Conflicte ale Epocii Contemporane

Conflicte ale epocii contemporane

Cuprins

Introducere. Misiunea și rolul analistului de relații internaționale

Noțiuni, concepte și paradigme necesare analizei conflictelor internaționale

Problematica echilibrului european

Conflictul internațional pentru reîmpărțirea lumii care a dus la primul

război mondial a generat urmări până în epoca recentă

Gestionarea conflictului mondial din perspectiva statelor învinse în

primul război mondial

Impactul primului război mondial asupra României

Rusia Sovietică, primul stat bolșevic din Lume, a generat mari conflicte

Conflictul româno-sovietic legat de bolșevism și de apartenența Basarabiei

la România

Germania în timpul lui Adolf Hitler, impactul asupra relațiilor internaționale

și zorii reizbucnirii conflictului pentru reîmpărțirea Lumii

Conflictul din România generat de opoziția față de Mișcarea Legionară

Transformarea în conflict a disputei între Uniunea Sovietică și România,

privitor la apartenența Basarabiei la România

Originile marilor conflicte și cauzele care au dus la al doilea război mondial

Încheierea celui de al doilea război mondial prin Tratatul de Pace de la Paris.

Prevederile privitoare la România

În loc de încheiere la conflictele României cu Uniunea Sovietică

Conflictul dintre români și evrei generat cu ocazia ocupării Basarabiei,

Bucovinei de Nord și Ținutului Herța de către Uniunea Sovietică,

în vara anului 1940

Aspecte privind conflictul sovieto-afgan (1979-1988)

Mutații în relațiile internaționale la începutul mileniului al III-lea. Europa și SUA.

Terorismul, noul adversar

Rolul conflictelor internaționale în catalizarea proceselor de aderare

și de integrare europeană, la începutul mileniului al III-lea

Conflictul din Irak. (I) Nașterea unei națiuni și (II) înfrângerea unei națiuni

Aspecte metodologice și Bibliografie selectivă

Introducere. Misiunea și rolul analistului de relații internaționale

Viziunea istorico-politică cât mai largă. Să înțelegem. Să evităm să urmăm doar cursul vieții precum turmele de vite. Manipularea este principala preocupare a diriguitorilor Lumii și statelor. Globul are 7 miliarde de locuitori, iar ținerea lor sub control este principala problemă a conducerilor supranaționale (UE, NATO, FMI și chiar oculta) și ale statelor. Pentru a promova manipularea s-au conspirat acțiunile ilegale și imorale, iar deconspirarea lor s-a numit Teoria conspirației.

Nevoia de a fi „cu un cap peste” restul membrilor societății. În acest scop, cursul nostru dorește a fi un sprijin pentru toți cei care doresc să privească în politică și în spatele cortinelor ridicate cu răbdare de către cei care au protejat și protejează operațiunile politico-militare și economice ale statelor, în special ale marilor puteri, pentru care globul pământesc nu reprezintă decât o suprafață de dominat sau de sfere de influență economică și strategică, negociabile și parțial transferabile, în funcție de interesele dintr-un moment istoric sau altul.

La acest curs, nu vom face elogiul sistemului politic preferat și prezentarea evenimentelor doar prin prisma favorabilă imaginii dorite. Istoria adevărată este cea care, din păcate, dezavantajează întregul spectru politic, dat fiind că răul se găsește în toate evenimentele istorice, în toate statele, inclusiv și adeseori în acțiunile acelora care se autodefinesc ca fiind campioni ai democrației, libertății, umanismului etc.

Binele și răul conviețuiesc. Istoria adevărată este cea care, din păcate, dezavantajează întregul spectru politic, dat fiind că răul se găsește în toate evenimentele istorice, în toate statele, inclusiv și adeseori în acțiunile acelora care se autodefinesc ca fiind campioni ai democrației, libertății, umanismului etc. Fiecare regim politic se proclamă pe sine ca fiind deținătorul adevărului, chiar absolut și singurul apărător al intereselor poporului. Și cei de astăzi sunt la fel. Noi, cei care cercetăm și analizăm sistemele, constatăm că nici unul nu are dreptate, sau că, altfel spus, fiecare are o parte din dreptate și doar atât. Ce ofereau și oferă socialismul de stat („dictatura comunistă”), legionarismul, democrația capitalistă de model occidental, regimurile social-democrate de tip scandinav, regimul hibrid de model China etc. Nici unul nu poate satisface toate cerințele și nu poate pune principiile și valorile deasupra intereselor.

Manipularea politică a popoarelor este o caracteristică importantă a epocii contemporane. Pentru realizarea ei, se fac cheltuieli colosale de resurse. Interesele politice fac de foarte multe ori ca adevărul să fie ocolit, ascuns, contrazis. Forțele care domină astăzi viața politică mondială, ca și cei care le susțin în diversele țări supuse lor, țes cu migală un văl de minciună în jurul evenimentelor majore ale vieții contemporane, cu ajutorul unei prese aservite, în parte coruptă, dependentă de forțe financiare interne sau internaționale. Majoritatea informației politice din presa mondială este balast și ne îndrumă pașii în așa fel încât să ocolim căile de acces la esențial. Arhivele importante ale lumii sunt ferecate, iar marile momente din istoria contemporană nu mai figurează nici în arhive, decât în forma lor denaturată, cel puțin parțial, întrucât profesioniștilor în acțiuni politice acoperite nu le place să lase urme.

Adeseori politica unor state, sau ale altor forțe mondiale, care reprezintă interese de grup, intră în contradicție cu frumoasele idealuri democratice și umane pe care le propagă din interese de asigurare a dominației. Pentru a țese vălul de minciună în jurul evenimentelor și fenomenelor importante și a-și proteja marile secrete, statele, mai ales marile puteri, ca și alte forțe naționale și internaționale de grup, folosesc toate mijloacele: minciuna, manipularea, inclusiv crima. În aceste condiții, misiunea istoricului este foarte dificilă. De aceea, succesele obținute mereu în penetrarea cortinei sunt cu atât mai lăudabile. Efortul istoricilor pentru aflarea adevărurilor epocii contemporane este continuu și ei aruncă de multe ori în aer capacul de pe istoria oficială a unor evenimente. Necruțători, implacabili, sumbrii, ei pătrund în cavernele istoriei contemporane și descoperă cuiburile de vipere care înveninează viața zilelor noastre. Rezultatele cercetărilor lor întristează oamenii de bună credință, îi înfurie, uneori. Cei care ajung să aibă acces la esențial nu vor mai privi lumea cu aceeași ochi. De multe ori ei intră în contradicție cu mai marii zilei și ajung să fie scoși din cărțile de istorie, viziunile lor interzise, credibilitatea contestată și cinstea batjocorită. Deteriorarea imaginii acestor persoane sau personalități care privesc dincolo de cortine, în „lumea interzisă”, reușește adeseori să ajute la atingerea țelurilor elitelor politico-militare mondiale. Nu de puține ori cei care stau în calea marilor interese mondiale, sau care sunt deținătorii unor secrete importante, trebuie să plătească îndrăzneala lor cu morți năprasnice, în atentate, „accidente”, îmbolnăviri bruște, sau prin arme tăcute, majoritatea dosarelor acestor decese fiind înregistrate cu „autor necunoscut”. În spatele a ceea ce vor afla beneficiarii rezultatelor muncii celor care penetrează activitățile ascunse din istoria contemporană vor apărea și vor dăinui veșnic temeri sumbre și obscure, față de potențialele pericole venite ca urmare a planurilor care zac în conștiința și subconștientul unor oameni care parcă sunt urmași ai maimuțelor ucigașe. Totuși, realizările cercetătorilor și analiștilor preocupați să dezvăluie adevărul și să slujească dreptatea, chiar dacă supără factori politici și grupuri de interese, în anumite momente, vor dăinui. Ele sunt deosebit de importante pentru a umple golurile de cunoaștere care dezorientează societatea și o fac vulnerabilă. În numeroase cazuri, serviciile de informații ale statelor protejează discret activitatea acestor deconspiratori, uneori, chiar și pe a celor pe care sunt puși să-i supravegheze.

Privitor la ascunderea unor realități contemporane, arătăm că, în anii '50, în Franța, nu se mai făcea nici cea mai mică aluzie la colaboraționismul masiv al francezilor cu naziștii. În anii '80, în Uniunea Sovietică mase întregi de tineri nu aveau cunoștință de crimele lui Stalin. În România, imediat după evenimentele din decembrie 1989, majoritatea poporului român avea imagini extrem de deformate, false, despre tot ceea ce se întâmplase, aparent sub ochii lumii, iar cei care au încercat să corecteze gravele erori de imagine au fost neînțeleși de oamenii puțin pregătiți în domeniul diversiunii politice, sau reprimați chiar prin cenzură deschisă, cum s-a întâmplat de multe ori. Guvernanții știu ceea ce spunea George Orwell: „Cine controlează trecutul, controlează viitorul.” Suntem înconjurați de un zid, unul singur. Mintea noastră încearcă să se elibereze și să gândească ceea ce unii doresc să fie de negândit, să ne deschidă accesul la istorie, cu orice preț”.

Problematica arhivelor, ca și sursă pentru promovarea adevărului istoric. Pe măsură ce depozitele de arhive contemporane s-au dezvoltat, gestionarea și prelucrarea lor a necesitat un personal mereu mai numeros, multe documente de o mare importanță au „răsuflat”, iar diverse interese politice au cerut ca unele dintre ele, până nu demult strict secrete, să fie scoase la lumină, din motive de argumentație în lupta politică. Istoricii profită de fiecare ocazie pentru a-și găsi seva vitală operelor. Schimbarea regimurilor politice în numeroase țări ale globului, mai ales în zona de dominație strategică a fostului U.R.S.S., a fost urmată de convulsii care au permis unele penetrații în arhivele secrete. Au existat și personalități marcante din ambele tabere ale Războiului rece care au încălcat legea păstrării secretelor de stat. Documentele din arhive și dezvăluirile sunt nucleul vital al operelor de istorie contemporană. U.R.S.S. au avut cele mai bine păstrate arhive din lume. Atât de bine zăvorâte încât nici nu a existat o lege a arhivelor. Dictatorii de la Moscova nici n-au avut nevoie de o lege specială. Regulamentele interioare erau suficiente pentru ca numai cei împuterniciți să aibă acces la informația foarte secretă. Depozitările s-au făcut în locuri cu acces strict interzis, sub control foarte înalt al Biroului Politic al C.C. al P.C.U.S., și al serviciilor de securitate. Multe dosare poartă ștampila cu sigla De păstrat pentru veșnicie. Prăbușirea pe neașteptate a U.R.S.S., în august 1991, a făcut ca nimeni să nu se mai preocupe de distrugerea miliardelor de pagini din arhive, așa cum ar fi dorit, la un moment dat, unii factori politici. În același timp, pentru foarte multe din aceste arhive nici nu mai exista interesul de a fi ținute strict secrete. Pe 24 august 1991, Boris Elțîn a semnat un decret prin care a transformat arhivele U.R.S.S. în Arhivele de Stat ale Federației Ruse și le-a pus sub conducerea profesorului Rudolf Pihoia, cercetător la un institut al Academiei de Științe. Au fost scoase la lumină și parțial oferite la dispoziția cercetătorilor documente senzaționale, de la protocoale adiționale secrete ale tratatelor, la ordine de execuție date de Stalin, despre convorbiri foarte secrete referitoare la mari momente din istoria modernă și contemporană, dosarele medicale ale liderilor sovietici, dosarele tuturor liderilor comuniști din Europa, plicuri strict secrete care erau destinate doar șefilor partidului și ai K.G.B., ultimele conversații din celule, înainte de a fi executați, ale unor mari personalități condamnate, înregistrate fără știrea lor etc. Era o perioadă absolut romantică în viața arhivelor Rusiei. Domnea o stare de euforie. Vidul legislativ a catalizat scoaterea la lumină a unor documente. Apoi, unii gestionari, cuprinși brusc de sentimente democratice, se simțeau vinovați de faptul că au ținut totul secret atâta vreme, au devenit dispuși să dea totul, să deschidă în fața întregii lumi bucătăria internă a „iadului”. A început un adevărat exod. Istorici, cercetători, analiști, ziariști din întreaga lume, s-au îndreptat spre Moscova, pentru că Arhivele Federației Ruse cuprind o mare și importantă parte din istoria lumii. Majoritatea cercetătorilor sunt de părere că acestea sunt cele mai importante și mai bogate arhive din lume. O importantă parte a memoriei comuniste mondiale și sovietice, constând din 25 de milioane de microfilme strict secrete, s-a vândut Fundației Hoover, contra a numai 3 milioane de dolari. Arhivele secrete pot sluji eficient puterea statului. În anul 1994, revista moscovită „Șpion” a publicat numele unor ceceni care au colaborat cu KGB în perioada 1940-1950. Articolul a fost urmat de sângeroase reglări de conturi. Exemplele ar putea continua. La 31 decembrie 1995, Colegiul arhiviștilor din Federația Rusă l-a convocat pe profesorul Pihoia, i-a cerut să înceteze imediat orice continuare a activității de înstrăinare a patrimoniului istoric național și să rezilieze contractul cu Institutul Hoover. La 12 ianuarie 1996, contractul a fost anulat, dar americanii reușiseră să microfilmeze 7 milioane de clișee, din totalul de 25 de milioane. Unul dintre susținătorii anulării contractului cu americanii a afirmat: „Livram țiței, ca o țară din Lumea a III-a, când, de fapt, ar fi trebuit să vindem produse rafinate și să negociem bucată cu bucată.” Corupția în rândul arhiviștilor a fost mare. Tot felul de forțe interesate cumpărau informații din documente. De exemplu, pentru un document cu semnătura olografă a lui Dzerjinski se ofereau 2 milioane de ruble, adică mai mult decât salariul pe un an al arhivistului. Un director al Arhivelor fostului C.C. al U.R.S.S. a fost dat afară pentru că a vândut documente despre prizonierii americani din Vietnam. Până la intervenția statului și revocarea acordului ruso-american la care ne-am referit, nici o țară din lume nu a împărțit cu străinii o așa mare parte din bogăția patrimonială națională, afirma ziarul „Izvestia”. Pentru studiul istoriei contemporane, o piedică serioasă o reprezintă interdicțiile de cercetare a arhivelor. De exemplu, în Franța, documentele care provin de la ministerele de Interne și Externe se dau spre studiu abia după 50 de ani și numai dacă sunt apreciate că nu afectează interesele naționale. Dosarele personale sunt accesibile numai după 120 de ani, cele de stare civilă după 100 de ani, dosarele medicale după 150 de ani, actele notariale și judiciare după 100 de ani, iar actele considerate că pot aduce prejudicii onorii persoanei sau familiei sunt absolut interzise accesului istoricilor, în general publicului. În Germania, dosarele personale, mai accesibile decât în Franța, se pot deschide doar după 30 de ani de la moartea persoanei respective, iar documentele care pot leza onoarea unei persoane sau familii sunt interzise total accesului public. A existat excepția legată de deschiderea unor dosare provenite de la serviciul secret intern al fostei R.D.G. Acea excepție s-a făcut din interese politice și ale serviciului de informații al Germaniei, după unificarea din anul 1990. Fostul R.D.G. trebuia să dispară, iar pentru ca statul să dispară trebuia distrus aparatul de stat care l-a susținut. Avem toate motivele să afirmăm că și acele dosare au fost mai întâi atent selecționate și conținutul lor „periat”. Situația din R.D.G. nu este comparabilă cu a nici unui alt stat din fostul bloc sovietic, pentru că nici unul dintre celelalte nu dorea să dispară, precum R.D.G. Această excepție nu a condus la modificări de fond în concepția privind secretul arhivelor. În România, în Arhivele Statului, se găseau, în prima jumătate a ultimului deceniu al secolului al XX-lea aproximativ 250.000 metri liniari de fond documentar, provenind de la 30.000 de unități emitente. În afara acestei cifre există arhive speciale cum ar fi arhivele fostului C.C. al P.C.R., ale fostei Securități, sau ale unor persoane particulare care au făcut donații, sau de la care s-au achiziționat documente și care au formulat clauze restrictive în legătură cu consultarea lor de către cercetători. Aceste clauze restrictive vizează mai ales jurnalele, memoriile, corespondența sau documentele cu caracter personal. Ele sunt obligatorii de respectat în întreaga lume. Alți zeci de mii de metri liniari de arhivă nu sunt cunoscuți și accesibili istoricilor din cauză că nu s-a reușit prelucrarea lor. Motivul este legat de insuficiența personalului de specialitate. Pentru ordonarea și inventarierea lor este nevoie de un volum mare de muncă. După decembrie 1989, istoriografia română și istoricii români au ajuns să aibă la dispoziție documente, aproape nesperate, despre regimul comunist, în măsură să completeze mult documentația științifică. Pe baza lor însă, unii dintre cei care au avut acces au făcut și mai fac o serie de salturi, uneori chiar piruete, în interpretare, care în timpul totalitarismului nu erau posibile, atunci toate realizările având loc prin eforturi făcute cu pași mici, calculați, ocolind zonele dureroase ale regimului. Progresul cel mai important l-a constituit, în ciuda restricțiilor la care ne-am referit mai sus, accesul mult sporit la surse al istoricilor, la cele care s-au putut deschide deocamdată, mai precis la cele care dețin documente care erau ascunse de fostul regim și, în general, de fostul bloc al U.R.S.S. Alte arhive continuă să rămână, după cum am arătat, închise, de data aceasta din dorința actualelor regimuri politice și, după cum a rezultat și din mărturii date în fața unor instanțe judecătorești de către înalți funcționari ai statului, din dorința de a nu afecta relațiile României cu alte state, care au avut și au interese în România. Este totuși posibil ca, parțial, să aibă loc noi deschideri ale unor arhive ale fostului Partid Comunist, ale fostei Securități, ale Armatei și ale fostelor Consilii Populare județene. Există și cetățeni care dețin documente foarte importante. Încă de la sfârșitul lunii mai 1990, într-o conferință de presă, președintele Ion Iliescu a solicitat autorităților ruse transmiterea documentelor privitoare la România, care se aflau în Rusia. În 1992, s-a semnat și un acord între Arhivele Statului din România și cele din Federația Rusă. Arhivele istorico-diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe al Rusiei gem de documente foarte importante referitoare la România, a căror cunoaștere ar lumina unele unghere ascunse ale istoriei contemporane a României și, desigur, într-un cadru mai larg, ale întregii lumi. În anii care au urmat, relațiile româno-ruse nu s-au putut îmbunătăți, astfel că nici pe linia accesului românesc la documente din Rusia nu s-a mai progresat. Păstrarea secretelor informațiilor în S.U.A. este o adevărată industrie. Potrivit unor estimări oficiale, în anul 1994, guvernul S.U.A. a întreprins 6,3 milioane de acțiuni secrete, în urma cărora au fost elaborate 19 milioane de pagini de informații care pot fi văzute doar de anumiți oficiali. În jur de 35.000 de funcționari guvernamentali sunt angajați pentru a determina și clasifica documentele secrete. Procesul de informatizare a arhivelor nu a condus la reducerea personalului, dată fiind creșterea vertiginoasă a documentelor de arhivă. Multe agenții guvernamentale americane acționează după principiul conform căruia fiecare document este secret încă de la nașterea sa, dar, pe măsura trecerii timpului, nu s-a mai putut controla efectiv numărul imens de documente secrete. În aprilie 1995, administrația Clinton a dat un ordin executiv potrivit căruia multe documente până atunci secrete erau deschise publicului, desigur după o prealabilă selecție. Aceasta este de fapt caracteristica politicilor de stat față de arhive. Ele devin „transparente” la presiunea opiniei publice și a cercetătorilor, dar numai după o prealabilă extragere a tot ceea ce interesează serviciile secrete și, astfel, rămân clasificate „din rațiuni de stat”.

Problematica CNSAS

Problematica securității bazelor de date (Wiky Leaks)

Problematica dezvăluirilor. În anii ’90, în S.U.A., unele importante dezvăluiri politico-istorice le-a făcut colonelul L. Fletcher Prouty, fost ofițer cu funcții importante la Pentagon, foarte bun cunoscător al acțiunilor americane „din spatele cortinei”. Spărgând legea tăcerii, colonelul Prouty a golit de minciuna propagandei oficiale unele mari evenimente contemporane: declanșarea Războiului rece, bombardamentele atomice asupra Japoniei, cauzele războaielor din Coreea și Vietnam, activitățile ilegale ale C.I.A., lovituri de stat orchestrate la Washington, intervenția americană în Vietnam, eșecul acțiunilor militare împotriva Cubei, asasinarea președintelui Kennedy. În 1992 a scris cartea JFK, o lectură obligatorie pentru toți cei care doresc să privească dincolo de aparențele care copleșesc astăzi miliardele de locuitori ai planetei, aparențe care sunt rezultatul enormului efort de manipulare a opiniei publice, pe care îl realizează cele mai înalte cercuri mondiale. Lista unor asemenea divulgători de secrete istorice este lungă. Un număr de lucrări dedicate unor dezvăluiri de importante secrete internaționale a fost tradus și publicat și în limba română, cu toată cenzura care continuă să se manifeste în foarte multe edituri și publicații și după 1990. Și lucrări care nu au făcut dezvăluiri, cum ar fi lucrarea lui Hitler, Mein Kampf, tradusă și tipărită la Sibiu, în 1992, a fost confiscată (toată ediția) din ordinul procuraturii, la cererea unor factori politici. La fel s-a procedat cu o culegere de documente din arhivele militare românești, realizată de către Institutul de Istorie al Armatei Române, topită din ordine politice superioare. Lucrările de istoriografie dedicate Războiului rece sunt scrise în marea lor majoritate fie de pe pozițiile uneia, fie ale alteia dintre cele două supraputeri care s-au confruntat ideologic, informativ, în tehnologia militară etc. Prezentul nostru curs încearcă să conducă la analiză după ascultarea glasurilor ambelor părți, chiar dacă în zona de dominație a S.U.A., de regulă nu se mai practică principiul audiatur et altera pars, mai ales când este vorba de conflictul Occidentului cu sistemul comunist. Facem acest lucru din convingerea că elementele de propagandă de sistem nu trebuie să se regăsească în activitatea istoricilor și convinși indubitabil că Războiul rece s-a datorat ambelor părți implicate în conflict, motivele ideologice invocate ca scuze pentru acțiunile politico-militare, de multe ori criminale, nefiind relevante în analize istorice obiective, care nu pot să ofere scuze sub acoperirea intereselor, după modelul machiavelic. În ceea ce ne privește, încercăm să interpretăm fenomenele Războiului rece și ale perioadei post-comuniste fără nici o aliniere politică de sistem, fără înfrățiri cu propaganda și fără complexele pe care le afișează mulți istorici din fostele țări socialiste, valoroși, dar care au publicat și înainte de căderea comunismului, în litera și spiritul timpului.

Fiecare regim ascunde unele adevăruri și le promovează pe altele. În România, în timpul regimului comunist erau trecute cu vederea și distorsionate unele evenimente, iar după 1989, din păcate, se întâmplă același lucru, cu alte adevăruri. Chiar dacă în perioada post-comunistă, lucrurile se întâmplă cu mai puțină agresivitate, cu mijloace mai subtile, mai „elegante”, fenomenul este regretabil. Istoria nu poate ajuta națiunea să prospere decât dacă este scrisă în spiritul adevărului. În caz contrar ea devine o noxă periculoasă, o perdea poluantă peste conștiințe neformate sau deformate. Pe linia eforturilor istoricilor de redare a evenimentelor și fenomenelor în mod corect și complet, au existat și există în continuare numeroase piedici pe care le-au pus și le pun statele, îndeosebi marile puteri, care dirijează în cea mai mare măsură mersul istoriei. Multe dintre faptele pe care istoricii le-au scos și le scot la lumină sunt opera statelor și sunt adeseori în contradicție cu scopurile nobile pe care acestea le afișează din motive propagandistice. În lumea contemporană, au apărut și alte forțe economico-financiare, care nu sunt dirijate de state, care sunt capabile să influențeze evoluții economico-sociale pe zone întinse ale globului. Pentru a evita cunoașterea unor evenimente supărătoare în mod real, s-au folosit minciuna, dezinformarea și crima. Misiunea istoricilor, în aceste condiții, a fost și este grea.

Cum ne-am propus să facem analizele politico-istorice. În primul rând, nu propun să ne impunem interdicții sau conformități cu moda timpului. Neprezentând doar favorabil nici un spectru politic deranjează, într-un fel sau altul, multă lume. Nu am dorit să facem plăcerea guvernanților sau altor forțe politice. Acesta nu a fost obiectivul nostru. Analizele nu sunt făcute dinspre zona politicului, ci din perspectivă istorică. Evenimentele și fenomenele prezentate sunt realități istorice care rămân valabile până când mersul istoriei și noile cercetări le vor putea modifica și completa cu anumite sensuri. Unii cititori, mai ales din rândul publicului larg, ar dori ca istoria să se deruleze într-o anumită direcție, în conformitate cu convingeri sau interese proprii. Mulți dintre aceștia consideră că doar unele fapte istorice sunt demne de atenție. Regretăm că această lucrare nu slujește convingerile și interesele nimănui, nici măcar ale statului român, pe care nu ne-am propus să-l ajutăm în nici un fel prin ceea ce scriem. Lăsăm în seama numeroșilor propagandiști ai vieții contemporane, deghizați sub numele de „analiști politici“, „politologi” sau „experți politici și economici”, plătiți și răsplătiți să facă serviciile dorite și comandate de politicieni, prezentând evenimentele la comandă, “după dorință”. În ceea ce ne privește, ne permitem să ne asumăm riscul de a nu fi de partea nimănui, știind că istoria confirmă realitatea, că adevărul nu poate sta mult timp ascuns sau deformat, după modelul evenimentelor din România, din decembrie 1989 și, mai devreme sau mai târziu, va ieși la lumină în majoritatea situațiilor. Nu doresc prin aceasta să afirm că nu există foarte numeroase acțiuni politice foarte bine acoperite de profesioniștii războaielor invizibile, care nu sunt cunoscute de istorici sau opinia publică, pentru că nu s-au lăsat urme. Știm prea bine că acest lucru este o realitate și istoricii nu pot pătrunde toate ungherele ascunse ale vieții. Gestionarii arhivelor secrete ale lumii nu vor colabora niciodată nelimitat cu istoricii. Totdeauna va mai rămâne multă informație în spatele cortinei, iar custozii arhivelor vor coborî în mormânt cu multe secrete. Dată fiind vastitatea materialelor privitoare la majoritatea evenimentelor la care ne vom referi în curs, vom ocoli numeroase aspecte mai mult abordate de istoriografia străină sau românească, acele adevăruri care nu supără politicul, sau chiar sunt folosite ca argument și care, astfel, au fost și sunt prezentate generos, specialiștilor și marelui public.

Noțiuni legate de conflicte internaționale și gestionarea crizelor

În sens generic, termenul de conflict desemnează ciocnirea dintre două sau mai multe tendințe, procese, soluții, activități, competențe, interese. Conflictele internaționale sunt diferende care pot fi între două sau mai multe state. Termenul de diferend semnifică o neînțelegere care se poate soluționa pe cale judecătorească. Conflictul internațional poate fi unul de drept, purtând numele de legi în timp, situație în care, datorită reglementărilor legale succesive, între dispoziții mai vechi și mai noi, apar deosebiri, fiind necesar a se stabili care dintre respectivele dispoziții să fie aplicate unui act, unui proces, unei situații date. Conflictele politice sunt confruntări deschise între părți care își dispută întâietatea, supremația, conducerea, în viața politică a unei țări, într-o regiune, continent, sau la scară mondială. Conflictul poate exista sub forma ostilității deschise sau înăbușite.

Criza este un stadiul pre-conflictual sau post-conflictual, pe parcursul căreia pot avea loc acțiuni neanticipate, surprinzătoare, din partea uneia dintre părțile aflate în conflict. Pe parcursul ei se percepe o amenințare gravă, care rezultă în primul rând din inacțiune, iar timpul de acțiune, negociere, răspuns și decizie este limitat.

Disputa este o situație de relație între părți care nu afectează obiectivele comune ale părților.

Incidentul este situația de relație între părți care are o gravitate sporită, în comparație cu disputa, dar care nu a fost organizată de guvern.

În situația când un eveniment care generează stări conflictuale este organizat de guvern, avem de a face cu o provocare.

Conflictele internaționale sunt adeseori generate de rivalitatea politică. Ea este concurența între state care au interese comune pe care trebuie să și le promoveze în același timp și, adeseori, pe același spațiu, pentru a căror promovare este necesară păstrarea și, eventual, extinderea influenței internaționale.

Conflictele conduc la crime internaționale. Ele sunt infracțiuni deosebit de grave împotriva păcii, a umanității, a legilor și uzanțelor războiului, prin sfidarea, încălcarea gravă a dreptului internațional. Prin Acordul de la Londra, din 8 august 1945, intitulat „Cu privire la judecarea și pedepsirea principalilor criminali de război din țările europene ale Axei”, s-a adoptat Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nurenberg, care a codificat dreptul internațional postbelic, în vigoare și astăzi. Potrivit lui, crimele internaționale atrag răspunderea penală a făptașului. Ele sunt: 1. crime împotriva păcii, constând în a plănui, a pregăti, a dezlănțui și a duce un război de agresiune, care încalcă tratatele, acordurile sau garanțiile internaționale sau participarea la un complot, la un plan general urmărind săvârșirea unora dintre faptele enumerate mai sus; 2. crimele de război, adică actele de încălcare a regulilor și obiceiurilor războiului consfințite în tratate internaționale (omorârea și torturarea prizonierilor, luarea, chinuirea și omorârea de ostatici, maltratarea sau ridicarea populației civile de pe teritoriul ocupat pentru a fi dusă în robie sau în alte scopuri, jefuirea proprietății obștești sau particulare, distrugerea deliberată a localităților, devastarea nejustificată efectuată de militari etc.; 3. crimele împotriva umanității, printre care asasinatul și exterminarea în masă, supunerea la sclavie, deportarea și orice alt act inuman comis împotriva populației civile, înainte sau în cursul războiului, persecuțiile în masă pentru motive politice, rasiale sau religioase, genocidul, apartheidul, folosirea armelor de distrugere în masă; toate acestea sunt crime imprescriptibile.

Cea mai gravă stare conflictuală este războiul. Prin el se înțelege lupta armată organizată, între anumite grupuri, clase sociale, în special între diferite state, pentru realizarea unor interese social-economice, militare și politice. Problema originii și caracterului războaielor a format de-a lungul vremii numeroase controverse în gândirea politică internațională. Unii analiști au considerat războiul ca fiind cauzat de însăși „natura umană”, alții l-au considerat rezultatul progresului social și tehnologic, chiar al „însănătoșirii” spirituale a popoarelor. Marxiștii l-au definit ca pe un fenomen contradictoriu apărut odată cu statornicirea proprietății private, a claselor sociale antagoniste și a statului. Din punct de vedere faptic, războiul este, de regulă, o continuare cu mijloace violente a politicii pe care statele au promovat-o înaintea izbucnirii conflictului. După natura și după scopul urmărite, războaiele pot fi: 1. drepte, când urmăresc apărarea împotriva unei agresiuni externe, eliberarea unor popoare de sub dominația altor state, apărarea împotriva unor forțe externe care doresc să schimbe organizarea de stat, în scopul instituirii controlului asupra respectivei țări; 2. nedrept, de cucerire a unor teritorii aparținând altor țări sau de impunere a controlului asupra economiei și bunurilor altei țări, în scopul promovării propriilor interese; în această situație avem de a face cu războiul de agresiune, la care ne referim mai jos.

Din punct de vedere al participanților la război, avem de a face cu: 1. războaie civile, care sunt o formă a luptei interne pentru putere, cu sau fără aport ideologic, cu sau fără imixtiuni din afara țării; o formă de război civil este și rebeliunea, acțiune de răzvrătire, recurgere la acte de violență sau de amenințare gravă cu forța, față de un organ de stat, un reprezentant al său, sau față de instituțiile statului în ansamblu, cu scopul de a împiedica îndeplinirea atribuțiilor sale ca factor de decizie; 2. războaie coloniale, purtate pe parcursul epocii moderne și contemporane, până inclusiv în al treilea sfert al secolului al XX-lea, care au condus la destrămarea sistemului colonial și înlocuirea sa cu forme mai subtile de dominație economico-politico-militară; 3. războaie de exterminare, când se urmărește lichidarea totală a populației adverse; 4. războiul de partizani, purtate de detașamente armate, chiar de unități militare regulate în spatele frontului armatei dușmane (poartă și denumirea de războaie de guerilă); 5. războiul țărănesc, întâlnit în epocile medievală și modernă; 6. războiul total, în cadrul căruia, cel puțin una dintre părți, folosește toate capacitățile militare, economice, umane, pentru a se apăra sau a agresa un inamic, pe care dorește să-l distrugă în totalitate, sau în cea mai mare parte. După alte criterii, există războaie fulger, psihologice, electronice etc. Până în prezent în plan teoretic, există războaie atomice, biologice, spațiale. Războiul rece (1945-1989) a fost o etapă din istoria omenirii, caracterizată prin încordarea prelungită intervenită în relațiile internaționale între cele două principale super-puteri, S.U.A. și U.R.S.S., care se confruntau în plan ideologic, având, în acea perioadă regimuri social-politice diferite, dar conlucrau cu succes în menținerea controlului asupra globului pământesc, prin respectarea zonelor de influență și prin modul în care au știut să gestioneze principalele crize din relațiile internaționale.

Din punctul de vedere al ariei de desfășurare, războaiele pot fi între două state, regionale sau mondiale. Cele mai multe războaie regionale, sau între două țări, s-au desfășurat după cel de al doilea război mondial. Un număr important de agresiuni s-au comis și după încheierea Tratatului din Malta, schimbarea modului de promovare a propriilor interese de către Rusia și renunțarea la comunism, majoritatea comise de către S.U.A., uneori împreună cu aliați supuși voinței lor.

Omul de știință elvețian Jean Jacques Babel apreciază că în ultimii 5.600 de ani s-au purtat 14.500 de războaie, în care au murit 3,5 miliarde de oameni. În anul 1991 s-au înregistrat pe glob 52 de focare de război. El este de părere că în secolul al XX-lea au existat 104 ideologii contradictorii, care s-au combătut (unele mai există și se mai combat) și au încercat să justifice omorârea a milioane de oameni. Statisticile au demonstrat că în acești ultimi 5600 de ani, doar 292 de ani au fost fără războaie. Între anii 1900 și 1945 au avut loc 121 de războaie, totalizând 343 de ani de conflict armat. Europa deține întâietatea, cu 248 de state participante, urmată de America de Nord și Centrală cu 84 de state, Asia cu 53, America de Sud cu 41 și Africa cu 23. la cel de al doilea război mondial au participat 61 de state cu o populație de 1,7 miliarde de locuitori. Operațiile militare s-au desfășurat pe teritoriile a 40 de state din Europa, Asia și Africa, cu o suprafață de 22 milioane de km2 și au fost mobilizați 110 milioane de oameni.

Datorită frecvenței lor, războaiele s-au transformat într-o adevărată industrie lucrativă. Au fost create școli și teorii care au arătat rolul războaielor în progresul societății și faptul că nevoia promovării intereselor, mai ales de către marile puteri, au făcut inevitabilă izbucnirea lor. Hegel scria: „În timp de pace, viața civilă se stinge…oamenii cad în marasm; particularitățile lor devin din ce în ce mai fixe și se pietrifică…Din războaie nu numai războaiele ies întărite, ci și națiunile divizate în interior, care cuceresc prin războiul din afară liniștea internă”. Studiind fenomenul războiului, diverși gânditori au încercat să-l explice în fel și chip.

Cauzalitatea războaielor este diferită. Raportul între obiectiv și subiectiv este mereu diferit. Până în etapa actuală, în plan politic, nu s-a reușit niciodată realizarea unor analize obiective ale cauzelor și nu s-a realizat încheierea unor tratate de pace, la sfârșitul războaielor, între parteneri egali. De fiecare dată, pacea a fost impusă învinșilor de către învingători și ea nu a ținut cont de interesele celor învinși, sau de injustețea unor acte internaționale impuse de învingători. Această realitate a istoriei relațiilor internaționale a încercat să fie corectată, la sfârșitul primul război mondial de către președintele S.U.A., Thomas Wodroow Wilson, la care ne-am mai referit în prezenta lucrare. Încercarea sa a fost un eșec, iar istoricii i-au denumit tezele „idealismul wilsonian”.

Adeseori războaiele au scopul de a distrage atenția popoarelor de la alte probleme grave ale momentului istoric. Încă din vechea Romă, gladiatorii erau puși să lupte în arenă pentru a distrage atenția plebei de la problemele ei. Astăzi acest scop se atinge mai puțin cu războiul și mai mult cu televiziunea, video, sport, care reușesc să distragă atenția cetățeanului superficial de la gândurile legate de nedreptatea social-politică internă și internațională și, pentru foarte mulți, de la gândul existenței lor fără sens. În schimb, prin război se creează situații de neliniște, de încordare, care să determine națiunile, alături de alți factori, să accepte intrarea în N.A.T.O. sau în O.N.U., intrând sub controlul forțelor globalizatoare. Este de observat că, prin presiuni și decizii internaționale, au fost integrate în UE, N.A.T.O. și O.N.U. state care și-au exprimat dorința de neutralitate, independență și suveranitate și s-au manifestat ca atare timp de secole (de ex. Elveția, Finlanda, Danemarca). În condiții de pace și de liniște internațională, când amenințările s-ar reduce, ori s-ar diminua, interesul de aderare la structuri supranaționale nu ar exista. Promovarea principiilor independenței și suveranității statelor ar face imposibilă dominația mondială a centrelor mondiale de putere, a globalizării, aflate mai ales pe teritoriul S.U.A. S-a văzut că integrările se fac și împotriva voinței popoarelor, exprimate prin referendumuri, în cadrul unor regimuri intitulate democratice (ex. Ungaria, care s-a împotrivit intrării în N.A.T.O., Danemarca, care s-a împotrivit de două ori intrării în U.E., sau Irlanda, care a respins prin referendum Tratatul de la Nisa, din anul 2000). Mai sunt încă țări de supus. În Federația Internațională de Fotbal sunt înscrise cu 15 state mai mult decât în O.N.U. Războaiele, mai ales cel din Iugoslavia, au demonstrat că nici un stat nu se poate simți în siguranță dacă nu se poziționează și nu se menține sub control occidental.

Există situații când conflictele sunt catalizate și declanșate de către o singură forță care susține ambele părți. În aceste situații, se folosesc principiile: 1. a crea conflicte în care oamenii luptă unii împotriva altora, nu împotriva cauzelor reale ale conflictului; 2. catalizatorii conflictului nu apar la vedere în această postură; 3. a susține cu bani toate părțile aflate în conflict și 4. catalizatorii conflictului apar ca instanțe împăciuitoare, care doresc terminarea lui.

Războaiele sunt adeseori componente ale unor strategii complexe, motiv pentru care se plănuiesc mult înainte de izbucnirea lor. La începutul ultimului deceniu al secolului al XX-lea, un fost ofițer de contrainformații al serviciului secret al marinei S.U.A., Milton William Cooper, a descoperit și fotocopiat un document secret privitor la declanșarea unui război la scară mondială, care se va desfășura după un scenariu care va începe cu bombardarea unui mare oraș al S.U.A., pentru care vor fi învinovățiți musulmanii din Orientul Mijlociu, eventual din Irak, ceea ce va justifica atacul împotriva lumii musulmane. Acest fapt foarte important a fost publicat în cartea sa Behold a pale Horse, apărută în traducere românească sub titlul Partea nevăzută a lumii. Societăți secrete, Editura Elit, Ploiești, 1998. După atentatele din 11 septembrie 2001, de la World Trade Center, mai ales în Franța, dar și în alte părți, au apărut numeroase informații credibile privitor la faptul că autorii atentatului care a declanșat războiul „împotriva terorismului” sunt cei care doresc slăbirea și dominarea lumii musulmane. Jan van Helsing în Organizațiile secrete și puterea lor în secolul XX, p. 40, prezintă de asemenea proiectele secrete de război american în Orientul Mijlociu, declanșat ca urmare a unui atac împotriva unui oraș american. Este de remarcat faptul că, deși secretul a fost penetrat prin trădarea unui ofițer american de informații, proiectul s-a derulat în continuare. Forța uriașă a S.U.A. face ca această putere să nu abdice de la planurile sale, nici măcar în asemenea circumstanțe. În istoria S.U.A., strategia nu este singulară. Este cunoscut de zeci de ani faptul că, în anul 1941, serviciul secret al marinei americane decriptase cifrul amiralității japoneze, Casa Albă având cunoștință cu mult timp înainte de faptul că Japonia va ataca S.U.A. la Pearl Harbour, au cunoscut ora și locul, dar a permis acest atac, pentru ca țara să intre în al doilea război mondial fără opoziția opiniei publice, participând astfel la culegerea roadelor victoriei: influență și bogăție.

În cazurile de conflicte armate între părți sensibil egale ca putere militară, acestea încetează ca urmare a epuizării reciproce sau a intervenției internaționale. Este cazul războiului dintre Irak și Iran (1980-1988) ș.a. În cazul conflictelor în care, de la un moment dat, una dintre tabere ajunge să dețină capacități militare superioare, războaiele nu se opresc totdeauna când gruparea mai slabă capitulează. Ele iau sfârșit, de regulă, în momentul dorit de partea mai puternică.

În lumea contemporană, supraputerile s-au pregătit pentru posibilitatea de a purta războaie bio-psihologice și radio-electronice, constând în otrăvirea apei potabile, răspândirea de viruși, bacterii și unde de joasă frecvență. În S.U.A., experiențe pentru acest tip de război s-au făcut în laboratoare, asupra țărilor unde au fost desfășurate operațiuni militare (Coreea, Vietnam), dar și pe propria populație. Astfel, în anul 1950, de pe un vapor al US-Navy, au fost pulverizate timp de șase zile bacterii de tip Serratia asupra orașului San Francisco. Aproape toți cei 800.000 de locuitori ai orașului au avut tulburări respiratorii. După anul 1950, CIA a elaborat proiectul secret "MK-ULTRA", folosit de specialiștii psihologi și sociologi pentru a constata efectul drogurilor asupra conștiinței. Experiențele nu s-au mai făcut pe cobai, ca până atunci, ci pe studenții unor universități americane. Acestora li s-au administrat stupefiante psihedelice. Aceste experimente au dus la apariția mișcării “hippie”. Anual s-au efectuat patru adevărate atacuri asupra orașelor americane. După anul 1969, aproape sigur, aceste experiențe au încetat pe teritoriul S.U.A.

Din datele divulgate de lucrători americani ai frontului invizibil, indignați de aceste experiențe, între anii 1949 și 1969, s-au făcut 239 de experiențe sub cerul liber. Sovieticii, foarte avansați în acest domeniu, au bombardat, după spusele postului de TV NBC, nord-vestul S.U.A. cu unde de frecvență micro, în data de 16 ianuarie 1981. Undele erau programate pe lungimi bio-electronice de joasă frecvență, numite și ELF, descoperite încă din anul 1884, de Nicola Tesla. Proiectate asupra oamenilor, aceste unde provoacă decuplarea impulsurilor electrice în creier, funcțiunile neurologice și psihologice sunt mult diminuate, astfel că indivizii devin sugestionabili. De asemenea, ele pot produce agresiuni și depresiuni. Sovieticii au cercetat intens acest domeniu, după anul 1960. Un episod de război radio-electronic, declanșat de U.R.S.S., în era războiului rece, l-a constituit „semnalul Moscova”, care a constat din bombardarea, timp de ani de zile, a ambasadei S.U.A. din capitala sovietică. Conform unui raport din anul 1962 al Defense-Intelligence Agency, microundele au provocat dureri de cap și de ochi, vomismente, oboseală, depresiuni, reducerea funcțiilor intelectuale, reducerea memoriei și numeroase cazuri de cancer. Cu aceste unde, numite „Psihotronics Mind-Control”, se poate reduce sau anihila voința de atac a soldaților în luptă. Într-un articol din revista americană „Magazine”, nr. 97, din decembrie 1993, s-a descris cum, în timpul războiului din Golf, după bombardament cu „Psihotronics Mind-Control”, mii de soldați irakieni au ieșit din tranșee și s-au predat, până și ziariștilor. Revista americană „Aviatron Week and Space Technology” , din ianuarie 1993, a dezvăluit că rachetele americane sunt dotate cu instrumente de la care pornesc pulsații electromagnetice (EMP), care pot anihila total inamicul sau produc perturbarea instinctului de orientare, toate acestea pe o rază impresionantă de 2.500 de km. Cei mai cunoscuți savanți care lucrează în acest sector al armatei americane sunt colonelul fizician Thomas Bearden, fizicianul Sidney Hurwitz și fizicianul Guy Obelensky. Ultimii doi lucrau și pentru armata satului Israel.

În 1969, Departamentul de Apărare al Statelor Unite a solicitat și a obținut 10 milioane de dolari pentru a prepara în laborator virusul HIV, ca necesitate a deținerii unei arme politico-etnice, care să fie folosită în special împotriva negrilor, apreciați ca un pericol real de a deveni rampă de împrăștiere a comunismului în S.U.A. și în Africa. Documentul care a aprobat inițiativa poartă numărul H.B. 15.090. Proiectul SIDA purta numele de specialitate MKNAOMI. Conform programului, cercetarea trebuia încheiată în 1975, iar împrăștierea virusului până în 1979. În 1977, Organizația Mondială a Sănătății a început un program de vaccinare contra varicelei a 100 de milioane de africani. În vaccin a fost strecurat virusul SIDA. Îmbutelierea s-a făcut la Phoenix (Arizona). Din noiembrie 1978 până în octombrie 1979, Centrul de Control al Bolilor Infecțioase și Centrul de Recoltare a Sângelui, ambele din New York, au vaccinat 2.000 de tineri homosexuali împotriva hepatitei B, serul fiind contaminat cu virusul SIDA. Bolnavii vaccinați proveneau din New York, San Francisco și alte patru orașe americane. Conducătorii operațiunii au fost dr. Wolf Schmugner și dr. W. Szmuness. Wolf Schmugner, născut în Polonia, a fost coleg de cameră cu Papa Ioan Paul al II-lea. Educat în Rusia, a ajuns în S.U.A. doar în anul 1969, devenind directorul Băncii de Sânge New York City. Datele secrete despre operațiunile de vaccinare, în urma cărora s-a răspândit SIDA, se află astăzi la Departamentul pentru Justiție al S.U.A.

În rândul negrilor s-au creat convingeri privitoare la faptul că sunt ținta unei conspirații din partea unor elite albe americane, mai ales din partea dreptei politice. Ei sunt convinși că Malcolm X și Martin Luther King Jr. au fost victimele guvernului S.U.A., ca și în cazul asasinării misterioase a 28 de negri din Atlanta, între anii 1979 și 1981, cărora li s-au luat vârfurile penisurilor pentru a fi folosite la prepararea unui ser pentru combaterea cancerului.

Unele dintre cele mai mari eforturi științifice pentru descoperirea de antidoturi se fac în S.U.A., Israel și Rusia, în scopul prevenirii unor efecte devastatoare ale unor arme biologice și chimice de nimicire în masă. În timpul celui de al doilea război mondial, armata japoneză a folosit cu succes arme biologice împotriva chinezilor. Dosare japoneze care au „răsuflat” mai recent dovedesc proiectul de cucerire a Australiei după o prealabilă populare a ei cu șobolani infestați cu ciumă bubonică, holeră, antrax, tifos și febră hemoragică. În aceeași perioadă, S.U.A. au lansat deasupra Germaniei nori de gândaci de Colorado care, în foarte scurt timp, au distrus culturile. Mai târziu, în Irak, președintele Saddam Hussein a folosit împotriva kurzilor atât gaze toxice, cât și arme biologice. Războiul rece a conservat și dezvoltat practica folosirii acestor arme tăcute.

În timpul mitingului de la București din 21 decembrie 1989, care avea să conducă la revolta populară generală din capitala României, care a creat cadrul general prielnic și necesar răsturnării regimului Ceaușescu, s-a creat o stare de panică, care a fost determinată și de o sursă de amplificare, și de o armă psihologică, despre care a vorbit șeful SRI, Virgil Măgureanu, în anul 1994. Din declarațiile mai multor persoane, unii participanți la miting au declarat că au avut o neobișnuită senzație fizică de spaimă, sub forma unei mari neliniști, care îi făcea să se țină greu pe picioare, în urechi le răsuna un uruit îngrozitor, insuportabil și aproape toți au avut senzații de înțepături și furnicături. O serie de specialiști au arătat că asemenea stări au fost provocate de emiterea la mare intensitate a unor unde de joasă frecvență, sub pragul audibilului. Sursa de emitere s-a aflat în Hotelul “Intercontinental” din București. Nici o organizație de revoluționari și nici „emanații” revoluției române nu și-au revendicat vreun merit în destrămarea mitingului. Aceste procedee îi depășeau.

Război se poate purta și prin exploatarea controlului asupra unor factori climatici. Nu toate fenomenele de climă sunt de origine naturală. În anul 1975, în S.U.A., s-au experimentat nouă programe de modificare a climei. Acestea s-au desfășurat și în alte țări. S-au stropit norii cu condensate pentru a produce ploaie, s-a estompat grindina, s-a dispersat ceață, s-a încercat împiedicarea uraganelor, viscolelor, cutremurelor și avalanșelor de apă, s-au încercat captări de fulgere. Dreptul internațional nu cuprinde acte normative care să interzică influențarea climei. Honduras a acuzat în anul 1973 S.U.A. că i-au captat ploile, declanșând seceta. Există serioase suspiciuni că seceta prelungită câțiva ani în Coreea de Nord, care a declanșat o cumplită foamete, a fost provocată de captarea norilor de ploaie și dirijarea lor înspre Japonia. Pentru a salva turismul în Florida, guvernul american a schimbat cursul uraganului FIFI, declanșând protestele statului El Salvador, grav afectat de această operațiune. Alte țări, ca Japonia, Zimbabwe și Israel, au fost și ele învinovățite că fură ploile.

În cadrul relațiilor internaționale lupta împotriva războiului a dus și la dezvoltarea unor teze teoretice, pe această linie. Ea are rădăcini adânc întinse în trecutul îndepărtat, dar apare mai perceptibilă începând cu secolul al XIX-lea. Ea se constituie într-un proces care a debutat cu acțiuni sporadice, uneori viguroase, cu rezonanță în istorie, cu tentative de îngrădire a exceselor de violență pe câmpul de luptă, materializate prin interzicerea unor arme și metode de luptă deosebit de perfide și cu elaborarea unor norme juridice și reguli morale de atenuare a rigorilor războiului. Atunci când necesitatea eliminării războiului din practica statelor intră în conștiința publică și începe să facă obiectul unor preocupări colective, lupta îmbracă forme noi, superioare, vizând, mai întâi, limitarea posibilităților de declanșare a războaielor, apoi ilegalizarea lor.

Cea mai gravă crimă internațională este agresiunea. Aceasta este modalitatea principală de exercitare a forței, a violenței în viața internațională. Pentru prevenirea și reprimarea agresiunii comunitatea internațională a făcut mari eforturi de a-i defini conținutul, în vederea determinării elementelor sale, care constituie acte criminale și o scoate în afara legii. Primele încercări s-au făcut în perioada interbelică. În anul 1923, o comisie a Societății Națiunilor a prevăzut un Proiect de tratat de asistență mutuală, care să proclame că „războiul de agresiune este interzis”. În anul următor s-a încheiat Protocolul de la Geneva cu privire la reglementarea pașnică a diferendelor internaționale, potrivit căruia „războiul de agresiune reprezintă o crimă internațională”.

Dreptul internațional are prevederi explicite privitoare la răspunderea pentru crima de agresiune, fundate pe un sistem de norme, măsuri și garanții. Instituția răspunderii internaționale este guvernată de două idei fundamentale: 1. un stat să nu mai poată acționa discreționar în viața internațională și 2. orice acțiune ilegală, prejudiciabilă trebuie reparată, pe plan material, moral, politic și penal. Astfel, răspunderea internațională are un dublu caracter: preventiv și reparator, încercând să descurajeze un stat să recurgă la acte de agresiune, iar când un asemenea act s-a produs, să-l oblige să readucă situația în starea inițială și să suporte consecințele sale. Sancțiunile care se pot aplica statului vinovat sunt: 1. ruperea relațiilor diplomatice, economice și de altă natură, 2. sancțiuni cu caracter militar, mergând până la limitarea temporară a suveranității, 3. statul vinovat va fi obligat să repare daunele materiale provocate prin faptele sale ilicite; această reparare îmbracă un dublu aspect: plata despăgubirilor pentru daunele provocate, reparații și restabilirea drepturilor încălcate. Consecința directă a răspunderii statelor pentru săvârșirea agresiunii este răspunderea penală a persoanelor fizice. Crimele de război și crimele împotriva umanității sunt imprescriptibile.

Prevederile dreptului internațional nu se pot aplica în cazurile agresiunilor comise de supraputeri. După schimbarea modului de promovare a propriilor interese în viața politică internațională, Rusia a încetat să mai comită agresiuni împotriva unor state. Ultima ei acțiune în afara granițelor a fost în România, când a participat cu cel puțin 12.000 de agenți la înfăptuirea cu succes a loviturii de stat anticeaușiste. În schimb, S.U.A. și-a înmulțit agresiunile împotriva multor state: Grenada (1984), Libia (1988), Panama (1989), Irak (1990-1991), Somalia (1992-1993), Bosnia (1995), Irak (1998-1999), Iugoslavia (1999), Afganistan (2001-2002), Filipine (2002). Ele au fost purtate cu o mare brutalitate. Un fapt fără precedent în istoria relațiilor internaționale, s-a produs în aprilie 1999, când O.N.U. a adoptat o rezoluție potrivit căreia bombardarea Iugoslaviei, care a cuprins numeroase obiective civile (școli, spitale, grădinițe, mijloace civile de transport, fabrici, ambasada Chinei etc.) și a produs multe mii de victime, nu se constituie în agresiune. După părerea noastră, acest moment corespunde pierderii totale a independenței și prestigiului internațional al O.N.U., care a încăput sub controlul absolut al S.U.A. În orice situație, atacul asupra unei țări, bombardarea ei, indiferent de motivația declarată, se constituie în crima de agresiune. Teoria relațiilor internaționale nu își însușește rezoluția emisă de O.N.U.

Procesul de eliminare a războiului de agresiune din practica statelor a început după primul război mondial, când vastul curent de opinie favorabil interzicerii războiului, al creării unei structuri mai organizate a comunității mondiale, s-a impus atenției generale. O semnificație cu totul aparte în contextul încercărilor de eliminare a războiului din practica statelor a avut crearea Societății Națiunilor, al cărei scop declarat a fost dezvoltarea cooperării între națiuni și garantarea păcii și securității. Pentru înfăptuirea acestui scop, în Pactul Societății Națiunilor au fost înscrise, în principal, obligația nerecurgerii la război și respectarea cu scrupulozitate a principiilor dreptului internațional, precum și a angajamentelor asumate. Decăzând războiul din rangul său de instituție legală a raporturilor interstatale și dezvoltând ideea moratoriului instituit prin Tratatele Bryand, Pactul obliga statele să recurgă la mijloacele pașnice, înainte de a porni la război. Prin semnarea, la 27 august 1928, a Tratatului general pentru renunțarea la război ca instrument de politică națională (Pactul Bryand-Kellog), istoria relațiilor internaționale a marcat un moment important. Astfel, s-a realizat condamnarea în mod solemn a folosirii războiului ca mijloc de reglementare a diferendelor și obligând statele să-și soluționeze neînțelegerile numai prin mijloace pașnice, dreptul internațional nu mai recunoaște decât o situație legală: starea de pace. Pactul Bryand-Kellog a procedat astfel la o separare a mijloacelor violente de cele pașnice și a creat o normă nouă, imperativă de drept internațional: interzicerea războiului de agresiune. În perioada postbelică, unul dintre obiectivele fundamentale urmărite de comunitatea mondială a fost excluderea forței și amenințării cu forța din relațiile internaționale, care constituie principalul instrument de impunere și menținere a unor relații de dominație și inegalitate între state. Acesta a fost în fapt și sensul principiului înscris în articolul 2, punctul 4, din Carta O.N.U., care impune statelor obligația de a se abține în relațiile internaționale de la folosirea forței și a amenințării cu forța împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a oricărui stat, sau a oricărui mod incompatibil cu scopurile națiunilor Unite. Ulterior consacrării lui în Cartă, alte documente internaționale, adoptate de O.N.U. sau în afara acesteia, vin să adauge noi elemente acestui principiu, dezvoltând diferitele sale aspecte și urmărind instituirea de angajamente precise pentru respectarea lui. Plănuirea, declanșarea sau purtarea unui război de agresiune constituie o crimă internațională, o crimă contra păcii și securității popoarelor, implicit o violare a dreptului internațional, a scopurilor și principiilor Cartei O.N.U. Au fost instituite mecanisme de prevenire a conflictelor internaționale și de reglementare pe cale pașnică a diferendelor dintre state, precum și de aplicare a sancțiunilor pentru acte de violare a păcii. Au fost extinse în mod constant cazurile și domeniile de interdicție a folosirii forței și amenințării cu forța. Cu toate acestea, mai ales în perioada postcomunistă reglementările în domeniu nu pot rezolva clar și ferm orice act de folosire a forței și amenințării cu forța, nemaivorbind de faptul că în practică actele de violență sunt tot mai numeroase și mai virulente.

Sub auspiciile O.N.U. funcționează Universitatea pentru Pace. Ea a fost înființată prin rezoluția nr. 33/35 din 5 decembrie 1981. Ea este un centru internațional de studii superioare postuniversitare, cercetare și difuzare de cunoștințe vizând pregătirea pentru pace. Ea își are sediul la San Jose și funcționează pe baza Convenției de constituire a Universității și a Statutului acesteia. În baza actelor sale constitutive, Universitatea are drept scop să efectueze studii și cercetări, să asigure o pregătire adecvată cursanților și să difuzeze cunoștințe fundamentale pentru pregătirea oamenilor și a societăților în toate problemele privind pacea. Activitățile Universității sunt finanțate prin contribuțiile voluntare ale statelor. Organul conducător al Universității este Consiliul, având în frunte pe rector. Cadrele didactice sunt alese dintre personalități cu înaltă pregătire profesională și care manifestă atașament față de scopurile și obiectivele Universității. În totalitatea lor ele trebuie să reprezinte în mod corespunzător zonele geografice ale globului și sistemele sociale, tradițiile culturale și sexele. Cursanții sunt admiși după o serie de criterii: geografice, sex, pondere a populației etc.

După cel de al doilea război mondial, când în arsenalele militare ale unor state și-au făcut apariția arme de nimicire în masă, a apărut conceptul de Zonă de pace și colaborare, lipsită de arme nucleare. Acest concept de zonă de pace s-a impus în viața internațională ca o componentă a procesului de dezarmare nucleară. El s-a născut din interesele unor state de a soluționa problemele internaționale acute, generatoare de tensiune și confruntare sau din dorința unora de a se pune la adăpost de pericolul nuclear, conceptul de zonă de pace și colaborare, lipsită de arme nucleare, rezultat al preocupărilor constante ale țărilor mici și mijlocii. Lipsa de interes a marilor puteri pentru această Universitate justifică influența ei limitată în cadrul sistemului internațional. Activitatea ei s-a materializat pe trei planuri: 1. în tratate internaționale, 2. în declarații guvernamentale bi și multilaterale și 3. în rezoluții ale Națiunilor Unite și vizează regiuni din toate continentele: Balcani, Europa Centrală și de Nord, Adriatica și Mediterana, Orientul Mijlociu, Asia de Sud, Pacificul de Sud, Zona Oceanului Indian, Africa, America Latină și Antarctica. Zonele de pace și colaborare lipsite de arme nucleare au fost create prin tratate internaționale și prin învederare în declarații guvernamentale.

Printr-o rezoluție adoptată în anul 1981, Adunarea Generală a O.N.U. a decis ca a treia zi de marți din luna septembrie, ziua deschiderii sesiunilor ordinare ale Adunării generale, să fie desemnată Ziua internațională a Păcii.

În condițiile actuale, în primul deceniu al mileniului al III-lea, perspectiva realizării păcii generale s-a îndepărtat mult. În condițiile în care Rusia nu mai este deranjată de agresiunile altor puteri în Lumea a III-a, ea renunțând de bună voie la comunism și la dorința, exprimată doctrinar pe parcursul războiului rece, de a stopa ascensiunea capitalismului pe glob, nu există alte organisme internaționale sau state care să poată, deocamdată, stopa războaiele de agresiune ale S.U.A., cu sau fără participarea unor aliați. În aceste condiții pacea nu poate fi apărată, pe termen scurt și, posibil, mediu, decât printr-o eventuală schimbare a politicii externe a S.U.A., care nu se întrevede nici ea în această perioadă. După 12 ani de la desființarea regimurilor comuniste în Europa, a devenit cert că globalizarea nu poate rezolva problema instituirii unei păci durabile, ea fiind, dimpotrivă, un factor generator de tensiuni, ca urmare a creșterii permanente a decalajelor nivelelor de dezvoltare, a promovării prioritare a intereselor economice ale S.U.A. și aliaților lor, în dauna statelor mici și mijlocii, a judecății nedrepte a conflictelor internaționale, în care nu se acceptă principiul elementar de drept audiatur et altera pars, a imposibilității asigurării egalității între parteneri în cadrul unei preconizate lumi globale, în cadrul căreia, la ora actuală 20 % din populația globului (statele dezvoltate) consumă 80 % din resursele de toate felurile ale Pământului, iar 80 % din populația Globului trebuie să existe și să se dezvolte beneficiind de doar 20 % din resurse, a declanșării, de la sfârșitul războiului rece, a unei politici de lichidare a unor economii în ansamblul lor în vederea achiziționării piețelor de desfacere și a bazei materiale a acestor economii. În acest fel, marile concerne internaționale, firmele lor marionetă și marea finanță internațională acaparează economiile naționale ale multor țări mici și mijlocii. Tensiunile care se acumulează, în această etapă latent, nu sunt în măsură să creeze climatul de pace și securitate internațională la care aspiră o mare parte a popoarelor lumii, inclusiv a unor importante părți din popoarele oazelor de bunăstare ale lumii (S.U.A., UE și unele țări asiatice, mai ales Japonia), care militează ferm împotriva globalizării. De altfel, ascensiunea dreptei în unele țări europene, Austria, Italia sau Franța, voturile împotriva UE și a N.A.T.O. în cadrul unor referendumuri în state ca Danemarca, Ungaria sau Irlanda, sunt tot reacții împotriva ordinii mondiale impusă discreționar, abuziv, de către cea mai mare dintre puterile lumii. Din acest punct de vedere, perioada războiului rece a fost una în cadrul căreia fiecare dintre cele două supraputeri militare o tempera pe cealaltă, când aveau loc abuzuri la scară mondială. Acest lucru nu a stopat total războaiele de agresiune sau alte imixtiuni neconvenționale în viața politico-militară a statelor Lumii a III-a.

Toate tipurile de relații internaționale, inclusiv cele caracterizate prin armonie, bună vecinătate, cooperare pe multiple planuri, conțin în ele germeni conflictuali.

Până la cel de al doilea război mondial, Europa a fost arena tradițională a conflictelor internaționale. În perioada războiului rece, echilibrul de forțe dintre cele două sfere de influență a fost aproximativ egal, cu o mică superioritate de partea Uniunii Sovietice, astfel că pacea s-a menținut vreme de 45 de ani, ceea ce a permis continentului nostru să se dezvolte social-economic, iar popoarelor să trăiască în pace. După căderea comunismului și înființarea C.S.I., statele occidentale au trecut la penetrarea estului, încurajarea schimbării granițelor stabilite prin tratatele internaționale și prin Actul final al Conferinței pentru Pace și Securitate în Europa (1975), astfel că s-au redeschis răni mai vechi ale istoriei, care au permis slăbirea unor state din Balcani și zona mărilor Neagră și Caspică, ceea ce a favorizat consolidarea dominației occidentale și promovarea intereselor economice ale U.E. și S.U.A. în această parte a Europei.

După cel de al doilea război mondial, conflictele armate au avut mai multe cauze: 1. controlul asupra teritoriilor, ca urmare a unor obiective strategice și economice; 2. crearea de state, prin eliberarea de sub dominația colonială de tip clasic, prin unificarea națională sau prin secesiune; 3. cauze ideologice, legate de compoziția guvernului, diferențele de ideologie, sau de protecție a ideologiei împotriva unor potențiale pericole. Războaiele pot fi cauzate de provocări, intervenții armate, reacții la note de protest, la dezmințiri, acuzații, chemările de ambasadori pentru „consultări”, retragerea/rechemerea ambasadorului, blocade, represalii, embargouri, ruperea formală a relațiilor diplomatice etc. Ca urmare a derulării conflictelor internaționale, pot apărea situații cum ar fi: 1. cucerirea unei țări sau a unui teritoriu de către învingător, 2. evitarea sau anularea pozițiilor conflictuale de dinainte de război, 3. supunerea unei părți de țară adversă sau oprirea acțiunii ca urmare a eficienței amenințării, 4. compromis, prin retragerea parțială a obiectivelor inițiale de către ambele părți, 5. decizie pe cale legală, 5. reglementare pasivă, prin care părțile acceptă un nou status quo ca urmare a persistenței în durată a situației conflictuale.

În perioada interbelică, instituțiile internaționale, în primul rând Societatea Națiunilor, nu au putut opri declanșarea războiului al doilea mondial, nerezolvând nici cauzele adânci care au determinat Germania să înceapă primul război mondial și nici oprind-o pe aceasta și Japonia să declanșeze un nou război mondial. În perioada războiului rece, O.N.U., a reușit să intervină cu succes în câteva mari crize internaționale, jucând un rol pozitiv în încheierea războiului din Coreea (1953) și unul decisiv în încheierea marii crize a Suezului (1956). După Tratatul din Malta, rolul O.N.U. a scăzut continuu, astfel că el nu a mai putut să stopeze agresiunile S.U.A. și N.A.T.O. în Panama (1989), Somalia (1990), Irak (1990 și 1998), Iugoslavia (1999), Afganistan (2001-2002), Filipine (2002) și nici amenințările cu forța. Nici alte instituții internaționale nu au posibilitatea de a stopa acțiuni agresive, cu excepția Rusiei și S.U.A. În cadrul conflictului major dintre palestinieni și evrei, din martie-mai 2002, U.E. a încercat să se implice pentru detensionarea situației și oprirea agresiunii evreiești în teritoriile palestiniene. Statele arabe aliate ale palestinienilor sunt importante surse de petrol, gaze și piețe de desfacere ale Uniunii Europene. Intervenția s-a soldat cu un eșec total. Israelul nu numai că nu i-a dat curs, dar în luarea de poziție a ridiculizat U.E. Acest fapt a fost o nouă dovadă a faptului că, în ciuda eforturilor de a-și mări influența internațională, Europa nu reușește să se impună, fiind mult în urma S.U.A. și Rusiei în ceea ce privește capacitatea de decizie în lumea internațională. Uniunea Europeană este un colos cu picioare de lut. Este cea mai mare putere economică a lumii, dar un pitic militar, iar pentru funcționarea economiei este dependentă într-o foarte mare măsură de materiile prime și energia din Rusia, lumea arabă și alte state din afara Europei.

Conferințe și congrese internaționale

Ele sunt reuniuni internaționale cu caracter oficial, întrunite pentru dezbaterea și reglementarea anumitor probleme internaționale.

Conferințele și congresele adoptă o serie de documente importante. Dintre ele menționăm rezoluțiile, convențiile, tratatele, declarațiile, carta.

Rezoluția este un document adoptat prin vot de către un congres, conferință sau alt organism politic. Rezoluția sintetizează problemele majore, stabilește principalele orientări și direcții de acțiune în viitor, având caracter de directivă sau de recomandare.

Convenția este înțelegerea bi- sau multilaterală încheiată între state prin care sunt reglementate probleme politice generale, diplomatice, economice, tehnico-științifice, sociale etc., ale relațiilor dintre ele.

Tratatul este un acord de voință intervenit între două sau mai multe state în scopul creării, modificării sau stingerii drepturilor și obligațiilor între statele contractante, denumite părți la tratate. Tratatul este forma cea mai răspândită de statornicire a colaborării dintre state, de reglementare a problemelor internaționale, constituind cel mai important izvor de drept internațional. Tratatul poate purta diverse denumiri: pact, acord, modus vivendi, gentlemen’s agreement, protocol, concordat etc. În cazul tratatelor bilaterale, ele se pot încheia numai dacă cele două părți sunt de acord cu toate prevederile textului tratatului. În cazul tratatelor multilaterale fiecare parte poate formula rezerve, adică poate să arate ce nu înțelege să-și asume din obligațiile care privesc toate părțile la tratat. În felul acesta se promovează cauza colaborării internaționale, întrucât pot deveni părți la un tratat multilateral state care, deși de acord cu finalitatea acestuia, nu pot accepta anumite prevederi incompatibile cu pozițiile și cu interesele lor. La tratate se pot adăuga și anumite anexe, care, în lipsă de dispoziții contrarii ale părților la tratat, fac parte integrantă din tratat. Autenticitatea textului tratatului se face prin semnare, parafare sau în alte moduri convenite de părți. Dacă se precizează că semnătura s-a dat doar ad referendum, înseamnă că textul este autentificat, dar guvernul urmează să decidă dacă va semna. În cazul ratificării, tratatul bilateral intră în vigoare după schimbarea instrumentelor de ratificare, iar tratatul multilateral, după depunerea acestor instrumente la guvernul statului depozitar, desemnat în acest scop prin tratat. Prin conținutul lor, tratatele reflectă obiectivele urmărite de statele contractante, politica lor externă. Tratatele se ratifică de către organele competente ale statului. Prin ratificare, statul declară că își însușește un tratat semnat de reprezentantul său cu un alt stat sau cu mai multe state, conferind astfel tratatului forța obligatorie față de statul care ratifică. Până la ratificare, tratatul nu există ca atare. Este o datorie de bună-credință din partea statelor care au luat parte la negocierea tratatului ca, în timpul care desparte semnarea de ratificare, să nu întreprindă acțiuni de natură să facă imposibilă sau lipsită de obiect ratificarea. Documentul prin care se atestă că tratatul a fost ratificat se numește instrument de ratificare. El exprimă consimțământul statului de a fi legat printr-un tratat. Supus ratificării, el intră în vigoare în momentul depunerii instrumentului de ratificare pe lângă statul (sau autoritatea) desemnată să funcționeze ca depozitar, în cazul unui tratat multilateral, sau, în momentul schimbului instrumentelor de ratificare, în cazul unui tratat bilateral.

Carta este un termen cu o triplă accepțiune în practica relațiilor internaționale: 1. instrument juridico-diplomatic prin care două sau mai multe state enunță anumite principii și norme fundamentale de conduită internațională stabilind, totodată, modalitatea de aducere la îndeplinire în vederea înfăptuirii unui obiectiv comun; 2. varietate a tratatului internațional prin care se creează o organizație internațională, mondială sau regională, determinându-i funcțiile, competența și modul de funcționare; 3. document prin care se recomandă părților contractante principiile și normele generale ce trebuie respectate în relațiile internaționale.

În funcție de nivelul la care se convoacă conferințele, există: 1. conferințe la nivel înalt, 2. conferințe ale plenipotențiarilor și delegaților guvernamentali și 3. conferințe ale experților.

I. Conferințele la nivel înalt oferă posibilitatea contactelor, consultărilor și negocierilor între șefii de state și de guverne. În istoria relațiilor internaționale contemporane există conferințe la nivel înalt care au avut un impact deosebit asupra sistemului internațional. Câteva dintre acestea sunt Conferința de la Cairo (1945), care a condus la crearea Ligii Statelor Arabe, Conferința de la Bogota (1948), care a înființat Organizația Statelor Americane (O.S.A.), Conferința de la Bandung (1955), care a reprezentat o etapă foarte importantă în cadrul procesului de destrămare a sistemului colonial mondial, Conferința de la Addis-Abeba (1963), care a creat Organizația Unității Africane (O.U.A.), conferințele mișcării țărilor nealiniate, amintite în prezenta lucrare, Conferința O.S.C.E. de la Helsinki (1972-1975) pentru pace și securitate în Europa, sau conferințele la nivel înalt din cadrul Uniunii Europene etc.

În afara participării alături de șefii de state și guverne la întrunirile internaționale, la sesiunile Adunării generale ale O.N.U., II. miniștrii de externe participă la conferințe organizate exclusiv pentru ei. Unele dintre ele au fost de importanță istorică. Este suficient să amintim Conferința de la Moscova (septembrie 1941), care a dus la constituirea coaliției antifasciste a S.U.A., U.R.S.S. și Marii Britanii, conferințele miniștrilor de externe ai S.U.A., U.R.S.S. și Marii Britanii, care au pregătit tratatele de pace de la Paris, din 1947, ale învingătorilor în al doilea război mondial cu România, Ungaria, Bulgaria, Finlanda, Italia și alte state, Conferința de la Geneva (1954), care a reglementat problema coreeană etc.

III. Conferințele plenipotențiarilor și reprezentanților guvernamentali pot avea ca obiect: 1. reglementarea unor probleme politice importante, regionale, continentale sau globale, 2. codificarea normelor dreptului internațional, 3. soluționarea unor probleme de interes comun sau general din diverse domenii de activitate, 4. reglementarea unor activități cu caracter tehnic administrativ și 5. comunicarea în domeniul unor aspecte diverse ale relațiilor internaționale.

IV. Conferințele experților se desfășoară cu participarea unor persoane desemnate fie de către guverne, fie de către diferite organisme internaționale cu scopul de a întocmi studii și rapoarte asupra unor probleme internaționale. Ele se constituie în organe deliberative ale unor instituții internaționale, ale căror competențe, mod de funcționare și atribuții sunt determinate de normele care guvernează respectivele instituții. Regulile de organizare și de desfășurare a conferințelor internaționale s-au dezvoltat mereu, începând cu Conferința de la Munster și Osnabruck (1648).

Conferințele internaționale pot fi convocate de un grup de state sau de către organizații internaționale. Statele care nu participă la conferințe au dreptul să nu recunoască hotărârile adoptate. Din punct de vedere juridic, statele participante la conferințele internaționale sunt egale. În realitate, marile puteri influențează decisiv dezbaterile și luarea hotărârilor, acționând după principiile negocierilor, prezentate mai sus în prezenta lucrare. Concluziile conferințelor internaționale referitoare la soluționarea problemelor dezbătute se consemnează în actele care se adoptă: tratate, convenții, protocoale, pacte, acorduri, delegații, rezoluții și altele.

Congresele internaționale sunt reuniuni multilaterale, de regulă cu caracter științific sau profesional. Ele sunt consemnate de istoria relațiilor internaționale ca funcționând din antichitate, când șefii de triburi se reuneau pe diverse teme. În epoca medievală ele devin frecvente, sub forma conciliilor ecumenice convocate de papă, unde, pe lângă problemele bisericești, se dezbăteau și chestiuni de politică mondială. Istoria relațiilor internaționale menționează numeroase congrese de mare importanță.

Problematica echilibrului european

Marile monarhii ale epocii moderne, după constituirea și consolidarea lor, și-au îndreptat privirile afară, căutând să-și mărească teritoriile și puterea pe seama statelor mai slabe. În consecință, împotriva tendințelor expansioniste ale câte unei mari puteri, care amenința să rupă raportul de forțe dintre puterile concurente a fost adoptată și ridicată la rang de principiu, în practica relațiilor internaționale: ideea de echilibru. Ea urmărea în primul rând evitarea unor conflicte imposibil de gestionat.

Consecința firească a acestei noi politici a dus la intensificarea legăturilor între părțile interesate, fapt reflectat direct asupra ambasadelor permanente. Constatăm astfel, că din instinctivă și empirică, cum se manifestase în secolul al XV-lea la statele italiene, politica de echilibru devine, în veacul al XVII-lea, rațională, ceea ce determină ca ea să se ridice la înălțimea unei reguli de drept, capabilă să domine relațiile internaționale, ambițioasă să rezolve și chiar să prevină conflictele forței brutale. Adoptarea politicii de echilibru, piatra unghiulară a politicii și ideea dominantă în toată istoria modernă, s-a făcut din dorința de a asigura Europei un anumit grad de securitate colectivă. În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, ea a urmărit, cu predilecție, să bareze drumul monarhiei universale, dar odată cu intrarea, în veacul al XVIII-lea, a Prusiei și Rusiei în rândul marilor puteri, ea se deformează și dintr-o coaliție defensivă a statelor amenințate de o mare putere devine un sistem de ocupare a noi teritorii, cuceririle Imperiului habsburgic, ale Marii Britanii, ale Prusiei și Rusiei, fiind rodul unei politici egoiste și ambițioase. Până la începutul secolului al XIX-lea, principiul echilibrului, ce dominase viața politică fără nici o concurență timp de două veacuri, s-a confruntat cu o nouă idee, principiul naționalităților, pe care Napoleon al III-lea (1852-1870), a încercat, într-o anumită măsură, să o pună în practică; principiul naționalităților va triumfa de-abia la sfârșitul primului război mondial.

În a doua jumătate a secolului trecut, ideea de echilibru a fost dublată de așa-numita răspundere colectivă, prin care se înțelegea supravegherea de către marile puteri a comportamentului statelor mici și mijlocii, pentru asigurarea păcii între ele și prevenirea transformării crizei dintre micile puteri într-o criză între marile puteri, iar în acest cadru, dreptul de intervenție reprezenta un principiu general acceptat.

Ultima fază a evoluției diplomației europene, caracterizată prin congrese și conferințe, marchează, după părerea majorității specialiștilor, începutul diplomației moderne.

Congresele de pace din Westfalia (1643-1648), de la Münster și Osnabrück (Westfalia), sunt primele congrese diplomatice în adevăratul sens al cuvântului, nu atât datorită formei procedurale, duratei sau caracterului lor de importantă solemnitate, ci mai ales datorită negocierilor multilaterale și simultane, acordul tradus prin texte și inaugurarea unei păci durabile. Pacea a consacrat teoria echilibrului puterilor, viața internațională intrând sub imperiul unor noi legi politice, care, cu unele întreruperi vor domina popoarele până la apariția legii națiunilor. Se poate deci afirma că față de caracterul mai mult cutumiar al întrevederilor internaționale se accentuează acum, cu o spontaneitate uimitoare, credința în puterea obligatorie a tratatelor de pace, garanții sigure pentru vremuri mai bune. Mai puțin este recunoscută suveranitatea statelor, caracterul lor independent, cel puțin când este vorba de aspectele lor internaționale. În schimb, principiul egalității statelor ajunge acum la apogeul său.

Echilibrul european a primit valențe de principiu fundamental pe care se baza sistemul internațional european. Echilibrul era realizat raporturile între cele șapte puteri, două în vestul continentului, trei în centrul său și două în est: Anglia (din sec. al XVIII-lea, Marea Britanie), Franța, Prusia, Austria, Piemontul, Rusia și Turcia. În jurul lor gravitau celelalte state mijlocii și mici, care își promovau interesele naționale cu ajutorul protectorului-putere. De fiecare dată când o putere încerca să rupă acest echilibru, celelalte interveneau prin mijloace diplomatice sau prin forța armelor, până la restabilirea echilibrului. Cel mai tipic exemplu de luptă pentru dominație, împotriva echilibrului european, a constituit-o epoca napoleoniană, când Franța și-a înfrânt adversarele, întinzându-și stăpânirea sau influența între fluviul Niemen și Atlantic, cuprinzând inclusiv Peninsula Iberică. Timp de 20 de ani, puterile europene au organizat coaliție după coaliție, până în 1815, când au reușit să-l înfrângă pe „zeul războiului” și, în cadrul Congresului de la Viena, să restabilească echilibrul european, conceput ca un concert al unei orchestre, în cadrul căreia fiecare putere interpreta partitura sa, orice abatere însemnând compromiterea piesei. Acest „concert european” și-a menținut cei șapte interpreți până la sfârșitul secolului al XIX-lea, când pe scena relațiilor internaționale apar trei noi mari actori, S.U.A., Germania și Japonia, care vor conduce la mutații importante.

Echilibrul european a fost menținut și în situațiile în care o putere, aflată într-un declin de două secole, Turcia, era în pericol să se prăbușească, situație în care influența, teritorii și putere ar fi fost preluate de cealaltă putere din estul Europei, Rusia, ceea ce ar fi rupt echilibrul european și ar fi oferit Imperiului țarist o forță pe care celelalte puteri ale Europei nu ar fi mai putut-o controla. Asemenea situații au fost în războaiele dintre Turcia și Rusia din anii 1827-1828 și 1853-1856 (al „Crimeei”), când Marea Britanie și Franța au intervenit prompt și au salvat Turcia și echilibrul european de la prăbușire.

Criza prelungită a Imperiului otoman, în paralel cu lupta popoarelor aflate sub dominația sultanului și eforturile Austriei și Rusiei de a pune stăpânire pe influența și teritoriile pe care Turcia le pierdea an de an, constituie în istoria relațiilor internaționale problema orientală.

Conflictul pentru reîmpărțirea Lumii

Conflictul est-vest datează încă din secolul al XIX-lea. El se înscrie în marea problematică a luptei puterilor pentru dominația mondială. La începuturile sale, conflictul era apreciat ca o luptă între civilizația vest-europeană și cea asiatică. După anul 1917, S.U.A. s-au implicat în acest conflict, care a început să fie perceput ca un conflict între capitalism și comunism, între sistemul pluralist și cel totalitar, între sistemul economic privat și cel de stat.

În a doua jumătate a sec. al XIX-lea apar trei noi mari puteri mondiale. În Europa, Germania și-a realizat unificarea național-statală, după victoria zdrobitoare în războiul împotriva Franței (1870-1871), schimbând radical raportul de forțe și modificând componența puterilor aflate într-un echilibru devenit tot mai fragil. După victoria în războiul împotriva Franței, Germania a devenit prima putere politică, militară și economică a Europei. Unificarea țării a catalizat economia, ca și toate energiile, ambițiile și orgoliile națiunii germane. Personalități strălucitoare ca împărații Wilhelm I și Wilhelm al II-lea și mai ales cancelarul Otto von Bismarck, au condus strălucit această țară. Marea Britanie s-a bazat în continuare pe rezervele uriașe ale imperiului ei colonial, cel mai întins de pe Glob și a pierdut concurența economică cu S.U.A., Germania și cu Japonia, coborând de pe primul loc pe locul patru în lume. Păstrându-și întâietatea maritimă, Anglia a păstrat cel mai întins imperiu colonial și siguranță mare în fața pericolului unei invazii străine în insule. Ca urmare, multă vreme, Marea Britanie nu s-a mai implicat în problemele politicii europene, retrăgându-se într-o așa numită splendid isolation. În preajma primului război mondial însă, poziția ei a fost tot mai mult amenințată, pe mare și în colonii, de către Germania.

Japonia era la jumătatea secolului al XIX-lea o țară feudală înapoiată, dar printr-o uriașă mobilizare a tuturor resurselor ei umane și organizatorice, în timpul împăratului Mutshuhito (1867-1912), printr-o revoluție pașnică, numită era luminii (Meiji). Autoritatea împăratului asupra întregii țări s-a restabilit și s-au promovat reforme care au condus la un progres care a propulsat țara pe locul al treilea în lume, după S.U.A. și Germania. Ea s-a impus repede ca cea mai mare putere militară din Asia, lucru confirmat de victoria în războaiele contra Chinei (1894-1895) și Rusiei (1904-1905). În urma lor, Japonia a anexat Coreea și Taiwanul, care aparținuseră Chinei și importanta zonă de influență rusească din China.

În jurul anului 1900, S.U.A. și Japonia au accentuat implicarea lor în politica internațională, în lupta pentru piețe și surse de materii prime, ca și în efortul de control asupra unor puncte strategice de pe Glob, atât de importante pe parcursul sec. al XIX-lea și al unei mari părți din cel de al XX-lea, până când s-au răspândit armele cu mare putere de distrugere și mijloacele de transport la lungă distanță. Puterile Europei au încetat să mai fie singurele diriguitoare ale politicii mondiale. În urma războiului cu Spania, din anul 1898, S.U.A. au ocupat Filipine și Cuba, în același an anexând și Hawaii.

Rusia a rămas o putere de care trebuia ținut cont, în ciuda înapoierii generale și a regimului țarist retrograd. Resursele, imensitatea teritoriului, calitatea elitelor și caracterul puternic al slavilor, erau atu-uri importante.

Schimbarea substanțială a raportului de forțe a făcut să se ridice cu voce tot mai apăsată problema reîmpărțirii lumii între marile puteri. Mai ales Marea Britanie, Franța, Spania, Portugalia, Olanda și Belgia ocupaseră o foarte mare parte a Globului, în perioada în care Germania, Japonia și Italia nu erau încă unificate și consolidate și nu mai vroiau să deschidă acces la colonii acestor trei țări din urmă. Pentru influență mai mare și teritorii în Europa de Est lupta și Austro-Ungaria, ale cărei interese se loveau de cele ale Rusiei.

În Asia, statele europene care au câștigat cele mai multe teritorii au fost Marea Britanie și Rusia. Între ele s-a aprins o vie rivalitate, mai ales în Afganistan și Persia. Era începutul luptei pentru controlul Orientului Mijlociu, într-o perioadă în care era deja cristalizată conștiința marii importanțe de viitor a petrolului. Rusia s-a extins prin cuceriri în Transcaucazia și Asia Centrală și a continuat să cerceteze Siberia, pe care o alipise în sec. al XVII-lea.

Lupta pentru reîmpărțirea lumii a fost principala caracteristică a relațiilor internaționale în această perioadă. Ea va continua fără încetare, în forme și grupări de state diferite, până în zilele noastre. Uneori, lupta nu s-a putut tranșa decât prin compromisuri, astfel născându-se condominiu-uri, cum ar fi de exemplu cel franco-britanic din Insulele Noile Hebride, sau cel americano-german din Insulele Samoa. Această luptă a condus, într-o fază de început la crearea alianțelor politice și militare, pe baza promovării propriilor interese de către fiecare dintre marile puteri. Participarea statelor la marile alianțe ale lumii a avut și un caracter temporar, în funcție de interese de moment.

În anii 1872-1873 s-a semnat Alianța celor Trei Împărați, între Imperiul german, Imperiul rus și Imperiul austro-ungar. Ea urmărea izolarea Franței și evitarea de către Germania a unui război pe două fronturi. Prin această alianță, Germania urmărea evitarea revanșei Franței pentru înfrângerea în războiul din anii 1870-1871. Ea nu a fost o alianță propriu zisă, chiar dacă cuprindea și o convenție militară germano-rusă. Ea se baza mai mult pe consultări reciproce în caz de nevoie. Ea nu a jucat un rol important în relațiile internaționale. Eșecul ei s-a datorat în principal rivalității dintre Rusia și Austro-Ungaria pentru dominația estului Europei. Această rivalitate s-a accentuat, după cum s-a văzut deja, în timpul acutizării crizei orientale din anii 1875-1878. După ce Congresul de la Berlin (1878) a obligat Rusia să renunțe la unele pretenții ale ei în Balcani, această țară s-a depărtat de „aliatele” ei, iar la începutul sec. al XX-lea se va alia cu inamicii foștilor aliați. Ca urmare, s-a strâns relația Germaniei cu Austro-Ungaria, cele două țări semnând, în anul 1879, un tratat de ajutor reciproc în cazul unui atac venit din partea Rusiei. Această alianță a fost cea mai durabilă dintre toate elementele relațiilor internaționale, până la primul război mondial. Pe baza ei, în anul 1882, s-a realizat Tripla Alianță, prin asocierea Italiei, nemulțumită mult de anexarea de către Franța a Tunisiei, țară la care aspira clasa politică și economică a Italiei. Tripla Alianță s-a întărit după acordul defensiv dintre Austro-Ungaria și România, la care au aderat Italia și Germania, acord periodic înnoit și ținut secret până în anul 1914. Tripla Alianță a contat mult pe participarea României, datorită importanței ei strategice și a resurselor economice (alimente din belșug, petrol, cherestea etc). Până la urcarea pe tronul Germaniei a lui Wilhelm al II-lea, în 1889, și la înlăturarea cancelarului Bismarck, în 1890, Tripla Alianță a păstrat un caracter defensiv. După această perioadă, alianța a primit valențe ofensive, reflectate și în decizia declarată a împăratului Germaniei de a trece de la o politică europeană la una mondială.

A doua grupare de forțe a fost Tripla Înțelegere, formată în etape succesive. Prima etapă a fost cea a semnării unor acorduri franco-ruse (1891-1893), care prevedeau ajutor militar reciproc, în cazul în care vreuna dintre cele două țări ar fi fost atacată de către Tripla Alianță. Etapa a doua s-a consumat în anul 1904, când s-a semnat acordul anglo-francez numit Antanta Cordială, iar etapa a treia a constat în acordul anglo-rus, din anul 1907, prin care cele două țări și-au delimitat sferele de influență în Asia, făcând posibile viitoare colaborări politico-militare în Europa.

Prin crearea celor două alianțe militare, rivalitatea pe scena politică internațională a devenit tot mai acerbă, iar pericolul războiului a crescut cu fiecare zi, în paralel cu declanșarea unei puternice curse a înarmărilor, fiecare tabără încercând să-și asigure superioritatea din acest punct de vedere. Mai multe crize diplomatice s-au consumat la începutul sec. al XX-lea, iar în vara anului 1914 a început primul război mondial.

(Textul de mai sus este din cuprinsul cursului Corvin Lupu, Europa în sistemul relațiilor internaționale, Editura InfoArt Media, Sibiu, 2010)

Organizarea relațiilor internaționale după primul război mondial s-a întemeiat pe tratatele de pace încheiate și pe Pactul Societății Națiunilor, organizație înființată cu scopul de asigurare a respectării acestor tratate și a păcii în lume. Ele au consemnat rezolvarea în interesul puterilor învingătoare și aliaților acestora în război a contradicțiilor internaționale care au condus la izbucnirea conflagrației. De la intrarea lor în vigoare, a fost evident că ele nu răspundeau decât unei mici părți din nevoile uriașe de interese pe care statele le aveau de promovat. Unele state au fost ignorate de tratatele de pace, sau, prin prevederile impuse, au fost aduse în imposibilitate de a-și promova interesele. Astfel, noul edificiu al dreptului internațional a fost fragil, de la început. Speranțele din primii ani postbelici în capacitatea Ligii Națiunilor de a gestiona crizele internaționale s-au bazat pe o situație de scurtă durată, rezultat al efectelor războiului, care a eliminat Germania de la posibilitatea de a-și formula orice fel de drepturi, fie ele firești, sau exagerate, fixarea frontierei între acestea fiind făcută cu mult subiectivism. În același timp, cealaltă mare putere europeană (sau, în mare parte europeană), Rusia Sovietică (din anul 1922, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste), după șapte ani de război mondial, război civil, embargo și intervenție militară străină a celor mai mari puteri ale lumii, S.U.A., Japonia, Marea Britanie și Franța, la care s-a alăturat și Polonia, a intrat într-o etapă de clarificare ideologică și consolidare internă, care a împiedicat-o să-și impună voința pe arena internațională. În aceste condiții, echilibrul european era incomplet configurat și nu permitea decât proiecții pe termen scurt ale sistemului internațional. Marea Britanie și Franța, ca și aliatele lor de putere medie și mică, inclusiv România, au dorit să realizeze o construcție europeană și extra-europeană făcând abstracție de interesele Germaniei și Rusiei Sovietice. De asemenea, au fost neglijate în mare parte interesele fostelor state aliate ale Germaniei în război, respectiv Austria, Ungaria, Bulgaria și Turcia.

La plecarea către Conferința de Pace de la Paris, președintele S.U.A., Woodrow Wilson, a formulat aspirații excepționale. El a promis poporului american că va semna un tratat trainic între învingători și învinși, care vor fi poziționați în mod egal la masa tratativelor, unde vor fi luate în calcul interesele tuturor. Acest proiect ideal nu a fost agreat de învingătorii europeni, britanici și francezi. Aceștia doreau doar pedepsirea Germaniei și aliaților ei și o piramidă europeană în cadrul căreia cele două puteri occidentale să dețină permanent vârful, Germania să fie poziționată cât mai jos și să fie exclusă din sistemul colonial, iar Rusia să fie ținută în izolare și embargo total. Pe lângă acestea, în primii câțiva ani după lovitura de stat bolșevică de la Sankt Petersburg, au avut loc încercări ale lumii occidentale de a răsturna regimul bolșevic, prin orice mijloace, cu doesebire prin agresiune armată.

Tratatele au fost percepute de clasa politică și opinia publică din statele învinse în război ca fiind dictate nedrepte și opinia majoritară era aceea că era strict necesar a fi revizuite. Revizuirea acestor tratate de pace a devenit axa centrală a politicii lor. De altfel, delegația Germaniei a refuzat inițial să semneze Tratatul de la Versailles. Abia după ce mareșalul Ferdinand Foch, comandantul șef al armatei franceze și comandantul suprem interaliat, a primit ordin să se îndrepte cu armatele franceze către Rin, spre entuziasmul trupei, care a pornit să mărșăluiască în acordurile marseillezei, delegația germană a revenit la masa Conferinței de Pace și a semnat „cu ochii închiși”, știind că țara lor nu era în posibilitate de a se apăra. Congresul S.U.A. a respins prin vot Tratatul de Pace cu Germania, considerându-l nedrept față de această țară și a imputat președintelui acest lucru. De altfel, după acest moment, Wodroow Wilson a intrat într-un evident declin politic, a suferit un atac cerebral și și-a încheiat mandatul, ieșind din politică „pe ușa din dos”. Curentul politic care promova izolaționismul S.U.A. în raporturile politico-militare cu Europa a triumfat pentru o perioadă. A fost momentul în care principiile înălțătoare de etică a relațiilor internaționale promovate de Wodroow Wilson, începând cu publicarea „Celor 14 puncte”, au fost învinse de interesele politice punctuale ale Marii Britanii și Franței, strălucit reprezentate în cadrul tratativelor de către prim miniștrii David Lloyd George și George Clemenceau.

Ungaria, a primit Tratatul de la Trianon ca pe cea mai mare tragedie din istoria ei. L-a semnat, dar, din prima clipă, întreaga clasă politică maghiară, poporul de rând, ca și emigrația, au fost deciși să lupte împotriva tratatului, proiectul anulării consecințelor sale rămânând, până în ziua de astăzi, cel mai important obiectiv politic național maghiar. Bulgaria, înfrântă și în al doilea război balcanic (1913) și în primul război mondial, a rămas la fel de nemulțumită, pentru că nu a reușit să-și ia revanșa față de vecini, respectiv față de Turcia (de la care țintea partea europeană și influență la strâmtori), față de România (de la care țintea Dobrogea), față de Grecia și de Iugoslavia (de la aceste ultime două state țintind părți din Macedonia). Austria considera că avea temeiuri serioase de nemulțumire, fiind redusă la dimensiunea unei părți a fostelor posesiuni ereditare ale Casei de Habsburg și trecuse din rândurile marilor puteri, direct în rândul statelor mici ale Europei. Austria și-a căutat o identitate proprie pe parcursul întregii perioade interbelice, căutare încheiată prin unificarea cu Germania (Anschluss), din anul 1938. Turcia, fusese mult redusă teritorial în Asia, iar în Europa, a fost exclusă din rândul statelor cu acces la decizie, cum fusese timp de sute de ani.

Pe de altă parte, alături de marile puteri învingătoare în război, mulțumite și „răcorite” de prevederile tratatelor de pace, se aflau și state mici și mijlocii care și-au întregit teritoriile, ca România, sau reapărute pe harta Europei, ca Polonia, sau nou apărute, precum Iugoslavia și Cehoslovacia. Ele erau rodul principiului autodeterminării popoarelor, inițiat de președintele S.U.A. și adoptat de către aliații învingători la dorința explicită a acestuia. Acest principiu a putut fi pus parțial în aplicare ca urmare a prăbușirii imperiilor multiseculare rus, german și austro-ungar. Rolul statelor independente mici și mijlocii, care s-au înmulțit, a crescut mult în perioada la care ne referim. În același timp, masoneria nu a frânat aceste principii, nefiind, la ora aceea, înscrisă pe linia slăbirii statelor naționale, interesele ei fiind promovate în interiorul statelor naționale. Mai trebuie menționat că puterile învingătoare în război au promovat și interesul de a crea state mai puternice în vecinătatea Germaniei și Rusiei, care să le frâneze acestora tendințele expansioniste. Din această cauză, cele două state menționate, au privit cu suspiciune, nemulțumire și adversitate consolidarea statelor naționale Polonia, Cehoslovacia, România Mare și Iugoslavia, toate patru fiind creații ale acestor tratate de pace.

Imediat după încheierea războiului, pe lângă vechile contradicții între cele două tabere, au apărut și alte contradicții, dintre care menționăm pe cele între puterile mari și statele mici și mijlocii, între metropole și colonii, sau contradicțiile ideologice, între apărătorii regimului politic occidental de centru, aflat la putere și comuniști, pe de o parte și dreapta europeană în ascensiune, pe de altă parte.

Toate statele mulțumite de prevederile tratatelor de pace de după război au acționat cu dorința și speranța de a menține relațiile internaționale la nivelul stabilit de tratatele de pace. Majoritatea acestor state au dorit un statu quo infailibil. Ulterior, Marea Britanie și Franța au acceptat să facă unele concesii Germaniei, mai ales când aceasta a redevenit o mare putere, dar concesiile erau făcute numai pe seama statelor mici și mijlocii, inclusiv pe seama foștilor aliați. Dorința statelor învinse în război de a se debarasa de prevederile tratatelor de pace, pe care le considerau oneroase, a condus la promovarea politicii revizioniste, de revanșă. Statele învingătoare, au apreciat că dezvoltarea statelor revizioniste și formularea de către acestea a unor pretenții de acces la sistemul mondial colonial, la piețe de desfacere și la surse de materii prime, pe care învingătorii le aveau din belșug, se datora „unor fisuri ale tratatelor de pace”. Această opinie, care s-a menținut și după al doilea război mondial, denotă o realitate a relațiilor internaționale: învingătorii în războaie organizează tratate de pace postbelice în mod inegal, arogându-și avantaje la care învinșii nu au acces. În același timp, au pretenția ca aceste normative nedrepte să fie recunoscute ca parte a dreptului internațional și „bătute în cuie”. Din acest punct de vedere, în ultimii două mii de ani, progresele de etică a tratatelor internaționale nu au fost făcute nici pe departe în ritmul în care s-a civilizat și a progresat societatea, din alte puncte de vedere, cum ar fi dezvoltarea tehnico-științifică. Dincolo de aceste constatări, validate în timp, este o realitate faptul că sistemul internațional, cu deosebire Liga Națiunilor, nu au creat instrumentele de contracarare a agresiunilor, de aplanare a conflictelor locale și globale, de garantare a păcii și securității internaționale. Este de subliniat că, în această perioadă, secătuite de război, puterile europene și-au pierdut mult din influența în relațiile internaționale, în timp ce rolul S.U.A. a sporit considerabil, iar Uniunea Sovietică, sub biciul lui Stalin, a progresat într-un ritm care avea să-i confere, în scurt timp, o putere mult mai mare decât chiar a Europei întregi, până la nivelul mileniului al treilea, când, din punct de vedere militar și spațial, Europa a rămas un pigmeu în fața Rusiei.

Liga Națiunilor s-a născut dintr-o idee generoasă a președintelui Wilson, ajungând, pe parcursul perioadei interbelice, un organism folosit de învingătorii în război pentru a menține forțat statu-quo-ul. Acest obiectiv al învingătorilor nu a fost posibil de realizat, întrucât Liga Națiunilor nu a fost prevăzută prin actul de înființare cu mijloace de a preveni războaiele, sau de a le curma. Pentru a compensa această fisură majoră a tratatelor internaționale, unele state mici și mijlocii din tabăra învingătorilor în război, cu sprijinul Franței și Marii Britanii, au fost preocupate să realizeze sisteme de alianțe, bazate pe tratate ferme, care să le confere mai multă securitate. Toate aceste alianțe au constituit sistemul politic al securității colective.

Eforturile politice internaționale ale celor două tabere, în direcția statu-quo-ului și a revizionismului, de-a lungul întregii perioade interbelice, au făcut ca această perioadă să fie una de continuă tensiune diplomatică. Pe acest fond, relațiile internaționale au fost marcate de continuarea unor fenomene politice declanșate încă înaintea războiului mondial. Dintre acestea, continuarea declinului general al Marii Britanii și Franței, în ciuda victoriei în război a taberei din care au făcut parte, a influențat cel mai mult raporturile politico-militare, la sfârșitul perioadei interbelice, când ele erau deja depășite, atât de S.U.A., cât și de Japonia, U.R.S.S. și Germania.

Pe parcursul perioadei interbelice, s-a stabilit un anumit echilibru între tabere, la care a contribuit foarte mult faptul că S.U.A. și Italia s-au desolidarizat de foștii aliați alături de care au câștigat războiul. Opinia publică americană, în acele timpuri mult mai influentă decât astăzi, după părerea noastră, prin intermediul Congresului, a reproșat fostului președinte Wilson și executivului implicarea în primul război mondial. În țară s-a acreditat ideea că războiul mondial a fost unul civil european și S.U.A. n-ar fi trebuit să se implice. Ca urmare, S.U.A. au declanșat o politică externă izolaționistă, catalizată de lipsa de amenințări la adresa securității ei și a zonei ei de influență, configurată de Doctrina Monroe. Desigur, către sfârșitul perioadei interbelice, când Germania, Japonia și U.R.S.S. au devenit puteri remarcabile, executivul american a căutat soluțiile ieșirii din aliniamentul politicii izolaționiste. Pe de altă parte, la retragerea sprijinului american și italian pentru politica anglo-franceză a contribuit mult și politica Londrei și Parisului de a controla Europa, linie care a fost agreată doar de unii aliați mici și mijlocii, trezind reacții negative, inclusiv la Washington și la Roma.

Primul deceniu postbelic a fost în mare măsură marcat de principiul reparațiilor, o mare parte a energiilor diplomatice fiind alocată discuțiilor privitoare la despăgubirile pe care trebuiau să le plătească învinșii.

Tratatele de pace de după primul război mondial au creat nemulțumiri și în rândul unei părți din opinia publică internațională, ca urmare a promovării prioritare a intereselor evreiești. Inițial, pentru coordonarea lucrărilor Conferinței de pace, a fost instituit, ca autoritate supremă, un Consiliu al celor Zece, compus din prim miniștri și miniștri de Externe ai S.U.A., Marii Britanii, Franței, Japoniei și Italiei. La sfârșitul lui martie 1919, a apărut un Consiliu Suprem, denumit Consiliul celor Patru, format din Woodrow Wilson (președintele S.U.A.), David Lloyd George (prim ministru al Marii Britanii), Georges Clemenceau (prim ministru al Franței) și Emanuele Orlando (prim ministru al Italiei). Toți cei patru erau masoni cu grade înalte în masoneriile țărilor lor. Imediat după crearea acestui Consiliul celor Patru, s-a văzut de fapt că deciziile le luau doar Woodrow Wilson, David Lloyd George și Georges Clemenceau. Aceștia erau consiliați în felul următor. W. Wilson îi avea ca și consilieri pe colonelul Edward Mandel House. Acesta lansase în 1912 teza răsturnării guvernelor și înlocuirii lor cu regimuri socialiste. Colonelul House, evreu, era reprezentantul intereselor organizațiilor masonice din S.U.A. El se afla în strânse legături cu grupul Rothschild și era influențat decisiv de un grup evreiesc condus de rabinul Stephen Wise. Al doilea consilier al președintelui Wilson a fost bancherul evreu Bernard Baruch, care condusese departamentul industriei de război, în perioada conflictului mondial și care fusese finanțatorul campaniilor electorale ale președintelui, în anii 1912 și 1916. Consilierul premierului britanic era Sir Philip Sassoon, descendent în linie directă din Amschel Rothschild, întemeietorul binecunoscutei familii de bancheri evrei. Premierul David Lloyd Georges era el însuși evreu. Sir Philip Sassoon purta titlul de secretar particular al primului ministru și, în această calitate, participa la toate ședințele secrete ale marilor lideri ai statelor învingătoare. Georges Clemenceau era consiliat de bancherul evreu Jeroboam Rothschild, care își luase numele de Georges Mandel.

În timpul Conferinței de Pace, a fost prevăzut și un moment în care a apărut o delegație de 117 evrei, condusă de Bernard Baruch, care a făcut publică Declarația Balfour, prin care se cerea promisiunea fermă a guvernului Marii Britanii, că Palestina va fi dată evreilor.

În legătură cu dezbaterea privitoare la rolul evreilor în marea decizie mondială, la ora încheierii sistemului de tratate de la Versailles, care au stabilit ordinea internațională pentru multă vreme, inserăm un citat dintr-un discurs al lui Woodrow Wilson, rostit în campania electorală din anul 1911: „Nu vreau să arăt simpatie pentru concetățenii noștri evrei, ci vreau să demonstrez sentimentul identității noastre cu ei. Nu este cauza lor: este cauza Americii.” De altfel, doi ani mai târziu, Woodrow Wilson a făcut public o destăinuire deosebit de importantă, inclusiv pentru cei care, atunci sau mai târziu, s-au îndoit și se mai îndoiesc încă, de existența ocultei evreiești și tratează această problematică prin includerea ei în așa numita „teorie a conspirației”, căreia i se dă o nuanță evident peiorativă, până la formularea de acuze de „proști”, pentru cei care o sesizează, o abordează și îi probează semnificația reală. Astfel, în anul 1913, președintele S.U.A. declara: „De când am intrat în politică, mulți oameni mi-au încredințat opiniile lor. Unii dintre cei mai importanți oameni din Statele Unite ale Americii se tem de ceva sau de cineva. Ei știu că există undeva o putere atât de organizată, atât de solidă, de atentă, de concretă, universală, încât preferă să vorbească în șoaptă atunci când își exprimă dezaprobarea.” Este o mărturie evidentă a faptului că, la nivelul primelor două decenii ale secolului al XX-lea, controlul organizațiilor masonice evreiești asupra S.U.A. era deja decisiv. Aceste organizații se dovedesc și astăzi a fi marii regizori ai istoriei universale. În timpul primului război mondial, comunitățile mondiale evreiești erau potrivnice regimului țarist din Rusia. Țarii nu au permis accesul evreilor la conducerea uriașei și bogatei Rusii. Țarii au condus Rusia înconjurați de aprox. 3.000 de familii de boiari, din rândul cărora s-a ridicat și micul grup al marilor industriași, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Evreii nu au fost acceptați la conducerea Rusiei. Din această cauză, în primii ani de război, bancherii evrei din S.U.A. nu au fost de acord să finanțeze operațiunile militare ale Angliei și Franței, aliatele Rusiei. Ei acționau pentru prăbușirea Rusiei țariste. Ei i-au sprijinit pe evreii social-democrați și bolșevici, mai ales pe Kerenski și pe Troțki, sperând ca aceștia să-l răstoarne pe țar, lucru care avea să se întâmple în februarie 1917. Imediat după prăbușirea țarismului, S.U.A. au intrat în război (martie 1917), dezechilibrând raportul de forțe, care devenise favorabil Germaniei și aliaților ei. În toamna aceluiași an, bolșevicii, în marea majoritate evrei, au preluat puterea în Rusia și au trecut la reprimarea extraordinar de dură a naționaliștilor ruși, cărora le-au oferit lagărele Siberiei. Evreii au menținut o influență foarte mare în Uniunea Sovietică, până când, după escaladarea Războiului rece, relațiile Moscovei cu S.U.A. s-au deteriorat. Este de menționat că în Statele Unite nu a existat o campanie de presă împotriva abuzurilor iudeo-bolșevice împotriva rușilor și altor popoare din Rusia, care nu agreau comunismul. Din contră, presa din S.U.A., începând cu „New York World”, sprijinea bolșevicii și revoluția lor. Nu trebuie neglijat nici adevărul că bolșevicii reușiseră să-și atragă majoritatea claselor sociale de la baza societății din Rusia, iar elitele antibolșevice au fost nimicite, sau nevoite să emigreze.

România s-a confruntat și ea cu presiunea intereselor evreiești promovate de liderii Conferinței Păcii de la Paris. Cele mai mari dificultăți pe care le-a întâmpinat delegația română au fost create de Statutul Minorităților, care a fost impus guvernului de la București. La 12 februarie 1919, I.I.C. Brătianu scria de la Paris că: „Evreii de aici, sub influența evreilor din România, consideră decretul nostru de naturalizare ca neîndestulător…Chestiunea evreiască, problemă internațională prin definiție, cu multiplele și variatele ei legături, care îngreunase atât de mult situația României Mici la Congresul de la Berlin (1878), se așează acum în calea noastră la Conferința de Pace.” În perioada în care au fost formulate pretențiile față de România, privitoare la evrei, cei trei mari lideri ai conferinței nu mai erau dispuși să recunoască apartenența Banatului și Basarabiei la România. Cele mai mari probleme le crea revenirea evreimii internaționale la pretenția de a se încetățeni toți evreii pătrunși ilegal în țară, situație în care evreii și-ar fi putut legaliza și asigura averile dobândite. O mare parte a opiniei publice din România era de părere că aceste averi au fost dobândite prin camătă și speculă, în cel mai fericit caz, prin negoț cu producția altora, respectiv a românilor, care, pentru a o realiza, au câștigat doar cât să supraviețuiască. Majoritatea românilor erau de părere că ei nu sunt vinovați de suferințele evreilor de pretutindeni, pentru a li se cere să rezolve situația unor mase întregi de evrei alungați de o serie de state, sau refugiați din cauza oprimării.

Constantin Kirițescu, autorul Istoriei războiului pentru întregirea României 1916-1919, scrie: „Culoarele Conferinței de Pace erau pline de oameni de afaceri care adulmecau în România o pradă bogată și ușor de apucat, dacă se exploatau greutățile politice în care se zbătea. Ei erau susținuți în prima linie de Hoover, dictatorul alimentației, care nu se sfia să amenințe fățiș cu suprimarea ajutorului alimentar pe care S.U.A. îl acordă României, ca, de altfel, și altor state aflate în suferință, dacă aceasta manifestă intransigență la propunerile oamenilor de afaceri americani. În special, petrolul românesc excita, în primul rând, interesul businessmen-ilor americani, în cap cu influenta societate Standard Oil. În culisele Conferinței, plutește un pronunțat miros de emanații de petrol”.

Gestionarea conflictului mondial

din perspectiva statelor învinse în primul război mondial

Prin Tratatul de la Versailles, puterile victorioase au dorit să se asigure împotriva unei resurecții a puterii Germaniei. În acest scop s-au prevăzut măsuri de dezarmare a Germaniei și de interzicere a producției ei de armament, cu excepția celei produse de fabrici autorizate de Aliați. De asemenea, s-a prevăzut demilitarizarea provinciei Renania și ocupația ei militară pentru 15 ani. S-a stabilit ca până la 1 mai 1921, Germania să achite uriașa sumă de 20 de miliarde de mărci-aur, în numerar sau în produse. Alte sume uriașe urmau a fi plătite ulterior.

Germania a opus rezistență la aplicarea Tratatului, bazându-se pe puterea ei economică, doar parțial afectată de război, în condițiile în care țara nu cunoscuse invazia străină.

Destrămarea Austro-Ungariei a modificat complet harta centrului Europei. Frontierele italo-austriacă și italo-iugoslavă, cu dureroasele cedări austriece ale Trentinului, Tirolului meridional și ale Veneției iuliane, inclusiv portul Trieste și chestiunea Dalmației, au creat cele mai multe probleme. Austria a rămas total nemulțumită, dar și italienii, care luptaseră alături de învingători, erau nemulțumiți de faptul că unele dintre teritoriile revendicate de ei au ajuns posesiuni iugoslave. Italia își legase speranțele de Tratatul secret de la Londra, din 26 aprilie 1915, care a precedat intrarea Italiei în război alături de Aliați, semnat în ciuda vechiului ei tratat cu Puterile Centrale. După multe frământări, în anul 1920, Italia și Iugoslavia au negociat Tratatul de la Rapallo, care dezmembra Slovenia. După o serie de acțiuni militare italiene, Trieste a intrat în componența Italiei, spre nemulțumirea Iugoslaviei.

La estul Austro-Ungariei, partea de nord a Moldovei, Bucovina, a fost cedată României, iar Galiția adusă sub controlul puterilor aliate, care își creau astfel o enclavă în partea de est a centrului Europei, necesară proiectelor de dominație în această regiune și posibilă rampă de lansare a unor acțiuni antibolșevice. Acest fapt a nemulțumit Polonia. Ea a făcut eforturi și a intrat în posesia Galiției, în anul 1923. La nord, Austria a pierdut Boemia, în favoarea noului stat cehoslovac. Boemia cuprindea și regiunea Teschen, cu populație preponderent poloneză și avea 3 milioane de germanofoni. În decembrie 1918, minoritățile germane încercaseră să proclame Boemia drept provincie germană și să o alipească Germaniei. Această dorință germană și lipsa de atașament a minorității germane față de statul cehoslovac vor influența permanent politica internă și externă a Cehoslovaciei, ca și presiunile la care a fost permanent supusă această țară, inclusiv după 1990, când a fost dezmembrată, fără referendum, deși era subiect de drept internațional.

În urma cesiunilor teritoriale, Austria a rămas o țară mică, de 84.000 kmp și 6,5 milioane de locuitori, dintre care un sfert locuiau în Viena, iar armata se limita la 30.000 militari. Noua ei situație a determinat cristalizarea proiectelor de fuzionare cu Germania, din motivații multiple, etnice, culturale, sentimentale și economice. Exista o compatibilitate de standarde de toate felurile. Majoritatea populației era favorabilă acestei fuziuni. În două provincii, Tirol și Salzburg, s-au organizat plebiscite și 99% din populație a cerut alipirea la Germania. În 12 noiembrie 1918 a fost proclamată Republica Austria, „făcând parte din Reichul german”. Aliații s-au opus unei soluții care mărea Germania învinsă, luând măsuri politice și economice de separare a Germaniei de Austria.

Germania a fost nemulțumită profund, la nivelul tuturor categoriilor sociale, de prevederile Tratatului de la Versailles. Primul eșec al acestui tratat a venit de la Washington, unde Congresul l-a respins. Tratatul respins includea și Pactul Societății Națiunilor. Absența S.U.A. din Liga Națiunilor va reprezenta un mare handicap pentru tabăra europeană a învingătorilor în război și a noilor state create prin sistemul de la Versailles. Ca urmare a acestei situații, S.U.A. au trebuit să încheie tratate separate cu Germania, Austria și Ungaria (august 1921).

Ungaria Mare, stat rezultat al unor cuceriri care au durat sute de ani, a cunoscut o evoluție istorică glorioasă timp de opt secole. Ca urmare a cesiunilor către România, Cehoslovacia și Iugoslavia, Ungaria s-a restrâns la o suprafață de 92.000 kmp, opt milioane de locuitori și 35.000 de militari. Principala formă de manifestare a nemulțumirii Ungariei, încă de la începutul perioadei interbelice, a fost opoziția insistentă față de Tratatul de la Trianon. Ungaria s-a aruncat în brațele bolșevicilor, dușmani ai Regatului României și a devenit republică „a sfaturilor”, care erau, de fapt, soviete, organizate după modelul din Rusia Sovietică. După înfrângerea revoluției comuniste a lui Bela Kun, în 1919, armata română a sprijinit dreapta maghiară să preia puterea în țară. O parte a clasei politice din Ungaria dorea revenirea Habsburgilor, iar altă parte dorea o politică de independență, în alianță cu Germania. Toate facțiunile politice maghiare aveau ca obiectiv refacerea Ungariei Mari. Conducerea țării a fost preluată de amiralul Miklos Horthy, care a fost proclamat regent. În februarie 1920, Aliații au atenționat Ungaria în legătură cu opoziția lor față de restaurarea Habsburgilor. Franța a căutat să profite, politic și economic de situația grea în care se afla Ungaria. În martie 1920, s-a creat la Paris un curent politic favorabil revizuirii frontierelor Ungariei, avându-i în frunte pe Alexandre Millerand și Maurice Paléologue. Aceștia au declanșat negocieri cu ungurii solicitând avantaje economice, în schimbul recuperării unor teritorii „pur ungurești”. Astfel, francezii cereau Ungariei să cesioneze controlul asupra căilor ferate și a Băncii de Credit General a Ungariei. În paralel, amiralul Horthy a intrat în negocieri secrete cu Germania, în vederea semnării unei alianțe. Horthy i-a cerut lui Ludendorff să dea Ungariei asigurări împotriva Austriei și Cehoslovaciei. Când francezii au aflat despre negocierile secrete cu Germania, au renunțat la proiectele lor. Inițiativele diplomatice maghiare îndreptate împotriva unor vecini au îngrijorat guvernele de la Praga, Belgrad și București. Ele se vor alia, formând Mica Antantă (1921), menită să le protejeze de orice pericole venite din partea Ungariei, Austriei, a proiectelor de restaurare a unei monarhii Habsburgice, sau a oricărei confederații incompatibile cu statutul lor de independență și suveranitate națională. După constituirea Micii Antante, Franța s-a reorientat către această alianță, încercând să-și promoveze interesele și influența în centrul Europei și în Balcani prin intermediul celor trei state componente.

Fostul împărat austro-ungar Carol de Habsburg, refugiat în Elveția, nu a renunțat la tron. În martie 1921, încurajat de noul guvern francez condus de Aristide Briand, Carol a sosit în Ungaria, cu gândul să preia coroana țării. Horthy nu l-a sprijinit și el a fost nevoit să părăsească țara. A doua încercare de preluare a puterii de către Carol de Habsburg a avut loc în octombrie 1921, de data aceasta acțiunea fiind îndreptată chiar împotriva lui Horthy. Amiralul regent a trimis armata împotriva lui Carol, l-a luat prizonier și l-a îmbarcat spre Madera, unde va și muri, după numai 5 luni de zile.

În toată perioada interbelică Ungaria a fost sprijinită politic și economic de Germania și Italia. În anul 1925, s-a semnat un tratat italo-maghiar de prietenie. Cu toate că nu era un tratat de alianță, guvernul de la Budapesta a declarat public că Ungaria a intrat în „sfera de interese a Italiei”.

Prin Tratatul de la Neuilly, Bulgaria a cedat României partea de sud a Dobrogei, județele Caliacra și Durostor, iar Iugoslaviei districtele de la Strumița, care aparținuseră de Macedonia, precum și regiunile Țaribrod, Timoc și Bosilegrad. La acestea se adaugă Tracia orientală, anexată de Grecia. Bulgaria pierdea astfel orice fel de ieșire la Marea Egee. Dintre toate pierderile teritoriale ale Bulgariei, cea mai dureroasă a fost pierderea Macedoniei, prin Pacea de la București, după al doilea război balcanic (1913). Majoritatea pierderilor Bulgariei s-au făcut în folosul Iugoslaviei. Ulterior, numeroși bulgari originari din Macedonia s-au refugiat în Bulgaria și au creat și întreținut o stare de nemulțumire față de această situație, în paralel cu reluarea acțiunii revoluționare a organizației naționaliste macedonene ORIM. De-a lungul perioadei interbelice, tensiunea între bulgari și iugoslavi a persistat și au avut loc lupte de gherilă.

La 22 octombrie 1925, a izbucnit un conflict militar de frontieră între bulgari și greci. Armata Greciei a înaintat pe teritoriul Bulgariei. La intervenția Societății Națiunilor, armata Greciei a evacuat teritoriul bulgar.

De-a lungul întregii perioade interbelice, Bulgaria s-a înscris pe linia promovării politicii revizioniste, formulând pretenții teritoriale față de toți vecinii. Speranțele ei economice, politice și militare au fost legate de creșterea puterii Germaniei și Italiei. Cele două state au sprijinit-o constant.

Impactul primului război mondial asupra României

România a suferit pierderi foarte mari în primul război mondial. La intrarea în război, avea aproximativ 8 milioane de locuitori. În război au murit 339.117 oameni recunoscuți, 200.000 de oameni au fost grav răniți, iar 116.000 de oameni au fost luați prizonieri sau au dispărut. Astfel, România a pierdut peste 800.000 de oameni, deci 10% din populația țării, mai ales bărbați în putere. În cele 23 de luni cât s-a aflat sub ocupația militară a Puterilor Centrale, a avut loc un jaf sistematic. Au fost scoase din țară 1.140.809 tone de petrol, benzină și alte produse petroliere, 2.161.905 tone de cereale și furaje, 550.545 de cai, 641.017 bovine, aproximativ 3.750.000 de oi și capre, 560.812 porci și alte multe sute de mii de tone de lemn, sare, alcool, produse chimice etc. Întreținerea armatelor de ocupație, totalizând aproximativ 480.000 de militari, a necesitat eforturi mari, printre altele, sacrificarea a peste 800.000 de cornute mari și a peste 3.500.000 de oi. Pagubele totale estimate s-au ridicat la peste 33 de miliarde lei aur, la care se adaugă pierderea tezaurului românesc dus în Rusia și confiscat de bolșevici, a cărui valoare a fost estimată la peste 8 miliarde de lei aur.

Prin tratatele de pace semnate, România a încorporat Dobrogea de Sud (de la Bulgaria), Moldova de Nord, respectiv Bucovina (de la Austria), Basarabia (independentă la ora unirii cu România) și cea mai mare parte a Transilvaniei (de la Ungaria). România era nemulțumită pentru că prin Tratatul secret cu Antanta, din august 1916, i se promisese Transilvania până la cursul râului Tisa, iar prin Tratatul de la Trianon granița s-a trasat cu 30 de km mai la est. După un început de conflict armat al românilor cu sârbii, Banatul oriental a revenit României, iar cel vestic, Iugoslaviei. Românii au renunțat la Banatul „sârbesc” (vestic), pe baza tezei lui Take Ionescu, diplomatul care arăta că România are diferende teritoriale cu toți ceilalți vecini, cu Ucraina, cu Rusia Sovietică, cu Ungaria și cu Bulgaria. Revendicarea prin acțiuni diplomatice sau militare și a Banatului „sârbesc”, ne-ar aduce un nou vecin dușman, ceea ce ar conduce la încercuirea totală a României cu inamici, fapt care devenea o sursă de insecuritate insurmontabilă. Basarabia a fost încorporată României în urma unei succesiuni de evenimente: Decretul lui Lenin asupra popoarelor, independența Basarabiei, hotărârea Sfatului Țării de unire cu România, toate în condițiile în care exista și o prezență militară română în provincie.

România, a devenit, dintre toate statele „succesoare” ale fostelor monarhii destrămate, țara cu cele mai multe minorități naționale. După război, conform statisticilor oficiale, românii reprezentau 74%, secuii și ungurii 8,4%, evreii 5%, germanii 4,3%, rușii și ucrainenii 3,3%, iar bulgarii, turcii și sârbii 5%. În 1927 se aflau 12,5 milioane de români, 1,3 milioane de unguri, 780.000 de evrei, 723.000 de germani, 448.000 de ucraineni, 358.000 de bulgari, 308.000 de ruși, 57.000 de sârbi. Tratatul de la Saint Germain prevedea pentru aceste minorități o serie de drepturi speciale, asemănătoare celor practicate în perioada post-comunistă prin discriminare pozitivă. Guvernul României și primul ei ministru, Ionel Brătianu, au refuzat să accepte aceste clauze, care aduceau atingere suveranității naționale. Cu deosebire articolul 5 din Tratatul de la Saint Germain afecta suveranitatea României. Minoritățile naționale deveniseră cea mai dificilă problemă politică internațională a guvernanților de la București. În chestiunea evreiască, Ionel Brătianu i-a remis președintelui S.U.A. două memorii. În primul memoriu și anexele sale, se făcea un istoric al problematicii evreiești din România, începând cu jumătatea sec. al XIX-lea, prezentând și Decretul – Lege nr. 2285 din 22 mai 1919. În comentariul său, Ionel Brătianu arăta că: „Această chestiune (evreiască) nu mai există în România. A o dezgropa sub orice formă n-ar fi în folosul nimănui și ar otrăvi atmosfera țării în paguba tuturora”. În al doilea memoriu se arăta clar că prin dispozițiile privitoare la protejarea minorităților (art. 5, paragraful 5), „pur și simplu, întreaga politică economică și de transport a României se pune sub controlul marilor puteri”. România era gata să accepte dispozițiile pe care toate statele din Liga Națiunilor le-ar admite pe propriile lor teritorii, dar nu admitea ca guverne străine să intervină în România în cazul aplicării legilor ei interne. Chiar și presa internațională, inclusiv cea americană, a sesizat că României i se cerea să semneze un tratat care conținea clauze incompatibile cu calitatea sa de stat independent și cu principiile afirmate de învingătorii în război, mai ales de către președintele S.U.A.

Iată cum și în acele timpuri, ca și după „revoluțiile de catifea” de la sfârșitul Războiului rece, din Europa Centrală și de Est și a loviturii de stat din România, din decembrie1989, în spatele politicii marilor puteri de protecție a minorităților, se aflau și se află și interese care subminează suveranitatea națională, în detrimentul statelor în cauză. Minoritățile naționale au fost și sunt un permanent motiv de presiune internațională a marilor puteri asupra statelor. Minoritățile naționale sunt folosite ca „material inflamabil”, cu deosebire în momentele istorice în care respectivele state nu se supun în măsura dorită de marile puteri. Delegația României s-a opus cu demnitate, formulând o poziție categorică. Brătianu a spus cu tărie că în relațiile statului cu proprii ei cetățeni nu se poate interpune nici un alt stat. România nu accepta ideea discriminării pozitive, formulată cu această expresie mai târziu, mai ales în era post-comunistă. România dorea să ofere tuturor cetățenilor ei drepturi egale, fără prevederi speciale pentru minorități. Poziția lui Brătianu a iritat Consiliul Suprem Aliat, iar președintele Wilson și primul ministru Clemenceau au declarat că România își datora existența statală marilor puteri, că acestea îi vor garanta existența și în viitor și că ei nu văd nimic rău în faptul ca ea să accepte să primească „sfatul” marilor puteri. Brătianu a respins această pretenție, arătând că nu este vorba de sfaturi prietenești, ci de obligații contractuale. Prim ministrul român s-a revoltat împotriva amestecului arbitrar și neautorizat al marilor puteri în afacerile interne ale statelor mici și mijlocii. Politicianul român a socotit că afirmarea demnității naționale este mai presus decât micile favoruri acordate celor supuși necondiționat. În acel moment istoric, când România Mare făcea primii pași pe arena internațională, Ionel I.C. Brătianu începea drumul pretinzând mai întâi respect. După demisia lui calculată, noul prim ministru și șef al delegației României la Paris, Alexandru Vaida Voevod, mason cu multă influență, a semnat tratatele de la Saint-Germain și Neuilly, inclusiv prevederile privitoare la minorități, dar valorificând toate câștigurile obținute prin tratativele intransigente ale lui Brătianu. Angajamentele delegației României privitoare la minorități au produs efecte limitate în politica internă a României interbelice. România a fost mult acuzată de încălcarea drepturilor democratice, economice și politice prevăzute minorităților naționale prin Tratatul Minorităților. Dintre toți minoritarii din România, cei mai acerbi critici ai politicii guvernamentale față de minoritățile naționale au fost ungurii, bulgarii și evreii, mai ales în finalul perioadei interbelice.

Privitor la despăgubirile de război, pentru România, Comisia reparațiilor, întrunită în Conferința de la Spa (iunie 1920), a recunoscut suma de aproximativ 31 de miliarde lei aur ca pierderi totale în război. Țara fusese ocupată aproape în întregime și jefuită peste trei ani de zile. Comisia a decis ca România să primească 1% din reparațiile germane și ceva peste 10% din reparațiile orientale (Austria, Ungaria, Bulgaria și Turcia). Delegația română, condusă de Nicolae Titulescu, nu a fost admisă la lucrările conferinței. Ca urmare, la București, nemulțumirile au fost foarte mari, punându-se chiar întrebarea dacă România este tratată ca aparținând taberei învinșilor sau învingătorilor. Totuși, satisfacția națională a realizării României Mari crea o emulație patriotică națională care compensa nemulțumirile politice și chiar lipsurile materiale ale populației.

Rusia Sovietică, primul stat bolșevic din Lume, a generat mari conflicte

Revoluția bolșevică a găsit Rusia în poziția de cea mai înapoiată țară din Europa. În ciuda unei elite intelectuale și economice, cuprinzând la vârf aproximativ 3.000 de familii și a faptului că țarii ruși erau cei mai bogați oameni din lume, țara se găsea la standarde economice și mai ales sociale deosebit de scăzute. Regimul țarist era abuziv la nivelul întregii societăți. Pe lângă masa uriașă a țărănimii și muncitorimii abuzată, nemulțumirile au cuprins și straturile de mijloc ale societății. Ajunși la putere, bolșevicii, conduși de evrei, în majoritate zdrobitoare, în frunte cu Vladimir Ilici Lenin (Ulianov) și Leon Troțki, au beneficiat de sprijinul masiv al claselor de la periferia societății și de majoritatea milioanelor de soldați ai armatei ruse. Elitele societății, cu unele excepții, s-au poziționat de la început împotriva bolșevicilor. Adversarii bolșevicilor au beneficiat de un considerabil sprijin militar și material extern. Războiul civil dintre „roșii” și „albi” a durat până în anul 1922. În paralel cu războiul civil, a avut loc intervenția militară străină împotriva bolșevicilor și s-a instituit o blocadă care a durat mulți ani. Embargoul a fost aproape generalizat. Rusia Sovietică a fost atacată de armatele S.U.A., Japoniei, Marii Britanii, Franței și Poloniei, dinspre toate punctele cardinale. Sprijinul de masă al bolșevicilor, datorat și legislației promovate, a condus la victoria lor. În timpul războiului civil și al intervenției militare străine, s-a creat o mare ruptură ideologică în societate, cu urmări dramatice, care a catalizat și motivat lichidarea adversarilor politici ai bolșevicilor. Ea s-a prelungit și după anul 1922 și a condus, în preajma celui de al doilea război mondial, la înlăturarea totală a oricărei opoziții, ceea ce a permis mobilizarea tuturor resurselor națiunii în timpul celui de al doilea război mondial, împotriva adversarilor externi, care au fost lipsiți de o coloană a 5-a în timpul cât au ocupat cea mai mare parte a Uniunii Sovietice europene. În același timp, blocada i-a determinat pe sovietici să-și producă absolut toate produsele de care avea nevoie societatea. Această situație avea să contribuie la viitoarea mare dezvoltare a țării și la lipsa dependenței față de produsele externe, ceea ce a fost de asemenea important, mai ales în timpul celui de al doilea război mondial.

În domeniul relațiilor internaționale, apariția statului de dictatură socialistă (impropriu numit comunist, după numele partidului), a născut în rândul Aliaților o serie de necunoscute. Era perioada în care se încheiau tratatele de pace și se reconfigura lumea. Aliații nu știau ce poziție să aibă față de noul stat. Nu se putea întrevedea nici întinderea noului stat și nici răspândirea în Europa a noului regim politic. În paralel cu operațiile militare împotriva bolșevicilor, asupra cărora nu stăruim, puterile occidentale, la propunerea premierului britanic David Lloyd George, au inițiat, în prima parte a anului 1919, o conferință internațională a unor guverne în vederea ocupării și împărțirii Rusiei. Guvernele ruse antibolșevice, create în afara țării, s-au opus acestor proiecte. Ele sperau să-i alunge pe bolșevici prin forță, iar Rusia să rămână a rușilor. Principalii generali ruși „albi” au fost Aleksandr Kolceak, Anton Ivanovici Denikin, Dimitri Grigorovici Scerbacev, Nikolai Iudenici și Pyotr Nykolaievich Wrangel.

S.U.A., în acord cu guvernul britanic, au încercat să intervină în Rusia și prin mijloace diplomatice. În februarie 1919, a fost trimis la Moscova diplomatul William Bullitt, pentru a sonda condițiile bolșevicilor și pentru a se încheia o pace cu Sovietele. În martie 1919, după lungi convorbiri cu Lenin, Bullitt a obținut acceptul bolșevicilor ca toate guvernele rusești, de toate orientările, din toate sectoarele fronturilor, să-și păstreze teritoriile, iar invadatorii să se retragă din Rusia. Lenin credea că fără sprijin străin aceste guverne s-ar fi prăbușit singure. Urma să fie proclamată amnistia generală. În condițiile adoptării proiectului negociat, relațiile comerciale ale Aliaților cu Rusia Sovietică ar fi fost reluate. Acordurile negociate de Bullitt nu au fost acceptate de Aliați, care se găseau la Paris și nu au fost puse în aplicare. Puterile occidentale doreau să ocupe Rusia și să o stăpânească în bună înțelegere, precum pe o colonie împărțită în sfere de dominație, după modelul din China.

La 10 martie 1919, printr-un manifest adresat de la Moscova, bolșevicii au anunțat crearea Internaționalei a III-a și începutul unei „noi ere revoluționare”.

În timpul războiului civil și a intervenției militare străine împotriva regimului sovietic, în Europa, o serie de state, precum Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania, au reușit să semneze tratate cu Rusia Sovietică, prin care aceasta le-a recunoscut independența. După cum am arătat deja, Basarabia nu s-a putut bucura de același statut independent, deși se afla într-o situație istorică și politică identică. În Transcaucazia, încă din prima jumătate a anului 1918, s-au creat trei state independente: Georgia, Azerbaidjan și Armenia. Imediat după declararea independenței lor, armate germane și turcești le-au invadat. În replică, guvernul britanic a trimis și el armata. Tratatul de la Sévres a recunoscut aceste state, dar, ulterior, Turcia generalului Mustafa Kemal Atatürk a reacționat militar și a reocupat Armenia turcească. Până la sfârșitul lui octombrie 1921, toate republicile transcaucaziene au fost alipite Rusiei Sovietice, prin acțiuni politice interne și militare, guvernul lui Lenin beneficiind de neutralitatea negociată a Turciei.

O situație deosebită s-a creat în Siberia. După revoluția sovietică, prizonierii cehi și slovaci, care luptaseră în armata austro-ungară, s-au organizat și au luptat alături de „albi”, în cooperare cu armata generalului Kolceak. O perioadă, au controlat transiberianul. Din mai 1919, au primit ordin de la guvernul lor să fie neutri, dar au continuat să mențină stăpânirea asupra transiberianului. Cehii au încercat să cucerească și Vladivostokul. Aliații antibolșevici au plănuit o acțiune dinspre Extremul Orient în cadrul căreia Japonia trebuia să joace rolul central. Japonezii au început debarcarea în aprilie 1918, efectivele lor ajungând la 70.000 de oameni. Lor li s-au adăugat 8.000 de americani cu multă logistică și grupuri mai mici de britanici și francezi. Japonezii au ocupat o mare parte a Siberiei și nordul Insulei Sahalin. Pentru alungarea lor, sovieticii au organizat în Siberia o republică a Extremului Orient, doar teoretic independentă față de Moscova. În anul 1922, Japonia a evacuat Siberia, iar în 1925 și nordul Insulei Sahalin.

În iunie și iulie 1921, Armata Roșie a întreprins o campanie în Mongolia, unde au creat un stat socialist satelit al Moscovei. Sovieticii le-au dat mongolilor ajutor militar, promisiuni de protecție împotriva chinezilor și consilieri economici. Astfel, apărea în lume o a doua țară de dictatură socialistă.

După anul 1922, guvernul sovietic a încheiat victorios luptele cu Gărzile Albe și cu armatele intervenționiste străine. În mare, frontierele sale au fost stabilizate. În acest an s-a creat, sub impulsul comuniștilor și al Gărzilor Roșii, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Cu toate acestea, puterile lumii și unii vecini, inclusiv România nu acceptau (încă) să recunoască statul sovietic. Marile puteri ale lumii și multe state mijlocii și mici, după cum am arătat mai sus, au participat la un embargo sever, practic o blocadă. Dezvoltarea economico-socială autarhică va reprezenta, pentru toată perioada interbelică, principala caracteristică a Uniunii Sovietice, chiar dacă această blocadă a fost „spartă”, mai ales cu ajutor german și evreiesc american. Colaborările cu Germania au fost foarte importante pentru dezvoltarea militară a Rusiei. Contactele au început în anul 1919 și s-au dezvoltat, mai ales după anul 1922. Sovieticii au avut interesul de a beneficia de experiența inginerilor germani în producerea de armament modern. Germania avea interesul de a deturna hotărârile Tratatului de la Versailles și de a experimenta pe teritoriul Rusiei arme interzise și de a-și antrena personalul militar să le folosească. Germania a creat în Rusia câteva uzine de armament. Între anii 1924-1932 au funcționat în Rusia tabere germane de antrenament pentru tancuri, aviație și gaze toxice de luptă. Colaborarea militară a Germaniei cu Uniunea Sovietică, a fost coordonată de un organism secret, înființat în 1924, numit Zentrale Moskau. A fost stabilită și o colaborare între statele majore ale celor două țări. După ce a ajuns la putere, Hitler a încetat activitățile militare din Rusia, desfășurându-le în Germania, fără teama de represaliile anglo-franceze.

În anul 1924 Lenin a murit și conducerea U.R.S.S. a fost preluată de Iosif Visarionovici Djugașvili, zis Stalin, „omul de oțel”. S-a născut în 1879, în Georgia, țară care în timpul regimului bolșevic s-a numit Gruzia. Provenea dintr-o familie modestă, dintr-un mediu social foarte violent. Georgia, era renumită pentru violența populației sale de regiune muntoasă, unde aveau loc lupte sângeroase pentru pământ, iar vendetele erau ceva obișnuit. A studiat teologia. A fost un student capabil al Seminarului teologic, fără să adune rezultate școlare strălucite, fiind chiar și exmatriculat pentru absențele cauzate de implicarea în viața politică. Până la preluarea puterii, acumulase o mare experiență. Cunoștea foarte bine obiceiurile și mentalitățile popoarelor din Imperiul rus. Din 1903, până la lovitura bolșevică de stat din 1917, a fost arestat de opt ori și condamnat la diverse perioade de închisoare și exil (1914-1917). În fața lui Lenin, s-a impus prin calitățile organizatorice excepționale și prin obediență, astfel că, în 1912, a devenit unul dintre cei șase membri ai Comitetului Central.

În paralel cu reprimarea adversarilor noului regim, după venirea la putere a lui Stalin, a fost promovată o dictatură de dezvoltare foarte dinamică. Beneficiind de capacitatea intelectuală și de muncă a popoarelor din țară, cu deosebire a celui rus, de emulația de la nivelul de bază și de mijloc al populației, Uniunea Sovietică va ajunge o mare putere, care a marcat decisiv istoria relațiilor internaționale.

În a doua jumătate a deceniului al III-lea, mai cu seamă între anii 1924-1927, în perioada dintre moartea lui Lenin și excluderea din Partidul Comunist a lui Leon Troțki, Uniunea Sovietică a traversat o gravă criză internă. Aceasta a împiedicat-o să se implice activ în politica internațională. Politica externă a guvernului de la Kremlin a fost marcată de temerea organizării unei noi coaliții antisovietice. Mai ales după semnarea Tratatului de la Locarno și clarificarea unor diferende între Franța și Germania, exista pericolul ca interesul occidental și central-european să se mute înspre estul Europei. Pentru contracararea acestui pericol, Uniunea Sovietică, prin comisarul pentru Afaceri externe, Cicerin, a propus Germaniei încheierea unui tratat economic, politic, de neutralitate și de prietenie. Germania ar fi dorit inițial să se eschiveze, dar apoi a considerat că poate contribui la un echilibru al puterilor favorabil ei și defavorabil Franței. Tratatul a fost semnat la 26 aprilie 1926. El prevedea ca părțile semnatare să-și păstreze neutralitatea în cazul în care una dintre țări ar fi fost atacată. De asemenea, se prevedea că nici una dintre semnatare nu va adera la coaliții împotriva celeilalte și nu va participa la boicoturi financiare sau economice.

În perioada 1925-1927, U.R.S.S. a semnat o serie de alte tratate de prietenie și de neutralitate cu o serie de state, mai ales vecini. Astfel, în 17 decembrie 1925, a semnat un tratat de neutralitate cu Turcia, în 31 august 1926 unul cu Afganistan, în 28 septembrie 1926, la Moscova, un tratat de prietenie și de neutralitate cu Lituania, iar la 9 martie 1927, un tratat de neutralitate cu Letonia.

Ca urmare a semnării tratatului sovieto-german, a politicii de răspândire a doctrinei comuniste promovate de U.R.S.S. prin intermediul Internaționalei a III-a și a dezvoltării sale, care nu permitea promovarea intereselor occidentale în spațiul sovietic, relațiile acestei țări cu Franța, Marea Britanie și Italia s-au degradat vizibil, în perioada 1926-1928. Pe lângă aceste țări, U.R.S.S. avea, în Europa, relații proaste și cu Polonia, România, Letonia și Estonia. Marea Britanie avea și ea motive de nemulțumire față de U.R.S.S., care au condus la înrăutățirea relațiilor bilaterale. În anul 1926, Marea Britanie a fost zguduită de o grevă generală, care fusese anunțată, încă înainte de a izbucni, de către Zinoviev, iar muncitorii sovietici au făcut donații greviștilor englezi, catalizând prelungirea grevei. S-a declanșat un duel al protestelor britanice contra ingerințelor sovietice în viața politică engleză și a răspunsurilor guvernului de la Kremlin. La 26 mai 1927, Camera Comunelor a aprobat anularea Acordului comercial dintre Marea Britanie și U.R.S.S. și ruperea relațiilor diplomatice dintre cele două țări.

Multă vreme, relațiile dintre U.R.S.S. și S.U.A., în deceniul care a urmat încheierii războiului civil și a intervenției militare străine împotriva bolșevicilor, au fost foarte puțin cunoscute în profunzime. Așa cum am mai arătat, până în 1917, relațiile S.U.A. cu Rusia au fost afectate de faptul că țarii nu au permis accesul evreilor la puterea politică, administrativă și financiară. După detronarea țarului Nicolae al II-lea, în februarie 1917, S.U.A. au sprijinit mult pe bolșevici, din toate punctele de vedere. În anul 1921, în S.U.A. a luat ființă Council on Foreign Relations, care a devenit principalul propagator al „Noii Ordini Mondiale” și sprijinitor necondiționat al noului stat comunist sovietic, condus de evrei. Sovieticii au ajuns să dispună în S.U.A. de importante „capete de pod” pentru a spiona tehnologic și economic, într-o epocă în care, oficial, relațiile dintre cele două țări erau rupte. Astfel, în centrul New York-ului, în World Tower Building, funcționa Biroul Martens, agentură de spionaj sovietic. Acolo lucrau 23 de agenți. Alături, în aceeași clădire, se afla American International Corporation, al cărui director William Boyce Thomson, a vizitat Petrogradul în august 1917 și a discutat cu Troțki și Lenin cum să colaboreze după lovitura de stat pe care o preconizau bolșevicii. Societățile americane au fost implicate discret dar masiv în economia sovietică, mai ales în electrificarea Uniunii Sovietice, dar și în alte ramuri. O mulțime de firme americane își deschiseseră afaceri prospere în cadrul unor societăți mixte. Activitatea lor nu era propagată în S.U.A. Biroul Martens a creat baze solide pentru promovarea intereselor sovietice în S.U.A. și a contribuit mult la consolidarea unei puternice rețele de spionaj, bazată mai ales pe agenți evrei. Printre cei mai importanți funcționari sovietici ai Biroului Martens s-a numărat Genrich Grigorevici Iagoda, evreu. Era o eminență cenușie a N.K.V.D. Era sprijinit de Kenneth du Ran, secretarul personal al lui Edward Mandell House, consilierul președintelui W. Wilson. Prin du Ran, Iagoda l-a recrutat ca agent pe Joseph Lash, viitor membru al Partidului Comunist din S.U.A. și amantul soției președintelui S.U.A., Eleonor Roosevelt. Iagoda a organizat, cu ajutorul lui du Ran, un număr de 22 de rețele de spionaj sovietic în S.U.A. După 1945, când relațiile dintre cele două țări s-au răcit, au căzut doar 4 dintre aceste rețele. Iagoda a obținut informații de importanță foarte mare. De la el, Stalin a fost informat din timp asupra conceperii crahului de pe Wall Street (octombrie 1929), ceea ce i-a permis să facă o serie de proiecte de acțiuni externe în scopul răspândirii și consolidării mișcării comuniste internaționale, căutând să profite la maximum de criza economică a cărei declanșare a putut-o anticipa. În noiembrie 1932, Iagoda i-a trimis lui Stalin o notă informativă prin care îl sfătuia ca să îi finanțeze campania electorală pentru alegerile prezidențiale guvernatorului de New York, Francis Delano Roosevelt. Acesta îi promisese lui Iagoda că, dacă va fi finanțat și va câștiga alegerile, va recunoaște de îndată, oficial, Uniunea Sovietică, ceea ce însemna deschiderea accesului sovietic la tehnologii americane. Stalin a reacționat pozitiv și a finanțat generos campania lui Roosevelt, care a câștigat alegerile. În primul său an de președinție, 1933, S.U.A. au recunoscut oficial U.R.S.S. În anul următor, 1934, Iagoda a fost numit de Stalin în funcția de șef al N.K.V.D. În anul 1938, Iagoda a fost executat împreună cu un grup de alți 21 de lideri bolșevici, în baza unor acuzații halucinante, pe care învinuiții le-au recunoscut cu toții.

Conflictul româno-sovietic legat de bolșevism

și de apartenența Basarabiei la România

Pentru România, o problemă de cea mai mare importanță a fost recunoașterea alipirii provinciei Basarabia și apartenența ei la statul național unitar român. Basarabia s-a separat de Rusia în zilele care au urmat loviturii bolșevice de stat. Două treimi din populație era de limbă română, dar nu toți aceștia erau favorabili alipirii la România. În acea perioadă, ca și în etapele istorice ulterioare, până în zilele noastre, au existat importante nuclee, mai ales în rândul intelectualității, dar nu numai, care au susținut românismul și ideea apartenenței naționale a Basarabiei la România. După câteva luni de frământări, la 27 martie 1918, Sfatul Țării a votat unirea Basarabiei cu România. La 8 aprilie 1919, Consiliul Suprem Aliat a decis să restituie Basarabia României. La 28 octombrie 1920, la Paris, s-a semnat un proiect de Convenție între Franța, Marea Britanie, Italia, Japonia și România, prin care semnatarii recunoșteau reîncorporarea Basarabiei la România, invitând în același timp Rusia să se alăture acestei decizii, cu precizarea „de îndată ce va exista un guvern rus recunoscut” de către semnatarele tratatului. Guvernul sovietic a protestat și a cerut un plebiscit. Guvernul de la București s-a opus constant unui plebiscit, ceea ce a trezit mereu îndoieli privitor la existența unei voințe majoritare a populației provinciei de a trăi în România. Convenția de la Paris privitoare la Basarabia a fost ratificată de Parlamentul francez abia pe 11 martie 1924. Protocolul a mai fost ratificat și de Marea Britanie, dar Japonia și Italia nu l-au ratificat. În 10 iunie 1926, România a semnat un tratat de alianță cu Franța, prin care aceasta recunoștea frontierele României de la acea dată. La 2 octombrie 1926, Uniunea Sovietică a protestat față de acest tratat, manifestându-se contra anexării Basarabiei la România. La 6 octombrie 1926, sovieticii au adresat o notă asemănătoare Italiei, care a recunoscut și ea formal drepturile României asupra Basarabiei. Sovieticii nu au recunoscut apartenența Basarabiei la România, frontiera româno-rusă a rămas singura frontieră a Rusiei care nu a fost stabilită în urma unui acord liber semnat, iar Kremlinul a socotit teritoriul dintre Prut și Nistru ca fiind „pământ anexat cu forța” și toate acestea vor produce efecte negative de amploare în relațiile româno-ruse.

Trebuie menționat că și în condițiile în care statul sovietic nu era recunoscut de puterile cu cel mai mare rol în deciziile Conferinței păcii, totuși unirea Basarabiei cu România nu a fost recunoscută de S.U.A. și această nerecunoaștere a produs și ea efecte negative pentru România, în perioada următoare. Ne referim la faptul că tratatele de pace din sistemul de la Versailles nu au fost recunoscute de Congresul S.U.A. și nu au devenit lege în această țară. Ca urmare, U.R.S.S. a fost încurajată să nu recunoască nici o clipă actul unirii Basarabiei cu România. Situația nu s-a schimbat nici în deceniile care au urmat. În anul 1940, opinia publică și clasa politică americană nu s-au opus desprinderii Basarabiei și nordului Bucovinei de România și alipirii lor la U.R.S.S., în anul 1947, în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, S.U.A. au recunoscut apartenența Basarabiei la U.R.S.S., în anul 1975, S.U.A. au semnat alături de celelalte state participante la Conferința O.S.C.E., Actul final care consfințea frontierele existente în Europa la acea dată, iar în anul 1992, S.U.A. au recunoscut Republica Moldova ca stat suveran și independent.

Raporturile dintre România și Rusia Sovietică s-au compromis de la începutul existenței statului comunist rus. A fost un start ratat, care a marcat pentru multă vreme, până astăzi, comunicarea politică între cele două țări. Clasa politică românească, formată exclusiv din reprezentanți ai proprietarilor, profund anticomunistă, nu accepta colaborarea cu bolșevicii și nu credea în posibilitatea menținerii lor la putere. Lipsei voinței românilor de cooperare cu bolșevicii, i se adăugau abuzurile rușilor și necesitățile lor din perioada războiului, când luptau pe teritoriul dintre Carpați și Prut alături de români. Aproape un milion de ruși au pătruns în Moldova în lunile dezastrului din a doua jumătate a lui 1916 și din prima jumătate a lui 1917. Comportarea armatei ruse a fost una brutală, primitivă, tipică armatelor imperiilor autocrate din Asia. Spre exemplificare, în Delta Dunării, locul strategic dorit o întreagă istorie de Rusia, Polonia, Ungaria, Austria, Franța și de alte țări, autoritățile române au fost desființate, jandarmii arestați, iar populația românească alungată. Doar lipovenii și alți minoritari au mai avut voie să rămână pe loc. În Iași, ofițerii ruși cumpărau case, sau le închiriau pe mai mulți ani, semn că aveau gândul de a rămâne în România și după război. Rușii trebuiau bine hrăniți și îngrijiți. La cele mai mici nemulțumiri, militarii ruși amenințau cu părăsirea frontului și retragerea la est de Prut. Această situație a agravat criza alimentară din România și a consolidat sentimentele antirusești, care au ajuns să depășească rațiunea necesității întreținerii unor raporturi foarte bune cu această mare putere. Opinia publică și politică din România a minimalizat faptul că avea în Rusia mari interese. Pentru aceste interese era nevoie să se facă sacrificii, de care clasa politică românească și elitele nu erau dispuse. Acest lucru va fi plătit scump. Deci, ajutorul militar rusesc, mult așteptat, a adus cu sine nu numai șansa salvării țării, ci și o sumă de nemulțumiri față de ruși și încordări bilaterale. Contribuția Rusiei la menținerea existenței statului român, în 1917, a fost recunoscută doar parțial de români și aceasta cu „jumătate de gură”.

În noiembrie și decembrie 1917, după lovitura de palat bolșevică, în toată Moldova a început un proces de descompunere a forțelor armate rusești. Generalul Dimitri Grigorovici Scerbacev, comandantul armatei ruse din Moldova, confruntat cu plecarea soldaților bolșevici din unitățile sale și constituirea de gărzi „roșii”, adverse, a cerut ajutor guvernului român. În prima fază, Ionel I.C. Brătianu a refuzat să se implice în luptele dintre rușii „roșii” și cei „albi”. Situația a degenerat și unitățile rusești, lipsite de aprovizionare, au început să jefuiască localitățile Moldovei, să comită jafuri, violuri și tâlhării. În finalul primului război mondial, în plin război civil în Rusia, ca urmare a unei Hotărîri a Consiliului de Miniștri al României, refugiat la Iași, armata română a primit ordine în sensul acționării, în întreaga Moldovă, împotriva Gărzilor Roșii, alături de Gărzile Albe. Răspunsul sovieticilor nu a întârziat. La îndemnul lui Leon Troțki, elemente bolșevice conduse de internaționalistul comunist francez Simion Grigorovici Rochal, cunoscut pentru masacrele comise în cetatea Kronstadt (lângă Petrograd), au organizat o lovitură de stat împotriva regimului regal român, care prevedea și asasinarea regelui Ferdinand I. Roschal a adus cu sine un comando de 80 de bolșevici, care s-au instalat în clădirile Gării Socola, lângă Iași, unde funcționa un centru tehnic al armatei Rusiei și un depozit de muniție. În fruntea României era preconizat a fi instalat un guvern condus de bolșevicul internaționalist bulgar Cristian Racovski, guvern din care mai urmau să facă parte Mihail Gheorghiu Bujor, Alecu Constantinescu și Ion Dissescu. Rochal a fost arestat de autoritățile militare române și executat, împreună cu unii dintre complicii săi. Soldații ruși răsculați împotriva generalului Scerbacev au fost alungați peste Prut de militarii români comandați de locotenent-colonelul Ion Antonescu, șeful Statului Major al armatei generalului Prezan. Ulterior, autoritățile române au afirmat că Rochal ar fi fost asasinat de agenți francezi din cadrul Misiunii Militare a Franței, condusă de generalul Henri Berthelot. Pentru cele întâmplate la Iași, Troțki a ordonat represalii în Basarabia și confiscarea tezaurului României aflat în grija guvernului Rusiei. Abuzurile bolșevicilor săvârșite pe teritoriul Basarabiei au determinat Sfatul Țării de la Chișinău să ceară ajutor militar din România.

Cu toată obiectivitatea unora dintre măsurile politice și militare românești, este greu de înțeles lipsa unor măsuri sporite de prevedere politico-diplomatică ale guvernanților români, pentru eventualitatea că bolșevicii vor câștiga războiul civil și se vor menține la putere. România avea interesul ca Rusia să recunoască alipirea Basarabiei și Bucovinei la România și, de asemenea, interesul de a recupera tezaurul național, transportat la Moscova, la sfârșitul anului 1916 și în prima jumătate a lui 1917. În ciuda acestor interese foarte mari, istorice, clasa politică românească a acționat orbește, pe alocuri cu fanatism, împotriva guvernului bolșevic rus, excluzând orice perspectivă de colaborare. De altfel, în istoria României, au existat și alte momente în care diplomația română a dat dovadă de amatorism și a acționat în conformitate cu sentimente, simpatii, antipatii, interese de grup, ale liderilor, sau ale unor forțe politice și financiare din străinătate, care au sprijinit uneori diversele regimuri politice din România. La această poziție antisovietică, guvernul de la București a fost mult încurajat, în toată perioada interbelică, de Franța și de Marea Britanie.

În 8 noiembrie 1917, în fața Congresului Sovietelor, Lenin s-a adresat popoarelor și guvernelor țărilor vecine, propunându-le pacea, buna vecinătate și încheierea cu ele a unor tratate redactate cu toată claritatea, renunțându-se la diplomația confidențială. El a mai spus că intenționează să facă publice toate tratatele secrete semnate de către țari cu diverse țări. România nu a reacționat în nici un fel la oferta sovietică, care-i privea pe toți vecinii Rusiei. Cea care a răspuns imediat propunerii sovietice a fost Finlanda. La sfârșitul lunii noiembrie 1917, Iosif Visarionovici Stalin, numit comisar al naționalităților din Rusia, s-a deplasat, pe calea aerului, la Helsinki. Finlanda fusese mare ducat rus, începând din anul 1809. Stalin i-a anunțat pe finlandezi că Rusia le redă independența, în schimbul recunoașterii noului regim de la Sankt Petersburg și a lansat un apel pentru încheierea unei alianțe cinstite între cele două țări și popoare. După tergiversări, datorate faptului că partidele burgheze finlandeze se temeau de contagiunea bolșevismului, tratatul s-a semnat, în octombrie 1920. Libertatea națională a Finlandei a fost păstrată până astăzi, în ciuda conflictelor pe care le-au cunoscut, în câteva rânduri, raporturile ruso-finlandeze. În acest timp, la 20 noiembrie 1917, guvernul sovietic i-a informat pe aliații săi că intenționează să încheie pacea cu Germania, cu explicarea motivelor. România, ca și aliații ei, nu au răspuns acestei corespondențe. La 31 decembrie 1917, Lenin a trimis personal un ultimatum guvernului român cerându-i să înceteze operațiunile militare împotriva bolșevicilor, arătând că așteaptă răspuns în 24 de ore, în caz contrar urmând să aibă loc „o nouă ruptură…” Guvernul român nu a răspuns nici de data aceasta. Ofensa era directă și greu de iertat de către o putere ca Rusia. Dacă puterile occidentale își puteau permite o asemenea poziție ofensatoare, pentru România, țară mijlocie, vecină a Rusiei, gestul a produs efecte negative pe termen lung. Din ordinul guvernului bolșevic, ministrul român în Rusia, Constantin Diamandy, a fost arestat împreună cu toți membrii legației și închiși în fortăreața Petropavlovsk. Întregul corp diplomatic străin acreditat în capitala Rusiei a cerut și a obținut o întrevedere cu Lenin protestând vehement pentru încălcarea normelor diplomatice internaționale. După acest protest, diplomații români au fost eliberați, în câteva ore.

Ca urmare a tensiunii mari dintre România și noul guvern al Rusiei, relațiile diplomatice dintre cele două țări au fost rupte, din inițiativă sovietică. Indignarea rușilor a crescut mult când s-a aflat de asasinarea lui Rochal, în Moldova. Ura s-a îndreptat împotriva românilor, deși se spunea că Rochal fusese asasinat de către Misiunea militară franceză din România. Guvernul sovietic a trimis guvernului de la Iași o notă în care se arăta că Rusia a „…sechestrat pentru oligarhia română depozitul de aur al României păstrat la Moscova; puterea sovietică își ia răspunderea pentru păstrarea acestui depozit și se obligă să-l restituie în mâinile poporului român…”, într-un moment în care acesta va deține puterea reală în România. Șocul a fost destul de mare la București. Politicienii români au realizat că vor mai avea de suportat represalii. România a renunțat la acțiuni militare împotriva bolșevicilor și, în ciuda solicitărilor Franței și Marii Britanii, nu a participat la intervenția militară împotriva Rusiei. Totuși, repoziționarea României era tardivă. Pe măsură ce timpul a trecut și Rusia Sovietică a rezistat atacului celor mai mari puteri ale lumii împotriva sa, guvernanții români au început să conștientizeze faptul că răsturnarea bolșevicilor este greu de realizat și nu se poate face abstracție de Rusia Sovietică. Bucureștiul a căutat soluții. După doi ani pierduți, guvernul român a schimbat strategia și a decis să negocieze cu guvernul sovietic. La începutul anului 1920, Alexandru Vaida-Voevod și comisarul rus pentru Afaceri externe, Gheorghi Cicerin, au schimbat radiograme, convenind asupra inițierii unor convorbiri. Apreciem că la nivelul anului 1920, când Rusia era încă în război civil și invadată de armate americane, britanice, japoneze, franceze și polone, nu era prea târziu ca România să recunoască statul sovietic, să-i garanteze neagresiunea, să stabilească relații diplomatice, să negocieze un tratat bilateral, toate acestea în schimbul recunoașterii apartenenței Basarabiei și Bucovinei la România și a restituirii tezaurului național. De data aceea, cea care s-a opus cu multă fermitate a fost Franța. România nu și-a putut depăși condiția de vasal și a refuzat orice alternativă diplomatică la cererea franceză de respingere categorică a negocierii politice cu bolșevicii. Șansa deschiderii unui dialog s-a pierdut încă o dată, „pe altarul” iluziilor occidentaliste ale clasei politice românești. În anul 1921, România a încercat din nou negocieri cu Rusia, dar nu s-a ajuns la rezultate concrete. În martie 1924, la Viena, s-a organizat o conferință ruso-română, eșuată, pentru că, la nivelul acestui an, comuniștii ruși se consolidaseră, câștigaseră războiul civil și pe cel cu intervenționiștii străini și Uniunea Sovietică nu mai era dispusă să recunoască apartenența Basarabiei la România. Momentul istoric fusese ratat de guvernul de la București. Era prea târziu. Refuzul dialogului la momentul oportun pentru România și necesar pentru bolșevici, a catalizat apoi acțiunile sovietice de diversiune, spionaj, terorism de stat, infiltrare de agenturi și sabotare prin orice mijloace a statului național român. Față de acestea, guvernul României a trebuit să ia măsuri, multe în forță, în afara oricărui spirit democratic, ceea ce va produce efecte în timp, mai ales în momentul în care comuniștii vor prelua puterea la București și va veni „ora socotelilor”.

Evoluțiile politice interne ale României în deceniul al treilea au fost marcate în special de problemele dinastice, ale minorităților naționale, ale recrudescenței mișcării comuniste și ale celei de dreapta. De asemenea, problemele realizării unei legislații unitare au fost o preocupare importantă. În cuprinsul României Mari, se întâlneau legislația Vechiului Regat, cea implementată de Regatul Ungariei în Transilvania, cea austriacă, implementată în Banat și Bucovina, cea rusească din Basarabia și cea bulgărească din Cadrilater. Partidele istorice, aflate și ele într-un proces de readaptare la noile realități ale perioadei interbelice, au început să se confrunte cu situații mai complexe decât cele din epoca modernă, în care rotativa guvernamentală rezolva, într-un fel, cu oarecare ușurință, dificultățile interne. Partidul confruntat cu o criză pe care nu o mai putea gestiona, trecea în opoziție pentru o vreme, după care revenea. În perioada interbelică, confruntarea politică internă a fost mai complexă decât în etapele anterioare.

Principalii factori interni de risc pentru securitatea României interbelice au fost: 1) minoritățile naționale organizate politic pe criterii etnice și lipsa lor de loialitate față de statul național unitar român; 2) extremismul politic de stânga și de dreapta, catalizat de acțiunile nedemocratice ale statului împotriva amânduror margini ale spectrului politic; 3) antisemitismul, subiectiv și obiectiv, care a condus la presiuni externe, la acțiuni potrivnice României și la adversitatea internă a influentei comunități evreiești; 4) carențele regimului democratic și terorismul de stat practicat în unele situații; 5) compromiterea monarhiei și a clasei politice; 6) contrastele social-economice, care au condus la un atașament limitat al unei mari părți a poporului față de stat; 7) deficiențe în controlul informativ al statului asupra clasei politice și asupra factorilor de risc. Pe plan extern, securitatea națională era amenințată de: 1) adversitatea vecinilor care aveau revendicări teritoriale față de România (U.R.S.S., Ungaria și Bulgaria); 2) regimul comunist din U.R.S.S., aflat în expansiune ideologică, politică și informativ-diversionistă, în întreaga zonă centrală și sud-est europeană, România fiind vizată în mod deosebit; 3) vulnerabilitatea sistemului de tratate de la Versailles; 4) politica de revanșă a Germaniei și altor state europene, coroborată cu fragilitatea garanțiilor occidentale pentru România; 5) interesul deosebit al unor state, mai ales Germania, pentru principalele bogății ale României (petrol, gaze, cereale, carne, cherestea).

Dintre minoritățile naționale din România, cea maghiară era cea mai numeroasă. În perioada 1918-1920, ea a adoptat tactica politică de „rezistență pasivă”. După Tratatul de la Trianon, minoritatea maghiară s-a organizat pentru a se opune statului român, pe care îl recunoștea doar ca pe o situație de fapt și nu ca pe o situație de drept. Maghiarii nu s-au adaptat cu statutul de minoritate, căutând permanent revenirea la situația de a controla deciziile administrative, politice și economice, în spațiul pe care îl locuiau. În anul 1922, s-a înființat Partidul Maghiar, a cărui conducere a preluat-o vechea aristocrație ungurească. Documentele din arhivele serviciilor românești de informații atestă că Partidul Maghiar oferea guvernului de la Budapesta toate informațiile pe care reușea să le obțină de la nivelele de vârf ale României și primea de la Budapesta instrucțiuni. Politica sa a fost aceea de a ține minoritatea maghiară în stare de izolare față de societatea românească, care să-i pemită menținerea mentalităților din perioada regalității Ungariei Mari. Acestea erau dirijate împotriva românilor. Partidul Maghiar a depus un efort special pentru a stopa amestecul statului român în programele școlilor, liceelor și universității minorității maghiare, cerând guvernului de la București doar finanțarea acestora. Înființarea de școli românești în zonele cu populație maghiară era considerată ca un atentat împotriva etniei maghiare. Partidul Maghiar a declarat Legea pentru reformă agrară, din 1921, ca fiind îndreptată împotriva proprietarilor maghiari. Partidul Maghiar și Ungaria au sprijinit proprietarii de terenuri să acționeze statul român în justiție și să recupereze terenuri care, conform reformei agrare, trebuiau expropriate. În acest fel, după anul 1921, prin câștigarea proceselor, cele mai mari moșii din România au aparținut unor proprietari unguri. Partidul Maghiar a reclamat statul român la organisme internaționale, inclusiv la Societatea Națiunilor, denunțând „persecuțiile” la care pretindea că ar fi fost supusă minoritatea maghiară.

Minoritatea germană s-a adaptat ușor și repede noilor nevoi generate de încorporarea ei la statul național român. Aceasta se datora faptului că ea deținea o foarte bună organizare comunitară, dispunea de experiență istorică în calitatea ei de minoritate etnică, statut pe care îl deținuse și anterior, spre deosebire de minoritatea maghiară. În septembrie 1921, s-a înființat Uniunea Germanilor din România, reprezentată în viața politică de Partidul German. Germanii au fost permanent presați de conducătorii Partidului Maghiar să se ralieze politicii de împotrivire față de statul român. Germanii au răspuns rareori la aceste provocări, cu deosebire datorită amintirilor trecutului, respectiv a regimului politic dualist, care a supraviețuit până în 1918, neagreat de majoritatea germanilor din România. Partidul German s-a găsit permanent sub influența și chiar sub controlul Germaniei. La începutul anilor ’30, minoritatea germană din România a îmbrățișat curentul politic de dreapta și ideile național-socialiste, care impresionau prin reușita modelului promovat în Germania. La sfârșitul perioadei interbelice, numărul germanilor din România se situa în jur de un milion.

Evreii reprezentau a treia minoritate ca număr, dar dețineau o influență (chiar control, în numeroase situații) asupra societății românești, care depășea influența tuturor celorlalte minorități naționale, rivalizând adeseori cu influența majorității românești. În anumite domenii importante (sănătate, justiție, învățământ superior, bănci, industria și comercializarea alcoolului, tutunului și obiectelor de lux și altele), evreii îi depășeau pe români, uneori net.

Privitor la numărul evreilor din România interbelică, arătăm că la recensământul din decembrie 1930, primul efectuat după 1 Decembrie 1918, România avea 18.052.000 locuitori. Cetățenii care s-au autodeclarat evrei erau în număr de 750.000, reprezentând 4% din populatia țării. Este cert că numărul evreilor era mult mai mare, dar unii evrei s-au declarat maghiari sau germani (Banat, Transilvania și Bucovina), români sau de alte naționalități (Basarabia și Vechiul Regat). Evreii care nu dețineau acte legale de evidență a populației s-au sustras recensământului. Din aceste situații, a apărut și diferența mare dintre cifra oficială și cea comunicată, în ianuarie 1938, într-un raport al Legației S.U.A. către Departamentul de Stat, în care se vorbea despre 1.500.000 de evrei în România. Cifra a fost totdeauna greu de precizat. Majoritatea evreilor dețineau poziții „cheie” în societatea românească, asupra căreia exercitau, într-adevăr, un important control, așa cum se arăta și în raportul amintit al Legației S.U.A.

Pe lângă evreii autohtoni, la sfârșitul primului război mondial și în anii imediat următori, au pătruns clandestin în România un important număr de evrei originari din Rusia, Polonia și Ungaria, fără acte de identitate, fără cetățenie și fără aprobarea autorităților române. După anul 1933, au pătruns în România și evrei refugiați din Germania. Refugiul acestor evrei în România s-a datorat persecuțiilor la care au fost supuși în țările pe care le-au părăsit. Cifra acestora a fost estimată diferit de-a lungul timpului, oscilând între minimum 60.000 (cifră recunoscută de comunitățile evreiești) și până la 250.000-300.000. În anul 1939, Ministerul pentru Minorități identificase aprox. 140.000 de asemenea evrei pătrunși fraudulos în România, în condițiile în care acești evrei erau ascunși de către coreligionarii lor. Majoritatea acestor evrei s-au stabilit în Basarabia și în Moldova. În România, au ajuns să conviețuiască evrei foarte bogați, anticomuniști, într-un număr mai restrâns, desigur, cu marea masă a evreilor, care erau săraci și în cea mai mare măsură susținători ai comunismului. Această susținere pentru comuniști și-au demonstrat-o din plin după cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța, ca și pe întregul parcurs al războiului mondial. Oricum, și unii și ceilalți, aveau aceeași aspirație istorică: dominația lumii. Comuniștii vedeau dominația lor asupra lumii prin intermediul răspândirii ideologiei bolșevice, pe întregul Glob, prin internaționalismul comunist, iar evreii bogați, susțineau grupările masonice și vedeau dominația lor asupra lumii sub o formă asemănătoare cu cea care, mai târziu, s-a numit globalizare. Între cele două curente, pe lângă deosebirile de natură social-economică, există multe asemănări.

De prezența unui mare număr de evrei și de influența acestora asupra societății românești se leagă și factorul de risc antisemitismul. Acest fenomen avea un caracter general european, nefiind o creație românească.

Guvernările din primii 10 ani de după războiul mondial, preponderent liberale, au obținut succese importante, mai ales economice, acționând sub deviza „prin noi înșine”. Liberalii au protejat economia românească și capitalul autohton de concurența externă, în măsura posibilă în acele timpuri, având în vedere presiunea intereselor străine. Pe această linie, un rol important l-a jucat politica fiscală, cu sistemul ei de taxe vamale și accize cu caracter protecționist. În același timp, oamenii de afaceri liberali au fost favorizați devenind principalii proprietari de întreprinderi, capital etc. Național-Țărăniștii, ajunși la putere în 1928, s-au trezit conducând o țară ale cărei pârghii economico-financiare erau majoritar în mâna liberalilor. În dorința de a slăbi puterea adversarului politic, guvernul Iuliu Maniu a promovat politica „porților deschise”, supunând firava economie românească unei concurențe externe acerbe. Liberalii au avut într-adevăr de suferit, dar a suferit întreaga țară. În primii doi ani de guvernare a P.N. Țărănesc, situația economico-socială s-a agravat, iar partidul de guvernământ și-a pierdut o mare parte din capitalul de încredere cu care pornise la drum. La dificultățile create de guvernare, s-a adăugat și impactul crizei economice mondiale, care a urmat crahului bursei din New York. Maniu, a crezut că revenirea în țară a prințului Carol și încoronarea lui ca rege, îi poate asigura un ascendent în fața liberalilor, cei care, în frunte cu Ionel Brătianu, sprijiniseră dezmoștenirea prințului Carol și plecarea lui în exil. Maniu s-a înșelat. Revenirea în țară a prințului Carol și încoronarea sa ca rege, a fost o acțiune catalizată de interese complexe. Carol al II-lea era o personalitate puternică, inteligent, foarte priceput în politică, negocieri și strategii, astfel că el nu a luat măcar în calcul ideea de a se lăsa condus de Maniu. Apoi, Carol al II-lea era mason, iar Maniu nu se înregimentase în nici un grup de interese și mai avea și pretenția ca prințul să renunțe definitiv la relația cu Elena Lupescu, femeia vieții lui Carol.

Cercurile masonice și evreiești l-au sprijinit mult pe Carol să revină în țară, convinse că el le va face jocul politico-economic. Ei nu s-au înșelat. În mai-iunie 1929, masonul evreu Mihail Negru (recte Mihai Zussman), secretar de redacție la ziarul „Universul”, a recrutat pentru inițiere în masonerie numeroși ofițeri de armată, care, imediat după inițiere, au fost puși să-și convingă camarazii de arme de necesitatea aducerii în țară a lui Carol, ca singură soluție de ieșire din criza social-politică și economică în care a ajuns țara în mai puțin de doi ani de guvernare național-țărănistă. În armată, un centru de propagandă în favoarea readucerii lui Carol în România l-a constituit Școala navală din Constanța, unde acționau membri ai lojii masonice „Steaua Polară”. Această lojă abordase problema aducerii lui Carol, considerat sprijinitor sigur al evreilor. Sprijinul era apreciat ca deosebit de important, luându-se în calcul o posibilă acțiune de răsturnare a bolșevicilor în Uniunea Sovietică, situație în care viitorii lideri antibolșevici vor trece la pogromuri împotriva iudeo-bolșevicilor din Rusia, iar refugiul acestora urma să se facă în România. În același an, 1929, în care se plănuia aducerea în țară a lui Carol, Tribunalul Ilfov a dat sentință definitivă de recunoaștere a lojii „Marele Orient al României”, lojă dominată în mare parte de evrei.

Germania în timpul lui Adolf Hitler, impactul asupra relațiilor internaționale

și zorii reizbucnirii conflictului pentru reîmpărțirea Lumii

Pe fondul evoluțiilor politice interne, cu deosebire din perioada crizei economice mondiale, care a lovit Germania din plin și a nemulțumirilor întregii națiuni față de Tratatul de la Versailles, prelungite pe parcursul a 15 ani, în ianuarie 1933, la Berlin, puterea a fost preluată de Partidul Național-Socialist German, în frunte cu Adolf Hitler. Programul său politic a fost unul realist, axat pe marile probleme ale Germaniei acelui moment istoric. Pe plan național, încă înaintea preluării puterii, Hitler a redat poporului german încrederea în posibilitățile sale, i-a imprimat o atitudine dominată de nevoia demnității naționale, de cultul muncii, familiei și bisericii. Națiunea germană și morala socială au fost situate deasupra intereselor de orice alt fel. În acest mod, Hitler a promovat cel mai important interes: cel național, de progres intern și de creștere a influenței internaționale a țării, până la nivelul de asigurare a posibilității de promovare a tuturor celorlalte interese. Dezvoltarea societății a fost subordonată respectării unor principii obligatorii și pentru straturile superioare ale societății. Acest fapt a fost fără precedent în istoria Germaniei. Pe plan intern, Hitler a promovat un program de investiții în toate domeniile de activitate, program prin care a lichidat șomajul și sărăcia, conducând la o dezvoltare economico-socială fulminantă. Atașamentul poporului față de stat a fost unul foarte mare, atât ca procent al populației, cât și ca dimensiune. Poporul a conștientizat imediat că noul regim nu este unul aplecat spre interesele oligarhiei, ci că toate categoriile sociale, inclusiv oligarhia germană, trebuie să se subordoneze intereselor de dezvoltare a țării. Hitler i-a catalizat pe marii industriași și bancheri germani să acționeze în direcția de dezvoltare a Germaniei concepută de național-socialiști. Acest fapt a transformat Germania și regimul său politic într-un model care a condus la ascensiunea regimurilor de dreapta în toată Europa, în dauna celor de model de centru, care se autodefinesc „democratice”, mai ales pe baza existenței multipartidismului, dar au alte fisuri adânci, mai ales faptul că erau și sunt și astăzi subordonate intereselor oligarhice. De asemenea, guvernul național-socialist a redat Germaniei forța militară, dezvoltând-o până la un nivel cu totul deosebit, pentru acele timpuri. Întreaga dezvoltare s-a bazat pe creația științifică germană, care a realizat performanțe excepționale, unice în istoria științei, care au stat și la baza unor realizări ale S.U.A., Marii Britanii și Uniunii Sovietice, după al doilea război mondial, când învingătorii în război au scotocit toate sertarele Germaniei, furând invențiile, cercetările în curs la acea oră, toate proiectele și chiar pe cercetători, cu totul. Pe plan extern, Hitler a urmărit, simultan sau succesiv, să alipească toate teritoriile locuite de germani (Deutsches Raum), să cucerească „spațiu vital” (Lebensraum) în estul Europei, după mai vechea doctrină germană Drank nach Osten și să lichideze iudeo-bolșevismul. Proiectele politice ale lui Hitler erau proiecte ale clasei politice germane, agreate de marea majoritate a poporului german și este evident că națiunea germană le-a susținut, atât pe ele, cât și pe liderul Adolf Hitler. Obiectivele politice ale lui Hitler, foarte pe scurt enumerate mai sus, au existat și înainte de Hitler, dar n-au putut fi puse în aplicare pentru că Germania a pierdut primul război mondial. Aceleași obiective au existat și ulterior, inclusiv în istoria recentă, doar că mijloacele prin care s-a încercat și s-a reușit, în parte, punerea lor în aplicare, au fost altele, respectiv mijloace politice, economice, diplomație secretă, activități informative și de influențare, toate foarte intense. În mare parte, în finalul Războiului rece, aceste mijloace menționate de noi au preluat rolul gloanțelor lui Hitler. Astfel, s-a reușit reunificarea Germaniei, o importantă contribuție la răsturnarea regimurilor comuniste, câștigarea influenței economice asupra unei mari părți din Europa, destrămarea unor granițe în centrul și sud-estul Europei și importante piețe în spațiul fostei Uniuni Sovietice. Este evident că politica Germaniei în perioadele 1871-1918, 1933-1945 și 1985-pănă astăzi, prezintă aceleași obiective și trăsături caracteristice. Diferă doar mijloacele de punere în aplicare a strategiilor politice și modul în care sunt ele receptate de opinia publică internațională, ca urmare a propagandei antigermane a învingătorilor în al doilea război mondial și a propagandei guvernelor germane împotriva lui Hitler și a epocii sale, din perioada ocupației militare a S.U.A. și a Uniunii Sovietice. După peste șase decenii de la înfrângerea Germaniei, nu se înregistrează, uneori nici măcar la nivel științific, o abordare „la rece” a epocii lui Hitler, pe scară largă. Operele scrise fără complexul antinazist sunt foarte puține și se pierd printre milioanele de lucrări care abordează Germania lui Hitler pornind de la axioma că acesta a fost un criminal și epoca sa este demnă doar de a fi combătută și condamnată pentru totdeauna. Germania lui Hitler nu a avut niciodată dreptul la cuvânt și la apărare. Din această cauză, după părerea noastră, Germania lui Hitler nu a fost încă judecată. Ea a fost doar pedepsită, iar pedeapsa a fost numită „condamnare”, ca și când ar fi avut loc un act de justiție. O judecată științifică și juridică dreaptă a Germaniei lui Hitler este foarte greu de realizat datorită legislației punitive antisemite, care aduce în pericol pe orice cercetător sau magistrat care, studiind epoca, ar putea aborda inevitabilele interferențe cu politica antievreiască de pe o poziție care l-ar condamna la închisoare și la oprobiu din partea mai marilor lumii „democratice”.

Regimul instaurat de Hitler a fost unul autoritar, bazat pe eficiența administrației, competența specialiștilor în toate domeniile, pe legalitate, în condițiile unei legislații minuțios alcătuită, cu grija de a nu se omite nimic. Din punct de vedere al mentalităților, sociologic, psihologic și din alte puncte de vedere, se poate afirma că regimul național-socialist al lui Hitler era unul care se potrivea structurii poporului german, capacităților sale, spiritului său de disciplină, de dreptate, de respect al poporului german față de ierarhie și față de conducători. Acestea sunt și unele dintre cauzele pentru care Hitler a fost bine receptat de popor, de la început și până la sfârșit. Poporul german a văzut în obiectivele politice formulate de Hitler propriile sale aspirații. În rest, dorința de dominație internațională a germanilor nu a fost mai mare decât este astăzi această dorință la evreii americani, la U.E. sau la China.

Ascensiunea Germaniei și progresele poporului său au deranjat sistemul internațional. În istorie, binele unora este, adeseori, răul altora. Comunitatea evreiască a fost deranjată prima. În interiorul țării, germanii au preluat de la evrei controlul asupra băncilor, presei, justiției, sănătății, comerțului și altor domenii, anterior controlate majoritar de către evrei. Germanii au considerat aceste fapte ca fiind drepturi firești ale națiunii lor. Nemulțumiți, din punctul lor de vedere, evreii au emigrat în masă, majoritatea în S.U.A., dar și în alte țări. Întreaga lume evreiască și uriașa ei influență internațională a devenit adversar îndârjit al Germaniei. Dezvoltarea fără precedent a Germaniei a schimbat raporturile internaționale de forțe, cu deosebire în Europa și exista perspectiva schimbării lor pe tot Globul. Astfel, adversitățile față de ascensiunea Germaniei au proliferat, tensionând raporturile internaționale. Orice acțiune a Germaniei era contestată. O pleiadă întreagă de țări care își construiseră dezvoltarea, progresul și prosperitatea pe jefuirea coloniilor ocupate prin forță, în urma unor mari violențe, inclusiv prin genocid, condamnau Germania, care avea aceleași aspirații către foarte puținele teritorii din lume care scăpaseră de ocupația colonială. Ceea ce unora le era permis, Germaniei nu i se accepta. Puterile coloniale și S.U.A. susțineau „legea primului venit”, în baza căreia Germania nu avea nici o șansă, întrucât la ora constituirii majorității imperiilor coloniale era fărâmițată și parțial ocupată. Germania continua să fie cotată drept agresor, dar în efortul internațional de definire a noțiunii de agresor, se căzuse de acord că agresor era cel care ataca primul. Astfel, este cert că, în ceea ce privesc agresiunile pentru împărțirea lumii, privit în perspectivă istorică, nu Germania a fost primul stat agresor dintre puteri.

Încă înainte de venirea lui Hitler la putere, era vizibil faptul că Societatea Națiunilor nu era capabilă să gestioneze uriașele probleme din relațiile internaționale, mai ales din Europa, crizele, disputele, agresiunile și războaiele care s-au declanșat în deceniul al treilea și la începutul anilor ’30. În octombrie 1932, Benito Mussolini aprecia că Societatea Națiunilor nu poate gestiona problemele europene pentru că este compusă din prea mulți membri și nu este operativă. El propunea un acord între Franța, Germania, Italia și Marea Britanie, prin care cele patru puteri să-și asume principalele decizii în politica europeană. Aceasta era o variantă actualizată a „concertului puterilor”, modalitatea în care se condusese Europa timp de un secol, după Congresul de la Viena (1815). Scopul propunerii lui Mussolini era pacea. Nici Mussolini, nici Hitler, nu recunoșteau egalitatea statelor mari cu cele mici, precum nu recunoșteau egalitatea indivizilor. Ei considerau că statele puternice trebuie să decidă, iar cele mici să respecte și să aplice hotărârile. Pentru această poziție, cei doi lideri interbelici, italian și german, au fost dezavuați, dar aceeași idee a fost îmbrățișată și promovată în practică de către S.U.A. și puterile europene, la nivelul mileniului al III-lea. De altfel, Uniunea Europeană este o construcție de tip piramidal, în care rolul puterilor, ierarhizate în cercuri concentrice (Germania și Franța, apoi Marea Britanie, Spania și Italia etc.) în luarea deciziilor este decisiv. Astăzi, țările mici nu influențează luarea deciziilor, iar cele mijlocii o fac într-o măsură mică.

În martie 1933, Consiliul permanent al Micii Antante a protestat vehement față de ideea ca cele patru puteri europene să poată decide în ceea ce privește teritoriul național al țărilor mici și mijlocii. Polonia s-a raliat și ea Micii Antante, într-o perioadă în care deplângea faptul că nu fusese primită în rândul marilor puteri. Belgia a depus și ea un memorandum analog cu cel al Micii Antante. Era o perioadă în care statele mici și mijlocii mai luptau încă pentru egalitate în raporturile internaționale. Ca urmare, Franța, care dorea să-și mențină influența în toate aceste state, a propus modificarea proiectului italian. Totuși, în iunie 1933, la Roma, a fost semnat Pactul celor patru, valabil pe o perioadă de 10 ani. El garanta drepturile semnatarilor, prin aceasta Germania obținând egalitatea în drepturi cu celelalte puteri, egalitate pierdută la Versailles. Pactul propunea „o politică de colaborare efectivă în vederea menținerii păcii”. Astfel, „în vederea menținerii păcii”, se vor modifica frontiere în Europa, în dauna țărilor mici și mijlocii. Semnatarii au fost nevoiți să insereze un text care specifica imposibilitatea de a dispune de teritoriul statelor fără consimțământul lor, iar în caz de revizuire a frontierelor, deciziile să nu fie luate de către cei patru, ci de Consiliul Societății Națiunilor. Franța a avut atitudini ambigue, incoerente, ceea ce nu a condus la ratificarea tratatului, dar el este sugestiv pentru intențiile de dominație continentală a celor patru puteri și pentru claritatea cu care se încerca eliminarea țărilor mici și mijlocii din zona deciziei politice în relațiile internaționale. Fenomenul s-a prelungit peste timp, păstrându-se și astăzi. Cu toate acestea, în întreaga perioadă scursă, puterile occidentale și central-europene au mimat democrația în relațiile internaționale, dorința de a respecta anumite principii etc. Pe parcursul Războiului rece, aceste mime au fost folosite din plin în propaganda de atragere a popoarelor din zona de influență sovietică spre lumea occidentală.

O problemă de mare interes în relațiile internaționale ale deceniului a reprezentat-o Conferința pentru dezarmare. Ea era o urmare a Tratatului de la Versailles, care hotărâse dezarmarea generală, care începea cu cea a Germaniei. A fost creată o comisie care să pregătească această conferință. Comisia și-a desfășurat lucrările între anii 1926-1931. Comisia reunea reprezentanți a 26 de state, inclusiv S.U.A. și U.R.S.S., care nu erau membri ai Ligii Națiunilor. Era încă o dovadă a șubrezeniei sistemului de drept internațional construit după primul război mondial. Liga Națiunilor nu-și putea impune voința în condițiile în care cele mai puternice state, S.U.A., U.R.S.S., Japonia și Germania, nu se găseau înăuntrul organizației. Conferința și-a început lucrările pe 2 februarie 1932. În cadrul Conferinței, au fost expuse o serie de planuri, cum ar fi Planul Tardieu, Planul Hoover, Planul Herriot, Planul MacDonald și un plan german. Germania nu a fost de acord cu propunerile făcute, care urmăreau menținerea ei în afara posibilității de a se înarma într-o măsură care să-i permită să-și facă auzit glasul în relațiile internaționale, în conformitate cu aspirațiile ei. Ea nu putea să accepte inegalitatea armamentelor și, în acest context, nici revenirea în cadrul Societății Națiunilor. Conferința s-a încheiat cu un eșec. Acest eșec a șubrezit Liga Națiunilor, în așa măsură încât, prin activitatea diplomatică a Franței, Uniunea Sovietică a fost invitată să facă parte din organizație, sperându-se ca prezența acestei puteri să catalizeze interesul față de Ligă. Eșecul Conferinței dezarmării a fost urmat de declanșarea unei curse furibunde a înarmărilor, cursă în cadrul căreia Germania a deținut întâietatea, ca urmare a organizării cercetării științifice, a industriei și a nivelului înalt al funcționării tuturor instituțiilor, în întreaga societate.

Înțelegerea Balcanică

În ianuarie 1934, la Zagreb, în cadrul sesiunii ordinare a Consiliului permanent al Micii Înțelegeri, Iugoslavia și România au prezentat Cehoslovaciei proiectul lor de realizare a unei înțelegeri între statele balcanice, menită să asigure statu-quo-ul și pacea în regiune și să frâneze posibilele ingerințe în interes revizionist, sau de influență și de dominație ale puterilor. Evenimentul se întâmpla după eșecul unei conferințe a dezarmării și în plină epocă a creșterii forței statelor revizioniste și a pretențiilor acestora.

Într-o primă etapă a negocierilor, România, Iugoslavia, Grecia și Turcia au ajuns la un consens. Ele au abordat și Bulgaria, solicitându-i să se alăture tratatului. Germania și Italia au făcut presiuni asupra Bulgariei pentru a nu intra în alianță. Germania dorea să aibă Bulgaria drept cap de pod al intereselor ei în Balcani și mijloc de presiune asupra Micii Înțelegeri, dinspre sud-est. Această situație a mărit necesitatea celorlalte patru țări de a lua măsuri de stabilitate în zonă. În acest context, Înțelegerea Balcanică a intrat în conștiința unei părți a opiniei publice internaționale, mai ales a celei favorabile revizionismului, ca un tratat îndreptat împotriva Bulgariei, afectată de înfrângerea în al doilea război balcanic și nemulțumită de faptul că nu și-a atins aspirațiile teritoriale. Pactul Înțelegerii Balcanice a fost semnat la 9 februarie 1934, la Atena. Fundamentele sale juridice au fost Pactul Societății Națiunilor și Pactul Briand-Kellog (Tratatul multilateral de renunțare la război). Pactul a reprezentat un program de securitate zonală, construit pe principiile și normele dreptului internațional, menit să garanteze statu-quo-ul și frontierele în regiunea Balcanilor, „butoiul cu pulbere” al Europei, timp atât de îndelungat. România a preconizat, cu acordul partenerilor, ca Înțelegerea Balcanică să fie completată cu un pact separat, româno-sovietic. Tratativele duse de miniștrii român și sovietic de Externe, Nicolae Titulescu și Maxim Litvinov, pentru realizarea unui Pact de asistență mutuală româno-sovietic, au fost încurajate de reluarea relațiilor diplomatice între România și U.R.S.S. (9 iunie 1934). Totuși, tratativele au eșuat datorită divergențelor privind menționarea Basarabiei și delimitarea frontierei româno-sovietice de pe Nistru. Un alt eșec l-a reprezentat faptul că Polonia, țară care semnase tratate politice cu România și cu Cehoslovacia, fiind un stat important din lanțul antirevizionist, a încheiat un Pact de asistență mutuală cu Germania, poziționându-se diferit, în conformitate cu alte interese naționale. Nici măcar Franța, țara care oferise Poloniei garanții de securitate, nu a fost încunoștințată de guvernul de la Varșovia asupra intențiilor de a încheia un tratat cu Germania. Tratatul polono-german a șubrezit sistemul francez de securitate europeană. Acest tratat a permis o apropiere polono-ungară și o îndepărtare a Poloniei de statele Micii Antante și ale Înțelegerii Balcanice. Apropierea polono-ungară se baza pe faptul că Polonia dorea o rectificare a frontierelor cu Cehoslovacia, în favoarea ei, iar Ungaria avea pretenții teritoriale de la România, Iugoslavia și Cehoslovacia. În privința poziției față de această din urmă țară, interesele Poloniei și Ungariei erau similare. Oricum, Înțelegerea Balcanică a consolidat sistemul de securitate colectivă, dar nu în măsură să reprezinte o garanție a păcii și stabilității.

În această perioadă, a constituirii Micii Înțelegeri, România a încheiat cu Turcia o Convenție militară și un Tratat de amiciție, neagresiune, arbitraj și conciliațiune.

În deceniul al patrulea, s-a produs o importantă apropiere între Germania și Ungaria. Ea a fost catalizată de creșterea producției agricole a Ungariei, care spera să-și plaseze surplusul pe piața germană și să atragă guvernul de la Berlin în acțiuni împotriva Micii Antante. Atât Germania, cât și Ungaria, aveau obiective comune împotriva Cehoslovaciei. Acest proces, început în primii ani ai deceniului al IV-lea, s-a accentuat mai ales după anul 1934. Anterior, clasa politică maghiară, deși revizionistă, acționa pe principii profund naționale, apreciind că țara nu trebuie să se pună la remorca intereselor Germaniei. Hitler a promis Ungariei sprijin pentru promovarea unei politici revizioniste, arătând că obiectivul principal al acestei politici este eliminarea intereselor Franței din Sud-Estul Europei și dezmembrarea Micii Antante.

Italia a dorit să contracareze concurența Germaniei pe spațiul Ungariei. Pentru aceasta a propus și a încheiat, încă în iulie 1933, la Roma, Protocolul secret ungaro-italian. În baza lui, Italia se angaja să acționeze împotriva „manevrelor antirevizioniste ale Micii Înțelegeri”. De asemenea, Italia se angaja să sprijine toate revendicările teritoriale ale Ungariei. Ducele Mussolini s-a angajat ca sprijinirea acestor deziderate ale Ungariei să fie unul din punctele principale ale politicii externe a Italiei.

Concurența Germaniei cu Italia pentru influență în centrul Europei a fost socotită de diplomația germană ca fiind nepotrivită. De aceea, guvernul de la Berlin a propus un program comun de acțiune cu guvernul de la Roma, în direcția încurajării revizionismului Ungariei și Bulgariei, de acțiune împotriva Micii Înțelegeri și mai ales a Micii Înțelegeri economice și pentru coordonarea în comun a politicii lor economice. De remarcat este faptul că, încă din septembrie 1934, în cadrul planului economic german, elaborat de valorosul economist german von Neurath, se arăta că obiectivele Germaniei în România vor putea fi atinse după realizarea izolării politice a țării. Pentru realizarea acestui obiectiv, se propunea scoaterea Iugoslaviei din Mica Antantă.

Un moment important al relațiilor internaționale ale deceniului IV l-a constituit Conferința anglo-franco-italiană de la Stresa (aprilie 1935), prin care se propunea, practic, revizuirea tratatelor de la Neuilly-sur-Seine, Saint-Germain și Trianon. Astfel, Marea Britanie și Franța, fără a consulta aliatele lor din Mica Înțelegere, le afectau grav interesele. Cu acordul lor, s-au aprobat programele de înarmare ale Germaniei și Ungariei. Desigur, o analiză imparțială trebuie să accepte ideea că în dreptul internațional toate statele ar trebui să beneficieze de drepturi egale, inclusiv Germania și Ungaria. Conferința de la Stresa s-a desfășurat după ce Germania a reintrodus serviciul militar obligatoriu, ceea ce a însemnat, practic, dezavuarea unilaterală a Tratatului de la Versailles. Pe aceeași linie, Conferința de la Stresa recomanda revizuirea statutului militar al Austriei, Ungariei și Bulgariei.

În iunie 1935, a fost semnat Acordul naval anglo-german. Acesta anula prevederile Tratatului de la Verssailes privitoare la înarmarea navală a Germaniei. Prin acest acord, Marea Britanie a recunoscut suveranitatea Germaniei și în domeniul militar. Londra a recunoscut de asemenea că Tratatul de la Versailles a promovat unele discriminări și că un anumit nivel de revizionism era conform noilor exigențe, iar politica statu-quo-ului impunea o dogmă rigidă și periculoasă. Dorim să menționăm că vreme îndelungată această opinie politică britanică interbelică a fost condamnată de învingătorii în al doilea război mondial, inclusiv de englezi și, uneori, trecută sub tăcere.

Semnarea acestui tratat a dat guvernului de la Berlin garanții că nu se va putea crea un front european comun împotriva Germaniei și Berlinul va putea să-și continue politica de accedere a țării către prima treaptă decizională a continentului și chiar a Lumii. Din acest punct de vedere, în general, în istoria relațiilor internaționale, s-au consemnat foarte rar limite în ambiția proiectelor politico-militare.

Reînarmarea Germaniei a ridicat în fața Franței și a Marii Britanii necesitatea promovării unor relații de colaborare cu Italia, care devenea un adevărat arbitru al situației. Parisul și Londra își dădeau seama că o apropiere a Italiei de Germania ar dezechilibra balanța puterii în Europa. Din această cauză, Franța și Marea Britanie nu s-au opus agresiunii militare italiene în Etiopia (1935), chiar dacă și-au atras nemulțumirile statelor mici și mijlocii, inclusiv ale Ligii Națiunilor. Cu toată această linie politică anglo-franceză față de Italia, apropierea acesteia de Germania nu a putut fi oprită. În pragul războiului mondial, Germania și Italia deveniseră aliate ferme, cu interesele foarte bine identificate.

În ceea ce privește România, ministrul de Externe, Nicolae Titulescu, a protestat vehement și repetat împotriva agresiunii italiene în Etiopia, a mobilizat în aceeași direcție și alte voci politice, mai ales din Liga Națiunilor și, prin aceasta, a atras asupra României antipatiile Italiei și ale tuturor statelor revizioniste, dar și nemulțumirile Franței și Marii Britanii, care își dăduseră un acord tacit și doreau ca evenimentul să treacă fără să le afecteze credibilitatea, ceea ce dovedea o anume lipsă de realism și chiar de profesionalism diplomatic, din partea ministrului român de Externe. A fost mai mult un impuls personal al celebrului diplomat român, decât o reprezentare a intereselor României. Din alt punct de vedere, poziția lui Titulescu a fost cea conformă principiilor relațiilor internaționale și ale dreptului internațional în vigoare. Dar, așa cum legile internaționale sunt adeseori încălcate de marile puteri, tot așa și interesele naționale ale puterilor mijlocii sau mici nu pot fi totdeauna promovate prin invocarea dreptului internațional.

În iunie 1936, s-a desfășurat Conferința de la Montreux, privitoare la regimul strâmtorilor. Problematica atingea însă interesele statelor riverane Mării Negre. După primul război mondial, învingătorii au impus demilitarizarea strâmtorilor. Conferința a fost convocată pe fondul acțiunilor Turciei de remilitarizare a strâmtorilor. Conferința a reprezentat o acțiune în cadrul căreia unele țări, cu deosebire România, încercau, cu orice preț, să mențină active principiile și înțelegerile sistemului de securitate colectivă, în condițiile în care statu-quo-ul continental devenise în mare parte desuet, ne mai fiind agreat de unele puteri și nici de unele state mici și mijlocii. Erau prea multe state care erau nemulțumite de ordinea internațională instituită prin sistemul de la Versailles, iar alte state, inițial mulțumite, aveau, între timp, aspirații internaționale mai mari. Totuși, eforturile sprijinitorilor sistemului de securitate colectivă au dat anumite roade. La 21 iulie 1936, a fost semnat Protocolul de la Montreux, prin care se prevedea obligativitatea ajutorului reciproc în cazul oricărei agresiuni.

Este demn de remarcat că, în această perioadă, Nicolae Titulescu i-a scris regelui Carol al II-lea arătându-i că Protocolul de la Montreux era util României, „…fie că Germania pornește război împotriva U.R.S.S., fie că ajunge să se înțeleagă cu această țară. Apropierea ruso-germană trebuie să ne găsească deci aliați ai Uniunii Sovietice…” Curând, în mai puțin de un deceniu, realismul lui Nicolae Titulescu, în acest caz, va fi confirmat de evoluția evenimentelor internaționale. Apropierea României de Uniunea Sovietică, preconizată de Nicolae Titulescu, cu acordul regelui Carol al II-lea, care era conducătorul politicii externe românești, nu s-a putut realiza, din mai multe motive. Titulescu a relatat că în vara anului 1936, Maxim Litvinov i-ar fi cerut să amâne semnarea unui tratat bilateral până în luna septembrie 1936, motivând cu schimbările de priorități politice și chiar de linii în politica externă, atât la Moscova, cât și la București.

În vara lui 1936, după o perioadă de volum mare de muncă și de stres, Nicolae Titulescu s-a certat cu ministrul român de Interne, Ion Inculeț. În urma acestui episod, nefiind ascultat nici de prim ministrul Gheorghe Tătărescu și nici de regele Carol al II-lea, care nu l-a primit în audiență, Nicolae Titulescu și-a dat demisia din guvernul României, iar regele Carol al II-lea a semnat-o, ca pe un act de voință unilaterală. În străinătate și mai târziu și în România, cu deosebire în perioada comunistă, dar și astăzi, s-a vorbit mult despre „îndepărtarea” sau „demiterea” lui Nicolae Titulescu de la conducerea diplomației române, toate reproșurile fiind îndreptate către regele Carol al II-lea. Până la momentul demisiei, a existat și un joc politic ocult, care urmărise scoaterea lui Titulescu din guvern, cu orice preț. Există încă aspecte neclarificate ale acestui caz.

La conducerea diplomației de la București a fost numit Victor Antonescu, iar autoritățile s-au grăbit să-și anunțe aliații că România va continua aceeași linie în politica externă. Cu toate acestea, în cadrul diplomației europene se vorbea despre o schimbare a liniei politice a României, în sensul apropierii ei de Germania.

Anul 1936 a fost marcat de o nouă criză internațională, doar aparent surprinzătoare, după părerea noastră. Este vorba despre remilitarizarea Renanei, prin pătrunderea și instalarea armatei germane în această provincie, dintre cele mai industrializate și mai bogate în resurse (fier și cărbune) din întreaga țară. Aflată la frontiera de vest a Germaniei, în apropierea Belgiei și Franței, Renania deține o poziție strategică specială. Acțiunea Germaniei de încălcare a prevederilor tratatului de pace prin remilitarizarea Renaniei a fost întreprinsă cu multă energie și fermitate, iar reacțiile Marii Britanii și mai ales ale Franței au fost anemice, lipsite de autoritate politică și de hotărâre. Acest eveniment politico-militar și reacția puterilor occidentale învingătoare în primul război mondial, au fost urmărite cu interes de către toate statele mici și mijlocii, dar în special de către cele din Sud-Estul Europei, zonă de mare interes economic și strategic pentru Germania. Lipsa franceză de reacție a convins aceste țări că garanțiile franceze nu vor produce efecte în cazul unor acțiuni germane în această zonă a Europei. În ceea ce privea România, poziția sistematic antigermană a ministrului de Externe, Nicolae Titulescu, i-a fragilizat raporturile cu Berlinul și cu toate statele care propuneau revizuirea ordinii instituită prin sistemul de la Versailles și a generat numeroase dispute legate de linia care ar fi trebuit abordată de către guvernul de la București. Existau unii politicieni, ca Gheorghe Brătianu, care propuneau o alianță și relații strânse, mai ales economice, cu Germania. Argumentația de fond a necesității schimbării orientării politice a României nu era numai faptul că Germania avea un dinamism economic, politic, militar și de altă natură simțitor mai mare decât al puterilor occidentale, ci și complementaritatea economică. România avea un important excedent de produse petroliere, cereale, cherestea și carne. Toate acestea erau necesare integral Germaniei. Achiziționându-le pe toate și integral, Germania nu-și asigura decât parțial necesitățile. În același timp, Germania era o mare exportatoare de mașini, utilaje, armament, tehnologii, toate strict necesare economiei românești. În același timp, Franța și Marea Britanie, de care România își legase destinul politic, aveau imperii coloniale uriașe, unde exploatau petrol, cherestea și cereale, mai avantajos decât din România. Franța era cea mai mare putere agricolă din Europa. Cu toate acestea, nici după demisia lui Nicolae Titulescu din guvern, schimbarea orientării politice a României nu s-a produs imediat, cum au estimat majoritatea prognozelor europene, inclusiv cele germane. Germania spera că, imediat după retragerea lui Nicolae Titulescu, România nu va mai conta pe relația ineficientă din punct de vedere economic și politico-militar cu Franța. Politica României, de menținere a alianțelor stabilite după primul război mondial și de promovare a unei politici de prudență față de Germania și față de celelalte state revizioniste, nu era una care să asigure securitatea României. Pe zi ce trecea, adversarii României Mari și ai alianțelor ei deveneau tot mai puternici, iar prezumtivii ei aliați, tot mai fragili.

Politica Germaniei față de sistemul de securitate colectivă din estul și din sud-estul Europei a fost una îndreptată spre slăbirea legăturilor de toate felurile dintre statele componente ale Micii Înțelegeri și Înțelegerii Balcanice. Tentativa iluzorie a guvernului de la Belgrad de a încheia o alianță cu Italia, menită să stopeze penetrația germană în Sud-Estul Europei, nu a reușit. În ianuarie 1937, fără să țină cont de părerile aliaților săi din Mica Antantă și Înțelegerea Balcanică, Iugoslavia a încheiat un tratat cu Bulgaria, care șubrezea cele două alianțe din care făcea parte și dovedea slăbiciunile lor. Cu toate insistențele României, Turciei și Greciei de a determina Iugoslavia să declare că noul tratat cu Bulgaria nu afecta solidaritatea și obligațiile țării față de Mica Înțelegere, guvernul de la Belgrad a refuzat. Două luni mai târziu, în martie 1937, Iugoslavia a semnat un Pact cu Italia, slăbind și mai mult cele două alianțe. Apoi, statele Micii Înțelegeri au adoptat o poziție rezervată când s-a pus problema încheierii unui tratat cu Franța, care, în orice variantă dintre cele preconizate, ar fi fost îndreptat împotriva statelor revizioniste, din ce în ce mai puternice, mai active și cu aderență sporită la nivelul opiniei publice europene, ca și la nivelul opiniei publice din propriile state. În acea etapă din ascensiunea dreptei europene, aceasta nu era compromisă, rezolva multe din marile probleme social-economice ale statelor și asigura un dinamism, în toate domeniile, evident superior celui al regimului politic al puterilor occidentale „democratice” și al aliaților lor. În același timp, dreapta europeană a promovat o Justiție mult mai dreaptă, a limitat mult corupția și abuzurile oligarhiei. Germania și Italia au făcut progrese impresionante în deceniul al IV-lea. În epocă, aceste realități au ajuns să fie recunoscute, inclusiv în țările Micii Înțelegeri, în cadrul cărora prestigiul Germaniei și Italiei a crescut constant și, odată cu el, interesul opiniei publice și a unei părți a clasei politice față de strângerea legăturilor politice și economice cu aceste două puteri europene.

În anul 1937, cu sprijin german și italian, Ungaria aștepta să înceapă negocieri privitoare la revendicări teritoriale și încerca să determine România și Cehoslovacia să le primească fără „discuții și târguieli”. Presiunea asupra statelor Micii Înțelegeri a determinat încercarea acestora de a încheia un tratat cu Franța, care să le asigure securitatea. Franța era de acord cu o mulțime de amendamente foarte greu de realizat. Ea cerea ca tratatul să nu poată fi interpretat ca fiind o nouă încercare de constituire a unei vaste grupări politice antigermane sau anti-italiene, mai cerea ca tratatul să nu creeze nici o nedumerire la Londra și condiționa cu necesitatea colaborării ferme a membrilor Micii Înțelegeri cu guvernul francez în toate demersurile sale. Condițiile impuse de diplomația de la Paris denotau slăbiciunea Franței din a doua jumătate a deceniului al patrulea și recunoașterea de către aceasta a influenței crescânde a Germaniei și Italiei. Aceste negocieri s-au încheiat cu un eșec, care a consfințit scăderea influenței franceze în centrul și sud-estul Europei. De asemenea, această situație convingea observatorii de imposibilitatea statelor din aceste zone ale Europei de a-și asigura securitatea economică și politică prin sistemul colectiv pe care au încercat să se bazeze întreaga perioadă de după primul război mondial. Toate evoluțiile politice internaționale din anii 1937-1939 au fost defavorabile statelor din centrul și sud-estul Europei. La această situație externă a statelor la care ne referim a contribuit din plin și faptul că pe plan intern s-au manifestat puternic curentele politice de dreapta, favorabile apropierii de Germania și Italia, văzute de o tot mai mare parte a opiniei publice ca fiind statele cele mai reprezentative ca modele și ca purtătoare ale progresului general al Europei și chiar al Omenirii. Aceste grupări de dreapta propuneau statelor lor linii politice apropiate intereselor germane și adeseori opuse liniilor politice tradiționale ale statelor lor. Cele mai afectate erau curentele de centru și cercurile de influență ale minorităților naționale, mai ales influentele comunități evreiești, deranjate de politica națională a partidelor de dreapta. Această politică națională a dreptei europene era apreciată de susținători ca fiind „profund națională”, iar de adversari ca fiind „extremistă”. Jocul de cuvinte a fost și a rămas până astăzi o armă importantă de transmitere a mesajului politic.

În perioada anilor 1937-1939, Germania a reușit să profite din plin de dezacordurile politice ale statelor care ar fi putut să se opună înarmării Germaniei și politicii ei externe, în numele Tratatului de la Versailles și a păstrat un ritm constant ascendent de dezvoltare economică, înarmare, asigurare de alianțe și exploatare în folos economic și politic propriu a situației internaționale. Pentru rezolvarea problemei unificării depline a majorității germanilor în interiorul statului național, au fost proiectate anexarea Austriei și dezmembrarea Cehoslovaciei. Proiectul acestor obiective se baza pe logica evidentei și doveditei imobilități a Franței și pe bunăvoința Marii Britanii. Planul era riguros și logic construit. Anexarea Austriei cataliza dezmembrarea Cehoslovaciei și anexarea Regiunii Sudete (cu 3,5 milioane de germani), iar controlul asupra Boemiei permitea viitoarea preconizată acțiune militară în Polonia. Dacă în deceniul al treilea Germania acționase în relațiile internaționale bazându-se pe obiective formulate pe termen scurt, promovate în mare parte prin politica „faptului împlinit”, în anii 1937-1939, Berlinul a trecut la formularea unor proiecte politice de anvergură, pe termen mediu și lung, care să rezolve istoricul deziderat german al spațiului vital. După al doilea război mondial, învingătorii au prezentat adeseori planurile Germaniei ca fiind opera unui paranoic descreierat, având ținte utopice. O analiză științifică și implicit imparțială a proiectelor Germaniei contrazice aprecierile americano-britanico-sovieto-evreiești de după al doilea război mondial, privitoare la neviabilitatea proiectelor germane. Ceea ce a împiedicat în final punerea în aplicare a proiectelor Germaniei a fost înfrângerea țării în război. Aceleași obiective au reînceput a fi puse în aplicare, cu alte mijloace (economico-financiare și diplomatice) și pe o suprafață mai restrânsă, după încheierea Războiului rece și după ce Germania a redevenit cea mai mare putere economică din Europa.

În anul 1937, la Londra s-a instalat guvernul condus de Neville Chamberlain, dispus să coopereze cu Germania în deciziile privitoare la gestionarea crizelor internaționale. Această cooperare a fost numită, după război, „politică de concesii” față de Germania, termen contestabil, în condițiile în care, în virtutea egalității în drepturi a statelor, Germania nu avea de ce să fie exclusă de la procesul decizional internațional. Neville Chamberlain îi numea pe Hitler și pe Mussolini ca fiind „oameni de stat raționali”.

Privitor la anexarea Austriei, este de remarcat faptul că ea a avut loc într-o epocă de puternică influență a spiritului național în întreaga Europă și în lume. În general, întreaga opinie publică internațională a văzut în procesul de unificare a Germaniei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea un fenomen pozitiv, admirat, un model european. Apartenența austriecilor la marea familie germană nu era contestată de nimeni. După al doilea război mondial, statele care, în trecut, felicitaseră guvernul de la Berlin pentru modul în care și-a realizat unitatea națională (inclusiv prin forța armelor), n-au mai fost de acord ca Austria să fie încorporată Germaniei. De altfel, este de observat că majoritatea lucrărilor publicate după al doilea război mondial, scrise în sistemul de control ideologic care se manifestă pe plan mondial, sunt marcate de abordări făcute prin prisma viziunilor politice generate de interesele învingătorilor în război. Această caracteristică devine mai accentuată când este vorba de informația vehiculată în mass-media controlată de puterea politică și de lumea financiară.

Neville Chamberlain a propus crearea unui „colegium” format din Marea Britanie, Franța, Germania și Italia, care să rezolve toate problemele litigioase ale Europei. Propunerea era și rezultatul faptului că devenise evidentă imposibilitatea Ligii Națiunilor de a rezolva marile crize din lume și de a ușura trecerea omenirii la noile game de interese care se doreau a fi promovate pe plan internațional, în condițiile în care fostele tratate deveneau adeseori frâne în calea evoluției unor națiuni și a unor proiecte internaționale. Chamberlain afirma că unele pretenții ale Germaniei și Italiei trebuiau satisfăcute chiar și cu prețul unor sacrificii. Era evident că principalele sacrificii urmau a fi făcute de către statele mici și mijlocii din Centrul și Sud–Estul Europei, care se opuseseră expansionismului german în zonă, își legaseră destinul de Marea Britanie și de Franța, iar, în finalul perioadei interbelice, rămăseseră izolate și în imposibilitate de a-și promova vechile interese, fiind îndemnate să-și modifice pe fond orientarea economică și politică. Guvernul regal de la București, spre exemplu, care promovase constant o linie politică distantă față de Berlin, s-a trezit în situația în care Franța nu îi mai cumpăra produsele de export și România s-a trezit cu Germania pe post de client economic și de principal furnizor al ei. Complementaritatea economică a României cu Germania a catalizat brusc interese politice și economice contrare liniei politice promovate după primul război mondial, linie cel mai reprezentativ ilustrată de Nicolae Titulescu. Interesele economice apropiau de la sine cele două țări, chiar și împotriva voinței guvernanților români, dominați de direcții politice pornite adeseori din interese care nu erau legate de nevoile de dezvoltare a țării.

La 13 martie 1938 a avut loc anexarea Austriei de către Germania. Hitler și-a făcut o intrare triumfală în Viena. Entuziasmul majorității poporului austriac a fost deosebit de mare. Astăzi, se scrie foarte puțin despre acest lucru. Se insistă mai mult pe aspectele care separă Austria de Germania, decât pe cele care le unesc, respectiv pe cele de ordin etnic, cultural și de civilizație. Cei care se opuneau Anschluss-ului au fost catalogați ca fiind doar privilegiații fostei Austrii independente, care-și pierdeau prerogativele politice și administrative. Alipirea Austriei a crescut puterea Germaniei. Capacitățile economice și resursele naturale ale Austriei le depășeau cu mult pe cele ale fostelor colonii germane pierdute după primul război mondial în favoarea învingătorilor în război. Prin această anexare, Germania dobândea frontieră comună și cu Italia, Iugoslavia și Ungaria. De asemenea, Germania înconjura aproape complet Cehoslovacia și prelua controlul căilor de comunicații ale acestei țări cu estul Europei. Se creaseră în acest fel premisele formării unui mare bazin economic, sub control german, format din Iugoslavia, Bulgaria și România, state care dețineau majoritatea produselor necesare Germaniei în iminentul război care se profila. În proiectele germane, acest spațiu economic ar fi trebuit să rămână în afara teatrului de operații. Franța și Marea Britanie nu au considerat necesară dezbaterea evenimentelor din Austria la Liga Națiunilor, deși tratatele de la Versailles și Saint Germain confereau forului mondial drepturi speciale în această problemă. De altfel, premierul britanic Neville Chamberlain a și apreciat Anschluss-ul drept „o problemă rezolvată în familie”. Felul în care s-a finalizat anexarea Austriei a convins și mai mult politicienii de la Berlin că Marea Britanie și Franța sunt prea slabe pentru a se opune Germaniei.

Anexarea Austriei a îngrijorat mult toate statele din centrul și estul Europei, cu deosebire România. În mai 1938, aflat în misiune la Paris, ministrul român de Externe, Nicolae Petrescu-Comnen, declara că Germania a ajuns la fruntariile României și dorește petrolul, bogățiile țării și noi piețe de desfacere. Guvernul român dorea să preîntâmpine crearea unei hegemonii germane asupra comerțului exterior al țării, dar eforturile sale nu au dat rezultatele dorite de politicienii aflați la putere. Ministrul român de Externe informa Parisul asupra faptului că, în cazul unui atac german împotriva Cehoslovaciei, urmat de o intervenție anglo-franceză împotriva Germaniei, România va ataca și ea Germania. Diplomația de la București a făcut repetate demersuri la Londra și la Paris prin care solicita celor două puteri occidentale să frâneze penetrația germană în România. În mare parte, politicienii români se temeau mai mult de creșterea influenței dreptei românești, mai ales a legionarilor, care era și așa foarte mare, decât de comerțul cu Germania, benefic României. În noiembrie 1937, dreapta obținuse peste 25% din voturi, în condițiile în care fusese marginalizată în majoritatea mass-mediei, controlată de cercurile internaționale și interne antilegionare, mai ales de către evrei. De asemenea, regele și Partidul Național Liberal de guvernământ acționaseră cu toate mijloacele împotriva mișcării legionare. Această teamă de dreapta internă cataliza eforturile antigermane ale guvernului regal român și ale influentei camarile regale, în cea mai mare parte evreiască. Guvernul britanic a recunoscut că nu dorește să întreprindă nimic care să facă Germania să se simtă încercuită. Lipsa de sprijin francez și britanic pentru o politică românească de rezistență în fața Germaniei, a condus la o accelerare a penetrației intereselor economice germane în România. Cu toate acestea, Germania nu era mulțumită de ritmul de dezvoltare a relațiilor economice germano-române. Germania urmărea ca prin intermediul intereselor economice să obțină și rezultate politice. Ea spera ca în cazul unui război cu Cehoslovacia, România să-și păstreze neutralitatea. Cei care luptau pentru limitarea penetrației intereselor economice ale Germaniei în România, temându-se că își vor pierde influența în fața legionarilor, omiteau un lucru foarte important. Din această cooperare economică, România avea de câștigat, din punct de vedere financiar și al dezvoltării economice generale a țării.

Diplomația românească a făcut eforturi pentru a realiza un tratat între Cehoslovacia și Polonia. Demersul a eșuat pentru că, după cum am mai arătat, Polonia aștepta ca în cazul dezmembrării Cehoslovaciei să obțină unele teritorii pe care le revendica. România a făcut demersuri și pe lângă Iugoslavia, ca împreună să încerce să sensibilizeze marile puteri asupra consecințelor atacării Cehoslovaciei de către Germania și apoi și de către Ungaria. România și Iugoslavia erau decise ca în cazul unui atac al Ungariei asupra Cehoslovaciei, ele să intervină armat împotriva Ungariei. În martie 1938, ministrul sovietic la Praga, Alexandrovski, a vizitat Bucureștiul și a negociat trecerea trupelor sovietice peste teritoriul României pentru o intervenție militară în favoarea Cehoslovaciei. În vara anului 1938, guvernul de la București a permis aviației Uniunii Sovietice să survoleze teritoriul României pentru a transporta echipamente militare în Cehoslovacia. Armata română a luat toate măsurile pentru a pune în aplicare înțelegerile Micii Antante. Conferința de la München a blocat în mod neașteptat toate proiectele de sprijinire a Cehoslovaciei. Astăzi știm că aceste demersuri ale Bucureștiului au fost cunoscute de guvernul german. Acțiunile diplomatice românești din acea perioadă erau ostile Germaniei. Era previzibil că această ostilitate se va îndrepta împotriva României, de îndată ce Germania va ajunge în situația de a influența decisiv soarta României. Analizând activitatea diplomatică românească din ultima parte a deceniului al IV-lea, constatăm că acțiunile încorporau o anume disperare și o agitație deosebită. România dorea să-și escaladeze angajamentul, cu toate că posibilitățile ei erau modeste. Mica Înțelegere nu viza situații de criză în care vreuna dintre țări să fie atacată de mari puteri ale Europei. Tratatul Micii Înțelegeri viza în mod special Ungaria. Angajarea României în problematica europeană majoră, împotriva deciziilor marilor puteri, fără sprijinul așteptat din partea Franței și Marii Britanii, putea avea consecințe dramatice pentru țară. Chiar și aprobarea trecerii trupelor sovietice peste teritoriul României, fără acordul Poloniei, avea ca urmări prevăzute denunțarea Tratatului româno-polon și intrarea României în război. Conflictul germano-cehoslovac amenința să conducă la implicarea mai multor state, ceea ce ar fi condus la un război european. La acest pericol, se adăugau și relațiile proaste ale României cu vecinii, care expuneau țara posibilității unei invazii străine, în scop de rapturi teritoriale.

La 29 septembrie 1938, a avut loc Conferința de la München, a collegium-ului compus din Marea Britanie (Chamberlain), Franța (Daladier), Germania (Hitler) și Italia (Mussolini). Conferința a acceptat solicitările Germaniei, care se constituiau într-un plan de pace, respectiv în evitarea războiului, prin acceptarea anexării Regiunii Sudete de către Reich.

Chamberlain, ca și ceilalți lideri ai statelor membre în collegium-ul de la München, au proclamat succesul conferinței, prezentând-o ca pe un act istoric care a salvat pacea în Europa. Printre scepticii cei mai lucizi ai acestei poziții, s-a numărat și regele României. El a efectuat o vizită de trei zile la Londra, în noiembrie 1938. În cursul discuțiilor cu Chamberlain și alți oficiali britanici, Carol al II-lea a solicitat sprijin politic (pentru a se apăra de penetrația germană) și financiar (pentru achiziții de armament). Regele României dorea să cunoască dimensiunea angajamentului Marii Britanii în apărarea fostelor ei aliate din primul război mondial, din centrul și din estul Europei. Chamberlain a fost evaziv, a evitat orice fel de angajament și a precizat că Marea Britanie nu a fost de acord ca Germania să preia controlul asupra centrului și sud-estului Europei, dar acest lucru este inevitabil, datorită unor forțe naturale. Chamberlain considera că Germania ar trebui să dețină preponderența economică asupra centrului și sud-estului Europei. Singurul politician cu care Carol al II-lea a purtat discuții la Londra și care avea o poziție diferită, a fost ambasadorul S.U.A. la Londra, Joseph Kennedy. El era de părere că dacă Germania intra în România, Marea Britanie nu mai putea aștepta și ar trebui să lupte. Joseph Kennedy a propus guvernului britanic să înarmeze armata română. De la Londra, regele României s-a deplasat la Paris, unde a purtat discuții care s-au înscris pe aceeași linie cu cele de la Londra. Franța nu se implica în protecția României, după ce, timp de 20 de ani, influențase decisiv politica externă a României. Franța a oprit România, după primul război mondial, să se înțeleagă cu Uniunea Sovietică, fapt a cărui importanță am relevat-o în prezenta lucrare. Franța a îndemnat Bucureștiul la o politică de distanțare față de Germania și tot ea lăsa acum România pe mâna acesteia. Regele Carol al II-lea a înțeles că linia politică pro-occidentală promovată de România, timp de două decenii, se prăbușea.

Cercetătorii științifici și analiștii politici ai celor peste șapte decenii care au trecut, au pus mereu această atitudine britanică, ca și pe cea similară franceză, pe seama slăbiciunii puterilor occidentale în fața dinamismului economic, social și politico-militar al Germaniei. Nouă ni se pare că foarte numeroasele lucrări de specialitate publicate după al doilea război mondial nu evidențiază în suficientă măsură interesele occidentale față de această politică ofensivă a Germaniei. La sfârșitul primului război mondial, după cum este cunoscut, Marea Britanie și Franța și-au păstrat uriașele imperii coloniale și le-au lărgit, prin alipirea coloniilor confiscate Germaniei. Preluând controlul asupra centrului, estului și sud-estului Europei, Germania își asigura sursele de materii prime, energie, piețe de desfacere și resurse naturale. Ca urmare, ea nu punea presiune politică și economică asupra imperiilor coloniale francez și britanic. Extinzându-și influența și controlul asupra zonelor răsăritene ale continentului, Germania intra în contact și coliziune cu interesele Uniunii Sovietice. Ori, politicienii britanici și francezi nu-și doreau nimic cu mai multă ardoare decât un conflict sovieto-german, care le asigura liniștea în vestul Europei, în colonii și în restul lumii. În același timp, Germania avea resursele militare necesare pentru a stăvili ascensiunea comunismului în Europa. Iată deci o serie foarte importantă de motive care ne pot obliga să acceptăm că expansiunea intereselor germane înspre est convenea puterilor occidentale și le determina să sacrifice fostele lor aliate, între care și România.

Vizitele regelui României la Londra și la Paris au fost urmate de vizita în Germania și de întâlnirea lui Carol al II-lea cu Hitler de la Berghof. Obiectivul principal al vizitei l-a constituit discutarea proiectului încheierii unui acord economic româno-german. Cu acest prilej, Hitler a încercat să-l impresioneze pe regele României, așa cum făcuse și cu alți importanți șefi de state și de guverne. La primire a participat aproape toată elita politico-militară a Reich-ului. Führer-ul i-a prezentat regelui dezvoltarea economică fulminantă a Germaniei, nivelul armamentului de toate felurile, succesele cercetării științifice, după care i-a cerut direct să abandoneze linia politică externă a țării, să renunțe la garanțiile anglo-franceze, să treacă în tabăra Germaniei și să-i aducă la guvernarea României pe legionari. Regele nu s-a pierdut cu firea în fața acestor presiuni foarte mari. Nu s-a arătat foarte impresionat de dezvoltarea economică, fără să manifeste nici dezinteres. A răspuns diplomatic, calm și a promis că va reflecta asupra tuturor problemelor ridicate de partea germană. Hitler a fost deranjat de poziția lui Carol al II-lea. În toate timpurile, puterile nu agreează șefii de state mici și mijlocii care se manifestă demn. Marilor puteri la plac slugarnicii. Ca urmare, Hitler i-a declarat frontal regelui: „Știți, Sire, pentru mine nu există decât un singur dictator al României, și acesta este Codreanu”. La plecarea din Germania, în apropiere frontierei dintre Bavaria și Austria, trenul regal român a fost tras pe o linie înfundată, într-o pădure, înconjurat de forțe SS, cu pistoalele mitralieră în poziție de tragere. Suita regală a fost convinsă că Hitler a ordonat asasinarea regelui României, în scopul preluării controlului asupra țării. Era perioada asasinatelor politice în Europa. Chiar și cumnatul lui Carol al II-lea, regele Iugoslaviei, Alexandru, fusese asasinat la Marsilia, împreună u ministrul francez de Externe, Louis Barthou (1934). Abia după șase ore, trenului i s-a dat liber de plecare și suita a răsuflat ușurată. Regele nu și-a pierdut nici o clipă cumpătul, dar gestul germanilor l-a deranjat tare. Pe parcursul călătoriei regele s-a decis să ordone asasinarea liderilor legionari aflați în detenție la Râmnicu-Sărat, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu.

Pe parcursul negocierilor tratatului, a fost de o uriașă importanță un fapt de asemenea destul de puțin analizat în ultimele șapte decenii: șeful delegației germane, Helmut Wohlthat, a cerut o poziție comercială privilegiată pentru Germania, în schimbul căreia guvernul de la Berlin garanta frontierele României. A fost ultima șansă de salvare a României Mari, în condițiile în care Uniunea Sovietică făcea mari presiuni pentru reocuparea Basarabiei, Ungaria pentru Transilvania, iar Bulgaria pentru Dobrogea, iar Banatul putea fi oricând revendicat de sârbi. Guvernul României și regele au „jucat la două capete” și, dorind să mențină linia pro-occidentală, au pierdut uriașa șansă a garanțiilor germane. Trebuie menționat că, la acea oră, existau o serie de politicieni ș cercuri economice din România, mai ales evreiești și sub influență evreiască, care se manifestau neîncrezătoare în garanțiile pe care le oferea Germania, zădărnicind demersurile pe această linie. Până la 23 martie 1939, când a fost semnat Tratatul economic româno-german, Berlinul și-a asigurat promovarea intereselor sale prin acel document, dar România nu a primit garanții teritoriale, pentru că nu a vrut să renunțe la garanțiile anglo-franceze, care erau pur teoretice și care nu au produs efectele benefice așteptate, fapt care era deja evident, din acel moment istoric. Evenimentele din China, Etiopia, Austria și Cehoslovacia, dovediseră că Franța și Anglia nu erau decise, nu erau capabile și nu doreau să opună rezistență politicii expansioniste a Germaniei, Italiei și Japoniei. Dacă Franța și Anglia nu s-au implicat decisiv diplomatic și militar pentru a nu permite intrarea unor state est-europene în sfera de influență germană, ele nici nu le-au asistat financiar și nu le-au înarmat, ceea ce confirmă cele afirmate anterior, o dată în plus. O altă cauză pentru care Marea Britanie și Franța tolerau acțiunile germane de penetrare în centrul și în sud-estul Europei a fost convingerea că guvernările antigermane din aceste regiuni se vor opune, ceea ce va crea Germaniei dificultăți în această zonă, iar în caz de război regiunea va fi și ea teatru de operații, împotriva voinței Berlinului, ale căror interese economice vor fi afectate. Astfel, după strategia occidentală, presiunea germană asupra Franței și Marii Britanii ar fi fost mult diminuată.

O altă motivație a toleranței occidentale față de acțiunile Germaniei în centrul și în estul Europei era impresia că dispariția Imperiului austro-ungar, în 1918, a creat un vid care trebuia umplut, iar puterea care-l putea umple cel mai bine era Germania.

După semnarea tratatului economic cu Germania, susținătorii liniei politice filo-occidentale au influențat guvernul României să semneze tratate economice și cu Franța (31 martie 1939) și cu Marea Britanie (11 mai 1939). Garanțiile anglo-franceze, acordate României, Poloniei și Greciei, au creat doar speranțe în rândul unor cercuri politice și ale opiniei publice că se va putea contracara amenințarea germană și se va putea crea un front de rezistență antigerman în Balcani. Încurajări pe această linie ofereau și negocierile anglo-franco-sovietice (aprilie-august 1939), care vor fi și ele întrerupte cu o zi înaintea semnării Tratatului Molotov-Ribbentrop (23 august 1939). În primăvara și în vara anului 1939, diplomația românească a sondat Parisul și Londra pentru a cunoaște cum vedeau cele două state occidentale în care ea își mai punea o parte din speranțe, problema garanțiilor. De la Londra a reieșit cu claritate că Marea Britanie garanta României independența, nu și integritatea teritorială. Evitând să garanteze statu-quo-ul teritorial, garanțiile occidentale încurajau practic revendicările teritoriale ale Ungariei și Bulgariei față de România. Garanțiile urmăreau menținerea păcii, deci nu permiteau ca prin forța armelor să aibă loc schimbări de frontiere. Orice alte „aranjamente” politico-diplomatice ale Germaniei, Italiei sau Ungariei, nu aveau ca efect declanșarea acțiunilor rezultate din obligațiile statelor garante.

Este de menționat că această abordare de „pericol” german, la care ne-am referit și noi și care este de găsit în majoritatea lucrărilor de specialitate, scrise în perioada regimurilor politice controlate de învingătorii Germaniei în război, aparține cercurilor regale și guvernamentale din România. Opoziția de dreapta, cu deosebire Mișcarea Legionară, vedea altfel situația internațională a României. Mișcarea Legionară era cea mai puternică mișcare națională românească în preajma celui de al doilea război mondial. Ea avea o mare aderență populară. Avea elite intelectuale deosebite. Avea de partea ei majoritatea zdrobitoare a tineretului între 14 și 20 ani, care nu votase încă, în noiembrie 1937 și se afla pe un evident trend ascendent. Legionarii considerau că relația României cu Germania era cea mai importantă pentru țară, asigurându-i o dezvoltare rapidă. Ei considerau că politica promovată de Germania, cea mai mare putere economică a Europei, este cea care sprijină dezvoltarea națiunii, a culturii și a civilizației tradiționale a poporului și cea care putea scoate țara de sub controlul acoperit al rețelei internaționale evreiești, țesută cu atâta grijă, timp îndelungat și susținută, din interese străine națiunii, de camarila regală și de guvernele aservite regelui, inclusiv de cel al tinerilor liberali, conduși de Gheorghe Tătărescu. Legionarii sprijineau alianța cu Germania, de pe picior de parteneriat egal, nu de aservire a României față de guvernul de la Berlin. Sprijinitoare ale relației cu Germania erau și minoritățile maghiară (aprox. 1,5 milioane locuitori) și germană (aprox. 800.000 locuitori). Evreii și minoritățile slave sprijineau relațiile României cu Franța și Marea Britanie. Astăzi, într-o abordare științifică, dezbrăcată de orice înclinație politică, nu se poate vorbi despre un interes național românesc mai mare pentru alianța cu Franța și Marea Britanie, decât pentru cea cu Germania. Dacă din punct de vedere politic dimensiunea interesului național față de una sau alta dintre taberele europene este discutabilă, este cert că, din punct de vedere economic și al politicii naționale a românilor, alianța cu Germania oferea perspective mai bune. Credem că timpul a clarificat ideea că regimurile auto-intitulate „democratice”, au și ele tarele lor, astfel că argumentele legate de superioritatea regimului „democratic” francez sau britanic față de cel național-socialist german, au o mare doză de propagandă politică. Fiecare din cele două forme de guvernare avea avantajele și dezavantajele lui. În această apreciere, desigur nu luăm în calcul aspectele legate de violențele din timpul războiului mondial, când ambele tabere au comis orori împotriva adversarilor.

Tratatele economice ale României cu Franța și Anglia au produs efecte minore în viața economică a României, spre deosebire de tratatul economic cu Germania, care a catalizat mult relațiile economice bilaterale. Germania a fost un partener economic serios al României. Chiar și în timpul războiului, când Germania nu a mai avut bani lichizi, ea a achitat în aur, iar când nu a mai avut nici aur și s-au acumulat datorii mari, mareșalul Antonescu a oprit anumite livrări de produse, până la o viitoare achitare a datoriilor. Totuși, s-au acumulat și datorii mari ale Germaniei, dat fiind volumul uriaș de livrări de produse românești și criza generală europeană datorată războiului. Astfel s-a ajuns ca unele produse destinate Germaniei și care nu au fost livrate, să fie găsite depozitate de armata sovietică și confiscate, ca și pradă de război. Datoriile Germaniei rămase neachitate față de România au provenit din anii 1943 și 1944. Evenimentele de la 23 august, au întrerupt plățile.

Tratatul economic româno-german a produs efecte și în sensul că a devenit o bază juridică pentru alte astfel de tratate ale Germaniei cu state central și sud-est europene.

Conferința de la München a fost urmată de cereri ale României și Cehoslovaciei, adresate puterilor semnatare ale Acordului de la München, prin care se solicitau garanții teritoriale pentru ceea ce mai rămăsese din Cehoslovacia. Guvernul britanic le-a respins, fiind prioritar preocupat de lărgirea colaborării industriale și bancare cu Germania. Franța nu promova inițiative care nu erau în concordanță cu interesele britanice. Înțelegerea puterilor în dauna statelor mici și mijlocii a fost mereu o constantă a politicii continentale. Așa după cum s-a mai arătat în prezenta lucrare, o situație similară s-a întâmplat cu statele Micii Înțelegeri și după Acordul din Malta (2-3 decembrie 1989), doar că, în cazul Cehoslovaciei, dezmembrarea s-a făcut cu complicitatea unor factori politici interni, cu deosebire din rândul minorităților naționale, aduși la putere cu sprijinul unor servicii de informații străine, cu prilejul „revoluției de catifea”.

Pentru guvernul german era o certitudine faptul că o Cehoslovacie liberă, chiar și fără o importantă parte a Boemiei, va fi o sursă permanentă de insecuritate. În orice clipă ar fi putut primi sprijin din partea inamicilor Germaniei, ar fi putut revendica teritoriile care i-au aparținut în istorie, indiferent de etnia locuitorilor acestora. Acesta era motivul pentru care, încă din primăvara anului 1938, Hitler declarase că Cehoslovacia trebuia distrusă. La 15 martie 1939, armata germană a invadat Cehoslovacia și a ocupat Praga. Conducerea statului, în frunte cu președintele Edouard Benes, s-a refugiat la Londra, rămânând în exil, până la sfârșitul celui de al doilea război mondial. Dezmembrarea Cehoslovaciei și ocuparea militară a ei, fără nici un fel de opoziție din partea altor puteri europene, a reprezentat începutul perioadei în care Germania acționa cu libertate totală, în forță, pentru preluarea controlului asupra întregului continent. Trebuie remarcat un fapt, mereu trecut sub tăcere, în cei peste 70 de ani care au trecut de la acele evenimente. O mare parte a popoarelor europene (procentul este greu de cuantificat) au agreat dominația germană asupra continentului, după unele păreri, discutabile și ele, într-un procent mai mare decât au agreat europenii dominația americană, ulterior celui de al doilea război mondial. Desigur, în lipsa unei cercetări științifice pe această temă, acest comentariu poate fi interpretat ca fiind o simplă supoziție, sau chiar o speculație.

După 15 martie 1939, guvernul britanic, prin vocea premierului Neville Chamberlain, a dezavuat acțiunea militară germană și ocuparea unei părți a Cehoslovaciei, precizând însă că acea declarație nu reprezintă garantarea frontierelor teritoriilor rămase Cehoslovaciei și nici o garantare a statu-quo-ului. Marea Britanie accepta să coopereze politic cu statele amenințate, dar în afara cazurilor în care ar fi fost implicată și Uniunea Sovietică. Această poziție britanică, lăsa totalmente fără sprijin cel puțin România, Polonia, Finlanda și țările baltice.

După rezolvarea, din punctul german de vedere, a problemei Cehoslovaciei, ministrul de Externe, Joachim von Ribbentrop, a cerut guvernului polonez să înceapă negocieri cu Germania privitoare la: 1) modificarea statutului orașului liber Danzing (Gdansk); 2) stabilirea traseului unei căi ferate și a unei autostrăzi, cu caracter extrateritorial, care să lege Germania de Danzing; 3) rectificarea frontierei de stat în regiunea Oderberg și 4) precizarea poziției politice a Poloniei față de axa Roma-Tokyo-Berlin. Începea o nouă etapă din efortul Germaniei pentru controlul asupra întregii Europe.

În ciuda resentimentelor față de comunism și față de Uniunea Sovietică, din dorința de a stopa influența germană în România, guvernanții de la București au ajuns să fie dispuși să colaboreze militar și cu guvernul de la Kremlin. Această poziție este și rezultatul dorinței de menținere la putere, în condițiile în care era cunoscut că germanii sprijineau Mișcarea Legionară pentru guvernarea României. Este deci de observat și această politică de rămânere la putere „cu orice preț”, care făcea ca interesul național să fie văzut ca fiind cel al interesului de grup. Argumentele economice și naționale românești, oferite de Germania și de legionari, nu erau acceptate de guvernul de centru de la București. Acest lucru va cataliza prăbușirea României Mari și a puterii politice care a guvernat România interbelică. Atitudinea antidemocratică a regelui și a partidelor istorice, influențate de Franța și de Marea Britanie, a contribuit decisiv la ruptura totală a clasei politice românești, prin eliminarea legionarilor și comuniștilor din viața politică a țării, radicalizând cele două mișcări politice. Urmările au fost catastrofale.

Pe de altă parte, din punct de vedere diplomatic, privit din perspectivă istorică, Pactul de neagresiune al României cu Uniunea Sovietică, pe care și l-au propus ca obiectiv guvernanții de la București, în vara anului 1939, nu ar fi fost de rău augur.

La 3 aprilie 1939, a fost finalizat la Berlin „Planul alb”. Acesta prevedea atacarea Poloniei de către Germania, până la 1 septembrie 1939. Marea Britanie, în calitate de putere garantă a Poloniei, a încercat să determine Germania să accepte ca orice modificare ce se va aduce frontierei de stat cu Polonia, să se facă pe cale pașnică.

În perioada aprilie-august 1939, au avut loc negocieri franco-anglo-sovietice, care urmăreau încheierea unei înțelegeri politice și a unei convenții militare de ajutor reciproc. În vederea atingerii acestor două obiective, s-a avut în vedere încheierea unui pact de asistență mutuală între parteneri și acordarea de garanții pentru statele care aveau frontiere comune cu Uniunea Sovietică, din partea celor trei state aflate în negocieri. Din punct de vedere militar, acordurile urmăreau să stabilească cu precizie natura și volumul ajutorului reciproc în caz de agresare a oricăreia dintre țările cărora li se ofereau garanții. România a sperat în succesul acestor negocieri. Ministrul român de Externe, Grigore Gafencu, i-a declarat adjunctului comisarului sovietic pentru Afaceri externe, Vladimir Potemkin, că România se va plasa în tabăra creată de alianța puterilor occidentale cu Uniunea Sovietică. Negocierile s-au purtat cu reținere, datorită intereselor diferite ale celor trei state. Uniunea Sovietică avea numeroase motive de nemulțumire, din punctul ei de vedere, față de tratamentul care i se aplicase în trecut, în primii ani de bolșevism. Fusese agresată de Marea Britanie și Franța, după primul război mondial, fusese supusă embargoului, ulterior fusese ignorată (la Conferința de la München nu fusese invitată), iar în momentul în care Germania ajunsese în situația de a prelua controlul asupra unei mari părți a Europei, i se cerea sprijinul și garanții pentru state care-i fuseseră ostile, sau care chiar o agresaseră, cum a fost cazul Poloniei. La Kremlin, exista un puternic curent care se pronunța în favoarea unei alianțe cu Germania, față de care Uniunea Sovietică avea mai multe interese de natură economică, tehnologică și de înarmare. În plus, Germania nu a fost ostilă regimului bolșevic, chiar dacă în doctrina Partidului Național Socialist, aflat la putere în Germania, bolșevismul nu era acceptat. Sovieticii considerau aceste negocieri ca fiind doar o tatonare a Franței și a Marii Britanii și o încercare a lor de a înrăutăți relațiile sovieto-germane. În Marea Britanie, premierul Chamberlain privea aceste negocieri cu răceală și dezinteres. Ca urmare, ele au eșuat, iar Uniunea Sovietică a finalizat cu succes, din punctul ei și al Germaniei de vedere, Tratatul Molotov-Ribbentrop.

Discuțiile pentru semnarea acestui tratat, au început în 19 august 1939, când Viaceslav Molotov l-a sfătuit insistent pe Stalin să semneze tratatul proiectat cu Germania și să-i abandoneze pe occidentali. A urmat o discuție între Molotov și ambasadorul Germaniei, von Schulenburg, prin care se confirma că Stalin acceptă condițiile Berlinului, solicitându-se prezența ministrului german de Externe, von Ribbentrop, la Moscova, în 23 august 1939. În 22 august 1939, tratativele anglo-franco-sovietice, care se desfășurau la Moscova, au eșuat.

Tratatul sovieto-german a surprins lumea politică și diplomatică internațională, inclusiv România. Despre anexa lui secretă s-a aflat mult mai târziu, după război. La numai două zile, Bucureștiul a anunțat că în cazul unui război germano-polon, România va rămâne neutră, chiar dacă Franța și Anglia vor intra în război. Această poziție a fost adoptată și după schimbarea regimului politic în România, astfel că, la 6 septembrie 1940, conducătorul statului român, Ion Antonescu, a declarat România neutră. Totuși, în baza Tratatului româno-polon din 1921, România și-a deschis frontierele pentru numeroșii refugiați polonezi, pentru guvernul Poloniei și pentru tezaurul său. Mulți dintre refugiați erau evrei aflați în pericol de a fi internați în lagăre. Tezaurul Poloniei a fost dus la Constanța și îmbarcat pe un distrugător britanic, cu destinația S.U.A., cu riscurile pe care le presupunea prezența în zonă a unui număr mare de agenți ai Gestapo și ai Abwehr. De asemenea, România a permis adăpostul și apoi tranzitul a 80.000 de soldați polonezi, care vor servi ulterior în campaniile împotriva Germaniei, viitoarea noastră aliată. Polonia era într-o situație foarte grea, agresată atât de Germania, cât și de Uniunea Sovietică. Ea avea de gravitat între două opțiuni, constatând că sub stăpânire germană își pierd independența, iar sub stăpânire sovietică își pierd sufletul.

Neutralitatea României a convenit și Marii Britanii, scutită de responsabilitatea garanțiilor oferite București-ului. Lordul Halifax nota că: „…Rusia, Ungaria și Bulgaria… toate doresc părți din teritoriul României. Dacă România declară război uneia dintre cele trei țări (Germania, Uniunea Sovietică sau Polonia n.a.), guvernul Majestății Sale, pentru evitarea unei victorii facile pentru Germania, pe seama acestei țări, ar trebui să-i acorde asistență, în baza garanțiilor deja acordate…” Teama României față de un atac sovietic a crescut mult după 17 septembrie 1939, ziua în care Armata Roșie a invadat Polonia ocupându-i regiunile estice și realizând, alături de Germania, a patra împărțire a Poloniei. Intrarea Armatei Roșii în Polonia a făcut ca principalul pericol pentru România să devină cel sovietic. Guvernanții români și opinia publică din țară nu cunoșteau dimensiunea pericolului sovietic, respectiv nu cunoșteau fraza de la punctul 3 din Anexa secretă a Tratatului Molotov-Ribbentrop, care preciza că: „…Cu privire la Europa Sud-estică, partea sovietică accentuează interesul pe care îl manifestă față de Basarabia. Partea germană, își declară dezinteresul politic total față de aceste teritorii…” La 27 septembrie 1939, în biroul lui Stalin, Joachim von Ribbentrop a semnat un Protocol care: 1) stabilea frontiera secretă dintre sferele de influență ale celor două țări din Polonia, delimitată de râurile Pissa, Narev, Vistula și San; 2) în schimbul districtului Varșovia și a Lublin-ului, Germania „despăgubea” Uniunea Sovietică cedându-i Lituania, care fusese în zona germană de interese și regiunea Lwow-ului. La reîntoarcerea de la Kremlin, Ribbentrop a declarat că s-a simțit foarte bine în biroul lui Stalin, ca între vechi camarazi de partid. În 24 august 1939, Hitler i-a scris lui Mussollini că avea „mâinile libere” în Est, astfel că putea declanșa războiul în Vest. Germania și Uniunea Sovietică făcuseră un schimb de teritorii și împărțiseră din nou Polonia între ele. Roata istoriei ajunsese din nou în locul în care se mai găsise și la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

După încheierea Tratatului Molotov-Ribbentrop, diplomația României a încercat să negocieze cu Ungaria un pact de neagresiune.

Marea Britanie și Franța, care au declarat război Germaniei, s-au văzut în situația de a putea aproviziona sau a interveni în Polonia doar pe ruta românească. Anglia a preconizat trimiterea de distrugătoare în Marea Neagră, care să navigheze sub pavilion românesc, ceea ce expunea România represaliilor germane și chiar sovietice.

România Mare a rămas neagresată până în iunie 1940, când va intra într-o cavalcadă de atacuri diplomatico-militare, care vor conduce la dezmembrarea ei. Perioada de câteva luni de liniște de după semnarea Tratatului Molotov-Ribbentrop s-a datorat implicării Uniunii Sovietice în atacul asupra Finlandei și faptului că Franța a fost ocupată și scoasă din joc numai la jumătatea lui iunie 1940.

Conflictul din România generat de opoziția față de Mișcarea Legionară

Prăbușirea Franței, la jumătatea lui iunie 1940, a conștientizat societatea românească de faptul că se producea o mare cotitură în relațiile internaționale. Același sentiment, dar la cote mai reduse, a stăpânit clasa politică din România și în secolul al XIX-lea, după înfrângerea Franței de către Germania, în războiul din anii 1870-1871.

Regele Carol al II-lea care era atașat de Franța și de Anglia, conducând înconjurat de o plutocrație evreiască (amanta și camarila), nu agrea Germania și regimurile de dreapta. El însuși decapitase Mișcarea Legionară, prin crime odioase, fără să țină cont de caracterul ei național și de masă, care, pentru un suveran, ar fi trebuit să fie argumente decisive. Aceste crime au compromis total regimul politic aflat la putere. În noiembrie 1937, dreapta a câștigat alegerile și partidul legionar a devenit al doilea partid ca mărime din România, sub denumirea „Totul pentru țară”. Nici în această situație regele nu le-a dat legionarilor guvernarea. A fost un nou exemplu care a dovedit că sistemul politic nu era unul democratic, iar regele nu era un arbitru corect al vieții politice, deși străbunul său, Carol I, a fost adus în România tocmai pentru ca monarhia întemeiată atunci să fie un arbitru corect al vieții politice. După alegerile din noiembrie 1937, regele a înțeles că, în viitor, nu-i va mai putea opri pe legionari să câștige puterea prin alegeri. Erau din ce în ce mai mulți, iar tineretul care urma să voteze la finele mandatului care începea era în majoritate zdrobitoare simpatizant legionar. Acesta a fost principalul motiv al instaurării dictaturii regale și al desființării partidelor politice. Presiunea germană, însă, l-a determinat pe Carol să mimeze liniile politice la modă în Europa timpului: un singur partid, deposedarea evreilor de averile obținute prin mijloace îndoielnice, măsuri împotriva evreilor care pătrunseseră ilegal în România etc. Cu toate aceste măsuri, el nu s-a făcut agreat și nici acceptat de către Hitler. Știa acest lucru și căuta doar să câștige timp.

Recrudescența mișcării iudeo-comuniste internaționale, în perioada interbelică, cu succesele ei politice remarcabile, mai ales în Uniunea Sovietică, a condus la contra-reacții, respectiv la dezvoltarea pe măsură a mișcării politice de dreapta în întreaga Europă. Mișcarea europeană de dreapta era conștientă de succesele bolșevicilor și de faptul că ei puteau aduce un viitor mai bun pentru popoare, astfel că ea a dorit să vină cu o ofertă superioară. În atari condiții, regimul „democratic”, reprezentat de partidele purtătoare ale intereselor de sistem, nu mai avea șanse într-o luptă politică dreaptă cu o mișcare națională foarte largă și, pentru a se menține la putere, a apelat la mijloace nedemocratice, inclusiv la crime odioase. De aceea, privit în perspectivă istorică, regimul pluripartidist nu și-a dovedit superioaritatea pe care a clamat-o și o clamează și astăzi. Faptul că sistemul pluripartidist a reușit să promoveze o propagandă superioară propagandei celorlalte două direcții politice, de dreapta și de stânga, nu poate să înlocuiască nici lipsa democrației autentice și nici marile tare ale sale.

În România, adevăratul părinte al dreptei interbelice a fost profesorul universitar A.C. Cuza, unul dintre cei mai renumiți juriști ai României, decanul Facultății de Drept din Iași. Unul dintre studenții lui, Corneliu Codreanu, avea să devină liderul celei mai mari mișcări de dreapta din istoria României, Mișcarea Legionară.

După părerea noastră, ca și a altor cercetători, fenomenul legionar nu a fost îndeajuns cercetat cu obiectivitate. Toate regimurile politice care au urmat legionarilor le-au fost ostile și s-au temut de ei. Multe documente care îi priveau pe legionari au fost fie sustrase (ex.: consilierii sovietici, autoritățile române, dar nu numai), fie ascunse cercetătorilor și opiniei publice.

În primăvara anului 1919, în plină recrudescență a bolșevismului, în pădurea Dobrina, la inițiativa lui Corneliu Codreanu, a luat ființă Legiunea Arhanghelului Mihail. Ulterior, această organizație a fost numită și Mișcarea Legionară sau Garda de Fier. Organizația și-a propus să lupte împotriva comunismului și a susținătorilor lui, evreii. Conștiința publică a timpului, de la toate nivelurile, asimila pe evrei comunismului. Cu toate acestea, Corneliu Codreanu și-a propus discernământ și echilibru în problema evreiască. El a subliniat: „Să nu vadă nimeni în noi niște asupritori de evrei sau niște mâncători de jidani din ură religioasă…Minoritățile conlocuitoare urmează să se bucure de toate drepturile în măsura loialității de care vor da dovadă față de Statul Român…”

În anul 1920, când Mussolini a lansat sintagma totalitarism, în România, prințul moștenitor Carol a dorit să creeze o mișcare de dreapta, cu care să-și promoveze interesele politice și pe care să o controleze și după ce va fi ajuns monarh. Dorea să fie un tribun al tineretului și rege al României. Mișcarea era însă deja creată de Corneliu Codreanu. Acesta avea o înfățișare și o carismă la fel de mare cu a prințului Carol, care era încă necompromis, dacă nu, mai mare. Și după asasinare, Corneliu Codreanu a rămas în conștiința publică un personaj care reprezenta contraponderea la politica lui Carol al II-lea. Popularitatea sa era foarte mare. În anul 1925, când era departe de a atinge culmea carierei, după verdictul instanței de judecată care l-a judecat pentru uciderea prefectului poliției de Iași, Constantin Manciu, dând sentința de legitimă apărare, cortegiul susținătorilor săi, care au demonstrat exprimându-și satisfacția pentru sentința pronunțată, în număr de aprox. 100.000, s-a întins pe 5 km lungime. Filmul acestui alai a fost distrus de guvernanții timpului, fiind socotit periculos pentru ordinea și autoritatea publică. Corneliu Codreanu studiase dreptul la Iași și în Franța. Nu l-a practicat, fiind mulți ani închis în diverse temnițe. În conștiința publică a generației sale a rămas ca un om sobru, mare patriot, cu o ținută impunătoare: înalt, îmbrăcat în costum românesc alb, cu căciulă brumărie, călare pe un cal alb. Codreanu a fost socotit de dreapta europeană un naționalist mistic. El nu a promovat doctrina fascistă așa cum se născuse ea în Italia și cum o preluase Hitler, cu unele modificări ideologice. Codreanu nu era un „soldat al noii ordini” fasciste. Pentru Codreanu, poporul român însemna unitatea românilor în viață, cu cei care încă nu s-au născut și cu sufletele celor morți. Statul trebuia să fie doar un veșmânt înfășurat în jurul națiunii. El dorea să creeze omul nou de care România ducea lipsă pentru ca ea să aparțină românilor, adică tuturor celor de origine română. Ideile lui l-au inspirat, în parte, câteva decenii mai târziu, pe Nicolae Ceaușescu. Pe baza acestei linii politice, Codreanu s-a pronunțat împotriva dominației societății de către evrei și a combătut sistemul parlamentar al partidelor, de esență liberal-occidentală, care nu era, după părerea lui, corespunzătoare intereselor României. S-a pronunțat totdeauna pentru libertatea și drepturile țăranilor. În anul 1927, inspirat de icoana Arhanghelului Mihail din paraclisul închisorii Văcărești, unde a fost închis, Codreanu a înființat Legiunea Arhanghelului Mihail, o formațiune fără program politic, care a reprezentat o școală a formării caracterelor, o școală de educație morală, națională românească și religioasă. Baza legiunii o constituia cuibul. În cadrul cuibului, legionarii erau educați să abandoneze grijile personale și să-și închine gândurile României și celor șase postulate: Disciplină, Muncă, Tăcere, Educație, Iubire și Onoare. Inițial, selecția pentru legiune a fost foarte severă. Din 20 de candidați, era primit doar unul. Cei acceptați făceau un stagiu de trei ani înainte de a fi primiți. Astfel, mișcarea a ajuns să cuprindă elite, iar în anul 1930, când a devenit Garda de Fier, era mult superioară, din multe puncte de vedere, celorlalte partide, inclusiv celor cu tradiție mare.

În toamna anului 1933, înaintea campaniei electorale, omul politic liberal I.Gh. Duca a făcut o vizită în Franța. A avut întâlniri cu importanți masoni și cu politicieni socialiști. El însuși era mason. Cu acest prilej, i s-a cerut să primească în România 60.000 de familii de comuniști evrei, aflați în curs de expulzare din Germania național-socialistă și să le dea cetățenia română. De asemenea, i s-a cerut să scoată Mișcarea Legionară în afara legii. În schimbul acestor acțiuni politice urma să primească sprijinul decisiv din partea autorităților franceze pentru a deveni prim-ministru. I.Gh. Duca a promis că se va conforma și a fost numit prim ministru de rege. Printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniștri, ilegală, din 10 decembrie 1933, el a scos Mișcarea Legionară în afara legii, cu toate că ea fusese recunoscută de Curtea Constituțională a României. Duca a mai dispus și arestarea a 18.000 de legionari. A fost un abuz de putere colosal, el singur compromițând regimul politic al întregii epoci, autointitulat „democratic”. Un număr de 12.000 de legionari au fost băgați în pușcării și în lagăre, fără nici un fel de judecată. Garda de Fier intrase în lupta politică cu proiectul de a câștiga conducerea politică prin mijloace democratice și se vedea eliminată din joc prin mijloace banditești, de către o clasă conducătoare coruptă, nedemocratică și aservită intereselor oculte internaționale.

Unii cercetători au trecut ușor cu vederea faptul, puțin subliniat în lucrări, că interzicerea Mișcării Legionare s-a produs la câteva zile după ce, la 1 decembrie 1933, regele Carol al II-lea a fost proclamat Mare Protector al Marii Loje Naționale a Masoneriei, la cel de al 53-lea Convent anual. Cu acest prilej s-a cerut tuturor masonilor să facă „un zid de nepătruns în jurul Majestății Sale…așa încât el să poată, în liniște, lucra la propășirea statului și a țării”. Desigur, însă, această „propășire a statului și a țării” era văzută în conformitate cu interesele masoneriei, care corespundeau cu interesele internaționale ale evreimii, nu cu interesele românilor, care erau de cele mai multe ori diferite.

Rămași fără mijloace legale de acțiune, legionarii au apelat la ultima soluție și l-au asasinat pe I.Gh. Duca, pe care îl considerau un trădător de țară și popor. Asasinarea lui I.Gh. Duca, încă neelucidată în totalitate, a fost opera unor fanatici disperați de lipsa de șanse corecte în lupa politică. Asasinarea lui I.Gh. Duca a stopat proiectul împământenirii celor 60.000 de familii de evrei comuniști din Germania. Codreanu și alți 40 de capi legionari au fost declarați răspunzătorii morali de moartea lui I.Gh. Duca. Codreanu s-a ascuns. El nu a fost găsit, iar ulterior, o instanță l-a achitat de acuzația de complicitate la crimă, pentru care nu s-a găsit niciodată nici o probă, în ciuda marilor eforturi depuse în acest sens de numeroșii dușmani ai legionarilor și de autorități.

După venirea la putere a lui Hitler, Carol a urmat sfatul Elenei Lupescu de a se împăca cu Codreanu. Ei s-au întâlnit în casa industriașului Nicolae Malaxa. Carol i-a propus să împartă amândoi conducerea Gărzii de Fier. Codreanu s-a opus sub motivația declarată cu franchețe că Garda nu acceptă corupția și abuzurile regimului carlist. Ca urmare, ruptura dintre cei doi s-a adâncit.

Gelozia lui Carol al II-lea pe succesele Gărzii de Fier și pe gloria lui Corneliu Codreanu au atins un punct culminant cu ocazia aducerii în România a trupurilor neînsuflețite ale luptătorilor Ion Moța și Vasile Marin, morți în lupta împotriva comuniștilor, în războiul civil din Spania. Zeci de mii de oameni au primit cortegiul în triumf. După acest moment, regele s-a decis să lovească din nou Legiunea. Codreanu a fost arestat pentru șase luni, sub învinuirea de defăimare a fostului prim-ministru Nicolae Iorga. Au urmat o serie de înscenări în urma cărora Codreanu a fost trimis în judecată sub acuzația de înaltă trădare. Proba era una singură, greu credibilă, mai târziu dovedită ca fiind falsă, respectiv o scrisoare găsită la un croitor, adresată de Codreanu unor prieteni, din care rezulta legătura lui Codreanu cu serviciul secret german și intenția căpitanului de a se ralia Axei, în 24 de ore de la ajungerea la putere. O serie de personalități militare, ca generalul Ion Antonescu, oameni de știință, clerici, inclusiv adversari politici ai Gărzii de Fier, au infirmat acuzația și au considerat-o absurdă. Cu toate acestea, Codreanu a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică. În noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, din ordinul regelui, a avut loc asasinarea lui Codreanu și a încă 13 de lideri ai Gărzii de Fier. Ei au fost ridicați din lagărul de la Râmnicu-Sărat, sub motivația de a fi mutați la închisoarea Jilava. Pe drum, în pădurea Tâncăbești, toți cei 14 legionari au fost strangulați și apoi împușcați, fiecare de către câte un jandarm. Cadavrele au fost duse și aruncate într-o groapă comună din închisoarea Jilava, peste care s-a turnat acid sulfuric, iar apoi s-a așezat o uriașă placă de beton. A urmat întemnițarea multor mii de legionari și alte măsuri foarte dure, luate în afara legilor în vigoare la acea dată, majoritatea în timpul guvernării lui Armand Călinescu, dar și după aceea. Nu putem să nu remarcăm faptul că reprezentanții partidelor istorice, care s-au prezentat în toate timpurile ca fiind democratice și apărătoare a valorilor umaniste, au asistat în tăcere la aceste crime, acceptându-le cel puțin prin tăcere. Oficial, s-a anunțat că cei 14 legionari au fost împușcați în timp ce încercau să evadeze. Ministrul de Interne, Armand Călinescu, cel care a pus în aplicare ordinul regelui, a fost avansat ca prim-ministru al țării. Toate acuzațiile împotriva lui Codreanu au fost demontate și nu s-au validat în timp. Cercetările atente făcute în timpul regimurilor carlist, antonescian și comunist, nu au dus la descoperirea vreunei probe incriminante, cu excepția falsului dovedit la care ne-am referit.

Asasinatul politic năprasnic ordonat de rege a condus la agravarea situației României, atât în interior, cât și în fața Germaniei. Hitler a considerat acest asasinat drept o ofensă personală. Pentru moment, au fost întrerupte și discuțiile privitoare la tratatul economic. Ele au fost reluate în ianuarie 1939.

Este de remarcat că, în ciuda unei puternice campanii de presă, imaginea lui Codreanu, reputația sa morală, nu a putut fi știrbită la nivelul opiniei publice. El a rămas un simbol a ceea ce ar fi trebuit să fie politicienii de care avea țara nevoie. Codreanu a fost cu adevărat apostolul unei Românii mai bune, pe care și-o doreau majoritatea românilor.

Replica legionarilor s-a dat 10 luni mai târziu, în ziua de 21 septembrie 1939, când un grup de 9 legionari, auto-intitulați Răzbunătorii, l-au asasinat pe prim-ministrul Armand Călinescu, iar apoi au ocupat postul național de radiodifuziune, anunțând întreaga țară că „Am pedepsit pe acela cu a cărui învoire a fost omorât cel mai mare român, Corneliu Zelea Codreanu!” Imediat după această transmisie, cei 9 legionari s-au dus la poliție și s-au predat. Au fost schingiuiți bestial, omorâți, iar trupurile lor au fost atârnate în diverse părți ale orașului București, ca exemplu pentru populație. Imediat după aceea, în toată România, au fost arestați sute de legionari, asasinați și expuși pe străzi pentru a îngrozi pe toți opozanții. În aceste condiții de terorism de stat, de imoralitate și de primitivism, eșecul politic și moral al regimului monarhic românesc, nu poate fi pus la îndoială, chiar și în condițiile importantelor succese obținute de România în timpul regilor Carol I, Ferdinand I și chiar a succeselor economice și culturale din deceniul lui Carol al II-lea.

Transformarea disputei între Uniunea Sovietică și România, privitor la apartenența Basarabiei la România în conflict

Regele arăta o realitate a vieții politice românești: politica dusă pe bază de sentimente, „cu drag” față de Aliați și, completăm noi, cu ură față de Rusia Sovietică și indiferență față de Germania. În aceste situații, eșecurile nu sunt de mirare. Politica României, făcută sentimental, a ocolit interesul uriaș al unor relații foarte bune cu Rusia Sovietică, concepute pentru a conduce la recunoașterea apartenenței Basarabiei la România, recuperarea tezaurului și asigurarea securității la frontierele de est și nord ale țării, dincolo de orice contra-argumente ideologice. Desigur, o cauză a pozițiilor politice românești a constituit-o și faptul că guvernul de la București a fost încurajat (chiar împins) de puterile occidentale pe această linie politică perdantă.

Capitularea Franței în fața armatei germane a înlăturat orice rezerve din partea Moscovei față de o acțiune politico-militară în Basarabia. În vederea realizării ei, Viaceslav Molotov a informat Germania și i-a cerut acordul. În 23 iunie 1940, ambasadorul german în U.R.S.S, Friedrich Werner von Schulenburg, a expediat o telegramă către Ministrul de Externe al Germaniei, raportând despre declarația pe care i-a făcut-o Molotov, în legătură cu soluționarea problemei Basarabiei. Von Schulenburg arăta: „Molotov mi-a făcut azi următoarea declarație: Soluționarea problemei Basarabiei nu mai permite acum nici o amânare. Guvernul sovietic tinde acum, ca și mai înainte, la soluționarea pe cale pașnică, însă este decis să întrebuințeze forța în caz că guvernul român refuză o înțelegere pașnică. Pretenția sovietică se extinde și asupra Bucovinei care are populație ucraineană. Ca temei, Molotov, a indicat faptul că, deși a trecut mult timp de la declarația lui în fața Sovietului Suprem, România n-a întreprins nimic pentru a rezolva problema Basarabiei. De aceea ar trebui acum să se întâmple ceva. Eu am explicat lui Molotov că această hotărâre a guvernului sovietic îmi vine pe neașteptate. Am fost de părere că guvernul sovietic să-și mențină drepturile asupra Basarabiei, drepturi necontestate de noi, dar că pentru realizarea lor să nu dea el însuși impulsul. Aș avea temerea că dificultățile de politică externă ale României, care în prezent ne livrează nouă materii prime în cantități foarte mari, importante pentru război și pentru existență, ar aduce prejudicii intereselor germane. I-am spus lui Molotov că voi raporta imediat guvernului meu și că îl rog să nu întreprindă pași decisivi înainte ca guvernul meu să fi luat atitudine față de intențiile guvernului sovietic. Molotov mi-a promis să aducă la cunoștință guvernului sovietic dorința mea, a accentuat totuși în mod expres că chestiunea este foarte urgentă. Molotov a adăugat că guvernul sovietic contează pe faptul că Germania nu va incomoda acțiunea sovietică, ci o va sprijini. Guvernul sovietic va face totul din partea lui pentru a apăra interesele germane în România.”

Ribbentrop a răspuns în data de 25 iunie 1940, precizând poziția Germaniei, iar răspunsul a fost transmis și Legației Germaniei din București.

„Vă rog să vă prezentați la domnul Molotov și să-i comunicați următoarele :

1) Germania este fidelă acordurilor de la Moscova. Ea este deci dezinteresată de problema Basarabiei. În această regiune trăiesc aproximativ 100.000 de etnici germani. Germania este bine înțeles interesată de soarta acestor etnici germani și așteaptă ca viitorul acestor germani să fie asigurat. Conducerea Reichului ține ca, la timpul potrivit, să facă anumite propuneri conducerii sovietice pentru problema repatrierii acestor germani, analog cu etnicii germani din Volhinia.

2) Pretenția guvernului sovietic asupra Bucovinei este o noutate. Bucovina a fost mai înainte provincia coroanei austriece. De aceea Germania este, în special, interesată de soarta acestor etnici germani.

3) În restul teritoriului român, Germania are puternice interese economice. Acestea cuprind atât zonele petrolifere cât și pământul agrar. Germania este interesată, așa cum am explicat în repetate rânduri guvernului sovietic, ca aceste regiuni să nu devină teatru de război.

4) Pentru o rezolvare a problemei Basarabiei, conducerea Reich-ului este de părere ca, pe tărâmul înțelegerii din partea Uniunii Sovietice, să se facă totul pentru o rezolvare pașnică cu conducerea română în problema Basarabiei. Conducerea Reich-ului ar fi pregătită, în spiritul înțelegerii cu Moscova, să sfătuiască conducerea română pentru o clarificare pașnică a problemei Basarabiei, în sensul rusesc.

Rezumând, rog a se indica clar domnului Molotov, ce interes mare avem ca România să nu devină teatru de război. În această situație suntem de părere ca tratarea problemei să aibă, în limita posibilului, o clarificare în accepția rusească. Am mulțumi conducerii sovietice pentru o comunicare a concepției sale despre tratarea în continuare a chestiunii.”

După o serie de demonstrații de forță militară la granițele de nord și est ale României, Uniunea Sovietică a transmis guvernului român cunoscutele note ultimative. În seara de 26 iunie 1940, la orele 22.00, Molotov l-a invitat la Kremlin pe ministrul României, Gheorghe Davidescu, căruia i-a înmânat o notă ultimativă privind cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei. Gheorghe Davidescu a replicat că „…argumentele inserate în notă sunt cu totul lipsite de temei”. El a ținut un discurs în care a expus „drepturile istorice, etnice și politice” ale unirii Basarabiei cu România, arătând că „…înainte de a ajunge, pentru un secol, sub stăpânirea țarismului, Basarabia a fost cinci secole parte integrantă a patrimoniului românesc”. Privitor la Bucovina, Gheorghe Davidescu a relatat modul cum a fost răpită, prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1775), de către Imperiul habsburgic și a subliniat că această provincie nu a cunoscut niciodată stăpânirea rusească, până în 15 noiembrie 1918, când a hotărât să se unească cu patria-mamă, România. Ministrul român a vorbit despre eforturile României, de 20 de ani, pentru bunele relații de vecinătate cu Uniunea Sovietică și și-a exprimat convingerea că Moscova își dă seama de faptul că o Românie puternică este un factor de stabilitate în zona frontierelor Uniunii Sovietice. Molotov a replicat că, în ceea ce privea Bucovina, era vorba numai de partea de nord a provinciei, locuită în majoritate de populație ucraineană legată de Basarabia și ea reprezenta compensația pentru faptul că România a stăpânit și exploatat 22 de ani Basarabia, provincie a Uniunii Sovietice. Davidescu a spus că termenul de 24 de ore era insuficient pentru ca guvernul României să poată lua o decizie. În cursul discuției, Molotov i-a reproșat apăsat ambasadorului român faptul că, în 1918, când Rusia Sovietică era în mare impas, România a refuzat colaborarea, afirmând că atunci ea ar fi putut obține foarte mult în schimbul a foarte puțin. La ora două noaptea, regele Carol al II-lea a fost informat despre nota ultimativă, după care toate legăturile telefonice dintre Moscova și România au fost întrerupte. În prima parte a zilei de 27 iunie 1940, regele a fost convins că trebuie să reziste în fața presiunii sovietice. Iată ce scria el în jurnal: „Această știre m-a trăsnit ca o lovitură de măciucă și m-a revoltat în cel mai înalt grad. Este un lucru așa de oribil, încât nici o minte românească nu poate să-l conceapă. Oricare ar fi riscurile, părerea mea este că trebuim să rezistăm la astfel de injoncțiuni și să ne ținem la ceea ce am spus atât de des, că dacă vom fi atacați, ne vom apăra”. În schimb, primul ministru Gheorghe Tătărescu se pronunța pentru a ceda în fața Rusiei, iar Ion Gigurtu nu se pronunța în nici un fel. Regele a trecut imediat la acțiune. El i-a informat pe ambasadorii Germaniei și Italiei, ca și pe ambasadorii statelor din Înțelegerea Balcanică. Toți au sfătuit România să accepte cesiunile teritoriale, inclusiv Iugoslavia, singura noastră aliată dintre vecini.

În 27 iunie 1940, ambasadorul României la Berlin l-a contactat pe secretarul de stat german Ernst Weizsäcker, în legătură cu nota ultimativă a guvernului sovietic. Din raportul secretarului de stat german, reiese că ambasadorul fusese abilitat să susțină că România se va opune evacuării Basarabiei.

Apreciem că recomandările de a nu rezista armat, date de Germania României, cel mai important dintre sfătuitorii guvernului de la București, nu erau acordate din perspectivă românească, ci erau conjuncturale. Hitler fusese lăsat de sovietici să atace Polonia, avea din partea lor spatele asigurat în timp ce continua „bătălia Angliei” și dorea pace în zona petroliferă română, cheia energetică a continuării războiului în est și în vest. Cu toate că Ribbentrop a sfătuit pe români să cedeze, unii cercetători sunt de părere că dacă România ar fi încercat să reziste militar, este posibil ca Germania să nu mai fi fost de acord cu mâna liberă dată Moscovei pentru acțiuni militare la vest de Prut, din același motiv al protejării câmpurilor petrolifere, atât din punctul de vedere al posibilei lor distrugeri, cât și din punctul de vedere al preluării controlului lor de către sovietici.

Regele i-a convocat și pe generalii Ioan Ilcuș și Florea Țenescu. Aceștia au fost amândoi de acord că România nu putea rezista pe trei fronturi și armata română va fi distrusă. La ora 12, regele a convocat Consiliul de Coroană, informând asupra situației creată de nota ultimativă sovietică. Imediat s-au conturat două tabere. O tabără sprijinea curentul care se pronunța pentru rezistență cu orice preț și îl avea în frunte pe Nicolae Iorga. Profesorul, care fusese unul dintre educatorii regelui, avea multă influență asupra acestuia. Tabăra din Consiliul de Coroană care se pronunța pentru a ceda în fața presiunilor sovietice l-a avut ca principal susținător pe Constantin Argetoianu. Rezultatul votului a fost: 11 împotriva acceptării și punerii în aplicare a notei, 10 pentru acceptarea ei, patru voturi pentru discuții și o abținere. Toți participanții, cu excepția consilierului regal Ernest Baliff, s-au pronunțat pentru mobilizarea armatei. Regele a votat pentru rezistență în fața presiunii sovietice. El a spus: „în afară de logică, mai există și o morală națională și politică, trebuie rezistat la aceste feluri de injoncțiuni, brutale și nejustificate decât prin forța brutală”. Regele s-a pronunțat pentru apărarea Basarabiei pe teritoriul acesteia, nu la Prut, afirmând că: „…dacă nu o apărăm, absolut nimeni nu ne-o va apăra”. Regele, poate cel mai inteligent și mai abil dintre politicienii români ai momentului, a înțeles că cedarea însemna prăbușirea României Mari. Regele putea să adopte principiul de guvernare potrivit căruia granițele nu se discută, ci se apără. În acel caz însă, cu toate că era o personalitate autoritară, el a respectat obiceiul Casei Regale a României de a consulta clasa politică de vârf și de a-și respecta obligațiile sale constituționale, convocând și lăsând decizia Consiliului de Coroană, deși deținea încă cea mai mare putere în țară și avea încă pârghii de a decide singur, așa cum a procedat când a dispus asasinarea liderilor legionari. Așa procedase și Carol I când a început primul război mondial și România s-a declarat neutră, așa procedase și Ferdinand, când România a intrat în primul război mondial. Și de data aceasta, Consiliul de Coroană s-a pronunțat (cu majoritate la limită) pentru altă variantă decât cea susținută de rege, iar acesta a respectat hotărârea. Deciziile Consiliului de Coroană au avut un impact negativ în ochii opiniei publice și ai armatei, care și-au îndreptat nemulțumirile, în cea mai mare măsură, către rege. Acesta a fost făcut răspunzător de pierderea Basarabiei și Bucovinei de Nord și acest fapt, la care s-au adăugat celelalte pierderi teritoriale, l-a dus la pierderea tronului și la pâinea amară a exilului. Din punctul de vedere al respectării hotărârii Consiliului de Coroană, istoria nu poate face reproșuri regelui. Un motiv al voturilor numeroase pentru cedare a fost, fără îndoială, teama unor magnați ai economiei românești față de perspectiva pierderii prin distrugere a unor întreprinderi și proprietăți agricole din Vechiul Regat, în cazul, foarte probabil, al extinderii operațiunilor militare la vest de Prut.

În aceeași zi, 27 iunie 1940, Viaceslav Molotov a revenit cu o a doua notă, prin care acorda României o prelungire de 12 ore, menționând că, în 28 iunie, Armata Roșie va intra și în decurs de patru zile va ocupa Basarabia și nordul Bucovinei. În seara zilei de 27 iunie, regele a convocat din nou Consiliul de Coroană, comunicând cea de-a doua notă. De data aceasta, în afara regelui, doar șase dintre cei 26 de participanți s-au pronunțat pentru rezistență în fața sovieticilor: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu și Ernest Urdăreanu. În urma acestor situații, guvernul României a hotărât să evacueze Basarabia și nordul Bucovinei și să stabilească linia de rezistență pe Prut.

Răspunsul către Moscova a fost pregătit de Gheorghe Tătărescu, dar pe baza raționamentelor găsite de regele Carol al II-lea. Este important pentru istorie că răspunsul formulat de rege accepta doar evacuarea teritoriilor românești ocupate și nu cedarea lor, sub amenințarea forței de către o mare putere mondială. Cei care s-au pronunțat pentru cedare nu au făcut-o numai din slăbiciune, lașitate, sau interese de apărare a proprietăților. Ei aveau o serie de argumente solide: 1. Armatele aliaților tradiționali ai României (Franța și Anglia) fuseseră înfrânte în vestul Europei, astfel garanțiile lor nu mai operau. De altfel, după cum am mai arătat, garanțiile britanice erau adresate independenței României, nu și integrității ei teritoriale, ceea ce presupunea că era greu de prevăzut că această țară ar fi sărit în ajutorul României. Situația ei din acel moment, când se afla în plin război aerian cu Germania și se aștepta la o invazie germană în insule, nu îi permitea să se angajeze în operațiuni militare în celălalt capăt al continentului; 2. Ministerul Apărării Naționale și Marele Stat Major au raportat că, în caz de război, România nu are material greu și muniție decât pentru trei luni; 3. Sfaturile Germaniei și Italiei, care pot fi interpretate și drept presiuni; 4. Atitudinea amenințătoare a Bulgariei și Ungariei; 5. Lipsa sprijinului aliaților din Înțelegerea Balcanică.

Din documentele diplomatice britanice reiese că Londra avea informații potrivit cărora Marele Stat Major de la București nu intenționa să opună o rezistență dârză, în cazul în care Basarabia ar fi fost atacată. Aceste documente, la care se referă autorul citat, necesită o interpretare profundă și extinsă. Oricum pozițiile diferite față de o eventuală rezistență armată și națională românească în Basarabia, s-au extins și în rândul corpului ofițeresc.

Pierderea Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța nu poate fi pusă pe seama unor erori politice dintr-o perioadă de câteva luni. Ea a fost rezultatul politicii promovate de-a lungul întregii perioade care a urmat revoluției bolșevice și a conjuncturii internaționale nefavorabile. Izolarea internațională a României a fost un factor decisiv. Alergând întreaga perioadă interbelică după relații politice și economice cât mai bune cu Franța și Marea Britanie, România s-a trezit în situația ca deciziile internaționale să aparțină Germaniei și Uniunii Sovietice, iar vecinii noștri, cu excepția Iugoslaviei și Cehoslovaciei, dispărută în anii 1938-1939, să ne fie ostili. Există unii cercetători care au scris și alții, numeroși, care au susținut, că românii au pierdut Basarabia pentru că n-au fost demni de ea.

Notele ultimative sovietice au încălcat toate angajamentele pe care U.R.S.S. și le-a luat anterior, dreptul internațional și morala internațională. Notele ultimative sovietice, adevărate declarații de război, au stat la baza motivației României de intrare în al doilea război mondial alături de Axă. Modul în care a trecut Armata Roșie la ocuparea Basarabiei, cu sprijinul populației evreiești din Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, au reprezentat, fără putință de tăgadă, o agresiune. Regele și guvernul României nu au semnat nici un act cu guvernul sovietic, de recunoaștere a cedării Basarabiei și Bucovinei de Nord, nici atunci și nici mai târziu, nici măcar în perioada ocupației militare sovietice, ca să nu ne mai referim de epoca ceaușistă, când nu se putea pune nici teoretic această problemă. Doar conducătorii „democrați” și „patrioți” ai perioadei post-comuniste au acceptat semnarea Tratatului României cu Ucraina (1997), recunoscând apartenența Bucovinei de Nord și a sudului Basarabiei la această țară.

În teoria relațiilor internaționale, ultimatum, sau notă ultimativă, poate fi interpretată și este interpretată de unii analiști, drept o declarație de război, mai ales când cerințele formulate vizează teritoriul unei națiuni, independența ei, sau alte interese vitale ale statelor. În cazul situației României din anul 1940, această adevărată declarație de război este cu atât mai evidentă, cu cât nota ultimativă a fost urmată de intervenția brutală a armatelor sovietice în provincie. Armata Roșie a pătruns având în prima linie unități de desant și detașamente motorizate de șoc și nu a mai dat răgaz administrației și armatei române să se retragă în ordine, creându-le mari greutăți, cu ajutorul voluntar și activ al unor minorități naționale, dintre care s-au detașat evreii. Cele mai mari jigniri și acte de ostilitate față de armata română s-au petrecut în Ținutul Herței, care a fost încorporat U.R.S.S., fără să figureze în notele ultimative ale lui Molotov. În acest teritoriu, militarii români au ripostat. Au avut loc încleștări și în alte zone ale teritoriilor evacuate. Ele au fost, practic, începutul conflictului armat sovieto-român. Ostilitățile au continuat în perioada iulie 1940-iunie 1941, de-a lungul noii frontiere de pe Prut și de pe Siret, prin acțiunile în forță promovate de unitățile militare sovietice, mai ales noaptea. În Delta Dunării au avut loc, de asemenea, confruntări româno-sovietice. Infanteria marină sovietică a ocupat, printr-un atac surprinzător, opt insule de pe Dunărea maritimă, iar în decembrie 1940, a avut loc bombardarea orașului Constanța, însoțită de o luptă aeriană româno-sovietică. Legat de aceste agresiuni sovietice, în cadrul procesului care i s-a intentat mareșalului Ion Antonescu (1946), proces numit de comuniștii din acel timp proces „al trădării naționale”, conducătorul statului a declarat: „…Stâlpii liniei de demarcație stabilite (de sovietici) după ultimatum erau zilnic deplasați; de asemenea, se schimbau zilnic focuri, inclusiv de artilerie, iar după urma lor cădeau morți și răniți; avioanele rusești făceau zilnic incursiuni până la Carpați. D-l Lavrentiev mi-a cerut condominium la Dunărea maritimă și dreptul pentru vasele de război rusești de-a pătrunde până la Brăila; tot el mi-a cerut să dau din vasele și materialul rulant și locomotive, cota corespunzătoare teritoriului ocupat. Rușii au ocupat cu forța insulele din brațul Chilia, în decembrie 1940 și s-a încercat să se pătrundă cu forța în canalul Sulina, la 2 ianuarie 1941. Toate aceste acte de agresiune erau cunoscute de miniștrii Angliei și U.S.A. Din iulie 1940 până în iunie 1941, actele de agresiune sovietice, începute în 1940, au continuat. Deci, în iunie 1941, România a trecut împreună cu Germania la ofensivă, continuând, astfel, războiul împotriva Sovietelor, început în 1940”. Toate aceste evenimente pot fi considerate începutul războiului româno-sovietic. Acest lucru ar trebui să conducă la o nouă analiză privitoare la momentul începutului acestui război, plasat de Uniunea Sovietică și Aliații ei occidentali în data de 22 iunie 1941. Această realitate ar fi logic urmată de reanalizarea calității României de agresor împotriva U.R.S.S. Din acest punct de vedere, insistențele Ucrainei (în 1997) și ale Federației Ruse (în 2003) ca România să recunoască și să-și exprime regrete pentru acțiunea din 22 iunie 1941, reprezintă pași inteligenți pe care diplomațiile celor două țări le-au făcut pentru blocarea în viitor a reluării dialogului diplomatic de la punctul de vedere că agresorul a fost U.R.S.S., din iunie 1940, până în iunie 1941, iar acțiunea României din 22 iunie 1941 a fost doar replica la această agresiune, cu atât mai mult cu cât Ion Antonescu nu a semnat nici un acord cu Hitler, legat de atacul împotriva Uniunii Sovietice și nici privitor la urmările războiul, în cazul victoriei Axei.

În anul 1989, Viktor Suvorov, unul dintre foștii șefi ai contraspionajului sovietic, defector, care, după ce a trădat, s-a adăpostit în Occident și a publicat la Paris cartea Le Brise-glace (Spărgătorul de gheață), a făcut importante dezvăluiri. Autorul reproduce și Directiva secretă din 5 mai 1941, semnată de generalul Jukov, prin care Armata Roșie urma să atace România în ziua de 12 iulie 1941. El explică faptul că armata sovietică era pregătită, în 1941, pentru atac și nu pentru apărare. Stalin dorea să atace Germania, în timp ce aceasta lupta în Occident. Atacul german i-a surprins pe sovietici, iar marile lor înfrângeri din prima parte a războiului nu s-au datorat nici lipsei de pregătire, nici lipsei de armament și nici incompetenței, ci doar faptului că toate strategiile și dispozitivele erau pregătite pentru atac și nu pentru apărare.

Originile marilor conflicte și cauzele care au dus la

al doilea război mondial

Abordarea cauzelor celui de al doilea război mondial ne obligă să reamintim evenimente foarte cunoscute, dar indispensabile analizei. Sute de ani, după marile descoperiri geografice, puterile europene cu ieșire la mări și oceane au fost preocupate să cucerească teritorii și să-și lărgească imperiile coloniale continuu. Imperiile coloniale asigurau numeroase resurse naturale și bogății care lipseau Europei, aurul, mirodeniile, cauciucul natural, bambusul, piețe de desfacere, care se pot exprima printr-un singur cuvânt: prosperitate. Până în sec. al XX-lea, aproape întregul glob pământesc a ajuns sub controlul puterilor europene, al Rusiei (peste 100 de popoare) și al S.U.A. Acestea din urmă controlau emisfera americană. Doctrina Monroe, clarifica și practic legifera internațional acest control. Finalizarea procesului de formare a conștiinței naționale, la jumătatea secolului al XIX-lea, a condus la unificarea unor importante popoare europene și la formarea statelor naționale ale acestora. Cele mai importante dintre ele au fost Germania și Italia. Germania a ajuns cea mai mare putere economică și militară a Europei, dar nu a reușit să ocupe decât puține colonii, greu accesibile, practic, teritorii care interesaseră mai puțin vechile metropole, Marea Britanie, Franța, Spania, Portugalia, Olanda, Belgia. Micul imperiu colonial german nu satisfăcea marile nevoi ale acestei țări, cu un popor numeros, creativ, harnic și disciplinat. Cu cât se dezvolta mai tare, Germania se sufoca economic. Ea a dorit mult ca lumea să fie reîmpărțită, mai echitabil. Primul război mondial s-a încheiat cu înfrângerea Germaniei și aliatelor ei. Al doilea război mondial a fost prelungirea, la peste două decenii, a primului război mondial. Lupta puterilor pentru influență și hegemonie nu s-a tranșat după primul război mondial. Învingătorii în primul război nu au satisfăcut în nici un fel dezideratele pentru care Germania și aliații săi declanșaseră operațiunile militare. Uriașele imperii coloniale pe care inamicii Germaniei le-au dobândit prin forță, jaf și uneori genocid, au rămas în posesia vechilor stăpâni. Prin tratatele de pace pe care le-au impus cu forța și amenințări de reluare a operațiunilor militare, în cazul în care Germania nu accepta necondiționat „pacea”, aliații învingători au luat Germaniei și coloniile pe care le avusese înainte de 1914 și i-au smuls și părți din propriul teritoriu național. Nu fusese o pace negociată între parteneri, cum dorise președintele W. Wilson, ci un dictat al învingătorilor, mai ales al Franței și al Marii Britanii. Tratatul de la Verssailes și celelalte tratate impuse învinșilor în război, în loc să fie unele de pace, au încorporat atâția germeni de nemulțumire, încât reizbucnirea conflictului între învingătorii și învinșii în primul război mondial a fost doar o chestiune de timp. Ea s-a produs după 21 de ani, cu o violență extremă, asupra căreia nu vom stărui în volumul de față. Învingătorii în război au proclamat ca și cauză unică de izbucnire a războiului, agresiunea săvârșită de tabăra învinsă. De fapt, ambele tabere luptau pentru același țel: hegemonia mondială. Lupta pentru hegemonie este o constantă a istoriei universale. Cei care dețineau hegemonia, dețineau coloniile, protectoratele, dominioanele, zonele de influență, pe scurt controlau majoritatea omenirii. Dar cum obținuseră această hegemonie? Prin cuceriri, jafuri și, adeseori, cum am mai subliniat, prin genocid. Analiștii independenți își pun întrebarea „cu ce drept moral îi acuză învingătorii pe germani și aliații lor că au dorit același lucru la care au ținut morțiș, ceva mai înainte, acuzatorii?” S.U.A., Marea Britanie și Franța dețineau controlul asupra uriașelor lor zone de influență dintr-o perioadă în care popoarele german și italian nu-și încheiaseră procesul de unificare, iar Japonia fusese, până în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, un stat feudal izolat și înapoiat. Când s-au ridicat cele trei țări care au format Axa celui de la doilea război mondial, lumea fusese deja ocupată, în cea mai mare parte.

Din punctul anglo-americano-sovietic de vedere, Germania trebuia să accepte tratatele de după primul război mondial și să nu acționeze împotriva lor. Este însă de reamintit că după semnarea acestor tratate, Congresul S.U.A. nu le-a recunoscut și ele nu au devenit lege în S.U.A. De asemenea, Uniunea Sovietică nu le-a recunoscut și le-a calificat multă vreme drept rezultatul acțiunilor imperialist-capitaliste etc. În același timp, aceleași state au avut pretenția ca Germania să recunoască Tratatul de la Verssailes, ca și celelalte tratate și să le pună prevederile în aplicare. Învingătorii au folosit teza: „ce mie nu mi-a plăcut, ție trebuia să-ți fi plăcut!”

Din punctul de vedere al învingătorilor în războaiele mondiale, este cert că întreaga doctrină și strategie a Germaniei, așa cum a fost ea formulată în lucrarea lui Hitler Mein Kampf, cuprindea, de la vremea scrierii lucrării (1923), elemente care se pot interpreta ca și cauze ale celui de al doilea război mondial. Astfel, strategia propusă de Hitler cuprindea: 1) revizuirea până la abandonare a Tratatului de la Verssailes; 2) părăsirea Ligii Națiunilor și retragerea reprezentantului german de la Conferința pentru dezarmare de la Geneva; 3) încheierea Acordului naval anglo-german; 4) denunțarea Tratatului de la Locarno; 5) ocuparea zonei demilitarizate a Renaniei și remilitarizarea ei. În presa antigermană a timpului, aceste acțiuni au fost denumite „agresiuni pașnice”.

Confruntarea dintre tabere a fost și una între regimuri diferite din punctul de vedere al organizării societății. Tabăra anglo-franceză, strâns legată de S.U.A., sprijinea regimul politic bazat pe alternanța la putere ale unor grupuri de interese de orientare centru, care excludeau de la participarea la viața politică și a partidelor de dreapta și a celor de stânga, fie prin mijloace și strategii pașnice, fie prin forță, sau prin legi nedemocratice, cum a fost cazul și în România. Regimul politic de la București a interzis prin lege partidele comunist (1924) și legionar (1932), după care s-a autodeclarat democratic și purtător al „binelui” în societatea românească. Un regim politic nu poate fi acceptat, în teorie, ca fiind democratic (demos=popor și cratos=putere), dacă exclude componente importante ale societății, ale poporului, pe criterii ideologice. La fel s-a întâmplat, sub diverse forme și în alte state. Dar acest regim politic democratic („democratic”) s-a dovedit neputincios în realizarea multora dintre dezideratele popoarelor, cum ar fi eradicarea sărăciei, realizarea egalității de șanse, realizarea unui nivel înalt al dreptății sociale etc. Statele Axei și aliatele acesteia, se aflau sub conducerea unor regimuri autoritare, pe care democrații („democrații”) le numeau dictaturi. Aceste regimuri politice au fost în cea mai mare parte prezentate ca purtătoare ale fenomenelor sociale negative, prezentare care se promovează și astăzi, prin numeroase scrieri și prin uriașa mass-medie aservită banului și regimului politic aflat la putere în lumea occidentală, sau a celei aservite ei. Făcând o analiză imparțială, fără să acceptăm interpretări prezentate axiomatic, precum cel potrivit căruia regimurile democratice sunt cele bune, iar cele autoritare sunt cele rele, constatăm că aceste regimuri (mai mult sau mai puțin) autoritare, numite și dictatoriale, au reușit să realizeze multe deziderate ale popoarelor și să catalizeze progresul de toate felurile ale statelor pe care le-au condus. Nu putem să nu menționăm realizările regimurilor autoritare, de dreapta și de stânga, în direcțiile asigurării locurilor de muncă pentru popoare întregi, asigurarea locuințelor pentru popoare întregi, asigurare accesului la sănătate și învățământ gratuite, ca și posibilitatea accesului la vârful societății a personelor provenite de la periferia societății, pe baza capabilităților. De asemenea, regimurile politice autoritare au controlat fenomenul corupției, menținându-l la cote inferioare celor din regimurile „democratice”. Prin aceasta, nu dorim să afirmăm că regimurile autoritare ar fi întruchipat democrația. Confruntarea între cele două tipuri de regimuri politice, a fost și este și astăzi prezentată în lumea controlată de civilizația occidentală (S.U.A., U.E., Commonwealth) ca o confruntare între bine (regimul democratic) și rău (regimul autoritar). Cercetarea științifică imparțială a dovedit deja că în istorie nu există regimuri „bune” și „rele”. Fiecare regim politic, din fiecare epocă istorică, conține atât elemente „pozitive”, cât și „negative”. Depinde doar din ce unghi de vedere sunt privite aceste regimuri, de pe poziția căror interese sunt abordate și depinde de valorile morale și sociale pe care le apreciază cel care face analiza. Chiar și în cadrul aceluiași regim politic, există oscilații mari în ceea ce privește promovarea drepturilor, libertăților cetățenești, satisfacerea nevoilor sociale, promovarea principiilor eticii politice interne, sau a principiilor relațiilor internaționale etc. Toate acestea evoluează și ele, putând fi reprezentate prin curbe, uneori ascendente, alteori descendente. Democrații („democrații”) au pus foarte mare accent pe promovarea libertăților individuale, ca expresie a superiorității regimului lor politic. Trebuie însă menționat că, din statisticile făcute de presa europeană a perioadei interbelice, doar 10% din populație era preocupată de problema libertăților individuale, sau, dacă nu preocupată, măcar suficient motivată să lupte pentru a păstra aceste libertăți individuale, mai mari în regimurile occidentale.

Dincolo de considerentele prezentate foarte pe scurt în rândurile de mai sus, care, în sine, ar necesita o analiză mai detaliată, care nu face obiectul prezentei lucrări, al doilea război mondial a avut și conotații legate de contradicțiile dintre susținătorii diferitelor sisteme politice. Dreapta radicală, numită de democrați „extremistă”, știa că dacă va pierde războiul va fi nu numai eliminată din decizia politică, dar și suprimată, atât de anglo-americani, cât și de sovietici. La rândul lor, democrații („democrații”) știau că, dacă vor pierde războiul, nu vor pierde numai puterea, coloniile și zonele de influență, dar puterile Axei îi vor pedepsi pentru abuzurile dintr-o istorie întreagă. Evreii, care dețineau cea mai mare influență și bogăție în lumea occidentală, își aveau și ei porția rezervată de suferință și chiar moarte în lagărele Germaniei. Este evident că lupta pentru hegemonia mondială cuprindea și componenta de eliminare reciprocă, ceea ce a făcut războiul mai cumplit.

În prima sa parte, al doilea război mondial a fost marcat de indecizia lui Hitler față de Marea Britanie. În ciuda convingerii multor politicieni și militari în necesitatea invadării și ocupării Marii Britanii, Hitler s-a opus acestui proiect. El nu agrea ideea ca imensul imperiu colonial britanic, pe care îl aprecia ca pe „un mare patrimoniu al Europei” să fie preluat sub ocupația, controlul sau influența S.U.A., Uniunii Sovietice și Japoniei. Hitler considera că ceea ce va câștiga în fața Marii Britanii, ar putea pierde în raporturile cu cele trei beneficiare amintite ale prăbușirii celui mai mare imperiu colonial din istorie. În cele din urmă, Hitler a comunicat colaboratorilor săi intenția de a invada Marea Britanie doar după eventuala intrare a S.U.A. în război, când nu ar mai exista șanse de negociere și după „improbabila” debarcare americano-britanică în Europa, care, în opinia sa, s-ar fi putut produce cel mai devreme în anul 1944. Milioane de oameni și-au pus legitima întrebare: cum s-ar fi desfășurat războiul dacă Germania invada Marea Britanie în timp ce se afla pe picior de pace și cooperare cu Uniunea Sovietică și când Tratatul Molotov-Ribbentrop cataliza raporturile bilaterale? Cercetătorii nu pot să reacționeze la astfel de întrebări, istoria neputând fi abordată prin răspunsuri la repetate întrebări „ce ar fi fost dacă ar fi fost altfel decât a fost?”

Un eveniment deosebit de sugestiv pentru desfășurarea celui de al doilea război mondial și pentru modul în care puterile se implică în conflictele internaționale, în scopul promovării intereselor grupurilor de vârf ale societății, este atacul japonez de la Pearl Harbour (7 decembrie 1941) și intrarea S.U.A. în război. Atacul japonez a fost motivul pentru care majoritatea opiniei publice din S.U.A., adeptă a neutralității S.U.A. și chiar a promovării unei politici izolaționiste, mai ales față de conflictele din Europa, și-a schimbat orientarea, susținând implicarea țării în război. Intrarea S.U.A. în război a reprezentat o foarte mare afacere pentru corporațiile care au furnizat tot ceea ce era necesar armatei și a oferit Casei Albe șansa de a intra în jocul politico-militar mondial, în scopul asigurării sferelor de influență și a dominației la scară globală. Pentru a cataliza voința de război a opiniei publice, atacul a fost prezentat opiniei publice drept „surprinzător” și „mișelesc”, când, de fapt, el a fost provocat de politica S.U.A. În anul 1941, amiralii comandanți ai marinei americane l-au avertizat pe președintele Roosevelt de faptul că sistarea livrărilor de petrol către Japonia va conduce la război cu această țară. Cu toate acestea, în iulie 1941, Roosevelt a dispus stoparea livrărilor de petrol către Japonia și, imediat după aceea, comandamentul flotei americane de la Pearl Harbour nu a mai fost informat în legătură cu mișcările flotei japoneze în Pacific. Ulterior acestui eveniment, Marea Britanie, Olanda, Australia, Peru, Coreea și Uniunea Sovietică au avertizat S.U.A. că Japonia va ataca baza navală de la Pearl Harbour. Mai mult decât atâta, după război, s-a aflat că serviciul de informații al Marinei a decriptat cifrul flotei japoneze și astfel a cunoscut în amănunt deplasarea flotei japoneze către Pearl Harbour și faptul că baza va fi atacată. În afara calculelor de natură politică, interese de intrare în război mai aveau și băncile și corporațiile față de care Marea Britanie avea datorii mari, ca urmare a Legii de împrumut și închiriere. Înfrângerea Marii Britanii ar fi făcut imposibilă returnarea acestor datorii. În perioada premergătoare atacului japonez, s-a dispus mutarea portavioanelor americane de la Pearl Harbour la San Diego. În anul 1944, serviciul secret al Marinei S.U.A. a raportat că: „Numeroase informații au venit la departamentele noastre de Stat, de Război și Naval, la toate nivelurile de decizie, indicând precis intențiile japonezilor, inclusiv ora și data probabile ale atacului.” În ziua atacului japonez, operatorii radar din Hawaii au anunțat în mod repetat că se apropie avioane japoneze, dar comandanții nu au luat nici o măsură. Decizia de a permite atacul japonez a fost luată în scopul obținerii motivației de intrare a S.U.A. în război, în fața opiniei publice. În acest fel, S.U.A. deveneau victimă și nu agresor, toate operațiunile ei militare ulterioare având legitimitate formală.

Încheierea celui de al doilea război mondial prin Tratatul de Pace de la Paris. Prevederile privitoare la România

(29 iulie 1946 – 10 februarie 1947)

În cadrul Conferinței de la Potsdam, la propunerea președintelui S.U.A., Harry Truman, s-a constituit un organ permanent care să pregătească Conferința păcii: Consiliul Miniștrilor de Externe ai Uniunii Sovietice, Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii, Franței și Chinei. Consiliul urma să analizeze și să facă propuneri, cu privire la pregătirea încheierii tratatelor de pace și reglementarea unor chestiuni teritoriale litigioase. În cadrul Consiliului s-au manifestat puternice contradicții, dar, către sfârșitul anului 1945, s-a ajuns la puncte comune de vedere și, la începutul anului 1946, adjuncții miniștrilor de Externe au elaborat Proiectul Tratatului de Pace cu România. La 5 februarie 1946 guvernele S.U.A. și Marii Britanii au recunoscut guvernul român, care a trecut la pregătirea documentației necesară participării la Conferința de Pace.

La 7 mai 1946, Consiliul Miniștrilor de Externe al Puterilor Aliate a declarat nul și neavenit Dictatul de la Viena, ceea ce a dus la stabilirea frontierei de vest a României pe amplasamentele prevăzute prin Tratatul de la Trianon. S-au inclus și prevederi grele, injuste, din punctul românesc de vedere. S-a hotărât ca frontierele cu Uniunea Sovietică și Bulgaria să fie cele din anul 1940. România a suferit o pierdere de 50.762 km2 și 3.915.000 locuitori, în marea lor majoritate români, în fața Uniunii Sovietice și de 6.921 km și 370.000 locuitori, în fața Bulgariei, comparativ cu suprafața și populația de până în anul 1940.

Conferința de Pace s-a deschis pe 29 iulie 1946, în Palatul Luxemburg, sub președinția lui Georges Bidault, prim ministrul Franței.

Tratatul de Pace cu România a fost definitivat și publicat în străinătate, în data de 31 iulie 1946 și în România, în 3 august 1946. Delegația română la conferința păcii era formată din Gheorghe Tătărescu, conducătorul delegației, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Lucrețiu Pătrășcanu, Ștefan Voitec, Lothar Rădăceanu, Ion Gheorghe Maurer, Florica Bagdasar, Elena Văcărescu, Șerban Voinea, Dumitru Dămăceanu și ambasadorii români în S.U.A., Marea Britanie și Franța, Mihail Ralea, Richard Franasovici și Simion Stoilov.

O problemă importantă abordată la conferința păcii a fost cobeligeranța. În ciuda promisiunilor și asigurărilor date României, în baza cărora s-a cerut poporului român un mare sacrificiu uman și material în lupta împotriva Ungariei și Germaniei, nu i s-a acordat statutul de cobeligeranță. Românii au apreciat că a fost o nedreptate. Italiei i s-a acordat acest statut cu toate că a avut o contribuție mult mai mică decât a României la victoria împotriva Germaniei. Dintre statele care aveau reprezentanți în Comisia politică și teritorială care a decis calitatea sau lipsa calității de cobeligeranță pentru România, au votat în favoarea României doar Ucraina, Bielorusia, Cehoslovacia și Franța. Împotriva României au votat S.U.A., Marea Britanie, Canada, Australia, India, Noua Zeelandă, Uniunea Sud-Africană și U.R.S.S.

O altă situație nefavorabilă României a constituit-o faptul că Tratatul de Pace cu Ungaria nu consemna starea de război între România și Ungaria, apărută încă de la 30 august 1944. În acest fel, între România și Ungaria nu s-a semnat pacea, revenirea Transilvaniei de Nord la România nefiind legalizată. De altfel, în anul 1964, Hrușciov a avut în vedere aducerea în discuție a problemelor teritoriale între România și Ungaria, într-un moment istoric în care conducătorii de la București începuseră să deranjeze Moscova prin acțiunile lor independente. Demersul a fost întrerupt de lovitura de stat prin care Hrușciov a fost înlăturat de la putere.

Tratatul a prevăzut și clauze economice, militare, navale, aeriene, retragerea armatelor Aliate din România, reparații și restituiri, problema prizonierilor, rectificări teritoriale și clauze referitoare la Dunăre.

Despăgubirile de război impuse României, care trebuiau plătite Uniunii Sovietice, au fost stabilite la 300.000.000 dolari S.U.A., la valoarea dolarului din anul 1945. Cu toate acestea, din România au fost transportate în U.R.S.S. bunuri și valori totalizând 2 miliarde de dolari, la aceeași valoare a dolarului, din anul 1945. În afara despăgubirilor, României i s-au mai impus restituiri în valoare de 320.000.000 dolari+150.000.000 dolari, 75.000.000 dolari pentru întreținerea armatelor sovietice, 200.000.000 dolari pentru reintegrarea în drepturi, 200.000.000 dolari pentru renunțarea la datoriile Germaniei și 50.000.000 dolari pentru sarcini neexplicite. În acest fel s-a ajuns la o sumă totală de 1.295.000.000 dolari, la valoarea monedei americane din anul 1945.

După Conferința de Pace, la 4 februarie 1848, la Moscova, s-a semnat un Protocol, de către adjuncții miniștrilor de Externe, privind anexarea de către U.R.S.S. a Insulei Șerpilor. Predarea insulei s-a făcut printr-un proces verbal, semnat de miniștrii adjuncți de Externe ai celor două țări, la 28 mai 1948.

Tratatul de Pace de la Paris a fost un instrument juridic internațional împovărător pentru România, care conținea, după cum am arătat, clauze grele. Poporul român l-a perceput ca pe o nedreptate, în timp ce majoritatea opiniei publice și politice internaționale, din sfera învingătorilor în război, a considerat România ca fiind agresor, neexistând, decât în mică măsură, părerea că României i s-ar fi făcut nedreptăți.

În loc de încheiere la conflictele României cu Uniunea Sovietică

Prăbușirea sistemului de securitate colectivă, la sfârșitul deceniului al patrulea, a marcat eșecul politicii externe românești interbelice, bazată în principal pe colaborarea, alianța și garanțiile franco-britanice. Eșecul acestei orientări a condus la prăbușirea rapidă a României Mari, unul din prețurile pe care guvernanții și poporul român îl plăteau politicii promovate cu inima și cu sufletul, mai puțin din rațiuni pragmatice. Franța și Marea Britanie au orientat politica externă a României pe o direcție care le era convenabilă în primul rând lor și în al doilea rând României. Acest lucru este vizibil și când observăm cum ne-au oprit să ne rezolvăm diferendele cu Uniunea Sovietică, în perioada 1918-1921, când ne-au izolat de Germania, când nu au sprijinit Mica Antantă, înțelegându-se cu Germania și Italia în dauna Cehoslovaciei și când ne-au dat garanții fără nici o valabilitate, ca, la sfârșitul războiului să ne predea în mâna Uniunii Sovietice și să recunoască regimul iudeo-bolșevic care a distrus elitele burgheze ale națiunii române.

Statele neglijate de România în raporturile de toate felurile, până la respingere, din motive ideologice și resentimente istorice, Uniunea Sovietică și Germania, au renăscut, devenind, în finalul deceniului al IV-lea, cele mai mari puteri ale Europei. Acestea s-au înțeles între ele și au zdrobit România Mare și întreaga Mică Antantă. Abdicarea regelui Carol al II-lea, în timpul căruia România se ridicase pe cea mai înaltă treaptă de dezvoltare de până atunci, a reprezentat punctul final al acestui eșec. Fără multe variante de alianțe politice la dispoziție, România s-a aruncat în brațele Germaniei, țara complementară economic și care i-a garantat teritoriile care-i mai rămăseseră, sperând într-o alianță de nădejde, de durată, alături de care să prospere social-economic și să scape de pericolul bolșevic, care îngrijora clasa politică, formată din mari proprietari, ca și o importantă parte a poporului, formată din mici proprietari. Politicienii români, mulți dintre militari și o mare parte a opiniei publice s-a grăbit să tragă concluzia că viitorul Europei va fi controlat de Germania. Noua linie politică externă pornea însă de la o realitate istorică de moment, pe care mulți români au preluat-o ca pe o axiomă: Germania era și urma să rămână cea mai mare putere, cel puțin din Europa. În aceste condiții, într-adevăr, viitorul României părea asigurat. Dar, din cenușa războiului mondial avea să se ridice Uniunea Sovietică și tot acest eșafodaj politic s-a năruit.

Generalul Ion Antonescu, regele Mihai și România întreagă, cu excepția unor minorități naționale, au dorit și au acționat pentru anularea Dictatului de la Viena, pe parcursul întregii perioade a războiului mondial, atât în perioada alianței cu Axa, cât și după lovitura de stat de la 23 august 1944.

După cum am mai arătat, dar dorim să repetăm, când Adolf Hitler l-a informat pe conducătorul României că dorește război împotriva Uniunii Sovietice, Antonescu nu și-a dat doar acordul, ci a declarat el însuși că, pentru terminarea războiului, este necesar un pas decisiv în Răsărit și România dorește să participe la acest război. Putem afirma astfel, că amândoi conducătorii statelor au propus acest război, chiar dacă hotărârea lui Hitler era una anterioară celei a României. Este cert că și Antonescu, ca și o mare parte dintre români, doreau un război antisovietic și pentru această dorință aveau să plătească. Chiar dacă a fost o agresiune, războiul antisovietic are numeroase argumente, din punctul românesc de vedere, el fiind practic declanșat de U.R.S.S., prin acțiunile agresive desfășurate împotriva României, în vara anului 1940, când au fost ocupate Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța. Decizia de participare a României la războiul alături de Germania era una istorică și Antonescu a luat-o cu convingerea că, în acel moment istoric, nu avea alternativă mai bună pentru refacerea României Mari și pentru promovarea intereselor ei de securitate și de dezvoltare economică. Antonescu avea, de asemenea, argumentul că precedentele două regimuri din România, cel regal și cel legionar, optaseră și ele pentru alianța cu Germania. Doar partidele „istorice”, cuprinzând politicieni susținători categorici ai alianței cu statele occidentale, nu agreau această linie. La unii dintre acești lideri, cum ar fi Iuliu Maniu, este greu de stabilit frontiera între a fi fost susținător al politicii României alături de Marea Britanie, sau agent al Marii Britanii în România.

Dintre acuzele aduse lui Ion Antonescu în perioada de după al doilea război mondial, cea mai sever formulată a fost cea de a fi antrenat armata României în afara propriilor frontiere, continuând războiul până la Stalingrad. Aceiași critici au formulat aprecieri laudative la adresa participării armatei României la războiul împotriva Germaniei, purtat pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei și Austriei. Această inconsecveță în analiză este rezultatul politizării continue a istoriei și imposibilității unei mari părți a societății românești de a privi cu imparțialitate istoria contemporană.

Ruptura româno-sovietică, produsă la sfârșitul primului război mondial era una ireductibilă. Rănile deschise atunci din vina ambelor părți, ca și adâncirea lor în perioada celui de al doilea război mondial, le-au făcut să nu se poată închide nici până în zilele noastre.

În anul 1997, procurorul general al României, Sorin Moisescu a promovat un recurs în anulare față de unele hotărâri judecătorești prin care au fost condamnați, în anii ocupației militare sovietice, unii demnitari români ai regimului antonescian. Condamnările au fost însoțite de confiscarea totală a averilor acelor demnitari. Recursul în anulare putea conduce la restituirea averilor urmașilor celor condamnați, a căror soartă a fost și așa de neinvidiat. S-a aflat imediat, până la Washington și doi membri ai Congresului S.U.A., de etnie evreiască, au protestat printr-o scrisoare deschisă trimisă președintelui României, pe un ton autoritar și categoric, arătând că Antonescu este un criminal care s-a aflat „pe partea greșită a istoriei”. Interesant că într-o țară „democratică”, ca S.U.A., unde principiul separării puterilor în stat este prevăzut de Constituție, congresmenii americani s-au adresat președintelui țării într-o problemă a Justiției. Recursul în anulare nu a mai fost promovat, averile confiscate nu s-au mai retrocedat, iar inițiatorul a fost foarte repede eliberat din funcție. Iată deci că politicienii, în cazul de față influenți congresmeni evrei ai S.U.A., sunt cei care stabilesc în locul istoricilor „partea” pe care trebuie poziționate personalitățile istorice, cine sunt „bad boys” și cine sunt „good boys”. În ochii acestor lideri ai lumii, în istorie, binele și răul sunt despărțite și între ele există un gard. Binele este totdeauna de partea celui mai puternic, iar răul de partea celui învins, sau mai slab. În aceste condiții misiunea istoricului care intră pe acest teren este una foarte dificilă, când trebuie cercetate subiecte aparținând problemelor atent controlate de puterea politică și după șapte-opt decenii. Chiar și conducătorii României anilor 2002 și 2006 au dat indicații privitoare la felul în care trebuie abordată personalitatea mareșalului Antonescu și epoca sa, sau a presupusului holocaust, de care unii evrei învinovățesc România. S-au dărâmat statui, s-a destituit capul armatei române sub motivația că a participat la o slujbă religioasă în care preoții s-au rugat și pentru Ion Antonescu (1999), s-au dat legi prin care se interzic discuțiile publice privitoare la contestarea de către unii istorici a existenței holocaustului în România (2002 și 2006) etc. Libertatea de expresie se află pe un teren alunecos, este limitată, iar reacțiile internaționale la orice abatere de la „adevărul” stabilit de cei puternici sunt imediate. Conducătorii politici ai unor state, inclusiv ai românilor, sunt presați să recunoască vina colectivă a promovării holocaustului în țările lor, ceea ce ar trebui stabilit numai de către istorici. Mijloacele de a-i influența pe cei care scriu și publică lucrări de istorie sunt multiple. Puterea dorește să audă doar ceea ce îi convine.

Din alt punct de vedere, considerăm că istoricii români trebuie să abordeze mai mult și fără ocolișuri aceste teme delicate și controversate. Controversele sunt abordate mai mult la nivelul factorilor politici decât la cel al istoricilor. Istoricii străini, majoritatea evrei, abordează mult tematica holocaustului, peste tot în lume, ca și alte momente și fenomene istorice din perioada celui de al doilea război mondial legate de această tematică. Cercetările acestora se bucură de o finanțare extraordinară, practic imposibil de egalat. Această finanțare extrem de puternică, venită mai ales din partea unor instituții ale comunităților evreiești, este ea însăși o formă de influențare a rezultatelor cercetării în direcția dorită de finanțatori.

Ne-am referit la problema presiunii politicului asupra cercetătorului, a ascunderii adevărurilor și a persecuțiilor împotriva celor care cercetează dreptatea învinșilor în conflictele internaționale, cu convingerea că istoricii sunt cei care trebuie nu numai să scrie adevărul, dar și să militeze pentru a ieși de sub presiunea factorilor politici. După cum am mai scris, autorul acestor rânduri a fost nevoit să-și apere în fața procurorilor afirmațiile dintr-un studiu dedicat relațiilor româno-evreiești, plângerea penală fiind formulată de Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington și de Federația Comunităților Evreiești din România. Cu toate acestea, am scris prezenta lucrare cu dorința de a fi cât mai obiectiv și de a nu ocoli evenimente și fenomene controversate.

Considerăm că nu este bine ca cercetătorii români să nu scrie despre momentele controversate din propria lor istorie, astfel ca istoriografia problemei să cuprindă doar realizări străine, sau ale unor minoritari, multe incomplete, neabordând documentele din arhivele românești, politizând excesiv și ocolind argumentele românești în numeroasele dispute ale istoricilor, „arbitrate” de la Washington și de la Tel Aviv.

Desigur că problematica perioadei celui de al doilea război mondial este important a fi studiată și în lumina unor arhive străine, mai ales ale țărilor vecine. Dar tocmai aceste state au limitat disponibilizarea multor documente.

Clasa politică românească emanată în decembrie 1989, compusă în parte din politicieni care au avut dosare grele, întocmite de serviciile române de contraspionaj, pentru activități în folosul unor servicii secrete străine, a negociat, în perioada 1990-2003, tratatele cu marii vecini de la est fără să consulte istoricii. Acest fapt a fost confirmat public de către Dan Berindei, în perioada când profesorul era președintele Secției de Istorie a Academiei Române. Privitor la încheierea tratatelor guvernului de la București cu vecinii României, făcute sub presiune internațională, în condițiile prăbușirii economice a României, secția de Istorie a Academiei Române nu a fost consultată deloc. Dorim să menționăm că o situație asemănătoare este cazul ocupării insulelor Kurile, la sfârșitul celui de al doilea război mondial. În acest caz, însă, guvernul de la Tokio refuză să semneze un tratat ruso-japonez, până la restituirea teritoriilor care-i aparțin, dar întrețin cu Rusia relații economice, culturale, diplomatice și de altă natură, normale.

Potrivit dreptului internațional, dacă se aduc grave atingeri integrității teritoriale a statului-victimă, acest fapt este calificat drept agresiune și echivalat crimei internaționale. Statul agresor este blamat de comunitatea internațională și trebuie încărcat de răspundere internațională. Teritoriile românești pierdute în iunie 1940 au fost ocupate de U.R.S.S. în urma unor ultimatumuri, urmate de invazie militară. Ultimatumul este o instituție a dreptului forței, incompatibil cu forța dreptului internațional. Această legislație internațională este inoperantă în cazul marilor puteri, în special a celor două supraputeri nucleare. Conducătorii acestor țări, atunci când sunt agresori, nu sunt văzuți în ștreang, așa cum s-a întâmplat cu conducătorii agresorilor învinși în al doilea război mondial, ca și în perioada post-Malta, când au avut loc condamnări ordonate politic, cum ar fi cele ale lui Nicolae Ceaușescu și a lui Saddam Hussein, sau asasinate la comandă, echivalând cu primele, cum ar fi cele ale lui Slobodan Miloșevici și a lui Muamar al-Gaddafi.

În Convenția de Armistițiu cu Națiunile Unite, semnată de România la 13 septembrie 1944 și în Tratatul de pace cu România, semnat la 10 februarie 1947, Notele ultimative sovietice sunt numite, prin abuz de drept, Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940. Acest abuz este cu atât mai evident cu cât obiectul de reglementare, respectiv harta, a ajuns la București post factum, abia după patru săptămâni. Foștii aliați ai României, deveniți aliații Uniunii Sovietice, în fața presiunii lui Stalin, au acceptat ca un act de forță să fie numit „Acord”.

În perioada post-comunistă, România se confruntă cu contradicții, inclusiv privitor la orientarea ideologică. Unele dintre ele se leagă și de problematica perioadei la care ne-am referit în prezenta lucrare. Dintre aceste contradicții și confuzii, menționăm doar un aspect. În conformitate cu voința puterilor care, după 1989, și-au extins influența asupra spațiului european în care se găsește România și cu dorința unei mari părți din populația României, a cărei proporție noi nu o putem cuantifica, țara a trecut la promovarea unei linii politice anticomuniste, de eradicare a rămășițelor trecutului, inclusiv de lichidare a economiei ridicată în anii regimului socialist de stat. Au avut loc o serie de acțiuni de mare vizibilitate și impact: desființarea Partidului Comunist, condamnarea comunismului și a instituțiilor acelui timp etc. etc. Majoritatea politicienilor, în campanii electorale și în afara lor, s-au auto-declarat anticomuniști, inclusiv foști membri marcanți ai acelui partid, inclusiv foști activiști, ofițeri de securitate, sau alți demnitari. În paralel cu aceste proiecții anticomuniste, politicienii de după 1989 au menținut, până astăzi, poziția regimului comunist față de regimul antonescian și personalitățile sale. Guvernul Adrian Năstase, la cererea comunității evreiești internaționale, a dat Ordonanța de Urgență nr. 31/2002, transformată în lege, în anul 2006, prin care se reconfirmă poziția României față de clasa politică ante-comunistă, care este apreciată în continuare ca fiind „criminală”. Acest act normativ prevede pedepse de până la 5 ani de închisoare pentru încălcarea prevederilor sale. În luna mai 2008, o instanță din București a reconfirmat vinovățiile mareșalului Ion Antonescu și a guvernatorului Transnistriei, profesorul George Alexianu, validând astfel sentințele date de Tribunalul „Poporului” în anul 1946. Este o împingere colosală în trecut a liniei politico-istorice oficiale a statului român. Deci, ne declarăm anticomuniști, condamnăm în spectacole publice comunismul, în paralel cu condamnarea severă a celor mai mari luptători anticomuniști ai României: Ion Antonescu și colaboratorii săi din acea perioadă. În toată această perioadă istorică în care clasa politică se declară anticomunistă, au avut loc manifestări oficiale care au aniversat și elogiat ziua de 9 mai, ziua victoriei Uniunii Sovietice împotriva Germaniei. Victoria de la 9 mai 1945, serbată cu sârg în România anti-comunistă de astăzi (!?), a avut ca urmare ocupația militară sovietică, transformarea țării în stat socialist autoritar, crearea gulag-ului în care au fost internați adversarii regimului etc. Este surprinzător pentru orice analist cum un număr atât de mare de membri ai clasei politice și intelectuale românești, inclusiv personalități autentice, acceptă aceste situații contradictorii cu nedemnă lipsă de implicare.

Reamintim că, la Conferința de la Teheran, Andrei Vîșinski a declarat că popoarele nu au dreptul să judece marile puteri pentru deciziile lor…

Conflictul dintre români și evrei generat cu ocazia ocupării Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța de către Uniunea Sovietică, în vara anului 1940

Evacuarea forțată a Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța. Poziția evreiască

Simpozionul organizat în primăvara anului 2005 și dedicat Zilelor Arhivelor Naționale, a fost proiectat înaintea deja mediatizatelor contestații zgomotoase ale unor reprezentanți a minorității evreiești din România, aliați cu inginerul (anti-?)român Oprean Constantin din Sibiu, Str. Florilor nr. 16, membru al clanului Ceaușescu, profitor al comunismului, cel datorită căruia respectabila universitate sibiană a fost poreclită „universitatea roșie”, ceea ce reprezintă o durere pentru numeroasele valori naționale și internaționale din rândul corpului profesoral și pentru mulți dintre valoroșii ei studenți. Contestațiile zgomotoase din presa de scandal, reclamațiile la autoritățile locale, la Procurorul General și la Guvern au fost urmarea nemulțumirilor față de rezultatele unor cercetări pe tema acuzațiilor de holocaust la adresa poporului român și autorităților care îl reprezentau în perioada anilor 1941-1944 și a relațiilor dintre români și evrei. Nemulțumiții au presat autoritățile pentru a determina măsuri administrative și penale împotriva mea. Am reflectat dacă este cazul să-mi țin promisiunea de a da tiparului un nou articol despre evenimente legate de relațiile dintre români și evrei. După cum arăta și profesorul Gheorghe Buzatu, acest pater familias al celor care abordează problematica celui de al doilea război mondial, „…puține au fost aspectele istoriei contemporane universale și naționale în care pasiunile, îndârjirea și intoleranța să fi avut ori să aibă un rol atât de precumpănitor, în raport cu studiul științific obiectiv și „la rece”, ca în privința holocaustului” și fenomenelor din jurul lui. La un moment dat, am dorit să renunț. După publicarea studiului Impactul problematicii Holocaustului asupra României contemporane și aspecte ale relațiilor dintre români și evrei, în TRANSILVANIA nr. 3/2005, pe lângă atacuri violente în presă, au avut loc și încercări de obținere a unor sancțiuni împotriva mea pentru culpa de opinie, una dintre încercări fiind făcută chiar la ministrul Educației și Cercetării de către mai sus numitul inginer mecanic, de etnie română, din păcate, ceaușist prin mentalitate și familie, fără anvergură intelectuală, cu o cultură limitată. S-au făcut abordări și asupra unor lideri ai Consiliului Județean Sibiu și ai altor comunități minoritare, reușindu-se unele intimidări. De câte ori am reflectat, am ajuns la concluzia că și noi românii ar trebui să avem voie să abordăm problema relațiilor dintre români și evrei, temă ale cărei concluzii se doresc a fi monopolizate de unii lideri evrei. Măcar în țara noastră și măcar acum, în timpul acestui regim politic, parțial democratic, care ne-a permis istoricilor, până în prezent, tot parțial, să publicăm o serie de cercetări și interpretări ale unor evenimente și fenomene care au deranjat unele forțe. Aceste publicații au catalizat promovarea unor adevăruri istorice. Și ce mare rău este dacă în anumite privințe ale rezultatelor cercetărilor nu ne înțelegem întru totul ? Revista TRANSILVANIA, a abordat de la apariția ei problemele cele mai delicate și importante din istoria teritoriilor locuite de români. În trecutul revistei, adeseori, dușmanii românilor o citeau scrâșnind din dinți. Cei care nu vor să creadă în știință, pot să nu creadă. Sunt și astăzi oameni care nu cred că pământul se învârte. Dar de contrazis să contrazică numai prin știință. De altfel, nu sunt singurul care mă confrunt cu aceste situații. În anul 1994 a fost dată la topit, în noaptea din preziua apariției pe piață, întreaga ediție a unei cărți care cuprindea exclusiv documente, scoase la lumină de un colectiv de 12 istorici militari români, coordonați de Alesandru Duțu și Constantin Botoran, de la Institutul de Istorie Militară, condus atunci de regretatul general prof. univ. dr. Nicolae Uscoi. Legat de acest act de libricid, cu ocazia retipăririi cărții, în anul 2003, a fost publicat un protest în care, printre multe altele, se arată că: „…atâta vreme cât arhivele evreiești și alte surse de documente sunt ascunse sistematic, iar publicarea documentelor istorice se face în mod selectiv, cu un vădit partizanat și subiectivism anti-românesc, sinonim cu minciuna și dezinformarea instituționalizată, devine imorală și neserioasă, frivolă, orice acuzație la adresa autorităților românești din anii 1939-1944, la adresa românilor, în general, acuzații formulate cu privire la tratamentul de care au avut parte evreii din România.”

Personal, printr-o presiune mai mare am mai trecut doar în anul 1990, când am arătat că evenimentele din decembrie 1989 nu s-au desfășurat conform versiunii susținută de noul regim politic al „emanaților” lui Ion Iliescu. Atunci am fost amenințat cu moartea, în mod repetat. Ulterior, respectivele teze au fost confirmate de o mulțime de cercetări, s-au validat și au ajuns să fie vehiculate în toată țara, în Europa și în lume. Nu am dorit să renunț și pentru a nu da satisfacție celor care încearcă să influențeze concluziile privitoare la istoria contemporană a României prin alte mijloace decât cele științifice.

Prezentul simpozion organizat de Direcția Județeană Sibiu a Arhivelor Naționale datorită implicării profesorului Alexiu Tatu, directorul instituției, s-a desfășurat cu câteva zile înaintea împlinirii a 65 de ani de la declanșarea procesului de retragere forțată a autorităților române din Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța. Era punctul culminant atins de evoluția raporturilor româno-sovietice în mod defavorabil României.

Nu ne propunem să abordăm problematica Notelor ultimative sovietice adresate guvernului român în 26 și 27 iunie 1940, temă care a făcut obiectul altei lucrări a subsemnatului, problematică despre care s-a scris mult. În prezentul articol, cercetarea s-a oprit la poziția evreiască în cadrul acestui eveniment istoric. Despre evacuarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord a publicat a publicat un important studiu, bazat pe documente valoroase, profesorul Gheorghe Buzatu.

Invazia sovietică ce a urmat Notelor ultimative a fost pregătită din timp, ca în toate situațiile de acest fel, de către serviciile sovietice de informații și propagandă. Studiul științific al acestei problematici făcut doar pe baza documentelor românești este incomplet. El ar necesita accesul la o serie de documente din arhivele fostei Uniuni Sovietice, aflate în cea mai mare parte în proprietatea Federației Ruse, iar unele în posesia Ucrainei. Din documentele din arhivele militare române reiese că cercetările privitoare la pregătirea invaziei Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța ar trebui să aibă în vedere pregătirea psihologică, propagandistică și logistică a nucleelor comuniste din zonele – țintă, făcute de N.K.V.D. și G.R.U., ai căror cei mai importanți și cei mai numeroși agenți au fost evrei. S-au organizat puternice rețele de spionaj sovietic, s-a făcut propagandă orală, scrisă, radio-difuzată și s-a tipărit presă ilegală. Partidul comunist Român dominat numeric și controlat de evreii din Uniunea Sovietică și România a fost, fără îndoială, coloana a V-a Kominternistă. Acțiunea comuniștilor evrei, de alte etnii și români (în număr mic) se înscria pe linia programului Partidului Comunist din România, finanțat și condus de la Moscova, de acțiune în vederea dezmembrării statului național român. În fața unei asemenea situații, autoritățile române aveau obligația din toate punctele de vedere să acționeze, prin toate mijloacele pașnice sau militare, împotriva dușmanilor interni și externi coalizați întru realizarea dezmembrării României. Această realitate este ignorată de multe ori de istoricii români ai momentului 1940 și de fiecare dată de istoricii evrei care acuză România de holocaust, pentru persecuțiile, deportările și crimele care s-au comis împotriva evreilor, pe parcursul războiului de eliberare a teritoriilor românești ocupate samavolnic și împotriva bolșevismului. S-a scris mult despre agresiunea sovietică din iunie-iulie 1940 în teritoriile românești fără a se menționa decât în mică măsură, sau deloc, despre această pregătire a invaziei. Ea necesită un studiu aparte.

În 28 iunie 1940, imediat după ora 14,00, Armata Roșie a trecut Nistrul, începând ocuparea ținuturilor românești amintite. Trupele motorizate sovietice au înaintat foarte repede, atingând Prutul în ziua de 30 iunie, când data convenită era 3 iulie, ora 13,00. Trupele sovietice au avut o atitudine ostilă, comportându-se ca și în cazul stării de război, respectiv deschizând focul, luând prizonieri, dezarmând unitățile militare române întâlnite în cale pe parcursul înaintării, sechestrând trenurile care evacuau instituțiile statului român și capturând material de război în valoare de 2.750.900.803 lei. Astăzi este evident că a avut loc o agresiune sovietică, ceea ce ar trebui să conducă spre o modificare importantă și a concluziilor privitoare la încadrarea juridică și morală a evenimentelor din 22 iunie 1941, când armata română a început operațiunile militare de eliberare a teritoriilor ocupate de sovietici cu un an în urmă. Nu insistăm, dar, după cum este foarte cunoscut, există istorici care privesc atacul României împotriva U.R.S.S., din 22 iunie 1941 nu ca pe o agresiune, ci ca pe o continuare a unei agresiuni declanșate de sovietici în 28 iunie 1940, prin implicarea României ca eliberatoare a propriilor teritorii. Conflictul fusese deja deschis de agresiunea sovietică.

Desigur că este greu scuzabilă evacuarea teritoriilor românești fără rezistență armată, în iunie 1940, indiferent de cauze, respectiv de sfatul marilor puteri europene ale Axei și de votul a numeroși membrii ai Consiliului de Coroană, care s-au pronunțat împotriva rezistenței armate. Evacuarea fără rezistență a fost un act de rușine pentru istoria României. Aceasta cu atât mai mult cu cât armata dorea să lupte și era pregătită cu planuri operative viabile de rezistență. De această părere sunt și alți istorici, inclusiv profesorul Gheorghe Buzatu. De altfel, evacuarea a fost precedată de o serie de încercări ale armatei române de a declanșa ofensiva antisovietică, sub motivația reală a nerespectării termenilor acordului privitor la modul în care să se evacueze Basarabia și a recurgerii la agresiune armată din partea Moscovei. Ordinele guvernamentale au descurajat orice fel de rezistență. Folosirea armamentului era interzisă în orice situație. Alexandru Cretzianu, secretar general în Ministerul Afacerilor Externe, scria: „…Noi la Ministerul de Externe primeam un val continuu de proteste din partea șefului de Stat Major, raportând un număr considerabil de incidente, numeroase cazuri de moarte și răniri, chiar cazuri de sinucidere printre ofițerii care trebuiau să se supună, fără apărare, ilegalităților Armatei Roșii. Înaltul nostru comandament insista să fie revocat ordinul care interzicea să se tragă, în orice condiții și în orice împrejurări. S-a dovedit că a fost mult mai mult decât se putea cere în mod rezonabil oricăror trupe să îndure. Dar primul ministru și ministrul afacerilor străine stăruiau față de șeful de Stat Major să facă imposibilul și să se mențină ferm. Nu trebuia cruțat nici un efort pentru a evita să i se ofere guvernului sovietic chiar și cel mai slab pretext pentru depășirea liniei pe care el și-o fixase…” Acest ordin de a nu se deschide focul a paralizat complet Armata, Jandarmeria și Poliția, permițând atât agresiuni comise de militarii sovietici, de comuniști și de cetățeni aparținând minorităților naționale, cu deosebire evrei. În aceste trei teritorii, trăia o numeroasă populație evreiască. Mulți evrei din teritoriile care urmau a fi evacuate aveau sentimente și convingeri comuniste, bolșevice, pro-sovietice, susțineau fățiș mișcarea comunistă, manifestând activism și, mai presus de atâta, unii făceau parte din rețeaua de spionaj și diversiune organizată de serviciile secrete sovietice în România. În aceste condiții, după un an, în situație de război, guvernul român a considerat că trebuie să ia măsuri speciale de siguranță națională pentru a se proteja de evreii din categoriile mai sus menționate. Istoricul Alex Mihai Stoenescu arată că pe teritoriul României, în Basarabia, cât și dincolo de Nistru, evreii au devenit parte integrantă a conflictului sovieto-român, populația evreiască fiind folosită „drept masă de manevră în scopuri militare agresive”. De îndată ce trupele sovietice au pătruns în Basarabia, minoritatea evreiască din această provincie și din Bucovina de Nord s-a manifestat partizan, împotriva statului român și mai ales a Armatei României, primind trupele comuniste sovietice cu mult entuziasm, dându-le tot concursul în îndeplinirea misiunii lor ocupatoare. În mai multe locuri, evreii au atacat cu armele trupele române aflate în retragere, profitând de acel ordin dat militarilor români de a nu se folosi armamentul. Era cunoscut până la nivelul opiniei publice planul sovietic de ocupare a întregii Moldove, în cazul în care armata română ar fi ripostat. Evreii au comis numeroase crime, „dedându-se la torturări și mutilări, producând pierderi în morți și răniți”. Autorul amintit citează un document din Arhivele M.Ap.N., fond Marele Stat Major, în care se arăta: „În toate orașele basarabene și nord-bucovinene, ca la un consemn, s-au format grupuri de evrei înarmați, în majoritate tineret de ambele sexe, care numaidecât au început acțiunea teroristă. Au fost împușcați cu predilecție funcționarii judecătorești, cei polițienești, slujitorii altarului, precum și funcționarii financiari, aceștia din urmă cu ocazia devalizării diferitelor casierii ale Statului, întrucât în afara zelului revoluționar, bandele teroriste au arătat, în timpul desfășurării acțiunilor, o pronunțată tendință pentru adunarea de capital, în flagrantă contradicție cu principiile anticapitaliste cuprinse în doctrina în numele căreia desfășurau acțiunea. Nu a fost cruțată nici armata și zilnic sosesc noi informațiuni despre ofițeri, subofițeri și soldați care, chiar fără a fi contrazis intențiile comuniștilor evrei de a se manifesta, au fost împușcați sau schingiuiți”. Autoritățile sovietice au premeditat întreaga acțiune antiromânească din perioada evacuării Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța și de după aceea, folosind evreii și alți minoritari pentru susținerea activităților pregătitoare invaziei, pentru culegerea de informații și chiar cu susținerea agresiunii cu logistică. Doar între 28 iunie și 2 iulie 1940, pierderile românești, morți și dispăruți, aceștia din urmă fiind în majoritate prizonieri duși în gulagul sovietic, se ridică la foarte importanta cifră de 32.000 de oameni. Duritatea sentimentelor antiromânești manifestate de acești evrei, lipsa lor de loialitate față de țara și poporul alături de care au trăit decenii în care au fost bine acceptați, într-o Europă majoritar antisemită, unde mulți s-au îmbogățit tare și nestingherit, a șocat opinia publică românească, cu deosebire militarii Armatei, Jandarmeriei și Poliției, instituții patriotice, devotate poporului român, care i-au ocrotit și pe ei.

După ocuparea Basarabiei de către sovietici, în rândul evreilor a circulat zvonul că guvernul de la Kremlin va înființa în această provincie Republica Sovietică Socialistă Evreiască. După 22 iunie 1941, când Armata Română a trecut Prutul începând eliberarea teritoriilor ocupate, majoritatea evreilor s-au retras împreună cu armata și administrația sovietică. Este principala cauză a depopulării cu evrei a celor trei ținuturi. În anul 1941, s-au înregistrat numeroși evrei din întreaga Românie care au cerut să emigreze în Uniunea Sovietică. Devotamentul evreiesc față de Uniunea Sovietică, atașamentul lor față de bolșevism și ura față de militarii români, cunoscute la nivelul Serviciului Special de Informații și de către liderii politici și militari, a impresionat și societatea civilă românească, generând reacțiile antievreiești pe care le-au avut numeroși cetățeni români, care au condus la crime și alte abuzuri împotriva foarte multor evrei, în toate cele trei provincii evacuate în iunie-iulie 1940 și eliberate de armata română în iunie-iulie 1941.

În luna mai 1940, au fost chemați la Comintern doi secretari ai Partidului Comunist din România, ambii evrei, M. Skorțov (Leibovici) și I. Morgenstern, pentru a raporta în legătură cu starea de spirit a populației și capacitatea organizațiilor comuniste din Basarabia de a sprijini acțiunile sovietice antiromânești.

Atitudinea ostilă a evreilor comuniști față de armata română este dovedită de o mulțime de documente.

În anul 1941, când liderul evreilor din România, Wilhelm Filderman, fost coleg de școală al mareșalului Ion Antonescu, la care avea intrare permanentă, s-a plâns de represaliile pe care unii români le comiteau împotriva evreilor în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, Ion Antonescu i-a trimis o scrisoare-răspuns la două memorii, în 19 octombrie 1941, în care s-a referit la momentele evacuării acestor ținuturi, arătând, printre altele, că:

„…potrivit unei tradiții, voiți să vă transformați și de această dată din acuzați în acuzatori, făcându-vă că uitați pricinile care au determinat situațiile pe care le plângeți. Să-mi dați voie să vă întreb, și prin Dvs. să întreb pe toți coreligionarii Dvs. care au aplaudat cu atât mai frenetic cu cât suferințele și loviturile primite de noi erau mai mari.

Ce ați făcut Dvs., anul trecut când ați auzit cum s-au purtat evreii din Basarabia și Bucovina față de trupele românești care se retrăgeau și care până atunci apăraseră liniștea și belșugul acestor evrei ? Vă reamintesc eu:

Înainte chiar de apariția trupelor sovietice, evreii ce apărați, din Basarabia și Bucovina, au scuipat ofițerii noștri, le-au smuls epoleții, le-au rupt uniformele și când au putut au omorât mișelește soldații cu bâte. Avem dovezi.

Aceiași ticăloși au întâmpinat venirea trupelor sovietice cu flori și au sărbătorit-o cu exces de bucurie. Avem fotografii doveditoare.

În timpul ocupației bolșevice, aceia pentru care vă înduioșați astăzi au trădat pe bunii români, i-au denunțat urgiei comuniste și au adus jalea și doliul în multe familii românești.

Din pivnițele Chișinăului se scot zilnic, oribil mutilate, cadavrele martirilor noștri, care au fost astfel răsplătiți fiindcă 20 de ani au întins o mână prietenească acestor fiare ingrate.

…Vă puteți explica de ce înaintea noastră am găsit copii evrei de 14-15 ani cu buzunarele pline de grenade ?

V-ați întrebat câți din ai noștri au căzut omorâți mișelește de coreligionarii Dvs., câți au fost îngropați înainte de a fi morți. Voiți și în această privință dovezi, le veți avea.

Sunt acte de ură, împinsă până la nebunie, pe care evreii Dvs. au afișat-o împotriva poporului nostru tolerant și ospitalier, dar astăzi demn și conștient de drepturile lui.

…Nu vă înduioșați dacă aveți cu adevărat suflet de ceea ce nu merită, înduioșați-vă de ceea ce merită…”

Privitor la situația din Bucovina de Nord, într-un raport al șefului Statului Major al Corpului Grănicerilor din data de 28 iunie 1940, se arată că de îndată ce s-a dat ordinul de evacuare, evreii s-au dedat la manifestații antiromânești rupând și scuipând tricolorul și arborând steagul roșu comunist pe monumentul Unirii din Cernăuți. Pe străzile orașului se trăgeau focuri de armă, aveau loc devastări, iar centrala telefonică a fost ocupată de comuniștii locali înaintea intrării trupelor sovietice în oraș.

În 30 iunie 1940, din Basarabia a fost expediată o notă care relata despre ostilitatea populației evreiești față de români. În notă se arăta că în timp ce autoritățile civile și militare românești evacuau provincia, evreii au rămas și s-au manifestat favorabil autorităților sovietice. Numai în 29 iunie 1940, prin localitatea Reni au trecut din Vechiul Regat în Basarabia nu mai puțin de 3.000 de evrei, aceeași cifră înregistrându-se și în zilele viitoare. Evreii au încercat să instige și pe români la manifestații ostile celor care se refugiau și mai ales contra armatei. Refugiații din Basarabia, ajunși în Vechiul Regat, au raportat greutățile întâmpinate din partea comuniștilor locali, majoritatea evrei, care i-au supus la torturi, i-au bătut cu pietre, le-au jefuit bagajele, le-au împiedicat transporturile, sau le-au distrus vehiculele și le-au luat animalele. La Chișinău, avocații evrei au arborat drapele și cocarde roșii înainte de venirea Armatei Roșii și au violentat funcționarii români. La fel au procedat și intelectualii evrei din Reni, Ismail și Cahul. Evreii din Chișinău au manifestat pe străzi, blocând căile de acces către gară, pentru a-i împiedica pe funcționarii români să se refugieze. Ei au ocupat și localurile instituțiilor de stat. Cu această ocazie, evreii i-au executat în stradă pe comisarii Pascal Nicolae, Mateescu Constantin și Stol. Un grup de refugiați români, ajunși în București în 30 iunie, au relatat că o bandă de comuniști a împușcat mai mulți funcționari români din Chișinău. Alți refugiați români, din Cernăuți, au declarat că înainte de intrarea Armatei Roșii în oraș, evreii au devastat biserici și au executat numeroși fruntași ai românilor și ofițeri ai armatei române. Evrei comuniști de 15-16 ani au comis acte de barbarie, dezarmând pe unii soldați români, izolați de ofițerii lor și de polițiști, înfigând baionetele și armele în corpurile lor. Toți refugiații din Bucovina declarau că aceste fapte erau comise de evreii comuniști și de unii ucraineni. În orașul Bălți, sub protecția blindatelor sovietice care au depășit aliniamentul stabilit, populația evreiască a dezarmat patrulele și posturile noastre însărcinate cu menținerea ordinii. Au fost jefuite trenuri regimentare. Tot evreii au cerut sprijinul militarilor sovietici pentru a-i dezarma ofițerii și soldații români. În târgul Rășcani – Bălți, evreii umblau cu stegulețe și rozete roșii la butoniere, iar pe case s-au arborat drapele roșii. La Soroca, evreii au format un comitet pe care Nota îl numea „terorist”. Înarmați, evreii au atacat camioanele destinate evacuării, opunându-se astfel evacuării funcționarilor și familiilor militarilor. La Soroca avocatul evreu Flexer l-a asasinat pe comisarul de poliție Murafa. Au mai fost omorâți administratorul financiar Gheorghiu, avocatul Stănescu și căpitanul Georgescu. La Soroca a fost atacat camionul cu tezaurul Administrației Financiare și s-au furat aproximativ 157.000.000 lei, administratorul financiar fiind ucis. Privitor la alte manifestări antiromânești comise de comuniști, Nota precizează că majoritatea acestora era formată din evrei. De asemenea, Nota făcea referire și la alte acțiuni antiromânești comise de minoritari ruși, ucraineni și bulgari. Referindu-se la dezarmarea unor unități militare române de către sovietici, Nota arăta că aceștia au fost ajutați de „populația evreiască”. În încheierea documentului, se arăta că populația românească era profund indignată de faptele comise de evrei și că, încă din acea fază a conflictului, reacția românească nu a întârziat să se producă. Autoritățile militare române nu au încurajat aceste reacții românești împotriva evreilor. Astfel, la 1 iulie 1940, Corpul 10 Armată, raporta Marelui Stat Major, Secția 2, Biroul 1, prin maiorul Bădărău, că trupele sovietice atinseseră linia de demarcație pe toată lungimea frontului, referindu-se și la o serie de incidente. Privitor la evrei, în raport se arăta că acțiunile ostile ale acestora împotriva militarilor români, au determinat populația românească împreună cu militari de grad inferior la represalii împotriva evreilor: bătăi, aruncături jos din trăsuri etc. Raportul privea cu îngrijorare aceste excese ale românilor și propunea „urgente măsuri pentru a opri asemenea acte”.

În aceeași zi de 30 iunie 1940, șeful Biroului Statistic Militar Iași, lt. colonel Ion Palade, raporta, printr-o telegramă expediată la București, printre altele, că populația evreiască de pretutindeni a avut o atitudine ostilă românilor, sfidându-i, batjocorind funcționarii, asasinând pe unii dintre ei, furând tezaure ale instituțiilor statului și confirmând practic informațiile trimise la București de la Cernăuți și Chișinău, ca și pe cele comunicate de refugiații români la București și în alte părți ale țării. Se făcea referire la bandele de evrei conduse de avocatul Michel Flexer, care a ocupat Poliția și primăria din Soroca și a procedat la percheziții. Pe lângă asasinarea comisarului Mustafa, despre care se arătase în alt document, din telegrama lt. colonelului Ion Palade aflăm că Michel Flexer l-a asasinat și pe un anume Eustate Gabriel. Populația teritoriilor evacuate era într-o stare de neliniște.

Dramele care se consumau cu ocazia evacuării Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța au fost imortalizată de ofițerul român Elefterie Negel, evacuat din Basarabia. Articolul său a fost cenzurat din presă, probabil din motivul de a nu descuraja populația și a nu cataliza acțiuni de răzbunare a românilor, care și așa erau foarte greu de ținut în frâu, deși se făceau eforturi evidente în acest sens de către autorități. Ordinul de nu folosi armamentul în nici un fel de situație este cel mai elocvent. Acesta a și fost motivul pentru care evreii au reușit să dezarmeze sau să ucidă militari români care nu au făcut uz de armă, chiar și atunci când erau în pericol de moarte. De altfel, calitatea și disciplina Armatei române ante-comunistă, formată din numeroase elite, bazată pe legi și o morală exemplare, este cunoscută.

O altă Notă, aparținând unui maior pe nume Bădărău, face referiri exclusive la atitudinea evreilor în timpul evacuării Basarabiei, aducând date în plus față de cele relatate mai sus. Astfel, în gara Bălți, grupuri de evrei s-au strecurat în trenurile care evacuau autoritățile române, sfătuind refugiații și militarii să rămână în Basarabia. Nereușind evreii să-i convingă, a venit un ofițer sovietic însoțit de militari înarmați, care au anunțat că militarii trebuie să depună tot armamentul, în caz contrar vor fi împușcați. Un evreu a anunțat cu glas tare că persoanele originare din Basarabia nu au voie să părăsească provincia. A urmat o percheziție corporală. Românii au fost nevoiți să-și distrugă actele de identitate pentru a nu fi depistată apartenența lor la Basarabia și a putea astfel să se refugieze. La Chișinău, grupurile de evrei au demonstrat împreună cu deținuții comuniști eliberați din penitenciar, strigând lozincile: „Jos Carol”, „Jos Armata română”, „Trăiască Stalin și Armata Sovietică”. Documentul arată că polițiștii care au încercat să facă ordine, pentru a permite refugiaților afluirea spre gară, respectiv comisarii Lascăr Nicolae, Mateescu Constantin, Severin și Stol, au fost împușcați în stradă de către evrei. La Reni, au avut loc incidente grave între evrei și militarii români, care au condus la 15-20 de morți. La Tighina, evreii au dezarmat jandarmi, le-au luat uniformele și s-au erijat ei în organe de ordine. La Cernăuți, printre persoanele împușcate de evrei se numărau șeful gării, un comandant de regiment, primarul orașului, foarte numeroși polițiști și gardieni publici. La Vijnița, întreaga dezordine a fost provocată de evreii comuniști și ucraineni. Medicul evreu Winer, șeful Sanatoriului din Wijnița nu a dat voie personalului român să părăsească instituția, a rupt steagul românesc, păstrându-și partea roșie pe care și-a înfășurat-o în jurul pieptului, strigând că a sosit ceasul evreilor. În 28 iunie, la podul de la Ceremuș, primarul localității, evreul Șatran, împreună cu populația evreiască, au întâmpinat militarii sovietici cu o manifestație de bucurie și au rupt drapele românești. O bandă evreiască în frunte cu avocatul Rauferger i-au atacat pe perceptor și pe pretor, obligându-i să predea banii din cassa percepției. La Galați, s-a format un grup de 2.000 de basarabeni, dintre care documentul specifică procentul de 90 % ca fiind evrei, care așteptau în gară, sub pază, să plece, după propria dorință, în Basarabia. Unii s-au revoltat că nu li se formează garnitura mai repede și au încercat să plece de sub pază. Somați să stea pe loc, au răspuns cu focuri de armă. Soldații români au tras în plin omorând 10-12 persoane și rănind alte 40. 80 dintre cei aflați în grup au fost arestați.

La 1 iulie 1940, la ora 11, a fost recepționată de Ministerul apărării naționale o notă telefonică-raport care anunța lipsa unor militari din unitățile care se refugiau de peste Prut, menționând și alte incidente și arătând participarea evreilor la aceste acțiuni antiromânești.

La 2 iulie 1940, la Ministerul apărării naționale a fost redactat un document-sinteză intitulat Acțiunea evreiască. În prima parte, intitulată Evreii din Basarabia și Bucovina în timpul evacuării, se fac referiri la organizarea de către evrei a unor Comitete Revoluționare, la atentate și asasinate și la propaganda antinațională. Sunt menționate o serie de incidente din diverse părți ale celor trei provincii, toate înscrise în aceeași notă de agresivitate a evreilor față de români și autoritățile statului și sunt nominalizați o serie de teroriști evrei. În a doua parte a documentului, este prezentată poziția evreilor din restul României. Documentul afirmă în chiar prima sa frază a părții a doua că după aflarea veștii acceptării Notelor ultimative sovietice, a avut loc „o bruscă schimbare de atitudine în totalitatea cercurilor evreiești”. Astfel, au fost remarcate: părăsirea atitudinii de rezervă manifestate până atunci, ca urmare a promovării unui spirit naționalist român și adoptarea spontană a unor atitudini de veselie manifestată prin comentarii zgomotoase, în grupuri numeroase, pe străzi și în localuri publice, însoțite de aprecieri jignitoare la adresa României, a conducătorilor statului, a armatei, în general a tot ce era românesc și o vie simpatie pentru acțiunea sovietelor, pentru comunism și pentru armata roșie. Evreii au manifestat brusc o atitudine sfidătoare față de cetățenii români. În document se arată că evreii au trecut la răspândirea fotografiilor lui Stalin și a celorlalți conducători sovietici și la confecționarea de steaguri roșii. Era îngrijorător zvonul lansat de evrei că sovieticii nu se vor opri la frontierele României, ci vor continua să ocupe teritorii românești. Această idee este de găsit și în rapoarte venite de peste Prut. După răspândirea știrilor privitoare la crimele și alte excese comise de evrei împotriva românilor în teritoriile care se evacuau, evreii au fost cuprinși brusc de îngrijorare față de perspectiva unor represalii din partea românilor. Cercurile comuniștilor evrei deschiseseră o serie de discuții privitoare la strategiile diversioniste necesare a fi promovate pentru a determina pretexte care să conducă la o intervenție a armatei roșii în România, care să sprijine și revoluția comunistă care trebuia să fie declanșată concomitent. Documentul arată atitudinea pozitivă a liderilor evrei Wilhelm Filderman și a rabinului șef Alexandru Șafran, care au recomandat expres coreligionarilor lor să se abțină de la orice manifestări care i-ar putea provoca pe români. Teama de represalii i-a determinat pe mulți evrei să emigreze în teritoriile românești ocupate de sovietici. În document se arată că liderii evreilor, Wilhelm Filderman, rabinul șef Alexandru Șafran și scriitorul Horia Carp, încurajează emigrarea evreilor din România înspre alte teritorii, ca modalitate de detensionare a crizei evreiești din România. În schimb, se arăta, cercurile sioniste socialiste se opuneau acestei emigrări, încurajând doar emigrarea evreilor în Palestina. Și evreii care nu se exteriorizau, erau cuprinși de sentimente antiromânești. În perioada evacuării teritoriilor românești ocupate de sovietici, evreii din restul României au încercat să saboteze încasările la buget refuzând să-și achite obligațiile față de fisc, după modelul pe care l-au adoptat în timpul guvernării Goga-Cuza, din prima parte a anului 1938. Documentul prezintă cu obiectivitate o excepție de la comportamentul majoritar antiromânesc al evreilor, arătând că cercul evreiesc „Mutualitatea”, cu sediul în str. Spătarului nr. 15, a criticat cu asprime acțiunile coreligionarilor lor în Basarabia, decizând să participe „cu maximum de mijloace” la acțiunea de ajutorare a refugiaților români. Documentul arată că din acest cerc fac parte evrei bogați, originari din Uniunea Sovietică, care au avut de suferit de pe urma instaurării regimului bolșevic. Documentul face precizări legat de categoriile sociale de evrei care părăseau România în favoarea Basarabiei și Bucovinei ocupate de sovietici. Aceștia erau în cea mai mare parte meseriași, mici comercianți, misiți, studenți și liber profesioniști, în majoritate oameni cu situație materială mai puțin bună. Documentul apreciază că principalele cauze ale emigrării evreilor în Basarabia și Bucovina de Nord, imediat după începerea evacuării acestora de către autoritățile române, erau propaganda pe care o făceau sovieticii, promițând o situație mai bună decât cea din România și teama de represaliile românilor ca urmare a exceselor evreiești în acele teritorii. În general, treceau în Basarabia aprox. 10.000 de evrei pe zi. Partidul Comunist Român, foarte îngrijorat de plecarea evreilor, care reprezentau baza partidului, a dat ordine severe de interdicție de plecare din localitățile unde comuniștii aveau însărcinări, fără aprobarea conducerii partidului. Cei care încălcau aceste ordine urmau a fi socotiți trădători.

În 2 iulie 1940, Biroul Statistic Militar din București a înaintat un Raport contrainformativ privitor la evacuarea teritoriilor românești, chestiunea evreiască, informații din Bulgaria și diverse. Raportul prezintă informațiile aduse de Dr. Constantinescu, fost medic primar al orașului Cernăuți, refugiat la București. Constantinescu afirma că, la Cernăuți, ucrainenii s-au comportat foarte bine cu populația românească care se refugia, oferindu-le alimente gratuit. Unii ucraineni s-au refugiat și ei în Vechiul Regat. În schimb, atitudinea evreilor a fost una atât de neomenoasă încât a revoltat și pe ocupanții sovietici, care au dat ordonanțe, prin care urmau a fi sancționate cu moartea jafurile și crimele pe care le comiteau evreii împotriva românilor. El arăta că evreii i-au împușcat mortal pe preotul bisericii catolice din Cernăuți și pe comandantul penitenciarului din localitate.

Nu numai autoritățile militare și informative românești au avut aceste percepții. Întreaga societate românească a fost impresionată de reacțiile evreiești împotriva românilor. Diplomatul Raoul V. Bossy, aflat în exil după 1944, scria în memoriile sale: „… Astă noapte la ora 2, trupe sovietice masive au trecut frontiera pe toată întinderea ei; la ora 2 după-amiază au fost ocupate Chișinău, Cetatea Albă, Cernăuți. Cu adâncă amărăciune trebuie consemnat că populația evreiască a acestor orașe, care s-a bucurat întotdeauna de tratament omenos sub administrația românească, a avut lașitatea de a ataca cu pietre pe soldații noștri în cursul retragerii lor forțate, în bucuria de a vedea sosind autoritățile comuniste, în rândurile cărora erau numeroși evrei…Exodul populației române constituie o dramă de nedescris… Locuitorii evrei organizează pretutindeni – și până în Galați – o adevărată rebeliune de jafuri și omoruri. Le țin piept corpurile voluntarilor localnici…”

Există și documente care fac referire la reacțiile românești împotriva evreilor în zilele evacuării. Într-o telegramă a Grupului de armate nr. 1 către Marele Stat Major, Secția II-a, din 3 iulie 1940, se raportează că ostașii români au o stare de spirit foarte agitată contra evreilor, ceea ce a condus la agresiuni care au degenerat în bătăi și chiar omoruri. Astfel, în gara Cucuteni, un evreu în haine militare a fost surprins scoțând din buzunar un revolver într-un moment când pe treapta unui tren din gară se afla un general român. Suspectat că a vrut să-l asasineze pe general, evreul a fost dezarmat și apoi străpuns cu baioneta de mai mulți ostași români. În aceeași stație, doi evrei au fost aruncați din tren și s-a tras asupra lor. În stația Târgu Frumos, un medic evreu din localitate a fost găsit cu un revolver și o grenadă în buzunar. A fost dezarmat și omorât. În stația Bacău, doi evrei au fost bătuți și predați poliției gării. Autorii documentului raportau că prin diverse gări ale Moldovei, ostașii români indignați de atitudinea evreilor exprimau hotărârea lor de a răzbuna excesele care s-au comis împotriva românilor din Basarabia și Bucovina. Documentul este semnat de generalul C. Ilasievici. În 3 iulie 1940, Marele Stat Major, Secția II-a, a primit o informare din partea generalului Tătăranu în care se arăta că în dimineața de 2 iulie, Regimentul 3 Grăniceri Pază, venind din Basarabia, unde a avut mari dificultăți cu evreii, a trecut prin localitatea Dorohoi, unde soldați români s-au răzbunat pe evreii de aici. Au fost împușcați mortal 40 de evrei și răniți 15. Au intervenit imediat ofițeri și trupă din Armata a 3-a și ordinea s-a restabilit.

La 3 iulie 1940, generalul N. Ciupercă trimitea Marelui Stat Major o telegramă prin care arăta că atitudinea populației evreiești este foarte ostilă românilor și reprezintă un focar comunist periculos. Ca urmare, s-au luat măsuri de trecere imediată în Basarabia a evreilor care și-au manifestat această dorință, iar pentru ceilalți evrei semnalați ca agitatori s-a organizat, provizoriu, o regiune de internare în zona Vidra, Județul Putna, de care să se ocupe regimentul 3 Jandarmi. În 4 iulie, printr-un Raport contrainformativ se arăta că în trenurile din Moldova evreii și minoritarii ruși sunt maltratați de către ostașii români care călătoresc izolat și nu se află sub controlul ofițerilor.

Un raport primit de Marele Stat Major de la Budapesta, în 3 iulie 1940, semnala că presa italiană accentuează faptul că „evreii au provocat incidente sângeroase prin atitudinea lor provocatoare”. Gazeta „Giornale d’Italia” scria despre atitudinea evreilor din România care, îndemnați de cei din Marea Britanie, intenționează să provoace un război civil.

În 7 iulie 1940 un Raport informativ al Marelui Stat Major, secția II-a, arăta: „… la Chișinău, 400 – 500 de evrei comuniști constituiți în bandă, înarmați unii cu puști și revolvere, iar alții cu pietre și bastoane, au cerut directorului Ionuț, medicul spitalului de copii, ca imediat clădirea acestuia să fie predată. La încercarea medicului de a calma spiritele, l-au împușcat, după care au năvălit în spital, devastându-l complet, iar pe copiii aflați internați, omorându-i și aruncându-i afară pe geamuri…”

Numeroase alte asemenea documente atestă agresiunile declanșate de evrei cu ocazia evacuării, urmate apoi de răzbunări românești.

Documentele privitoare la evacuarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța sunt produse de raportori diferiți, degajând însă o imagine comună, fără contradicții, ceea ce ușurează concluziile privitoare la atitudinea evreiască din perioada iunie-iulie 1940. Ofițerii care semnau rapoartele, mulți dintre ei cu grade superioare, inclusiv generali, erau preocupați să-și informeze cât mai corect superiorii. Nu cunosc până în acest stadiu al cercetărilor din istoriografia românească cazuri de contestări ale acestor documente pe bază de probe. Nu am întâlnit nici o cercetare în care să se infirme conținutul acestor rapoarte. Nu trebuie scăpată din vedere nici seriozitatea cu care se respectau consemnele în armata română ante-comunistă privitor la corectitudinea raportărilor, ceea ce crește valoarea documentelor la care ne referim.

Devotamentul evreiesc față de Uniunea Sovietică, atașamentul evreilor față de bolșevism și ura față de români, din acel moment istoric, sunt astăzi ocolite de unii lideri evrei într-un mod care sfidează total obiectivitatea necesară oricărei cercetări. De aici pornește și extraordinara mobilizare a unor evrei, inclusiv lideri, care s-au prăvălit împotriva subsemnatului, în diverse gazete și gazetuțe, la autorități și în justiție, ca urmare a publicațiilor mele pe această temă.

Este evident că toți cei care acuză pe români de holocaust împotriva evreilor în perioada celui de al doilea război mondial încep relatările cu momentul încheierii eliberării Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța de către armata română, în iulie 1941, când s-au reorganizat și s-au reinclus în trupul țării aceste teritorii, în condițiile concrete de război în care se găsea țara. Aceste persoane, majoritatea evrei, dar și unii de alte etnii, inclusiv români atrași de unele situații privilegiate, s-au din alte interese personale, meschine, agitatori-propagandiști, pentru că nu-i putem numi cercetători, ocolesc cu bună știință evenimentele petrecute în perioada iunie 1940-iulie 1941, când cei care au deschis primii seria agresiunilor împotriva instituțiilor statului român și a unor cetățeni de etnie română au fost evreii. Acest lucru nu scuză decât parțial reacțiile antievreiești pe care le-au avut unii cetățeni români, de diverse convingeri politice și poziții sociale, care au comis acte de violență, până la crime, sau persecuții de orice fel, împotriva unor evrei care nu erau vinovați de săvârșirea unor acte antiromânești. Cert este că reacțiile românești antievreiești au fost replici la agresiunile declanșate de evrei împotriva românilor.

Procesul comunismului, care ar trebui declanșat, ar contribui mult la clarificarea acestor probleme legate de conflictul româno – evreiesc din timpul celui de al doilea război mondial și din perioada ocupației militare sovietice. Acest conflict ar trebui să fie parte a procesului comunismului. Majoritatea evreilor erau de convingeri comuniste, mulți dintre ei militanți comuniști activi. Guvernele României interbelice și din perioada celui de al doilea război mondial, ca și majoritatea poporului român, erau anticomuniști. Evreii au sprijinit fățiș Uniunea Sovietică, țara care era principalul inamic al României, după 1917. De Uniunea Sovietică ne despărțea nu numai pierderea unor teritorii, ci și ideologia, care era un pericol pentru modelul românesc de organizare social-politică. Cu Ungaria și Bulgaria am avut doar diferende teritoriale, cu Uniunea Sovietică, diferendele au fost și teritoriale și ideologice, ireconciliabile. Este evident că guvernanții români nu au gestionat totdeauna bine conflictele cu Uniunea Sovietică și nici cele dintre majoritatea românească și minoritatea evreiască din România. Despre unele din aceste probleme m-am referit în alte lucrări, citate la nota 4-a a prezentei lucrări. De asemenea, privitor la problematica evreiască din România interbelică, am publicat și studiul Aspecte ale problemelor minorității evreiești din România interbelică reflectate în documente diplomatice americane, în „Transilvania”, Serie nouă, anul XXXI (CVII), nr. 1, 2002, p. 98-104.

Liderii regimului politic instaurat la București după lovitura de stat din decembrie 1989 nu au dorit niciodată declanșarea unui proces al comunismului, nici liderii evrei nu l-au propus s-au susținut, unii dintre aceștia din urmă afirmând în mod repetat că evreii nu au susținut comunismul și nu se consideră parte a acestui fenomen politic, care a fost un flagel în perioada ocupației sovietice a Basarabiei (1940-1941 și 1944-1991) și a României (1944-1958). Procesul comunismului, judecat corect de istorici, inclusiv de istorici de drept, ar trebui să clarifice toate numeroasele mari probleme ale contribuției comuniștilor la proiecte antiromânești și în acest cadru la rolul evreilor în cadrul mișcării comuniste din lume și din România, a crimelor făcute de comuniști și rolului evreilor, a gulagului sistematic organizat de comuniști împotriva elitelor națiunii române, la sfârșitul celui de al doilea război mondial și a rolului evreilor în acest context. Acest proces ar clarifica multe dispute care mai persistă în jurul unor cercetări științifice. Procesul comunismului a fost propus, după evenimentele din decembrie 1989, dar forțele care nu îl doresc au fost mai influente, cu atât mai mult cu cât foștii comuniști au continuat să-și mențină o influență decisivă în România, fapt cu motivații multiple, obiective și subiective, asupra cărora nu zăbovim în aceste rânduri.

Poziția autorităților române față de marile excese comise de evrei și alți comuniști în teritoriile care se evacuau, a fost una marcată de timorare și lipsă de decizie. Notele ultimative sovietice, „sfaturile” puterilor Axei de a ceda pretențiilor teritoriale sovietice, criza politică internă, lipsa de unitate a clasei politice, au făcut ca autoritățile române să nu-i poată opri pe evrei de la excese, iar răzbunarea românească să poată fi oprită doar parțial. Din toate documentele care au fost scoase la lumină până în prezent, nu reiese că s-ar fi dat nici un ordin de către autoritățile statului român, de către conducătorul statului, de rege sau de altcineva, de lichidare a evreilor, în general. S-au dat ordine punctuale, împotriva unor evrei care au săvârșit fapte antistatale, împotriva unor evrei care puteau constitui un potențial pericol în condițiile de război, sau de represalii, ca urmare a unor atentate teroriste comise de bolșevici și evrei în timpul operațiunilor militare de la est de Nistru. Nu s-au deportat evreii numai pentru că erau evrei. Recent, în luna iulie 2005, reputatul profesor Ioan Scurtu, directorul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” din București, declara într-o emisiune la Televiziunea Română, că nu are cunoștință de ordine ale mareșalului Antonescu de măsuri împotriva unor cetățeni de etnie evreiască numai pentru că erau evrei, în contradictoriu cu afirmațiile unor evrei octogenari, care se declarau martori ai acelor momente istorice, susținând că evreii au fost prigoniți ca urmare a unor ordine date de mareșalul Ion Antonescu. Poziția profesorului Ioan Scurtu a fost împărtășită și de istoricul Florin Müller.

După evacuare, au avut loc și răzbunări ale românilor. Ele nu fac decât parțial obiectul prezentului studiu, fiind însă mult mediatizate, unele exagerate și prezentate pe baze exclusiv memorialistice, de către supraviețuitori ai evenimentelor, care, în mod surprinzător, au tăcut 65 de ani. Puteau foarte bine să declare ce spun astăzi în timpul ocupației militare sovietice, când ponderea evreilor în conducerea României era foarte mare și toate acțiunile antievreiești au fost sever pedepsite. Unii dintre evreii care se referă astăzi la evenimentele comise de români, au emigrat de mult în S.U.A. sau Israel. Oare și acolo au fost opriți în cei 65 de ani să spună adevărul? Desigur, că unele acuzații evreiești sunt validate și de documente și de alte mărturii, inclusiv ale unor cetățeni români care nu erau implicați în nici un fel în evenimente.

Cercetările nu se vor opri. Numeroși cercetători evrei și doar câțiva români, deocamdată, vor continua să analizeze aceste momente istorice. Important ar fi ca ele să nu mai fie politizate excesiv, cum se întâmplă în România zilelor noastre. Nu este normal ca asupra cercetătorilor să se exercite presiuni atât de mari, cum se întâmplă în cazul subsemnatului. Nu este normal ca liderii evrei să implice ziare de toate felurile pentru a bombarda pe cercetători, a-i intimida, a-i amenința cu închisoarea și a-i acționa în justiție. Așteptăm răspunsuri științifice. Prin alte cercetări, bazate pe eventuale alte documente, se pot contrazice studiile. Le așteptăm, în liniște, cu calmul și răceala necesare unor analize imparțiale, dar care să nu ocolească adevărurile care nu convin unora, indiferent că sunt mai marii zilei, liderii comunităților evreiești. Din câte cunoaștem noi, nu se pot contrazice științific concluziile evenimentelor desfășurate cu prilejul evacuării Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța, privitor la declanșarea de către evrei a unor agresiuni, împotriva statului român și a unor cetățeni de etnie română.

În încheiere, îmi exprim speranța că nu se va mai băga în gura istoricilor nici pumnul și nici batista, chiar de mătase fiind ea. Îmi exprim speranța că istoricii, atât de mulți valoroși în această țară, se vor coaliza întru adevăr și dreptate, împotriva cenzurii de orice fel, a presiunilor pentru obținerea concluziilor dorite de diversele interese care se doresc a fi promovate, care nu au legătură cu știința și a implicării impostorilor pe terenul lor de muncă. Ieri și astăzi a fost rândul meu să mă găsesc sub mare presiune, mâine poate fi rândul oricărui alt istoric care nu ajunge la concluziile dorite de diverse forțe politice din țară sau din străinătate.

(Textul de mai sus a fost publicat în revista „Transilvania” nr. 9/2005)

Conflictul sovieto-afgan (1979-1988)

Orientul Mijlociu a devenit, începând cu jumătatea secolului al XIX-lea, când petrolul a ajuns a fi cea mai importantă sursă de energie, o zonă strategică de maxim interes pentru toate marile puteri ale lumii. Afganistanul, ca toate țările aflate în vecinătatea directă a U.R.S.S., a prezentat pentru liderii de la Kremlin un interes special, respectat în mare măsură de toate țările lumii inclusiv de către S.U.A. În perioada președinției sovietice a mareșalului Leonid Ilici Brejnev (1964-1982), U.R.S.S. a sprijinit ajungerea la putere a unui guvern pro-comunist și pro-sovietic. Proiectul nu era ușor de aplicat în condițiile în care președintele Afganistanului, Hafizullah Amin, era sprijinit de C.I.A. Ca urmare a presiunilor sovietice asupra guvernului afgan și a sprijinului puternic acordat Partidului Comunist din Afganistan, la Kabul au început manifestații antisovietice sprijinite de forțele interesate. Acestea au degenerat. Musulmani fanatici au atacat ambasada Uniunii Sovietice, au omorât 36 de consilieri sovietici, le-au înfipt capetele în niște pari și le-au plimbat cu făclii prin Kabul. La Kremlin a fost convocată o ședință extraordinară a Biroului Politic al Comitetului Central al P.C. al U.R.S.S. Liderii militari strigau revoltați că Afganistanul trebuie ocupat. Generalul de informații Serghei Kuzmici Milgun, cumnatul președintelui Brejnev, prim locțiitor al președintelui K.G.B., a propus ca președintele Amin să fie adus la Moscova și obligat să semneze o cerere de intrare a trupelor sovietice în Afganistan, în sensul unui ajutor prietenesc acordat de Moscova acestei țări. Suslov, secretar al C.C. al P.C.U.S., unul dintre ideologii partidului, adept al liniei dure din P.C.U.S., a propus o acțiune a forțelor speciale sovietice la Kabul. Ea avea să se desfășoare sub forma unui desant asupra palatului prezidențial de la Kabul, în urma căruia președintele Hafizullah Amin să fie capturat și pus să semneze cererea de intrare a trupelor sovietice în Afganistan, chiar în palatul din Kabul. Șeful comandoului era un tânăr agent pe nume Vitea Paputin (nume profesional). În prima ei parte, acțiunea a decurs conform planului. Militarii sovietici, parașutați pe timp de noapte pe palatul prezidențial, au ucis pe capete paza, dar nu au luat în seamă faptul că președintele Amin se va apăra cu arma în mână, nu a vrut să se predea viu, iar unul dintre parașutiști, surprins de reacția președintelui, l-a împușcat. Evenimentele au luat, astfel, o turnură nedorită. În avionul de întoarcere spre Moscova, Vitea Paputin, conștient de implicațiile istorice și personale ale asasinării președintelui Amin, s-a sinucis prin împușcare. Greu de înțeles este faptul că președintele Amin avea în Kabul între 30.000 și 40.000 de militari, care nu au acționat pentru apărarea palatului prezidențial, ci au rămas țintuiți în unitățile lor.

20.000 de militari afgani au acționat imediat împotriva instituirii controlului sovietic asupra țării. Din ordinul președintelui Brejnev 50.000 de militari sovietici au pătruns în Afganistan și au trecut la ocuparea țării. Generalul Milgun s-a împotrivit acestui proiect militar, ca și altor planuri ale conducerii sovietice. El a fost asasinat prin împușcare într-un apartament al K.G.B. din Moscova, în ianuarie 1982. Soția sa a fost convinsă de complicitatea lui Brejnev și a lui Suslov la acest asasinat.

Populația s-a organizat în forțe de partizani și a trecut la rezistență prin război de gherilă. C.I.A. a trecut de îndată la înarmarea partizanilor afgani, dintre care majoritatea o reprezentau talibanii, aliații S.U.A. Presa americană abunda de elogii la adresa talibanilor și a „eroului” saudit Osama Ben Laden, cel care a coborât din palatele sale luxoase în grotele Afganistanului pentru a lupta împotriva hidrei comuniste. Când interesele s-au schimbat, Washingtonul i-a abandonat și a declanșat propria lor agresiune împotriva Afganistanului, din anii 2001-2002. „Eroul” a devenit marele „terorist” al lumii, iar talibanii au început să fie vânați, omorâți, sau torturați în infernul insulei Guantanamo, devenită închisoarea celor care nu vor să-și lepede credința, poporul și libertatea națională, în alte închisori, cunoscute sau secrete.

La sprijinirea luptei afganilor împotriva Uniunii Sovietice și-a dat concursul Pakistanul și președintele său de atunci, generalul Zia Ul-Hac.

Războiul sovieto-afgan a durat până în anul 1988. În ultima parte a războiului, comandantul trupelor sovietice a fost cunoscutul general Lebed, ulterior comandant al armatei a 14-a a Federației Ruse, candidat la președinția țării, decedat într-un accident de elicopter în anul 2002. Luptele au fost încrâncenate. Armata sovietică a dat dovadă de multă brutalitate. Afganistanul a devenit un poligon de încercare al Armatei Roșii pentru toate tipurile de arme convenționale și gaze toxice de luptă. Cruzimea acestui război a determinat pe mulți militari sovietici să se drogheze pentru a trece mai ușor peste clipele de groază.

Moscova a încercat să arate că intervenția trupelor sale în Afganistan are ca scop împiedicarea acțiunilor imperialiste împotriva „Afganistanului democratic”. Opinia publică internațională a condamnat agresiunea sovietică. China comunistă a cerut imediat Moscovei să-și retragă armata din Afganistan, care are o porțiune de frontieră comună, considerând că invazia este un atentat la securitatea Chinei. Iugoslavia, Arabia Saudită și Marea Britanie au condamnat și ele intervenția sovietică. Același lucru l-a făcut și S.U.A., cu toate că, după propria compromitere în Vietnam, era mulțumită de faptul că adversarul ideologic proceda în același fel și se compromitea la fel de mult.

După 9 ani de război, în 1988, când Uniunea Sovietică, în dorința de a-și schimba modul de promovare a propriilor interese în lume, se pregătea să reactualizeze tratatele ei cu S.U.A., încheiate la sfârșitul celui de al II-lea război mondial, președintele Mihail Gorbaciov a ordonat retragerea armatei sovietice din Afganistan. Poporul acestei țări a suferit și suferă în continuare datorită poziției sale într-o zonă așezată pe un ocean de petrol și a faptului că iubește libertatea națională. Toți cuceritorii, de la Alexandru Macedon, la americanii anului 2002, care au încercat să-i supună pe afgani, n-au reușit decât să ucidă, să dea foc țării și să instaleze guverne care nu rezistă nici o zi fără susținere străină.

În timpul retragerii armatei sovietice, pe cerul Pakistanului o rachetă a lovit avionul președintelui Zia Ul-Hac, pulverizându-l. În loc de cadavru, a fost înmormântată o uniformă militară…Să fi fost, așa cum s-a spus, pedeapsa Moscovei pentru spijinul permanent dat de generalul pakistanez rebelilor afgani antisovietici? Exploziei avionului prezidențial pakistanez nu i s-a dat o amploare mediatică mare în S.U.A. și Europa Occidentală, ambele preocupate să nu-l supere pe președintele Mihail Gorbaciov și să definitiveze acordurile premergătoare Tratatului din Malta (2-3 decembrie 1989), în vederea achiziționării (cumpărării, transferului) fostelor piețe ale C.A.E.R. de la Uniunea Sovietică.

Războiul sovieto-afgan din anii 1979-1988 este un episod din lungul șir al agresiunilor marilor puteri asupra țărilor și popoarelor Lumii a III-a, în general împotriva țărilor mici și mijlocii, menit să asigure bogăția, securitatea și influența lor internațională. Dreptul internațional și organizația internațională a statelor, fie Liga Națiunilor, fie, mai târziu, O.N.U., nu au reușit să rezolve această problemă a agresiunilor internaționale datorate nevoii promovării propriilor interese de către marile puteri. De fiecare dată când aceste interese au intrat în contradicție cu principiile de drept internațional și cu principiile morale, pe care marile puteri nu se sfiesc să le repete permanent, au primat interesele, iar principiile sunt abandonate permanent.

Aspecte privind conflicte internaționale generate de dorința de luptă împotriva terorismului

Mutații în relațiile internaționale la începutul mileniului al III-lea.

Europa și SUA. Terorismul, noul adversar

Încheierea Tratatului din Malta (2-3 decembrie 1989) și modificarea radicală a modului de promovare a propriilor interese de către Uniunea Sovietică, ajunsă sub controlul taberei reformatoare filo-occidentale, condusă de Mihail Gorbaciov, avea să conducă la mutații în relațiile internaționale, la început foarte importante, apoi, după 11 septembrie 2001, radicale.

În decembrie 1987, în preajma și în vederea pregătirii vizitei lui Mihail Gorbaciov în S.U.A., Vladimir Kriucikov s-a deplasat la Washington, unde a avut convorbiri cu Colin Powell, consilier pentru probleme de securitate al președintelui Ronald Reagan și cu Robert Gates, adjunct al șefului CIA. Cu această ocazie istorică, Kriucikov a făcut afirmația că interlocutorii săi nici nu știu ce rău le fac sovieticii americanilor. „Vă lăsăm fără adversar!” De altfel, ulterior acestei întâlniri, Colin Powell a și afirmat că S.U.A. nu mai au adversari decât pe Kim Ir Sen și Fidel Castro. Această rămânere fără adversar a S.U.A, i-a adus în postura de unică supraputere. Mai corect spus, unică supraputere implicată în toate chestiunile globale, pentru că din punctul de vedere militaro-spațial, Federația Rusă nu este cu nimic mai prejos decât Uniunea Sovietică din perioada Războiului rece, ci din contră, puterea ei militară și spațială a crescut. Interesele Rusiei și S.U.A. sunt însă diferite. S.U.A. dețin o economie foarte puternică, bazată pe cea mai bine organizată cercetare științifică, în acest moment. Această economie care produce un volum foarte mare de produse de toate felurile are nevoie de piețe de desfacere, în timp ce economia Federației Ruse nu este una ajunsă într-o etapă de sete de exporturi, cu excepția armamentului. Rusia vinde arme în valoare de aprox. 25 miliarde de dolari anual, pe piețe pe care și le-a conservat și după dezmembrarea Uniunii Sovietice, fără mari convulsii. De aici și deosebirile de exprimare în raporturile internaționale dintre cele două mari puteri nucleare și spațiale. În perioada Războiului rece, toate acțiunile ofensive juste, în viziunea unor analiști, agresiuni, în viziunea altora, erau justificate în fața opiniei publice internaționale și a poporului american prin nevoia obiectivă a luptei împotriva comunismului. Pentru aceasta era nevoie doar de o mass-media aliniată, care să mențină o imagine grotescă a regimului politic de dincolo de cortină și să aibă permanent argumente privitoare la adversarul permanent, comunismul. De teama lui se acceptau orice încălcări ale dreptului internațional și intern. În numele democrației popoarele trebuiau să admită orice acțiuni externe ale guvernanților, inclusiv agresiuni, lovituri de stat, dezinformări, crime. În numele democrației se obținea orice sumă necesară complexului militaro-industrial, din partea Congresului S.U.A. Pericolul comunist a justificat furibunda cursă a înarmărilor, care a creat uriașe capacități de distrugere. În jurul complexului militaro-industrial se învârt cele mai importante interese economice, de influență și dominație mondială ale S.U.A. Pierderea adversarului conducea, încet dar sigur, la cristalizarea concepției potrivit căreia ne mai existând adversitatea comunismului, energiile și resursele poporului american ar trebui orientate în direcția nivelului de trai al poporului, înspre problematica ocrotirii mediului, culturii, artei, științei etc. Poporul lipsit de un „bau-bau” nu ar mai vrea să-și dirijeze resursele înspre sectorul militar, ceea ce ar conduce automat la o schimbare a direcției de promovare a intereselor financiare și de influență. Acest lucru nu poate fi acceptat, în acest moment istoric, de către diriguitorii S.U.A. Să ne amintim cum și președinți ai S.U.A. au capotat în momentul în care au încercat să schimbe politica militaristă a S.U.A. John F. Kennedy a fost asasinat după ce a acceptat să-și retragă rachetele strategice din Turcia (1962) și după ce a dat ordinul (pe care nu a mai apucat să-l pună în aplicare) de retragere a armatei americane din Vietnam. Lui Richard Nixon i s-a înscenat Afacerea Watergate, după ce a decis oprirea războiului din Vietnam. Bill Clinton, în timpul căruia economia S.U.A. a cunoscut cea mai mare înflorire din istoria postbelică a țării, a retras armata americană din Somalia și a păstrat pacea în perioada 1993-1998. În toamna anului 1998, a izbucnit Afacerea Lewinski, care a dovedit implicarea unor forțe în manipularea Monicăi Lewinski și pregătirea premeditată a posibilității compromiterii președintelui (înregistrarea convorbirilor, păstrarea la congelator a fustei Monicăi cu probele biologice ale lui Bill Clinton etc.). Afacerea Lewinski l-a adus pe Bill Clinton în fața perspectivei ca, din președintele cu cele mai bune rezultate economice din istoria postbelică a S.U.A., să ajungă singurul președinte al S.U.A. destituit pentru imoralitate. În decembrie 1998 și ianuarie 1999, Bill Clinton a atacat Irakul, iar în martie 1999, a participat, în cadrul N.A.T.O., din inițiativă americană, la atacarea Iugoslaviei. Ca prin minune, presiunea asupra președintelui a încetat, Afacerea Lewinski s-a încheiat și Bill Clinton și-a încheiat în cele mai bune condiții mandatul. Alegerile din S.U.A., din noiembrie-decembrie 2000, au adus cu sine mari frământări în sânul clasei politice americane. S-au confruntat două ideologii. O ideologie ofensivă, care propunea implicarea S.U.A. pe baza dreptului forței în zonele sensibile ale Globului și promovarea intereselor prin război, era propusă prin Partidul Republican, avându-l pe George W. Bush ca și candidat. A doua variantă, era cea propusă de Partidul Democrat prin fostul vicepreședinte Al Gore, care propunea modelul primului mandat al lui Bill Clinton, bazat pe o economie sănătoasă, funcționând într-un climat de pace internațională. Disputa s-a dus în spatele cortinei și nu s-a putut finaliza odată cu alegerile, continuând încă câteva săptămâni, când a fost declarat câștigător George W. Bush, cu toate că Al Gore obținuse mai multe voturi populare decât adversarul său. Sistemul de vot prin electori permite spectaculoase răsturnări ale opțiunii populare. Ca urmare, într-un discurs despre starea Națiunii, deci după evenimentele din 11 septembrie, a fost „proclamată” Axa Răului. Conform previziunilor logice, au început războaiele, mai întâi în Afganistan, apoi în Irak. Cu ocazia campaniei electorale din 2004, cele două tabere s-au confruntat din nou. Pacifiștii democrați aveau pregătită echipa John Kerry, iar adepții republicani ai continuării politicii de forță, susținuți de producătorii de arme, echipa George W. Bush. După intense frământări, care au ajuns să răzbată și în presă, John Kerry s-a retras, într-un moment al alegerilor când numărătoare arăta un scor aproximativ egal, permițând astfel continuarea promovării politicii de forță. Retragerea lui Kerry a condus la stoparea imediată a continuării numărătorii voturilor. Cu toate acestea, ulterior, a izbucnit un scandal privitor la ilegalități comise în campania electorală care au viciat rezultatele, în detrimentul Partidului Democrat. Mulți analiști consideră că, din punctul de vedere al S.U.A., ca și al Israelului, interesele evreiești neputând fi scoase din context, opțiunea pentru o politică agresivă a fost cea corectă. Puterile lumii se află și ele în dezvoltare și angajate într-un efort de realizare din nou a unei lumi multipolare, care amenință interesele Casei Albe. China are o rată foarte mare de dezvoltare și amenință cu preluarea întâietății economice mondiale. Rusia s-a stabilizat economico-social în ultimul an al președinției lui Boris Elțîn, iar sub Vladimir Putin cunoaște creșteri anuale neîntrerupte. În octombrie 2007, redusese datoria externă de la 160 miliarde $ la 55 miliarde și deținea o rezervă valutară de 1450 $. Complexul militaro-spațial primește toate sumele pe care le revendică. U.E. a ajuns, după ultimul val de aderări, la fantasticul PIB de 10.000 de milioane de Euro, continuă politica negocierilor de extindere și dorește să acceadă pe prima treaptă a Lumii, pe care s-a aflat câteva sute bune de ani. Japonia și „tigrii” asiatici, cu economiile legate pe orizontală, „în serie”, evitând astfel convulsiile tipice sistemelor piramidale, se dezvoltă și ele mereu. Din urmă, se dezvoltă tare și se anunță ca o importantă competitoare, la scară globală, India. Orientul Mijlociu s-a îmbogățit mult prin exporturile de petrol. Popoarele din această parte a lumii sunt în mare majoritate adversare declarate ale S.U.A. și Israel. Reacțiile antiamericane din alte părți ale lumii sunt și ele tot mai răspândite și se acutizează. În aceste condiții, S.U.A. își pot menține cu greu întâietatea mondială în condițiile respectării principiilor consacrate ale dreptului internațional, ceea ce a condus la adoptarea politicii de forță, bazată pe acțiuni (agresiuni) armate.

În perioada de după încheierea înțelegerilor din Malta, atacurile S.U.A., împotriva Panama, Irak (de trei ori), Somalia, Granada, Iugoslavia (în cadrul N.A.T.O.), Afganistan, nu au găsit un cadru justificativ și o legalitate recunoscută. În cea mai mare parte a Globului, acțiunile militare, deosebit de violente, au fost interpretate ca agresiuni. Rezultatele lor sunt lamentabile. În Iugoslavia, ca și în Irak, ele oferă doar satisfacția distructivă a celor care au privit cu nemulțumire performanțele economico-sociale ale acestei țări, recunoscută ca atare de comunitatea internațională și existentă ca subiect de drept internațional în forma anterioară războaielor începute în 1991. Iugoslavia a fost distrusă și dezmembrată. O mare parte a populației fostei Iugoslavii, de diverse etnii, are profunde sentimente antioccidentale și antiregim. De asemenea, în Afganistan, prin război, nu s-au obținut rezultate constructive, pentru țară, împotriva drogurilor, pentru detensionarea conflictelor, sau împotriva terorismului. Talibanii, majoritari, au fost înlocuiți la conducerea țării cu unele minorități naționale aduse la putere și menținute de armate străine. Guvernul Kharzai nu controlează nici măcar întreaga capitală. Țara a fost bombardată, incendiată și distrusă. Pentru a supraviețui, afganii cultivă opiul din greu, ajungându-se, în 2002, la o producție de 3.400 de tone. Drogurile susțin peste jumătate din economie, aducând venituri de 2,4 miliarde de dolari. Dar țara nu se poate întreține fără ajutoare străine, necesarul lor fiind estimat la 2 miliarde dolari/an. Mișcarea talibană se resuscitează și este cea mai puternică forță internă. Eșecul războiului din Afganistan este evident pentru toată lumea, chiar dacă războiul din Irak a reușit să deturneze atenția opiniei publice internaționale de la gravele probleme din Afganistan.

Opinia publică din lumea occidentală s-a îndepărtat și ea mult de liniile politicii de forță promovate de la Washington, care remorchează și pe unii europeni. În noiembrie 2002, sondajele de opinie din Marea Britanie, principalul aliat al S.U.A., arătau că o treime dintre britanici îl considerau pe George W. Bush drept un pericol mai mare pentru pacea mondială decât Saddam Hussein. Nici ulterior, această convingere nu s-a spulberat. Un sondaj al Centrului de Cercetare Pew, arăta că procentul populației britanice cu părere favorabilă față de S.U.A. a scăzut dramatic, de la 75 %, în vara lui 2002, la 48 %, în martie 2003. În restul lumii, mult mai puțin legat de S.U.A. decât Marea Britanie, acest fenomen este mai răspândit.

Lipsa unui adversar recunoscut pe plan internațional ca un pericol pentru întregul occident, sau, dacă se poate, pentru întreaga lume, a determinat necesare căutări. Evenimentele din 11 septembrie 2001, au rezolvat problema identificării unui adversar cel puțin la fel de periculos cum fusese comunismul: terorismul, în general, terorismul musulman, în special.

Renunțarea de către liderii de la Kremlin la regimul politic comunist, devenit ineficient și inutil promovării intereselor Rusiei, a ridicat în fața S.U.A. o nouă problemă: necesitatea păstrării controlului asupra Europei. Scăpată de teama de comunism, care a ținut-o în poziția de aliat strâns și fidel al S.U.A., Europa Occidentală și-a formulat obiective proprii de evoluție, altele decât ale S.U.A., de multe ori concurente. În fața acestei situații, mai ales a voinței ferme a unor state de a crea o structură europeană de securitate, alta decât N.A.T.O., S.U.A. au încercat să acționeze pentru menținerea eficienței N.A.T.O., „cheia de control” a Casei Albe asupra bătrânului continent și în favoarea europenilor. Războiul împotriva Iugoslaviei a fost, pentru scurt timp, o acțiune care a consolidat N.AT.O., organizația reușind să promoveze interese comune americano-europene. Ulterior, s-a văzut că europenii, mai ales Germania, Franța, Belgia și Luxemburg doresc neapărat o structură militară europeană, condusă de europeni. În cadrul unei asemenea organizații militare, Germania speră să-și schimbe statutul de țară care, în conformitate cu înțelegerile americano-ruse, nu a avut voie să fabrice, să cumpere, sau să dețină arme nucleare. Apoi, războiul din Irak a dovedit din plin, din nou, că decizia în relațiile internaționale o iau cei care au arme mai puternice. Europa este decisă să se angajeze în creșterea puterii sale, nu numai prin extinderea către Urali și Orientul Mijlociu (deocamdată Turcia, dar apoi, dacă aderă Turcia, este foarte posibil să intre în joc Israel), dar și prin înarmare.

În perioada 1998-2002 și după aceea, a existat o dispută americano-europeană privitoare la implicarea europenilor în conflictul americano-israeliano-musulman. S.U.A. sunt de părere că acesta este și un conflict al europenilor, ca aliați ai S.U.A. Europenii susțin că aceste conflicte de la mii de km depărtare nu sunt o problemă a bătrânului continent. După declanșarea atacurilor împotriva Afganistanului și Irakului, S.U.A. au reușit să atragă un număr de state europene în coaliție, implicând astfel continentul în conflict și atrăgând o serie de consecințe, respectiv reacții antieuropene din partea structurilor de luptă musulmane. Dintre acestea, atentatul de la Madrid a fost cel mai violent, conducând și la retragerea Spaniei din coaliția condusă de S.U.A.

În numele luptei împotriva terorismului și pericolului pe care l-ar reprezenta liliputana Coree de Nord, sau Iranul, țară începătoare în ale industriei nucleare, s-au instalat baze militare americane în România și Bulgaria. S-a adus în discuție și problema unui scut antirachetă american, care să fie instalat în Cehia și Polonia. În acest fel, în statele central și est europene, foste socialiste, controlul american se consolidează, în dauna celui european. În aceste țări, clasele politice s-au scindat și pe criteriul opțiunii politice pro-europene sau pro-americane, situație întâlnită și în cazul României.

(Articol publicat în anul 2005)

Rolul conflictelor internaționale în catalizarea proceselor de aderare

și de integrare europeană, la începutul mileniului al III-lea

– Rememorări sugestive –

În perioada Războiului rece, politica de integrare în Comunitatea vest-europeană era legată strict de interesele de dezvoltare economico-socială a statelor doritoare de integrare și de lupta împotriva comunismului.

Eforturile de dezvoltare s-au îngreunat în perioada de după a doua criză a petrolului (1973), când practic, supraproducția din statele vest-europene a devenit cronică și crescătoare. Ca urmare, a avut loc o catalizare a voinței de integrare, pentru rezolvarea în comun a problematicii planificărilor producției și desfacerii, fenomene care s-au derulat permanent, în ciuda doctrinei liberei concurențe pe piață, propagată în opoziție cu planificarea economică din statele comuniste.

După schimbarea modului de promovare a propriilor interese de către Federația Rusă, ca principal stat în cadrul fostei U.R.S.S. și încheierea Tratatului din Malta (2-3 decembrie 1989), într-o primă etapă, s-a urmărit preluarea majorității fostelor piețe din interiorul fostului Consiliu de Ajutor Economic Reciproc al statelor socialiste, în paralel cu preluarea majorității piețelor externe ale tuturor acestor state.

După consolidarea noilor regimuri pro-occidentale din statele est-europene, începând cu anii 1993-1995, s-a trecut la formularea de intenții și cereri oficiale de aderare la U.E. După cum se cunoaște, România a formulat această cerere în anul 1995. Uniunea Europeană a formulat răspunsuri unitare privitoare la aceste cereri. Principala condiție de aderare care a fost pusă tuturor statelor a fost compatibilizarea standardelor de funcționare a economiilor, desigur alături de compatibilizarea standardelor de promovare a democrației, drepturilor omului etc. S-a preconizat o lărgire a Uniunii Europene în valuri, cu culoare de depășire, pentru eventualele situații de „fruntași” în întrecerea de îndeplinire a condițiilor de aderare.

Paradoxal este faptul că eforturile de compatibilizare economică au cuprins în primul rând lichidările întreprinderilor economice socotite nerentabile. Prin comparație cu nivelul foarte înalt din Uniunea Europeană, foarte puține întreprinderi au rezistat competiției, majoritatea restrângându-și activitatea la câteva procente din volumul de activitate din perioada dictaturii, fiind dezmembrate și vândute la fier vechi etc. Aceste măsuri au fost însă agreate și susținute de Uniunea Europeană, fiind apreciate ca factori de evoluție pozitivă, spre uimirea unor analiști care constatau creșterea decalajelor față de Occident, a sărăciei, a rămânerilor în urmă din punct de vedere al cercetării științifice etc. Lichidările economice nu au reușit să apropie standardele economice est și vest europene. Mai mult, decalajele de dezvoltare economică au crescut mult, cum am arătat, în defavoarea estului Europei, îndepărtând perspectiva de aderare a statelor est-europene și îngrijorând și clasa politică din U.E. care susținea energic politica de extindere a Uniunii. La nivelul anilor 2000-2001, se simțea nevoia reformulării condițiilor de aderare la Uniunii Europene, referitoare la compatibilizările privitoare la funcționarea economiilor est-europene.

Apariția Euro pe piața financiară mondială a creat o serie de conflicte, atât la vedere, cât mai ales în spatele cortinelor. Dintre acestea reamintesc că:

A. Dolarul a suferit prin apariția și răspândirea euro cea mai mare restrângere de influență din întreaga sa existență; după anul 1945, Federal Reserve, singurul emitent de dolari, și-a permis mereu să verse dolari fără acoperire pe piața financiară mondială. Sarcina inflaționistă pe care o genera această tipărire de dolari apăsa pe majoritatea Globului, care folosea dolari, așa încât era ușor suportabilă; pe măsura restrângerii ariei de răspândire a dolarului, situația se modifică nefavorabil pentru țara de emisie a monedei;

B. O serie de state europene, mai ales Germania și Franța, au insistat mult ca Marea Britanie să adopte moneda Euro în același timp cu celelalte state europene; în ciuda insistențelor, Marea Britanie, tradițional mai atașată de S.U.A. decât de partenerele ei din U.E., a refuzat categoric; a fost un conflict real, ținut în cea mai mare parte în spatele cortinei; chiar și în aceste condiții, apariția Euro a restrâns foarte mult aria de influență a dolarului;

C. Ca o coincidență mai mult decât suspectă, aș dori să vă reamintesc că, după refuzul Londrei de a adopta Euro, în mod surprinzător a apărut în Marea Britanie boala „vacii nebune”, necunoscută până atunci. Marea Britanie era cea mai mare exportatoare de carne de vită din U.E. S-au făcut tot felul de supoziții privitoare la originea bolii, exprimându-se diverse păreri privitoare la originea bolii, până când, la TV BBC, unul dintre șefii serviciului de contra-spionaj britanic a declarat că: „este o boală declanșată de un virus produs în laborator”. De la această declarație se pot face multe supoziții. Latinii făceau cercetările pornind de la întrebarea fundamentală Cui prodest ? Răspunsul este simplu de dat. De pe urma prăbușirii exporturilor britanice de carne de vită au profitat alte state europene (Germania, Franța, Italia, Olanda, Belgia, Danemarca); în acest fel, Euro a preluat de la Lira sterlină respectiva piață de carne de vită;

D. În prima jumătate a anului 2001, o serie de state mari exportatoare de petrol (Libia, Irak, Iran, Siria) au început să vândă petrol contra Euro, restrângând și mai mult aria de răspândire a dolarului și creând noi tensiuni la Washington; și unele țări asiatice (China și Japonia) au început să achiziționeze petrol contra Euro, ca urmare a depozitelor din această monedă, rezultate din schimburile comerciale cu Uniunea Europeană;

E. La începutul verii 2001, președintele George W. Bush a vorbit pentru prima oară de „Axa răului”, nominalizând statele de mai sus, la care se adăugau Afganistanul și cele două state comuniste, Cuba și Coreea de Nord, care nu puteau lipsi de pe o listă a „răilor”; în toamna aceluiași an au căzut turnurile și s-a anunțat iminentul război împotriva terorismului; pe unde a intrat și intră armata S.U.A., dolarul își restabilește autoritatea absolută; în urma atacurilor și amenințărilor S.U.A., unele state și-au reconsiderat politica economică și orientarea diplomatică, în favoarea S.U.A. și aliatelor ei; Libia este cel mai sugestiv exemplu, în acest sens;

F. După declanșarea războiului din Irak, diferendele politice, cu puternice încărcături de interese economice, între unele state din Uniunea Europeană, în frunte cu Germania și Franța, pe de o parte și S.U.A., pe de altă parte s-au accentuat.

Ca urmare, a apărut o schimbare de orientare în politica de integrare, atât la nivelul N.A.T.O., cât și la nivelul U.E. În primăvara anului 2002, s-a vorbit pentru prima oară despre o certă viitoare periferie internă a Uniunii Europene, semn că în spatele ușilor închise s-a acceptat ideea de aderare fără compatibilizarea standardelor de dezvoltare economică, lucru care s-a întâmplat la 1 mai 2004. Pe măsură ce statele din vestul Europei, „Europa bătrână” cum a numit-o Casa Albă, s-a opus mai mult atacului american în Irak și apoi modului de conducere a războiului din această țară, s-a făcut simțită preocuparea S.U.A. de a încorpora noi numeroși membri în N.A.T.O., care, prin poziția lor pro-americană diluează simțitor opoziția vest-europeană față de politica de dominație mondială a S.U.A.

Europa a ajuns un colos economic. În urma aderării ultimelor 10 state, de la 1 mai 2004, PIB-ul Uniunii Europene atinge cifra de 10.000 de miliarde de Euro/an. Colosul economic care este Uniunea Europeană este însă un pitic militar, comparativ cu S.U.A. și Federația Rusă. Conflictul din Irak a demonstrat însă că nu este suficient să fi cea mai mare putere economică din lume pentru a putea decide în marile probleme ale Globului, pentru a-ți asigura promovarea intereselor economice și de altă natură, pe termen mediu și lung. Europa este încă, cum am arătat, un pigmeu militar. Pe această linie ea își caută încă o altă identitate. Din această cauză, Uniunea Europeană consideră că trebuie neapărat să-și continue creșterile de toate felurile și extinderea continuă. Următorul val va cuprinde România, Bulgaria și, posibil, Turcia. După care se va atinge o nouă frontieră. Cu patru decenii în urmă, generalul Charles de Gaulle afirma că Europa va fi puternică doar dacă se va întinde până la Ural.

Paralel cu extinderile N.A.T.O. (sub controlul Casei Albe) și a Uniunii Europene, (având Germania și Franța ca principali artizani), rivalitatea între S.U.A. și Europa continuă. În toamna anului 2003, Washington-ul a anunțat unilateral o introducere a unor taxe și accize vamale pe importurile de oțel din Uniunea Europeană. Aceasta a răspuns anunțând sancțiuni economice împotriva S.U.A., în valoare de 2 miliarde de dolari. Ca urmare a acestei escaladări a fenomenului, pe care unii îl numesc concurență, iar alții război economic, cele două părți au renunțat reciproc la sancțiuni. În decembrie 2003, o nouă lovitură de teatru în economia americană. Apariția bolii „vacii nebune”, urmată imediat de pierderea celor mai importante piețe de carne ale Statelor Unite. Imediat, China, Rusia și Japonia au anunțat că își caută alți furnizori. Anunțul guvernului american, din ianuarie 2004, despre lichidarea bolii a fost tardiv. O mare parte din piața menționată mai sus s-a pierdut.

Iată cum conflictele economice și militare internaționale au catalizat atât voința S.U.A. de a lărgi N.A.T.O., cheia americană de control asupra Europei, cât și voința Uniunii Europene de a continua extinderea către Răsărit. Cu fiecare extindere, ea devine mai întinsă, mai bogată, mai puternică.

Lupta economică la scară mondială continuă, îmbrăcată în aceeași haină a propagandei, în numele democrației, principiilor umanismului, ale dreptului internațional etc. În spatele lor interesele se confruntă îndârjit, în dauna majorității popoarelor mici și mijlocii ale lumii, care rămân tot mai mult în urma statelor dezvoltate. În paralel, Planeta noastră suferă mult și grav, datorită degradării continue a mediului, ceea ce reprezintă cel mai mare pericol pentru umanitate.

România profundă este în suferință, dincolo de cuvintele propagandistice frumoase și superficiale ale prosperei clase politice românești.

(Text din cuprinsul cărții Corvin Lupu, România în contextul relațiilor internaționale actuale, Editura TechnoMedia, Sibiu, 2006)

Conflictul din Irak. (I) Nașterea unei națiuni

În anul 2003, prin intermediul unor angajați ai industriei românești de armament, mai vechi parteneri comerciali ai Irakului, am fost contactat pentru a scrie o carte dedicată carierei politice a președintelui Saddam Hussein. Drepturile de autor erau substanțiale. De asemenea, mi se puneau la dispoziție o serie de lucrări în limba arabă și se asigura traducerea lor de către un colaborator al Ambasadei Irakului, d-l prof. dr. Nicolae Dobrișan. În acest sens, la rugămintea ambasadorului Republicii Irak în România, Saad Hamid Majid, am fost contactat și invitat în Irak. Călătoria urma să aibă loc cu un avion cargo, care făcea transporturi speciale până la Damasc, iar de acolo să zburăm cu un charter spre Bagdad. Vizitarea vechiului Babilon și a colosalelor sale comori culturale era o tentație greu de controlat. Astăzi, după devalizarea muzeelor și distrugerea unei mari părți a monumentelor, regret că nu am efectuat respectiva vizită. Am comunicat că nu voi scrie o carte de propagandă politică, sau personală, ci pot să scriu o carte de istorie politică, a relațiilor internaționale ale Irakului în cotextul geopolitic al Orientului Mijlociu și a relațiilor româno-irakiene. Arhivele românești dețin numeroase documente pe aceste teme. Poziția mea a dezamăgit. Am înțeles că se dorea o odă adusă lui Saddam Hussein, bine plătită. Ori, acesta, ca orice personalitate istorică importantă, a desfășurat o activitate complexă, care cuprinde fapte pe care unii le apreciază pozitiv, iar alții negativ. Negativul nu poate lipsi din analiză. În plus, ceea ce pentru unii este negativ, pentru alții apare ca și pozitiv. Nu eram dispus la scrierea de ode. Ca urmare, s-a apelat, tot prin intermediul unui angajat al industriei de armament, la o familie din Baia Mare, care a scris o carte dedicată președintelui Saddam Hussein. Astăzi, după executarea prin spânzurătoare a lui Saddam Hussein, am hotărât să public rândurile de mai jos, necesare, după părerea mea, înțelegerii evoluțiilor contemporane și recente din Irak, cu atât mai mult cu cât propaganda antiarabă, antimusulmană și, în special, antiirakiană, devarsă în media internațională și românească mari cantități de texte care derutează opinia publică, inclusiv pe intelectualii care nu s-au aplecat în mod special asupra evoluțiilor din Orientul Mijlociu, deturnând numeroase înțelesuri. Spun aceasta pentru că înțelegerea fenomenelor politice din Orientul Mijlociu necesită nu numai cultură, orizont larg și deșteptăciune, ci necesită multă înțelepciune. Opiniei publice îi sunt oferite, cu multă larghețe, judecăți de valoare majoritar lipsite de înțelepciune. De asemenea, eu consider că ocolirea nucleului esențial al fenomenelor reprezintă a doua mare lipsă a majorității „analizelor” din mass media. Concret, mă refer la comentariile unor televiziuni din S.U.A. și România și la unele articole din presa scrisă din S.U.A. și România. Pe cele din Israel, nu le mai nominalizez, având în vedere că Israelul este, practic, într-un război continuu cu lumea arabă și în condiții de război nu se poate cere obiectivitate din partea uneia dintre părți față de inamic.

Cine a fost Saddam Hussein? O întrebare al cărei răspuns va diferi mereu în funcție de imaginile dorite a fi proiectate opiniei publice, în schimbare continuă, pe măsura trecerii timpului și de percepțiile acesteia. În perioada de după arestarea fostului lider irakian și până la executarea sa, media internațională, în cea mai mare parte aservită puterii și banului occidental, l-a prezentat ca pe un monstru: criminal odios, dușman al propriului popor, dușman al omenirii, autor de genocid. Pentru a-l înțelege pe fostul lider irakian, propun cititorului o scurtă reamintire a unor momente din istoria contemporană a Irakului, necesare creionării climatului în care a fost educat și în care s-a construit personalitatea lui Saddam Hussein.

Prin Tratatul de Pace de la Sevres, din 10 august 1920, încheiat între puterile învingătoare în primul război mondial și Turcia, tratat pe care Parlamentul turc nu l-a ratificat niciodată, Irakul a fost trecut în stăpânirea Marii Britanii. Marea Britanie exercita, încă din anul 1899, protectorat asupra părții de sud a Irakului, cunoscută sub numele de Emiratul Kuweit, condus de cunoscuta familie Al Salem al-Sabbah, apropiată a coroanei britanice și sponsor al unor importanți politicieni britanici. Ca urmare a tratatului, doar o parte a Kurdistanului a mai rămas în componența Turciei. Restul provinciei, având o populație în jur de 25 milioane locuitori, a fost atribuită altor state: Siria, Irak, Iran, iar un alt teritoriu kurd a intrat în componența Uniunii Sovietice. Astfel, prin propunerile experților care au pregătit proiectul Tratatului de la Sevres și prin politica de divide et impera promovată de britanici și francezi și acceptată de S.U.A., poporul kurd a rămas fără stat național, fiind folosit permanent, până astăzi, ca minoritate care să pună probleme statelor pe al cărui teritoriu locuiește și să ofere permanent motivații de intervenții internaționale. Kurzii sunt și astăzi un material inflamabil care poate fi oricând activat în statele unde locuiesc. Pentru controlul asupra Irakului, britanicii au avut de înfruntat rivalitatea Franței. În 1921, Irakul s-a proclamat regat, condus de regele Faisal ibn Hussain. El se suprapune în mare parte Mesopotamiei antice, unul din leagănele civilizației mondiale. În anul 1926, Londra a fost obligată să accepte accesul altor companii, mai ales americane și franceze, la bogățiile irakiene, iar diferendele cu Franța privitoare la influența în Irak s-au negociat și finalizat prin Tratatul de la Mosul (1926). Acesta prevedea că exploatarea petrolului irakian se repartiza astfel: 52-55% revenea Marii Britanii, 21-25% revenea Franței și 21-25% revenea S.U.A. jaful sistematic al petrolului irakian de către companiile celor trei puteri, a determinat mari nemulțumiri populare. Această situație s-a prelungit și după ce la 3 octombrie 1932, Irakul și-a proclamat formal independența. În anul 1941, s-a produs o importantă răscoală împotriva companiilor stăpânitoare ale petrolului și țării, condusă de Rashid Galli El Gailani. Răscoala a fost înăbușită de armata Marii Britanii. Cu ocazia acestei intervenții, britanicii au ocupat Siria, Libanul și Iranul, consolidându-și puterea în zonă. În Irak a fost instalată o monarhie prooccidentală, care permitea exploatarea nelimitată a petrolului țării de către marile companii. În anul 1945, a izbucnit o răscoală a kurzilor, înăbușită în sânge. Înfrânți, kurzii și-au constituit Partidul Democrat din Kurdistan, condus de Mustafa al-Barzani. Întreaga istorie contemporană a Irakului a fost marcată de lupta dintre forțele naționale, care militează pentru libertatea Irakului și controlul irakian asupra uriașelor bogății de petrol și gaze naturale și apărarea civilizației tradiționale islamice, pe de o parte și Marea Britanie, Franța și S.U.A., state dornice să stăpânească Irakul pentru a-i exploata bogățiile, pe de altă parte.

În același timp, kurzii doreau o autonomie care să-i ajute să-și construiască un stat național, în cadrul căruia să se dezvolte ca națiune, să-și cultive civilizația tradițională, să-și promoveze interesele. Cele cinci state pe suprafața cărora i-au răsfirat deciziile dure ale marilor puteri învingătoare în cele două războaie mondiale, nu au oferit cadrul necesar și dorit de evoluție a etniei kurde. Nici în Irak, în nici un regim politic, din nici o poerioadă, kurzii nu s-au regăsit ca națiune. Ei se simt cel mai bine în această perioadă de ocupație militară străină a țării, pe care majoritatea zdrobitoare a poporului irakian nu o agrează, nu o acceptă și luptă cu disperare și mari sacrificii de toate felurile împotriva ei. Mulțumirea relativă de acum este minată și efemeră, pentru că se bazează pe nemulțumirea majorității poporului irakian.

În perioada mai 1948-iulie 1949, Irakul participă la războiul arabo-israelian. La sfârșitul acestuia, regimul prooccidental de la putere a trecut la lichidarea prin execuție a lui Yussef Salman Yussef, secretar general al Partidului Comunist și a altor conducători ai partidului, de teama acaparării puterii de către această forță politică sprijinită de Moscova. În anul 1955, regele Faisal II al Irakului, care se încoronase în 1953, a semnat cu Turcia Pactul de la Bagdad. În 1955, la acest pact au aderat Iranul, Pakistanul și Marea Britanie (CENTO). El avea o linie prooccidentală pronunțată. În același an, regele a semnat un acord cu Marea Britanie, prin care îi permitea acesteia să folosească bazele aeriene irakiene pentru operațiunile militare din zonă. După semnalele panarabe și de luptă antioccidentală, din 1956, date de președintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser, mișcarea națională irakiană s-a consolidat. Marile evenimente politice din lumea arabă, din anul 1956, au catalizat naționalismul arab și conștiința necesității lumii arabe de a-și controla propriul destin în fața dorințelor de dominație ale marilor puteri occidentale și a Israelului. În acel an, elev de liceu fiind, Saddam Hussein s-a înscris în Partidul Socialist Arab Al-Baas. Mișcarea de stânga oferea și alternativa Partidului Comunist, sprijinit de Moscova, pe care Saddam Hussein a ocolit-o mereu cu multă diplomație, fără să propună măsuri radicale, care ar fi putut dăuna relațiilor cu Moscova, dar conștient că această linie politică putea conduce doar la o schimbare a stăpânului străin, în timp ce el făcea parte din gruparea panarabă care milita pentru independență și consolidare prin alianța lumii arabe. Consolidarea mișcării naționale irakiene a avut ca urmare organizarea unei lovituri de stat, în anul 1958. Forțe naționaliste, conduse de militari, în frunte cu generalul Abd al-Karim Kassem, au abolit monarhia prooccidentală, l-au asasinat pe rege și au retras Irakul din Pactul de la Bagdad. Lovitura de stat a fost urmată de un adevărat război civil, care a durat până în 1959 și a condus la violențe și excese din partea tuturor forțelor. Cu acest prilej, Saddam Hussein a fost acuzat de crimă, victima sa fiind un anume cetățean Saddam an-Nasiri, originar din orașul său natal, Tikrit. Saddam Hussein a fost condamnat la închisoare. El nu a recunoscut fapta pentru care a fost condamnat, nici în proces, nici mai târziu. El a susținut mereu că a fost acuzat de crimă de forțele de securitate ale regimului, întrucât era militant baasist cunoscut în localitatea sa și în regiune. A stat în temniță șase luni. A fost rejudecat, și-a dovedit nevinovăția, eliberat și absolvit de acuza de omor. Reușita forțelor naționale irakiene în cursul loviturii de stat s-a datorat și președintelui egiptean Nasser, care, reîntors din Iugoslavia, unde îl vizitase pe Tito, a transmis lumii occidentale că orice acțiune în Irak, împotriva noilor conducători ai țării, va conduce la intervenția militară a Egiptului. De la începutul noii guvernări, a devenit evident că generalul Abd al-Karim Kassem nu dorea să conducă țara alături de Partidul Socialist Arab Al-Baas. El a folosit mișcarea națională și lupta împotriva dominației străine pentru a acapara puterea și a conduce țara în conformitate cu interesele unui grup de militari și companii economice. În anul 1959, Saddam Hussein, a participat la un atentat împotriva șefului statului, împreună cu veri ai săi din partea tatălui. Atentatul a eșuat. Împușcat în picior, a fugit în Siria, iar după trei luni, a zburat în Egipt, unde a rămas trei ani și câteva luni. În Egipt și-a încheiat liceul și a susținut bacalaureatul, pe care le-a întrerupt din pricina implicării în politică. Irakienii exilați în Egipt l-au caracterizat, în general, ca fiind un tânăr serios până la duritate și îngândurat până la tristețe. Politica națională și panarabă a fost sprijinită de o clasă politică grupată în cadrul Partidului Socialist Arab Al-Baas, de orientare socialistă, care a respectat până la căderea de la putere, în 2003, proprietatea privată, cu mici excepții legate de resurse și instituții cu mare influență asupra securității naționale. În anul 1959, Irakul a ieșit din blocul lirei sterline și a semnat cu Uniunea Sovietică un Acord de colaborare economică și tehnică. Un an mai târziu, sovieticii încep construirea căii ferate Bagdad-Basra. În anul 1961, Protectoratul Kuwait și-a proclamat independența, dar emirul a continuat să fie susținut de către Marea Britanie, principala beneficiară a petrolului kuwaitian. După părerea majorității opiniei publice din Irak, ca și din alte țări arabe, nimic nu îndrituia Emiratului Kuwait să existe în afara Irakului. Poporul era unul și același, de același sânge, vorbea aceeași limbă, aveau aceleași obiceiuri, ambele teritorii aveau același procent de musulmani (95%), trăiseră aceeași istorie, sub califi, turci și britanici. Recunoașterea internațională a Kuwaitului era rodul intereselor politice străine, europene (mai ales britanice) și ale Israel. Nu s-a creat un stat kurd, dar s-a creat un nou stat arab, fără o civilizație diferită de a irakienilor, fără elemente de distincție. Respectăm pe kuweitieni și nu dorim în nici un caz să supărăm pe cineva prin aceste afirmații. Ele sunt părerea personală a semnatarului acestui articol, rezultată în urma studiilor întreprinse, privitor la acest spațiu geopolitic. În fond, democratic vorbind, în acest caz, determinante sunt simțămintele fiecărui cetățean în parte, chiar dacă simțămintele sunt și ele rodul educației din familie și din societate și a injecțiilor mediatice. De la declararea independenței Emiratului Kuweit, generalul Kassem a declanșat o mișcare politică de conștientizare a apartenenței regiunii Kuweit la Irak. În acest context, în anul 1961 a izbucnit o puternică răscoală a kurzilor, conduși de Mustafa al-Barzani, sprijiniți indirect de britanici și emirul Kuweitului, care se temeau de o intervenție irakiană în Kuweit. Răsculații sperau să obțină autonomia. Kurzilor li s-au făcut o serie de promisiuni, dependente de înlăturarea de la putere a regimului irakian militar naționalist și înlocuirea sa cu unul prooccidental. Acest gen de manipulare a kurzilor s-a repetat de multe ori în trista lor istorie, dar nimeni n-a făcut nimic pentru ei, până în prezent. Răscoala kurzilor, sprijinită din străinătate, a fost deosebit de violentă până în anul 1964, dar, după o scurtă acalmie, a mai durat mulți ani de zile, fiind definitiv înăbușită abia în anul 1975. În această perioadă, zeci de mii de kurzi au fugit în Iran, unde s-au constituit într-un nucleu antiirakian, care avea să fie activat în anii ’80.

În anul 1963, după o nouă lovitură de stat, generalul Kassem a fost răsturnat de la putere și executat. Puterea a fost preluată de Partidul Socialist Arab Al-Baas, cu ajutorul armatei. Președinte a devenit Salim Mahammad Aref. Saddam Hussein s-a reîntors în Irak. Au continuat reformele naționale. Deși de stânga, acest partid s-a aflat în opoziție cu Partidul Comunist, pe care îl contesta, întrucât acesta nu se pronunța pentru unitatea arabă, ci se pronunța pentru intrarea țării într-o federație cu Uniunea Sovietică. În anul 1964 au fost naționalizate băncile și societățile de asigurări și a fost creată Compania Petrolieră Națională din Irak, care era o garanție a unui buget în continuă creștere. În politica externă, președintele Salim Mahammad Aref a strâns legăturile cu Siria și Egipt. La numai două luni după lovitura de stat, a fost proclamat statul federal Republica Arabă Unită, cuprinzând Egipt, Siria și Irak. Mișcarea panarabă și panislamică făcea un pas mare, spre îngrijorarea inamicilor ei, în primul rând Israel. În același an, Irakul a semnat și un acord militar cu Siria, s-a creat Consiliul prezidențial unit și Comandamentul militar unificat. La 1 ianuarie 1965, a intrat în vigoare tratatul privind crearea Pieței Comune arabe, cuprinzând Irak, Egipt, Siria Kuweit și Iordania. Confruntat cu lunga răscoală a kurzilor și cu opoziția internă, regimul de la Bagdad nu a mai avut resurse să lupte, politic sau militar, pentru alipirea teritoriului Kuweit. În 1966 președintele țării, între timp devenit mareșal, Salim Mahammad Aref, a decedat și la conducere a urcat fratele său, generalul Abdel Rahman Aref. În anul 1967, printr-o lege, toate drepturile de exploatare a petrolului irakian au fost atribuite Companiei Naționale a Petrolului din Irak (Iraq Petroleum).

În anul 1968, au apărut puternice frământări politice. Saddam Hussein, implicat în evenimente, împotriva generalului Aref, în calitate de important membru al Partidului Baas, a fost arestat și întemnițat. În timpul întemnițării a ținut legătura cu Ahmed Hassan al-Bakr, politician adept al unei linii politice de independență și dezvoltare economică a Irakului, pe care o împărtășea din plin și Saddam Hussein. A dezertat și a participat direct la lovitura de stat organizată împotriva președintelui Abdel Rahman Aref. A acționat direct, la vedere, îmbrăcat militar pe unul dintre tancurile care au asaltat palatul prezidențial. În cursul operațiunilor, au fost omorâți o serie de politicieni și militari. În aceste operațiuni, a fost implicat și Saddam Hussein. Aref a fost înlăturat, iar conducerea țării a preluat-o generalul Ahmed Hassan al-Bakr, care s-a proclamat președinte al țării, asumându-și și funcțiile de prim-ministru și comandant suprem al armatei. Saddam Hussein a devenit vicepreședinte al Consiliului Comandamentului Revoluției și șef al serviciilor de informații, dar acest lucru nu a fost făcut public în mod oficial. Al-Bakr a promovat o politică puternic antiisraeliană. În 1972, a fost naționalizată integral Compania Iraq Petroleum și s-a semnat un Tratat de prietenie cu U.R.S.S. În 6 martie 1975, la Alger, a fost semnat un important acord irakiano-iranian. Acordul a fost încheiat în scopul reconcilierii solemne între cele două țări și prevedea normalizarea relațiilor bilaterale și soluționarea problemelor aflate în dispută. Acest acord a îngrijorat mult factorii politici de la Tel Aviv și Washington, care au încercat să-l submineze prin toate mijloacele. După ce Saddam Hussein și ayatolahul Khomeiny au ajuns la putere, nu au știut să continue demersurile predecesorilor lor și criza nu a mai putut fi gestionată, ajungându-se la război.

În toată perioada deceniilor 5,6 și 7 ale secolului trecut, serviciile secrete britanice, americane și franceze au desfășurat multiple activități operative și de influență pentru a submina gruparea națională de forțe politico-militare și informative, în scopul reluării controlului politic și economic asupra bogățiilor Irakului. Presiunea a fost execitată mai ales asupra Partidului Baas. Împotriva acestei stări de lucruri, președintele Al-Bakr a luat măsuri pentru consolidarea serviciului secret. Această misiune a fost încredințată lui Saddam Hussein. Acesta a trecut la lichidarea adversarilor politici ai mișcării naționale grupată în Partidul Socialist Arab Al-Baas. Legat de această activitate a lui Saddam Hussein se cunosc puține date exacte. Majoritatea discuțiilor privitoare la ele au fost politizate. În cursul procesului („procesului” ?) lui Saddam Hussein, după trei ani și jumătate în care dușmanii săi stăpâneau Irakul și s-au căutat toate faptele care puteau să-l incrimineze, nu a fost acuzat de nici o crimă din această perioadă, ceea ce este elocvent. În perioada în care a condus serviciile secrete, au fost afectate majoritatea rețelelor de informații occidentale din Irak. Cu toate acestea, colaborarea serviciilor secrete irakiene cu cele americane a fost una bună. Ea a fost catalizată de către Saddam Hussein, care a reușit în demersul său, câștigând un mare prestigiu în rândul clasei politice, armatei și serviciilor de informații.

În anii ’70, mai ales de la jumătatea lor, dezvoltarea durabilă a Irakului a devenit un proiect vizibil. Partenerii și investitorii în Irak au fost aleși cu grijă, pentru a ocoli marile puteri, mai ales S.U.A., în scopul evitării subordonării țării capitalului celor care doreau aservirea țării.

Atâta timp cât în Iran puterea a fost deținută de șahinșahul Mohamed Reza Pahlavi Arriamer, iar în Arabia Saudită și Iordania se aflau de asemenea guverne filoamericane, lumea occidentală și Israelul reușea să mențină un echilibru de forțe, care să nu permită o unificare a forțelor lumii arabe, împotriva Israelului și în scopul controlului absolut asupra exporturilor de petrol din Orientul Mijlociu. Compromiterea regimului politic filoamerican al șahului Iranului și revoluția islamică a ayatolahului Khomeiny, din 1978, au complicat raporturile internaționale în zonă. Încurajat de C.I.A., Saddam Hussein l-a determinat pe președintele Ahmed Hassan al-Bakr să îi predea puterea, lucru care s-a produs la 16 iulie 1979. Practic l-a forțat, dar, ulterior a impus respect pentru persoana lui Al Bakr și linia politică promovată în cei 11 ani cât a condus țara. S-a vorbit mult, dar fără a fi cunoscute probele, despre o implicare a C.I.A. în aducerea la putere a lui Saddam Hussein. Începând din 1975, S.U.A. au încercat, în mod repetat, să restabilească relații diplomatice cu Irakul. După schimbările din Iran, respectiv înlăturarea șahului, Saddam Hussein a sperat că va deveni punctul de sprijin al intereselor S.U.A., cu ajutorul cărora să-și consolideze puterea, pe care el dorea să o folosească în favoarea mișcării panarabe și împotriva evreilor. Calculele lui Saddam Hussein erau însă greșite. Fiecare din cele două părți vedea problema unor eventuale restabiliri a relațiilor bilaterale în scopul unor interese opuse. Saddam Hussein a continuat mereu să abordeze un discurs antiamerican, căreia diplomația de la Washington i-a răspuns, o vreme, moderat, sperând într-o relauare a relațiilor diplomatice și economice, care să permită evoluții de creștere a influenței americane în țară, în dauna forțelor naționale, pe care Casa Albă nu le agrează nicăieri în lume. În timpul președinției lui Saddam Hussein, religia a fost respectată, echilibrat, fără manifestări de bigotism din partea liderilor politici. Întreaga politică față de religie a fost însoțită de preocuparea de a nu adânci prăpastia între șiiți și suniți, în scopul unității poporului irakian. Pe kurzi, oricum nu-i putea nimeni determina să susțină statul național irakian.

În același timp, Irakul s-a aflat sub presiunea Uniunii Sovietice, care dorea să profite de ruptura din relațiile Bagdadului cu Washingtonul, amestecându-se în treburile interne ale țării. De la începutul președinției sale, Saddam Hussein s-a aflat și sub presiunea U.R.S.S. Nereușind în măsura dorită de la Kremlin, sovieticii au încercat să-și mărească influența în Irak prin intermediul statelor socialiste satelite din Europa de Est. Răspunsul Irakului a fost înlocuirea companiilor acestor state cu cele ale altor state, inclusiv și mai ales românești și, în măsura posibilităților, cu a unor companii din state nealiniate, care nu condiționau politic colaborarea economică. România a devenit unul dintre partenerii de mare perspectivă ai Irakului. Către sfârșitul Războiului rece, cifrele de afaceri care se profilau în raporturile bilaterale, erau foarte mari. Lovitura de stat din România (1989), războiul din Golf (1990-1991), prăbușirea intenționată a prețului mondial al petrolului și embargoul impus de S.U.A., au compromis total proiectele și au adus Irakul în imposibilitatea de a mai achita ultimele livrări românești de produse. Datoria țării a ajuns la 40 miliarde de dolari.

Cu toate tensiunile din raporturile cu Moscova, Irakul a fost nevoit să acorde o atenție specială relației cu Uniunea Sovietică, având în vedere și faptul că aceasta întreținea bune relații cu comunitatea kurdă, prin intermediul Kurdistanului sovietic.

Saddam Hussein a dorit să devină simbolul lumii arabe, mai ales în cadrul Grupului celor 77. Marile simboluri ale Mișcării de nealiniere, Indira Ghandi, Tito și Nasser nu mai erau în viață și Saddam Hussein aspira la gloria și performanțele lor politice. Doar Fidel Castro supraviețuia din galeria marilor lideri nealiniați. În principal, Saddam Hussein a acționat pe patru linii politice principale: 1) continuarea opoziției față de formula raporturilor arabo-evreiești stabilită la Camp David; 2) creșterea rolului Mișcării de nealiniere; 3) dezvoltarea economică independentă a țării și 4) creșterea puterii personale.

În 19 septembrie 1980, Saddam Hussein a denunțat tratatul dintre Irak și Iran. Imediat după aceasta, ciocnirile de la frontieră, care anterior fuseseră sporadice, s-au transformat în lupte grele și au dus la declanșarea războiului între cele două țări. El a durat opt ani, a fost extrem de echilibrat, a condus la peste un milion de victime și a produs mari pagube materiale. Războiul a făcut să triumfe forțele care militează pentru scindarea lumii musulmane, în primul rând evreii și puterile beneficiare ale petrolului din Orientul Mijlociu. Vina pentru izbucnirea războiului i-a aparținut, în cea mai mare parte lui Saddam Hussein și colaboratorilor săi suniți. Ura seculară dintre șiiți și suniți a agravat războiul, coborând îndârjirea și la nivelul cetățeanului de rând, al soldatului. În timpul războiului, forțele interesate s-au implicat în influențarea evoluției conflictului. România a acordat asistență economică și a livrat arme ambelor beligerante. Fiind dependente de livrările de produsele românești și de numeroase activități de service, civile și militare, nici una dintre țări nu a întrerupt colaborarea economică și militară cu România. Cu toate acestea, România a făcut demersuri pe lângă ambele țări pentru a înceta războiul și a încheia pacea.

Conflictul dintre Irak și Iran, degenerat, în perioada 1980-1988, într-un război care a condus la mari consumuri de energii naționale, are la bază, în mare măsură, ruptura de natură religioasă dintre șiiți și sunniți. Această ruptură este atât de profundă încât cele două state ajung în momente istorice în care nu mai țin cont de faptul că marii lor dușmani sunt Israelul și S.U.A. Este evident că cele două state au avut deja mult de pierdut de pe urma acestei realități și este foarte posibil ca, în viitorul apropiat, Iranul și Irakul să continue să plătească foarte scump ruptura dintre ele și imposibilitatea lor de a coopera în a se apăra de dușmanii autentici, dușmanii care le vizează ființa națională: le afectează cultura și civlizația lor tradițională, bogățiile naționale și etniile majoritare. În această perioadă a războiului „antiterorist”, cea mai importantă industrie a S.U.A., industria militară, prosperă. Este greu de prevăzut că vor lipsi motivațiile ca armata americană să fie implicată în conflicte armate în diverse părți ale Globului. Motivațiile sunt oferite de forțele politice. Orientul Mijlociu este cea mai vulnerabilă zonă pentru intervenții militare americane. Afirmăm acest lucru ținând cont și de influența excepțională a comunității mondiale evreiești asupra politicii Casei Albe și de interesele Israelului în slăbirea până la distrugere a statelor arabe din Orientul Mijlociu, unde nu au fost instalate regimuri politice cooperante.

În timpul războiului din 1980-1988, îndemnați și din exterior, kurzii din Irak s-au răsculat. Acest fapt a adâncit ruptura dintre irakieni și kurzi. Pentru irakieni era încă o dovadă clară a lipsei de atașament a kurzilor față de statul irakian, până la dorința lor ca Irakul să piardă războiul în care era angajat. Represaliile au fost dure. Au fost represalii de timp de război. Liderii kurzilor și-au asumat riscul de a-și aduce comunitatea în situație de indezirabilitate istorică totală. Irakienii, inclusiv opinia de la baza societății, i-au identificat pe kurzi alături de inamicii cei mai de temut ai poporului irakian. Din această cauză, în anul 2006, cu ocazia procesului (?) lui Saddam Hussein, pronunțarea de pedepse pentru represiunea împotriva kurzilor este imorală și, după părerea noastră, ilegală, având în vedere starea de război a Irakului și legislațiile de război din majoritatea statelor lumii. Legea marțială funcționează peste tot. Mai mult, în cadrul procesului (?) din 2006, unul dintre judecători a fost kurd. La sfârșitul războiului, mase mari de kurzi au părăsit Irakul și au emigrat la conaționalii lor din Iran, cu acordul tacit al ayatolahului Khomeiny, care ajuta adversarii Irakului dându-le azil. A fost dramatic pentru un număr mare de kurzi.

În 1988, epuizate de război și simțindu-se amenințate de evoluțiile pozitive ale relațiilor sovieto-americane, care erau în toiul negocierilor de transfer a statelor socialiste din estul Europei către Occident, Irakul și Iranul au încetat operațiunile militare. În același an, a încetat și războiul din Afganistan, întreaga omenire fiind interesată prioritar de acordul între S.U.A. și U.R.S.S., finalizat în Malta, în 2 și 3 decembrie 1989.

Conflictul din Irak. Cu și fără Saddam Hussein. Înfrângerea unei națiuni

Vae victis !

În aprilie 1988, la inițiativa lui Saddam Hussein, a fost demarat un al doilea rând de discuții cu reprezentanți kuweitieni, în legătură cu frontiera irakiano-kuweitiană. După repetate tergiversări din partea Kuweitului, în februarie 1990, discuțiile dintre cele două părți au eșuat. În paralel cu aceste evoluții negative, Kuweit, împreună cu Arabia Saudită, state aliate ale S.U.A. și Marii Britanii, au încălcat înțelegerile din cadrul O.P.E.C. și și-au sporit mult exporturile de petrol, ceea ce a condus la o scădere dramatică a prețurilor, ceea ce a afectat mult interesele economice ale mai multor state exportatoare, între care și ale Irakului. În decembrie 1989, prețul unui baril de petrol era de 21 $. Conform înțelegerilor O.P.E.C., Kuweit putea să exporte până la 1,95 milioane de barili, dar a exportat peste 2,6 milioane barili. În același timp, Kuweit a extras mari cantități de petrol din pungile irakiene ale zăcământului de la Ar-Rumayla. În aprilie 1990, prețul petrolului se prăbușise la 11 $/baril, iar Irakul pierduse deja un miliard de dolari. Era evident că, în condițiile noilor prețuri internaționale ale petrolului, Irakul intra în imposibilitate de a-și plăti uriașa datorie de 40 de miliarde de $ și dobânzile aferente. Întreaga țară era transformată într-un șantier, se făceau cheltuieli pe toate liniile, se promova o adevărată dictatură de dezvoltare. Irakul devenise un pericol pentru echilibrul stabilit între statele Orientului Mijlociu, echilibru controlabil de către politica israeliano-americană. Prin prăbușirea prețului petrolului, dezvoltarea Irakului a fost blocată. Cu toate acestea, nivelul de trai al cetățenilor țării a crescut constant, anual, până în 2003.

Relațiile Irakului cu S.U.A. s-au înrăutățit și ele continuu. S.U.A. au impus un embargo științific împotriva regimului de la Bagdad. Administrația Bush (senior) a plănuit activități informativ-operative acoperite în Irak. În octombrie 1989, ministrul de externe și vicepremier Tariq Aziz s-a adresat secretarului de stat James Baker, prezentându-i informațiile despre comploturile C.I.A. împotriva președintelui Saddam Hussein. În 28 februarie 1990, Senatul american a hotărât suspendarea facilităților bancare acordate pentru importurile irakiene de grâu și orez. Aceasta a însemnat declanșarea embargoului alimentar al S.U.A. împotriva Irakului. Concomitent, a fost declanșată o campanie de presă internațională împotriva Irakului, care a fost prezentat ca fiind o primejdie pentru celelalte state din zona Golfului, ba chiar din întreaga lume.

La 29 mai 1990, s-a deschis la Bagdad reuniunea arabă la nivel înalt. Scopul reuniunii era analiza amenințărilor lumii arabe de către Israel și S.U.A. Cu acest prilej, Saddam Hussein a susținut un discurs în care a ținut să afirme că împotriva Irakului se desfășura un război, Kuweitul fiind unul dintre inamici. Irakul a depus o plângere și la Liga Statelor Arabe, arătând încălcările cotelor de exporturi de petrol stabilite de O.P.E.C. În urma acesteia, miniștrii petrolului din Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuweit și Qatar s-au întrunit în orașul Jedda, convenind să respecte cotele de exporturi de petrol. La scurt timp după această reuniune, Kuweit a anunțat că nu se va conforma hotărârilor adoptate la Jedda.

În acest cadru politic zonal, la 2 august 1990, armata irakiană a pornit ofensiva împotriva Kuweit. Era o agresiune evidentă, indiferent de motivațiile istorice, politice și economice. Acțiunea militară a Irakului oferea dușmanilor săi ocazia perfectă de a lovi țara și regimul Saddam Hussein și prin aceasta întreaga lume arabă și musulmană, oferea motivația prezenței militare americane în zonă și a justificării continuării cursei israeliene a înarmărilor, ca și a construirii de strategii împotriva statelor arabe care nu sunt dispuse să se supună lumii americano-evreiești. Agresiunea lui Saddam Hussein a afectat demersurile pașnice ale lumii arabe și musulmane de a se dezvolta sub o presiune mai mică și de a-și consolida libertatea națională, atâta câtă puteau avea, pentru a evita presiunile globalizante, potrivnice culturii și civilizației tradiționale ale popoarelor musulmane. Agresiunea irakiană a fost o mare greșeală de strategie politică. Saddam Hussein acționa cu mentalitatea tipică liderilor din Lumea a III-a din perioada Războiului rece. El făcea abstracție de cooperarea excepțională dintre S.U.A. și U.R.S.S., aceasta din urmă având proiecte majore de reformulare o propriului mod de promovare a intereselor. Moscova nu a făcut nimic pentru a salva Irakul din situația gravă în care a intrat din greșeală proprie.

După atacul irakian, emirul Kuweitului și familia sa s-au refugiat în Marea Britanie împreună cu banii lichizi și impresionanta colecție de autoturisme Rolls Royce. Diplomația S.U.A. a jucat foarte bine cartea încurajării Irakului să comită agresiunea, pentru a-și jusifica ulterior propria intervenție militară, așteptată cu sufletul la gură și cu mari speranțe și la Tel Aviv. Eforturile Israelului de a-i dezbina pe arabi și de a-i aduce în situații de războaie distrugătoare sunt o constantă a politicii evreiești, considerată principala condiție a existenței statului și a controlului indirecte asupra majorității arabe. Imediat după invazia irakiană în Kuweit, administrația de la Washington a acreditat ideea iminenței unui atac irakian împotriva Arabiei Saudite, prezentându-se în mass-media scenarii apocaliptice cu capitala saudită ocupată, cu bazele militare cele mai importante în stăpânirea irakienilor și închiderea Golfului, care urma să devină un lac irakian. Televiziunile au prezentat trei tancuri străbătând deșertul, prezentându-le ca fiind irakiene și care s-ar fi îndreptat spre frontiera saudită. Ulterior s-a aflat că erau trei tancuri kuweitiene îngropate în nisip. De asemenea, președintele Bush și experții Casei Albe, vorbeau despre iminența deținerii armei nucleare de către Irak. Pe acest fond, trimiterea armatei S.U.A. în Arabia Saudită nu a mai reprezentat o dificultate pentru guvernul american, nici opoziția politică și nici opinia publică, având încredere în corectitudinea informațiilor oferite de Casa Albă, nu s-au opus intervenției armate a S.U.A.

Rezoluția 660 a Consiliului de Securitate, difuzată în seara atacului irakian, în 2 august, invita cele două țări să negocieze pentru a-și reglementa diferendele. Documentul sprijinea eforturile de pace întreprinse de Liga Arabă. În momentul în care Irakul a anunțat că se va retrage din Kuweit, stabilind și date precise, armata S.U.A. a intrat în Arabia Saudită, ceea ce complica situația politică și militară. O întrunire la Jedda cu participarea Irakului, Egiptului, Iordaniei, Arabiei Saudite și Yemenului a fost contramandată, ceea ce era în detrimentul Irakului. În 12 august, Irakul, repetând disponibilitatea lui de a se retrage din Kuweit, a propus o inițiativă de soluționare globală a crizei din Orientul Mijlociu. Propunerea irakiană viza: 1) elaborarea unor aranjamente pe baza unor principii unitare privitoare la retragerea Israelului din teritoriile arabe ocupate în Palestina, Siria și Liban; 2) retragerea Siriei din Liban; 3) retragerea forțelor americane și aliate lor din Arabia Saudită și înlocuirea lor cu trupe O.N.U. a căror naționalitate să fie stabilită de Consiliul de securitate; 4) retragerea reciprocă a Iranului și Irakului și stabilirea unor aranjamente privitoare la diferendele irakiano-kuweitiene. Inițiativa este una greu contestabilă, nu numai din punct de vedere politic, dar și al unor principii etice. Propunerile irakiene nu au fost luate în seamă. Irakienii au afirmat mereu că S.U.A. au fost cele care au zădărnicit eforturile unei rezolvări a crizei de către arabi. După peste 15 ani de la evenimente, analizând situația globală din Orientul Mijlociu al anului 1990, nu putem să nu constatăm că intervenția militară americană în Irak nu rezolva decât problema Kuweitului, lăsându-le pe toate celelalte nesoluționate.

Războiul împotriva Irakului a fost declanșat în noaptea de 16 spre 17 ianuarie 1991, cu un atac aerian generalizat, care a vizat 400 de ținte civile și militare, cum ar fi poduri, baraje, școli, spitale, biserici, moschei, centre de comunicații, fabrici, căi ferate, depozite de alimente, silozuri de cereale, centrale electrice, rafinării de petrol, stații de tratare a apei potabile, rețele de canalizare, cartiere de locuit din Bagdad și din celelalte guvernorate și chiar oaze din deșert, unde trăiau păstori și beduini. În 3 februarie 1991, a fost organizat un raid aerian american asupra adăpostului Al-Amyriya din cartierul cu același nume din Bagdad. Au fost uciși pe loc 421 de persoane, mai ales femei și copii. În intervalul de timp 17 ianuarie – 28 februarie 1991, aviația americană a organizat 112.000 de raiduri aeriene, în cursul cărora au fost lansate 141.000 tone material explozibil. Irakul a răspuns acestor atacuri bombardând cu rachete diverse poziții ale inamicului din Peninsula Arabă. De asemenea, rachetele irakiene au fost lansate și împotriva Israelului. Irakienii argumentau cu faptul că în spatele atacului împotriva Irakului se afla Israelul, iar lansarea rachetelor era și un răspuns întârziat la bombardarea de către Israel a reactorului nuclear irakian, în iunie 1981. La acea dată, aflat în crâncenul război cu Iranul, Irakul nu putuse riposta. S.U.A. și aliații lor au adoptat tactica bombardamentelor de la înălțime, în fața căreia Irakul nu a putut răspunde decât prin camuflaje și constituirea de fortificații care să atenueze efectele bombardamentelor. Antiaeriana irakiană a fost paralizată de războiul radioelectronic, prin care pe ecranele radarelor dereglate apăreau ținte false. Loviturile antiaerianei irakiene se dădeau în gol, iar avioanele se ridicau de la sol împotriva unor ținte inexistente. Același scenariu a fost folosit, pentru prima oară în lume, în decembrie 1989, în România, cu mult succes, convingând militarii români și Securitatea că în evenimente sunt implicate cele mai mari puteri ale lumii, singurele capabile să efectueze, la ora aceea, operațiuni de asemenea nivel tehnic. În România, războiul radioelectronic a paralizat orice intenție a liderilor militari și informativi de a se mai opune derulării evenimentelor în direcția schimbării vechiului regim.

În timpul războiului din Golf, comandantul militar american, generalul Schwartzkopf , a impus o cenzură exagerată, care dovedea că S.U.A. au multe de ascuns în privința realităților din Orientul Mijlociu. Cei 1.726 de corespondenți de presă de toate felurile, au fost ținuți în Ar-Riyad și Az-Zahran. Nu s-a permis nici o vizită de informare pe fronturile de luptă. Corespondenții erau obligați să participe la briefing-ul zilnic pe care îl prezenta însuși generalul Schwartzkopf. Acesta a impus o lipsă totală de transparență. Ziariștii erau legați la ochi, în anumite situații, sau chiar arestați, ca în cazul lui Fred Taylor, de la Associated Press și Wesly Box, de la The Time. Erau total inaccesibili morții americani și, mai ales, efectele acțiunilor militare americane asupra civililor irakieni. Producătorul TV John Albert, de la rețeaua NBC, a fost dat afară pentru că a făcut filmări despre ororile comise asupra civililor irakieni, în urma cărora s-a cerut oprirea acestora. Comandamentul american a dat dispoziții ca redactarea știrilor să servească scopurilor campaniei militare, să condamne și să contraargumenteze politica Irakului, să instige irakienii împotriva puterii de la Bagdad, să prezinte Israelul ca pe o victimă a crizei din Orientul Mijlociu. Apreciem că diversiunile organizate pentru a deruta opinia publică internațională și toate diversiunile făcute de S.U.A. și aliații lor în perioada acestei confruntări nu au nimic comun cu democrația, cu bunele intenții și cu spiritul dreptului internațional.

Războiul din Golf a fost încheiat de către S.U.A., care au oprit bombardamentele în 28 februarie 1991. Președintele și secretarul de stat al Apărării au argumentat că nu au vrut „ca America să cadă în mlaștinile unui alt Vietnam”, fapt care avea să se petreacă după 2003, adăugăm noi.

În acest moment, ne permitem un scurt comentariu. Guvernul Statelor Unite, poporul american, aliații Statelor Unite, admiratorii de pe întregul Glob ai performanțelor de toate felurile ale poporului american, mai ales ai democrației americane din epoca modernă și din perioada dintre cele două războaie mondiale, oamenii iubitori de pace, au suferit cu toții când au fost doborâte turnurile gemene da la World Trade Center, în 11 septembrie 2001. Noi suntem convinși că aceste sentimente, cel puțin la aceeași cotă de dramatism, au fost trăite de guvernele și popoarele care au trebuit să suporte bombardamentele și altor atacuri americane asupra obiectivelor civile din Libia (1986), Panama (1989), Somalia (1992), Irak (1991, 2003-2007), Serbia și Muntenegru (1999), Afganistan (2001-până astăzi), ca să nu mai vorbesc despre ororile mai vechi, din Coreea și Vietnam. Nu mai amintesc agresiunile statului Israel împotriva arabilor, a cărui politică este sistematic în acord cu cea a S.U.A. Comentariul nostru, făcut fără patimă sau scop politic, fără repulsie față de popoarele american și evreu, pornește de la convingerea în necesitatea abordării, în orice cercetare, a poziției celuilalt. Studiul celuilalt permite analize mai apropiate de adevăr. În multe dintre acțiunile militare ale S.U.A., mai ales în cele în care mor militari americani, poziția oficială și a mass mediei față de evenimente este aceeași: 1. în momentul declanșării operațiunilor armate, Casa Albă și mass media internațională aservită susține din plin acțiunile militare; 2. după ce agresiunile ajung să distrugă țări și popoare, după ce se comit orori, după ce opinia publică, inclusiv cea americană, se revoltă, acțiunile încep a fi contestate, apoi dezaprobate vehement, ca în cele din urmă să se dea vina pe anumite persoane, iar după schimbarea președinției să se arunce vina pe predecesori, mai ales dacă aparțin partidului advers. Așa a fost mereu. Deși este evident că toate atacurile americane împotriva altor țări și amestecurile repetate în treburile interne ale unor state, toate făcute în numele democrației și grijii față de respectivele popoare, aduc mult mai mult rău și suferințe acelor popoare decât cauza în numele căreia se face intervenția, fenomenul se repetă. Cel care face posibil acest lucru este regimul politic, sistemul, care pare, în acest moment istoric, de nereformat. Democrația este o mare gogoriță. Ea nici măcar nu există. Cine încearcă să confunde pluripartidismul, alegerile (și ele grav manipulate) și alte fenomene social-politice actuale, cu democrația, se află într-o eroare de fond. Propaganda, uneori deșănțată, inclusiv în România, este singura care menține iluzia existenței democrației în cadrul sistemului politic mondial. În realitate, o mare parte a lumii este condusă de cercuri de interese, concentrate la vârf în structuri masonice, în cadrul cărora cele mai influente persoane sunt evrei. Indiferent de alegeri, situația rămâne aceeași. Alegerile nu au voie să conducă la alternative. Ele pot doar schimba unele persoane cu altele, iar adevărații stăpâni rămân aceiași. Este cert că, în viitor, libertățile cetățenești se vor restrânge, mai ales libertatea de expresie politică. Comentariile de genul celui din rândurile de mai sus vor deveni tot mai rare, mai greu posibile.

Din alt punct de vedere, unii cercetători susțin că atitudinile politice sunt rezultatul firii naturale a omului. Răul din politică este răul cu care este înzestrat omul. Tot numai natura va interveni pentru modificări structurale ale speciei. Sistemele și regimurile politice nu pot fi lipsite de gravele fenomene negative cu care se confruntă, pentru că acele fenomene negative fac parte din firea speciei noastre. Degradarea mediului pe Glob, urmată de schimbări climatice profunde, pot crea condiții favorabile pentru modificări radicale ale organizării societății omenești și ale omului ca specie.

După încheierea Războiului rece, s-a intrat într-o altă etapă a confruntărilor internaționale, puterile occidentale, S.U.A. și U.E., au mărit presiunea asupra statelor care nu au dorit să se alinieze liniilor politice de globalizare și control economic internațional de către marile lor corporații. Demonizarea liderilor autoritari a fost etapa care a premers și însoțit acțiunile informative și militare, acoperite și la vedere, împotriva acestor state. Această galerie de lideri demonizați i-a cuprins pe Nicolae Ceaușescu, Slobodan Miloșevici, Saddam Hussein. Sunt liderii României, Iugoslaviei și Irakului. Cu ce au deranjat aceste țări, în finalul Războiului rece și imediat după aceea? În primul rând prin exemplul internațional în lupta împotriva supunerii în fața noilor forme de dominație internațională.

Nu ne mai referim la România și la Iugoslavia, ci doar la Irak, care, după cum s-a văzut: 1) s-a opus, după 1958, stăpânirii occidentale; 2) a catalizat mișcarea proislamică; 3) și-a păstrat independența și a limitat accesul străin la bogățiile țării; 4) s-a dezvoltat economic continuu, în ciuda datoriilor și embargo-ului, deschizând perspective foarte periculoase pentru controlul occidental și israelian asupra întregului Orient Mijlociu.

Toate regimurile politice din Irak, de la recunoașterea lui ca stat, au fost regimuri autoritare. De asemenea, nu există nici un fel de altă tradiție de guvernare, iar modelele de împrumut pot dăuna mai mult decât „binele” pe care îl oferă. Problematicile specifice ale țării fac ca gestionarea lor să necesite mână forte. Ne referim în special la: 1) neînțelegerile religioase grave între suniți și șiiți, pe care aceștia le pun mai presus decât statul și care pot oricând, printr-o simplă apăsare pe buton să degenereze în război civil și scindarea țării; 2) problemele pe care le ridică minoritatea kurdă, care nu-și găsește identitatea și aspiră la un stat propriu, fiind mult manipulată de serviciile puterilor interesate în a domina Irakul și a-l slăbi; 3) presiunea internațională extraordinară pentru acapararea uriașelor bogății ale țării; 4) rivalitatea Irakului cu Iranul, dusă până la ură profundă; 5) adversitatea Irakului cu Israelul și ea dusă tot până la ură profundă. Toate aceste mari probleme ale țării nu se pot gestiona decât sub regimuri autoritare, de esență militaro-informativă. O asemenea complexitate de amenințări nu se poate gestiona, în contextul lumii contemporane decât prin multă autoritate. Autoritatea nu se poate apăra fără înlăturarea dușmanilor și opozanților. Regimurile democratice, sau care mimează democrația, își înlătură și ele dușmanii. Este suficient să dăm un singur exemplu din statul care se autodeclară ca fiind cel mai democratic din lume, S.U.A. La jumătatea deceniului al optulea, directorul C.I.A. William Colby (1973-1976), preciza cu mândrie că a lichidat practica agenției de a comite asasinate politice premeditate, menționând însă că acest lucru nu se aplică în momentul în care este vorba despre dușmani ai regimului. (Vezi Corvin Lupu, România sub presiunea Războiului Rece și a dorinței de integrare euro-atlantică, Vol. I, Sibiu, Editura Alma Mater, 2000, p. 272)

Cealaltă cale, în afara exercitării autorității politico-militare, este calea capitulării în fața stăpânirii străine, care acaparează bogățiile țării și trimite reprezentanții forțelor naționale la Abu Ghraib, Guantanamo, sau prin cine știe ce închisori zburătoare, prin statele aservite necondiționat marilor puteri. Conștiința națională dezvoltată și civilizația tradițională a poporului irakian, ca și a multor altor popoare, mai ales religia, nu sunt compatibile cu modelele de organizare social-politică vest-europene sau nord-americane. Bunăvoința puterilor care doresc să-i civilizeze pe irakieni după model occidental, ascunde mari interese politice și economice. În fond, poporul irakian nu cere decât un lucru: să fie lăsat în pace. Uriașele greșeli ale lui Saddam Hussein, făcute în anii 1980 și 1990, după cum am arătat, au ieșit din acest tipar, s-au constituit în agresiuni și au oferit dușmanilor țării sale motivația declanșării războiului din Golf. După părerea noastră, atacarea Irakului în 2003 nu se justifică în nici un fel. A fost o agresiune impardonabilă. Toate motivațiile s-au dovedit a fi pure invenții. Când se va afla tot adevărul despre 11 septembrie 2001, așa cum s-a aflat și despre Pearl Harbour, analiza va putea primi valențele necesare concluzionării. Despre Pearl Horbour s-a știut și s-a tăcut, pentru ca poporul american și Congresul să accepte intrarea țării în război, într-o epocă în care S.U.A. mai erau o țară democratică și manipularea maselor era una limitată. Dar la Pearl Harbour, Japonia a atacat realmente S.U.A.! Dar dacă la 11 septembrie 2001, nimeni din afara țării nu a atacat S.U.A.? Să aibă oare dreptate Thierry Meissen, în a sa carte 11 septembrie Cumplita minciună…

Conflictul din Irak (II)

Înfrângerea unei națiuni

Anii 2000 și 2001 au adus o situație nefavorabilă pentru S.U.A. Economia, atât de prosperă în cei 8 ani ai președinției Clinton, a intrat brusc în declin. Intrarea monedei europene în circulație a dat o lovitură foarte puternică dolarului, restrângându-i aria de răspândire și afectând posibilitățile emisiilor de dolari fără acoperire. Piețele S.U.A. s-au restrâns foarte mult, iar parteneriatele economice nu au mai asigurat raporturile avantajoase din era Clinton. Lumea arabă și musulmană strângea rândurile și se dezvolta fără a fi implicată în conflicte majore. De la războiul din Golf trecuseră 10 ani de relativă pace. Uniunea Europeană nu mai era lumea docilă și supusă necondiționat Casei Albe, precum în epoca Războiului rece. După 1998, Federația Rusă și-a stopat declinul, iar din 1999 a intrat pe un curs economic ascendent. China face progrese uriașe, îndreptându-se cu pași hotărâți, bazați pe ritmuri de dezvoltare amețitoare, spre preluarea întâietății economice mondiale. Doar prin război ar putea fi oprită de pe acest traseu. Tigrii asiatici aglomerau piața internațională tot mai mult. Toate evoluțiile internaționale conduceau spre scăderea influenței S.U.A. în lume. Soluții pașnice pentru contracararea acestor stări de lucruri nu s-au găsit. Soluția războiului a părut a fi cea mai potrivită pentru situația politică și economică a S.U.A. la confluența mileniilor II și III. În 2001, unele state musulmane, mari exportatoare de petrol, au anunțat că vor face încasările în monedă europeană. Lupta politică surdă din sistemul internațional ajunsese într-un punct de cotitură. Alegerile din S.U.A., din noiembrie 2000, au fost cele mai zbuciumate din toată istoria țării. Au fost pe muchie de cuțit. Lupta se dădea și în spatele cortinei, până la vârful lumii. Unii sprijineau ideea continuării politicii președintelui Clinton de către fostul vicepreședinte Al Gore, alții se pronunțau pentru aducerea republicanilor, în frunte cu candidatul lor George W. Bush. În spatele cortinei, lupta s-a decis cu o întârziere de mai multe săptămâni. În timp ce se „lupta și negocia”, s-a trecut la numărătoare și evidențiere manuală a rezultatelor votului. Președinte a devenit G. W. Bush, dar unii au declarat că nu știu cine a câștigat de fapt alegerile…

Mai întâi a fost proclamată Axa răului. În acel moment, pentru mulți analiști era certă izbucnirea unui război împotriva uneia dintre cele șapte țări nominalizate pe Axa răului. Motivațiile erau însă insuficiente. Casa Albă vorbea despre terorism, pericole, arme de nimicire în masă, musulmani fioroși, aliați în primejdie etc., dar pentru justificarea unui război foarte costisitor în fața Congresului, aliaților din N.A.T.O. și opiniei publice americane era insuficient. Lovirea turnurilor gemene la 11 septembrie 2001, transmisă în întreaga lume cu o promptitudine impresionantă și repetată obsesiv, a deschis larg calea justificării nevoii de atac împotriva nevăzuților agresori ai S.U.A., lumii occidentale, aliaților fideli, apărătorilor democrației, într-un cuvânt se impunea un atac al lumii civilizate împotriva lumii necivilizate. Primul stat ales a fi atacat a fost Afganistanul, condus de foștii aliați ai S.U.A., talibanii antisovietici. Țara a fost trecută integral prin foc și prăpăd. A urmat Irakul. Motivațiile atacării Irakului s-au dovedit a nu fi fost reale. Nu s-au găsit armele de nimicire în masă pentru care țara și președintele ei erau acuzați. Nu s-a dovedit nimic privitor la implicarea guvernului de la Bagdad în lovirea turnurilor gemene. Instaurarea democrației de către americani în Irak este o himeră. Nu se poate instaura democrația împotriva majorității populației. Nu se poate instaura democrația aruncând cu bombe asupra poporului care se dorește a fi democratizat. Guvernul instalat la Bagdad de armata americană este format din șiiți colaboraționiști. Șiiții sunt minoritari în Irak și majoritatea lor se pronunță împotriva ocupației militare străine. Kurzii, în nenorocirea lor istorică, nu pot fi luați în analiză ca posibilă forță politică la conducerea țării. Ei sunt dușmani ai irakienilor. Cu asemenea aliați în Irak, americanii nu pot instaura nici un fel de democrație. Aceasta nu este posibilă fără atașamentul majorității. De altfel, în cele mai multe dintre sensurile sale și discriminarea pozitivă este antidemocratică, după multe păreri. Minoritatea nu poate fi protejată împotriva intereselor majorității. În rest este tot o „găselniță” menită să sprijine dominația unor state și popoare. Dacă nu pot instaura democrația și nu pot, S.U.A. și aliații lor pot însă continua să distrugă Irakul, mai corect puținul care a mai rămas din Irak. Mai pot și exploata în favoarea lor uriașele bogății ale țării. Tot sigur este că ura irakienilor, a tuturor arabilor, a întregii lumi musulmane, de 1,2 miliarde de locuitori împotriva americanilor crește. Este de pus întrebarea dacă cetățenii americani, care nu sunt evrei, sunt de acord cu această situație? Făcând abstracție de câștigurile industriei militare americane și ale firmelor clientelare care fac afaceri în spatele frontului, se mai pune întrebarea: nu cumva S.U.A. pierde mai mult decât câștigă? Nu cumva a intrat într-o linie politică ce duce spre degradare și scurtează drumul către pierderea întâietății mondiale? Sunt întrebări care se leagă de America profundă, de America din afara intereselor evreiești, care nu pot fi dezlegate de Orientul Mijlociu.

De această dată când a fost atacat, spre deosebire de 1980 și 1990, Irakul nu agresase pe nimeni. Atacul americano-aliat împotriva Irakului și distrugerea lui ulterioară sunt confirmări istorice ale tezelor irakiene, susținute de Saddam Hussein, privitoare la dorința iudeo-americană de distrugere a civilizației și statului Irakian.

Saddam Hussein a fost condamnat la moarte pentru că a pedepsit complotiștii și complicii lor care au atentat la viața lui în 1982, în timpul războiului cu Iranul. Acuzația este aproape la fel de stupidă ca acuza împotriva președintelui Ceaușescu, cea cum că ar fi sabotat economia românească prin instalarea de detonatori. A mai fost acuzat de represalii împotriva kurzilor, în 1982. Irakul era în război cu Iranul, iar acuzatorii lui Saddam Hussein au pretenția ca președintele să nu fi pedepsit cetățeni ai Irakului care, în spatele frontului, se răsculau împotriva statului, destabilizându-l. În ce țară și în ce regim politic asemenea făptași nu ar fi fost pedepsiți? În istorie n-avem exemple. Dar nici în timp de pace n-ar fi fost iertați, în nici o democrație, nici măcar în S.U.A. Totuși, închipuirea omenească, de rea credință, a propus că revolta nu trebuia reprimată. Oare acuzatorii așa își apără sistemul și țările lor? Pe de altă parte, în martie 1988, când Irakul lupta încă împotriva Iranului, spre satisfacția S.U.A. și Israel, au fost uciși cu gaze de luptă 5.000 de kurzi răsculați la Halabja. Casa Albă a închis ochii și nu a condamnat represiunea, și ea făcută în condiții de război și împotriva unor adversari interni stimulați să se răscoale de către forțe străine. Atunci casa Albă încuraja Irakul. Dacă S.U.A. nu au condamnat uciderea celor 5.000 de kurzi, nici „tribunalul” „irakian” „independent” nu a reținut acele orori drept crime în seama învinuitului principal în „proces”.

Saddam Hussein a fost spânzurat ca un infractor de drept comun. Și-a văzut fiii asasinați și țara distrusă. A fost demn în fața morții și convins că are mai multă dreptate decât asasinii lui. În fața morții, a emanat convingerea că istoria adevărată îi va da dreptate. A intrat în rândul martirilor lumii arabe. Evreii, americanii și unii dintre aliații lor îl numesc criminal. Eroii martiri ai unora, criminalii altora. Istoria este plină de asemenea situații. S-a produs un nou abuz și o nouă crimă, din punctul unora de vedere și un act de justiție, din punctul altora. Cei puternici însă, nu dau socoteală. Ca și în cazul Ceaușescu, mai marii lumii nu s-au murdărit cu sângele lui. Le ajunge sângele irakienilor de rând, al prizonierilor de la Guantanamo, Abu-Ghraib, sau din închisorile zburătoare. L-au dat pe mâna călăilor unora dintre dușmanii lui interni, șiiții colaboraționiști.

Pentru lumea cu adevărat civilizată și pentru istorie, fără a fi nevoie să-l simpatizezi pe Saddam, modul în care a fost el omorât este reprobabil. Gloata șiită, căreia i s-a permis să batjocorească ultimele clipe ale lui Saddam Hussein, în frunte cu brutele care au declanșat trapa în timp ce el își spunea ultima rugăciune, reprezintă partea cea mai urâtă a ceea ce a lăsat Dumnezeu pe Pământ. Tot acest spectacol obscen se întâmpla în zorii celei mai sfinte sărbători islamice, Eid al-Adha (Bairam). S-a arătat în toată grozăvia ei acea față a umanității care n-ar trebui acceptată, ci combătută până prin toate mijloacele. E regretabil că tocmai S.U.A. au promovat la conducerea Irakului ocupat asemenea „colaboratori” ai democrației (?). N-avem cum să-i respectăm. Nu credem în nici un „proiect de democratizare” a Irakului, cu asemenea făptași, cum nu credem în îmbunătățirea climatului politic și în democrația impusă cu bombe aruncate asupra popoarelor și cu distrugerea simbolurilor civilizațiilor lăsate de om, după modelul din Irak. Saddam Hussein, ca și Nicolae Ceaușescu, nu ar fi trebuit să devină un martir și un simbol. Cred că ar fi fost și exemple mai bune. Prin nedreptatea procesului și brutalitatea execuției, ca și prin felul în care a luptat în anumite momente ale carierei sale, el a devenit deopotrivă martir și simbol. Evenimentul a mărit prăpastia dintre lumea arabă și cea occidentală. Mesajul uciderii lui Saddam este foarte clar: marea putere americană, împreună cu aliații ei, mai mult sau mai puțin de conjunctură, au dreptul să intre în orice țară arabă suverană, să-i aresteze conducătorul care i-a supărat, să-i ucidă copiii și pe el, să distrugă țara și simbolurile naționale și să-i mai și facă responsabili de toate acestea. Miliarde de oameni de pe Glob nu sunt de acord cu acest mesaj. Lupta va continua și tot mai mulți oameni, inclusiv politicieni colaboraționiști ai politicii S.U.A. vor recunoaște nedreptatea și greșeala războiului numit „antiterorist”, îndreptat împotriva nimănui și a tuturor. Alte exemple similare din istorie ne confirmă această predicție.

Este deja cert că războiul din Orientul Mijlociu este un eșec al politicii americane, cel puțin la fel de mare ca cel din Vietnam. Începând de la al doilea război mondial, politica americană este în continuă degradare morală. Decăderea este constantă. Dacă în timpul comunismului, de teama pierderii aderenței internaționale de masă, acțiunile agresive erau ceva mai rare, se făceau mai „cu mănuși” și aveau justificarea nevoii de luptă împotriva comunismului, astăzi se acționează tot mai inuman. Prin agresiuni de acest fel, civilizația omenească regresează, chiar dacă dezvoltarea științifică și tehnică și răspândirea informației de toate felurile ne dă impresia că omenirea progresează.

Asasinarea lui Saddam Hussein, hotărâtă la Washington, s-a dorit a da satisfacție Americii și aliaților ei implicați în război și prin aceasta a salva imaginea super-șifonată a președintelui Bush și a celor care îl sprijină, în frunte cu vicepreședintele Cheeney, unul din vârfurile comunității evreiești din S.U.A. Deocamdată, democrații autentici de pretutindeni își pun speranța de mai bine în relațiile internaționale în crearea unei lumi multipolare, care să înlocuiască lumea unipolară (lumea „într-un picior”, sau „cocostârcul”, cum mai este numită). Din acest punct de vedere al moralei politice la vârful lumii, schimbarea modului de promovare a propriilor interese de către Rusia și încheierea Războiului rece nu au adus nimic bun. Îmbucurător este faptul că societatea americană conștientă contestă războiul din Irak. De asemenea, există voci care și încearcă să se opună agresării Iranului, dorită de cei care au declanșat războaiele din Afganistan și Irak. Între aceste voci din surdina Casei Albe, se află cele ale Departamentului de Stat și ale Pentagonului. Condolleazza Rice și generalii din Pentagon încearcă să oprească grupul de interese din spatele președintelui Bush de la o nouă agresiune. Supărat pe generalii armatei, președintele le-a pus în frunte pe Robert Gates, fostul director al C.I.A. De regulă, peste tot în lume, militarii nu sunt încântați să fie conduși de către cei de la informații. Finalul mandatului prezidențial Bush se anunță deosebit de agitat.

Față de execuția lui Saddam, apreciem poziția acelor lideri politici europeni, care au condamnat execuția, chiar și sub impulsul intereselor față de S.U.A., al unui anumit control american asupra bătrânului continent (exercitat prin N.A.T.O. și prin uriașa rețea informativă americană din rândul clasei politice europene) și a recomandării Bilderberg, de la München, din toamna lui 2005, de a înceta disputele europeano-americane. Este cert că astăzi etica politică europeană a depășit-o pe cea americană, cu deosebire pe cea din era post-Clinton. Răspunderea față de agresiunea din Iugoslavia (martie-mai 1999) și dezmembrarea acestei țări prin încălcarea tratatelor internaționale (Paris-1919; Paris-1947 și Helsinki-1975) rămâne totuși să apese greu și asupra politicii Europei.

Atât în Irak, cât și în alte părți ale lumii musulmane, ciocnirea civilizațiilor este în toi. Ea dăunează întregii omeniri. Nu cred că lumea va fi mai bună fără Saddam Hussein.

Pentru cercetători, adevărul în politică (sau istorie) este mai important chiar decât interesul național pe termen scurt, care este adeseori superficial formulat și nu produce efecte asupra intereselor naționale reale. Adevărul și proiectele durabile, de perspectivă, consolidează și România profundă, ca și în alte cazuri. Clasa politică vorbește adeseori de „interese naționale”, de care tot ea se dezice la scurt timp. În numele acestor false interese naționale, „de o zi și o noapte”, care de fapt sunt interese de grup sau străine, se cere cercetătorilor să tacă. Această situație îi desparte mereu pe cercetători de politicienii care încearcă să aservească istoria trecută și prezentă.

Aspecte metodologice privitoare la organizarea activității de analiză în domeniul conflictelor din relațiilor internaționale

Pentru realizarea unei analize cercetătorul trebuie să aibă în vedere o serie de aspecte, dintre care propunem a fi reținute și dezvoltate următoarele.

Stabilirea subiectului analizei de conflict.

Stabilirea obiectivelor analizei

Stabilirea cuprinsului analizei

Activitatea de documentare (culegerea informațiilor)

Identificarea surselor de documentare (informare)

Determinarea documentelor (informațiilor)

Evaluarea gradului de credibilitate al documentelor (informațiilor)

Verificarea, pe cât posibil, din trei surse diferite a conținutului documentelor (informațiilor)

Clasificarea documentelor în funcție de obiectivele analizei și de cuprinsul ei.

Redactarea analizei

I.

Istoricul conflictului. Identificarea cauzelor inițiale care au generat disputa care a evoluat în conflict.

Identificarea cauzelor agravante (dacă este cazul), respectiv a cauzelor apărute ulterior celor generatoare ale disputei.

Identificarea cauzelor (eventual) soluționate pe parcursul derulării conflictului. Studierea lor poate oferi analistului soluții de eliminare și a altor cauze care pot avea rezolvări similare.

II.

Identificarea terțelor interese de menținere a conflictului.

Identificarea forțelor interne (grupurilor de interese) doritoare să mențină conflictul (organizații religioase, minorități naționale, grupuri economico-financiare, profitori ai înarmării, grupuri politice care folosesc conflictul extern pentru a-și menține puterea internă.

III.

Identificarea posibilităților statului de a-și asigura frontiera de stat

Identificarea posibilităților de acoperire informativă internă/externă

Identificarea intențiilor părții adverse (inamicului) și a măsurilor de prevenire și/sau contracarare a lor

Identificarea intențiilor unor terți de a reactiva periodic conflictul

Determinarea informațiilor care lipsesc analistului și care ar putea perfecționa analiza.

Bibliografie selectivă

Alexandrescu, Ion, Obligațiile economice impuse României prin Tratatul de Pace, în „Dosarele istoriei“, Anul II, nr. 2 (7), 1997

Alexe, Vladimir, România secretă, Editura Elit, București, 2004

Buzatu, Gheorghe, Mareșalul Antonescu în fața istoriei, vol. I și II, Editura B.A.I., Iași, 1990

Buzatu, Gheorghe, România între dictat și tratat, în „Dosarele istoriei”, An V, nr. 6 (46), 2000

Buzatu, Gheorghe, România și războiul mondial din 1939-1945, Centrul de Istorie și Civilizație Europeană, Iași, 1995

Buzatu, Gheorghe, Florin Constantiniu și colaboratori, Secretele protocolului secret von Ribbentrop-Molotov, Editura Moldova, Iași, 1991

Constantin, Ion, România, marile puteri și problema Basarabiei, Editura Enciclopedică, București, 1995

Constantiniu, Florin, Doi ori doi fac șaisprezece. A început Războiul Rece în România?, Editura Eurosong and Book, București, 1997

Constantiniu, Florin, Între Hitler și Stalin. România și pactul Ribbentrop-Molotov, Editura Danubius, București, 1991

Constantiniu, Florin, Legitimitatea istorică a statului național unitar român, în „Dosarele istoriei”, An V, nr. 6 (46), 2000

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura „Univers Enciclopedic”, București, 1998

Constantiniu, Florin, Vîșinski: „Avem cel mai deplin respect pentru domnul general Antonescu”, în „Dosarele istoriei”, An II, nr. 5 (10), 1997, p. 15-17

Dobrinescu, Valeriu Florin, România și Ungaria de la Trianon la Paris (1920-1947), Editura Viitorul Românesc, București, 1996

Duroselle, Jean-Baptiste, Istoria relațiilor internaționale, vol. I și II, Traducere de Anca Airinei, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006

Duțu, Alexandru D., Mesajul mareșalului Ion Antonescu pentru Aliați (august 1944) „România nu va face nici o acțiune ostilă Angliei și Americii”, în „Dosarele istoriei”, VII, nr. 8 (72), 2002, p. 52-54

Fontaine, André, Istoria Războiului rece, vol. I-IV, Editura Militară, București, 1992-1994

Loth, Wilfried, Împărțirea lumii. Istoria Războiului rece (1941-1955), Editura Saeculum I.O., București, 1997

Lupu, Corvin, Aspecte referitoare la problema apartenenței Basarabiei la România și la relațiile româno-sovietice, reflectate în documente diplomatice americane, în „Acta Universitatis Lucian Blaga”, Anul II, Nr. 1-2/2002, Editura ROSETTI, București, p. 104-115

Lupu, Corvin, Eforturi politico-diplomatice românești de ieșire din al doilea război mondial în lumina arhivei diplomatice a S.U.A., Editura „Alma Mater“, Sibiu, 2003

Lupu, Corvin, Relații diplomatice între România și SUA până la al doilea război mondial, Casa de Presă și Editură „Tribuna”, Sibiu, 1999

Lupu, Corvin, România, Axa și Aliații, Editura „Alma Mater“, Sibiu, 2003

Lupu, Corvin, România sub presiunea Războiului rece și a dorinței de integrare euro-atlantică, vol. I și II, Editura „Alma Mater”, Sibiu, 2000 și 2001

Lupu, Corvin, 65 de ani de la evacuarea forțată a Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța, în „Transilvania”, Serie nouă, anul XXXIV (CX), nr. 9/2005, p. 20-28

Mogoșanu, George, Când a început războiul sovieto-român?, în „Dosarele istoriei”, An II, nr. 5 (10), 1997, p. 60-64

Otu, Petre, Cum am pierdut Cadrilaterul ?, în „Dosarele istoriei”, an. VII, nr. 1 (65), 2002, p. 54-59

Otu, Petre, Gh. I. Brătianu și exigențele situației geopolitice a României, în „Dosarele istoriei“, An V, nr. 6 (46), 2000

Porter, Ivor, Operațiunea Autonomous, Editura Humanitas, București, 1991

Troncotă, Cristian, România și frontul secret, Editura Elion, București, 2008

Troncotă, Cristian, Eugen Cristescu, asul serviciilor secrete românești, Editura Roza Vânturilor, București, 1994

Țurlea, Petre, Antonescu și Transilvania răpită, în „Dosarele istoriei”, An VII, nr. 6 (70), 2002

Ureche, Marian, Aurel Rogojan, Servicii secrete străine. Retrospectivă și actualitate. Interferențe în spațiul românesc, vol. I, Editura Paco, București, 2000

Watts, Larry L., Ferește-mă, doamne, de prieteni…Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Traducere din limba engleză de Camelia Diaconescu, Editura RAO, București, 2011