, Asia Centrală. Cea de a doua școală, Maliki, a fost fondată în Peninsula Arabă de către Malik ibn Anas în 795, fiind recunoscută în țări precum Africa de Nord, Kuweit și Bahreim. Shafi’i este cea de-a treia școală constituită de către Muhammad ibn Idris al Shafi’i în anul 819 a fost folosită în Egipt, Sudan, Etiopia. În sfârșit, cea de a patra școală, Hanbali, fondată de Ahmad Hanbal în anul 855 a fost utilizată în Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite.

Concluzie

În concluzie, putem afirma faptul că imediat după moartea lui Mahomed, cele două tradiții, fiecare cu principiile specifice sectei din care făceau parte, se despărțeau. Așa cum este relatat în lucrarea lui Rogerson , istoricii propun cel puțin două sau trei variante ale fragmentării Islamului însă ,,Adevărul este cunoscut doar de Dumnezeu’’. Astfel, nu se poate ști cu certitudine dacă Mahomed a murit în poala Aișei sau cu capul sprijinit pe umărul lui Ali, moment care a stârnit controverse. Cauzele conflictelor dintre șiiți și sunniți au început de la moartea Profetului, moment în care trebuia să se aleagă un succesor fapt ce a generat împărțirea în două ramuri, o dată cu trecerea timpului conflictele politice și religioase aplificându-se, un important conflict politic fiind cel al războiului din Iran și Irak. Conflictele continuă și în zilele noastre, un exemplu fiind dat de tensiunea celor două grupări în Bahrein, chiar dacă familia regală este sunnită, o treime din populație reprezentând islamul șiit, cei din urmă plângându-se de acte discriminatorii comise împotriva comunității lor cum ar fi faptul că șiiții nu sunt recrutați în armată sau nu sunt aleși în funcții guvernamentale.importante.

Bibliografie:

Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, București, 1997

Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, Editura Științifică București, 1991

Barnaby Rogerson, Moștenitorii lui Mahomed. Cauzele schismei dintre șiiți și sunniți, Polirom, 2007

Marcela Săgeată, Lumea islamică- o rețea dinamică de sisteme, Editura Top Form, București, 2006

Nadia Anghelescu, Introducere în Islam, Editura Enciclopedică. București, 1993