Conflict Si Negociere In Relatiile Internationale

CONFLICT ȘI NEGOCIERE ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE

CUPRINS

Securitatea internațională.

Conflictele internaționale.

Starea de criză și influențele acesteia asupra securității.

Principalele elemente ale analizei conflictelor.

Soluții nemilitare pentru rezolvarea crizelor.

Diplomația și funcțiile sale.

Rolul organizațiilor internaționale în prevenirea și soluționarea conflictelor.

Încheierea tratatelor internaționale.

Definirea și caracteristicile negocierilor.

Modele de negocieri bilaterale și multilaterale.

Terții și negociatorii.

Politica externă.

1. SECURITATEA INTERNAȚIONALĂ

DIMENSIUNI, STRATEGII ȘI POLITICI

Dezbaterile privind securitatea, pacea și războiul s-au corelat cu discuțiile despre monopolul de către stat asupra violenței, în legătură cu percepția folosirii forței armate la nivelurile societății și în plan global. În cursul Războiului Rece, principalul pericol la adresa securității era considerat a fi un potențial dezastru total, militar, umanitar provocat de o amplă confruntare nucleară. Ulterior, s-a apreciat că problematica securității și-a redus din interes. În prezent, dimensiunea militară a securității a fost readusă în atenția analiștilor, prin inițierea și intensificarea luptei împotriva terorismului și a fost recunoscută caracteristica de multidimensionalitate a riscurilor, pericolelor și amenințărilor. Agenda de securitate a actorilor statali și nonstatali include astăzi concepte precum „securitate economică”, „securitatea energetică”, „securitatea mediului”, „securitatea individului”, „securitatea individului și a comunității” etc.

1.1. Considerații teoretice.

În fața marilor transformări înregistrate în lume, s-a acordat o atenție sporită securității în tripla sa ipostază individuală națională, internațională. În condițiile în care cetățenii multor țări dezvoltate consideră că instituțiile specializate ale statului nu pot furniza securitate pe măsura nevoilor lor, statele democratice au considerat că este necesară ruperea de modul tradițional de asigurare a securității, sub forma sporirii puterii militare naționale și militarizării politicilor, economiei sau vieții societății. Importanța devine tot mai mult echilibrată între calitatea vieții și capacitățile militare ale statului și între societatea civilă și cea politică pe de o parte și forțele armate, pe de altă parte. Strategiile de securitate națională continuă totuși să acorde un spațiu mai amplu dimensiunii militare comparativ cu cel rezervat dimensiunilor nonmilitare ale securității.

Redefinirea conceptului de securitate se desfășoară într-un context în care actorii statali și nonstatali au viziuni diferite asupra provocărilor la adresa securității, în conformitate cu tradiționala distincție între Nord și Sud din relațiile internaționale: Nordul și-a centrat atenția pe terorism și armele de distrugere în masă, în timp ce Sudul este preocupat de sărăcie și subdezvoltare. Elaborarea unei viziuni comune asupra securității este posibilă numai prin conștientizarea faptului că multe dintre actualele provocări sunt de fapt rezultatul existenței unor vulnerabilități și amenințări comune ce necesită soluții de aceeași natură. De aceea au apărut concepte de genul securitate colectivă, securitate comună sau securitate prin cooperare. Aceste trei concepte au o dimensiune militară predominantă.

În planul teoriei, pozitivismul promovează „abordări obiective” care nu pun probleme referitoare la ontologia și epistemologia securității. Specialiștii fac totuși distincția între abordarea tradiționalistă în studiile de securitate, cu o viziune centrată pe stat și pe dimensiunea militară și abordarea vastă a securității, ce dorește să lărgească agenda de securitate prin analiza problemelor militare și nonmilitare. Realismul rămâne puternic ancorat în analizarea raporturilor de putere dintre state. Constructivismul se bazează pe credința că lumea este produsul interacțiunii sociale, ce poate fi măsurată și analizată cu mijloace științifice specifice. Această formă de constructivism social folosește în studiul securității ontologia subiectivă și epistemologia obiectivă, cu alte cuvinte afirmă că lumea este construită social și poate fi măsurată și analizată. Postmodernismul este caracterizat de o mare diversitate a studiilor de securitate. Metodologia aferentă acestui curent de gândire este construită în jurul credinței că lumea este produsul interacțiunii noastre sociale și nu poate fi măsurată și analizată cu ușurință din cauza naturii contestate a cunoașterii (ontologie și epistemologie subiective). Rezultatele studiilor postmoderniste ridică multe întrebări referitoare la rolul pozitivismului în studiul securității, din mai multe puncte de vedere: metodologic, istoriografic, epistemologic, ontologic și normativ. Adepții postmodernismului împărtășesc preocupările constructiviștilor referitoare la ambiguitatea ontologiei pozitiviste în studiile de securitate. Analiștii postmoderniști nu pregetă să reconsidere critic atât poststructuralismul (Simon Dalby, Jef Huyysmans), cât și postmodernismul reprezentat de Michael Dillon și David Campbell.

Între toate aceste curente de gândire se remarcă Școala de , ai cărei reprezentanți – Barry Buzan, Ole Waever și Jaap de Wilde – sunt adepții lărgirii sferei de definire a securității. Răspunzând acuzațiilor aduse de tradiționaliști, care afirmau că acest nou model este incoerent, reprezentanții Școlii oferă o metodă operațională constructivistă, ce presupune pe de o parte, încorporarea principiilor tradiționaliste, iar pe de altă parte, eliminarea frontierei artificiale dintre securitate și economie și propunerea unor noi modalități de studiu a interrelaționării domeniilor vieții sociale. Securitatea este definită în funcție de perceperea amenințării la adresa existenței unui obiect de referință ce este puternic valorizat. Acesta face parte dintr-o mulțime vastă, ce poate include: actori nonstatali, principii abstracte și chiar natura în sine. De asemenea, sursa amenințării poate fi identificată în statele agresive, tendințele sociale negative sau în diversitatea culturală.

În consecință, în concepția Școlii de , amenințările se pot manifesta într-o varietate de contexte politice sau domenii ale vieții: politic, economic, militar, cultural, demografic, ecologic etc. În opinia specialiștilor, studiile de securitate ar trebui să fie centrate pe identificarea, localizarea și evaluarea celor mai importante măsuri de „securitate” inițiate de actorii principali ai vieții sociale. Ei ilustrează acest cadru de analiză prin aplicarea sa atât în domeniul militar, cât și în cele nonmilitare ale securității, iar rezultatul constă într-o „hartă” a problemelor contemporane ale securității, fiecare fiind identificată în funcție de patru variabile: caracteristica spațială (local, regional, global), localizarea sectorială (militar, politic, economic, cultural, ecologic), identitatea principalului actor (state, actori societali, organizații internaționale) și natura obiectului de referință (state, națiuni, principii, mediul înconjurător).

În prezent, dintre preocupările în domeniul studiului securității se remarcă cea a lui James N. Rosenau, care realizează o interesantă corelație între teoria complexității, a haosului și conceptul de securitate. Teoria complexității reprezintă o modalitate de investigare a dinamicii sistemelor non-lineare, ce nu este complementară metodelor lineare destinate măsurării unei lumi neregulate (de exemplu statistica). Sistemele non-lineare au următoarele caracteristici: intrările (inputs) și ieșirile (outputs) nu sunt proporționale; întregul nu este egal din punct de vedere cantitativ cu suma părților sale și, din punct de vedere calitativ, nu este identificabil prin caracteristicile elementelor componente; înlănțuirea cauză-efect nu este evidentă; fenomenele din acest mediu nu sunt previzibile, dar în interiorul granițelor proprii se auto-organizează.

Alvin M. Saperstein scria în studiul Complexitate, haos și politica de securitate națională: metafore sau instrumente? că interacțiunile dintre statele-națiune, inclusiv războiul, sunt similare interacțiunilor dintre particule, ce sunt studiate de fizică. Din această perspectivă, el analizează succint cele două războaie mondiale.

În același timp, James Rosenau studiază evoluția mediului internațional de securitate, înainte și după Războiul Rece, prin prisma aceleiași teorii a complexității. Principala concluzie este că după Războiul Rece se naște o nouă epocă, a multiplelor contradicții: sistemul internațional este nu mai puțin dominant, dar mai puternic; statele se transformă, dar nu dispar; suveranitatea statului este erodată, dar puternic valorizată; granițele nu permit trecerea intrușilor, dar sunt caracterizate de un grad crescut de porozitate etc. Din analiza acestor contradicții rezultă o serie de interogații complexe: poate fi evaluată o lume caracterizată de ambiguitate? Cum poate fi studiat un spațiu politic aflat în continuă transformare, în care simultan, unele dimensiuni se erodează, iar altele se întăresc? Cum pot fi reconceptualizate politicile de securitate națională, astfel încât să includă noțiuni diferite, precum identitate, afiliație și teritorialitate? J. Rosenau afirmă că limpezimea unor asemenea întrebări, dar și incertitudinea pe care o generează, întăresc convingerea că suntem adânc implicați într-un proces de transformare epocală, proces susținut de o nouă viziune asupra lumii și implicit asupra mediului de securitate. În centrul acestei viziuni se află convingerea că ordinea care caracterizează familiile, comunitățile, țările și sistemul global, se bazează pe contradicții, ambiguități și incertitudini.

1.2. Dimensiunile securității.

a) Securitatea umană.

Conceptul folosit cel mai des în analizele de securitate, în special ale dimensiunilor nonmilitare, este acela de securitate umană. De ce securitate umană? Pentru că subiectul și obiectul de referință al securității este individul uman, iar starea de securitate a indivizilor trebuie să constituie punctul de pornire al oricărui studiu din acest domeniu, indiferent de nivelul analizat (național, zonal, regional sau global). Omul reprezintă elementul esențial al oricărei forme de organizare socială, iar gradul de realizare a securității acestuia se reflectă în securitatea grupului din care face parte. În opinia noastră, securitatea și, în special, securitatea umană, reprezintă o stare ce exprimă percepția absenței riscurilor, pericolelor și amenințărilor la adresa existenței, valorilor și intereselor indivizilor umani (în orice formă de constituire), dar și procesele de formare și de gestionare a acestei percepții.

Varietatea definițiilor acestui concept demonstrează faptul că deocamdată problematica securității este departe de a fi pe deplin clarificată. Situația este cauzată de faptul că toate sensurile existenței umane sunt construite prin definiții rezultate din experiența perceptivă a indivizilor. Astfel, realizarea stării de securitate, indiferent de nivelul și domeniul la care ne raportăm, este îngreunată de uriașa varietate a valorilor și intereselor oamenilor, ce adesea intră în contradicție, creând temeri asupra securității individuale, de grup, naționale, statale, suprastatale.

Totuși, trebuie accentuat faptul că existența individului uman nu se poate desfășura în afara sistemului global și în consecință analiza de securitate nu poate ignora elementele acestuia: contextul, atât structural cât și istoric ce definește parametrii de bază sau circumstanțele; cultura, adică per perspectivele ideologice, cognițiile, sentimente și judecățile care dau sistemului valoare, sens și orientare; structura de actori și resursele acestora, cu ajutorul cărora realizează scopurile stabilite; procesele, relațiile dinamice de cooperare sau antagonice, prin care actorii urmăresc realizarea scopurilor pe termen scurt sau lung; efectele sau consecințele intenționate și neintenționate ale acțiunilor și proceselor.

Dinât și istoric ce definește parametrii de bază sau circumstanțele; cultura, adică per perspectivele ideologice, cognițiile, sentimente și judecățile care dau sistemului valoare, sens și orientare; structura de actori și resursele acestora, cu ajutorul cărora realizează scopurile stabilite; procesele, relațiile dinamice de cooperare sau antagonice, prin care actorii urmăresc realizarea scopurilor pe termen scurt sau lung; efectele sau consecințele intenționate și neintenționate ale acțiunilor și proceselor.

Din altă perspectivă, sistemul global poate fi văzut ca o juxtapunere a cinci subsisteme majore: politic, economic, social (mai exact socio-demografic, fără componenta culturală), cultural și ecologic.

Subsistemele sunt inter-relaționate și în același timp reflectă natura specifică a elementelor constitutive (context, cultură, structură, procese, efecte).

Fiind date aceste componente ale sistemului global, analiza lor pune accentul pe unul sau altul dintre elemente, în funcție de cadrul teoretic folosit. Așa cum am evidențiat anterior, în analiza de securitate există două teorii contemporane ce s-au afirmat: neorealismul și postmodernismul. Neorealismul accentuează importanța rolului statutului ca furnizor de securitate, în timp ce postmodernismul accentuează interdependențele dintre actorii non-statali.

Neorealiștii reprezentați de Barry Buzan, afirmă că abordarea securității doar din puncte de vedere al dimensiunii militare, promovată în timpul Războiului Rece, nu a făcut altceva decât să prejudicieze dezvoltarea conceptului. Din acest motiv, sfera sa de cuprindere a fost lărgită prin introducere în analiză a noi dimensiuni ale securității – politică, economică, socială și ecologică – cu observația că statul suveran rămâne principalul obiect de referință al analizei de securitate.

Postmoderniștii (Ken Booth) sunt și ei de părere că este nevoie de lărgirea sferei de definire a securității, însă, că nu statul deține principalul rol în realizarea stării de securitate, ci actorii non-statali, precum indivizii, grupurile culturale și etnice, blocurile economice regionale, corporațiile multinaționale, organizațiile nonguvernamentale etc. Conceptul de securitate este lărgit atât pe verticală, cât și pe orizontală, având în centru ideea conform căreia securitatea umană este diferită de securitatea statului și cu mult mai importantă decât ea. Postmoderniștii și în special Booth, consideră că statele și guvernele nu constituie principalele obiecte de referință ale securității întrucât, deși se presupune că ar trebui să reprezinte furnizorii de securitate pentru cetățeni, ele au devenit surse de insecuritate pentru oamenii de care sunt responsabile.

Ambele abordări se adresează în special dimensiunilor non-militare ale securității, iar diferența principală dintre ele constă în natura obiectului de referință identificat în analiza de securitate. Punctul de vedere neorealist plasează securitatea umană alături de cea a statului, ca obiect de referință identic în teoria și practica de securitate: analiza de securitate este preocupată de „soarta” colectivităților umane; acestea sunt constituite de cetățeni ai statului, astfel că statul devine obiectul de referință al securității. În același timp, postmoderniștii afirmă că ideea de securitate a statului era folosită de guverne pentru a camufla realitatea și a ascunde adevăratele probleme de securitate care, de fapt, erau problemele regimului și ale partizanilor săi din acest motiv, abordarea promovând conceptul de securitate umană.

Toate cele șase dimensiuni sunt la fel de importante pentru realizarea stării de securitate și, mai mult, ele inter-relaționează. Astfel, dimensiunea politică vizează atât relația dintre stat și cetățenii săi, cât și relațiile internaționale ale statului respectiv. Dimensiunea economică are în vedere fundamentarea economică a securității la toate nivelurile sale, cu accent pe cel individual. Acest ultim nivel este și cel vizat de dimensiunea socială a securității: securitatea statului este extrem de importantă, însă nu poate fi realizată fără a avea la bază securitatea indivizilor. Dimensiunea culturală privește delicatele probleme legate de etnie și religie, sursele unora dinte cele mai importante conflicte ale ultimelor decenii. În fine, dimensiunea ecologică, o problemă mai nou aflată în studiu, include trei aspecte ce nu pot fi ignorate: problemele de mediu cauzate de război, resursele naturale a căror posesie sau control poate naște dispute internaționale și catastrofele naturale.

b) Dimensiunea politică.

În cadrul multitudinii de schimbări ce au marcat sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI, există o constantă ce traversează această perioadă de timp: nevoia de democratizare și dezvoltare nu numai a fostelor țări comuniste, ci și a altor țări slab dezvoltate din toată lumea. Intensitatea acestei nevoi a variat în funcție de paradigmele existente într-un moment sau altul al istoriei recente, atingând punctul culminant, nu odată cu declanșarea conflictelor interetnice din Balcani, ci atunci când SUA și NATO au inițiat ample operații militare în Orientul Apropiat și Mijlociu, după momentul 11 septembrie 2001. Toate acestea sunt repere pentru dimensiunea politică a securității, ce poate fi analizată pe două niveluri: cel intern, în care conceptele de bună guvernare și proastă guvernare au un rol central și cel extern, raportat la securitatea internațională sau la dreptul internațional.

Dimensiunea politică a securității este reflectată și în strategiile de securitate ale anilor ’90. Pe lângă lupta împotriva terorismului și integritatea europeană și euroatlantică, statele europene și nu numai (de exemplu SUA, ca unică superputere a lumii) au introdus noi concepte: proasta guvernare, ca potențial risc sau buna guvernare, ca deziderat și modalitate de realizare a stării de securitate. Mai mult, organizații internaționale precum ONU, Comisia Europeană sau Banca Mondială au început să se preocupe din ce în ce mai mult de identificarea și rezolvarea problemelor de guvernare. Buna guvernare a devenit o condiție esențială pentru asistența de dezvoltare furnizată de agențiile internaționale donatoare. De asemenea, buna guvernare reprezintă una dintre principalele ținte ale Scopurilor de Dezvoltare ale Mileniului, agenda ONU pentru reducerea sărăciei și îmbunătățirea condițiilor de viață.

În continuare ne vom opri asupra celor două concepte mai sus menționate întrucât analiza lor presupune raportarea nu numai la nivelul intern, ci și la cel extern al studiului dimensiunii politice a securității.

Guvernarea reprezintă în sens larg, procesul decizional și cel prin care sunt sau nu sunt implementate deciziile. Conceptul este folosit într-o multitudine de sensuri și domenii ale vieții societății.

Agențiile internaționale de dezvoltare și implicit principalele organizații internaționale, consideră că guvernarea este o activitate al cărei scop este supravegherea și controlul societății pentru a urma o anumită direcție ce reflectă nevoile programatice. Banca Mondială definește guvernarea prin tradițiile și instituțiile pe baza cărora se exercită autoritatea într-o țară, cu scopul realizării binelui comun. Aceasta include: procesul prin care sunt selecționați, monitorizați și înlocuiți cei care dețin autoritatea; capacitatea guvernului de a gestiona eficient resursele și de a implementa politicile; respectul cetățenilor și al statului pentru instituțiile care guvernează interacțiunile economice și sociale dintre ei.

Comisia Europeană, ca principal organism al UE pentru rezolvarea problemelor de acest tip, consideră că guvernarea se referă la capacitatea statelor de a-și „servi” cetățenii, la regulile, procesele și comportamentele prin care sunt exprimate și gestionate interesele și prin care este exercitată în societate puterea în ciuda caracterului său larg și deschis, strâns legat de aspectele de bază ale funcționării oricărui sistem politic sau social.

În accepțiunea ONU, guvernarea este acel sistem de valori, politici și instituții prin care o societate își gestionează problemele economice, politice și sociale. Astfel societatea se organizează pe ea însăși pentru a lua și implementa decizii, prin acord mutual și acțiune reciprocă. De asemenea, guvernarea include toate mecanismele și procesele folosite de cetățeni pentru a-și articula interesele, rezolva divergențele și exercita drepturile și obligațiile legale.

Acțiunea agențiilor de dezvoltare și a organizațiilor internaționale este destinată instituirii unei bune guvernări. Este evident faptul că existența acestui concept implică nu numai existența celui de proastă guvernare, dar și a unei metodologii de evaluare a guvernării.

Ce înseamnă bună guvernare și ce înseamnă proastă guvernare? Cum pot fi măsurate, identificate? Care norme trebuie să prevaleze în măsurarea guvernării?

Pare dificil să răspundem la aceste întrebări, însă dacă stabilim un sistem de referință familiar, problemele par a se clarifica. Așadar întrucât în opinia noastră ființa umană constituie punctul de plecare al unei astfel de analize, vom considera că domeniul drepturilor omului oferă cea mai bună abordare.

În acest sens, sunt importante nu numai reglementărilor ONU referitoare la drepturile omului și la dezvoltare, ci și teoriile psiho-sociale referitoare la nevoile umane, ce trebuie satisfăcute pentru a asigura dezvoltarea acestora. Sintetizăm astfel două abordări ale dezvoltării: cea bazată pe drepturi și cea bazată pe nevoi.

Prima, cea bazată pe drepturi, este construită pe următoarele afirmații: întotdeauna drepturile implică și obligații, drepturile omului sunt universale, drepturile pot fi realizate numai dacă sunt luate în considerare atât rezultatele cât și procesele, drepturile sunt indivizibile întrucât sunt interdependente, în perspectiva aceasta, acțiunile caritabile sunt „obscene”.

Abordarea bazată pe nevoie nu oferă indicatori clari pentru guvernare, întrucât este întemeiată pe principii mult mai ambigue decât cele anterioare; nevoile sunt întrunite sau satisfăcute; nevoile nu sunt neapărate universale; nevoile pot fi satisfăcute prin strategii care vizează rezultatele acțiunii; nevoile pot fi clasificate în funcției de priorități; nevoile pot fi satisfăcute prin acțiuni caritabile și bunăvoință.

Această abordare nu este potrivită pentru scopul stabilit deoarece chiar dacă am opta pentru o anumită teorie a nevoilor, de exemplu cea a lui A. Maslow, ea rămâne ambiguă din cauza complexității naturii umane și a lipsei unor reglementări coerente în domeniu.

Spre deosebire de abordare bazată pe nevoi, cea centrată pe drepturi oferă mai multe avantaje, din cel puțin trei motive. În primul rând, își centrează atenția pe cetățeni, buna guvernare fiind considerată un bun public la care acești au dreptul. În al doilea rând, acordă o deosebită atenție drepturilor și proprietății și recunoaște faptul că sărăcia nu este doar o consecință a excluderii economice, ci mai ales a nerespectării drepturilor cetățenilor. În fine, această abordare aduce în prim-plan importanța normelor și a regulilor prin care societatea este guvernată și este realizat procesul de dezvoltare a acesteia.

Specialiștii au propus următoarea grilă de analiză, formată din cinci indicatori ai bunei guvernări: participarea – gradul de implicare a decidenților; decența – gradul în care crearea și implementarea legilor ține de cont de demnitatea umană; corectitudinea – gradul în care oficialii publici, aleși sau numiți, își asumă responsabilitatea pentru acțiunilor lor și răspund cerințelor formulate de public; transparența – gradul în care deciziile luate de oficialii publici sunt clare și deschise votului cetățenilor sau reprezentanților acestora; eficiența – gradul în care regulile facilitează procesul decizional rapid și la timp.

c) Dimensiunea economică.

Problema dimensiunii economice a securității este una deosebit de controversată și politizată. Iată cum se raportează la dimensiunea economică a securității principală curente politico-economice: mercantiliștii și neomercantiliștii pun pe primul loc statul, ca gestionar al scopurilor sociale și politice pentru care este generată bunăstarea și ca furnizor al securității necesare desfășurării tuturor activităților economice. Din această perspectivă, dimensiunea economică a securității este daor o parte a securității naționale, ce reprezintă principala prioritate a statului; liberalii în schimb, pun pe primul loc economia și afirmă că aceasta ar trebui să constituie baza oricărui construct social, iar piața trebuie să fie lăsată să opereze cât mai liber, fără intervenția statului. În viziunea liberală, statul furnizează legile și securitatea în domeniile politic și militar și sprijină constructele sociale în acele arii în care economia nu o poate face.

Din acest punct de vedere, principalul scop al securității constă în dezvoltarea regulilor care creează mobilitatea economiilor naționale; socialiștii adoptă o poziție intermediară, afirmând că economia constituie baza constructului social, iar statul nu poate exista în afara acestei logici, sarcina sa fiind aceea de a „guvern” economia în funcție de scopurile politico-sociale ale justiției și echității. Socialiștii pun accentul pe securitatea celui slab din punct de vedere economic și împotriva celui puternic, bogat.

Așadar, există modele diferite, atât economice, cât și de securitate. Înainte de sfârșitul războiului rece, modelele economice aveau drept bază economiile naționale, în mare măsură autosuficiente, excluzând posibilitatea cooperării externe semnificative și promovând protecția oferită de stat față de competiția externă. Această concepție a condus la izolare parțială. Corespunzător aceleiași perioade de timp, modelele de securitate erau centrate pe confruntarea echilibrată dintre puteri sau superputeri și aliații lor. După Războiul Rece, liberalizarea și democratizarea economică au determinat și modificarea modelului de securitate, în prezent, realizarea securității fiind bazată pe interdependența și cooperarea dintre state, atât în problemele interne, cât și în cele externe.

Din punct de vedere operațional, dimensiunea economică a securității poate fi analizată luând în considerare următorii indicatori, alături de cei specifici zonei sau regiunii analizate: la nivel național, capacitatea statului de a gestiona probleme precum inflația, șomajul, calitatea vieții, balanța de plăți dezechilibrată, lipsa oportunităților economice, nivelul crescut de protecționism, dependența de resursele naturale externe etc.; capacitatea statelor de a-și menține independentă producția militară din punct de vedere economic, reflectând relația dintre puterea economică și cea militară; la nivel internațional, raportul dintre cei care pierd și cei care câștigă pe piața globală și ritmul în care acesta provoacă adâncirea inegalităților economice; comerțul ilegal cu ființe umane, droguri, arme ușoare, arme de distrugere în masă etc.

În prezent, problema cea mai importantă în ceea ce privește dimensiunea economică a securității este sărăcia persistentă și de mare amploare.

Situația este cu atât mai dramatică cu cât observăm că sărăcia este concentrată pe largi zone: Asia de Est și Sud-Est și Africa. Acestea sunt zone în care s-a creat un cerc vicios din care țările respective vor ieși cu greu întrucât sărăcia provoacă boli infecțioase, degradarea mediului și războaie civile care la rândul lor, determină creșterea în amploare a sărăciei.

Ieșirea din cercul vicios este posibilă doar prin eforturi internaționale coordonate a căror finalitate este scăderea nivelului sărăciei și întărirea capacității țărilor sărace de a-și rezolva propriile probleme și de a preveni răspândirea amenințărilor la adresa securității internaționale. Aceste eforturi trebuie să vizeze și celelalte dimensiuni ale securității întrucât, după cum vom arăta în continuare, problemele economice ale securității sunt legate nu numai de dimensiunea politică, ci și de cea socială, culturală sau ecologică a securității. Puterea unei economii este determinată și de aspecte precum: mărimea țării, stabilitatea sistemului politic, relațiile cu vecinii și instituționalizarea relațiilor externe, capacitatea de adaptare instituțională și umană la schimbările intervenite în condițiile interne și externe etc.

d) Dimensiunea socială.

La fel ca celelalte dimensiuni ale securității, nici despre dimensiunea socială nu se poate vorbi fără a face referire la cea politică, economică, culturală, ecologică și militară.

Dimensiunea socială poate fi analizată în termeni de populație și mișcarea populației (numărul, ritmul de creștere, evoluția componentelor sporului natural și a emigrației externe, structura demografică, durata medie a vieții, nivelul de instruire dau profilul demografic al unei populații), norme și reguli, statusuri și roluri, interacțiuni între actorii sociali etc. Dintre aceste aspecte este deosebit de important cel al populației, întrucât numărul și calitatea acesteia determină în mare măsură atât puterea statului, cât și politicile pe care acesta le promovează la nivel național și internațional.

Cele mai importante tendințe ce se manifestă la nivel mondial au implicații esențiale asupra securității, la oricare dintre nivelurile sale. Astfel, tendințele manifestate de fertilitate în ultimii ani indică deplasarea centrului de greutate al populației globale din lumea dezvoltată în lumea în curs de dezvoltare. Acest lucru este cu atât mai grav, așa cum am arătat și în paragraful dedicat dimensiunii economice a securității, aceeași zonă este caracterizată de acutizarea sărăciei. În același timp, în topul țărilor cu cei mai mulți locuitori, primele patru state (China, India, SUA și Indonezia) vor rămâne pe același locuri în următorii 20 de ani, iar următoarele șase se vor schimba semnificativ: F. Rusă și Japonia vor părăsi topul celor 10, în timp ce Nigeria, Pakistan, Bangladesh și Etiopia vor urca. Pe lângă creșterea naturală a populației se înregistrează sporirea numărului refugiaților care provin și ei din țările în curs de dezvoltare sau din cele măcinate de violențe. În anul 1995, numărul acestora se ridica la peste 14,4 milioane, cu tendință de creștere. De asemenea, o altă tendință majoră a lumii de azi este urbanizarea masivă. Peste jumătate din populația lumii de azi trăiește în arii urbane care, la unele națiuni, devin disproporționat de mari în raport cu suprafața țării. Prognozele sugerează că până în anul 2015, în lume vor exista peste 20 de mega-orașe (cu peste 10 milioane de locuitori).

Ce implicații au aceste tendințe asupra securității? În primul rând, se observă schimbări majore în natura conflictului: este posibilă creșterea prevalenței conflictului urban. Acesta este atractiv pentru forțele de insurgență și gherilă, deoarece poate egaliza conflictul dintre forțele armate sofisticate din punct de vedere tehnologic și cele mai puțin sofisticate (vezi cazul Irakului). Pe de altă parte și influența diasporelor etnice este în creștere, datorită globalizării ele pot cu ușurință să modifice cursul conflictului din țara-mamă.

În al doilea rând, există și se vor manifesta în continuare schimbări ale surselor puterii naționale: ratele diferite ale fertilității influențează și sursele puterii militare prin scăderea sau dimpotrivă creșterea populației apte pentru serviciul militar. Statele cu fertilitate scăzută for fi determinate să înlocuiască puterea umană cu tehnologia în timp ce, în contrast, în statele cu fertilitate crescută, armata va fi alcătuită atât dintr-o forță de elită unică, cât și dintr-o forță mai mare de rezerviști, mai puțin instruită sau echipată.

În fine, sunt și vor fi înregistrate în continuare schimbări în sursele conflictului. În urmă cu aproximativ cinci decenii, forțele demografice aveau capacitatea de a schimba balanța puterii însă în prezent, conflictul poate fi influențat și de fluxurile de refugiați (vezi cazul fluxului de refugiați kosovari în Macedonia). În plus, populațiile relativ tinere manifestă o tendință crescută spre violență. Acest risc este prezent în multe dintre națiunile din Orientul mijlociu și din Africa.

De asemenea, ratele de creștere diferite din grupuri culturale sau populații vecine pot constitui baza declanșării unui conflict etnic, așa cum s-a întâmplata în Bosnia-Herțegovina, unde teama că musulmanii își vor spori controlul, alături de colapsul aparatului de stat iugoslav, au alimentat acest tip de conflict. În acest context, trebuie subliniat faptul că relația dintre factorii demografici și conflict nu se desfășoară într-un singur sens: într-adevăr, manifestarea factorilor demografici constituie una dintre sursele conflictului, dar și conflictul în sine creează profunde consecințe demografice (de exemplu refugiații).

Cunoașterea exactă a stării demografice ar putea reprezenta cea mai bună evaluare a durabilității dezvoltării economice și implicit, a modalităților de realizare a stării de securitate. Aceasta pentru că interacțiunea securitate-economie-demografie este prezentă în toate stadiile dezvoltării individului. Pornind de la constrângerile economice resimțite de individ, trebuie să fie tot atâtea obiective ale strategiilor și politicilor economice, sociale și în final, de securitate.

e) Dimensiunea culturală.

Dimensiunea culturală a securității comportă două aspecte: pe de o parte, impactul culturii asupra securității, iar pe de altă parte, existența sau inexistența unei culturi de securitate. Acest din urmă aspect este evident mai ales în cazul absenței unei culturi de securitate, ceea ce poate reprezenta o vulnerabilitate a națiunii respective, cu implicații asupra întregii comunități internaționale.

Impactul culturii asupra securității umane nu poate fi studiat fără referiri consistente la identitatea culturală locală, sistemele de valori care conservă capitalul social și cultural și sistemele indigene de cunoaștere. Amenințările la adresa dimensiunii culturale a securității pot apărea din cauza dezvoltării unor politici al căror rezultat este marginalizarea populației indigene sau omogenizarea unor populații diverse pentru a menține stabilitatea politică. Unele țări se confruntă cu conflicte etnice la nivel subnațional, grupuri de diverse etnii sau practici religioase, diferite de cele ale populației majoritare, implicându-se în dezbaterile politice (de exemplu în India de Nord, controlul economiei de către persoane din comunități de altă limbă sau etnie a condus la confruntări violente).

De asemenea analiza de securitate trebuie să se oprească și asupra aspectelor tehnico-științifice ale dimensiunii culturale a securității. Un exemplu edificator este constituit de revoluția în domeniul militar, ca segment al realității sociale. Fie că sursele acestui tip de revoluție se află în sfera civilă a societății, fie că se află în cea militară, este evident faptul că saltul generat are multiple efecte asupra securității la toate nivelurile sale. Inovațiile tehnico-științifice pot constitui atât mijloace pentru creșterea gradului de realizare a stării de securitate, cât și factori de risc, în funcție de interesele umane și de utilizarea ce decurge de aici.

La nivel internațional se observă că globalizarea a accentuat fenomenul de aculturație împotriva căruia s-au ridicat multe voci, în special cele aparținând grupărilor naționaliste. În acest context, religia reprezintă unul dintre cele mai importante aspecte ale dimensiunii culturale a securității, ea deținând un rol-cheie atât prin prevenirea, câr și prin provocarea unor variate forme de conflict (de la războiul tradițional stat contra stat, până la formele neconvenționale de violență politică exercitată de grupuri sau indivizi). Astfel, putem afirma că religia este relevantă pentru toate conflictele întrucât cuprinde concepte precum viața și moartea, război sfânt sau război drept.

De asemenea, în analiza factorului religios al dimensiunii culturale a securității trebuie să se țină seama de câteva axiome: conflictele religioase tind să aibă un nivel mai mare de intensitate, severitate, brutalitate și letalitate decât celelalte forme de conflict; războaiele au o durată mai mare atunci când religia este un important factor declanșator; în cazul eșecului unui stat, liderii religioși reprezintă figuri principale de autoritate; factorii religioși sunt invariabil legați de identitatea grupurilor etnice, de limba, teritoriul, politica și economia acestora; factorii religioși constituie o componentă esențială a procesului de gestionare și rezolvare a conflictelor.

Conform unui studiu realizat de Centrul pentru Informații de Apărare, la începutul anului 2005, în cele cinci mari regiuni ale globului se înregistrau 22 de conflicte armate majore și 28 de „puncte fierbinți”, care ar putea să se transforme în războaie, având la bază cauze de natură etnică, religioasă, teritorială și/sau ideologică.

Există mai multe motive pentru care, în ultimele decenii, chiar dacă numărul conflictelor intra și inter-statale a scăzut, conflictele zonale sunt o trăsătură definitorie, iar natura lor este preponderent etnico-religioasă. Oricum, puterea religiei se manifestă și în furnizarea resurselor ideologice necesare menținerii ideii de justiție socială; puterea religiei în furnizarea bazei ideologice pentru coerența și coeziunea socială. La sfârșit de secol XX și început de secol XXI, problemele lumii au devenit mult mai complexe, iar soluțiile oferite de diversele curente și programe politice sunt din ce în ce mai incapabile să ofere explicații pentru riscurile, pericolele și amenințările cu care se confruntă omenirea. Chiar și capitalismul și democrația întâmpină probleme semnificative în a explica motivele existenței unor discrepanțe majore între idealul de dezvoltare impus lumii a treia și realitățile cu care aceasta se confruntă. În schimb religia, chiar dacă nu oferă soluții practice, reprezintă o adevărată alinare pentru mulți dintre cei aflați într-o profundă stare de insecuritate.

f) Dimensiunea ecologică.

În ultimii ani este tot mai evident faptul că omenirea se află într-o profundă criză ecologică. Dimensiunea ecologică comportă mai mult decât celelalte dimensiuni ale securității, un discurs dramatic în favoarea securizării, atât din partea guvernelor, cât mai ales din partea societății civile, însă rezultatele nu sunt întotdeauna încununate de succes, chiar și atunci când măsurile luate sunt de mare amploare. Prioritățile celor două agende nu sunt întotdeauna clare. Există dezbateri aprinse asupra tipului de probleme ce pot fi politizate și a celor care necesită intervenția imediată. Evident, dezastre concrete, precum Cernobâlul sau inundațiile masive (vezi cazul Asiei de Sud – Est devastată de tsunami și cel al României), dictează acțiuni imediate care să prevină repetarea lor. În aceste cazuri, în general, locația geografică și nivelul de bunăstare al țării respective joacă un rol decisiv în interesul acordat combaterii efectelor dezastrului. De exemplu, guvernele țărilor sărace tind să perceapă politicile industriale de mediu drept ceva pe care nu și-l pot permite.

Studiile de specialitate au arătat în principal că există trei categorii de amenințări ce definesc dimensiunea ecologică a securității: amenințările din partea mediului natural la adresa civilizației umane ce nu sunt rezultatul acțiunilor umane: cutremurele și erupțiile vulcanice asupra cărora există dezbateri în ceea ce privește cauzele producerii lor; căderile de meteoriți și ciclul natural de întoarcere la o epocă glaciară; amenințările cauzate de acțiunile umane asupra sistemelor naturale sau structurilor planetei, atunci când schimbările făcute par a constitui amenințări existențiale la adresa unei părți sau a întregii civilizații. Un exemplu evident este poluarea, ce are printre efecte distrugerea stratului de ozon; amenințările cauzate de acțiunile umane supra sistemelor naturale sau structurilor planetei, atunci când schimbările făcute nu par a constitui amenințări existențiale la adresa unei părți sau a întregii civilizații însă pe termen lung există efecte perverse (de exemplu exploatarea resurselor minerale).

Aceste trei categorii cuprind o varietate de probleme precum: distrugerea ecosistemelor, schimbarea climei, pierderea biodiversității, distrugerea pădurilor, deșertificarea, distrugerea stratului de ozon, diverse forme de poluare etc.; problemele energetice: reducere, raritatea și distribuția inegală a resurselor naturale, poluare, gestionarea dezastrelor (nucleare, chimice); probleme legate de hrană: sărăcia, foametea, consumul în exces, degradarea terenurilor cultivabile și a resurselor de apă etc.; conflicte sociale: războaiele ce produc pierderi ecologice.

Exceptând categoria „distrugerea ecosistemelor”, nici una dintre celelalte nu este o problemă exclusiv ecologică. Acestea se intersectează cu celelalte dimensiuni ale existenței umane, implicit ale securității, însă aici sunt privite din punctul de vedere al impactului pe care îl au asupra mediului natural. Mai mult, degradarea mediului include un lung șir de disfuncții majore și complexe, care se întrețin unele pe altele, sporind lanțul vulnerabilităților. De exemplu, despăduririle conduc la degradarea solului, ceea ce influențează negativ producția agricolă. Aceasta afectează atât exporturile, cât și rezervele de hrană ale populației, determinând apariția anumitor boli, scăderea coeziunii sociale și, implicit, mișcări sociale. În acest context, sunt accentuate tendințe precum autoritarismul, violența, instabilitatea politică, dar și strămutări masive de populație.

g) Dimensiunea militară a securității.

Vulnerabilitățile, amenințările și riscurile de natură militară continuă să țină „capul de afiș” pe agenda de securitate contemporană deși Războiul Rece s-a încheiat de aproape 20 de ani. Trendurile internaționale prezente și cele din perspectivă nu anunță însă confruntări generalizare, cu arme de nimicire în masă. Competiția dintre marii actori internațional -care are dominante economico-politice și uneori culturale – se intersectează cu o multitudine de forme de cooperare, alianță și integrare. Războiul este oficial interzis, prin reglementări speciale, ca mijloc de soluționare a crizelor și conflictelor, cu unele excepții notabile. Totuși, lumea asistă la relansarea „cursei înarmărilor”, dezvoltarea puterii militare a statelor și grupărilor de state, la proliferarea lentă și legală/ilegală a armelor de nimicire în masă, la amplificarea terorismului, separatismului etnico-teritorial etc. În acest cadru, specialiștii în securitate acordă un spațiu aparte definirii și cercetării puterii militare, crizelor și conflictelor, situațiilor în care se recurge la folosirea forței armate etc.

Puterea militară.

Existența și manifestarea puterii militare au stat la baza edificării primelor puteri cu vocație globală, respectiv a imperiilor; ea a constituite instrumentul prin care puterea politică a reușit să supună alte populații sau civilizații. În prezent, în privința puterii unui stat se manifestă două curente de opinie: cel dintâi, potrivit căruia puterea economică a trecut pe primul plan, puterea militară pierzându-și importanța și al doilea, care susține că puterea militară este singurul și adevăratul determinant al puterii unui stat. Cu toate că utilizarea puterii militare este tot mai intens contestată în politica internațională, ea continuă să fie folosită pentru deblocarea unor situații strategice, jucând un rol major în configurarea relațiilor internaționale și a mediului global de securitate.

Puterea militară reprezintă, în viziunea majorității specialiștilor, capacitatea statului, susținută de potențialul său militar (buget, resurse umane, infrastructură, armament, logistică, industrie de apărare și institute de cercetare-dezvoltare specifice etc.), în scopul asigurării securității proprii și aliaților și îndeplinirii obiectivelor/intereselor politico-militare. SUA, de exemplu, nu au o definiție pentru acest termen, vorbind mai mult despre capabilitatea militară, mai exacte despre abilitatea de a atinge un obiectiv specific pe timp de război (câștigarea unui război sau bătălii, distrugerea unor ținte), incluzând structura forțelor, modernizarea, nivelul de răspuns și sustenabilitate.

Așadar, capacitățile militare se constituie într-un instrument de forță al puterii cuprinzând: forțele armate active și de rezervă, având ca principali indicatori: numărul de persoane (pe categorii de forțe armate) și tipurile de unități și mari unități combatante; numărul și calitatea sistemelor de arme importante: tancuri, tunuri, avioane, elicoptere, nave de suprafață și submarine; numărul și calitatea sistemelor de comunicații și de tehnologie a informației; diversitatea și calitatea elementelor de infrastructură; mărimea bugetului alocat apărării și repartiția acestuia pe categorii de cheltuieli, mai ales cele pentru modernizare și înzestrare. În plus, pentru a obține succesul strategic, operativ și tactic, toate aceste elemente trebuie asociate cu aportul inteligenței și tehnologiei militare, cu transformările aduse de revoluția în afacerile militare. Nu în ultimul rând, o calitate superioară a actului de conducere, nivelul de instruire, satisfacțiile materiale și spirituale, întărirea moralului și coeziunii propriilor trupe vor spori gradul de eficiență al îndeplinirii misiunilor încredințate.

Capacitatea unui stat de a-și folosi potențialul militare în conformitate cu politica de apărare și promovare a intereselor naționale dă dimensiunea reală a puterii militare. Ca indicatori pot fi utilizați: nivelul de proiecție și susținere a forțelor în diferite teatre de operații, inclusiv în afara frontierelor naționale; nivelul de descurajare pe care îl produce; rezultatul analizei comparate între sistemele de arme din înzestrarea proprie și cele mai importante la nivel mondial. În prezent, se pare că apelul la forța armată reprezintă acțiunea de ultimă instanță, instrumentul agreat în soluționarea unor situații conflictuale constituindu-l diplomația și diplomația militară. Accentul se pune pe cooperare, folosirea forțelor militare de „pace”, concentrarea eforturilor de sporire a gradului de coeziune și a nivelului de interoperabilitate în cadrul organizațiilor de securitate și coalițiilor militare.

Avantajul tehnologic, supremația informațională, noile generații de arme și războiul bazat pe rețea, forțele expediționare și mijloacele superspecializate constituie noile elemente care caracterizează puterea militară a începutului de secol XXI. Dezvoltarea și implementarea acestora necesită resurse financiare importante, resurse de care unii dispun, alții nu, care dau dimensiunea reală a prăpastiei tehnologice între statele lumii. Puterea militară depinde prin urmare, în mare măsură, de puterea economico-financiară a statului, de investițiile în inteligență și cercetare, de achizițiile tehnologice și umane.

1.3. Tensiuni, crize și conflicte.

Trăim într-un secol în care complexitatea mediului de securitate determină reevaluarea conceptelor clasice ale teoriei relațiilor internaționale. Astfel, asimetria și gestionarea crizelor sunt în prezent cele mai uzitate concepte în analizele de relații internaționale, însă nu le putem ignora pe cele clasice, precum: tensiunea, criza și conflictul. Tranziția de la starea de tensiune la cea de conflict este un proces ce precede majoritatea schimbărilor dramatice ale mediului de securitate, fie pozitive, fie negative. Exemplele sunt numeroase: Bangladesh (1971), Panama (1987-1989), Kosovo (1999), Afganistan (2001-2006), Irak (1997-1998; 2002-2006) etc.

Tranziția tensiune–criză-conflict nu poate fi analizată fără a defini și operaționaliza fiecare dintre aceste concepte.

Tensiuni.

Acestea se caracterizează în sentimente de ostilitate ce nu sunt foarte manifeste, cauzate de existența unei balanțe neechilibrate între elemente sau tendințe opuse. În tranziția de la tensiuni la conflicte, primele semnalează potenționalitatea conflictului. Dacă ne raportăm la interese ca vectori de putere, atunci acest spațiu al intereselor este unul al potențialelor conflicte sau așa cum îl numește R. J. Rummel un spațiu de conflict. Deși la prima vedere, sintagma spațiu de conflict pare a reprezenta un spațiu în care se desfășoară un conflict, definiția lui R. J. Rummel este diferită: „un spațiu în care conflictul poate izbucni, chiar dacă nu va exista niciodată unul în desfășurare”. Din teoria sa asupra conflictului rezultă că realitatea în care trăim este un spațiu de conflict și mai mult, orice spațiu chiar și unidimensional este caracterizat de posibilitatea existenței unor vectori opuși ce creează tensiuni.

Crize.

Acumularea accentuată a dificultăților și izbucnirea conflictuală a tensiunilor fac dificilă funcționarea normală a sistemului social și declanșează puternice presiuni spre schimbare. Este momentul în care apare criza ca manifestare a unor dificultăți temporare sau cronice ale modului de organizare a unui sistem, exprimând incapacitatea sa de a funcționa în modalitatea existență. Ieșirea din criză se face fie prin schimbarea structurală a sistemului, fie prin importante modificări adaptative ale structurii sale.

Crizele sunt evenimente caracterizate prin probabilitate redusă și consecințe importante care amenință o organizație în scopurile ei cele mai profunde. Din cauza probabilității lor reduse, aceste evenimente sfidează orice interpretare și cer un efort susținut de înțelegere. Conform lui K. E. Weick, pentru rezolvarea unei crize în curs de desfășurare este nevoie de acțiune, ce, în mod simultan, generează materialul brut din care rezultă cunoașterea și care afectează însăși desfășurarea crizei. Există un echilibru firav între acțiune și inacțiune: acțiunea poate avea consecințe periculoase, însă produce cunoaștere, în timp ce inacțiunea este o cale sigură, dar generează confuzie. Crizele care afectează grupurile sociale diferă prin cauzele și durata lor. Evident, din cauza multitudinii tipurilor de crize, rațiunea umană poate juca numai un rol limitat în desfășurarea lor. Cu toate acestea, ele antrenează acțiunea umană, ceea ce poate transforma micile deviații în crize majore. Același K. E. Weick susține că acțiunile desfășurate în sensul înțelegerii joacă un rol central în geneza crizelor și, în consecință, dacă se dorește stăpânirea și prevenirea lor, atunci trebuie înțelese.

Există patru surse importante ale crizelor: la nivelul individual, la nivelul organizației, la nivelul societal și la nivelul sistemului:

La nivel individual, criza își are sursele în erorile provenite din: lipsa atitudinilor de bază (inexistența unor rutine prestabilite sau nerespectarea lor, lipsa atenției sau neglijența), disfuncționalități ale regulilor prestabilite (greșeli ale legilor, aplicarea unor reguli/rutine la probleme false, evaluarea greșită a tipului de problemă/criză), lipsa de cunoaștere a problemelor.

La nivel organizațional, criza este declanșată de: lipsa instrumentelor pentru managementul eficient (imposibilitatea de a descoperi problema, lipsa infrastructurii de reacție), problemele ergonomice (lipsa indicatorilor), procedurile problematice și nesigure (lipsa responsabilităților, incapacitate de problematizare), problemele de informare (fragmente de informații ce împiedică privirea de ansamblu asupra problemei), existența unor scopuri și interese în competiție între diferitele părți ale organizației (competiție de interese, costuri mari ale rezolvării crizei).

La nivel societal, recesiunea economică, instabilitatea politică, tensiunile intergrupale, degradarea mediului sunt surse ale crizei.

La nivelul întregului sistem, avem de-a face cu complexitatea interacțiunilor și cu efectul domino.

Centrul pentru Prevenirea Conflictelor (CPC) a identificat mai multe elemente care reprezintă un fel de barometru al păcii și conflictului: pace stabilă, pace instabilă, criză, război, reconstrucție, criză post-conflict, reconciliere. Delimitarea dintre aceste stadii este făcută doar din motive operaționale, demarcațiile dintre ele fiind vagi. Astfel, criza este definită ca un nivel al conflictului caracterizat de stări tensionate între forțele armate mobilizate, cum ar fi cazul relațiilor dintre Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică din anii ’50 sau relațiile dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud. Trecerea de la un nivel la altul poate fi determinată de următorii factori: intensitatea și numărul nemulțumirilor, percepții și atitudini diferite ale părților, unele față de altele; intensitatea emoțională și investițiile psihologice în pozițiile părților; nivelul mobilizării și organizării politice; coeziunea dintre liderii respectivelor părți și membrii grupărilor; densitatea comportamentelor ostile; gradul de amenințare sau de folosire a armelor; numărul susținătorilor fiecărei părți etc. Pe continuumul prezentat de Centrul pentru Prevenirea Conflictelor, putem identifica, în concordanță cu tema acestui studiu teoretic, următoarele stări:

pacea instabilă cu starea tensionată;

războiul cu starea de conflict.

Teoretic, din perspectiva aceleiași viziuni a Centrului pentru Prevenirea Conflictelor, mediul înconjurător în cazul unei crize, poate fi caracterizat astfel: acumularea tensiunilor și a neîncrederii; polarizarea diferențelor sociale și politice; uzul armelor; desfășurarea unor acțiuni provocatoare, a unor acțiuni sporadice, neorganizate, cu un nivel scăzut de violență; ostilitate intergrupală; represiune, insurgență, violarea sistematică a drepturilor omului; declinul percepției asupra legitimității guvernului național; mobilizare națională ș.a.m.d.

Timpul de acțiune într-un astfel de caz este scurt, iar obiectivele primare vizează: reducerea și controlul mijloacelor specifice de coerciție ce pot fi folosite în conflicte violente; blocarea acțiunilor violente; reducerea tensiunilor; înghețarea ostilităților; rezolvarea disputelor violente; reducerea tensiunilor; înghețarea ostilităților; rezolvarea disputelor politice; menținerea nivelului primar de securitate; crearea unor mijloace non-violente pentru rezolvarea crizei. Aceste obiective pot fi atinse cu ajutorul instrumentelor de natură diplomatică, militară, economică, socială și politică adaptate fiecărui caz, însă eșecul duce la conflict.

În plan internațional, există o largă varietate de definiții ale crizei: de la cele elaborate de specialiștii în studii de securitate, la cele enunțate în documentele oficiale ale instituțiilor de securitate. De exemplu, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a convenit asupra următoarei definiții: criza poate fi înțeleasă drept o situație manifestată la nivel național sau internațional, ce este caracterizată de existența unei amenințări la adresa valorilor, intereselor sau scopurilor principale ale părților implicate. Specialiștii Centrului European pentru Studii de Securitate „George C. Marshall” consideră că spectrul crizelor, cu care se confruntă organizațiile de securitate, include atât crizele internaționale, cât și pe cele cu o dimensiune pur națională. De exemplu, primele pot include: forme de autoapărare individuală sau colectivă (a căror importanță a fost subliniată de atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001); crize ce necesită un răspuns sau operații de menținere a păcii, așa cum s-a întâmplat în Balcani și în Orientul Mijlociu; dezastre naturale, tehnologice și umanitare ce afectează mai multe state. Crizele naționale pot fi de natură politică, economică, militară, socială, de mediu, tehnologică sau chiar umanitară. De remarcat este faptul că atât la nivel național, cât și la nivel internațional, crizele reprezintă adesea o combinație complexă între aceste tipuri diferite.

În acest context și Uniunea Europeană dorește clarificarea conceptuală a termenului de criză. În raportul Eu Crisis Response Capability, se consideră că la o primă analiză este evidentă limitarea folosirii conceptului de criză numai la sensul de situații pre-conflict, în care mediul este volatil, pacea este foarte fragilă, iar decidenții politici se află în situația de a răspunde la criză, nu de a o preveni. Problema pare a fi mult mai complicată: se vorbește despre prevenirea conflictelor nu numai în contextul prevenirii răbufnirii violenței, ci și în escaladarea și revenirea ulterioară. De asemenea, realitatea se complică și în sensul că atât la nivelul cunoașterii comune, cât și în uzul formal, conceptul de criză – în special în sintagma „gestionarea crizelor” – tinde să se refere la situațiile pre-conflictuale, la cele conflictuale, dar și la cele post-conflictuale.

În ceea ce privește securitatea regională, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa reprezintă unul dintre principalele instrumente de avertizare timpurie, prevenire a conflictelor, gestionare a crizelor și reabilitare post-conflict. Așadar, se poate afirma că OSCE se implică preponderent în ultima etapă a tranziției tensiuni-crize-conflicte, deși este activă în toate fazele ciclului conflictual.

Conflicte.

Adesea, înțelesul conceptului de conflict este redus la conflictul armat, chiar dacă sfera sa de cuprindere este mult mai largă. Din punct de vedere al științelor socio-umane, conflictul este o manifestare deschisă a unor antagonisme între două entități, individuale sau colective, cu interese incompatibile pe moment, în privința deținerii sau gestionării unor bunuri materiale sau simbolice. Interesele divergente pot provoca în cadrul aceleiași colectivități confruntări ale unor categorii de indivizi cu statusuri și roluri diferite, iar la nivel național și internațional, înfruntarea dintre grupări religioase, naționale sau etnice, clase sociale, instituții sociale și state.

Întrucât prin soluționarea conflictelor este menținut echilibrul sistemelor sociale, unii specialiști consideră conflictul ca fiind procesul fundamentale al mișcării sociale. Atât în cadrul grupurilor, cât și în cadrul întregului sistem social, conflictul produce o schimbare ale cărei consecințe pot fi: crearea sau revitalizarea cadrului normativ în care are loc „competiția”; formarea de structuri pentru consolidarea noului cadru; stimularea căutării de aliați și de noi asocieri ale grupului; stimularea, în cadrul grupurilor aflate în conflict a schimbărilor orientate spre realizarea concomitentă a unei coeziuni și integrări mai mari și crearea premiselor pentru noi conflicte interne și lupta pentru putere.

Cursul unui conflict depinde de comportamentul și răspunsul actorilor implicați. Conform teoriei lui P. S. Douma referitoare la originile conflictului contemporan, există trei categorii importante de astfel de comportamente/răspunsuri: comportamentul /răspunsul statelor față de situații conflictuale ce (nu) escaladează; comportamentul /răspunsul actorilor substatali/internaționali față de situații conflictuale ce (nu) escaladează; comportamentul/răspunsul altor state (vecine) față de situații conflictuale ce (nu) escaladează.

Același analist prezintă și principalii factori cauzatori ai tranziției la starea de conflict:

Factorii politico-militari: procesele implicate în formarea statelor și a națiunilor; rolul bunei guvernări, democrației, drepturilor omului, drepturilor minorităților; rolul factorilor etno-culturali; centralizarea/monopolul puterii de stat; mecanismul de tranziție a puterii; rolul forțelor armate; proliferarea armelor în interiorul statelor etc.

Importanța factorilor politico-militari în izbucnirea unui conflict violent a fost adesea subliniată în literatura contemporană, însă analiza lor nu este consistentă, această dimensiune fiind tratată ca un fel de „cutie neagră”. În cele mai multe cazuri a fost folosită o tipologie ce încerca să clasifice diversele sisteme politice pe o scală de la regimurile represive și coercitive la cele democratice. În alte cazuri au fost folosite categorii nominale, precum cele din tipologia lui Michael Brown referitoare la liderii slabi și vecinii slabi. Cu toate acestea, faptul că anumite categorii sunt utile pentru a caracteriza regimurile politice, pentru o analiză profundă a factorilor politici, pare mult mai potrivită examinarea proprietăților sistemice ale statului și a modalităților în care elita politică dominantă menține relațiile cu grupurile subordonate.

Presupunând că statele sunt capabile să susțină un nivel suficient al capacității instituționale pentru a preveni colapsul, analiza trebuie să testeze un număr de criterii, pentru a putea evalua măsura în care puterea statului poate fi clasificată calitativ. Astfel se poate afirma că dacă regimul politici este înclinat să aplice mecanismele difuziunii puterii, posibilitatea declanșării unui conflict este cu mult diminuată, în timp ce tranziția rapidă a puterii între grupuri socio-economice, religioase sau etnice diferite are efect contrar, stabilitatea fiind asigurată de existența unei ierarhii necontestate și legitime.

Factorii socio-economici: sărăcia sau inegalitățile socio-economice; distribuția teritorială/etnică a creșterii economice; angajarea forței de muncă și remunerarea acesteia; performanța indicatorilor umani; natura (non)discriminatorie a politicilor socio-economice guvernamentale etc.

În multe studii contemporane a fost subliniat rolul sărăciei și al inegalităților socio-economice, aceștia fiind principalii factori declanșatori ai conflictelor violente, în special la nivel național. În prezent, se vorbește din ce în ce mai mult de „bătălia pentru resurse”, ca un concept ce înglobează toți acești factori. Mai mult, dinamica creșterii economice, stagnarea sau declinul economiei naționale sunt alți importanți factori cauzatori ai conflictului. Astfel, creșterea nivelului de sărăcie și a inegalităților socio-economice determină creșterea probabilității de izbucnire a unui conflict, iar creșterea economică o diminuează.

Factorii externi: aranjamentele regionale de securitate; asistența militară externă (inclusiv comerțul cu armament); ajutorul financiar pentru părțile implicate; intervențiile economice externe; programele de ajustare structurală; condițiile impuse de către donatori sau FMI părților conflictuale etc.

Analiza factorilor externi trebuie să ia în considerare o arie largă de probleme, precum cele enumerate mai sus, însă ea se va axa și pe activitățile politico-militare ale celorlalți actori neimplicați direct în conflict. De exemplu, dacă asistența militară externă (furnizarea de armament) crește, probabilitatea de escaladare a conflictului crește și ea sau dacă sporește intervenția economică, conflictul poate izbucni mai ușor, iar în ansamblu, pe măsură ce aranjamentele de securitate regională devin instabile, posibilitatea de declanșare a unui conflict se mărește.

Modelul de analiză de conflict propus de P. S. Douma decelează câteva faze ale ciclului conflictual. Prima fază este reprezentată de tensionarea conflictului, în care părțile amenință cu folosirea forței, iar conflictul nu este violent. Urmează faza de escaladare, în care este introdusă violența, părțile se organizează și încep folosirea sistematică a forței. În ultima fază, faza de de-escaladare, luptat este terminată, iar conflictul poate fi încheiat cu un acord de pace de a cărui formulare depinde succesul acțiunii. În cadrul fiecărei faze, interacționează factori specifici,influențând astfel cursul conflictului. Specialiștii afirmă că, întrucât există diferențe calitative între diverșii factori, este necesară clasificarea lor: factorii declanșatori – evenimente unice care pot declanșa un conflict, dar nu sunt nici necesare, nici suficiente pentru a-l explica, iar în altă fază a ciclului de viață a conflictului pot lua o formă complet diferită; factorii pivotali – factori unici sau configurații de factori ce apar în majoritatea fazelor ciclului de viață a conflictului. Pentru a rezolva conflictul, decidenții politici trebuie să ia în considerare, în primul rând, acest tip de factori; factorii mobilizatori – probleme sau procese în jurul cărora sunt grupați actorii conflictului. În fiecare fază a conflictului, mobilizarea grupurilor implicate poate lua forme diferite. Este importantă analiza modalității în care sunt corelați factorii mobilizatori și cei pivotali și cum diferă aceștia de factorii agravanți; factorii agravanți – factori ce pot interveni alături de cei mobilizatori și/sau pivotali, sporindu-le sau reducându-le intensitatea și pot lua altă formă în fiecare stadiu al conflictului. De exemplu, proliferarea necontrolată a armamentului de calibru mic într-un sistem politic instabil poate înclina balanța spre soluțiile violente în detrimentul dezbaterii politice. Factorii agravanți pot fi identificați și în domeniu economic, politic sau cultural și sunt strâns legați de politicile guvernamentale sau cele ale actorilor externi implicați.

La fel de importante precum factorii implicați în declanșarea și desfășurarea unui conflict, sunt elementele conflictului. Conform lui R. J. Rummel, elementele conflictului sunt: spațiul, structura, situația, comportamentul.

Spațiul. În stadiul de potențialitate, elementele spațiului conflictului sunt componente comune ale spațiului socio-cultural. Acesta este definit de religie, filozofie, etică, legi, știință, limbaj, artă, delimitând spațiul înțelegerii noastre, al valorilor și normelor. Potențialitatea conflictului rezidă în sfera subiectivă a realității, în matricea de sensuri, valori, norme, percepții ale statutului social. Interesele divergente ale oamenilor nu sunt rezultatul unor factori, condiții sau evenimente obiective, ci la origine sunt subiective. La nivelul societății, unele nevoi sunt mai proeminente în raport cu altele: de exemplu, foametea este o sursă evidentă a protestelor de masă, însă majoritatea conflictelor sunt provocate de nevoile de securitate (instabilitate politică, amenințări externe).

Structura. Structura conflictului include diferențele socio-culturale dintre indivizi. Cu cât aceste diferențe sunt mai mari, cu atât este mai crescută posibilitatea ca atitudinile indivizilor să fie în contradicție. În mare parte, diferențele culturale, de statut sau de clasă sunt elemente ce definesc dispozițiile noastre divergente. Pentru ca acestea să fie într-adevăr opuse, oamenii trebuie să fie conștienți de propria existență și de a celorlalți. Așadar, concluzionează R. J. Rummel, conștientizarea mutuală a existenței reprezintă un element esențial al structurii conflictului.

Situația. Situația de conflict este creată de „atitudinile stimulatoare”, prin afirmarea intereselor. Interesele sunt vectori de putere și reprezintă condiții necesare pentru crearea unei situații conflictuale. Conflictul de interese este un element dominant al acestui tip de situație, însă nu suficient – mai sunt necesare trei elemente: structura așteptărilor în cadrul cărora există sau sunt activate interesele, capacitățile părților conflictuale, voința lor de a-și realiza un interes și existența unui eveniment declanșator (o schimbare subită în structura relațiilor sociale).

Comportamentul. Confruntarea dintre două sau mai multe forțe se finalizează în „acomodare” și „echilibrarea puterilor”. Actele sau acțiunile manifeste implicate în aceste proces de echilibrare reprezintă comportamentul conflictual. Un asemenea comportament nu este neapărat violent, coercitiv sau antagonist, ci poate fi chiar cooperativ sau contractual.

R. J. Rummel afirmă că există cinci faze ale unui conflict, ce descriu o spirală și evidențiază natura multidimensională a conceptului propus: transformarea spațiului socio-cultural în interese opuse; manifestarea intereselor divergente și apariția stării de insecuritate; echilibrarea puterilor, ce se poate manifesta ca un comportament conflictual; echilibrarea puterilor prin structurarea așteptărilor; apariția evenimentului declanșator, ce reînnoiește ciclul: reapariția stării de insecuritate induce din nou nevoia de echilibru și de creare a unei noi structuri de așteptări.

Gestionarea crizelor și prevenirea conflictelor.

Tranziția de la tensiuni la conflicte este un proces ce include și starea de criză. În abordarea contemporană a acestei problematici, așa cum am afirmat mai sus, accentul este pus pe gestionarea crizelor ca soluție pentru prevenirea conflictelor și ca activitate reactivă orientată spre problemele în curs de escaladare. În cadrul științelor militare, gestionarea crizei poate fi înțeleasă pe larg ca un sistem de implicare a organizațiilor, a aranjamentelor și a măsurilor ce urmăresc: aducerea crizei sub control; asigurarea condițiilor necesare gestionarilor crizei care prin acțiunile lor pot modela cursul viitor al crizei și pot genera adoptarea în consecință a soluțiilor acceptabile.

În dezvoltările actuale, în cazul confruntării cu violență armată, trebuie urmărite două obiective principale: în primul rând, stabilirea unui acord politico-militar, în timp ce sunt analizate cauzele crizei și, în al doilea rând, scăderea efectelor crizei și ajutorarea victimelor. Gestionarea crizei include mai mult decât ajutorul umanitar. Dacă acesta din urmă nu este însoțit de acțiunea politică, el are tendința de a se transforma cel mult într-o modalitate de a stăpâni superficial conflictul sau situațiile instabile. Pacea nu înseamnă doar absența războiului. Pacea durabilă presupune restabilirea justiției și a respectului pentru drepturile fundamentale ale individului, de aceea gestionarea crizei ar trebui direcționată spre găsirea și aplicarea unor soluții durabile, abordând o viziune holistică asupra factorilor implicați. Un răspuns eficient la criză necesită o atitudine comprehensivă a actorilor politici, militari și a celor cu scopuri umanitare, acordând importanța cuvenită responsabilităților, mandatelor și sferelor de competență specifice fiecărei părți. Relațiile de dialog și de complementaritate dintre acești actori ar trebui să urmărească stabilirea și menținerea sprijinului comun pentru rezolvarea crizei. În acest sens, comunitatea internațională dispune de instrumente legale – precum Carta Națiunilor Unite, ce oferă cadrul politic pentru o asemenea acțiune – dar și de mijloacele diplomatice, politice și militare pentru a lua decizii importante atunci când este nevoie. Scopul principal al acțiunilor politico-militare ar trebui să fie întotdeauna restabilirea legii și ordinii, ceea ce ar avea un impact pozitiv și asupra activității organizațiilor umanitare. Încă este parțial valabilă afirmația lui von Clausewitz că războiul este continuarea politicii prin alte mijloace, iar în cazul de față se poate spune că desfășurarea forțelor militare trebuie să fie întotdeauna un instrument pentru realizarea unor scopuri politice precise.

La nivel internațional, un rol major în gestionarea crizelor revine instituțiilor internaționale de securitate. La baza tuturor acțiunilor de acest tip se află Carta Națiunilor Unite, care are ca scop principal menținerea păcii și securității internaționale. Însă în prezent, deși ONU a instituționalizat o serie de proceduri preventive și de asistență a statelor implicate în conflicte (prevenirea crizelor, operațiile de menținere a păcii și operațiile de consolidare a păcii), NATO este organizația care dispune de cea mai coerentă strategie a gestionării crizelor. Organizația consideră conceptul de gestionare a crizelor ca reprezentând acele acțiuni coordonate, inițiate cu scopul de a evita o criză, a preveni escaladarea sa într-un conflict armat și de a stopa ostilitățile, dacă acestea apar. De asemenea, NATO a stabilit următoarele obiective ale gestionării crizelor: contribuția la reducerea tensiunilor și prevenirea transformării lor în crize; gestionarea crizei ce se manifestă pentru a preveni escaladarea ei într-un conflict; asigurarea din timp a pregătirii civile și militare pentru crize de diferite grade; în cazul izbucnirii ostilităților, controlul răspunsului, prevenirea escaladării și determinarea oricărui agresor să înceteze atacul și să se retragă de pe teritoriul Alianței (acest obiectiv nu este aplicabil crizelor tehnologice, umanitare și naturale) de-escaladarea cu scopul restabilirii normalității după ce escaladarea sau ostilitățile au fost stopate sau sunt sub control; aplicarea „lecțiilor învățate” din alte experiențe similare.

În ceea ce privește UE, se încearcă delimitarea a două strategii ce compun răspunsul la criză adică gestionarea crizelor și rezolvarea conflictelor. Referitor la gestionarea crizelor, Uniunea Europeană definește acest concept astfel: acțiuni inițiate pentru a preveni escaladarea pe verticală (intensificarea violențelor) și pe orizontală (răspândirea teritorială) a conflictelor violente existente. Rezolvarea conflictelor are în vedere acțiunile întreprinse pe termen scurt pentru a stopa un conflict violent.

Modelul european de răspuns la criză include patru faze ce formează un ciclu continuu: construcția păcii pre-conflict și post-conflict. Modelul accentuează: prevenirea conflictelor prin măsuri structurate pe termen lung (regim internațional de construcție a păcii, construcția păcii în interiorul țării); impunerea păcii, în sensul gestionării conflictului prin măsuri coercitive, de tipul răspunsului la agresiunile din afara granițelor, menținerea păcii sau intervenției de protecție; menținerea păcii – prevenirea conflictului prin scurtarea perioadei măsurilor opționale: diplomație preventivă, desfășurare preventivă; restabilirea păcii – gestionarea conflictului prin măsuri non-coercitive cum ar fi: restabilirea păcii pe căi diplomatice, menținerea tradițională a păcii.

O altă abordare a problematicii gestionării crizelor și în special a prevenirii conflictelor este aceea a OSCE. Atunci când este confruntată cu un conflict sau o situație cu potențial de conflict, organizația folosește o serie de instrumente al căror scop este rezolvarea problemei: misiuni pentru strângerea datelor și misiuni ale raportorilor – vizite pe termen scurt în teatru ale experților și personalităților din țările OSCE; misiuni și alte tipuri de activități de teren – principalele instrumente pentru prevenirea conflictelor pe termen lung, gestionarea crizelor, rezolvarea conflictelor și reabilitarea post-conflict a regiunii; reprezentanți personali ai președinției OSCE, care au un mandat precis și clar referitor la sarcinile ce le sunt desemnate în special în domeniul prevenirii conflictelor și al gestionării crizelor; comitete ad-hoc, formate dintr-un număr restrâns de membri ai OSCE care au drept principală misiune consilierea președinției organizației pe probleme de prevenire a conflictelor, gestionare a crizelor și rezolvarea disputelor; mecanisme pentru rezolvarea pașnică a conflictelor – proceduri care facilitează contactul prompt și direct între părțile conflictuale. Avantajul acestora constă în faptul că nu necesită realizarea consensului, putând fi astfel activate de către un număr mic de membri ai OSCE și permițând reacția rapidă; operații de menținere a păcii – important element operațional al capabilității generale a OSCE de prevenire a conflictelor și gestionare a crizelor. Este important de subliniat faptul că acest instrument poate fi folosit și în cazul în care părțile conflictului sunt membri ai OSCE, însă nu a fost aplicat niciodată într-o astfel de situații.

Mijloace politice și militare de soluționare a crizelor și conflictelor.

Noul secol în care am trecut de câțiva ani a început într-o atmosferă de optimism, bazat pe ideea că odată cu încheierea Războiului Rece, lumea se va îndreptata spre o eră de pace și stabilitate. Acest optimism avea ca principal punct de sprijin concepția că o creștere a interdependenței economice și în mod simetric a prosperității a tot mai multor națiuni (și în consecință a unei tot mai mari părți a populației), va determina ca utilizarea puterii militare și a războiului – ca instrumente de promovarea a intereselor (naționale sau de grup) – să fie percepută drept un comportament inacceptabil în relațiile internaționale. Renunțarea la amenințarea nucleară în relațiile dintre cele două superputeri din perioada Războiului Rece și dintre NATO și Tratatul de a încurajat scenariile pacifiste. În același sens au acționat și transformări de felul colapsului URSS și al comunismului est-european.

Cu toate acestea, războaiele locale au proliferat, din Balcani în Asia Centrală, din Irak în Africa de Vest. În momentul de față, sunt în curs de desfășurare conflicte deschise, dintre cele mai virulente în Irak și Afganistan, în timp ce altele se află în state latentă sau sunt „înghețate”, având însă un mare potențial de reîncălzire, precum cele din Sierra-Leone, Congo, Transnistria, Kosovo etc.

În reconfigurarea raportului mondial de putere, puterea militară se manifestă așadar în continuare ca un ingredient indispensabil, la care fac apel toți protagoniștii – principali sau secundari. Relansarea „metodologiei militare” de acțiune în caz de conflicte locale, pune într-o lumină nouă și problematica securității naționale, regionale și globale.

Analiștii pe temele securității internaționale încearcă să determine care sunt elementele din mediul internațional care pot produce îngrijorare la adresa securității și bunăstării cetățenilor lumii și ce poate fi făcut pentru a atenua sau chiar a înlătura sursele de turbulență. Întrebări asemănătoare au fost puse și acum 200 sau o 150 de ani, răspunsurile fiind însă de fiecare dată diferite. Se apreciază că procesul reevaluării securității naționale și internaționale ce fusese revizuit prin sfârșitul Războiului Rece a fost din nou modificat prin introducerea în această ecuație globală a elementului terorismului internațional, o forță de o amploare cu care lume nu s-a mai confruntat niciodată până acum, deși terorismul și colaborarea internațională între foști teroriști existau de peste o sută de ani.

Epoca post Război Rece – în ciuda trendului de vertiginoasă dezvoltare economică și de ofensivă a democrației – nu a impus eliminarea soluționării militare în diversele dispute din piețe locale; eforturi notabile în această direcție însă s-au consemnat. Totuși, în unele spații, remodelările geopolitice au deschis adevărate „Cutii ale Pandorei”, care până atunci fuseseră îngrădite și ținute sub control de către cele două superputeri, în cadrul ordinii mondiale bipolare. Cea mai mare parte a „noilor conflicte”, care au fost și continuă să fie conflictele interstatale, au izbucnit în regiuni în care slăbiciunea guvernelor statelor a devenit mai accentuată într-un cadru de securitate nou. Lumea a devenit, într-o oarecare măsură, mai nesigură, iar popoarele, grupurile etnice și guvernele urmăresc scopuri și obiective mai complexe decât înainte. Liniile de despărțire și frontierele dintre acțiunile guvernelor, forțelor militare și populației civile, sectorului public și celui privat au devenit mult mai estompate și neclare.

Asistăm, pe de altă parte, astăzi la apariția unei noi generații de combatanți, entitățile sub-statale, grupurile non-naționale și transnaționale, a căror identitate este fundamentată pe o bază comună, ca de exemplu ideologia, apartenența tribală, cultura, etnicitatea, religia, geografia, activitățile economice ilegale sau pe o combinație a unora sau a tuturor acestor factori. Aceste entități au devenit mai violente și vizează să modifice echilibrul intern al forțelor pentru a-și promova propriile interese. Exacerbat până la extrem, un asemenea conflict ar tinde spre fragmentarea structurilor statale și societale și împinge într-o stare de instabilitate multe zone și regiuni inducând o creștere a violenței în cadrul sistemului internațional.

Specialistul elvețian, L. Monnerat, sublinia că viitorul nu va cunoaște noțiunile de izolare sau de neutralitate. „Vom fi atacați pentru ceea ce suntem și nu se va ține cont de convingerile și îndoielile noastre … Vom fi judecați și condamnați pe baza unor reguli care ne scapă, asimilați și asociați unor lupte care ne depășesc … Dincolo de toate, vom fi constrânși să ne raliem unei părți a Occidentului, să ne protejăm interesele și să ne mobilizăm cetățenii în fața unei amenințări multiforme care se alimentează din forța și din slăbiciunile noastre, din rigoarea și din toleranța noastră, din ceea ce reprezintă caracteristicile unitare ale societății noastre și din ceea ce ne diferențiază unii de alții”. Pe de altă parte, tendințele de a generaliza modelele civilizaționale – prin alte mijloace decât dialogul culturilor – se poate solda cu tensiuni și conflicte armate. Realitatea probează că în astfel de zone de „export de modele avansate”, apar baze de antrenament și sanctuare pentru rețelele fundamentaliste, teroriste și criminale, care exploatează în interes propriu instrumentele, disfuncționalitățile și servituțile globalizării. Instrumentele principale ale acestor rețele sunt internetul și tehnologia modernă a informației care le permit să comunice, să acționeze și să se deplaseze aproape oriunde în lume fără a fi detectați. Transparența și permeabilitatea frontierelor vor complica într-un fel și mai mult procesul de gestionare a securității naționale și internaționale, permițând tensiunilor și conflictelor să se propage cu ușurință dintr-o țară în alta. Trebuie să ne așteptăm ca momentul declanșării unor conflicte viitoare și cel al finalizării lor să nu fie foarte clare, după cum este de așteptat ca nu toate conflictele să fie urmate de o stare de pace. Dimpotrivă, contextul de securitate ar putea alunea spre o zonă crepusculară între pace și război.

Chiar și într-o astfel de perspectivă, puterea militară, singură, nu ar avea capacitatea de a soluționa problemele conflictuale ale epocii actuale și de perspectivă. Procesele globalizării economice și interacțiunii între culturi, cele ale afirmării drepturilor omului, guvernării democratice, reducerii decalajelor dintre Nord și Sud sunt prea complicate pentru a fi rezolvate prin recursul tradițional la arme. Astfel de probleme reclamă dialog și negociere, cooperare internațională, elaborarea unui set de valori democratice care să fie respectate de actorii internaționale, buna funcționare a organizațiilor internaționale etc. Arsenalele nemilitare de gestionare a crizelor și de stingere a conflictelor rămân instrumente politico-diplomatice de importanță capitală pentru prezervarea păcii, fiind cele mai indicate din punctul de vedere al raportului dintre resursele investite și rezultatele obținute.

Totuși, complementaritatea utilizării instrumentelor militare și a mijloacelor nemilitare în soluționarea crizelor și a conflictelor este astăzi evidentă și poate mai eficace decât oricând în istoria universală. Soluțiile politice sprijinite de măsuri de descurajare prin mijloace militare sau, după caz, de utilizare efectivă, controlată și limitată a acestui instrument de putere pot conduce la rezultate durabile în timp. Folosirea puterii militare, pe baza unei legislații internaționale specifice, în situații și în formule în acord cu voința comunității internaționale – poate contribui așadar la asigurarea stabilității și păcii.

Balanța de putere, dilema apărării.

În numeroase studii de securitate se apreciază că existența balanței de putere reprezintă o condiție de bază a realizării într-un grad cât mai mare a stării de securitate la nivel internațional.

Alături de acest concept, studiile de securitate pot opera și cu cel de balanță a amenințării. Spre deosebire de balanța de putere, ce se regăsește în istorie ca scop conștient încă din secolul XVI, aceasta din urmă a fost propus de către Stephen M. Walt abia în anul 1985 (în articolul intitulat „Alliance Formation and the Balance of Power” publicat în revista International Security, 1985), modificând teoria clasică realistă și creând școala nerealistă și a relațiilor internaționale. Balanța amenințării se referă la determinarea comportamentului alianțelor de state în funcție de amenințarea ce o percep ca venind din partea altor state. Astfel, statele vor căuta realizarea unui echilibru prin alierea împotriva amenințării percepute, deși există riscul ca statele foarte slabe să adere în masă la entitatea care amenință, crezând că în acest mod își protejează propria securitate. Se observă că spre deosebire de teoria balanței de putere în care însăși puterea mai mare a unui stat era considerată ca amenințare, în teoria propusă de Walt, statele nu se aliază împotriva puterilor în devenire, ci împotriva celor care manifestă intenții ofensive.

În enunțarea acestor două teorii am făcut apel indirect la un alt concept clasic în relațiile internaționale și deosebit de important pentru studiile de securitate: superputere. O superputere reprezintă un stat de prim rang în sistemul internațional, ce are capacitatea de a influența evenimente și de a-și proiecta puterea la scară mondială, deținând un nivel superior de putere față de o „mare putere”. În prezent, specialiștii în relații internaționale, consideră că SUA reprezintă singura entitate statală care îndeplinește condițiile necesare pentru a fi numită superputere sau dată fiind natura parțial unipolară a lumii contemporane, hiperputere. În același timp, entități precum Uniunea Europeană, China și India au potențialul cel mai ridicat de a deveni superputeri, fiind numite în prezent superputeri emergente. Criteriile clasice care determină existența unei superputeri sunt: puterea economică, puterea militară, puterea politică și puterea culturală. Acestea iau în considerare factori diverși, de natură geografică, demografică, politică, economică, financiară, militară, culturală etc. Cu toate că această teorie este bine închegată, există mulți contestatari care consideră că trăsăturile lumii complexe a zilelor noastre și creșterea din ce în ce mai mare a interdependenței dintre națiuni și state au determinat incapacitatea conceptului de superputere de a surprinde realitatea, ei afirmând că lumea este în prezent multipolară.

Legat de conceptele menționate anterior, în special de cele de mare putere și superputere, relațiile internaționale furnizează studiilor de securitate un nou termen, cel de echilibrare off shore (în larg, peste hotare). Acesta este un concept strategic folosit în teoria realistă, ce descrie un tip de strategie în care o mare putere folosește puterile regionale pe care le agreează pentru a controla mediul de securitate și a afla dacă apar puteri potențial ostile în spațiul respectiv. Analiștii afirmă că astfel, o mare putere își poate menține statutul fără a investi masiv în desfășurări de forțe.

În ceea ce privește relațiile dintre state, studiile de securitate pot folosi și conceptul de dilema securității ce este ce este utilizat frecvent de către adepții cognitivismului în teoriile internaționale, care consideră că războiul este în principal rezultatul unui eșec al procesului de comunicare. Conceptul este atribuit lui John Herz (în lucrarea „Political Realism and Political Idealism”, 1951) și se referă la o situație în care două sau mai multe state sunt atrase într-un conflict, chiar război, pe probleme de securitate, chiar dacă nici unui dintre acestea nu dorește conflictul respectiv. De cele mai multe ori se vorbește despre o dilemă de securitate atunci când două sau mai multe state nu se simt în siguranță față de altele. Nici unul dintre statele implicate nu-și asigură starea de securitate, în timp de celelalte state interpretează aceste acțiuni drept amenințare. De cele mai multe ori, conceptul acesta este ilustrat prin cursa înarmării, văzută ca simbol al competiții pentru o stare de securitate iluzorie.

O altă problemă identificată în relația dintre state în ceea ce privește realizarea securității naționale și a apărării este numită dilema apărării. Este vorba despre cazurile în care un stat nu poate folosi mijloace militare pentru a-și atinge scopurile. De exemplu, dacă o națiune are drept interes major menținerea unui anumit tip de sistem economic internațional, atunci majoritatea intereselor sale nu pot fi protejate și promovate în principal prin mijloace militare.

Analizând aceste concepte, observăm că „renașterea studiilor de securitate”, așa cum a fost formulată de Stephen M. Walt, reprezintă un impuls în dezvoltarea disciplinei relațiilor internaționale. Noul secol ne-a introdus într-o lume în care pe de o parte, problemele de securitate deja existente se adâncesc, iar, pe de altă parte, apar unele noi, surprinzându-i atât pe specialiști, cât și publicul larg. În aceste context, importanța studiilor de securitate este manifestă, iar nevoia de definire mult mai clară a sferei lor – vitală.

1.4. Strategii și politici de securitate

SUA

Strategia americană de securitate este construită pe trei concepte: securitatea națională (National Security), securitatea spațiului de interes (Homeland Security) și autoapărare colectivă (Collective Self-Defense).

Astfel, pentru conceptul de securitate națională, SUA propun o definiție ce include sintagmele apărare națională și relații externe. Mai precis, securitatea națională cuprinde totalitatea condițiilor furnizate de: un avantaj militar sau de apărare asupra unei națiuni străine sau asupra unui grup de națiuni; o poziție favorabilă în sistemul relațiilor internaționale; o capacitate de apărare ce permite statelor să reziste cu succes acțiunii ostile sau distructive inițiată din interior sau exterior, directă sau indirectă. Securitatea națională depinde de aplicarea complementară a instrumentelor puterii naționale: diplomatic, economic, informațional și militar.

În ceea ce privește documentul principal referitor la securitatea națională, SUA au adoptat la începutul anului 2006 o nouă Strategie de Securitate Națională, ce se dorește a fi orientată spre diplomație. Cu toate acestea, SUA afirmă că își vor menține în continuare atitudinea pro-activă referitoare la evoluția mediului de securitate și nu vor exclude loviturile preemptive (la o amenințare iminentă). Așa cum se afirmă și în document, este evident faptul că avem de a face cu o strategie pe timp de război, impusă de provocările cărora Washingtonul consideră că trebuie să le facă față. În acest sens, cei doi piloni ai Strategiei sunt: promovarea libertății, justiției și demnității umane prin: înfrângerea tiraniei, încurajarea democrației efective și extinderea prosperității; confruntarea cu provocările epocii în care trăim prin asumarea leadership-ului comunităților de democrații în ascensiune.

Documentul acordă un spațiu important problemelor precum terorismul, conflictele regionale, combaterea sărăciei și a decalajelor de dezvoltare, globalizarea etc., rezervând SUA, în același timp, rolul de lider în rezolvarea problemelor ce decurg de aici. Este subliniat faptul că provocările pe care America le întâmpină sunt considerabile, dar dispune încă de destulă putere și influență pentru a le față. Deși autorii afirmă că noua Strategie este destul de ambițioasă, idealistă în obiective și realistă în mijloace, ei recunosc limitele pe care chiar și o națiune puternică, precum SUA, le poate avea.

În documentele americane este definit și conceptul de securitate a spațiului de interes, adică Homeland Security. SUA au făcut primul pas în structurarea acestui concept, în urma atentatelor teroriste din septembrie 2001, considerând că este necesară îmbunătățirea securității teritoriului propriu, inițiind acțiuni în următoarele șase domenii: informații și avertizare, securitatea frontierelor și a transportului, contra-terorism intern, protecția infrastructurii critice, apărare împotriva terorismului, pregătirea și răspunsul la urgențe. Conform Dicționarului de Termeni Militari și Asociați , elaborat de Departamentul Apărării, Homeland Security reprezintă acel efort național concertat spre prevenirea atacurilor teroriste în interiorul SUA, reducerea vulnerabilității Americii la terorism, minimizarea distrugerilor și refacerea după ce atacurile au avut loc. Homeland în acest context desemnează regiunea fizică ce include Statele Unite continentale, Alaska, Hawai, teritoriile și posesiunile SUA, apele teritoriale și spațiul aerian înconjurător.

Conceptul american de Homeland Security extinde și recombină responsabilitățile unei mari părți a executivului, incluzând Biroul Federal de Investigații, Garda Națională, Agenția Federală pentru Gestionarea Urgențelor, Paza de Coastă, Serviciul pentru Imigrare și Naturalizare, Administrația pentru Securitatea Transporturilor, Agenția Centrală de Informații etc. Administrația Bush a consolidat multe dintre aceste activități sub conducerea Departamentului pentru Homeland Security, înființat sub auspiciile „Actului pentru Homeland Security” din anul 2002.

Viziunea americană asupra securității naționale este compatibilă cu cea a majorității statelor membre ale NATO.

Concepția apărării naționale se regăsește în Strategia Militară Națională, bazată pe Strategia de Securitate Națională și în Strategia de Apărare Națională a SUA.

Strategia Militară Națională stabilește: principiile ce ghidează dezvoltarea Forței Întrunite (Joint Force): agilitate, fermitate și integrare; obiectivele militare: protejarea SUA de orice atac sau agresiune externă, prevenirea conflictelor și a atacurilor-surpriză, victoria în fața adversarilor; caracteristicile forțelor: integrare totală, expediționare, legate în rețele, descentralizate, adaptabile, letale, superioritate decizională; capabilitățile și funcțiile: aplicarea forței, capacității militare de desfășurare și susținere, securizarea spațiului de luptă, realizarea superiorității decizionale.

Obiectivele Strategiei de Apărare Națională a SUA reprezintă legătura dintre activitățile militare și cele ale celorlalte agenții guvernamentale cu scopul realizării intereselor naționale. Activitățile implicate de apărarea națională trebuie să faciliteze asigurarea stării de securitate a SUA și a partenerilor săi. Astfel sunt evidențiate patru obiective ale apărării naționale: asigurarea securității SUA față de orice atac direct; securizarea accesului strategic și păstrarea libertății globale de acțiune; întărirea alianțelor și parteneriatelor pentru a face față provocărilor comune; stabilirea condițiilor de securitate ce conduc la o ordine internațională favorabilă.

Strategia de Apărare Națională subliniază importanța acțiunilor în sprijinul aliaților și prietenilor, împotriva potențialilor adversari și a agresiunilor acestora. Documentul din 2005 oferă patru modalități de implementare a strategiei; crearea unei apărări active în profunzime; susținerea unui proces continuu de transformare; adoptarea unei abordări bazate pe capabilități; gestionarea riscurilor.

Scopul stabilirii acestor direcții este de a structura planificarea și decizia strategică la nivelul tuturor instituțiilor implicate în proces și, mai mult, de a răspunde provocărilor la adresa mediului de securitate intern.

Referitor la conceptul de autoapărare colectivă, SUA îl definesc drept „actul apărării altor forțe care nu aparțin SUA”. În concepția americană, doar autoritățile de comandă naționale pot autoriza forțele americane să-și exercite dreptul de autoapărare colectivă.

Din toate documentele prezentate, pot fi sintetizate principalele interese de securitate pe care Statele Unite își întemeiază dimensiunea militară a securității: salvgardarea teritoriului și populației SUA, cu alte cuvinte, plasarea apărării națiunii pe o poziție prioritară în agenda de securitate; stabilitate și securitate globală prin prevenirea apariției unui actor internațional ostil, a unei puteri sau a unei grupări de puteri expansioniste, ce ar putea pune la încercare puterea militară a SUA; stabilitate și securitate în principalele regiuni ale globului, prin prevenirea/constrângerea puterilor regionale ostile intereselor SUA și aliaților și partenerilor regionali ai acestora; extinderea și conservarea condițiilor generatoare de democrației efectivă și creștere economică durabilă.

Se observă că SUA și-au adaptat masiv politicile și strategiile militare de securitate la noile circumstanțe ale mediului internațional de securitate. Aceasta a condus și la modificarea instrumentelor politico-militare ale puterii naționale, precum: inovațiile tehnologice aplicate în industria de apărare, controlul armamentelor și neproliferare nucleară, operații umanitare și de pace, intervenție militară efectivă.

Așadar SUA și-a fixat o agendă specifică de scopuri și obiective de politică externă ce ia în calcul mai multe riscuri, amenințări și pericole. Scopul principal al Americii rezidă în asigurarea prosperității și securității naționale, promovarea, la nivel global, a intereselor naționale, extinderii comerțului liber, a liberalizării accesului la resursele și piețele planetei etc. America trebuie să rămână prima putere tehnologico-militară și economică și să contracareze toate provocările externe majore.

Pentru Washington amenințările și pericolele decurg din : proliferarea armelor de nimicire în masă, îndeosebi a celor nucleare (cu atenția concentrată pe statele din vechea Axă a Răului – Iran și Coreea de Nord); conflictele interne interetnice și religioase; terorismul internațional, alimentat de fundamentalisme (cu precădere islamice); criminalitatea transfrontalieră (droguri, trafic de carne vie, corupție – criminalitate – terorism etc.); conflictele dintre state (concentrate în Asia de Est și de Sud și în Africa Subsahariană); degradarea calității vieții și a mediului; inegalitățile Nord-Sud, migrația umană în ascensiune; slăbiciunea unor state, regimurile dictatoriale și încălcarea drepturilor omului, proasta guvernare, politicile economice protecționiste, concurența economică neloială etc. , sunt analizate cu atenție și tendințe mai noi care ar putea contraveni intereselor SUA pe termen mediu și lung: expansiunea economico-politică a Chinei, aspirațiile „imperiale” ale F. Ruse, acumularea de tensiuni în relațiile transatlantice, recrudescența antisemitismului și a unor naționalisme periculoase.

Interesele americane sunt cu adevărat globale, SUA fiind considerată singura superputere globală reală (militară, economică, politică), în măsură să dinamizeze procesele de mondializare, liberalizare, democratizare a lumii. Administrația G. Bush s-a dovedit cel mai activ partener internațional, promovând lupta împotriva terorismului internațional și mai multe strategii de remodelare a sistemelor de securitate regionale și mondiale, de acțiune preventivă împotriva provocărilor epocii, de impunere și menținere a păcii sau de reconstrucție post-conflict și democratizare.

NATO, UE, OSCE, parteneriatele cu F. Rusă și Ucraina, ONU, Asia-Pacific, relațiile speciale cu India, China, Pakistan etc. sunt apreciate drept structuri de promovare a securității, stabilității și păcii la nivelurile regional și global. Pe lângă mijloacele politico-militare, Washingtonul ia tot mai evident în calcul și dezvoltarea pârghiilor politico-democratice, a celor economice și culturale în prevenirea și gestionarea crizelor și conflictelor internaționale. Deși persistă încă multe acuzații de unilateralism în abordarea temelor majore ale securității internaționale (și se critică scenariile acțiunilor preventive sau remodelării post-conflict), Administrația G. Bush s-a dovedit capabilă să pună în centrul preocupărilor sale, în momentele cruciale, interesele comunității internaționale și să se adapteze realităților din diverse spații ale planetei. Chiar dacă nu convine (din diverse motive), unor actori internaționali, primatul politico-militar și tehnologic al SUA în lumea contemporană rămâne o condiție a stabilității și securității, într-o lume care nu mai este bipolară, dar nici riguros guvernată de parteneriate, cooperare, interese și obiective unanim împărtășite.

Uniunea Europeană

Strategia Europeană de Securitate a fost aprobată la 12 decembrie 2003 (și parțial revizuită în 2008), fiind pregătită sub responsabilitatea Înaltului Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună a UE, Javier Solana. Odată cu apariția PESA, Europa a formulat pentru prima oară o strategie de securitate întrunită. Această poate fi considerată drept un corespondent și totodată o reacției de Securitate Națională a SUA.

Documentul începe cu declarația conform căreia „Europa nu a fost niciodată atât de prosperă, atât de sigură și de liberă”, dar conchide că „Lumea este plină de noi pericole și oportunități”. Alături de aceste afirmații, documentul susține ideea că, pentru a asigura securitatea Europei într-o lume a globalizării, cooperarea multilaterală în Europa și în afara acesteia trebuie să fie un imperativ deoarece „nici o națiune nu este în stare să se confrunte singură cu actualele provocări complexe”. Strategia de Securitate Europeană identifică o serie de amenințări cu care trebuie să se confrunte Europa; terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele regionale, statele falimentare și crima organizată.

Documentul Solana, după cum este cunoscută Strategia de Securitate, vizează stabilirea obiectivelor strategice ale Uniunii Europene din perspectiva asumării unui rol mult mai pronunțat în demersul global de gestionare a noilor tipuri de riscuri și amenințări. Pornind de la analiza globală a impactului acestora asupra securității europene, se stabileau trei obiective majore pe care Uniunea trebuie să le promoveze în susținerea valorilor și principiilor care o guvernează: promovarea unei politici eficiente de prevenire a conflictelor, prin utilizarea întregului set de capabilități (militare și civile) pe care UE le posedă; orientarea demersurilor Uniunii în vederea creării unui climat de securitate în imediata vecinătate a Europei (Orientului Mijlociu, Balcani și Caucaz); menținerea ordinii internaționale prin promovarea multilateralismului efectiv, prin respectarea și dezvoltarea dreptului internațional, în deplin acord cu principiile Cartei Națiunilor Unite.

Politica Europeană de Securitate și Apărare nu este implementată în același mod în care sunt implementate celelalte politici publice ale Uniunii Europene, ca, de exemplu, cele din domeniile agriculturii, pescuitului, transportului, sau cercetări științifice.

Având în vedere caracterul foarte sensibil al subiectului, ce poate afecta foarte ușor relațiile internaționale, tratatele UE acordă o mare importanță statelor membre, dar și instituțiilor Uniunii Europene în care acestea participă direct – Consiliului European și Consiliului de Miniștri, precum și componentelor acestora și comitetelor și grupurilor de lucru.

Conform mandatului transmis prin intermediul Strategiei Europene de Securitate, statele membre au decis, din iunie 2004, adoptarea unei noi abordări în ceea ce privește procesul de dezvoltare a capacităților europene în domeniul securității și apărării. Din această perspectivă a fost adoptat noul Obiectiv Global al UE (Headline Goal 2010 – HG 2010), care vizează focalizarea demersurilor UE asupra îmbunătățirii calitative a capacităților de apărare, precum și adaptarea acestora la cerințele formulate prin intermediul Strategiei de Securitate. În mod concret, HG 2010 vizează: creșterea interoperabilității forțelor puse la dispoziția UE, precum și consolidarea capacităților de dislocare și sprijin ale acestora; extinderea spectrului de misiuni pe care UE le va îndeplini, în spiritul prevederilor Strategiei de Securitate, prin includerea unor tipuri noi de operații, precum: dezarmare, asistență pentru state terțe în combaterea terorismului, reforma sectorului de securitate; dezvoltarea capacităților de reacție rapidă ale UE, atât pe palierul decizional (obiectivul fiind ca decizia privind lansarea unei operații să poată fi luată în termen de 5 zile), cât și în ceea ce privește dislocarea în teatru de operații (maxim 10 zile de la adoptarea deciziei). În condițiile actuale însă, UE nu-și poate asigura securitatea politico-militară prin forțe proprii, în afara structurilor NATO. Mai mult, în 2005- ieșit în evidență și vulnerabilitatea energetică a UE, de exemplu în raporturile cu F. Rusă. Pe acest fundal, s-au amplificat dezbaterile interne între statele Uniunii, cu precădere între cele din „Noua Europă”, care resimt o constantă presiune rusă la frontiere, și Franța sau Germania.

Federația Rusă

În luna ianuarie a anului 2000, președintele Vladimir Putin a semnat un decret prin care aproba noul Concept de Securitate Națională. Spre deosebire de cel promovat în urmă cu trei ani de către președintele B. Elțîn, acest document (revizuit în 2009) a trecut cu ușurință de dezbaterea sa în cadrul Consiliului de Securitate.

Viziunea impusă de acest Concept a creat totuși multe discuții la nivelul comunității internaționale din diverse motive. În primul rând, el afirmă existența a două tendințe globale opuse ce puneau într-o lumină nefavorabilă existența parteneriatelor dintre SUA și celelalte state ale lumii: una reprezentată de formarea unei lumi multipolare, în care scade din ce în ce mai multa importanța folosirii forței militare în relațiile internaționale și o a doua care dă naștere unui nou sistem internațional, bazat pe dominația comunității de țări dezvoltate, aflată sub conducerea SUA. Descrierea principalelor caracteristici ale dezvoltării globale sublinia faptul că rolul forței militare rămâne esențial și că un mare număr de țări produc armament nuclear, dorind astfel sporirea influenței lor lume.

În acest context, documentul definește interesele naționale ale F. Ruse pe scena internațională: menținerea suveranității și întărirea poziției F. Ruse ca mare putere; în domeniul militar, apărarea independenței, suveranității și integrității teritoriale a statului și prevenirea oricărei agresiuni militare împotriva F. Ruse și a aliaților săi.

Un alt punct asupra căruia comunitatea internațională și-a exprimat interesul este reprezentata de discrepanțele dintre obiectivele securității naționale. Lista include sporirea potențialului militar al statului și menținerea acestuia la un nivel înalt, alături de întărirea regimului de neproliferare a armelor de distrugere în masă. Patru dintre aceste obiective sunt legate de controlul armamentelor, inclusiv ale celor nucleare: înregistrarea unui progres în controlul armamentului nuclear, menținerea stabilității strategice în lume pe bazele implementării integrale de către toate statele semnatare a angajamentelor internaționale în domeniu; realizarea unor angajamente reciproce în sfera reducerii și eliminării armelor de distrugere în masă și a celor convenționale, promovarea măsurilor de întărire a încrederii și a stabilității, asigurarea controalelor asupra exporturilor internaționale de bunuri cu dublă utilizare și bunuri, tehnologii și servicii militare; ajustarea la noile condiții internaționale a acordurilor existente referitoare la controlul armamentelor și dezarmare; promovarea ideii de creare a unor zone denuclearizate.

Conform Conceptului, F. Rusă trebuia să posede forțe nucleare capabile să provoace pagube oricărui agresor individual sau oricărei coaliții agresoare: „este permisă folosirea oricăror mijloace necesare, inclusiv a armelor nucleare, pentru a respinge o agresiune armată, dacă toate celelalte măsuri de rezolvare a crizei au fost epuizate sau s-au dovedit a fi ineficiente”. Această frază poate fi interpretată ca o dorință de slăbire a controlului asupra folosirii armelor nucleare. De asemenea, spre aceeași idee conduce și faptul că în document nu se spune nimic despre angajamentul Moscovei de a nu folosi armele nucleare împotriva statelor nenucleare, care sunt parte a Tratatului de Neproliferare.

Analiza prevederilor asupra problemei nucleare trebuie să ia în considerare că acest Concept stabilește cadrul de bază pentru folosirea diverselor mijloace de luptă. Mai multe detalii au apărut în Doctrina Militară a Rusiei, ce a fost adoptată cu o lună mai târziu (februarie 2000). Acest document relevă multe dintre preocupările referitoare la problema armelor nucleare. El conținea asigurări univoce negative și stipula că F. Rusă „își rezervă dreptul de a folosi arme nucleare drept răspuns la folosirea unor astfel de arme împotriva sa sau a aliaților săi, dar și ca ripostă la agresiuni la scară largă cu folosirea armelor convenționale, în situații critice pentru securitatea națională a Federației Ruse și a aliaților săi”.

Doctrina evidențiază de asemenea că amenințările interstatale la adresa securității naționale a F. Ruse sunt condiționate de o serie de factori precum: eforturile anumitor state și organizații interstatale de a slăbi și chiar a submina rolul mecanismelor de securitate internațională, în primul rând al ONU și OSCE; pericolul diminuării influenței politice, economice și militare a Rusiei în lume; reîntărirea blocurilor și uniunilor politico-militare, în primul rând extinderea NATO spre Est; instalarea de baze militare străine și desfășurarea de trupe importante în apropierea frontierelor ruse; proliferarea armelor de distrugere în masă și a vectorilor de transport a acestora; slăbirea proceselor de integrare în CSI; apariția și escaladarea unor conflicte în proximitatea frontierelor ruse și a frontierelor statelor membre CSI; pretențiile teritoriale față de F. Rusă.

Moscova consideră că amenințările la adresa securității sale naționale se manifestă îndeosebi în tentativele anumitor state de a îndeplini următoarele obiective: a zădărnici planurile F. Ruse de a-și întări rolul de centru de influență într-o lume multipolară; a împiedica realizarea intereselor sale naționale; a slăbi pozițiile Rusiei în Europa, Orientul Apropiat, Transcaucazia, Asia Centrală și în regiunea Asia-Pacific.

F. Rusă a reușit între 2000-2008 să-și recapete parțial locul de primă mărime pe scena internațională. Sub conducerea lui V. Putin, F. Rusă și-a consolidat economia și administrația și s-a lansat în jocuri de putere pe arenele regionale și continentale. Gândirea de securitate avansată de administrația de , scoate mai insistent în evidență amenințările și pericolele decurgând din: terorism, fundamentalism, conflicte interetnice și interstatale, liberalizarea completă a economiei etc. Astfel, Moscova a avansat: strategii ale vecinătății apropiate și ale parteneriatelor cu SUA, UE, China, India, ASEAN; coagularea unor blocuri economico-politico-militare în spațiul fostei URSS (CSI, Spațiul Economic Unic); refacerea puterii nucleare (și militare) și menținerea parității strategico-nucleare cu SUA. Recent, V. Putin a reiterat dreptul F. Ruse de a aplica lovituri preventive și de a acționa militar împotriva grupărilor teroriste, în orice parte a globului. În mai multe rânduri, în 2005-2007¸ președintele V. Putin a insistata asupra temelor: egalității de tratament între Occident și F. Rusă; lumii multipolare, respingerii „exportului de democrație”, dezvoltării Tratatului de Securitate Colectivă și OCS, dreptului F. Ruse la „interese speciale” și spațiu rezervat acestora etc. La începutul anului 2007, Kremlinul a alocat fonduri impresionante pentru modernizarea arsenalului militar și a reacționat dur la ideea amplasării Scutului Antirachetă american în Europa. La fel ca UE, F. Rusă se axează pe cooperare internațională, sub umbrela ONU. Kremlinul încearcă să folosească eficient armele sale economice (petrol, gaze naturale, materii prime) și avantajele tehnologiei sale militare de vârf. În interior însă și la frontierele sale persistă tensiuni și crize etno-politice și economice (Caucazul de Nord, Transnistria, Abhazia, Osetia etc.). Mai nou, în contextul disputelor cu Occidentul, F. Rusă a suspendat aplicarea Tratatului referitor la forțele convenționale din Europa.

Pe plan mai larg, F. Rusă se implică în soluționarea conflictelor israeliano-palestinian, din R. Moldova, Caucazul de Sud, a crizei nord-coreene, a tensiunilor din Asia Centrală, Kashmir, iraniano-americane etc. Concomitent, Moscova menține parteneriatul cu NATO și a susținut acțiunile Coaliției Internaționale în Afganistan. În momentul de față, analiștii apreciază că F. Rusă ia în calcul posibile amenințări provocate de agitațiile naționaliste și fundamentaliste, dar și pericolele ce ar decurge din extinderea influenței UE, NATO, Chinei sau a Indiei.

Republica Populară Chineză

În mod oficial, China urmărește în sfera securității câteva obiective majore: pacea durabilă, dezvoltarea armonioasă și cooperarea multidimensională.

În ultimii ani, China a promovat un Nou Concept de Securitate (NCS), care afirmă angajamentul său de a promova mai eficient pacea și prosperitatea în noua ordine mondială. NCS este considerat eficient pentru contracararea de către China a așa-perceputului control american și pentru afirmarea rolului de conducător regional responsabil și pacifist al țării. NCS are în vedere: securitatea prin cooperare; o înțelegere mai largă a conceptului de securitate, care include și amenințările din afara conflictului militar tradițional, stat versus stat; cooperarea pentru securitate al cărei scop constă în promovarea încrederii între state, nu categorisirea acestora în potențiali adversari sau prieteni; dialogul multilateral; măsurile de edificare a încrederii; controlul armamentului și neproliferarea; interacțiunea economică extinsă, ca politică ce reduce tensiunile sociale interne; denunțarea folosirii forței și a amenințării cu folosirea forței pentru a stopa disputele politice; relațiile, bazate pe egalitate și respect, dintre țările puternice și cele slabe.

În 2006, oficialitățile de au pus în evidență mai puternic corelația dintre securitate, apărare și edificarea unei „societăți armonioase”. China promovează și pe plan internațional, mult mai activ decât în trecut, o direcție de „armonie” la nivel mondial (opusă unilateralismului american). De asemenea, liderii chinezi – ca și cei ruși – resping „modelul de dezvoltare unic” și „exportul de democrație”.

NCS reafirmă ideea neamestecului în problemele altor țări, ceea ce sugerează o continuare a disputelor între SUA și China asupra unor aspecte precum: asistența acordată Taiwanului de către SUA sau plângerile depuse de Departamentul de Stat American și de alte organizații și cetățeni ai SUA asupra nerespectării drepturilor omului în China. Beijingul ar putea folosi principiul „beneficiului mutual” în relațiile economice ca bază pentru contracararea reclamațiilor referitoare la violarea obligațiilor ce reies din rolul său de membru al Organizației Mondiale a Comerțului (admisă în 2001).

Obiecțiile Chinei vizavi de extinderea spre Est a NATO și de prezența americană în Asia de Est (inclusiv parteneriatele de securitate cu Japonia, Australia și Coreea) reprezintă o problemă căreia oficialii chinezi îi acordă din ce în ce mai multă importanță. Australia de exemplu, consideră China ca fiind un foarte important partener de comerț. Refacerea parțială a puterii militare a Japoniei nu poate fi privită cu liniște , chiar dacă americanii și niponii subliniază caracterul ei preponderent defensiv.

NCS furnizează însă și un cadru pentru sprijinirea activităților americane pe care China le agreează (schimburile bilaterale și lupta împotriva terorismului), iar pe de altă parte denunță acțiunile SUA ce sunt contrare politicilor chineze (așa-numitul „hegemonism american” și alianțele din regiunea Asia-Pacific). Conceptul este destul de flexibil pentru a rezista fluctuațiilor din raporturile americano-chineze. Cele două țări sunt în prezent în relații relativ bune, astfel încât Beijingul poate găsi modalități pașnice de aplicare a noul concept de securitate. Totuși specialiștii estimează că republica își va folosi influența pentru a contesta cel puțin la nivel regional poziția de lider pe care o dețin SUA.

În timp ce NCS reflectă încrederea Chinei în sine și înțelegerea normelor internaționale, conceptul este perceput mai degrabă ca o ajustare tactică decât ca o schimbare majoră în gândirea strategică chineză. Mai nou, unii analiști de sugerează că americanii s-au lansat într-o politică de „încercuire” a țării lor prin: întărirea alianței cu Japonia și ASEAN; dezvoltarea cooperării politico-militare cu India; garantarea securității Taiwanului; stabilirea de baze militare și de relații speciale în Pakistan și Asia Centrală: În replică, în aprilie 2005 s-au perfectat tratate de prietenie și parteneriate strategice cu Pakistanul sau India. Concomitent, s-au intensificat relațiile cu Asia de Sud-Est. China nu acceptă primatul unei singure puteri în Asia de Sud.

În cadrul ONU, Beijingul insistă pe rolul decisiv al Consiliului de Securitate. Prioritare pentru China sunt problemele Extremului Orient, Asiei Centrale și de Sud-Est. Raporturile cu F. Rusă și statele din Asia Centrală se centrează pe cooperarea bilaterală și în cadrul Organizației de în anii 2000-2001 se lua în calcul o posibilă „axă anti-hegemonistă” F. Rusă-China, astăzi evoluțiile sunt departe de o astfel de alianță, cu toate că Moscova alimentează încă arsenalul militar chinez. Interesele ruse și chineze se confruntă totuși în Asia Centrală, Siberia de Est și Coreea. După 2001, Moscova resimte o insistentă „presiune” a imigrației ilegale chineze în Siberia și pare a favoriza prezența militară occidentală în Asia Centrală și relațiile economice strânse în Japonia. La rândul său, criza prelungită din Coreea de Nord nu poate fi gestionată exclusiv de China. O extindere a penetrației economice chineze se înregistrează în Africa și America Latină.

Teme importante ale politicii externe chineze se referă la „criza nucleară” provocată de Coreea de Nord sau la tensiunile sporite din raporturile cu Japonia (ambele puteri se concurează economic și politici în Asia de Est și de Sud-Est, deși schimburile reciproce au înregistrat peste 195 miliarde de dolari în 2005). De asemenea, China aspiră la consolidarea unei „piețe comune” în Asia de Est și de Sud-Est și participă activ la dialogul Asia-Pacific. O direcție prioritară a Chinei se referă la „parteneriatul” cu Uniunea Europeană, îndeosebi cu Germania și Franța.

Beijingul își asumă din ce în ce mai evident un „rol mondial”, transformând China în cel mai important interlocutor politic și economic din spațiul asiatic. Așa se explică și interesul deosebit acordat, în principal de experții americani, studierii perspectivelor ascensiunii R. P. Chineze la rangul de superputere.

OSCE

Organizația, cu extindere euroatlantică și eurasiatică, este prevăzută cu un Consiliu Ministerial, un Consiliu Superior, un Comitet Permanent și o Adunare Parlamentară. OSCE a fost recunoscută de către statele membre ca fiind „un prim instrument pentru avertizarea timpurie, prevenirea conflictelor și managementul crizelor”. Cu toate acestea, crizele din Bosnia-Herțegovina, Cecenia și Kosovo au arătata că organizația mai are încă multe de făcut pentru a consolida cooperarea și securitatea în Europa. Summitul de din decis creșterea competenței președintelui executiv și a secretarului general, a secretariatului, a Înaltului Comisar pentru minorități Naționale și a Biroului pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului, a Curții pentru Conciliere și Arbitraj. A fost aprobat și codul de conduită în problemele politico-militare ale securității, în care este stipulat rolul forțelor armate în societățile democratice.

OSCE ocupă astăzi un loc important în cadrul organizațiilor interguvernamentale în general și în cadrul procesului european de securitate în mod special. Acest rol rezultă din numărul mare de membri ai organizației, din abordarea extensivă a securității europene, din instrumentele pe care le poate utiliza în prevenirea conflictelor și din tradiția consolidată a utilizării unui dialog deschis și a regulii consensului (acum, consens minus unu), din aderarea tuturor membrilor la același sistem de norme și valori, din existența unui mecanism bine stabilit cu privire la contactele dintre statele membre și la cooperarea dintre ele, precum și dintre ele și organizația însăși.

Prioritățile OSCE sunt următoarele: consolidarea valorilor comune ale statelor membre și ajutarea lor în construirea societății civile democratice, bazate pe supremația legii; prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilității și readucerea păcii în zonele de conflict; surmontarea unor deficite reale ori numai presupuse ale stării de securitate a statelor membre și prevenirea unor noi destructurări ale acestora, prin promovarea unui sistem regional de securitate bazat pe cooperare.

Operațiile de mare anvergură desfășurate prin organizarea OSCE în Bosnia-Herțegovina, Albania, Croația, Cecenia și Kosovo au propulsat organizația în atenția nu numai a opiniei publice și mass-media internaționale, dar și în cea a factorilor de decizie politică și au generat noi așteptări în legătură cu potențialul ei. Având în vedere numărul din ce în ce mai mare de acțiuni și activități practice pe teren, în care este angajată, OSCE este acum judecată și apreciată mai mult pentru eficacitatea sa operațională decât pentru rolul său politic și modul în care și-l îndeplinește. Totuși, în prezent se manifestă dispute între Occident și F. Rusă cu privire la viitorul OSCE.

NATO

Tendința actuală evidențiază transformarea NATO dintr-o organizației de apărare colectivă într-o „comunitate de securitate”. Oricum, NATO reprezintă cea mai redutabilă forță politico-militară a lumii.

Luând în considerare aceste realități, de din noiembrie fost luată decizia importantă de a se lansa un proces profund de transformare a Alianței, care a inclus lărgirea, remodelarea structurii militare de comandă și a structurii de forțe. Statele membre s-au angajat ferm în direcția îmbunătățirii capabilităților militare ale Alianței în câteva domenii-cheie, precum înființarea Forței de Răspuns a NATO (NRF) – ca instrument întărit al nevoilor operaționale viitoare și catalizator al procesului de transformare. NRF a oferit Alianței un punct de plecare imediat într-un proces complex și dificil. Datorită acestor evenimente istorice și asumării unei responsabilități crescânde în rezolvarea problemelor legate de securitate într-un context global, NATO a început să recunoască nevoia de a se implica în roluri precum prevenirea conflictelor, managementul crizelor, menținerea păcii, intervenția la dezastre și ajutorul umanitar.

NATO a identificat de asemenea provocările viitoare cărora va trebui să le facă față odată cu afirmarea amenințărilor asimetrice. Pentru asigurarea succesului în aceste noi misiuni, NATO a decis să-și reformuleze modul de gândire. Căile și mijloacele militare trebuie să implice sprijinul mutual, într-o manieră coordonată, al instrumentelor politice, civile și economice ale națiunilor membre. Viteza de răspuns la orice fel de criză este un facilitator critic în obținerea succesului sau în a face față consecințelor. Viteza presupune agilitate, coordonare și antrenament. Forțele NATO trebuie să acționeze întrunit de la bun început, să coopereze cu ușurință, să fie dislocabile în timp scurt și sustenabile pentru perioade extinse, pe scurt, să fie expediționare. Această abordare va oferi NATO flexibilitate și îi va permite să-și adapteze forțele pentru a face față unor nevoi schimbătoare și unor medii diferite. Mai mult, va permite Alianței îndeplinirea unor cereri sporite cu încărcătură politică, reducerea riscurilor, micșorarea pierderilor omenești, precum și evitarea daunelor colaterale.

Un răspuns la noul mediu de securitate presupune: lupta împotriva terorismului, acasă și în zonele în care se desfășoară acțiuni militare; apărarea împotriva armelor de distrugere în masă; managementul consecințelor dezastrelor naturale; sprijin în cadrul crizelor umanitare; oponenți convenționali, cât și neconvenționali și asimetrici; operații prelungite; obținerea supremației în capacitatea de intrare timpurie și rapidă și de susținere a luptei; zone geografice noi și variate.

NATO cooperează cu UE (parteneriat) în Balcanii de Vest. În prezent asigură conducerea operației de stabilizarea și reconstrucție din Afganistan (în cooperare cu ONU, UE, F. Rusă etc.), oferă sprijin coaliției internaționale din Irak și forțelor internaționale sub mandat ONU din Libanul de Sud. NATO cooperează cu numeroase state în cadrul PfP, dezvoltă parteneriate speciale cu F. Rusă și Ucraina și studiază posibilitatea unor parteneriate cu Japonia, Australia, Noua Zeelandă, Pakistan. Albania, Croația și Macedonia se află în procesul invitării în NATO, iar Georgia dezvoltă un program distinct de apropiere de standardele organizației.

Deosebit de important este faptul că integrarea în NATO nu se reduce la o clasică relație de alianță politico-militară. Integrarea presupune: adoptarea valorilor economiei concurențiale, drepturilor omului, libertăților civice, democrației, statului de drept, bunei guvernări, reglementarea raporturilor cu statele vecine, nerecurgerea la arme în soluționarea disputelor etc. Evenimentele de după 1990 au demonstrat că spațiile și statele din zonă de „responsabilitate” NATO au devenit cu adevărat stabile, antrenându-se în procese decisive de remodelare economico-socială și politică.

ASEAN

Liderii a trei din țările partenere de dialog ai ASEAN (cunoscuți și sub numele de ASEAN plus 3) și anume China, Japonia și Coreea de Sud, desfășoară o ședință împreună cu liderii ASEAN. O ședință separată este stabilită pentru liderii a alte două țări partenere de dialog ASEAN (cunoscute și sub numele de ASEAN-CER) și anume Australia și Noua Zeelandă. La cel de al 11-lea summit ASEAN de din Malaysia au fost programate alte noi întâlniri: Summitul Asiei de Est – care întrunește ASEAN și șase parteneri de dialog și anume China, Japonia, Coreea de Sud, Australia, Noua Zeelandă și India; Summitul ASEAN-Rusia – întâlnire între liderii ASEAN și președintele F. Ruse.

ASEAN evoluează în direcția integrării economice și instituționale regionale, pregătindu-se și o Constituție distinctă. În același timp, s-au încheiat diferite acorduri de cooperare antiteroristă și de promovare a drepturilor omului, democrației și bunei guvernări.

Uniunea Africană

Uniunea Africană este o organizație compusă din 53 de state africane. Fondată în iulie 2002 în Africa de Sud, UA a fost formată ca succesoare, prin contopire, a Comunității Economice Africane (AEC) și a Organizației Unității Africane (OAU). Pentru viitor, UA dorește să aibă o singură monedă și un singur sistem integrat de apărare, dispunând de forțe armate proprii și de instituții suprastatale, incluzând un Cabinet al șefului de stat al Uniunii Africane. Scopul organizației este acela de a asigura democrația în Africa, respectarea drepturilor omului și o economiei care să beneficieze de dezvoltare durabilă, în special prin închiderea tuturor conflictelor intraafricane și crearea unei piețe comune africane.

Uniunea Africană este condusă de către Adunarea șefilor de state și de guverne ale Uniunii Africane și de către Parlamentul Pan-african, amândouă asistate de către Comisia UA. Alte structuri sunt: Curtea Africană de Justiție, Consiliul Executiv, Comisariatul pentru Drepturile Omului și Popoarelor, Consiliul pentru Pace și Securitate, Consiliul Economic și Social etc.

Prima intervenție militară a Uniunii Africane într-un stat membru s-a consemnat în mai 2003, când o forță multinațională de menținere a păcii, compusă din militari ai Africii de Sud, Etiopiei și Mozambicului, a fost dislocată în Burundi, pentru a asigura implementarea diferitelor acorduri de pace. De asemenea, mai sunt trupe ale UA dislocate în Sudan, pentru menținerea păcii în Zona Conflictuală din Darfur.

Organizația de Cooperare de – SCO

Organizația de Cooperare de (SCO) este o structură interguvernamentală, fondată la 14 iunie 2001, de către conducătorii Republicii Populare Chineze, Rusiei, Kazahstanului, Kârgâzstanului și Uzbekistanului. Exceptând Uzbekistanul, celelalte state au fost membre ale Organizației Shanghai Five (Grupul Celor Cinci de ); după includerea Uzbekistanului în 2001, membrii au redenumit organizația, adoptând denumirea actuală.

Organizația de Cooperare de este nu numai cea mai tânără organizație internațională, dar și una dintre cele mai ambițioase. La inițiativa F. Ruse, SCO dorește să aibă un rol mult mai important în Asia Centrală și în cea de Sud-Est, asumându-și pe lângă funcțiile economice și un important rol de securitate. În această direcție, viziunea președintelui V. Putin ar consta în transformarea organizației într-o structură cu un rol similar cu cel al NATO, prin intermediul căreia să poată fi contracarată influența SUA în regiune.

Organizația de Cooperare de este o structură cu ambiții politice, economice și militare ce exced statutul său regional. Nu trebuie să uităm că două dintre statele fondatoare, Rusia și China, sunt membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU. Totodată, instituționalizarea acestei organizații este încă relativ fragilă, structurile și procedurile de funcționare, dar în primul rând cele de luare a deciziilor nefiind încă suficient de rodate. Rămâne de văzut dacă în viitor F. Rusă va reuși să-și impună agenda proprie tuturor statelor membre, așa cum încearcă în prezent.

Organizația de Cooperare de este primordial centrată în jurul națiunilor membre ale Asiei Centrale și împărtășește îngrijorările acestora, îndeosebi cele legate de principalele amenințări, cum ar fi terorismul, separatismul și extremismul.

Începând cu anul 2003, s-a înființat un Centru Întrunit de Combatere a Terorismului. După un an, din 16-17 iunie 2004 al SCO, desfășurat , în Uzbekistan, s-a ajuns la acordul de a forma o Structură regională de Antiterorism (RATS). Pe 21 aprilie 2006, Organizația de Cooperare de a decis fondarea unui nou institut de luptă transfrontalieră împotriva drogurilor și a crimei organizate.

Grigori Logninov, reprezentantul Rusiei, a declarat în aprilie 2006, că SCO nu intenționează să devină un bloc militar, dat a subliniat și faptul că datorită creșterii amenințărilor terorismului, extremismului și separatismului, este absolut necesară o implicare pe scară largă a forțelor armate pentru rezolvarea problemelor de securitate.

Au fost efectuate un număr de exerciții militare întrunite ale SCO: primul s-a desfășurat în 2003 și a avut loc în Kazahstan, iar cel de-al doilea în China. La o scară mai mare, dar în afara cadrului SCO, a avut loc, pentru prima dată, un exercițiu militar de cooperare Rusia-China, care s-a desfășurat în 2005, sub denumirea Misiune de Pace 2005 (început la 19 august 2005). Luând în considerare succesul deplin declarat de organizatorii exercițiului militar sino-rus, oficialii ruși au demarat discuțiile în cadrul SCO în legătură cu cooptarea Indiei pentru un exercițiu întrunit în viitor.

Următorul exercițiu militar întrunit a fost planificat să se desfășoare în anul 2007, în Rusia, în apropierea Munților Urali și foarte aproape de Asia Centrală, după cum s-a convenit la întâlnirea miniștrilor Apărării ai SCO, din aprilie 2006, cu folosirea în acest exercițiu a forțelor aeriene și rachetelor ghidate de precizie. Ministrul rus al Apărării, Serghei Ivanov, a declarat în 2006 că exercițiile vor dovedi transparență și vor fi deschise publicului și mass-mediei.

Mongolia a devenit primul stat căruia i s-a acordat statutul de observator în 2004, de , India și Iran au primit statutul de observator de , în Kazahstan, la 5 iulie 2005.

Toate aceste patru țări au solicitat statutul de membru deplin al organizației. Ministrul adjunct de Externe al Chinei, Li Hui, a afirmat că SCO nu va primi noi membri până când cei șase membri actuali nu vor face un studiu aprofundat asupra consecințelor extinderii organizației. Reprezentantul permanent al F. Ruse , Grigori Logninov, a afirmat că lărgirea SCO este împiedicată de un „mecanism imatur de admitere a noilor membri”, în timp ce secretarul general chinez, Zhang Deguang, a susținut că o supra-extindere ar putea împiedica intensificarea cooperării.

Într-o serie de întâlniri care au avut loc în februarie 2006 cu oficialitățile și mass-media chineză, președintele Pakistanului, Pervez Musharraf, a făcut declarații în favoarea aderării Pakistanului și a dobândirii statutului de membru deplin.

China a afirmat că va transmite dorința Pakistanului tuturor membrilor. În schimb, Musharraf a fost invitat oficial la cel de–al șaselea Summit al SCO, care a avut loc Shanghai, în iunie 2006. SCO a încurajat India să adere la organizație, afirmând că va primi statutul de membru dacă se va decide să-l solicite. S-a afirmat că F. Rusă sprijină aderarea Pakistanului doar dacă aderă concomitent și India.

Republica Belarus a solicitat și ea statutul de observator la organizație, promițându-i-se sprijinul Kazahstanului în realizarea acestui deziderat. Totuși, ministrul Apărării al Rusiei, Serghei Ivanov, și-a manifestat neîncrederea în posibilitatea aderării Belarusului, afirmând că aceasta este o țară pur europeană. Partidul Radical a chemat la aderarea Serbiei Partidul Radical Sârb a adoptat această poziție deoarece consideră Uniunea Europeană ca fiind o forță negativă, care acționează împotriva intereselor Belgradului și pentru că dorește relații mai strânse cu F. Rusă.

ONU

Organizația Națiunilor Unite este o structură interguvernamentală cu vocație universală. Ea urmărește atingerea unor scopuri și obiective multiple. Acestea se regăsesc în Carta ONU, așa cum a fost ea adoptată în 1945. Aceste scopuri sunt următoarele: să mențină pacea și securitatea internațională. ONU va lua măsuri colective eficace pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau a altor violări ale păcii și va înfăptui, prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea sau rezolvarea diferendelor sau situațiilor cu caracter internațional care ar putea duce la o violare a păcii; să dezvolte relații prietenești între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și dreptului lor de a dispune de ele însele și de a lua orice alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale; să realizeze cooperarea internațională, rezolvând problemele internaționale cu caracter economic, social, cultural și umanitar, promovând și încurajând respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie; să fie un centru în care să se armonizeze eforturile națiunilor către atingerea acestor scopuri comune.

Pacea, securitatea, cooperarea, justiția, dreptul internațional, relațiile pașnice între toate națiunile, egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul lor de a-și hotărî soarta, respectul demnității omului sunt valori comune ale tuturor națiunilor, pe care ONU, centrul coordonator al acțiunilor internaționale, este chemată să le promoveze. În acest scop este nevoie să fie respectate principiile cuprinse în articolul 2 al Cartei.

Semnată în 1945, Carta ONU a avut în vedere un sistem de norme care să asigure „cea mai redusă posibilitate de a direcționa spre armamente resursele umane și economice ale lumii”. Cu toate acestea, armamentul nuclear a intrat în exploatare militară la doar câteva luni după semnarea Cartei, generând o reacție imediată în mediul internațional, pentru formularea unor concepte ce vizau limitarea proliferării și încurajarea dezarmării.

ONU a organizat mai multe forumuri mondiale în care s-au discutat problemele dezarmării, cele principale fiind Primul Comitet al Adunării Generale și Comisia ONU pentru Dezarmare. Problemele înscrise pe agenda acestor forumuri au inclus de-a lungul timpului, luarea în considerare a interzicerii experiențelor nucleare, exercitarea controlului armamentului în spațiul cosmic, eforturi vizând interzicerea armelor chimice, dezarmarea nucleară și dezarmarea în domeniul armamentului convențional, înființarea de zone libere de arme nucleare, reducerea bugetelor militare și măsurile menite a întări securitatea internațională.

Operațiile ONU de pace sunt finanțate pe baza angajamentelor statelor, utilizând o formulă ce derivă din cea a bugetului normal, dar la care se aplică o suprataxă pentru statele membri permanenți ai Consiliului de Securitate, care trebuie să aprobe toate operațiile militare. Această suprataxă are rolul de a suplini contribuțiile mult mai modeste ale statelor mai puțin dezvoltate. În decembrie 2000, ONU a revizuit modalitățile de alocare atât a contribuției normale, cât și a contribuției de menținere a păcii. Scala de alocare a cheltuielilor pentru operații de menținere a păcii se revizuiește din 6 în 6 luni; fondurile alocate pentru operațiile de menținere a păcii sunt în general modeste, cel mai mare nivel al cheltuielilor alocate acestui scop a fost în anii 1994-1995, când s-a ajuns la un total de 3,5 miliarde de dolari SUA. Ulterior, nivelul cheltuielilor s-a redus, astfel încât cheltuielile totale în anul 2000 au fost de 2,2 miliarde de dolari.

Ca răspuns la provocarea reprezentată de gestionarea problemelor unei societăți în curs de globalizare, Organizația Națiunilor Unite a evoluat treptat, fiind în prezent un complex de instituții politice.

Statele în curs de dezvoltare de exemplu, exploatând avantajul oferit de principiul 1 stat/1 vot, care guvernează activitatea Adunării Generale, încearcă să direcționeze activitatea ONU spre acele domenii care sunt considerate pentru ele cele mai importante. Aceste priorități au fost reflectate în numărul mare de diverse agenții afiliate, create pentru a rezolva, sau cel puțin pentru a se ocupa de o varietate foarte mare de probleme. Marile puteri și statele dezvoltate se concentrează pe rolul decizional al Consiliului de Securitate.

În ultimii ani au fost multe voci care au solicitat o „reformă” a Națiunilor Unite, fără a fi însă clar ce anume ar trebui reformat. S-au conturat totuși două tendințe, o primă tendință reprezentată de cei care ar dori ca ONU să joace un rol mai mare în afacerile mondiale și o a doua tendință susținută de cei care au în vedere reducerea rolului ONU la activități umanitare. Pe de altă parte, există adepți ai ideii desființării complete a ONU, precum și adepți ai ideii de a transforma organizația într-un adevărat guvern mondial.

La 21 martie 2005, Kofi Annan a prezentat Adunării Generale un raport deosebit de important în reforma ONU, denumit „Spre o libertate lărgită”.

Una dintre problemele principale luate în discuție în cadrul procesului de reformă este schimbarea numărului de membrii permanenți ai Consiliului de Securitate, care nu mai reflectă raporturile mondiale de putere din lumea de azi. Există în prezent mai multe planuri, dintre care două sunt actuale, cel propus de Secretarul General și cel propus de Grupul G4.

Summitul mondial din septembrie stabilit: constituirea unei comisii de construcție a păcii, care să asigure un mecanism general de sprijinire a statelor care ies din diferite conflicte; statuarea dreptului comunității internaționale de a interveni în cazurile în care guvernele diferitelor state nu sunt capabile să-și îndeplinească responsabilitățile de a proteja proprii cetățeni de atrocități și de alte crime violente; constituirea Consiliului pentru Drepturile Omului oficial din 9 mai 2006 și devenit operațional la 19 iunie același an; dedicarea de resurse suplimentare Agenției de Monitorizare Internă a ONU; alocarea de resurse consistente în scopul îndeplinirii obiectivelor de dezvoltare stabilite ; condamnarea clară și lipsită de ambiguitate a terorismului „în toate formele sale de manifestare”.

ONU a avut deci o contribuție notabilă la elaborarea strategiei globale și complexe de securitate. Aceasta pornește de la interdependența dintre dezvoltare, democrație, cooperare, excluderea războiului, bună guvernare și pace mondială.

2. CONFLICTELE INTERNAȚIONALE

Conflictul între state nu este o stare neobișnuită. Conflictul poate fi definit ca un diferend în ceea ce privește rezultatele preferate într-o situație de negociere. Conflictele internaționale vor exista întotdeauna. În astfel de negocieri conflictuale, statele dezvoltă capacități care le oferă puterea de a obține rezultate mai favorabile decât ar obține în alte condiții. Corect sau nu, rezultatul final al procesului constituie soluționarea respectivului conflict.

Violența este un factor eficient de influențare în anumite situații de negociere. Așadar, statele dezvoltă capacități de a folosi violența în cadrul conflictelor internaționale, însă mijloacele menționate sunt puse în practică doar uneori în cadrul conflictelor internaționale. De fapt, marea majoritate a conflictelor internaționale nu duc la război, ci sunt soluționate pe alte căi. Din acest motiv, studiul cauzelor războiului constituie cu adevărat un efort de a înțelege izbucnirea războiului – apelul la violență ca factor de influențare în cadrul conflictelor internaționale. însă înțelegerea izbucnirii războaielor necesită de asemenea studierea conflictelor care le stau la bază.

2.1. Cauzele războiului

Gânditorul roman Seneca spunea acum aproximativ 2000 de ani: „Pe oameni îi interesează rezultatul războiului, nu cauza". Ei pun două întrebări fundamentale: De ce intră actorii internaționali (atât actorii statali, cât și cei nestatali) în conflict unii cu alții? Și de ce duc uneori acele conflicte la violență și la război? Acest capitol are în vedere ambele întrebări.

Întrebarea de ce izbucnește războiul poate fi abordată în moduri diferite. Mai multe abordări descriptive, favorizate de istorici, tind să se concentreze îndeaproape asupra anumitor cauze directe ale izbucnirii războiului, care variază de la o conflagrație la alta. De exemplu, s-ar putea spune că asasinarea în arhiducelui Franz-Ferdinand în „provocat" Primul Război Mondial. Mai generale, abordările teoretice, favorizate de mulți politologi, tind să se concentreze pe căutarea răspunsurilor generale, aplicabile unei varietăți de contexte, la întrebarea de ce izbucnesc războaiele. De exemplu, se poate considera că Primul Război Mondial a fost provocat de deplasări în balanța de putere între statele europene, asasinatul fiind doar catalizatorul.

2.2. Teoriile asupra războiului

Generalizările vaste asupra cauzelor războiului au fost evazive. Războaiele nu au o cauză unică sau una simplă. Unii oameni de știință fac diferența între cauzele necesare (condiții care trebuie să existe pentru ca un război să izbucnească, dar care este posibil să nu producă unul) și cauzele suficiente (condiții care vor produce război, dar care sunt responsabile doar pentru unele războaie). Au fost puse în discuție multe teorii asupra războiului, însă puține au o valabilitate universală. Nivelele de analiză ne pot ajuta să organizăm aceste teorii. Războaiele au fost percepute ca fiind urmarea forțelor și proceselor ce operează la toate nivelele.

Nivelul individual

La nivelul individual de analiză, întrebarea de ce conflictele se transformă în violență gravitează în jurul chestiunii familiare legate de raționalitate. Una dintre teorii, consistentă cu realismul, susține că apelul la război și la alte forme violente de influențare în cadrul conflictelor internaționale este normală și reflectă decizii raționale ale liderilor politici naționali: „războaiele încep din cauza unor decizii conștiente și gândite, care se bazează pe calculul ambelor părți că pot obține mai mult pornind la război decât menținând pacea".

Conform unei teorii opuse, conflictele se transformă în război din cauza devierilor de la raționalitate în procesele individuale de luare a deciziilor de către liderii naționali. O teorie înrudită susține că educația și mentalitatea unor întregi populații determină transformarea conflictelor în violență sau nu. În această concepție, naționalismul public sau ura etnică – sau chiar o tendință înnăscută către violență existentă în natura umană – pot presa liderii să soluționeze conflictele pe calea violenței. Unii teoreticieni și activiști consideră că reeducarea populațiilor poate avea ca urmare reducerea numărului de conflicte care se transformă în violență.

Niciuna dintre aceste teorii nu stă foarte bine în picioare. Unele războaie reflectă clar calculele raționale ale liderilor naționali, în timp ce altele sunt în mod evident greșeli și nu pot fi considerate raționale. Cu siguranță unii lideri par înclinați să apeleze la forța militară pentru a încerca să încheie conflictele în termeni favorabili, însă nu a fost descoperit încă nici un ghid de încredere care să prezică probabilitatea ca un lider să fie mai înclinat către război sau mai pașnic. Un om al războiului poate deveni un om al păcii, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, cu Anwar Sadat al Egiptului. Indivizi cu multiple baze culturale și religioase își conduc statele către război, lucru pe care îl fac atât liderii femei, cât și cei bărbați.

Nivelul intern

Nivelul intern de analiză trimite la caracteristicile statelor sau ale societăților care le pot face mai mult sau puțin înclinate către folosirea violenței în soluționarea conflictelor. In timpul Războiului Rece, marxiștii au afirmat frecvent că statele capitaliste agresive și lacome erau înclinate să folosească violența în cadrul conflictelor internaționale, în timp ce liderii occidentali pretindeau că natura expansionistă, ideologică și totalitară a statelor comuniste le făceau să fie în mod special înclinate către folosirea violenței. De fapt, ambele tipuri de societăți au făcut apel în mod regulat la violență în cadrul conflictelor internaționale.

În mod similar, atât statele industrializate bogate, cât și cele agrare sărace apelează uneori la război. De fapt, antropologii au descoperit că o gamă largă de societăți preagricole de tipul vânător-culegător erau înclinate în anumite circumstanțe către război. Prin urmare, posibilitatea de a se afla în război pare a fi universală printre culturi, tipuri de societăți și perioade de timp – deși importanța și frecvența războaielor variază în mare măsură de la caz la caz.

Unii susțin că factorii politici interni conturează perspectiva unui stat asupra războiului și păcii. De exemplu, pacea democratică sugerează că democrațiile nu luptă aproape niciodată împotriva altor democrații, deși atât democrațiile, cât și statele autoritare poartă războaie. Alții pretind că partidele politice interne, grupurile de interese și forurile legislative joacă un rol decisiv în ceea ce privește transformarea conflictelor internaționale în războaie internaționale. Se pot face puține generalizări utile referitoare la societățile care sunt mai înclinate sau mai puțin înclinate către război (luând în considerare faptul că toate au o anumită tendință către război). Aceeași societate poate suporta mari schimbări în timp. De exemplu, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, Japonia avea tendința de a folosi violența în cadrul conflictelor internaționale, însă ulterior nu a mai fost de acord cu violența de acest gen. în anii '60, antropologii au observat că triburile kung bush din Angola și Namibia – o societate de tipul vânător-culegător – erau extrem de pașnice. însă antropologii anilor '20 i-au surprins implicându-se în violențe ucigașe intergrupale. Dacă există principii generale care să explice de ce unele societăți sunt în anumite perioade mai pașnice decât în altele și de ce ulterior se transformă, politologii nu le-au identificat încă.

Nivelul interstatal

Teoriile de la nivelul interstatal explică războaiele prin prisma relațiilor de putere între principalii actori din sistemul internațional. Teoriile tranziției puterii susțin că din conflicte izbucnesc războaie de amploare atunci când puterea este relativ egal distribuită și o putere în creștere amenință să depășească un hegemon în declin în ceea ce privește poziția globală. Și la acest nivel există teorii în competiție care par a fi incompatibile. După cum am văzut, se presupune că descurajarea oprește războaiele prin acumularea puterii și prin amenințarea cu folosirea acesteia. însă teoria cursei înarmării susține că războaiele sunt cauzate, nu prevenite prin asemenea acțiuni. Cert este că nu s-a descoperit nici o formulă generală care să ne spună în ce circumstanțe este adevărată fiecare dintre aceste propoziții.

În lipsa unei metode de încredere care să prezică ce configurații ale puterii între state vor duce la război, unii politologi au încercat să estimeze statistic probabilitățile ca unul sau altul dintre tipurile de relații interstatale să ducă la război. Cercetările actuale se concentrează pe efectele democrației, ale structurii guvernamentale, ale comerțului, organizațiilor internaționale și ale altor factori înrudiți pentru a explica extinderea sau soluționarea „disputelor interstatale militarizate".

Specialiștii folosesc metode cantitative și statistice pentru a verifica diferite idei referitoare la conflictele internaționale, precum analizarea datelor existente despre războaie, arme și cursele înarmării. Cu toate acestea, calitatea datelor reprezintă o problemă majoră pentru studiile statistice asupra unor situații care nu sunt frecvente, cum este cazul războaielor.

Nivelul global

La nivelul global de analiză, au fost propuse un număr de teorii asupra războiului. Din cele câteva variante ale ideii că marile războaie în sistemul internațional sunt ciclice, una face legătura între marile războaie și marile valuri economice (numite de asemenea ciclurile Kondratieff ) din economia mondială, care durează în jur de cincizeci de ani. O altă abordare face conexiunea între marile războaie și un ciclu de o sută de ani, pe baza creării și decăderii ordinilor mondiale. Aceste teorii ciclice pot explica, în cel mai bun caz, doar tendințele generale către război în sistemul internațional de-a lungul timpului.

O abordare opusă din anumite puncte de vedere este teoria schimbării lineare pe termen lung – aceea că războiul, ca rezultat al unui conflict, devine mai puțin probabil în timp, datorită dezvoltării pe tot cuprinsul globului atât a tehnologiei, cât și a normelor internaționale. Unii teoreticieni afirmă că războiul și forța militară devin desuete ca factori de influențare în cadrul conflictelor internaționale, deoarece nu mai sunt foarte eficiente în universul extrem de complex și interdependent al zilelor noastre. O linie paralelă de argumentare susține că tehnologia militară din prezent este prea puternică pentru a fi folosită în majoritatea conflictelor; acest lucru este în special valabil pentru armele nucleare.

O posibilă teorie complementară leagă desuetudinea războiului de evoluția normelor internaționale împotriva folosirii forței. Războiul era considerat odată o cale normală de soluționare a disputelor, însă în prezent este considerat dezagreabil. S-a făcut o analogie cu practicile sclavajului și duelului – considerate demult ca fiind normale, însă în prezent învechite. Cu toate acestea, argumentațiile despre evoluția lineară a războiului în sistemul internațional au la bază evidențe empirice amestecate, în realitate, deși marile războaie au devenit mai scurte și mai puțin frecvente, ele sunt în prezent mai distructive ca niciodată. Și chiar dacă nu au loc războaie majore, cele de talie mai mică nu au dispărut. E posibil ca războaiele să fi devenit desuete, însă ele încă mai izbucnesc.

Așadar, deși nivelele de analiză sugerează multe explicații referitoare la motivele pentru care conflictele se transformă în războaie, puține asemenea generalizări rămân în picioare. La toate nivelele de analiză, teoriile concurente oferă explicații diferite în ceea ce privește motivele pentru care unele conflicte devin violente, iar altele nu. Din aceste motive, politologii nu pot prezice cu precizie care dintre numeroasele conflicte internaționale vor duce la izbucnirea unor războaie. Totuși, faptul că ne gândim la conflicte prin intermediul abordării pe nivele de analiză este de ajutor, deoarece ne amintește că definițiile simple pe care le atribuim războiului sunt probabil incomplete.

2.3. Tipologia conflictelor

Putem ajunge la o mai bună cunoaștere studiind diferite tipuri de conflicte pentru a înțelege mai bine pentru ce se luptă statele între ele. Putem de asemenea examina unii dintre factorii de influențare, violenți sau nonviolenți, de care statele se folosesc în timpul conflictelor.

În continuare vom analiza șase tipuri de conflict internațional. Există trei conflicte legate de conflictele de interese, care sunt interese materiale tangibile:

Dispute teritoriale, inclusiv disputele referitoare la frontiere și încercările de secesiune.

Conflicte referitoare la cine controlează guvernele naționale.

Conflicte economice referitoare la comerț, resurse financiare, resurse naturale, trafic de droguri și alte tranzacții economice.

Celelalte trei tipuri privesc conflicte de idei mai puțin tangibile, în general de natură nematerială:

Conflicte etnice.

Conflicte religioase.

Conflicte ideologice.

Aceste șase tipuri de conflict nu se exclud reciproc și se suprapun într-o măsură considerabilă în practică. De exemplu, după destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, conflictele între Rusia și Ucraina au fost complexe. Cele două state noi aveau o dispută teritorială asupra peninsulei Crimeea, pe care liderul sovietic Nikita Hrușciov o transferase în anii '50 Ucrainei. în plus, etnicii ruși care trăiau în Ucraina și etnicii ucrainieni din Rusia au avut parte de un conflict etnic. Există diferențe religioase între forma de creștinism ucraineană și cea rusă. între cele două state a existat de asemenea un conflict economic asupra comerțului și banilor după destrămarea URSS, care a dus la apariția de noi granițe și monede. Aceste conflicte multiple nu au dus totuși la utilizarea forței militare. în 2005, opoziția a preluat puterea în Ucraina (după ce alegerile trucate au fost reluate, ca răspuns la masivele proteste stradale ce au durat săptămâni la rând). Președintele rus Puțin, care organizase o campanie pentru partidul aflat la putere în Ucraina, a protestat energic, însă nu a luat cu seriozitate în considerare apelul la forța militară. Așadar, conflictele de interese se află la baza tuturor negocierilor internaționale, de la cele comerciale la controlul armamentelor, însă ele devin doar uneori violente.

a. Conflictele de interese

O metodă de a privi conflictele internaționale este de a presupune că toate statele doresc să dețină maximum de putere în raport cu celelalte state. în asemenea cazuri, conflictul devine o situație universală între state, iar acestea se luptă pentru putere, statut și alianțe în sistemul internațional. Această abordare realistă oferă o înțelegere a marilor rivalități care se desprind uneori de conflictele inițiale asupra teritoriului, religiei sau altor cauze specifice. China a atacat Vietnamul în 1979 „pentru a-i da Vietnamului o lecție" după ce acesta din urmă a invadat Cambodgia și a alungat guvernul Khmerilor Roșii, aliat al Chinei. (China a învățat poate cea mai mare lecție -forțele sale militare erau mai puțin eficiente decât estimase, iar în următorii 25 de ani nu a mai purtat nici un război.) în cazul acesta, China nu dorea teritoriul vietnamez: voia doar să pedepsească o acțiune pe care o dezaprobase. în asemenea cazuri, lupta pentru putere în sensul său abstract își asumă propria logică.

Dar de ce își doresc statele putere ? Puterea le oferă statelor beneficii specifice – abilitatea de a obține rezultate mai bune în negocierea anumitor chestiuni care au importanță pentru bunăstarea lor. Cele mai multe conflicte internaționale – inclusiv cele care se află în spatele zecilor de războaie care se desfășoară în prezent – reprezintă dispute asupra unor nedreptăți și revendicări concrete. Ele sunt legate de granițe teritoriale, ură etnică, revoluții și așa mai departe. Pentru a înțelege natura conflictelor internaționale, inclusiv posibilitatea ca acestea să devină violente, trebuie să studiem interesele și scopurile fundamentale ale actorilor implicați.

Disputele teritoriale

Între conflictele internaționale legate de „bunurile" tangibile, cele referitoare la teritorii au o importanță specială, datorită naturii teritoriale a statului. Conflictele pentru controlul asupra teritoriului se împart de fapt în două categorii: dispute teritoriale (pentru a stabili unde se trasează granițele) și conflicte pentru controlul asupra unor state întregi, în granițele lor existente (despre care urmează să discutăm în secțiunea „Controlul asupra guvernelor"). Să analizăm întâi diferendele referitoare la stabilirea granițelor dintre două state – adică cine controlează o porțiune de teren disputată.

Întrucât statele își prețuiesc propriul teritoriu cu un devotament aproape fanatic, disputele legate de granițe tind să se numere printre cele mai dificil de tratat în RI. Statele vor ceda rareori teritoriu în schimbul unei alte recompense. Și nici nu dau uitării cu ușurință teritoriile pe care le pierd involuntar. De exemplu, în 2002, opinia publică boliviana s-a opus exportului de gaze prin intermediul unei conducte care să treacă prin Chile către ocean, deoarece, în 1879, Chile anexase zona de coastă de de a recăpăta teritoriul pierdut în favoarea altui stat se numește iredentism. Această formă de naționalism duce adesea la grave conflicte interstatale.

Din cauza asocierii lor cu integritatea statelor, teritoriile sunt prețuite mult peste valoarea economică sau strategică intrinsecă pe care o au. De exemplu, după ce Israelul și Egiptul au făcut pace în 1978, le-a luat un deceniu să rezolve o dispută în privința graniței , o fâșie mică de plajă pe care constructorii israelieni ridicaseră un hotel ce depășea puțin vechea graniță. Cele două state au supus în cele din urmă problema unui arbitraj constrângător, iar Egiptul a preluat fâșia. Recâștigarea fiecărui centimetru de teritoriu a fost pentru Egipt o chestiune de onoare națională și un simbol al suveranității și integrității teritoriale care definea statalitatea egipteană.

Prețuirea pe care statele o au pentru propriul teritoriu pare să fie nediminuată, în ciuda aparentei reduceri a valorii inerente a teritoriului, pe măsură ce tehnologia se dezvoltă. Din punct de vedere istoric, teritoriul a constituit baza producției economice -a agriculturii și extracției de materii prime. Chiar și în timpul lui Sun Tzu, se spunea că „pământul reprezintă temelia statului". în aceste societăți agrariene s-a dezvoltat sistemul internațional. Câștigarea sau pierderea războaielor însemna câștigarea sau pierderea de teritorii, ceea ce semnifica bogăție în creștere și, prin urmare, putere pe termen lung. Cu toate acestea, în prezent, mult mai multă bogăție provine din comerț și tehnologie decât din agricultură. Costurile celor mai multe dispute teritoriale par să depășească orice beneficii economice pe care le-ar putea oferi teritoriul în discuție. Există totuși excepții, cum ar fi dobândirea de către rebeli a unor zone de unde se extrag diamante în câteva țări africane și folosirea veniturilor obținute de pe urma acestora pentru a finanța războaie. (In 2002, 40 de state au pus bazele unui program ONU de certificare a diamantelor „legitime", în încercarea de a menține „diamantele conflictuale" departe de piața internațională.)

Mijloacele de a controla teritorii

Din punct de vedere istoric, mijloacele militare au fost cea mai eficientă metodă de control asupra teritoriului, iar războaiele au retrasat adesea granițele statelor. Forțele militare pot dobândi controlul asupra unui teritoriu pe o cale greu de combătut cu alte mijloace decât cele militare. De exemplu, când Saddam Hussein a invadat Kuweitul, opozanții săi nu au găsit metode mai bune de a-1 obliga să se retragă (precum sancțiuni economice, izolare diplomatică, negocieri și așa mai departe) decât apelul la propriile forțe militare. Iar regimul său nu a fost răsturnat decât prin forță militară, în 2003. Cu toate acestea, după cel de-al Doilea Război Mondial a apărut în sistemul internațional o puternică normă împotriva modificării granițelor prin intermediul forței. Asemenea încercări sunt considerate chestiuni foarte serioase de către comunitatea internațională. Astfel, când Irakul a ocupat și anexat Kuweitul, cele mai multe state au considerat acțiunea nu doar dezagreabilă, ci de-a dreptul intolerabilă. Prin comparație, răsturnarea guvernului unui stat de către un altul și instalarea unui regim marionetă este considerată o ofensă mai mică, chiar dacă se produce prin mijloace violente. Principiul este următorul: guvernele vin și pleacă, granițele rămân.

Secesiunea

Eforturile unei provincii sau regiuni de a se rupe de un stat constituie un tip special de conflict asupra frontierelor – nu asupra granițelor a două state existente, ci asupra eforturilor unei regiuni substatale de a trasa granițe internaționale în jurul său, definindu-se ca stat nou. Există zeci de mișcări de secesiune pe cuprinsul globului, de mărimi și eficiență politică variate, însă au rareori câștig de cauză. Statul existent încearcă aproape întotdeauna să păstreze zona în discuție. De exemplu, republica preponderent musulmană Cecenia, componentă a Rusiei (Federația Rusă), a încercat să se desprindă de Rusia la începutul anilor '90, după prăbușirea Uniunii Sovietice. în perioada 1994-1995, Rusia a trimis o impresionantă forță militară care a distrus capitala cecenă, dar care a întâlnit o rezistență îndârjită din partea gherilelor naționaliste cecene și care s-a retras înfrântă. între 1999 și 2000, o altă campanie rusească distructivă a reușit să dobândească un control incert asupra puterii în provincie. în prezent, gherilele cecene continuă să lupte împotriva controlului Rusiei și și-au transferat lupta pe teritoriul acesteia, incluzând deturnări aeriene, luări de ostatici și atentate sinucigașe cu bombă. în 2004, sute de copii au murit după ce teroriștii ceceni au preluat controlul asupra unei școli și i-au luat ostatici. în 2005, forțele ruse l-au omorât pe liderul separatist cecen pe care l-au găsit responsabil. Liderii ruși descriu războiul cecen ca pe un corespondent și aliat al războiului american împotriva terorismului.

Așa cum sugerează acest exemplu, războaiele de secesiune pot fi de mare amploare și letale și se pot răspândi ușor peste granițele internaționale sau pot atrage alte țări. Această extindere este și mai probabilă dacă membri ai unui grup etnic sau religios se extind de ambele părți ale unei granițe, constituind grupul majoritar într-unui dintre state și o majoritate într-o regiune învecinată a unui alt stat, dar o minoritate în celălalt stat ca întreg. Acest tipar este întâlnit în Bosnia-Serbia, Moldova-Rusia și India-Pakistan. în unele cazuri, secesioniștii vor să-și unească teritoriile cu statul vecin (precum în efortul de a fauri o „Serbie Mare"), ceea ce ar duce la retrasarea graniței internaționale. Reglementările internaționale dezaprobă un astfel de rezultat. (Conflictul etnic și cel religios sunt discutate mai departe în acest capitol).

Puternicele norme internaționale privind suveranitatea și integritatea teritorială tratează mișcările de secesiune drept probleme interne care nu prezintă interes pentru celelalte state. în cazul Ceceniei, guvernele occidentale nu au obiectat la scopul Rusiei de a menține controlul asupra republicii, ci doar la metodele folosite de aceasta pentru a câștiga războiul – care au inclus bombardamente fără discriminare asupra zonelor civile. Aceste acțiuni au încălcat standardele drepturilor omului, care reprezintă un set de norme cu o putere redusă față de cele care promovează suveranitatea statului. în mod ironic, când rebelii ceceni au început propriile acte de violență fără discriminare împotriva civililor ruși și ca urmare a atacurilor teroriste din septembrie 2001, obiecțiunile occidentale s-au diminuat. Chiar și în faza lor cea mai puternică, aceste obiecțiuni nu au subminat totuși relațiile politice cu Rusia.

Când conflictele legate de secesiune se revarsă peste granițele internaționale, comunitatea internațională tinde să trateze problema cu ușurință, atât timp cât incursiunea peste granițe este temporară. Principiul general pare să fie: „Noi, statele existente, avem fiecare propriile noastre probleme interne și grupuri sau regiuni nemulțumite, astfel încât trebuie să rămânem solidari în spatele suveranității și integrității teritoriale".

Probleme complicate legate de granițe pot apărea atunci când statele multinaționale se destramă. în asemenea situații, granițele care au fost interne devin internaționale; din moment ce aceste granițe sunt noi, ele pot fi mai vulnerabile în fața provocărilor. Acesta a fost și cazul fostei Iugoslavii, unde grupurile etnice se amestecaseră și se căsătoriseră între ele, dând naștere la populații mixte în majoritatea republicilor iugoslave. Atunci când Iugoslavia s-a destrămat în 1991-1992, mai multe republici și-au declarat independența ca state separate. Două dintre acestea, Croația și Bosnia, includeau populații minoritare de etnici sârbi. Serbia a pus stăpânire pe importante porțiuni din Croația și Bosnia, care includeau comunități sârbe sau care făceau legătura geografică între astfel de populații. Populațiile nonsârbe din aceste zone au fost alungate sau masacrate – epurare etnică. Apoi, când Croația și-a recucerit în 1995 cea mai mare parte din teritoriu, populațiile sârbe de acolo au fugit. Naționalismul etnic s-a dovedit a fi mai puternic decât toleranța multietnică, atât în Serbia, cât și în Croația. Și totuși, nu este nevoie ca destrămarea unui stat să ducă la violență. Cehoslovacia s-a divizat în Republica Cehă și Slovacia într-o manieră cooperantă. Iar în cele mai multe cazuri, destrămarea Uniunii Sovietice nu a dus la dispute teritoriale violente între republici, nici acolo unde grupurile etnice erau împărțite de o parte și de alta a noilor granițe internaționale (precum Ucraina-Rusia).

Regula împotriva modificării forțate a granițelor nu se aplică în cazul decolonizării. Doar integritatea teritorială a statelor existente, recunoscute, este protejată de reglementările internaționale. Din punct de vedere istoric, coloniile și alte forme de posesiune teritorială au fost considerate doar ca proprietăți ce puteau fi câștigate, pierdute, vândute sau negociate în timp de pace sau în războaie. De exemplu, atunci când imperiul Portugaliei s-a fărâmițat în 1975, colonia sa, Timorul de Est, a fost invadată cu brutalitate și anexată de către Indonezia vecină. Deoarece Timorul de Est nu era un stat membru al ONU (cele mai multe state nu îi recunoșteau independența) și deoarece Statele Unite considerau doar Indonezia, nu și Timorul de Est, importantă din punct de vedere strategic, Indoneziei i-a fost tolerată această mișcare. Ca și în cazul Ceceniei, problema a fost tratată în principal ca una legată de drepturile omului. Cu toate acestea, câteva decenii mai târziu, Timorul de Est și-a câștigat independența, alăturându-se ONU în 2003.

Transferul Hong Kong-ului în 1997 de sub control britanic sub cel chinez ilustrează de asemenea cum teritoriul colonial este dispensabil (din perspectiva Marii Britanii), în timp ce teritoriul propriei țări este aproape sacru (din perspectiva Chinei). Părerile locuitorilor nu au prea multă importanță în niciuna dintre aceste două perspective.

Transferul pașnic al Hong Kong-ului este unul dintre puținele cazuri recente în sistemul internațional în care teritoriul a fost preluat de un alt posesor.

Autonomia unei regiuni a devenit într-o măsură din ce în ce mai mare un compromis realist între secesiune și controlul deplin al unui guvern central. în 2005, determinați în parte și de valul tsunami din anul precedent, separatiștii din provincia Aceh, Indonezia, s-au dizolvat, renunțând la independență și participând la alegerile regionale din 2006. Guvernul indonezian și-a retras cei 24.000 de militari din Aceh și a oferit provinciei o autonomie limitată, precum și 70% din bogăția obținută acolo de pe urma petrolului, gazelor și mineralelor.

Frontierele interstatale

Disputele legate de granițe între statele existente sunt luate în considerare cu mai multă seriozitate de către comunitatea internațională, dar sunt mai puțin frecvente decât conflictele secesioniste. Din cauza reglementării asupra integrității teritoriale, mai există puține conflicte legate de granițe între statele constituite cu mult timp în urmă. La un moment dat, fâșii uriașe de teritorii erau transferate între state dintr-o singură trăsătură de condei (cu ocazia unui tratat de pace sau a unui contract marital). Totuși, această modalitate de retrasare la scară mare a granițelor nu s-a mai aplicat de 50 de ani între statele consolidate. De la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, doar o parte extrem de mică de teritoriu a mai fost transferată cu forța între statele consolidate (acest lucru nu este valabil în cazul formării de noi state sau al fragmentării celor vechi). S-au făcut astfel de eforturi, însă ele au eșuat. De exemplu, când Irakul a atacat Iranul în 1980, unul dintre obiective era controlul asupra canalului navigabil Shatt-al-Arab (cu acces ), datorită valorii sale comerciale și strategice. Dar zece ani mai târziu, după ce milioane de oameni fuseseră uciși, granița Iran-Irak era exact aceeași ca la început.

Mai mult, atunci când între state au loc dispute teritoriale, ele pot fi uneori soluționate pe cale pașnică, în special atunci când teritoriul disputat este mic în comparație cu cel al statelor care se luptă pentru el. în 1986, Uniunea Sovietică a fost pur și simplu de acord cu preferințele Chinei în ceea ce privește granițele, după ce cele două state își disputaseră ani de-a rândul controlul asupra unor insule mici de-a lungul râurilor (disputele provocând în 1969 ciocniri militare). în 1992, El Salvador și Honduras au avut nevoie de Curtea Internațională de Justiție pentru a pune capăt disputelor legate de granițe. Iar în 1994, un complet de judecători latino-americani a soluționat o dispută seculară, referitoare la granița dintre Argentina și Chile peste un teren montan pe care îl pretindeau amândouă. Sentința adoptată cu trei voturi la două, după ce țările au supus disputa arbitrajului judiciar, a acordat teritoriul Argentinei și a provocat proteste în Chile – chiar și o păruială între participanta din Chile și cea din Argentina la concursul de frumusețe Miss World, care a avut loc două luni mai târziu. însă, în ciuda sentimentelor puternice evocate de pierderea teritoriului, Argentina și Chile au soluționat pe cale pașnică 22 dintre cele 24 de dispute de graniță în ultimii zece ani (după ce în 1978 au ajuns aproape la război din cauza insulelor disputate).

La sfârșitul anului 2003, Nigeria a transferat Camerunului suveranitatea asupra a 33 de sate, așa cum a stabilit Curtea Internațională de Justiție. O delegație compusă din oficiali, experți ONU și observatori a mers pe drumuri prăfuite și în canoe pentru a supraveghea steagurile coborând și ridicându-se în fiecare sat. De ce ar ceda voluntar teritoriu Nigeria – o țară cu o populație de nouă ori mai mare decât a Camerunului, cu un PIB de aproape patru ori mai mare decât al acestuia și cu o forță militară mult mai puternică ? O astfel de acțiune ar părea să fie împotriva predicțiilor realiste. Așa cum ar putea sublinia neoliberalii, Nigeria a acționat în propriul său interes, din moment ce, transferând soluționarea disputei către instanța mondială și chemând ONU să ajute la implementarea hotărârii, a adus tipul de stabilitate necesar dezvoltării resurselor din zonă, în special a petrolului. Nigeria e preocupată mai mult de dezvoltarea economică decât de cele câteva sate îndepărtate de pe teritoriul contestat. Ea a fost supusă unui test mai dificil în 2004 când, prin hotărârea aceleiași Curți, urma să cedeze Peninsula Bakassi, despre care se presupunea că ar fi bogată în petrol. De la începutul anului 2006, Nigeria a amânat în repetate rânduri cesiunea, lăsând rezultatul sub semnul întrebării, însă a afirmat că intenționa să renunțe la teritoriu.

Disputele persistente

În zilele noastre, doar câteva dintre granițele interstatale sunt disputate. Cu toate acestea, cele care persistă constituie surse importante de conflict internațional. Printre cele mai dificile se numără granițele Israelului, care nu au fost niciodată definite cu fermitate și recunoscute de vecinii săi. Liniile de încetare a focului din 1948, care au rezultat în urma războiului de independență purtat de Israel, s-au extins în războiul din 1967, s-au restrâns apoi din nou în cazul graniței egiptene odată cu tratatul de pace de , din 1978. Restul de teritorii ocupate în 1967 – Cisiordania lângă Iordania, Fâșia Gaza lângă Egipt și înălțimile Golan ale Siriei – sunt esențiale în conflictul arabo-israelian. Acordurile israeliano-palestiniene din 1993 au încercat să se îndrepte către autonomia palestiniană în anumite regiuni ale Cisiordaniei și ale Fâșiei Gaza, iar negocierile au părut să vizeze crearea unui stat al Palestinei, în toate sau în majoritatea teritoriilor ocupate. Cu toate acestea, efortul SUA de a obține o soluție finală David II din eșuat – în privința împărțirii Ierusalimului și a altor chestiuni emoționale – și a început o nouă etapă de violență și ură, fiecare dintre părți dând vina pe cealaltă pentru eșecul de a încheia pacea.

O altă dispută majoră legată de granițe se desfășoară în zona Kashmir, acolo unde se intersectează India, Pakistanul și China. Partea Kashmirului deținută de India este locuită predominant de musulmani, un grup care constituie majoritatea în Pakistan, dar o minoritate în India. O Linie de Control desparte provincia disputată. Pakistanul acuză India că îi asuprește pe locuitorii Kashmirului și că zădărnicește un acord internațional care să decidă viitorul regiunii pe baza unui referendum popular. India acuză Pakistanul că ajută și infiltrează islamiști radicali, care întreprind atacuri în Kashmirul ocupat de indieni. Cele două țări s-au aflat de două ori în război din această cauză și au fost în pragul unui al treilea război în 2002 – însă de această dată ambele părți dețineau zeci de rachete nucleare care puteau ucide, potrivit estimărilor făcute de experți, mai mult de zece milioane de oameni. Poate calmate de această perspectivă, cele două țări au îmbunătățit în 2003 relațiile și au început o procedură de încetare a focului care a oprit nesfârșitele lupte de mică intensitate de-a lungul Liniei de Control, deși nu și luptele dintre autoritățile indiene și insurgenți, în 2004, India a acceptat să înceapă o retragere lentă a trupelor din regiune, iar în 2005 un cutremur major în zonă a dus la îmbunătățirea relațiilor datorită necesității de a coordona eforturile de ajutorare.

Perii și Ecuador au cunoscut în 1995 ciocniri militare la graniță pentru o fâșie aproape inaccesibilă de teren montan. Acest conflict, care nu implica nici un bun tangibil care să merite bătălia, a ilustrat încă o dată puterea aproape mistică a teritoriului ca simbol al onoarei naționale și utilitatea permanentă a naționalismului în generarea sprijinului politic pentru liderii statului (popularitatea ambilor președinți creștea pe măsură ce conflictul lua amploare).

Multe dintre disputele teritoriale interstatale persistente în lume – și adesea cele mai grave-sunt axate pe controlul unor insule mici, care oferă deseori avantaje strategice, resurse naturale (precum petrol în larg) sau drepturi piscicole. China își susține dreptul asupra micilor Insule Spratly din Marea Chinei de Sud. Insulele și apele înconjurătoare, care ar putea să conțină rezerve substanțiale de petrol, sunt mai aproape de Vietnam, Filipine, Malaysia și Brunei decât de China și sunt pretinse parțial sau total de toate acele țări și de Taiwan (vezi figura 5.1). Toate acele state, cu excepția Bruneiului, au recurs uneori la ocupația militară pentru a-și susține pretențiile, însă în 2002 ele au căzut de acord să evite conflictele asupra insulelor și să mențină liniștea. Aproape jumătate din tonajul comercial mondial trece prin apropierea Insulelor Spratly, inclusiv petrolul din Golful Persic și alte resurse esențiale care sunt destinate Japoniei, Chinei, Coreei de Sud și Taiwanului. Conflictul asupra Insulelor Spratly are o importanță dincolo de disputa imediată, din moment ce ar putea semnaliza intențiile Chinei ca o mare putere în creștere.

Japonia și China își mai dispută insule și în alte părți, la fel și Japonia și Coreea de Sud. Aceste dispute implică mize economice mici, însă au devenit o țintă a sentimentelor naționaliste de ambele părți, alimentate parțial de amintiri din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când Japonia a ocupat China și Coreea. în 2005, după ce Japonia a cheltuit o jumătate de miliard de dolari păstrând Okinotori – un recif de corali, nelocuit, cu două protuberante mai mici decât o casă și aflat doar cu câteva zeci de centimetri peste nivelul mării -, China a declarat că aceasta nu era o „insulă" (înconjurată de o zonă economică), ci doar o „stâncă" (fără activitate economică, aceasta nu poate beneficia de o zonă economică exclusivă).

Pe cuprinsul globului există un număr de conflicte mai mici. în Orientul Mijlociu, Iranul și Emiratele Arabe Unite își dispută proprietatea asupra unor insulițe din apropierea intrării în Golful Persic. în 2002, Spania a trimis soldați să evacueze un număr mic de trupe marocane de pe două insule situate la mică distanță de coastele Marocului. în America de Sud, Argentina și Marea Britanie încă își mai dispută controlul asupra Insulelor Falkland (Malvine) din cauza cărora s-au aflat în război în 1982. Iar principalul măr al discordiei în relațiile ruso-japoneze îl constituie proprietatea asupra Insulelor Kurile, mici, dar strategic localizate, ocupate de Uniunea Sovietică în 1945. în 2001, Japonia a obiectat atunci când Rusia i-a acordat Coreei de Sud drepturi piscicole în apropierea insulelor (s-a încheiat un acord provizoriu). Cum în prezent insulele aduc un control asupra zonelor economice înconjurătoare, conflictele internaționale asupra lor vor continua fără îndoială și în anii viitori.

Apele teritoriale

Statele consideră apele teritoriale din apropierea țărmurilor lor ca fiind parte din teritoriul lor național. Definițiile unor asemenea porțiuni de apă nu sunt general acceptate, însă în ultimii ani s-au emis reglementări, în special după Convenția ONU asupra Dreptului Mării (UNCLOS). Apele până la trei mile de țărm au fost recunoscute în mod tradițional ca fiind teritoriale, însă dincolo de această limită există dispute referitoare la punctul până la care se extinde suveranitatea și în ce scopuri. UNCLOS permite în general o limită de pentru navigație și o zonă economică exclusivă (ZEE) de 200 de mile care acoperă pescuitul și drepturile asupra zăcămintelor de minerale (dar care permite tuturor libera navigație). Toate ZEE împreună acoperă o treime din suprafața oceanelor lumii.

Tocmai din cauza acestor ZEE, suveranitatea asupra unei singure insule mici poate aduce în prezent până la 100.000 de mile pătrate de suprafață oceanică înconjurătoare. însă aceste zone se suprapun într-o mare măsură, iar liniile de țărm nu sunt drepte; apar astfel multe chestiuni de interpretare referitoare la modul în care trebuie delimitate apele teritoriale și economice. De exemplu, Libia pretinde controlul asupra întregului Golf Sidra, considerându-1 un golf; Statele Unite îl consideră o curbură a liniei de țărm și insistă că mare parte din acesta constituie ape internaționale. în 1986, Statele Unite au trimis nave de război în Golful Sidra pentru a-și susține părerea. Avioanele SUA au doborât două avioane de luptă libiene care au sfidat manevrele americane.

În 1994 și 1995, Canada și-a trimis flota militară pentru a hărțui vasele de pescuit spaniole cu puțin dincolo de limita zonei de 200 de mile (dar care afectau stocurile de pește din zonă). ZEE a Rusiei cuprinde aproape toată suprafața mării Ohotsk, cu excepția unei „găuri de covrig" din mijloc, aceasta constituind ape internaționale (vezi p. 559). Vase care nu aparțineau Rusiei au pescuit intensiv în această „gaură", ceea ce duce bineînțeles la epuizarea bancurilor de pește din ZEE a Rusiei.

Spațiul aerian

Spațiul aerian de deasupra unui stat este considerat teritoriu al statului. Orice avion care vrea să circule deasupra teritoriului unui stat trebuie să aibă permisiunea acelui stat. De exemplu, în timpul unui raid deasupra Libiei, în 1986, bombardierele americane localizate în Marea Britanie au fost nevoite să facă un înconjur de proporții deasupra Oceanului Atlantic, deoarece Franța (care se află între Marea Britanie și Libia) nu a acordat permisiune avioanelor americane să îi folosească spațiul aerian în timpul misiunii.

Dimpotrivă, spațiul cosmic este considerat teritoriu internațional, la fel ca și în cazul oceanelor. Dreptul internațional nu specifică exact unde se termină spațiul aerian și unde începe spațiul cosmic. Cu toate acestea, sateliții care se deplasează pe orbită zboară mai sus decât avioanele, circulă cu viteză foarte mare și nu pot schimba direcția cu ușurință pentru a evita traversarea unei țări. De asemenea, foarte puține țări pot dobori sateliți, cu toate că multe pot doborî avioane. întrucât sateliții au devenit utili tuturor marilor puteri ca instrumente de culegere a informațiilor și sunt extrem de vulnerabili față de un atac, a fost stabilită o reglementare de demilitarizare a spațiului cosmic. Nici un stat nu a atacat vreodată un satelit al altui stat, iar o asemenea acțiune ar constitui o gravă provocare.

Controlul asupra guvernelor

În ciuda numeroaselor dispute minore legate de granițe care continuă să chinuie globul, cele mai multe încercări de control asupra teritoriului nu implică modificarea granițelor. Ele vizează mai degrabă care guvern va prelua controlul asupra unui stat întreg.

Teoretic, statele nu intervin în guvernarea altor state, din cauza reglementării legate de suveranitate. în practică, statele au adesea interese majore în guvernarea altor țări și folosesc o varietate de factori de influențare în acest scop. Atunci când un stat dorește să modifice sau să înlocuiască guvernul altuia, există întotdeauna un conflict între cele două guverne. în plus, este posibil ca primul stat să intre în conflict cu alte părți care se opun schimbării guvernului celui de-al doilea stat. Aceste conflicte referitoare la guverne iau forme multiple, unele ușoare, altele grave, unele profund împletite cu terți, iar altele mai mult sau puțin bilaterale. Uneori, un stat exercită doar influențe subtile asupra alegerilor desfășurate într-o altă țară; alteori, un stat sprijină elementele rebele care încearcă să îndepărteze de la putere guvernul celui de-al doilea stat.

În timpul Războiului Rece, ambele superputeri au promovat activ schimbări de guvern în țări din Sudul global, prin operațiuni sub acoperire și sprijin acordat armatelor rebele. Războaiele civile din Angola, Afganistan și Nicaragua sunt exemple bune în acest sens. Ambele superputeri au furnizat din abundență arme, bani, consilieri militari și așa mai departe – toate acestea în speranța de a influența cine urma să conducă guvernul unei țări.

În perioada 2004-2005, umbre ale acestor vechi rivalități din timpul Războiului Rece au căzut asupra Ucrainei, întrucât Rusia și Occidentul au sprijinit două tabere diferite ale unor alegeri disputate. Alegerile au divizat partea estică a Ucrainei, vorbitoare de limbă rusă, de religie creștin-ortodoxă, de cea vestică, vorbitoare de limbă ucraineană, de religie catolică. Candidatul pro-rus a câștigat în regiunea de est și a fost declarat victorios în urma unor alegeri pe care observatorii internaționali le-au declarat incorecte. Președintele rus Puțin 1-a sprijinit personal în campanie și s-a opus cu vehemență ca Ucraina – fostă componentă a Uniunii Sovietice – să ajungă sub influența Occidentului. între timp, candidatul prooccidental a fost otrăvit în timpul alegerilor, dar a supraviețuit. Susținătorii săi au ieșit în stradă la sfârșitul anului 2004, cerând organizarea de noi alegeri, pe care Curtea Supremă ucraineană le-a dispus în cele din urmă și pe care opoziția le-a câștigat. Rusia a trebuit să accepte înfrângerea, deși a tăiat alimentarea Ucrainei cu gaze naturale timp de câteva zile în 2006, în timpul unei dispute asupra prețului gazelor.

Din când în când, un stat invadează un altul pentru a-i schimba guvernul. Uniunea Sovietică a făcut acest lucru în Cehoslovacia, în 1968; Statele Unite în Irak, în 2003. Este uneori greu pentru noile guverne astfel instaurate să câștige legitimitate atât pe plan intern, cât și internațional. Oamenii sunt iritați de instaurarea guvernului de către străini – chiar dacă nu agreau nici fostul guvern -, iar comunitatea internațională dezaprobă asemenea încălcări vădite ale suveranității naționale. De exemplu, guvernul instaurat în Afganistan după invazia sovietică din 1979 era perceput ca o marionetă sovietică și a fost în cele din urmă îndepărtat după vreo doisprezece ani de regim grevat constant de război (un război finanțat în mare măsură de Statele Unite).

Nici în Cambodgia – unde atrocitățile guvernului comunist al Khmerilor Roșii i-au determinat pe mulți oameni din țară și din afara acesteia să accepte cu brațele deschise invazia vietnameză care a instaurat în 1979 un nou guvern cambodgian -noul guvern nu a reușit să-și consolideze poziția internațională mai mult de un deceniu. Acesta nu i-a adus Cambodgiei un loc în ONU, iar Statele Unite și China au trimis sprijin grupurilor de rebeli care au purtat un război civil lung și sângeros împotriva guvernului cambodgian susținut de Vietnam. (în anii '90, ONU a mediat un acord de încetare a focului și a implementat un plan de pace, prin care forul mondial a condus de fapt guvernul, în perioada premergătoare alegerilor.)

Este probabil ca aceste conflicte internaționale legate de controlul asupra guvernelor – împreună cu disputele teritoriale – să ducă la folosirea violenței. Ele implică teme esențiale legate de statutul și integritatea țării, mizele tind să fie mari, iar interesele actorilor implicați sunt adesea diametral opuse. Alte tipuri de conflict sunt mai larg răspândite și prezintă în același timp o probabilitate mai mică de a duce la violență. Cel mai important dintre ele este conflictul economic între state.

Conflictul economic

Competiția economică este cea mai răspândită formă de conflict în relațiile internaționale, deoarece tranzacțiile economice sunt ramificate. Orice vânzare realizată și orice afacere încheiată peste granițele internaționale atrage o soluționare a unor interese conflictuale. Costa Rica dorește ca prețul cafelei, pe care ea o exportă, să crească; Canada, care importă cafea, dorește ca prețul să coboare. Angola dorește ca producătorii străini de petrol angolez să primească mai puține beneficii din vânzările de petrol; țările de origine ale acelor companii vor ca acestea să aducă în țară mai mult profit. Pe o piață capitalistă globală, toate schimburile economice implică o formă de conflict de interese.

Cu toate acestea, astfel de tranzacții economice conțin, pe lângă elementul intereselor conflictuale, și o componentă puternică de câștig economic. Aceste câștiguri reciproce oferă cel mai util factor de influențare în tratativele pe teme economice : statele și companiile participă la tranzacții economice, deoarece acestea le aduc profit. Folosirea violenței ar duce la întreruperea și la diminuarea profitului, cu mult mai mult decât s-ar câștiga ca urmare a folosirii ei. Astfel, conflictele economice nu duc în general la implicarea forțelor militare și la război.

Asemenea rețineri nu au fost întotdeauna valabile. în secolul al XVI-lea, englezul Sir Francis Drake a interceptat vasele spaniole care transportau aur și argint din America Centrală și a luat prada în numele reginei și al țării – o practică cunoscută sub denumirea de privateering. în secolul al XVII-lea, Anglia a purtat câteva războaie maritime împotriva Olandei. Atunci când a fost întrebat în 1652 care este motivul declarației de război a Angliei, un general englez a răspuns : „Ce importanță are un motiv sau altul? Ceea ce dorim noi este o parte mai mare din comerțul olandezilor", în 1861, Franța, Marea Britanie și Spania au invadat Mexicul, atunci când acesta nu a reușit sa își plătească datoria internațională.

În prezent, conflictul economic duce rareori la violență, deoarece factorii de influențare militari nu mai sunt foarte eficienți în cadrul conflictelor economice. Strânsa integrare a economiei mondiale și cheltuielile mari pentru acțiunile militare fac ca folosirea forței să fie rareori justificată pentru soluționarea unei chestiuni economice. Chiar dacă un acord nu este ideal pentru una dintre părțile implicate într-un conflict economic, ceea ce poate fi câștigat prin forță militară merită rareori cheltuielile implicate de un război. Astfel, cele mai multe conflicte economice nu sunt o problemă pentru securitatea internațională; acestea sunt analizate începând de la capitolul 8 până la capitolul 13 (economie politică internațională). însă conflictele economice au totuși implicații asupra securității internaționale, în anumite moduri.

În primul rând, politicile externe ale multor state sunt influențate de mercantilism – o practică specifică secolelor trecute, prin care comerțul și politicile economice erau manipulate pentru a crea un surplus monetar ce putea fi folosit pentru finanțarea războiului. Deoarece un surplus comercial conferă pe termen lung un avantaj în termeni de securitate, conflictele comerciale au implicații pentru relațiile de securitate internațională.

În al doilea rând, teoria presiunii laterale face de asemenea legătura între competiția economică și preocupările legate de securitate. Conform acestei teorii, creșterea economică a statelor duce la extinderea geografică pe măsură ce acestea caută resurse naturale dincolo de granițe (prin mijloace diferite, pașnice sau violente). Pe măsură ce marile puteri își extind activitățile economice în afară, competiția dintre ele duce la conflicte și, uneori, la război. Teoria a fost folosită pentru a explica Primul Război Mondial, precum și expansiunea Japoniei care a precedat cel de-al Doilea Război Mondial.

Un alt tip de conflict economic ce afectează securitatea internațională este legat de industria militară – capacitatea de a produce echipament militar, în special arme de înaltă tehnologie, cum ar fi avioanele de vânătoare sau rachetele. Există un comerț mondial cu astfel de produse, însă guvernele naționale încearcă (nu întotdeauna cu succes) să mențină un control asupra producției de acest gen – în încercarea de a se asigura că interesele naționale sunt prioritare față de cele ale producătorilor și că statul își este suficient din punct de vedere militar în caz de război. Competiția economică (cine profită din asemenea vânzări) este împletită cu preocupările de securitate (cine primește acces la arme). Transferul de cunoștințe privind armamentul și tehnologia militară de vârf către statele potențial ostile constituie o preocupare înrudită.

Competiția economică devine de asemenea o problemă de securitate atunci când se referă la comerț cu materiale strategice necesare pentru scopuri militare, cum este cazul mineralelor speciale sau al aliajului pentru producția de avioane și al uraniului pentru armele atomice. Puține țări au suficiente astfel de materii prime pe teritoriul propriu; Statele Unite importă aproximativ jumătate din materialul strategic pe care îl folosesc. Astfel, ca sursă de conflict internațional, competiția economică are implicații importante pentru securitatea internațională. Cu toate acestea, forța militară joacă un rol în diminuare în soluționarea conflictelor economice. De fapt, este probabil ca interdependența economică în creștere dintre state să diminueze riscurile de a se ajunge la confruntări din cauza diferențelor economice și politice.

Un alt gen de conflict economic gravitează în jurul distribuției bogăției în interiorul statelor și între ele. Există în prezent, pe cuprinsul globului disparități uriașe în ce privește bogăția, disparități ce creează o multitudine de probleme de securitate internațională, cu potențial pentru violență – inclusiv atacuri teroriste asupra țărilor bogate, din partea unor grupuri din țările sărace.

Revoluțiile din țările sărace sunt adesea alimentate de diferențele de bogăție din cadrul lor, precum și de sărăcia acestora în comparație cu alte state. La rândul lor, revoluțiile atrag adesea alte state în calitate de susținători ai uneia sau alteia dintre taberele participante la războiul civil. Dacă au succes, revoluțiile pot schimba brusc politica externă a unui stat, ducând astfel la noi alianțe și grupări de putere.

Abordările marxiste în privința relațiilor internaționale tratează lupta de clasă dintre bogați și săraci ca fiind fundamentul relațiilor interstatale. Potrivit acestor abordări, statele capitaliste adoptă politici externe care servesc intereselor proprietarilor bogați de companii. Conflictele și războaiele între Nordul și Sudul global – statele bogate împotriva celor sărace – sunt percepute ca reflecții ale dominației și exploatării celor săraci de către cei bogați – imperialism în formă directă sau indirectă. De exemplu, cei mai mulți marxiști au considerat războiul din Vietnam un efort de a reprima revoluția pentru a asigura accesul continuu al SUA la forța de muncă și la materiile prime ieftine din Asia de Sud – Est. Mulți marxiști portretizează conflictele dintre statele capitaliste ca pe o competiție pentru dreptul de a exploata regiunile sărace. Fondatorul sovietic V.I. Lenin a înfățișat Primul Război Mondial ca pe o luptă având drept miză împărțirea imperialistă a lumii.

Evenimentele din Haiti, cea mai săracă țară din America Latină, ilustrează cum pot crea disparitățile de bogăție conflicte de securitate internațională. Timp de mai multe decenii, țara a fost condusă de un dictator absolut, „Papa Doc" Duvalier, sprijinit de o nemiloasă poliție secretă. Dictatorul și asociații săi s-au îmbogățit în timp ce populația a rămas foarte săracă, beneficiile exporturilor agricole mergând în buzunarele bogaților. Când dictatorul a murit, fiul său „Baby Doc" a preluat conducerea. Pe parcursul celei mai mari părți a Războiului Rece, Statele Unite au sprijinit dictatura, deoarece oferea un aliat de încredere în vecinătatea Cubei, care era aliată Uniunii Sovietice (Cuba devenise un inamic al SUA după revoluția din 1959). în cele din urmă, o revoltă populară 1-a obligat în 1986 pe Baby Doc să fugă ; un preot catolic, apărător al săracilor, Jean-Bertrand Aristide, a fost ales președinte al statului Haiti. însă după nici un an, armata a preluat puterea printr-o lovitură de stat și a început să se îmbogățească din nou. Din această cauză și în urma sancțiunilor economice împotriva economiei haitiene, zeci de mii de oameni iau calea Statelor Unite în bărci șubrede. Acestea au fost interceptate de marina SUA și marea majoritate a refugiaților au fost trimiși înapoi către Haiti, deoarece au fost catalogați drept refugiați „economici", însă această chestiune a provocat probleme în politica internă a SUA, obligând la un răspuns. Statele Unite au trimis forțe de invazie, au intimidat liderii militari până i-au determinat să plece și l-au reinstaurat pe președintele Aristide. Ocupația militară americană a fost apoi transformată într-o operațiune ONU de menținere a păcii. în 2004, Aristide a fost din nou răsturnat de la putere și a fugit în exil în Africa, urmarea fiind violențe larg răspândite în Haiti. Un aliat al lui Aristide a fost ales în 2006, însă violențele au continuat. Astfel, decalajele de bogăție din Haiti au avut implicații pentru alianțele globale (în timpul Războiului Rece), pentru îngrădirea regională (a Cubei) și pentru normele internaționale în privința intervențiilor militare.

Traficul de droguri

Ca formă de comerț ilegal peste granițele internaționale, traficul de droguri reprezintă o contrabandă care privează statul de venituri și violează controlul legal al statelor asupra propriilor granițe. însă contrabanda, în general, este o problemă economică mai degrabă decât una de securitate. Cu toate acestea, spre deosebire de alte bunuri cu care se face contrabandă, traficul cu droguri furnizează produse ilegale care sunt tratate ca o amenințare la adresa securității, din cauza efectului lor asupra moralului și eficienței naționale (și militare). Traficul de droguri a devenit de asemenea legat de preocupările de securitate, deoarece forțele militare participă adesea la operațiuni împotriva traficanților de droguri, care sunt foarte bine înarmați. Conflictele legate de droguri implică, pe de o parte, statele și, pe de altă parte, actorii nestatali. însă și alte state pot fi atrase în conflicte, deoarece acțiunile în discuție traversează granițele naționale și pot implica oficiali de stat corupți.

Aceste ramificații internaționale sunt evidente în eforturile guvernului american de a împiedica cartelurile de cocaină amplasate în Columbia să furnizeze droguri în marile orașe americane. Cocaina provine, în cea mai mare parte, din plantele de coca cultivate de țărani în regiunile muntoase din Peru, Bolivia și Columbia. Procesată în laboratoare simple din junglă, înainte de a ajunge în Statele Unite, cocaina este transportată din Columbia prin alte țări, cum ar fi Panama. în fiecare dintre aceste țări (chiar și Statele Unite) traficanții i-au mituit pe unii oficiali corupți, inclusiv ofițeri de armată sau de poliție, pentru a-și păstra libertatea. Insă alți oficiali de stat din alte țări conlucrează cu agențiile specializate și cu armata americană, pentru a combate traficul cu cocaină. Această atitudine mai severă atrage inevitabil efecte secundare negative. în 2001, avioane de luptă peruviene, dirijate prin radar de americani, au doborât un avion de mici dimensiuni care zbura deasupra Arizilor și care s-a dovedit a transporta misionari americani, și nu traficanți de cocaină.

Adevărul este că segmente ale populației din câteva astfel de țări, în special din regiunile producătoare de cocaină, beneficiază substanțial de pe urma traficului de droguri. Pentru țăranii săraci din Bolivia sau pentru locuitorii provinciilor care găzduiesc cartelurile cocainei, comerțul cu droguri ar putea fi singura sursă pentru un venit decent. Dilema s-a adâncit în perioada 2001-2003, când prețul cafelei a scăzut la cel mai mic nivel din ultimele decenii. (în mod similar, în 2003, mulți producători de cafea din Etiopia au trecut la cultivarea drogului numit khat pentru export, atunci când prețurile cafelei i-au lăsat flămânzi.) în zonele rurale din Peru și Columbia, gherilele de stânga și-au finanțat operațiunile controlând producția de coca a țăranilor. în partea de sud a Columbiei, de exemplu, mișcarea Forțelor Armate Revoluționare (FARC) a menținut un control mai puternic decât forțele militare ale guvernului columbian.

Comerțul cu cocaină creează astfel mai multe conflicte între Statele Unite și statele din regiune. Marea majoritate a acestor conflicte interstatale sunt soluționate prin factori pozitivi de influențare, cum ar fi ajutorul financiar și militar american. Oficialii acestor state sunt de asemenea doritori, de cele mai multe ori, să conlucreze cu Statele Unite, deoarece sunt amenințați de traficanții de droguri care controlează mari resurse de putere și bogăție și care, fiind proscriși, au puține interese să se abțină de la utilizarea violenței.

Din cauza istoriei îndelungate a intervențiilor militare americane în America Latină, cooperarea acestor state cu forțele militare americane reprezintă o chestiune politică sensibilă. Guvernele din regiune trebuie să respecte un echilibru delicat între sprijinul american și nevoia de a susține suveranitatea națională. în unele țări, guvernele s-au confruntat cu critici din partea populației pentru că au permis „yankeilor" să „le invadeze" în cadrul războiului drogurilor. într-unui dintre cazuri, armata americană a năvălit cu adevărat. în 1989, forțele americane au invadat Panama și i-au arestat conducătorul, pe dictatorul Manuel Noriega, care a fost condamnat de justiția americană pentru complicitate la traficul de droguri prin Panama.

Comerțul mondial cu heroină, aflat în creștere, a creat câteva conflicte similare la sfârșitul anilor '90. Cea mai mare parte a materiei prime (mac opiaceu) provine din două țări sărace și împovărate de conflicte, conduse de guverne autoritare – Afganistan și Birmania – unde guvernele occidentale au o influență redusă. Producția afgană de opiu din maci s-a dublat după 1998, transformând această țară în furnizorul a trei sferturi din totalul mondial. Guvernul taliban, care controla cea mai mare parte a Afganistanului a oprit brusc producția la începutul anului 2001, poate cu speranța de a câștiga sprijin internațional sau poate pentru a duce la creșterea prețului marilor stocuri ale talibanilor. După intervenția americană din Afganistan și căderea guvernului taliban, producția de opiu a atins în 2004 nivele record, în ciuda prezenței trupelor americane și a eforturilor făcute de noul guvern. în 2006, în ciuda guvernului său prooccidental, Afganistanul a rămas principala sursă de opiu a lumii, îmbogățindu-i pe fermierii și oficialii locali.

La fel ca și celelalte surse de conflict internațional analizate până în acest punct, conflictele legate de traficul de droguri provin din interese antagonice referitoare la chestiuni tangibile cum ar fi banii, teritoriile sau controlul asupra guvernului. Ceva mai dificil de înțeles în anumite privințe sunt conflictele internaționale care își au rădăcinile în conflictul de idei. Bineînțeles, cele două tipuri se suprapun, în special în jurul aspectelor materiale și ideatice ale naționalismului – însă conflictele de idei cer de asemenea o atenție specială.

b. Conflictele de idei

Dacă toate conflictele internaționale ar fi strict materiale, ar putea fi mai ușor de soluționat. Considerând că s-ar dispune de suficienți factori de influențare pozitivi – o plată într-o anumită formă -, orice stat ar accepta condițiile altuia asupra unei chestiuni disputate. Mai dificile sunt tipurile de conflict în care intră în joc elemente nonmateriale cum ar fi ura etnică, fervoarea religioasă sau ideologia.

Conflictul etnic

Conflictul etnic este poate cea mai importantă sursă de conflict în numeroasele războaie care au loc în prezent peste tot în lume. Grupurile etnice sunt grupuri mari de persoane care împărtășesc legături ancestrale, de limbă, cultură sau uneori religie și o identitate comună și o asumare comună a istoriei (indivizii se identifică cu grupul). Deși conflictele între grupurile etnice prezintă deseori aspecte materiale – în special legate de teritoriu și de controlul asupra guvernului -, conflictul etnic în sine își are rădăcinile într-o aversiune sau într-o ură pe care membrii unui grup etnic le resimt în mod sistematic față de un alt grup etnic. Conflictul etnic nu este astfel bazat pe cauze tangibile (ce face cineva), ci pe cauze nonmateriale (ce reprezintă cineva).

Grupurile etnice formează adesea baza sentimentelor naționaliste. Nu toate grupurile etnice se identifică drept națiuni; de exemplu, în Statele Unite, diferite grupuri etnice coexistă (uneori cu dificultate) sub o identitate națională comună, ca americani. Dar în locurile unde milioane de membri ai unui grup etnic reprezintă majoritatea populației care trăiește pe pământul strămoșilor lor, ei se consideră de obicei o națiune. în majoritatea acestor cazuri, ei aspiră să aibă propriul stat cu statut internațional formal și granițe teritoriale.

Controlul teritorial este strâns legat de aspirațiile grupurilor etnice la stabilitate. Granițele oricărui stat deviază într-o anumită măsură (uneori substanțial) în raport cu localizarea propriu-zisă a comunităților etnice. Situația care se creează astfel poate fi periculoasă, o parte a unui grup etnic controlând un stat și o altă parte trăind ca o minoritate în cadrul unui alt stat controlat de un grup etnic rival. Membrii grupului minoritar sunt supuși frecvent discriminării în cadrul celuilalt stat, iar patria-mamă încearcă să-i salveze sau să-i răzbune.

De exemplu, în 1974, după o lovitură de stat progrecească în Cipru, trupele turcești au preluat controlul asupra porțiunii de nord a insulei, locuite de turci, lăsând guvernului doar controlul asupra porțiunii de sud, unde trăiau greci. împărțirea de-a lungul unei linii de încetare a focului, patrulată de trupe de menținere a păcii ale ONU, a persistat timp de 30 de ani – chiar și acum, când Ciprul a devenit membru al UE, iar Turcia a început tratativele pentru a deveni membru al UE. După decenii de conflicte și ani de renegocieri, un plan de pace al ONU a fost supus unui referendum în 2004, în ambele părți. Partea turcă a votat în favoarea acestuia, însă partea greacă 1-a respins, iar stagnarea continuă ca un testament al puterii persistente a conflictului etnic.

Altor grupuri etnice le lipsește o patrie-mamă. Kurzii împart o cultură și mulți dintre ei aspiră să creeze un stat numit Kurdistan. însă kurzii locuiesc în patru state -Turcia, Irak, Iran și Siria -, toate opunându-se cu înverșunare la cedarea controlului asupra unei părți din propriul teritoriu pentru a crea un stat kurd. În anii '90, armatele de gherilă kurde rivale s-au luptat atât cu forțele militare irakiene și turce, cât și între ele. La sfârșitul anilor '90, Turcia a trimis în repetate rânduri forțe militare în partea de nord a Irakului pentru a ataca bazele gherilelor kurde. Kurzii s-au bucurat de autonomie într-o parte a nordului Irakului, care se afla în anii '90 sub protecția americană și și-au menținut un statut cvasiautonom în Irak, după căderea lui Saddam. Succesul kurzilor în alegerile irakiene din 2006 le-a oferit o poziție puternică pentru a-și menține acest statut.

În conflictele etnice există adesea presiuni ca granițele să fie retrasate cu forța. De exemplu, fosta republică sovietică Moldova este locuită în cea mai mare parte de etnici români, dar și de etnici ruși concentrați în partea de est a Moldovei, cea mai îndepărtată de România. Când Moldova a devenit independentă în 1991 și a început să-și afirme identitatea românească – luând chiar în considerare unirea cu România -, rușii care trăiau în est au încercat să se desprindă și să retraseze granița internațională. De aici a rezultat un conflict armat, iar Rusia a amenințat că va interveni militar. În cele din urmă a fost implementat un aranjament de încetare a focului și de menținere a păcii, fără nici o modificare oficială a granițelor.

Atunci când populațiile etnice reprezintă minorități în cadrul unor teritorii controlate de grupuri etnice rivale, acestea pot fi chiar alungate de pe pământul lor sau (în cazuri rare) exterminate sistematic. Alungând grupul etnic minoritar, un grup majoritar poate organiza un teritoriu mai unit, mai contiguu, mai extins pentru statul său națiune, așa cum au făcut etnicii sârbi prin „epurarea etnică", după destrămarea Iugoslaviei.

Statele din afară sunt adesea îngrijorate de soarta „fraților lor" care trăiesc ca minorități în statele învecinate. De exemplu, Albania a fost preocupată de etnicii albanezi care constituie populația majoritară în Kosovo (până la autoproclamata independență a acestei provincii). Probleme similare au alimentat războaie între Armenia și Azerbaidjan (în fosta Uniune Sovietică) și între India și Pakistan. înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, Adolf Hitler s-a folosit de soarta comunităților etnice de germani din Polonia și Cehoslovacia pentru a justifica expansiunea Germaniei în acele state învecinate. Probabil că periculoasa combinație între conflictul etnic și disputele teritoriale va duce la apariția altor războaie în viitor.

În cazuri extreme, cum a fost Germania în timpul lui Hitler, guvernele folosesc genocidul – exterminarea sistematică a unor grupuri etnice sau religioase, în întregime sau parțial – pentru a încerca să distrugă grupurile transformate în țapi ispășitori sau rivalii politici. In Rwanda, unde grupul hutu reprezintă majoritatea, iar grupul tutsi minoritatea, un guvern naționalist hutu a măcelărit în 1994 mai mult de jumătate de milion de tutsi (și hutu care s-au opus guvernului) în doar câteva săptămâni. Răspunsul internațional neconvingător în fața acestei atrocități relevă cât de fragile sunt normele internaționale ale drepturilor omului în comparație cu normele neamestecul în problemele interne ale altor state – cel puțin atunci când nu sunt în joc interese strategice. Ultranaționaliștii hutu au pierdut repede puterea când rebelii tutsi au învins guvernul, pe cale militară, însă războiul s-a extins în Republica Democrată Congo, unde s-au refugiat ultranaționaliștii.

Atât în cazul genocidului, cât și în cele mai puțin extreme de găsire a unui țap ispășitor, sentimentele de ură etnică nu se nasc doar natural, ci sunt provocate și canalizate de către oamenii politici pentru a-și fortifica propria poziție. Guvernele arabe se folosesc de antisemitism pentru a devia mânia populațiilor lor către Israel. In mod similar, la sfârșitul anului 2005, în încercarea de a-și consolida puterea pe plan intern pe măsură ce comunitatea internațională făcea presiuni asupra Iranului în privința programului său nuclear, președintele islamist al Iranului a numit Holocaustul un „mit" și a spus că Israelul ar trebui „șters de pe hartă".

În fostele colonii ale căror granițe au fost trasate arbitrar, unele grupuri etnice se extind adesea în două sau mai multe state, în timp ce altele descoperă că împart un stat cu grupuri care le sunt în mod tradițional rivale sau dușmane. De exemplu, Nigeria cuprinde 250 de grupuri etnice, cele mai mari fiind două grupuri musulmane din nord și două grupuri creștine din sud. Deși membrii diverselor etnii își dezvoltă treptat o identitate națională care îi unește ca nigerieni, vechile tensiuni continuă să submineze viața politică. După ce un guvern militar dominat de partea de nord a fost înlocuit în 1999 de un președinte ales din partea de sud, pe măsură ce Nigeria se democratiza, violența etnică a ucis sute de oameni.

Războiul Rece, cu sistemul său strâns de alianțe și guverne comuniste autoritare, pare să fi ajutat la menținerea sub control a conflictelor etnice. în Uniunea Sovietică și Iugoslavia – state multinaționale -, existența unui singur stat puternic (dispus să oprime comunitățile locale) a menținut restricțiile asupra tensiunilor etnice și a impus pacea între comunitățile învecinate. Destrămarea acestor state a permis conflictelor etnice și religioase să ajungă în prim-plan, aducând uneori violență și război. Aceste cazuri ar putea indica o dilemă în faptul că libertatea se obține cu riscul de a pierde ordinea, și invers. Bineînțeles, nu toate grupurile etnice au probleme de conviețuire. După căderea comunismului, marea majoritate a numeroaselor rivalități etnice din cadrul fostei Uniuni Sovietice nu au dus la stări de război, iar în Cehoslovacia și în alte părți relațiile etnice au fost pașnice după căderea comunismului.

Cauzele ostilității etnice

De ce se detestă atât de frecvent grupurile etnice ? Există adesea conflicte istorice pe termen lung asupra anumitor teritorii sau resurse naturale sau asupra exploatării economice ori a dominației politice a unui grup etnic asupra altuia. în timp, conflictele etnice pot depăși aceste cauze istorice concrete și pot prinde viață. Ele sunt menținute nu de nemulțumiri concrete (deși acestea pot persista ca factori iritanți), ci de tipurile de procese, descrise de psihologia socială, care sunt puse în mișcare atunci când un grup de oameni are un conflict prelungit cu un altul și suferă violență din partea celuilalt grup.

Grupul etnic este un fel de grup de rudenie extins – un grup de indivizi înrudiți, ai căror strămoși coincid parțial. Chiar și atunci când relațiile de înrudire nu sunt foarte apropiate, o identitate de grup determină o persoană să acționeze ca și cum ceilalți membri ai grupului etnic ar fi din familie. De exemplu, afro-americanii care se strigă cu apelativul „frate" exprimă identitatea de grup ca înrudire. La fel, evreii de pretutindeni se consideră o familie, chiar dacă fiecare comunitate s-a amestecat prin căsătorie în afara grupului și e posibil să aibă mai mulți strămoși în comun cu localnicii care nu sunt evrei decât cu evreii din depărtare. Poate că pe măsură ce tehnologia permite grupurilor plecate departe să se întrunească prin intermediul cyber-spațiului, va exista o presiune psihologică mai mică de a aduna grupurile etnice în mod fizic pe teritoriul unui stat-națiune.

Etnocentrismul, sau părtinirea în favoarea in-grupului, reprezintă tendința naționalistă excesivă de a vedea propriul grup în termeni favorabili, iar un grup neacceptat în termeni exclusiv nefavorabili. Unii specialiști consideră că etnocentrismul are rădăcini în înclinația de a proteja indivizi foarte apropiați ca grad de rudenie, însă această idee este destul de controversată. Părtinirea în favoarea in-grupului este mai des înțeleasă prin intermediul psihologiei sociale.

Nu este necesar nici un criteriu minim de similaritate sau de relație de rudenie pentru a evoca procesul de identitate a grupului, inclusiv părtinirea în favoarea in-grupului. în experimentele psihologice, până și diferențele nesemnificative pot stârni aceste procese. Dacă oamenii sunt atribuiți unor grupuri pe baza unei caracteristici cunoscute, dar lipsite de importanță (cum ar fi, să spunem, preferința pentru cercuri în loc de triunghiuri), nu va trece mult timp până ce oamenii din fiecare grup își vor crea părtiniri în favoarea in-grupului și vor descoperi că nu le place prea mult de membrii celuilalt grup.

Părtinirea în favoarea in-grupului este mult mai puternică atunci când celălalt grup arată diferit, vorbește o altă limbă sau are alte preferințe religioase (sau toate trei la un loc). Mult prea ușor, un out-grup poate fi dezumanizat și despuiat de orice drepturi ale omului. Această dezumanizare include folosirea comună a numelor de animale – „porci", „câini" și așa mai departe – la adresa membrilor unui out-grup. Propaganda americană în timpul celui de-al Doilea Război Mondial i-a descris pe japonezi ca fiind maimuțe. în special pe timp de război, atunci când indivizii văd membri ai unui out-grup omorând oameni din in-grup, dezumanizarea poate fi extremă. Restricțiile asupra războiului care s-au dezvoltat în urma războaielor interstatale, cum ar evitarea masacrării civililor, sunt încălcate cu ușurință în războiul interetnic.

În mai multe țări unde războaie interne îndelungi au dus la sfârșitul anilor '90 la dezumanizare și atrocități – în special în Africa de Sud -, noile guverne au folosit comisii pentru adevăr spre a ajuta societatea să se vindece și să meargă mai departe. Rolul comisiei era acela de a audia mărturii cinstite din acea perioadă, de a descoperi adevărul asupra a ceea ce se întâmplase cu adevărat în timpul acelor războaie și de a oferi în schimb celor mai mulți participanți scutire de pedeapsă. ONG-urile internaționale ajută uneori la facilitarea procesului. Cu toate acestea, unele grupuri pentru protecția drepturilor omului au obiectat în fața unei înțelegeri încheiate în 1999 în Sierra Leone, care a adus la guvernare o facțiune ce obișnuise să taie frecvent degetele civililor ca practică de teroare. (Ostilitățile au încetat totuși în 2001.) Astfel, după ce conflictele etnice brutale fac loc înțelegerilor politice complexe, cele mai multe guverne ""încearcă să echilibreze nevoia de justiție cu necesitatea de a menține toate grupurile la bord.

Experiența din Europa Occidentală arată că educația acumulată în timp poate ajuta la depășirea animozităților etnice între națiuni tradițional ostile, cum ar fi Franța și Germania. După cel de-al Doilea Război Mondial, guvernele au rescris manualele pe care o nouă generație avea să le folosească pentru a învăța istoria poporului său. Anterior, manualele fiecăruia dintre state glorificaseră faptele din trecut, minimalizaseră greșelile și portretizaseră dușmanii tradiționali în termeni deloc măgulitori, într-un proiect desfășurat pe teritoriul unui întreg continent, au fost redactate noi manuale care au oferit o transpunere mai obiectivă și mai onestă. Acest proiect a ajutat la pavarea drumului pentru integrarea europeană în deceniile care au urmat.

Existența unei amenințări din partea unui out-grup promovează coeziunea unui in-grup, creând astfel un proces de diviziune etnică ce se consolidează oarecum de la sine. Cu toate acestea, etnocentrismul provoacă membrii unui grup să se considere dezbinați (deoarece își percep îndeaproape propriile divizări), iar out-grupul ca fiind monolitic (deoarece îl percep doar din afară). Acest lucru reflectă de obicei sentimentul de vulnerabilitate al unui grup. Mai mult, exagerarea amenințării reprezentate de un dușman este o metodă uzuală pentru liderii politici de a-și susține propria poziție în cadrul unui in-grup. în conflictul arabo-israelian, israelienii tind să se perceapă ca fiind fragmentați în zeci de partide politice și diverse comunități de imigranți care trag în direcții diferite, în timp ce pe arabi îi percep ca pe un bloc monolitic unit împotriva lor. In același timp, palestinienii arabi se consideră fragmentați în facțiuni și slăbiți de diviziunile dintre statele arabe, în timp ce israelienii le par monolitici. '

Conflictele etnice sunt greu de soluționat, deoarece motivul pentru care apar nu este „cine ce primește", ci „nu-mi place de tine". Pentru a prezenta conflictul în termenii unei situații de negociere, fiecare parte valorizează pierderea de valoare de către cealaltă parte (făcând astfel un joc de sumă zero). O persoană înflăcărată de ură față de un dușman este dispusă să piardă valoare în termeni absoluți – să piardă bani, sprijinul aliaților sau chiar viața – pentru a-1 priva și pe dușman de valoare. Atentatele sinucigașe cu bombă exemplifică această ură fanatică. Aproape toți factorii de influențare folosiți în astfel de conflicte sunt negativi, iar înțelegerile sunt greu de încheiat. Astfel, conflictele etnice tind să se perpetueze fără rezolvare timp de mai multe generații.

Grupurile etnice reprezintă doar o parte în spectrul de relații de rudenie – de la familii nucleare la familii extinse, sate, provincii și națiuni, până la întreaga rasă umană. Loialitățile apar în diferite puncte ale spectrului. încă o dată, nu există un criteriu minim pentru identitatea in-grupului. De exemplu, experții au afirmat că dintre toate țările africane, Somalia era cu siguranță imună la conflictele etnice, deoarece somalezii făceau parte toți din același grup și vorbeau aceeași limbă. Apoi, în 1991- izbucnit un război civil distrugător între membrii unor clanuri diferite (fondate pe baza unor familii extinse), ducând la foamete în masă și la intervenția forțelor armate străine (care au fost nevoite să se retragă în 1995, după un umilitor eșec de a reduce violența.

Explicarea genocidului. Extremiștii etnici hutu care făceau parte în 1994 din Guvernul Rwandei au dus la îndeplinire un genocid organizat, dând ordine pretutindeni în țară de a fi omorâți etnicii tutsi și acei hutu care se opuseseră guvernului. în scurt timp, aproximativ 500.000 de bărbați, femei și copii au fost masacrați, marea majoritatea cu macetele, iar trupurile lor au fost aruncate în râuri; mii de cadavre au ajuns în același timp pe țărmurile lacurilor din Uganda vecină. Ce teorii ar putea ajuta la explicarea acestui eveniment?

Ura etnicilor hutu împotriva tutsi ar putea reflecta interesele și experiențele concrete ale celor două grupuri, ținând cont în special de faptul că minoritatea tutsi deținuse anterior puterea asupra populației hutu, iar colonialismul belgian exploatase rivalitățile locale. Realiștii ar putea încerca să explice cum interesele extremiștilor hutu au fost servite de acțiunile lor vizând exterminarea rivalilor pentru a câștiga puterea. Explicația este totuși subminată de rezultatul din acest caz: extremiștii hutu au pierdut puterea ca urmare a acestui episod.

Am putea considera în schimb ura dintre hutu și tutsi ca fiind parte a unui tipar de dușmănie etnică veche ce apare pe neașteptate în era de după Războiul Rece, în mod special în zonele „înapoiate" precum Africa. (Această teorie a dușmăniei îndelungate a fost adesea formulată de politicienii occidentali în cazul Bosniei, portretizând zona Balcanilor, la fel ca și Africa, drept „înapoiată și înclinată spre conflicte.) Totuși, această teorie stă și mai puțin în picioare decât explicația realistă, din moment ce unul dintre cele mai civilizate, „avansate" state ale lumii, Germania, a exterminat evreii care trăiau acolo, chiar mai eficient decât a făcut Rwanda cu populația tutsi – diferența constând doar în faptul că societatea „avansată" a putut ucide cu substanțe chimice industriale în loc să folosească cuțitul. Teoriile psihologiei sociale ar tinde să considere genocidul din Rwanda ca fiind patologic, o deviere atât de la raționalitate, cât și de la normele sociale. Părtinirile in-grupului, bazate pe caracteristici de grup destul de arbitrare, ajung să fie amplificate de o amenințare percepută din partea unui out-grup, exagerate de istorie, mit și propagandă (inclusiv școlarizare). Astfel de sentimente pot fi stimulate de politicienii câre-și urmăresc propria putere. Un prag-cheie este depășit atunci când Out-grupul este dezumanizat; regulile interacțiunii sociale, cum ar fi aceea de a nu tăia gâtul copiilor, pot fi atunci desconsiderate.

Nu este clar de ce oamenii se identifică cel mai puternic la un nivel de identitate a grupului. în Somalia, loialitatea se exprimă față de clanuri; în Serbia, față de grupuri etnice; în Statele Unite și în alte părți, statele multietnice au reușit să câștige loialitatea elementară a oamenilor. Identificarea cetățenilor cu statul este intensificată prin intermediul steagurilor, imnurilor naționale, jurămintelor de credință, discursurilor patriotice și așa mai departe. Poate că într-o zi oamenii vor duce loialitatea la un nivel și mai înalt, dezvoltând o identitate globală, mai întâi ca oameni și apoi ca membri ai statelor și grupurilor etnice.

Conflictul religios

Un motiv pentru care conflictele etnice depășesc nemulțumirile materiale este acela că își găsesc exprimarea prin conflicte religioase. Din moment ce aproape pretutindeni religia este centrul sistemului de valori al unei comunități, oamenii ale căror practici religioase diferă sunt desconsiderați cu ușurință și tratați ca fiind nedemni sau chiar inumani. Atunci când se suprapune cu conflictele etnice sau teritoriale, religia iese adesea la suprafață ca elementul de dezbinare principal și cel mai evident între grupuri. De exemplu, cei mai mulți indieni sunt hinduși, iar cei mai mulți pakistanezi sunt musulmani. Marea majoritate a locuitorilor din Azerbaidjan sunt musulmani, iar armenii sunt creștini. Cei mai mulți croați sunt creștini romano-catolici, în timp ce marea majoritate a sârbilor sunt creștini ortodocși și cei mai mulți bosniaci și albanezi sunt musulmani. Acesta este un tipar foarte obișnuit în conflictele etnice.

Nu există nici un element intrinsec al religiei care să ducă în mod obligatoriu la conflicte – în multe locuri, membri ai diferitelor grupuri religioase coexistă pașnic. Insă diferențele religioase mențin posibilitatea izbucnirii unui conflict și a transformării unui conflict existent într-unui mult mai dificil, deoarece religiile implică valori esențiale, care sunt considerate adevăr absolut. Acest lucru este din ce în ce mai clar de când mișcările fundamentaliste s-au întărit în ultimele decenii. (Motivele fundamentalismului sunt disputate, însă este în mod evident un fenomen la nivel global.) Membrii acestor mișcări își organizează viața și comunitățile în jurul convingerilor lor religioase; mulți sunt dornici să se sacrifice și chiar să moară pentru aceste convingeri. Mișcările fundamentaliste au devenit mai puternice și mai ample în ultimele decenii în creștinism, islamism, iudaism, hinduism și alte religii. Astfel de mișcări pun sub semnul întrebării valorile și practicile instituțiilor politice seculare – cele create în afara instituțiilor religioase (separarea religiei de stat). De exemplu, o mișcare islamică în Turcia și o mișcare creștină în Statele Unite încearcă, amândouă, să modifice tradițiile laice foarte vechi, prin includerea valorilor religioase în procesul de guvernare.

Printre practicile seculare amenințate de mișcările fundamentaliste se numără regulile sistemului internațional, prin care statele sunt considerate în mod oficial egale și suverane, fie ele „credincioase" sau „infidele". în calitatea lor de sisteme de credințe transnaționale, religiile sunt considerate deseori legi aflate mai presus de legile statului și de tratatele internaționale. „Gărzile revoluționare" iraniene îi pregătesc și îi sprijină pe fundamentaliștii islamici din alte state precum Algeria, Egipt, Iordania și Liban. Fundamentaliștii evrei construiesc așezări în teritoriile ocupate de Israel și jură să rămână pe acest pământ chiar dacă guvernul lor îl evacuează. Fundamentaliștii creștini din Statele Unite își conving guvernul să se retragă din Fondul ONU pentru Populație, din cauza concepției organizației asupra planningului familial. Toate aceste acțiuni contravin într-un mod sau altul normelor sistemului internațional și premiselor realismului.

În prezent, conflictele violente sunt purtate în numele tuturor religiilor majore ale lumii. Islamul, religia practicată de musulmani (sau mahomedani), a apărut adesea ca un stereotip în discursul politic european și nord-american, în special în timp de conflict, așa cum s-a întâmplat în timpul embargoului petrolier din 1973, în timpul revoluției iraniene din 1979, al Războiului din Golf din 1991 și în perioada de după atacurile teroriste din 2001 asupra Statelor Unite. Islamul nu este mai înclinat către conflict decât alte religii, deși conflicte creștino-musulmane au loc în diferite locuri. Islamul este de fapt vast și variat. Populațiile sale diferite includ musulmani suniți, musulmani șiiți și alte ramuri și secte mai mici. Zonele lumii care sunt predominant islamice se întind din Nigeria până în Indonezia, centrul fiind Orientul Mijlociu. Majoritatea țărilor cu populații în principal musulmane aparțin Organizației Conferinței Islamice, o OIG. Multe conflicte internaționale în jurul acestei zone implică musulmani, pe de o parte, și nemusulmani, pe de altă parte, ca urmare a circumstanțelor geografice și istorice, inclusiv colonialismul și petrolul. Fosta Iugoslavie era intersecția istorică a zonelor predominant musulmane, creștin ortodoxe și catolice, acum câteva sute de ani. Politicienii anilor '90, sfâșiați de război în acea zonă, au mobilizat populațiile făcând apel la aceste rădăcini.

În mai multe țări, fundamentaliștii islamici resping statele seculare orientate către Occident în favoarea guvernelor care sunt mai explicit orientate către valorile islamice. Aceste mișcări reflectă sentimentul antioccidental care datează de multă vreme în aceste țări – împotriva foștilor colonizatori europeni care erau creștini – și sunt din anumite puncte de vedere mișcări naționaliste exprimate prin canale religioase. In unele țări din Orientul Mijlociu care au guverne autoritare, instituțiile religioase (moscheile) au constituit singura cale disponibilă pentru politicienii din opoziție. Religia a devenit de aceea un mod de a exprima opoziția în fața statu-quoului din politică și cultură. (Roluri politice și-au dezvoltat și alte religii din alte părți ale lumii, în special mișcarea Falun Gong din China, la sfârșitul anilor '90.) Aceste sentimente antioccidentale din țările islamice au dat în fierbere în 2006, după ce un ziar danez a publicat caricaturi ofensatoare care îl descriau pe profetul Mahomed. Musulmanii au protestat pe tot cuprinsul globului, s-au revoltat (urmarea fiind zeci de morți) și au boicotat bunurile daneze.

În 1979, o republică islamică a fost creată în Iran. Pakistanul și Sudanul au adoptat legile islamice fără nici o revoluție, la fel cum au făcut majoritatea provinciilor islamice din nordul Nigeriei. Cu toate acestea, în Sudan și Nigeria, adoptarea legii islamice într-o regiune a acutizat tensiunile cu alte regiuni, a căror populație nu este predominant musulmană.

Războiul civil din Sudan, între nordul preponderent musulman (care susține guvernul) și sudul în principal creștin și animist, a continuat timp de două decenii și a ucis milioane de oameni. Un acord de pace încheiat în pus capăt războiului. Sudul va avea autonomie timp de cinci ani, după care va urma un referendum în privința viitorului regiunii, iar între timp liderii rebeli s-au alăturat guvernului. Cu toate acestea, Guvernul Sudanului a sprijinit recent în Darfur, în vestul țării, atacuri brutale ale arabilor împotriva musulmanilor negri, demonstrând că religia și etnia sunt însemne la fel de puternice ale identității comunitare în războaiele civile.

Un guvern islamic a fost instituit în 1992 în Afganistan, după un război civil (și după un deceniu de nefericită ocupație sovietică). Facțiunile islamice rivale au mai continuat câțiva ani războiul, cu o intensitate și mai mare. în 1997, o facțiune numită talibană preluase controlul celei mai mari părți din Afganistan și impusese o interpretare extremă a legii islamice. Prin maltratări și execuții, regimul a obligat femeile să poarte veșminte care să le acopere din cap până la picioare, fetele să rămână analfabete, iar bărbații să poarte barbă, precum și alte strategii opresive. La sfârșitul anilor '90, războiul din Afganistan devenise cel mai distructiv război din lume și amenința să alimenteze conflicte în Rusia, China și alte țări din apropiere, unde diferite forme de naționalism musulman sunt în conflict cu guvernele statelor.

Amalgamul incendiar din Afganistanul anilor '90 – războiul neîncetat, sărăcia chinuitoare, fundamentalismul islamic și un guvern represiv condus ideologic – a făcut din această țară baza operațiunilor teroriste mondiale, culminând cu atacurile din 2001. Drept răspuns, Statele Unite și-au exercitat puterea pentru a-i alunga pe talibani de la conducerea Afganistanului și pentru a distruge rețeaua teroristă Al-Qaeda care își avea bazele acolo. în ciuda reușitelor americanilor în timpul războiului din 2001, talibanii încă mai au susținători în Afganistan, care încearcă să destabilizeze țara.

în Algeria au murit 100.000 de oameni în timpul unui război extraordinar de brutal care s-a produs în anii '90 între guvernul militar secular și o mișcare revoluționară islamică. în Iordania, partidele islamice au câștigat fără violență cea mai mare parte a locurilor din parlament. în mod asemănător, în Palestina, facțiunea islamistă radicală Hamas a câștigat alegerile parlamentare libere din 2006, deoarece a fost considerată mai puțin coruptă decât partidul secular dominant, Fatah. între timp, în anii '90, partidele islamice au câștigat teren în Turcia – un stat extraordinar de secular în care armata a intervenit pentru a împiedica exprimarea religioasă în viața politică -, iar un fost lider islamic a devenit prim-ministru în 2003.

Pe lângă conflictele între religii și între islamiști și guvernele seculare, divizările între ramura sunită și cea șiită ale Islamului au dus la violență, în special în Irak -o țară majoritar șiită condusă de suniți, sub Saddam Hussein – și în jurul acestuia. Războiul purtat de Irak împotriva Iranului șiit a ucis un milion de oameni, iar reprimarea de către Saddam a unei revolte șiite după Războiul din Golf din făcut zeci de mii de victime. Sub ocupația americană a Irakului, începând cu anul 2003, partidele șiite au preluat puterea, iar milițiile șiite au pretins răzbunare, în timp ce unii suniți au organizat revolte necruțătoare și brutale. în 2006, după atacul cu bombă împotriva unei respectate moschei șiite în Irak, un val de crime sectare a ucis mii de irakieni și a împins țara către război civil.

Mișcările islamice mai radicale nu amenință doar unele guverne – în special pe cele care au legături cu Occidentul – ele subminează adesea norme ale suveranității statului (cu consecințe mai bune sau mai rele) resping concepțiile politice occidentale referitoare la stat (bazate pe autonomia individuală) în favoarea unei orientări islamice mai tradiționale, axate pe comunitate. Unii aspiră să creeze un singur stat politic care să cuprindă cea mai mare parte a Orientului Mijlociu, așa cum a existat între anii 600-1200 d. Hr. O astfel de organizare ar supune actualul sistem internațional unor provocări foarte mari – în special la adresa actualelor puteri de statu-quo – și ar fi, de aceea, dezaprobată din toate punctele de vedere de către statele cele mai puternice ale lumii. Din exterior, conflictele religioase care fierb cu intensitate sau în surdină la granițele lumii islamice ar părea o amenințare expansionistă care trebuie înfrânată. Privirea din interior aduce mai mult cu a fi înconjurat și oprimat din mai multe direcții – o concepție susținută de masacrele comise împotriva musulmanilor în Bosnia, Cecenia și India în anii '90 și de invazia Statelor Unite în Irak, în 2003.

În ansamblu, activismul islamic (și rezistența în fața lui) este mult mai complex decât un conflict pur religios; acesta este legat de putere, relații economice, șovinism etnic, precum și de imperii istorice.

Aceleași forțe contribuie la fanatismul religios în țările nemusulmane. în India, fundamentaliștii hinduși au provocat ciocniri violente și masacre care s-au răsfrânt pe plan internațional. în 1992, o mulțime hindusă a distrus o moschee musulmană a avut ca urmare zile întregi de violențe civile, dirijate în principal împotriva musulmanilor, soldate cu mii de morți. în 2002, o frenezie similară de a incendia, tortura și viola i-a cuprins pe naționaliștii hinduși extremiști, care au ucis aproape o mie de musulmani în statul Gujarat din India, unde partidul naționalist hindus deține controlul asupra guvernului statului. în Israel, fundamentaliștii evrei au folosit violența, inclusiv asasinarea primului-ministru al Israelului în 1995, pentru a face să eșueze negocierile de pace arabo-israeliene.

După cum s-a sugerat, conflictele internaționale ar putea fi generate în anii următori de o ciocnire a civilizațiilor – pe baza diferențelor existente între principalele grupări culturale ale lumii, care se suprapun destul de mult cu grupările religioase. Această idee a fost criticată deoarece este mult prea generală și presupune că diferențele culturale creează conflicte prin natura lor. De fapt, deși conflictele etnice și religioase beneficiază de o atenție extraordinară din partea mass-mediei, cele mai multe grupuri etnice și religioase din cadrul statelor nu se luptă între ele.

Conflictul ideologic

Ideologia este, într-o mare măsură, la fel ca și religia: ea simbolizează și intensifică conflictele între grupuri și state, mai degrabă decât le provoacă. Ideologiile au o putere ceva mai mică asupra valorilor esențiale și adevărului absolut decât religiile, așadar pun ceva mai puține probleme pentru sistemul internațional.

Pentru realiști, diferențele ideologice dintre state nu au prea multă importanță, întrucât toți membrii sistemului internațional își urmăresc interesele naționale în contextul alianțelor relativ fluide. De exemplu, în timpul Războiului Rece a existat o luptă ideologică la nivel global între democrație și comunism. însă alianțele și competițiile militare din acea luptă erau destul de detașate de factorii ideologici. Cei doi uriași comuniști – Uniunea Sovietică și China – nu au rămas împreună pentru mult timp. India – o țară democratică și capitalistă – a ales să nu se alieze cu Statele Unite. Și chiar cele doua superputeri rivale au reușit să trăiască respectând în cea mai mare parte regulile sistemului internațional (cum ar fi păstrarea de către amândouă a calității de membru al ONU). Pe termen lung, chiar și țările în care izbucnesc revoluții pe baza unor ideologii puternice tind să-și piardă fervoarea ideologică – fie că este vorba de fundamentalismul din Iran în 1979, de comunismul maoist din China în 1949, de comunismul leninist rus din 1917 sau chiar de democrația americană în 1776. în fiecare caz, revoluționarii au presupus că ideile lor asupra puterii vor schimba în mod dramatic politica externă a țării lor, pentru că în fiecare caz ideologia lor avea profunde implicații pe plan internațional.

Și totuși, în câteva decenii, fiecare dintre aceste guverne revoluționare s-a concentrat pe urmărirea intereselor naționale mai presus decât a celor ideologice. Uniunea Sovietică a devenit în scurt timp și în multe moduri doar o altă mare putere pe scena europeană – organizându-și propriile forțe armate, extinzându-și teritoriul în detrimentul Poloniei și încheind alianțe cu foști dușmani. în mod similar, liderul chinez Mao Zedong a intenționat să răspândească un „foc de prerie" al revoluției în tot Sudul globului pentru a-1 elibera de sub imperialismul american, însă peste câteva decenii Mao primea cu brațele deschise însăși întruchiparea imperialismului american, pe președintele Nixon, cei doi urmărind interese naționale reciproce. Ayatollahul Khomeini al Iranului a preluat puterea în 1979, hotărât să restructureze politica externă și să lupte împotriva Occidentului, a influențelor neislamice – în special împotriva „Marelui Satana", Statele Unite. Cu toate acestea, douăzeci și cinci de ani mai târziu, în ciuda păstrării puterii de către adepții ayatollahilor, Iranul avea una dintre cele mai proamericane opinii publice din regiune.

Uneori, luptele ideologice autoproclamate nu sunt cu adevărat ideologice. în anii '80, în Angola, Statele Unite au sprijinit o armată de rebeli numită UNITA, care lupta împotriva guvernului aliat sovieticilor – o luptă presupusă a fi una a democrației împotriva marxismului. în realitate, diferențele ideologice erau destul de arbitrare. Guvernul utiliza retorica marxistă, pentru a determina Uniunea Sovietică să-i ofere sprijin (o politică ce s-a inversat imediat ce sprijinul Uniunii Sovietice a secătuit). Rebelii „democrați" au adoptat o retorică democratică pentru a determina Statele Unite să le ofere ajutor, însă nu au practicat nimic de genul acesta. De fapt, ei primiseră anterior ajutor chinez și susținuseră retorica maoistă. Atunci când alegerile organizate cu sprijinul ONU au fost câștigate de guvern, organizația „democratică" UNITA a refuzat să accepte rezultatele și a reluat luptele. Acest conflict, care s-a încheiat în cele din urmă în 2002, nu avea absolut nimic de a face cu ideologia.

Pe termen scurt, revoluțiile schimbă relațiile internaționale – ele fac ca războaiele să fie mai probabile -, dar nu din cauza ideologiei. Mai degrabă, schimbarea bruscă a guvernelor poate altera alianțele și modifica balanța de putere. Participanții își revizuiesc calculele de putere și este ușor să se comită erori sau să se exagereze amenințările. De exemplu, Saddam Hussein a apreciat greșit puterea Iranului după revoluția care a avut loc acolo (vezi „Estimarea puterii" la p. 100). însă ideologia în sine are un rol minor în această înclinație postrevoluționară către război: revoluțiile sunt rareori exportate în alte state.

Cu toate acestea, nu ar trebui să presupunem că ideologia și filosofiile politice nu au nici un rol în politica internațională. Ideologiile pot ajuta la mobilizarea populației pentru a sprijini un stat în acțiunile sale internaționale, cum ar fi războiul. Fascismul (ideologia nazistă) a înflăcărat naționalismul german înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, făcând agresiunea germană legitimă prin oferirea unui cadru ideologic. Iar ideologia poate intensifica și spori conflictul între doi rivali, așa cum s-a întâmplat cu superputerile în cazul Războiului Rece. In câteva războaie „prin procură" din acea perioadă – de exemplu, în cazul războiului din Vietnam în anii '60 și din Nicaragua în anii '80 -, între rebeli și guverne existau reale diferențe ideologice, care au rezonat cu rivalitatea din timpul Războiului Rece.

Dacă democrația politică este o ideologie, ea poate fi o excepție de la regula că ideologia nu afectează prea mult RI. Democrația a devenit o forță la nivel global în politica mondială, depășind interesele anumitor state. Un angajament față de democrație nu cântărește mai greu decât angajamentul față de interesul național în politica externă a statelor și poate că nu o va face niciodată, însă democrația globală se impune treptat ca o normă pe care statele o urmăresc în relațiile pe care le au cu alte state. De fapt, unele state și ONG-uri fac în prezent din promovarea democrației o piesă de rezistență a propriilor agende de politică externă.

Este posibil ca democrațiile și nondemocrațiile să se găsească din ce în ce mai mult în conflict unele cu altele dacă această tendință continuă. întrucât democrațiile nu poartă aproape niciodată războaie între ele (deși între ele există totuși conflicte), răspândirea ideologiei democratice poate avea implicații foarte mari asupra viitoarelor perspective de pace. Dar amintiți-vă că procesul de transformare într-o democrație (numit adesea democratizare) poate spori conflictele naționaliste și etnice, întrucât liderii noilor democrații încearcă să câștige alegerile mai degrabă prin frică decât prin idei și politici.

Toate cele șase tipuri de conflict pe care tocmai le-am analizat pot fi purtate pe cale pașnică sau prin violență. Putem înțelege mai bine conflictul prin examinarea factorilor de influențare, violenți sau de alt tip, care intervin în conflictele internaționale.

Factorii de influențare

Conflictele sunt soluționate când un proces de negociere explicit sau implicit ajunge la un rezultat acceptabil pentru ambele părți. Acceptabil nu înseamnă că ambele părți sunt fericite sau că rezultatul este corect – ci doar că nici una dintre părți nu consideră că merită efortul de a încerca să schimbe rezultatul. Poate că ambele părți sunt mulțumite că au încheiat o înțelegere benefică sau corectă sau una dintre părți a rămas fără mijloace de presiune (în cazul extrem, a fost total distrusă) și nu are nici o perspectivă de a îmbunătăți un rezultat prin continuarea tratativelor.

Războiul și alte acțiuni violente întreprinse în cadrul conflictelor internaționale au ca scop soluționarea conflictelor în termeni favorabili, aplicând violența ca pe un factor negativ de influențare. Statele pot avea de asemenea factori alternativi și strategii care funcționează adesea mai bine decât războiul în soluționarea conflictelor (punându-le capăt în termeni reciproc avantajoși).

2.3. Tipurile de război

Războiul a fost definit în diverse moduri. Pentru scopurile actuale, putem defini războiul ca pe o violență armată de durată între grupuri organizate (provocând în mod deliberat moartea sau rănirea) la care forțele armate ale statului participă cel puțin de o parte – de ambele părți în cazul războaielor interstatale și, în general, doar de o parte în cazul războaielor civile. Există zone neclare în jurul acestor definiții. O luptă militară care nu este continuată în timp poate fi considerată sau nu război. De exemplu, scurtele ciocniri de graniță între chinezi și sovietici, în martie și iulie 1969, au provocat o serie de bătălii de mică amploare în câteva locuri de-a lungul graniței, în timpul cărora câteva sute de oameni au fost uciși. La fel de ambiguă este o încordare violentă pe termen lung, care implică forțe neregulate (substatale), așa cum se întâmplă în Irlanda de Nord. Acolo, forțe militare britanice în uniformă au purtat o luptă violentă și de durată cu o „armată" nestatală, Armata Republicană Irlandeză (IRA), până la încheierea unui acord de încetare a focului, care a rezistat cu întreruperi din 1995 încoace.

Cele mai multe definiții nu cataloghează drept război violența gangsterilor în marile orașe americane, spre deosebire de violența de tip bandă din fosta Iugoslavie. O diferență este dată de proporții – „doar" sute de morți în cazul bandelor americane, față de sute de mii în Iugoslavia. însă principalul motiv pentru care aceasta din urmă este considerată război a fost implicarea unităților armate ale statelor (și a forțelor armate cvasistatale provenite din dezintegrarea acestora).

Astfel, multe activități diferite sunt acoperite de termenul general război. în consecință, nu este ușor de spus câte războaie au loc în acest moment în lume. Politologii pot număra câte dispute militarizate sau câte conflicte internaționale pot provoca în mod regulat violență. Dar cele mai multe liste stabilesc o serie de criterii de bază – de exemplu, un minim de o mie de morți în timpul bătăliei – pentru a distinge violența pe scară largă implicată de război de violența ceva mai comună la un nivel mai redus, care are loc în cadrul multor conflicte internaționale. Criterii folosite mai rar includ declarații formale de război (acum în mare parte desuete) sau alte standarde legale. De exemplu, Japonia și Uniunea Sovietică nu au semnat niciodată un tratat care să pună capăt celui de-al Doilea Război Mondial, însă nu se consideră a fi în război.

Cele mai mari și mai active războaie în vara anului 2006 aveau loc în Irak, Sudan și Columbia. Cele mai multe războaie recente au avut loc pe plan intern (în cadrul unui stat). Primul război interstatal serios din ultimii ani a fost atacul din Irak, în 2003. Războaiele izbucnesc și se sting între Israel și Palestina, în zona Rwanda–Burundi (inclusiv Uganda), Somalia, Tadjikistan/Kîrgîzstan, Nepal, Afganistan, Birmania, Indonezia și Filipine.

Mai important este faptul că un număr de războaie intense au luat sfârșit în deceniul trecut, inclusiv cele din Sierra Leone, Angola, Timorul de Est, fosta Iugoslavie, Liban, Guatemala și Irlanda de Nord (urmând celor din Africa de Sud și Mozambic la începutul anilor '90). Numai din 2003, fără să ne mai gândim la războiul din Irak, înțelegerile au pus capăt unora dintre cele mai îndelungate războaie ale lumii, care au provocat cele mai multe victime. Liberia, Coasta de Fildeș și Republica Democrată Congo au instaurat, toate, guverne bazate pe împărțirea puterii și au adus trupe străine de menținere a păcii – urmând calea Sierrei Leone (care a organizat în 2003 alegeri democratice). în 2005, Armata Republicană Irlandeză a finalizat distrugerea definitivă a propriului armament. India și Pakistanul au început primul acord de încetare a focului, așa cum au făcut guvernul din Birmania și cea mai mare miliție rebelă. în 2006, Republica Democrată Congo a votat o nouă Constituție, după care au urmat alegeri prezidențiale și parlamentare. în Sri Lanka și în Coasta de Fildeș, acordurile de încetare a focului au continuat, în ciuda unor întreruperi, iar negocierile au înaintat pas cu pas.

În Sudan, părțile combatante (în principal musulmani din nord împotriva creștinilor din sud), care au participat la un război civil lung de un deceniu, au semnat în 2003 un acord de pace, punând capăt ultimului război activ din lume, care a ucis mai mult de un milion de persoane. Acesta a impus retragerea forțelor guvernamentale din sudul țării, instaurând un guvern și o armată de tranziție bazate pe împărțirea puterii și organizarea unui referendum în zonele rebele, după șase ani. Din păcate, ca urmare a acordului de pace, rebelii din regiunea vestică Darfur au început să protesteze față de excluderea lor din respectivul acord. Ca răspuns, guvernul a ajutat milițiile să atace satele din vest, săvârșind ceea ce Statele Unite și alte state au numit genocid. Spre sfârșitul anului 2004, guvernul, rebelii din Darfur și rebelii din sud au ajuns la o variantă de acord de pace care urma să fie monitorizată de Uniunea Africană și de ONU, însă crimele de război din Darfur au continuat în 2006 și au început să se răspândească peste graniță, în Ciad. în 2005, Programul Alimentar Mondial al ONU a fost nevoit să taie rațiile unui milion de refugiați din Darfur deoarece statele donatoare dăduseră abia o jumătate din banii necesari. Răspunsul ineficient al comunității internaționale la crimele în masă din Darfur, la fel ca și la cele din Rwanda în 1994, arată sfera limitată de influență a normelor internaționale în sistemul internațional actual, bazat pe state.

Războaiele sunt foarte diverse. Câteva tipuri de război tind să izbucnească în situații diferite și afectează în mod diferit tratativele asupra soluționării conflictelor, începând de la cele mai mari războaie (care îndeplinesc evident criteriile), putem distinge următoarele categorii principale.

a. Războiul hegemonie

Este un război pentru control asupra întregii ordini mondiale -regulile sistemului internațional ca întreg, inclusiv rolul hegemoniei mondiale. Această clasă de război (cu variații în definiție și concepție) este de asemenea cunoscută ca război mondial, război global, război general sau război sistemic. Ultimul război hegemonie a fost al Doilea Război Mondial. în mare parte din cauza puterii armamentului modera, acest tip de război probabil nu mai poate izbucni fără să distrugă civilizația.

b. Războiul total

Constă lupta purtată de un stat pentru a cuceri și ocupa un alt stat. Scopul este de a ajunge în capitală și de a forța guvernul să se predea, care poate fi înlocuit ulterior cu unul ales de cuceritor. Războiul care a avut loc în Irak în 2003 este un caz clasic.

Războiul total așa cum îl știm a început cu Războaiele Napoleoniene, care au provocat distrugeri în masă, au introdus mobilizarea la scară largă și au angrenat întreaga economie națională franceză în efortul de război. Practica războiului total a evoluat odată cu industrializarea, care a integrat mai departe economie în practica războiului. Ultimul război total între mari puteri a fost al Doilea Război Mondial.

Întreaga societate fiind mobilizată pentru luptă, în războiul total societatea inamicului este considerată o țintă legitimă. De exemplu, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Germania a atacat civilii britanici cu rachete V-2, în timp ce bombardamentele strategice britanice și americane au ucis 600.000 de civili germani (și sute de mii de japonezi), într-un efort de demoralizare a adversarului.

c. Războiul limitat

Include acțiuni militare întreprinse pentru a câștiga un obiectiv fără a urmări capitularea și predarea inamicului. De exemplu, războiul condus în 1991 de SUA împotriva Irakului a recâștigat teritoriul kuweitian, însă nu s-a extins înspre Bagdad pentru a răsturna guvernul lui Saddam Hussein. Multe războaie de graniță au această trăsătură: după ce ocupă teritoriul pe care îl urmărește, un stat se poate opri brusc pentru a apăra ceea ce a dobândit.

Raidurile sunt războaie limitate care constau într-o sigură acțiune – o rundă de bombardamente sau o incursiune pe uscat. în 1981, avioanele de război israeliene au bombardat un centru de cercetări nucleare, pentru a împiedica Irakul să-și dezvolte armamentul nuclear. (Fără acest raid, Irakul ar fi putut avea arme nucleare atunci când a invadat Kuweitul în 1990.) Acțiunea avea un obiectiv restrâns – distrugerea clădirii -, iar războiul s-a terminat în câteva ore. Raidurile se încadrează în zona cenușie între războaie și non-războaie deoarece se termină repede, iar distrugerile pe care le provoacă sunt limitate. Raidurile care se repetă sau care alimentează un ciclu de represalii se tranformă de obicei într-un război limitat sau în ceea ce se numește uneori „conflict de intensitate redusă".

d. Războiul civil

Se referă la războiul între facțiuni din cadrul unui stat care încearcă să determine sau să prevină instalarea unui nou guvern pentru întregul stat sau pentru o parte teritorială a sa. (Scopul poate fi acela de a schimba întregul sistem de guvernare, de a schimba pur și simplu oamenii care îl conduc sau de a separa o regiune ca un stat nou.) Războiul Civil american din anii 1860 este un exemplu bun de război civil de secesiune, la fel cum este și războiul care a avut loc în anii '80 în provincia Eritreea din Etiopia (acum recunoscută pe plan internațional ca statul Eritreea). Războiul din El Salvador din anii '80 constituie un exemplu de război civil pentru controlul asupra întregului stat (nu viza secesiunea). Războaiele civile par să se numere adesea printre cele mai brutale. Oamenii care luptă împotriva concetățenilor lor nu acționează cu mai puțină cruzime decât împotriva cetățenilor din alte state. Cele peste 50.000 de victime ale războiului civil din El Salvador, inclusiv masacrele comise de „escadroanele morții" nu aveau la bază diferențe etnice. (Bineînțeles, multe războaie civile din prezent implică de asemenea și conflicte etnice.)

e. Războiul de gherilă

Include anumite tipuri de războaie civile și reprezintă o luptă fără linii de front constituite. Forțe neregulate operează în mijlocul populațiilor civile, fiind adesea ascunse sau protejate de acestea. Scopul nu este acela de a înfrunta în mod direct o armată inamică, ci mai degrabă de a o hărțui și de a-i provoca pierderi, astfel încât acțiunile sale să devină treptat limitate, eliberând astfel teritoriul de sub controlul său. Forțele paramilitare irakiene au folosit asemenea metode în timpul războiului din Irak, în perioada 2003-2005. Forțele americane din sudul Vietnamului au devenit tot mai frustrate în urma luptelor împotriva gherilelor Viet Cong în anii '60 și '70, cu o frustrare în creștere. Eforturile de a combate o astfel de armată de gherilă -contrainsurgența – includ adesea programe „pentru câștigarea inimilor și a minților" populațiilor rurale, astfel încât să renunțe la adăpostirea gherilelor. în războiul de gherilă, fără o linie de front stabilită, există o mare suprafață de teritoriu necontrolată de nici una dintre părți; ambele exercită presiune militară asupra acelorași locuri, în același timp. Astfel, războaiele de gherilă sunt extrem de dureroase pentru civili. Situația este de două ori mai dureroasă deoarece, adesea, armatele convenționale care luptă împotriva insurgenților nu îi pot distinge astfel de civili și au de suferit și unii, și alții. într-un caz renumit care a avut loc în sudul Vietnamului, un ofițer american, care ordonase ca un sat întreg să fie ars pentru a nu putea fi folosit ca refugiu de către gherilele Viet Cong, a comentat: „Am fost nevoiți să distrugem satul pentru a-1 salva".

Războiul devine tot mai neregulat și se apropie tot mai mult de tipul de gherilă, îndepărtându-se de cel convențional, al ciocnirii între armate de mari dimensiuni, ale statelor. însă războaie convenționale precum Războiul din Golf din 1991 încă mai au loc. în ansamblu, actorii statali și nestatali au o gamă de scopuri politice care îi determină să facă apel la factori violenți de influențare și la o serie de opțiuni în ceea ce privește utilizarea forței.

f. Terorismul

Din septembrie 2001, guvernele și oamenii obișnuiți au acordat mult mai multă atenție terorismului decât o făcuseră vreodată. însă terorismul în sine nu este o noutate. Este de fapt doar un alt pas de-a lungul spectrului de utilizare a violenței, de la războiul total la cel de gherilă. într-adevăr, terorismul și războiul de gherilă au loc adesea în același timp. Cu toate acestea, terorismul este diferit de alte tipuri de război.

Terorismul se referă la violența excesivă politică îndreptată deliberat și fără discriminare împotriva civililor. Dincolo de această definiție de bază pot fi aplicate și alte criterii, însă definițiile devin motivate politic : luptătorul pentru libertate al unuia reprezintă teroristul altuia. Mai mult decât un război de gherilă, terorismul reprezintă o lume obscură, a unor dușmani fără chip și a unor tactici neregulate caracterizate de o brutalitate extremă.

În trecut, cele mai multe acțiuni teroriste au avut loc în Orientul Mijlociu, Europa' și Asia de Sud. Deși interesele SUA și cetățenii americani din străinătate au fost ținte în repetate rânduri, puține acte teroriste internaționale au avut loc chiar în Statele Unite. Atentatul cu bombă din 1993 de Center în New York a constituit o excepție, însă, întrucât daunele provocate de aceste atacuri erau destul de limitate, populația a uitat repede de amenințarea teroristă.

Însă, într-o lume interdependentă, Statele Unite nu mai pot ține la distanță problemele globale precum terorismul. Ani de zile înainte de 2001, organizația teroristă Al-Qaeda avea mii de membri care operau în zeci de țări, inclusiv în Statele Unite. Este posibil ca sentimentul tradițional al insularității SUA în spatele marilor oceane, împreună cu relativa acalmie în privința deturnărilor de avioane și a acțiunilor teroriste în Statele Unite în anii '90 să fi creat un sentiment fals de securitate. Din septembrie 2001, politica de izolare s-a diminuat, iar Guvernul SUA, sprijinit de opinia publică și de Congres, a urmărit o agendă cu un intens caracter internațional.

În general, scopul terorismului este de a demoraliza populația civilă pentru a-i folosi nemulțumirea ca un factor de influențare a guvernelor naționale sau a altor participanți la un conflict. Legat de acest lucru este scopul de a crea o dramă în vederea câștigării atenției mass-mediei pentru o cauză. Când IRA a amplasat bombe în Londra, ea spera să le facă viața londonezilor atât de amară încât aceștia să insiste ca guvernul britanic să rezolve problema Irlandei de Nord. Atacurile cu bombă au încercat de asemenea să mențină problema Irlandei de Nord în atenția buletinelor de știri, în speranța că guvernul britanic avea să fie presat să acorde termeni mai favorabili organizației IRA decât ar fi fost cazul în alte condiții. Terorismul este rareori lipsit de judecată; este de obicei un mod calculat de folosire a violenței ca factor de influențare. Cu toate acestea, motivele și mijloacele de manifestare a violenței variază în foarte mare măsură, având în comun faptul că un actor oarecare folosește violența pentru a trimite un mesaj altor actori.

Efectul fundamental al terorismului este unul psihologic. Parțial, eficiența terorismului în captarea atenției se datorează naturii dramatice a incidentelor, în special așa cum sunt prezentate în știrile de televiziune. Terorismul câștigă de asemenea atenție din cauza naturii întâmplătoare a victimelor. Deși doar câteva zeci de oameni ar putea fi răniți de o bombă amplasată într-o piață, milioane de oameni își dau seama că „aș fi putut fi eu", deoarece și ei își fac cumpărăturile acolo. Atacurile asupra avioanelor intensifică această teamă, deoarece multor oameni le este deja frică să călătorească cu avionul. Terorismul amplifică astfel o cantitate mică de putere, prin efectul psihologic asupra maselor; de aceea este adeseori un instrument al celor care nu au putere. Cu toate acestea, atacurile Al-Qaeda urmează un tipar oarecum diferit, planificat nu atât pentru a crea panică, ci pentru a ucide cât mai mulți americani și aliați ai acestora – și, în cele din urmă, a provoca violența apocaliptică despre care mulți adepți Al-Qaeda cred că va determina intervenția Domnului. Efectul psihologic are ca țintă mai degrabă populațiile musulmane de pretutindeni decât americanii.

În atacul șocant de distructiv asupra World Trade Center, daunele tangibile au fost cu mult mai mari față de cele din timpul atacurilor teroriste anterioare – ajungând la mii de vieți omenești și la zeci de miliarde de dolari. Impactul psihologic a fost chiar mai puternic decât daunele fizice – modificând pe loc peisajul politic și cultural american. Dar în comparație cu exemplele istorice de atacuri teroriste, costurile reale au început să se contureze spre sume uriașe. Aceeași rețea teroristă a încercat să obțină arme nucleare (vezi p. 310), cu care să ucidă nu mii, ci sute de mii de americani. în mod similar, deși atacurile cu antrax prin intermediul poștei, în toamna anului 2001, au ucis doar câțiva oameni și au avut un efect psihologic mult mai mare decât cel fizic, fusese deschisă ușa către un nou bioterorism, care putea ucide zeci de mii de persoane.

Cazurile clasice de terorism – începând cu anii '70 până la atacurile din 2001 -sunt cele în care un actor nestatal folosește atacuri împotriva civililor întreprinse de forțe secrete fără uniformă, care operează peste granițele internaționale, ca un mijloc de influențare a actorilor statali. Facțiunile politice radicale sau grupurile separatiste deturnează sau aruncă în aer avioane sau amplasează bombe în cafenele, cluburi sau alte locuri aglomerate. De exemplu, radicalii ceceni au ocupat cu forța în 2004 o școală din Beslan, un orășel din regiunea caucaziană. Timp de trei zile, aproape 1.200 de copii, părinți și profesori au fost ținuți ostatici, fără hrană sau apa. Când trupele rusești au asaltat școala, ele au detonat mai multe dispozitive capcană amplasate de teroriști, dând naștere unor explozii. Până la urmă, mai mult de 300 de persoane au murit, inclusiv 172 de copii. Asemenea tactici creează incidente spectaculoase care atrag atenția asupra cauzei teroriștilor.

Terorismul este adesea folosit de facțiunile radicale ale mișcărilor care nu au reușit să atragă atenția sau să dezvolte alți factori eficienți de influențare. Este adesea o tactică a disperării și reflectă aproape întotdeauna o slăbiciune în poziția de putere a atacatorului. De exemplu, în 1972, radicalii palestinieni văzuseră statele arabe învinse de Israel în război și nu întrezăreau nici o cale de a-și face auzită cauza. Captând atenția mass-mediei de pretutindeni cu ajutorul unor incidente dramatice, violente – chiar cu riscul de a determina opinia publică mondială să se ralieze împotriva cauzei lor -, radicalii au sperat să transforme aspirațiile palestiniene într-o problemă pe care guvernele occidentale să nu o poată ignora atunci când puneau la cale strategiile referitoare

Teroriștii sunt mai dispuși decât statele la încălcarea normelor sistemului internațional, deoarece, spre deosebire de state, nu au un interes în acel sistem. Invers, atunci când un grup politic dobândește ceva putere sau recunoaștere, apelul la acte teroriste de obicei se diminuează. Acest lucru a fost valabil în cazul Organizației pentru Eliberarea Palestinei în timpul procesului de pace din perioada 1993-2000, precum și pentru Armata Republicană Irlandeză, începând cu 1995.

Statele întreprind la rândul lor acte de terorizare a propriilor populații sau a celor din alte state, însă specialiștii tind să evite eticheta de „terorism" pentru astfel de acțiuni, preferând să le numească represiune sau război. Atacurile nediscriminatorii ale Rusiei asupra provinciei Cecenia în 1995 constituie un exemplu în acest sens.

(Spre deosebire de acestea, atacurile cu bombe de mai târziu ale radicalilor ceceni asupra unor blocuri din Moscova au fost în mod evident acte de terorism.) De fapt, nici un act violent întreprins în timpul unui război civil sau internațional – de către sau împotriva uneia dintre părți – nu se poate încadra neapărat în categoria actelor teroriste. Bineînțeles, întrucât războiul în sine este greu de definit, același lucru este valabil și în cazul terorismului; participanții la un război se numesc adesea reciproc teroriști. în timpul războaielor civile care au avut loc în America Centrală în anii '80, atât statele, cât și trupele de gherilă au apelat la tactici care, dacă ar fi întreprinse pe timp de pace, ar fi cu ușurință catalogate drept acte teroriste.

Cea mai restrânsă definiție a terorismului ar exclude actele din partea sau împotriva forțelor militare în uniformă dar nu și pe cele din partea sau asupra civililor. Această definiție ar exclude uciderea a 243 de pușcași marini americani într-un atac cu un automobil-capcană în Liban, în 1983, și atacurile din 2001 asupra Pentagonului, deoarece au fost direcționate către ținte militare. Ar exclude de asemenea bombardarea orașelor germane în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, deși scopul era acela de a teroriza civilii. însă în lumea prezentă a războaielor nedeclarate, a războaielor de gherilă, a războaielor civile și a violenței etnice, există o mare zonă neclară în privința cazurilor de terorism. Contradicțiile legate de întrebarea dacă terorismul include atacurile palestiniene asupra Israelului și atacurile pakistaneze asupra Kashmirului au zădărnicit eforturile de a aproba un tratat al ONU asupra terorismului la sfârșitul anului 2001.

Terorismul susținut de stat se referă la folosirea de către state a grupurilor de teroriști – aflate de obicei sub controlul serviciului secret al statului – pentru a atinge scopuri politice. în 1988, o bombă a spulberat avionul Pan Am 103 deasupra satelor Scoției. Străbătând câmpurile în căutare de rămășițe, anchetatorii au găsit fragmente dintr-un casetofon care conținuse o bombă sofisticată cu exploziv plastic. Un mic fir de sârmă de la dispozitivul de declanșare s-a dovedit a fi de un tip rar, cu ajutorul căruia anchetatorii au găsit originile bombei. Guvernul american și cel britanic au identificat doi agenți secreți libieni care introduseseră pe furiș casetofonul în cursa 103 către Frankfurt. în 1992, sprijiniți de Consiliul de Securitate al ONU, cele două guverne au cerut ca Libia să-i predea pe cei doi agenți pentru a fi judecați. Când Libia a refuzat, ONU a impus sancțiuni, inclusiv o interdicție a zborurilor internaționale către sau din Libia. În 1999, Libia a predat suspecții pentru a fi judecați – doi au fost condamnați pe viață, în timp ce al treilea a fost achitat -, iar ONU a suspendat sancțiunile. în 2003, Libia a acceptat în mod oficial responsabilitatea pentru atacul cu bombă, a încheiat cu familiile victimelor o înțelegere de compensare în valoare de mai multe miliarde de dolari și și-a recâștigat un loc normal în comunitatea internațională.

Statele Unite acuză cinci țări că sprijină terorismul internațional – începând din 2006 -, Coreea de Nord, Iran, Siria, Sudan și Cuba, și au interzis companiilor americane să facă afaceri în acele state. Totuși, acest tip de sancțiuni americane unilaterale au un efect limitat. Cuba poate face afaceri cu Canada, iar Iranul cu Rusia. Poziția SUA a fost de asemenea subminată atunci când au introdus o excepție la regula lor, permițând unei companii petroliere americane să liciteze în cadrul unui proiect de construire a unei conducte în Sudan.

Implicarea statului în acte de terorism este adesea foarte greu de urmărit, într-adevăr, dacă bomba amplasată în cursa 103 ar fi fost detonată așa cum se plănuise, deasupra Oceanului Atlantic, în loc să se declanșeze prematur, indiciile nu ar fi fost găsite. Contraterorismul a devenit o acțiune sofisticată, precum și o mare afacere – o tendință care s-a accentuat după septembrie 2001. Agențiile internaționale, în special Interpolul (iar în Europa, Europolul), coordonează acțiunile statelor pentru urmărirea și interceptarea teroriștilor suspectați (precum și a traficanților de droguri și a altor criminali). Guvernele naționale au agenții de investigații, precum FBI și CIA în Statele Unite, care încearcă să treacă de zidul secretelor din jurul operațiunilor teroriste. Recent, multe companii private și-au extins afacerile de furnizare a unor servicii de securitate, inclusiv echipamente și forțe antitero, către companii și persoane fizice care fac afaceri pe plan internațional. începând din septembrie 2001, aceste companii sunt foarte aglomerate, întrucât guvernele, companiile și oamenii de pe tot cuprinsul globului se adaptează la noul mediu de securitate care provine dintr-o amenințare teroristă globală.

Așa cum există multe rezultate posibile ale unui conflict, multe tipuri de război și tendințe diferite către violență între diferite state, la fel există o mare diversitate a modalităților de folosire a forței în cazul în care un conflict duce la violență. Statele dezvoltă o gamă largă de forțe militare, care variază enorm ca scopuri și posibilități – singurul lucru în comun fiind acela că sunt instrumente de a aplica violența într-o formă sau alta. Asupra acestor forțe militare ne aplecăm acum.

Concluzii

Războiul și alte forme de violență internațională sunt folosite ca factor de influențare în încercarea de a îmbunătăți termenii de soluționare a unui conflict.

Multe teorii au fost oferite ca explicații generale pentru situațiile în care asemenea factori de influențare intră în joc – cauzele războiului. Teorii contradictorii au fost propuse la fiecare dintre nivelele de analiză și, cu două excepții, niciuna nu are un puternic suport empiric. Astfel, politologii nu pot prezice în mod credibil izbucnirea unui război. Cele două excepții sunt următoarele: (1) că nu există în realitate nici o societate în care războiul și violența între grupuri să fie necunoscute ca factori de influențare și (2) că statele democratice nu poartă aproape niciodată războaie împotriva altor democrații.

Statele intră în conflict unele cu altele și cu actori nestatali pentru o diversitate de motive.

Conflictele vor exista întotdeauna între actorii internaționali.

Disputele teritoriale se numără printre cele mai grave conflicte internaționale, deoarece statele pun mare preț pe integritatea teritorială. Totuși, cu câteva excepții, aproape toate granițele lumii sunt în prezent bine stabilite și recunoscute pe plan internațional.

Conflictele legate de controlul asupra unor state (prin controlul asupra guvernelor) sunt de asemenea grave și este destul de probabil ca acestea să ducă la folosirea forței.

Conflictele economice duc la violență mult mai rar, întrucât câștigurile pozitive de pe urma activităților economice sunt stimulente mai importante decât amenințările cu violența.

Cu toate acestea, anumite tipuri de conflict economic au implicații speciale pentru securitatea națională.

Traficul de droguri provoacă mai multe tipuri de conflict, care atrag atât actori statali, cât și nestatali.

Conflictele etnice, în special atunci când au legătură și cu disputele teritoriale, sunt foarte dificil de soluționat, din cauza implicațiilor psihologice. Este greu de explicat de ce loialitatea oamenilor se manifestă uneori față de grupul lor etnic, iar alteori față de o națiune multietnică.

Mișcările religioase fundamentaliste constituie o mare provocare pentru regulile sistemului internațional, în general, și pentru suveranitatea statului, în particular.

Ideologiile nu au o importanță prea mare în cadrul relațiilor internaționale, o posibilă excepție putând fi democrația ca ideologie. Liderii statelor pot folosi ideologia pentru a justifica orice acțiuni care le servesc interesele.

Atunci când se folosesc factori violenți de influențare în conflictele internaționale, rezultă o diversitate de tipuri de război. Acestea diferă într-o măsură foarte mare ca mărime și caracter, de la războaie de gherilă și raiduri la războiul hegemonie pentru conducerea întregului sistem internațional. De-a lungul acestui spectru de folosire a violenței, definiția exactă a războiului este una incertă.

Ca și alți factori violenți de influențare, terorismul este folosit pentru a dobândi avantaje în situațiile de negociere internațională. Terorismul este eficient dacă atacă moralul unei populații și câștigă prezență în mass-media, pentru susținerea cauzei.

Atacurile din septembrie 2001 au fost diferite de actele anterioare de terorism, atât ca proporții ale daunelor, cât și prin prisma amplorii succesului rețelei teroriste mondiale Al-Qaeda. Atacurile au provocat schimbări dramatice în SUA și în aranjamentele de securitate mondială și au dat naștere intervenției militare americane în Afganistan pentru a răsturna regimul taliban și pentru a distruge baza pe care Al-Qaeda o avea acolo.

3. STAREA DE CRIZĂ ȘI INFLUENȚELE ACESTEIA

ASUPRA SECURITĂȚII

Criza începe să ne preocupe cu adevărat atunci când ne privește personal, iar ca noțiune, continuă să plutească pe undeva, în zona neclară dintre concret și abstract, stârnind preocupări analitice doar când apar oportunități interesante. Considerăm relevant faptul că în ultimul deceniu, în lume, din zece manifestări cu tematică politico-socială, mai mult de jumătate au în centrul preocupărilor „crizele" și necesitatea unui „management" eficient al acestora. Cu toate acestea însă, persistă dilema la care oamenii secolului XXI vor trebui să răspundă: pot fi analizate, monitorizate și gestionate crizele cu eficiența care să permită centrului de decizie luarea unor măsuri coerente întru supraviețuirea sistemului social, sau ele vor continua să fie atât consecințe cât și surse ale multor situații insecurizante?

Acest început de mileniu este afectat deja de mai multe tipuri de crize definite și clasificate într-o mare varietate de moduri. De aceea, considerăm că este necesară o scurtă incursiune în domeniul crizelor, însă, înainte de a încerca o definire a termenului "criză", ne vom ocupa de o interpretare a acestuia.

3.1. Criza – delimitări și abordări conceptuale

În abordarea subiectului privind crizele, dar și managementul acestora, credem că trebuie să trecem în revistă, foarte pe scurt, câteva aspecte privitoare la conceptele de ordine, dezordine și haos și corelaționarea acestora.

3.1.1. Relația dintre ordine, dezordine și haos

Un început al Teoriei haosului îl regăsim în încercările lui Henri Poincare de modelare matematică a instabilității sistemelor mecanice, care reprezintă studiul sistemelor complexe aflate în permanentă mișcare, bazate pe concepte matematice ale recursivității. Numele de „Teoria haosului" provine de la faptul că sistemele pe care teoria le descrie sunt aparent dezordonate, dar teoria haosului caută de fapt ordinea interioară în aceste fenomene, aparent întâmplătoare.

Această teorie pornește de la ideea că trebuie să căutăm în natură termeni contrarii, tensiunea generată de contradicții, de acumulare și relaxare, de învățare și uitare etc. Concepția greșită cel mai des întâlnită în legătură cu teoria haosului este aceea că această teorie se referă la dezordine. Nimic nu e mai departe de adevăr ca această afirmație. „Haosul" din teoria haosului înseamnă ordine în cel mai simplu sens al acestuia. Astfel, teoria haosului nu pune accent pe dezordine (caracterul imprevizibil moștenit al unui sistem), ci pe ordinea moștenită a sistemului (caracterul universal al sistemelor similare). Haosul a avut un efect de durată asupra științei, dar încă este mult de descoperit. Mulți oameni de știință cred că secolul al XX-lea va rămâne cunoscut pentru trei mari teorii: relativitatea, mecanica quantică și haosul. Aspecte ale haosului se regăsesc oriunde în lume, de la curenții oceanici la drumul sângelui prin vasele de sânge, la crengile unui copac. Haosul a devenit o parte a științei moderne.

Teoria haosului a schimbat direcția în știință: în ochii publicului, fizica nu mai e un simplu studiu asupra particulelor subatomice într-un accelerator de particule care valorează bilioane, ci este un studiu asupra sistemelor haotice și a modului în care funcționează acestea.

Ne-am obișnuit să înțelegem prin „haos" o stare de dezorganizare, un amestec dezordonat și confuz de elemente. Și totuși, e foarte probabil ca în viitorul apropiat să fim nevoiți să reconsiderăm această definiție.

Fizicienii și matematicienii anilor '80 au pus bazele Teoriei Haosului care răstoarnă legile deterministe ale fizicii newtoniene. Astfel, haosul devine o dezordine doar aparentă, rezultată din interacțiunea unor sisteme complexe, dinamice ale căror reguli abia acum încep să ni se dezvăluie. Cu ajutorul teoriei haosului se pot explica o multitudine de fenomene aparent întâmplătoare, care nu urmează regulile newtoniene în desfășurare și care sunt derutante prin nota puternică de hazard pe care par să o conțină: izbucnirea neprevăzută a epidemiilor, turbulența fluidelor, evoluția fenomenelor meteorologice, chiar și aritmiile inimii umane în secundele care preced morții fizice.

Iată cum haosul ne revoluționează întreaga percepție asupra lumii înconjurătoare, devenind centrul preocupărilor științei moderne, într-o serie foarte lungă de domenii, începând cu matematica și fizica, trecând prin medicină și economie și ajungând chiar în artă.

Ordinea nu este un subiect, ea este un atribut al unui sistem. Indiferent dacă vorbim despre sisteme fizice sau asociații umane, sistemele sunt caracterizate simultan printr-un grad de ordine și un grad de dezordine. Dezordinea absolută înseamnă haos și dezintegrarea sistemului, în timp ce ordinea absolută înseamnă îngheț, absența mișcării, moarte.

Prin ordine se înțelege, în mod obișnuit, starea de echilibru a sistemului, existența unor legături și a unor modele repetitive de interacțiune între componentele sale. Prin dezordine se înțelege tocmai ruperea echilibrelor și a legăturilor, în vederea unei reconfigurări.

Societatea umană constituie o lungă istorie de cicluri alternative ordine/dezordine, în care perioadele caracterizate prin ordine au însemnat perioade de construcție și dezvoltare, în timp ce perioadele caracterizate prin dezordine au însemnat perioade revoluționare de creație și nașterea unor noi idei.

Ființa umană este, sau își dorește să fie, rațională; omul caută să înțeleagă lumea înconjurătoare și singurul fel în care poate face asta este descoperirea legilor, stabilirea reperelor, cucerirea teritoriului. Omul se teme de necunoscut, iar dezordine înseamnă tocmai absența unor legi, a unui model. Nevoia de ordine este o manifestare a nevoii de securitate.

Pe de altă parte, a existat întotdeauna și o nevoie acută de libertate, de autodeterminare. Un sistem rigid, chiar dacă oferă un grad sporit de ordine și securitate, este respins ca limitând libertatea de mișcare. De fapt, istoria regimurilor politice este istoria căutării unui compromis între libertate și securitate.

Așadar, în opinia noastră, se poate afirma că nevoia de ordine derivă din nevoia de securitate, însă cele două nu sunt sinonime; securitatea înseamnă mai mult decât ordine. În primul rând, pentru că securitatea poate fi individuală, în timp ce ordinea se referă la o colectivitate; în al doilea rând, pentru că, dacă amenințările la adresa securității sunt atât interne cât și externe, amenințările la adresa ordinii provin din sânul colectivității. Orice amenințare la adresa ordinii publice care provine din exterior constituie o agresiune și implicit, un risc de securitate.

3.1.2. Trinomul competiție – criză – conflict

În condițiile complexității situației politice și geopolitice actuale, când trebuie asigurat un echilibru în securitatea globală și regională, dar și ca urmare a apariției a tot mai multe situații neprevăzute, cărora trebuie să li se asigure un „răspuns" adecvat, apar noi provocări pentru decidenții politici, planificatorii militari, executanți, organizații internaționale, societate civilă etc. Ca urmare, era firesc să se pună în discuție și concepte care aparent sunt demult clarificate: dezbaterile asupra relațiilor dintre competiție – criză – conflict.

Competiția reprezintă o formă a interacțiunii dintre persoane, grupuri, unități populaționale mari, constând din eforturile acestora de a atinge un scop (a avea un beneficiu), ce este indivizibil sau despre care se crede că este ca atare. Competiția, spre deosebire de criză și conflict, nu presupune elaborarea unei strategii din partea competitorului care dorește să limiteze acțiunile celorlalți.

Conflictul constă într-o opoziție deschisă, o luptă între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunități, state cu interese economice, politice, religioase, etnice și rasiale divergente sau incompatibile, cu efecte disruptive asupra interacțiunii sociale.

Criza, din punct de vedere sociologic, se poate defini ca fiind o perioadă în dinamica unui sistem în care acumularea accentuată a dificultăților și izbucnirea conflictuală a tensiunilor fac dificilă funcționarea normală a acestuia, declanșându-se puternice presiuni spre schimbare. Criza reprezintă manifestarea unor dificultăți temporare sau cronice ale modului de organizare a unui sistem, exprimând incapacitatea sa de a funcționa în modalitatea existentă. Ieșirea din criză se face fie prin schimbarea structurală a sistemului, fie prin importante modificări adaptative ale structurii sale.

Crizele sunt evenimente caracterizate prin probabilitate redusă și consecințe importante, care amenință o organizație în scopurile ei cele mai profunde. Există un echilibru firav între acțiune și inacțiune: acțiunea poate avea consecințe periculoase, însă produce cunoaștere, în timp ce inacțiunea este o cale sigură, dar generează confuzie. Crizele care afectează grupurile sociale diferă prin cauzele și durata lor. Evident, din cauza multitudinii tipurilor de crize, rațiunea umană poate juca numai un rol limitat în desfășurarea lor. Cu toate acestea, ele antrenează acțiunea umană ceea ce poate transforma micile deviații în crize majore.

De asemenea, se poate vorbi și despre alte două concepte: starea de criză și situația de criză. Conceptul de stare poate fi definit ca o poziție specifică identificabilă într-un continuum sau o serie a unui proces. Aceasta înseamnă că nu orice deviație ori disfuncționalitate poate fi criză. Intervine aici și percepția celor din jur, a comunității față de evenimente și eventuale consecințe. Situația de criză reprezintă rezultatul combinării unor circumstanțe într-un anumit moment. Identificarea și monitorizarea evoluției acestor circumstanțe fac posibilă proiectarea naturii răspunsurilor, stabilirea momentelor favorabile stingerii situației de criză, menținerea stării de criză într-un echilibru care să permită viitoare dezamorsări. În acest context, într-un algoritm al sensului intensificării unei situații conflictuale, criza este o stare ce precede conflictul puternic: competiție —► rivalitate incipientă —> rivalitate declarată —> dispută intensă —> conflict incipient —► criză —> conflict puternic declarat. În cazul crizei, în opinia noastră, se desprind trei caracteristici esențiale, ce pot fi și etape în desfășurarea sa: conștientizarea existenței unei crize, incertitudinea dată de complexitatea fenomenului și urgența în adoptarea unei decizii.

Conștientizarea se realizează prin mijloacele de avertizare timpurie (early warning, concept dezvoltat de OSCE) sau prin efecte; principalele elemente care vin din experiența anterioară arată ce trebuie și ce nu trebuie făcut într-un asemenea caz. Decizia este luată plecând de la ierarhia inversă, iar clasificările ce se fac în această etapă vizează: dacă bunurile materiale sunt în primejdie sau sunt afectate, dacă este vorba despre un caz foarte grav, dacă poate fi afectată stabilitatea sistemului politic, a democrației, a regiunii etc. Principala preocupare pentru reacție în această fază a analizei este echilibrul între eficiență, legitimitatea reacției și estimarea efectelor inacțiunii.

Incertitudinea legată de complexitatea crizei se referă la faptul că, în etapa de stare, criza nu are diagnostic; se acumulează o cantitate mare de informații, pe diverse canale, în care adesea este greu de făcut diferența între cele reale, cele false, bârfe, zvonuri și ceea ce cred despre criză grupurile de decizie, de analiză sau populația. Politicienii trebuie să reacționeze, dar nu știu cu exactitate ce se întâmplă. Decizia este cu atât mai bună cu cât decidentul este legitim, cunoaște orizontul populației și este credibil în deciziile sale din primele momente. Legitimitatea va oferi greutate și suport oricărei eventuale măsuri preventive ori de neutralizare. Decidentul trebuie să neutralizeze lipsa de certitudine a publicului, să-i ofere motivație, să-i traseze activitățile importante care să-1 mobilizeze și să-1 mențină într-o formă organizată și pregătită pentru reacții formalizate după decriptarea indicatorilor de stare și modelarea unui răspuns la criză.

Urgența în adoptarea unei decizii reflectă lipsa timpului necesar pentru evaluare și reacție: este necesară adoptarea unei soluții cu atât mai rapide cu cât este mai gravă criza. Chiar dacă este previzibilă, situația de criză apare prin surprindere, provocată de motive care cu greu îi pot justifica violența în alte condiții. Urgența se referă la necesitatea de a salva oamenii, bunurile, dar și de a îndepărta pericolul destabilizării sau prăbușirii sistemului.

3.1.3. Criza – definire, cauze, domenii de manifestare

De-a lungul timpului, abordarea fenomenului „criză" a cunoscut numeroase interpretări în deplin acord cu gradul de evoluție a sistemului relațiilor internaționale și cu aspirațiile istorice ale actorilor acestuia. Definițiile date crizei sunt diverse, în funcție de metodologia de abordare și instrumentele specifice de analiză. Spre exemplu, în Franța, atât militarii cât și civilii revendică prioritatea și paternitatea acestora.

La modul general, în opinia noastră, criza desemnează o amenințare la adresa existenței organizaționale care produce o ruptură a dinamicilor și echilibrelor anterioare, antrenează dezintegrarea sistemului respectiv cu consecințe imprevizibile.

În una dintre lucrările lui Charles Herman, criza se definește drept "o situație care amenință obiectivele cu prioritate înaltă pentru unitatea decizională, restrânge timpul disponibil pentru un răspuns, înainte ca situația să fie modificată și, când se produce, surprinde pe membrii unității decizionale". Michael Brecher arăta că o criză este o „situație caracterizată de patru condiții necesare și suficiente, așa cum sunt ele percepute de către decidenții de la nivelul maxim al actorilor implicați: o mutație în ambientul extern sau intern; o amenințare a valorilor de bază; o înaltă probabilitate de implicare în ostilități cu caracter preponderent militare."

Un alt autor, Barry Mc. Longlin, definește criza ca fiind „un eveniment, dezvăluire, acuzație sau set de probleme interne și externe care amenință integritatea, reputația sau existența unui individ sau organizații".

Dacă luăm în discuție abordarea sociologică a conceptului de criză, aceasta se definește ca „o perioadă în dinamica unui sistem, caracterizată prin acumularea accentuată a dificultăților, izbucnirea conflictuală a tensiunilor, fapt ce face dificilă funcționarea normală, declanșându-se puternice presiuni spre schimbare ".

În 1974, referindu-se la situația internațională, generalul Beaufre vedea în criză „o stare de tensiune în cursul căreia există riscul maxim al unei escaladări spre un conflict armat, în care adversarul să fie împiedicat să dobândească un anumit avantaj politic sau militar; acest avantaj reprezintă deci miza crizei pentru apărător, riscul minim". Fostul director al Institutului Britanic de Studii Strategice, Alastair Buchan, referindu-se la crizele geostrategice formulează următorul enunț: „perioada conflictuală între două sau mai multe state care intervine atunci când una din părți o încolțește pe cealaltă pe un punct precis sau ce poate fi definit ca și atunci când trebuie luată o hotărâre asupra răspunsului ce trebuie dat acestei sfidări" .

Analizând aceste definiții (și nu numai), se poate aprecia faptul că există caracteristici comune tuturor crizelor, ca de exemplu: părțile implicate percep crizele ca pe un ansamblu de amenințări, pericole, riscuri; ruptura echilibrului interior specific mediului organizațional; existența posibilității de confruntare, inclusiv de ordin militar; caracterul relativ și exclusiv absolut al crizei; necesitatea luării unor decizii importante; limitarea accesului la informații; prezența unei atmosfere marcată de îngrijorare; timpul la dispoziție extrem de limitat și oscilații puternice ale stării de tensiune.

Indiferent de natura și anvergura crizei, aceasta poate fi mai mult sau mai puțin previzibilă și întotdeauna este rezultatul unei situații de tensiune. Analizele și interpretarea acestor caracteristici comune asupra definirii crizelor orientează eforturile de cercetare spre o definire sintetică a crizei: criza este un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat. În cazul apariției și manifestări fenomenului de criză, factorii decizionali trebuie să-și definească o poziție, fie în favoarea menținerii (conservării) sistemului, fie pentru transformare (schimbarea) acestuia, în scopul reinstalării echilibrului.

Având în vedere faptul că situațiile de criză reprezintă un fenomen ce implică existența unor riscuri, atât pentru menținerea echilibrul organizațional, cât și pentru securitatea națională și internațională apare necesitatea existenței unor mecanisme și proceduri de gestionare a crizei, dar posibilitatea adoptării unor decizii rapide și adecvate.

3.1.4. Factorii care generează crizele

Odată apărută, criza poate avea un rol activ, prin efectele produse, asupra cauzelor care au generat-o, influențându-le favorabil sau nefavorabil. Indiferent de rolul pe care îl joacă criza în raport cu cauzele care au produs-o, acestea din urmă au rolul determinant. Știința contemporană demonstrează faptul că între cauzele crizelor și crizele propriu-zise există relații precise: continuitate, interdependență, corelație calitativă, autoreglare.

Apariția crizelor ca fenomene sociale se poate face atât pe plan intern, cât și pe plan internațional, în ambele situații fiind absolut necesară identificarea și definirea factorilor interni și externi care le generează:

Factorii interni reprezintă acele elemente, situații sau condiții interne care prin natura lor generează efecte destabilizatoare pentru componentele sistemului național. Din această categorie de factori pot fi scoși în evidență următorii:

Persistența problemelor grave de natură economică, financiară și socială, generate de prelungirea tranziției și întârzierea reformelor structurale;

Reacțiile ineficiente ale instituțiilor statului în fața acutizării fenomenelor de criminalitate economică și de perturbare a ordinii publice și siguranței cetățeanului, fenomene care au efecte negative asupra coeziunii și solidarității sociale, asupra calității vieții cetățenilor;

Posibilele evoluții negative în domeniul democratizării, respectării drepturilor omului și al dezvoltării economice cu efecte destabilizatoare pe plan național, pe zone extinse;

Accentuarea formelor de corupție și de administrare deficitară a resurselor publice care produc adâncirea inechităților sociale, proliferarea economiei subterane și fenomenul de excluziune socială;

Menținerea unor surse și cauze de potențiale conflicte sociale punctuale, de mai mică sau mai mare întindere, cu efecte asupra consumului inutil al energiei, diminuării sau întreruperii proceselor și activităților economice propriu-zise și asupra stării de liniște a populației;

Existența unei birocrații excesive în administrație, cu efecte asupra slăbirii coeziunii sociale și civice și scăderea nivelului de încredere a cetățenilor în instituțiile statului;

Nerespectarea normelor ecologice în funcționarea unor obiective industriale, producerea unor dezastre ecologice, catastrofe naturale și procese de degradare a mediului;

Menținerea unor decalaje de dezvoltare între regiunile statului;

Menținerea la un nivel scăzut a infrastructurii informaționale și întârzieri în realizarea acesteia la standardele impuse de dinamica globalizării;

Emigrarea specialiștilor din diferite domenii de vârf, fenomen ce afectează potențialul de dezvoltare a societății românești;

Existența și funcționarea unui sistem de educație rigid și opac care promovează criterii egalitariste de organizare și administrare, sensibil la presiunile și interesele individuale și de grup.

Factorii externi, conform documentării efectuate, cuprind acele elemente, situații sau condiții externe care prin acțiunea lor favorizează apariția și dezvoltarea crizelor interne și internaționale (regionale, zonale, globale), pot fi identificați următorii factori externi:

Limitarea accesului statelor la unele resurse și oportunități regionale importante pentru realizarea intereselor naționale;

Migrația clandestină, apariția unor fluxuri de refugiați, exodul creierelor;

Evoluții negative pe plan regional, zonal, în domeniul democratizării, respectării drepturilor omului și al dezvoltării economice;

Proliferarea armelor de distragere în masă, a tehnologiilor și materialelor nucleare, a armamentelor și mijloacelor letale neconvenționale;

Terorismul politic transnațional și internațional, inclusiv sub formele sale biologice și informatice;

Acțiuni de incitare la extremism, intoleranță, separatism sau xenofobie, care pot afecta statul și promovarea valorilor democratice;

Proliferarea și dezvoltarea rețelelor teroriste, a crimei organizate transnaționale, a traficului ilegal de persoane, droguri, armamente și muniție, de materiale radioactive și strategice;

Existența unor decalaje între nivelurilor de dezvoltare, asigurare a securității și gradul de stabilitate ale statelor din proximitatea statului în cauză;

Atentatele la siguranța mijloacelor de transport intern și internațional;

Acțiuni destinate în mod premeditat afectării imaginii statului în plan internațional, cu efecte asupra credibilității și seriozității în îndeplinirea angajamentelor asumate;

Agresiunea economico-financiară;

Provocarea cu intenție a catastrofelor ecologice.

În mod evident este tot mai dificil de făcut o disociere netă între ceea ce se petrece ca fenomene pe plan intern și ce se întâmplă pe plan internațional, în contextul unei acțiuni conjugate a acestor factori. Globalizarea și liberalizarea schimburilor, de la cele comerciale la cele informaționale, accentuarea interdependențelor multiple dintre acești factori, fac tot mai dificilă o asemenea disociere într-un mediu globalizat, în care atât factorii interni cât și cei externi se pot genera și potența reciproc. Pe acest fundal, responsabilitatea statului este de a gestiona cu autoritate acțiunea factorilor de natură strict internă pentru a oferi un cadru atractiv, economico-social care să poziționeze în mod favorabil statul respectiv în mediul internațional.

3.2. Tipologia crizelor

În scopul unei abordări științifice, credem că este necesară o clasificare a crizelor, având în vedere faptul că fenomenul criză este un fenomen universal, iar formele sub care se manifestă crizele sunt complexe și diverse. Pentru realizarea unei tipologii a crizelor, considerăm necesară identificarea unor criterii semnificative față de care pot fi definite și evaluate principalele caracteristici ale crizei.

Crizele sunt fenomene sociale de mare amploare și complexe care suscită interesul mai multor logici disciplinare. În general, experții caută să pună în lumină caracteristicile și mecanismele crizei folosind argumente specifice propriei discipline. Astfel economiștii atribuie caracteristicile crizei unor fenomene (constituite în efecte) cum sunt: inflația, șomajul, stagnarea, recesiunea, lipsa de materii prime etc. Politologii apreciază că acest fenomen este generat, cel mai adesea, de tarele implicării politicului, inconsistența și lipsa de coerență a programelor, lipsa de interes sau incapacitatea factorilor politici de a soluționa conflictele sociale. Istoricii văd crizele ca rezultat al evoluției jocului politic între state, joc dominat de tendințele egoiste de expansiune. Sociologii și psihologii apreciază crizele ca fenomene care se înscriu în evoluția normală a ființei umane și corespund unor stadii sau faze ale dezvoltării sale genetice. Experții în psiho-sociologie analizează atât crizele individuale cât și crizele din unitățile sociale: grupuri, organizații, instituții. În timp ce sociologii identifică originea crizelor în inechitățile sociale, psihologii consideră criza drept o destructoare a identității indivizilor, a sistemului lor de evaluare și semnificare generată de impulsurile instinctuale.

În marea lor majoritate, experții apreciază că în realizarea unei tipologii cât mai realiste a crizelor ar putea fi utilizate următoarele criterii: tipul de soluții și modul de rezolvare; tipul de mediu; domeniul în care apare criza; nivelul la care apare urgența rezolvării.

Există următoarele tipuri de crize:

după tipul de soluții și modul de rezolvare: crize de dezvoltare, crize de legitimitate, crize de onestitate, crize de competență;

după tipul de mediu: crize interne, crize externe;

după domeniul în care apare criza: crize politice, crize ideologice,
crize de regim, crize de autoritate, crize economice, crize culturale,
crize de comunicare; crize de imagine; criza energetică;

după nivelul la care apare criza: crize individuale, crize organizaționale, crize locale; crize naționale; crize zonale; crize continentale, crize mondiale;

după urgența rezolvării: crize imediate, crize urgente, crize susținute.

Criza de dezvoltare apare ca urmare a contradicției dintre starea de fapt a unui sistem și tendințele de evoluție care cer cu stringență modificarea parametrilor de stare ai sistemului respectiv. Aceste tendințe de evoluție exercită presiuni asupra managementului de sistem, orientând echipa managerială asupra necesității abandonării vechiului tip de gestionare socială și implementarea noului tip. Noțiunea de criză ar putea fi asociată cu cele de schimbare – dezvoltare. Chiar dacă asocierea dintre criză și dezvoltare nu este receptată imediat, după un studiu aprofundat, se poate constata faptul că, atât schimbarea, cât și dezvoltarea, sunt fenomene care transformă realitatea oamenilor, afectează obiectivele, procedurile, relațiile, rezultatele muncii acestora.

Criza de dezvoltare indică faptul că vechile soluții pentru rezolvarea problemelor și-au epuizat resursele și că este necesară construcția și implementarea unor noi tipuri de soluții în concordanță cu factorii determinanți ai evoluției sociale. În esență, criza de dezvoltare se constituie într-o confruntare dintre două alternative: conservatoare și înnoitoare. Acest tip de criză se manifestă în toate sistemele naturale și operează ca o ruptură cu ordinea precedentă pentru a face loc celei noi.

Spre exemplificare, Revoluția burgheză din Franța (1789), Revoluția anticomunistă din România (1989) reprezintă, în sensul abordat, crize de dezvoltare. La nivelul organizației, crizele de dezvoltare apar în perioadele de timp în care soluțiile manageriale sunt depășite de noile capacități informaționale, mult mai performante, care impun urgent proiectarea reorganizării organizației. Prin rezolvarea acestei contradicții se asigură continuitatea obiectivelor și structurilor organizației, rațiunii sociale a activității membrilor săi, capacității sale decizionale.

În ceea ce privește criza de legitimitate, în mod obiectiv societatea (sistemul, organizația) ar trebui să identifice și să implementeze soluții viabile pentru a constitui alternative credibile la vechea situație. Deprecierea soluțiilor are loc mai intens atunci când în societate (sistem, organizație) sunt posibile și alte alternative care devin legitime în efortul de a construi alte modalități de ieșire din criză. În momentul în care un pachet de măsuri aplicat pe durata unei perioade de timp devine nefuncțional, acesta își pierde credibilitatea. În etapa de tranziție spre economia de piață funcțională, în România s-au aplicat într-o succesiune programe și pachete de măsuri dintre care unele și-au pierdut credibilitatea, fiind necesară elaborarea și implementarea unor programe și soluții alternative.

Criza de onestitate este caracteristică pentru acele situații în care oamenii, în general, sau structurile de decizie, deși dispun de un pachet de mecanisme și proceduri de gestionare a crizelor de dezvoltare, de legitimitate, folosesc aceste instrumente cu scopuri ascunse, subversive, care periclitează organizația (sistemul) și afectează în mod direct capacitatea acesteia de a funcționa în regim normal. De cele mai multe ori, multitudinea de interese grupate în tipuri de vectori de putere (informaționale, politice, paramilitare, totalitare etc.) urmărind obținerea unor avantaje personale sau de grup, abat efortul general de gestionare corectă și eficientă a crizelor spre folosirea unor metode și tehnici neadecvate. Esența crizei de onestitate constă în abandonarea mijloacelor performante de gestionare a spațiului de conflict informațional, generator de crize, și utilizarea unor mijloace total necorespunzătoare soluției specifice organizației (sistemului).

Crizele de competență definesc acele situații organizaționale (sistemice) generatoare de insecuritate și pericole de destructoare. Deși echipele manageriale au la dispoziție, în spațiul de conflict informațional, o serie de posibilități de operare în scopul limitării efectelor de criză, se dovedesc incapabile de a le accesa și utiliza, ca urmare a limitelor profesionale și morale a oamenilor ce formează aceste echipe.

Criza internă este tipul de criză cel mai frecvent întâlnit în societatea contemporană și este specifică atât mediului organizațional, cât și mediului extern în care funcționează organizația. Aceste crize, diagnosticate de experți sau politicieni de diferite orientări, sunt recepționate de indivizii care suportă consecințele sub forma traumelor în registrul psihic și somatic.

În acest context, se poate vorbi de criza organizațională, criza de nivel departamental, de ramură, precum și crize la nivel național. De cele mai multe ori, managerii și echipele manageriale sunt responsabili de declanșarea acestor crize, deoarece se limitează la a invoca fenomenul criză cu titlu de constatare sau avertisment, fără să acționeze asupra cauzelor care le generează. În aceste situații, se clatină structurile, se dereglează dinamicile, se deteriorează relațiile în cadrul procesului muncii, apare solidaritatea conflictuală și incapacitatea de a continua producerea de bunuri și servicii și, prin urmare, necesitatea schimbării, reașezării structurilor pe baze și principii adecvate.

Crizele interne, în situația unei gestionări neadecvate, pot degenera în crize externe și pot influența mediul extern în care organizația (sistemul) funcționează.

Crizele externe sunt definite ca fiind acele crize care se produc în exteriorul organizațiilor (instituțiilor), domeniilor specifice, teritoriului național. De cele mai multe ori aceste crize au efecte directe asupra funcționării unor organizații (sisteme) producând crize interne. Din aceste considerente, orice criză apărută în imediata vecinătate trebuie analizată și evaluate consecințele cu efecte directe asupra organizației (sistemului) proprii. Totodată, este necesară elaborarea și implementarea unei strategii de securitate a cadrului funcțional și ambiental corespunzător organizației. Efectele unei astfel de crize sunt simțite în funcție de calitatea managementului anticriză adoptat de echipa managerială.

Criza politică definește trecerea de la o fază de stabilitate funcțională și structurală a sistemului politic propriu unei societăți la o fază de instabilitate generată de slaba capacitate de adaptare a relațiilor politice, instituțiilor politice și conceptelor politice la noile oportunități oferite de mediul politic planetar.

Criza de autoritate a instituțiilor puterii semnifică incapacitatea statului de a funcționa ca organism de reglare a sistemului social, al asigurării stabilității sau prin instaurarea și respectarea legilor. Alegerea căilor de ieșire din criza politică depinde de abilitatea componentelor sistemului politic.

Criza politică are, ca forme concrete de manifestare, criza de regim, respectiv criza de autoritate.

Criza de regim se manifestă cu mai mare intensitate atunci când organele puterii politice reprezintă interesele unui grup minoritar, în conflict cu interesele generale ale societății și ea este generată de deteriorarea raporturilor de forțe dintre cetățeni, dintre societatea civilă și stat, în condițiile în care organele de conducere ale puterii politice, organele de stat nu acționează prin consultarea cetățenilor, prin respectarea voinței și intereselor acestora.

Criza de autoritate reprezintă o formă de manifestare a crizei politice în care statul, ca instituție centrală a sistemului politic, își pierde echilibrul centrului său de decizie precum și a pârghiilor sale executive. Acest aspect agravează toate celelalte componente ale crizei sociale, produce prăbușirea ordinii sociale sub șocul anarhiei și destrămării. în contextul crizei de autoritate sunt favorizate fenomene destructurale precum extinderea conflictelor inter-etnice și interstatale; descompunerea relațiilor economice,
încălcarea legilor, creșterea corupției, agravarea condițiilor de trai, escaladarea violenței, crimei organizate, creșterea consumului de droguri etc.

Criza economică reprezintă ruperea gravă a echilibrului economic, mai ales dintre producție și consum, dintre cerere și ofertă, cu efecte directe asupra prețurilor, gradului de ocupare și de folosire a factorilor de producție, fiind o boală gravă a organismului economic. De regulă, o astfel de criză se manifestă prin: restrângerea producției și afacerilor comerciale, scăderea bruscă a cursului acțiunilor, înmulțirea falimentelor, creșterea șomajului și accentuarea procesului de decapitalizare a activității economice a micilor producători etc.

Elementele principale ale unei crize economice sunt date de o serie de caracteristici, cum ar fi: declinul economiei naționale și înrăutățirea condițiilor de viață pentru majoritatea populației; devalorizarea monedei naționale și creșterea necontrolată a inflației; pierderea controlului statului asupra resurselor strategice; erodarea bazei economice a securității naționale prin declinul producției; dezechilibrul balanței comerciale; deficitul bugetar; eșecul reformelor economice etc. Factorii care pot genera o criza economică sunt: slaba capacitate de înfăptuire a producției și de participare la circuitul intern sau extern al pieței de desfacere; managementul organizațional deficitar al societăților și unităților de producție datorat fie incompetenței, fie promovării unor interese ce nu țin de eficientizarea și reprezentarea competitivă a intereselor întreprinderii respective; tendințele de retehnologizare rapidă și modernizare a producției și, ca rezultat, creșterea numărului de șomeri; existența unei crize mondiale, regionale etc. și disiparea acesteia în celelalte state.

Prin amploare și consecințe, criza economică influențează toate celelalte domenii ale vieții unui stat, grupuri de state sau întregul spațiu planetar. Amploarea și consecințele crizei economice pot fi agravate dacă anterior au avut loc crize financiare, bancare, valutare, de credit, de bursă sau alte tipuri de crize, care au legătură directă cu folosirea resurselor naturale (energetică, ecologică sau de materii prime).

Criza militară reprezintă o situație creată prin trecerea de la o criză latentă – caracterizată însă de anumite condiții tensionale – la starea de conflict, în cadrul căreia una sau toate părțile implicate au folosit violența pentru impunerea prin forță a obiectivelor sau a intereselor proprii, cu scopul de a-și apăra valorile fundamentale.

Criza de natură militară este "anunțată" de următorii indici: concentrarea de forțe în apropierea frontierelor naționale; realizarea de alianțe militare cu scop nedeclarat sau mascat; reorganizarea sistemelor militare ale unor țări vecine; redislocările de comandamente ale marilor unități în apropierea frontierelor; pregătirile intense ale marilor unități de aviație; concentrările în baze militare, exercițiile, simulările și antrenamentele mascate sub diferite acțiuni; folosirea pe timpul aplicațiilor statelor majore a scenariilor tactice ce vizează părți din teritoriul național; penetrarea rețelelor de comunicații militare, în scopul procurării de informații și date despre starea unităților militare dintr-o anumită zonă; apariția și proliferarea grupurilor organizate ilegal, care desfășoară acțiuni de tip terorist.

3.3. Etapizarea crizelor și managementul acestora

În funcție de domeniul în care se manifestă, starea de criză are o evoluție specifică. Criza desemnează un moment de bulversare, care este recepționat și suportat de actorii sociali și, de cele mai multe ori, este precedată de o perioadă preliminară în care conflictul mocnește. În orice tip de sistem există o ordine aparentă la adăpostul căreia se realizează o anumită mascare a principalilor indici care anunță producerea crizei (posibilitatea producerii acesteia). Din acest motiv, faza critică propriu-zisă a crizei surprinde și detonează ordinea normală a sistemului. Situațiile de criză se pot scurta sau prelungi în funcție de modul în care managementul de sistem gestionează procesul crizei.

Etapele crizelor

În principiu, cu anumite nuanțări, majoritatea opiniilor care se referă la definirea etapelor evoluției crizelor, evidențiază trei etape și anume: pre-criza (etapa preliminară), criza efectivă (etapa critică) și post-criza (etapa de refacere).

Pre-criza (etapa preliminară sau antecriza) este variabilă ca durată și poate începe în momentul când, între interacțiunile obișnuite ale elementelor unui sistem apar destructurări ce constituie amenințări pentru obiectivele sistemului. În această etapă se instalează o anumită stare de vigilență managerială însoțită de o atmosferă de încărcare, tensiune și competiții. Totodată, ies în evidență neînțelegerile, acuzațiile, problemele divergente care apar între parteneri, grupuri, state, având senzația că celălalt a pus în pericol interesele, obiectivele comune. Foarte mulți indivizi resimt etapa preliminară ca o perioadă de timp cu efecte protectoare asupra lor, aflați într-un context contradictoriu, complex și exigent. Unii speculează, în această etapă dinamica relațiilor interne de putere, își exprimă adeziunea față de polul de putere dominant care-și consolidează prestigiul și își ascunde propria fragilitate. Faptul că există o supraveghere managerială de rutină, acest lucru nu limitează evoluția conflictuală, iar randamentul sistemului scade progresiv. Etapa preliminară se termină în momentul în care criza este recunoscută în mod deschis.

De la managementul organizațional și până la conducerea statală se poate identifica, în această etapă, una din următoarele configurații posibile: tehnocratică, autocratică, represivă și birocratică. Deoarece în lume regăsim puternice interdependențe, simultan cu o mare rigiditate managerială (politică, socială, economică etc), considerăm că nu se poate construi rapid un scenariu care să accepte diferențele vizibile între actorii sociali.

Criza efectivă (etapa critică) poate fi mai scurtă sau mai îndelungată, mai violentă sau mai calmă, așteptată sau inopinată. În cele mai multe cazuri, declanșarea crizei este anunțată de un eveniment important: dispariția unui personaj important din structura sistemului, atacarea unui stat, mediatizarea unui caz de corupție a polului de putere dominant, demisia guvernului, modificarea bruscă a discursului, scăderea drastică a valorii monedei naționale, continuarea unei situații de risc major într-un compartiment, domeniu, regiune etc.

Acest eveniment prezentat public, declanșează adevărata criză care deschide ochii celor implicați și afectați și anunță că falsa unitate de sistem este prinsă într-un foc al forțelor antagoniste. Au loc o serie de mutații în cadrul sistemului, unele cu efecte disfuncționale. Din perspectivă interacționistă, putem aprecia că, atât la nivel organizațional, național, cât și la nivel internațional, efectele acestei etape pot fi eficiente sau distructive.

În etapa critică se produc următoarele evenimente:

La nivel organizațional, dinamica relațiilor de putere modifică rolul polilor, astfel că polul dominat nu mai recunoaște supremația și autoritatea polului dominant, iar acesta din urmă devine ostil, arbitrar, incoerent; de asemenea, dezagregarea relațiilor de putere ale polului dominat antrenează prăbușiri individuale, depresiuni, alcoolism, violență și în final excluziune socială. Tot în această etapă critică, managementul trebuie să facă față unor provocări diverse, iar în funcție de capacitatea acestuia de a gestiona conflictul, și efectele crizei sunt diferite;

În cazul crizelor economice, energetice sau de materii prime, financiare au loc transformări violente în starea de normalitate a tuturor sistemelor care afectează viața cetățenilor sub toate aspectele ei (educație, venituri, locuri de muncă, sănătate etc). Ca urmare, este nevoie ca specialiștii în domeniu să pună la dispoziția factorilor de decizie politică planuri anticriză;

În cazul crizelor geopolitice (geostrategice), în etapa critică, prin posibilele intervenții armate, sunt puse în pericol, de regulă, valorile și instituțiile fundamentale ale statului; unele structuri specializate în realizarea siguranței și securității naționale sunt sau pot fi depășite de criza creată; problemele care țin de valorile fundamentale, libertatea, democrația, identitatea națională, integritatea teritorială, suveranitatea statală sunt declarate probleme intangibile, care nu pot fi negociate, declanșează conflicte armate, cu urmări devastatoare pentru aceia care sunt angajați în conflict.

În ceea ce privește post-criza (etapa de refacere, ca urmare a faptului că, fie practicile obișnuite dintr-un sistem au fost reluate cu o anumită regularitate și că înfruntările au încetat și actorii implicați în criză declară ei înșiși criza depășită, fie că organizația (sistemul) s-a dezmembrat și se proiectează într-un orizont de așteptare o nouă organizație, se poate aprecia că etapa critică a încetat. (Fig. 1).

eclanșa conflictului

Accentuarea^ stării confli^uale

Recunoa«erea stării conmctuale

Intensitatea • conflictului

Existența mării tensionate

I

I

Ijdmp

ANTECRIZA

CRIZA EFECTIVĂ

POSTCRIZA

ETAPE

Fig. 1 – Etapele crizei

În orice caz, sistemul (care se reface) mai păstrează sechelele crizei până la renașterea acestuia, după o perioadă de inerție. Sunt și situații în care, în etapa de refacere, va apare un alt proiect, o nouă legitimitate în care dinamica relațiilor de putere, legând energiile într-o practică coerentă, produc o schimbare. După o criză se poate vorbi că polul de putere dominant, bazat pe principii noi, obține un minimum de adeziune și de utilizare a energiilor în praxis. Modul în care polul dominant al sistemului este recepționat de polul dominat, modelează noua situație, climatul organizațional. Analiza evoluției situației conflictuale în cazul unei crize arată că declanșarea acesteia presupune acumularea treptată a tensiunii în timp. În acest sens, pot fi puse în evidență mai multe stadii ale situației conflictuale care se caracterizează printr-o serie de provocări cărora părțile implicate în conflict trebuie să le facă față.

Prin efectele ei, situația de criză dintr-un sistem pune în pericol echilibrul și starea sistemică, în principal prin:

diminuarea capacității de rezistență a sistemului în fața amenințărilor;

dezangajează de la efort componentele sistemului și afectează autoritatea și credibilitatea managerială;

paralizează activitatea în domeniile de bază;

afectează interesele vitale ale indivizilor, grupurilor, națiunilor;

produc fenomene secundare cu efecte negative pe plan economic, politic, cultural etc;

stimulează acțiunile distinctive ale celorlalți actori sociali care nu sunt afectați de criză în scopul promovării ilicite a propriilor interese;

paralizează sistemele informatice și elementele de infrastructură tehnică;

aduc prejudicii imaginii sistemului în mediul intern și internațional;

uneori produc pierderi de vieți omenești și pagube materiale importante.

În scopul limitării acestor efecte ale crizelor, omenirea a încercat, mai ales în perioada Războiului Rece, să construiască sisteme de management mai întâi în zona strictă a problemelor securității externe, cu pondere pe apărarea națională.

3.3.2. Caracteristicile crizelor

În urma analizei amănunțite a mai multor tipuri de crize, au reieșit o serie de caracteristici comune tuturor crizelor, care permit diagnosticarea lor. În principiu, putem afirma că acestea sunt:

Complexitatea, intensitatea și severitatea crizei. Această caracteristică exprimă multitudinea aspectelor, nivelul de violență, gravitatea și urgența unei amenințări la adresa valorilor, obiectivelor sau a intereselor fundamentale;

Dimensiunea subiectivă asociată cu sentimentul de amenințare la adresa actorilor sociali care își pierd dominația asupra propriilor acțiuni și subordonați. Unii actori sociali intră în panică, alții joacă totul pe o carte în calitate de eroi;

Ruptura unităților și dinamicilor în care se recunosc și funcționează actorii sociali. La început are loc o ruptură structurală (unitățile sunt fracturate, se dizolvă sau explodează), apoi o ruptură a echilibrelor care asigurau coexistența și schimburile funcționale și în final, o ruptură de sens (pierderea coerenței), moment în care modurile de simbolizare pe care le oferă organizația devin inoperante. Nu mai sunt posibile adeziunea, autonomia, legitimitatea, perspectiva;

Înfruntarea forțelor antagoniste fără mediere. Ies la suprafață contradicțiile din sistem iar energiile sunt cu atât mai puternice cu cât fuseseră mai multă vreme nerecunoscute (ascunse). Cadrul necesar unei posibile negocieri, nemaifiind asigurat, violența triumfă în dezechilibru și stabilitatea forțelor eliberate. Indivizi și colective stăpânite de reprezentări negative, lovite de sentimentul apropierii unei rupturi imediate, sunt cuprinse de frică. Din această perspectivă, a înfruntării forțelor antagoniste, al succesiunii
evenimentelor care se derulează ca un caleidoscop (prin învârtire și ciocnire) criza reînvie o experiență uluitoare. Este ceea ce numim o stare de uluire imaginară legată de pierderea reperelor, de ștergerea simbolicului și de rătăcirea pe un real devenit indescifrabil;

Nehotărârea. Subiectul social colectiv sau individual se simte dezorientat și lipsit de resurse, el intră în criză din incapacitatea de a hotărî, de a stăpâni problemele. Are sentimentul că orice alegere de acțiune prezintă un grad accentuat de risc, de dezintegrare;

Propagarea. Criza poate porni de la un punct care nu pare a fi atât de important, dar atinge în timp, aproape întregul sistem. De obicei, toate contradicțiile ansamblului drenează către zona unui compartiment (serviciu) „bolnav", iar apoi se propagă în celelalte.

După cum se vede este greu de apreciat în ce măsură criza este un sfârșit sau un nou început. La ieșirea din criză, nu toți actorii vor avea aceleași perspective; plini de proiecte, unii se vor întoarce la obișnuințele lor, alții vor face compromisuri pentru a-și menține investițiile.

De asemenea, analizând fenomenul de criză, și alți autori exprimă opinia că orice criză, de orice natură ar fi aceasta, are unele elemente caracteristice comune, opinie pe care o îmbrățișăm, precum:

– amenințarea: existența unei amenințări este factorul de declanșare a unei crize. Trebuie specificat faptul că amenințarea trebuie să fie credibilă;

– urgența: amenințarea trebuie să fie suficient de mare pentru a crea o situație de urgență părții (părților) amenințate;

– surprinderea: existența amenințării trebuie să constituie o surpriză, în general, doar amenințările neanticipate se transformă într-o criză;

– presiunea timpului: dacă amenințarea nu este anticipată, nu există un plan privitor la modul de răspuns la criză, acesta trebuind să fie dat într-o perioadă de timp relativ scurtă;

– incertitudinea: având în vedere dependența unei crize de interacțiunile complexe dintre antagoniști, ale căror motive și atitudini sunt dificil de descifrat, dezvoltarea acesteia este incertă;

– intensitatea mărită: orice criză își mărește intensitatea de manifestare, odată cu trecerea timpului.

Având în vedere câteva dintre aceste caracteristici, putem afirma că, cel care realizează managementul unei crize se confruntă cu unele provocări, astfel: se poate evita surprinderea, sau cel puțin micșora timpul de răspuns, prin deținerea de informații efective și actuale; în al doilea rând, pentru a realiza răspunsul la criză cât mai eficient posibil, se pot executa din timp măsuri, proceduri și planuri pe baza cărora se poate reacționa rapid și eficient; în al treilea rând, din cauza incertitudinii crizei, trebuie să existe măsuri și planuri flexibile, ce pot fi adaptate la situația în continuă schimbare; în fine, deoarece criza crește în intensitate odată cu trecerea timpului, trebuie să existe opțiuni adaptate la nivelul de dezvoltare a crizei.

3.3.3. Managementul crizelor

În situația actuală, nici o „afacere" nu este imună la crize, care pot lovi o organizație sub forma unui atac terorist, accident industrial, accident de mediu, sau o calamitate naturală. În această idee, opinăm faptul că un lider trebuie să instituționalizeze procesul de management al crizei, în scopul de a anticipa și a disipa criza. Ca atare, pentru a asigura un mecanism eficient de management al crizelor, implicarea și sprijinul liderului este absolut esențială.

Primul pas îl reprezintă stabilirea de către lider, a scopurilor planului de management al crizelor, care trebuie să se bazeze pe filozofia și valorile organizației. Conducerea organizației trebuie să ajute echipa de management al crizelor prin elaborarea politicii de management a crizelor, din care reies definiții ale termenilor generali și identifică diferite niveluri ale crizei din cadrul organizației. Acest lucru va arăta angajamentul liderului în rezolvarea crizei și va promova un mediu de lucru corespunzător.

Al doilea pas al procesului îl constituie identificarea unei echipe de management al crizelor, care are rolul de a identifica toate posibilele crize cu care se poate confrunta organizația și de a dezvolta planuri și responsabilități în vederea gestionării corespunzătoare a acestora.

Pasul următor al liderului constă în asigurarea unei strategii de comunicare eficiente și cuprinzătoare, dar și a infrastructurii necesare în acest scop, care să asigure, în caz de criză (urgențe, dezastre), legăturile cu partenerii din exteriorul organizației. De altfel, stabilirea unor legături cu parteneri externi este una din sarcinile critice ale liderului, astfel încât să se asigure organizației resurse fizice și cunoștințe solide pe timp de criză. În fine, liderul trebuie să asigure activități de training specifice managementului crizelor și să verifice din timp în timp stadiul de pregătire prin simulări de situație.

Fig. 3 Ciclul de identificare a crizelor

Anticiparea unei crize reprezintă o problemă de planificare strategică și de management al riscului, dar fiecare criză se manifestă diferit și trebuie rezolvată în mod adecvat de către lider, care trebuie să consolideze lecțiile învățate și să le comunice echipei organizației. Acest lucru trebuie să conducă la inițierea schimbărilor în cadrul organizației.

În figura 3 este cuprins ciclul de identificare a crizelor, cum se manageriază crizele și cel mai important, extragerea învățămintelor și aducerea la cunoștință a acestora, în scopul inițierii unui program de schimbare care să protejeze vulnerabilitățile organizației.

În ultimul deceniu s-au concretizat o serie de idei referitoare la managementul unei crize: prevenirea crizei, pregătirea, învățarea (crisis learning) și cercetarea cu scopul influențării. Principala sarcină a prevenirii crizelor este evitarea sau soluționarea rapidă a problemelor la nivel local, pentru a evita escaladarea acestora și transformarea lor în conflicte deschise.

Pregătirea pentru o reacție adecvată în cazul unei situații de criză ține de două aspecte: pe de o parte, construcție și capacitate instituțională, iar pe de altă parte, pregătirea. Primul element vizează existența unor instituții capabile să perceapă, să analizeze și să ofere soluții în cazul unei crize în derulare, în timp ce al doilea termen se referă la posibilitatea de a pregăti capacitatea de a reacționa a politicienilor aflați în funcții de decizie, prin simulări și exerciții.

Învățarea explică tendința politicului de a lua măsuri ad-hoc pentru crize diferite; politicienii creează și distrug instituții, le reorganizează sau le schimbă conducerea, experiența arătând că nu numai oamenii învață, ci și instituțiile sociale.

Cercetarea cu scopul influențării este una dintre principalele surse pentru instituțiile și decidenții politici de a dobândi experiență în primele momente ale construcției instituționale și lansării domeniului.

Studiile întreprinse asupra managementului crizelor și dezastrelor au clasificat unele elemente privind gestionarea acestora de către actorii sociali. Din această perspectivă, sunt puncte de vedere comune cu privire la gestionarea crizei pe faze și etape. În majoritatea cazurilor, procesul de gestionare a unei crize cuprinde cinci etape și anume: semnalizare (detecție); pregătire (prevenire); gestionare; reducere (limitarea daunelor); recuperare (refacere).

Implicarea factorilor politici, la cel mai înalt nivel, devine necesară atunci când efectul crizelor are un mare impact asupra vieții interne. În acest sens sunt semnificative exemplele implicării personalităților în tulburările din Los Angeles, în prelungita criză din Irlanda de Nord, în mineriadele românești, sau în revoltele fermierilor francezi.

Într-o formă de maximă generalitate, definim managementul crizelor drept „un sistem de reguli și proceduri prin care se menține starea de normalitate în toate componentele vieții sociale " .

Ca urmare a proceselor ce au loc în sfera globalizării, sistemele de management din unele state sunt în curs de redefinire, în special sub presiunea autorităților de comandă ale Alianței Nord Atlantice și Uniunii Europene, organisme care au pus la punct un cadru organizatoric, mecanisme și proceduri extrem de riguroase. Modelul NATO și al UE este rezultatul unor profunde evaluări și exprimă doctrina și principiile acestora în domeniul managementului crizelor, care presupune: monitorizarea permanentă a situației; identificarea factorilor de criză; elaborarea variantelor de acțiune (răspuns) la implementarea acestora; dezangajarea forțelor și crearea condițiilor unei noi situații de normalitate post-criză.

Prin acțiunile ce se întreprind se urmărește obținerea și evaluarea informațiilor, analizarea situației, stabilirea obiectivelor de realizat, analiza reacției părților implicate. Deși nici membrii Alianței și nici cei ai UE nu au ajuns la un punct de vedere comun cu privire la definirea crizelor și nici a procesului de gestionare a crizelor, sunt luate în considerare în principal următoarele caracteristici: amenințarea ca manifestare persistentă, ca urgență; presiunea timpului ca durată în evoluție; nesiguranța și insuficiența informației.

Implicațiile acestora în procesul de management al crizelor sunt gândite din perspectiva formelor de „răspuns" prudent ce trebuie dezvoltate ca acțiuni, pe patru nivele de prioritate. Se apreciază că NATO dispune de un sistem de management al crizelor care poate constitui un model pentru țările ce își construiesc ori optimizează sistemele naționale.

În decursul anilor, NATO a dobândit o experiență aparte în domeniul prevenirii conflictelor și al managementului crizelor. Alianța a fost nevoită să facă față unor diversități de crize de mai multe tipuri însă, pentru membrii Alianței, crizele apăreau și se abordau din perspectiva Războiului Rece.

Trecerea de la prevenirea conflictelor la managementul crizelor a creat probleme pentru teoreticieni și analiști. A „gestiona" o criză putea însemna o încrucișare diplomatică de săbii, încheierea unei crize printr-o combinație de purtare a războiului și limitare a daunelor, elemente care puteau treptat dobândi un caracter de prevenire. Totul depindea de gradul în care erau percepute incertitudinile, o dată ce se trecea pragul dintre prevenirea conflictelor (descurajare) și managementul crizelor (conflict cert).

Este meritul Alianței de a fi reacționat la schimbările condițiilor politico-militare. Toate acestea reflectă preocupările Alianței de a crea punți de legătură între capacitățile militare încă robuste și încercarea sa de a se adapta, din punct de vedere politic, militar și instituțional, la mediul politico-militar în schimbare, despre care s-a vorbit anterior.

Concluzia la care se ajunge este faptul că abordarea prevenirii conflictelor de către NATO depășește în mod esențial funcțiile de bază de apărare și descurajare și rămâne să fie definită limita implicării Alianței în prevenirea conflictelor. Totuși, indiferent cum se definește această limită în viitorul apropiat și ținând cont de dezbaterile care încă se desfășoară pe această temă în cadrul Alianței, aceasta va avea un rol de sprijin față de alte instituții în ceea ce privește implicarea sa în prevenirea conflictelor.

După anul 1998, Uniunea Europeană a dat un nou impuls eforturilor de întărire a securității și de definire a dimensiunii de apărare la nivel european. Dezvoltarea unei politici externe și de securitate comune a inclus și ideea definirii unei politici comune de apărare, menționată în mod explicit în Tratatul de

În același timp, Uniunea Europeană s-a arătat tot mai mult preocupată de finalizarea propriilor reforme instituționale interne, mai ales în contextul extinderii, precum și de finalizarea dezbaterilor pe tema construcției politice ce va defini viitorul Europei.

Uniunea Europeană răspunde amenințărilor de tip nou la adresa securității prin trei obiective strategice. Astfel, un prim obiectiv este asigurarea stabilității și bunei guvernări în vecinătatea imediată, ceea ce implică extinderea zonei de securitate din jurul Europei și asigurarea că statele din această zonă (Europa de Est, Balcanii de Vest, statele din zona Mediteranei) sunt bine guvernate. Un al doilea obiectiv este crearea unei ordini internaționale bazate pe un multilateralism eficace; într-o lume caracterizată de globalizare (amenințări globale, piețe globale, mijloace mass-media globale), securitatea și prosperitatea depind de existența unui sistem multilateral eficace. Al treilea obiectiv este pregătirea unui răspuns la amenințările de tip nou; acest răspuns a inclus pachetul de măsuri antiteroriste adoptat după 11 septembrie 2001, sprijinirea măsurilor de neproliferare a armelor de distrugere în masă și asistarea statelor cu structuri slabe sau instabile.

Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA) reprezintă răspunsul dat de Uniunea Europeană la crizele și provocările la adresa securității și a intereselor statelor membre, apărute după încheierea războiului rece.

3.4. Managementul crizelor geopolitice

În contextul geopolitic și geostrategic actual, națiunile nu mai sunt preocupate de pericolul unei agresiuni de amploare, ci mai degrabă de tensiunile și antagonismele generate de conflictele și disputele etnice, de terorism și crima organizată, de proliferarea armamentelor, migrarea neautorizată și disputele economice. Desigur, pentru a preveni aceste pericole și pentru a reduce riscurile pe care le pot produce, este necesar să se mențină o capacitate de reacție efectivă și constantă la nivel statal, regional și global. Războiul din Golf și războiul civil din Iugoslavia au spulberat starea inițială de euforie pacifistă a perioadei care a urmat Războiului Rece. În locul acesteia, lumea a fost confruntată cu un număr tot mai mare de conflicte, multe dintre ele neprevăzute, cuprinzând, prin anvergura lor, aria internațională. Efectul Sarajevo sau teama implicării în dispute de sorginte etnică sau naționalistă au reînviat interesul pentru prevenirea conflictelor grave.

3.4.1. Crizele geopolitice – abordări conceptuale

Prevenirea conflictelor a devenit un concept cheie în dezbaterea noii structuri de pace și securitate a Europei. Teatrul de război din Iugoslavia a demonstrat că Europa nu este pregătită suficient pentru a gestiona crizele ce pot apare în interiorul ei. în pofida opiniei larg răspândite că se impune cu urgență îmbunătățirea modalităților de prevenire a conflictelor, ideea rămâne o chestiune delicată și nu a fost scutită de critici.

Rezervele exprimate nu se referă la scopurile sale ci la modalitățile de a o pune în practică. Printre critici se numără cei care au tendința de a asocia prevenirea și gestionarea crizelor cu constituirea unui sistem de securitate colectivă. Aceștia se arată preocupați nu numai de măsura în care este realizabil un atare sistem, dar și de măsura în care el este de dorit. Există și teama implicării într-un război ori de câte ori și oriunde are loc un act de agresiune. Acestei temeri i se adaugă preocuparea pentru pierderea suveranității naționale. Cei care formulează aceste critici nu așteaptă realizarea condițiilor pe care le presupune crearea și funcționarea eficientă a unei structuri de securitate. Ei socotesc că îmbunătățirea climatului moral în domeniul politic este, pentru moment, departe de a fi evoluat îndeajuns pentru ca un sistem de securitate colectivă să funcționeze cu succes. Interesele naționale proprii sunt încă departe de a se afla pe același plan cu conceptul de bunăstare și stabilitate a comunității internaționale.

Ideea în cauză este privită în mod critic și de către cei care asociază prevenirea conflictelor cu amestecul și ingerințe în treburile interne, inclusiv intervenția militară în scopuri umanitare sau de securitate. Acești critici protestează împotriva subminării principiilor neintervenției și al suveranității. Numeroase regimuri aparținând "Lumii a Treia" de exemplu, se consideră foarte vulnerabile la sancțiunile colective și se tem de faptul că marile puteri vor folosi în mod neadecvat dreptul la intervenție pentru a urmări propriile interese egoiste. Alți critici asociază conceptul prevenirii conflictelor cu posibila folosire a forței militare pentru a menține sau restabili pacea. Ei se tem de o interpretare militaristă a ideii de prevenire a conflictelor.

Toate aceste rezerve și critici arată limpede faptul că prevenirea și gestionarea crizelor (conflictelor) face parte din categoria fenomenelor despre care este mai ușor să se vorbească decât să fie puse în practică.

În ultimul timp, se vehiculează tot mai mult ideea că un sistem multipolar cu un număr mai mare de crize (conflicte) este mai instabil decât unul bipolar.

Păstrarea echilibrului de forțe, prevenirea și evitarea conflictelor, devin tot mai dificile, crescând totodată și posibilitățile de a greși în aprecierea situației. Concomitent, într-un sistem multipolar, încercarea de a încheia alianțe sau cooperări în domeniul militar poate duce la apariția sau la agravarea unor contradicții și chiar la creșterea probabilității de conflict. În aceste condiții, gestionarea crizelor devine dificilă, totuși realizabilă, având în vedere posibilitățile disipării intensității între componentele sistemului în care se produc.

În realizarea unui sistem de gestionare a crizelor este indicat să se pornească de la definirea termenilor de criză și gestionare a crizei. Definirea stărilor de criză (internă, regională, globală), stabilirea conținutului acestora, cauzelor, precum și a măsurilor și acțiunilor ce se preconizează a fi întreprinse, îndeosebi a celor care presupun intervenția armată, trebuie să fie fundamentate în conformitate cu principiile de drept internațional, legile războiului, principiile Cartei ONU., ale Actului Final de și ale Cartei de

Conceptual, criza poate fi definită ca fiind o situație națională sau internațională caracterizată prin existența unei amenințări iminente la adresa obiectivelor, a intereselor și a valorilor prioritare ale unui stat sau grup de state. Conceptul de criză regională este folosit în condițiile actuale, cel mai adesea pentru a evidenția amploarea spațială a acestora, limitele sale specifice (geografice). Pornind de la sensurile ce se atribuie crizelor regionale, se apreciază faptul că sub aspectul intensității, acestea pot atinge cote maxime, iar tendințele de lărgire a spațiului măresc pericolul transformării lor în crize mondiale. În condițiile contemporane nici o criză nu poate fi pur regională, ci aceasta presupune implicații care, într-o măsură sau alta, afectează și alte state neimplicate direct.

3.4.2. Cauzele, etapele și managementul crizelor geopolitice

După cel de-al doilea Război Mondial, asemenea crize regionale au degenerat în războaie locale. Cauzele crizelor regionale sunt multiple și ele își au originea într-o serie de contradicții politice, ideologice, economice, religioase, culturale, militare, etnice, teritoriale, etc.

Între acestea considerăm că cele mai semnificative sunt: rivalitățile politice, ideologice și militare; disfuncționalitățile generate de dezintegrarea sistemului socialist și încercările de recuperare pe cale militară a teritoriilor fostelor imperii coloniale, care au dispărut după cel de-al doilea Război Mondial; litigiile teritoriale apărute în urma creării unor noi state independente în Asia, Africa, Europa etc; unele litigii apărute ca urmare a trasării artificiale a unor frontiere; lupta pentru resurse de materii prime și, îndeosebi, pentru resursele energetice, pentru petrol în special; existența și adâncirea decalajelor economice și de putere militară dintre state.

Analizând situațiile geopolitice ale unor state, grupări de state, coaliții, se remarcă o serie de elemente specifice pe zone geografice. Referindu-ne doar la decalajele economice și de putere militară putem exemplifica zona Orientului Mijlociu și Apropiat, Asia de Sud-Est, America Latină și chiar Europa, unde pe fondul acestora s-au declanșat războaie distrugătoare.

Războaiele arabo-israeliene, cele din zona Golfului și acțiunile militare din fosta Iugoslavie au provocat mari daune materiale, economice și morale atât țărilor implicate direct în conflict cât și unor țări vecine sau partenere în relații economice cu acestea. România a suferit pierderi de peste 10 miliarde dolari din cauza blocadei economice, care a fost instituită de ONU asupra statului iugoslav.

Criza de materii prime și energie s-a aflat, de cele mai multe ori, la baza izbucnirii unor conflicte militare regionale. Explicația rezidă în faptul că materiile prime și resursele energetice sunt, în condițiile actuale, tot mai mult implicate în asigurarea securității naționale și internaționale. Fără aceste resurse nu se poate concepe viața economică atât în stare de pace cât și în situații de război, iar repartiția lor pe glob este inegală. Ca atare, sunt state care dispun de importante resurse de acest gen, în timp ce altele sunt lipsite total sau parțial. În acest context, pot apărea unele neînțelegeri, contradicții pe linia asigurării resurselor de materii prime și de energie, prin folosirea de practici neloiale concretizate în privarea unor state de a se aproviziona cu cantitățile necesare de materii prime și energie sau în promovarea unor prețuri ridicate de monopol, care în mod evident dezavantajează și nemulțumesc unele țări. De aceea, au fost situații când pentru soluționarea acestor contradicții s-a ales calea militară.

În derularea sa, o criză poate avea două etape distincte și anume: etapa de escaladare și etapa de regres, acestea la rândul lor fiind caracterizate de stări. Trecerea de la prima etapă la cea de-a doua poate surveni după oricare din stările care definesc procesul crizei. Așa cum am arătat anterior, există și alte opinii privind etapele evoluției crizei (ante-criză, criză efectivă, post-criză), care descriu aproximativ la fel derularea acesteia. Pentru o mai bună evidențiere a fenomenului de criză se pot prezenta pe scurt atât etapele cât și stările care îl caracterizează.

Etapa de escaladare "cuprinde stările de pace, diferend, confruntare și conflict armat.

Fig. 4 Ciclul crizelor geopolitice

Starea de pace este caracterizată prin interacțiunile obișnuite care survin între elementele sistemului care este supus analizei geostrategice. Starea de pace implică și o situație mai mult sau mai puțin tensionată dar aceasta nu constituie o amenințare pentru obiectivele sistemului. Principalele activități ale organismului de analiză geostrategică sunt acelea de supraveghere de rutină a situației și în principal, cuprind culegerea de informații și analiza acestora.

Starea de diferend, pune în evidență amenințarea la adresa obiectivelor prioritare. Aceasta se concretizează prin tulburarea legăturii între elementele sistemului, instalarea unei stări de vigilență sporite și a unei atitudini de descurajare și intimidare. Principalele activități de gestionare a crizei constau în intensificarea culegerii de informații, identificarea și planificarea reacției.

Starea de confruntare este faza superioară a crizei, când entitățile sistemului recurg la acțiuni violente. Aceasta se concretizează prin desfășurarea unor exerciții militare, prin redislocări de forțe, blocări de frontiere, formularea ultimatumurilor. Principalele activități se desfășoară în scopul limitării crizei, în paralel, efectuându-se pregătirea pentru conflictul armat.

Starea de conflict armat apare ca urmare a faptului că prevenirea crizei a eșuat, existând posibilitatea (dar nu inevitabilitatea) desfășurării conflictului.

Etapa de regres este caracterizată de două stări: detensionarea situației și noua stabilitate. Detensionarea situației se caracterizează prin reducerea violenței dintre unitățile sistemului, fapt ce antrenează retragerea pachetului principal al forțelor militare, dar și prin recunoașterea faptului că amenințarea la adresa principalelor obiective prioritare s-a redus. În această stare crește convingerea că perioada cea mai dificilă a fost depășită și că unitățile aflate în conflict depun eforturi pentru realizarea unor situații post-criză stabile și acceptabile.

Noua stabilitate de regulă, este aproximativ pe același „palier" cu starea de pace (de la care s-a plecat), dar reprezintă un nou status-quo acceptat de către toate elementele din sistem și poate fi dramatic schimbată față de starea de pace inițială.

În principiu, managementul crizelor geopolitice reprezintă totalitatea acțiunilor coordonate, luate pentru difuzarea crizelor, prevenirea escaladării lor într-un conflict armat și/sau restrângerea ostilităților rezultate. De asemenea, managementul crizei poate fi înțeles ca un proces care implică organizare, planuri și măsuri menite aducerii crizei sub control, care să oprească evoluția acesteia și să proiecteze o soluție acceptabilă. Principalele activități de management se referă la acțiuni de restabilire a unui echilibru viabil, precum și de continuare a activităților de culegere de informații și de analiză.

Din analiza activității de management al crizelor, se poate concluziona că aceasta are câteva componente esențiale, cum ar fi: procesul de culegere și evaluare a informațiilor, analiza situației, alegerea opțiunilor de răspuns la criză conform scopurilor politico-militare și punerea în practică a soluției optime.

În scopul realizării managementului unei crize, este necesar a se lua în considerare faptul că există unele activități care trebuie desfășurate, astfel:

se identifică elementele generatoare de criză precum și tendințele acestora, activitate care se desfășoară pe timpul stărilor de pace și de diferend;

monitorizarea continuă a situației în scopul obținerii unei imagini generale asupra situației pe timpul tuturor stărilor crizei, lucru ce include culegerea de informații și procesarea acestora;

punerea în practică a deciziilor luate, acțiune care implică stabilirea explicită a obiectivelor, elaborarea și adoptarea strategiilor de acțiune, stabilirea variantei optime, evaluarea rezultatelor și revizuirea scopurilor fixate anterior;

dezangajarea, fapt ce presupune elaborarea unui plan pentru realizarea detensionării situației de criză, evaluarea măsurilor și elaborarea unor planuri de acțiune de rezervă, în situația în care lucrurile nu merg în direcția dorită;

• readucerea situației la normal, activitate ce cuprinde organizarea și realizarea discuțiilor și a acțiunilor destinate să asigure menținerea stabilizării post-criză;

Având în vedere faptul că provocările actuale la adresa securității sunt extrem de complexe, ele nu pot fi gestionate doar de o singură instituție, fie ea și NATO. Ca urmare, Alianța colaborează cu multe instituții, organizații și state pentru a construi o rețea de aranjamente de securitate meteroperabile, care să se sprijine reciproc. De aceea, NATO caută să-și consolidează relațiile instituționale cu organizații precum Uniunea Europeană, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa și Organizația Națiunilor Unite și își dezvoltă și extinde relațiile actuale cu statele partenere din întreg spațiul euro-atlantic, Rusia și statele mediteraneene.

În conformitate cu Conceptul Strategic al NATO, managementul crizelor este o misiune fundamentală și angajează Alianța în acțiuni de prevenire a conflictelor și participarea activă în managementul crizelor, inclusiv în Operații de Răspuns – non Art.5 ( Non Art.5-Crises Response Operations). în acest scop, Alianța a dezvoltat proceduri de consultare, aranjamente pentru managementul crizelor, capacități militare și pregătirea planificării urgențelor civile. Eficiența Alianței în acțiunile de management al crizelor este dată, într-o măsură din ce în ce mai mare, de contribuția sa la eforturile comunității internaționale pentru menținerea sau restaurarea păcii și prevenirea conflictelor. De aceea, NATO și-a oferit sprijinul pentru operații de menținerea păcii și pentru alte operații sub responsabilitatea Consiliului de Securitate al ONU, UE sau OSCE, inclusiv prin a pune la dispoziție mijloacele și capacitățile sale.

În acest sens, parteneriatul strategic lărgit al NATO cu UE, care include și sprijinul pentru operațiile conduse de UE prin utilizarea mijloacelor și facilităților NATO este deosebit de important, la fel ca și cooperarea extinsă cu statele non-NATO din EAPC sau Inițiativa de Dialog Mediteranean. în plus față de aceste aspecte, cooperarea NATO cu UE și cu alte organizații internaționale creează condițiile necesare realizării managementului oricărei situații de criză, inclusiv a procesului de menținere a păcii. De altfel, acest parteneriat si-a dovedit deja eficiența în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, unde NATO și UE au cooperat pentru prevenirea unui război civil.

Apreciem că, și în continuare, rolul UE va fi unul deosebit de important în regiunile asociate organizației, nelimitându-se însă la acestea, dar contribuind la securitate și realizând inter-alianțe în cadrul Politicii Europene de Securitate și Apărare – ESDP (European Security and Defense Policy). Cadrul de lucru pentru intensificarea dialogului Partenenatul dintre UE și NATO a reprezentat cheia pentru sfârșitul conflictului din Balcani și pentru stabilizarea acestei zone. Prezența militară efectivă a NATO și angajarea crescândă a UE au contribuit și continuă să contribuie la întărirea securității regiunii.

Activitățile NATO și ale UE se completează reciproc, așa cum o demonstrează și cooperarea apropiată ce a avut loc între cele două organizații în decursul ultimilor ani. Cooperarea regională, ca element cheie al Procesului de Stabilizare și Asociere al Uniunii, cât și al Parteneriatului pentru Pace și al Pactului de Stabilitate, va intensifica și pe viitor apropierea dintre UE și NATO.

Atât NATO cât și UE acționează pentru prevenirea oricărei potențiale amenințări globale sau regionale din partea terorismului și chiar intensifică consultările pe această temă. Aceste acțiuni presupun dezvoltarea legislației potrivite în combaterea finanțării organizațiilor teroriste precum și dezvoltarea capacității poliției de a împiedica și a stopa terorismul.

Vor continua consultările dintre UE și NATO asupra oricăror situații și, ori de câte ori există indici de manifestare a unei crize, cele două organizații vor conlucra pentru rezolvarea situației și refacerea stabilității. În acele cazuri în care crizele vor continua, NATO și UE vor face schimb de informații relevante și se vor ține la curent reciproc și în mod regulat, la toate nivelurile, inclusiv în ceea ce privește posibilele opțiuni militare, în conformitate cu înțelegerile la care s-a ajuns între cele două organizații. în aceeași idee, acestea vor dezvolta noi activități relevante, care să satisfacă necesitățile globale sau regionale.

Scopul UE și al NATO este de a asigura securitatea granițelor după standardele Uniunii Europene și cooperarea apropiată atât între polițiile de frontieră din regiune cât și cu armata. UE, NATO, OSCE au lucrat împreună pentru a dezvolta o abordare concertată și coerentă în scopul asigurării securității și a managementului crizelor în acele regiuni unde, în cazuri excepționale și pentru scopuri temporare, sunt desfășurate unități militare.

În ultima perioadă se manifestă o nevoie urgentă de asistență pentru rezolvarea anumitor probleme din unele țări, în special a celor privind întărirea legalității și a sistemului judiciar. Ca urmare, NATO și UE trebuie să aibă în centrul atenției și combaterea crimei organizate, a corupției, a migrației ilegale și a traficului cu ființe umane, precum și construirea unei forțe polițienești eficiente și consistente, precum și a unei justiții robuste și independente.

Una din componentele de bază ale Sistemului NATO de Răspuns (NATO Crises Response System – NCRS) îl reprezintă Opțiunile preventive, dar, trebuie specificat faptul că acestea nu pot fi considerate ca fiind doar o listă de răspunsuri, recomandată a fi aplicată în mod automat și nici nu trebuie să fie considerate ca fiind complete. De aceea, o abordare coerentă a managementului crizei este foarte importantă, astfel, membrii Alianței pot să identifice acele răspunsuri care sunt oportune situației specifice, dintr-o gamă de opțiuni preventive de natură diplomatică, economică sau militară, în funcție de circumstanțele dominante, cu exercitarea corespunzătoare a controlului politic pe parcursul tuturor stadiilor crizei.

Opțiunile diplomatice, economice și militare acoperă, în principal, stadiile timpurii ale unei crize, atunci când intențiile unei țări sau țărilor generatoare de risc sunt încă incerte, iar șansele de a influența comportamentul acesteia/acestora, precum și evitarea conflictului sunt încă favorabile. Trebuie notat faptul că unele din aceste opțiuni au atât un aspect de precauție cât și preventiv, lucru menit să susțină eficiența acestora. În același timp „Opțiunile Preventive" nu trebuie să fie abordate separat ci, în cazul unei situații de criză în evoluție, se recomandă ca „Opțiunile Preventive" să fie analizate în conjuncție cu alte componente ale NCRS, în mod special cu Măsurile de Răspuns (Crises Response Measures-CRMs).

Cu toate că măsurile luate pentru implementarea acestor opțiuni sunt de natură militară, scopul și obiectivele finale sunt politice, iar în cele mai multe cazuri, au intenția de a transmite o avertizare vizibilă și gradată unui potențial adversar, pe timpul stadiilor timpurii ale crizei.

În mod evident, acțiunile și opțiunile diplomatice vor fi pe primul plan al dezbaterilor din cadrul NAC atunci când se desfășoară analiza inițială a unei situații de criză și a răspunsului potențial al Alianței.

Mesajele diplomatice/politice, ce pot fi transmise de către unele state, de Secretarul General NATO, în numele Alianței, sau de către NAC, printr-o declarație, pot fi utilizate ca instrumente pentru a dezamorsa o criză. De regulă, prin conținutul unor asemenea mesaje diplomatice, se exprimă sprijinul față de statul/statele care este/sunt amenințat(e), sau oferirea asistenței NATO în facilitarea unei rezolvări pașnice a diferendului.

Statele Alianței ar putea să aleagă și alte măsuri diplomatice pentru a da semnalul unei reacții hotărâte față de o criză care se adâncește sau o declarație a NATO care condamnă agresiunea. În aceeași idee, este posibil, ca acestea să analizeze posibilitatea luării unor măsuri individuale sau concertate, cum ar fi de exemplu, rechemarea ambasadorilor în țară pentru consultări.

Se apreciază că, inițiativele diplomatice ale Alianței vor fi luate în completarea sau în sprijinul unei măsuri luate de către alte organizații regionale, internaționale sau a comunității internaționale lărgite, pentru a asigura un răspuns coerent și eficace, așa după cum a fost demonstrat în Balcani în anii '90, prin inițiativa concertată a NATO, ONU, OSCE și UE.

Opțiunile diplomatice sunt considerate ca un prim instrument al Alianței pentru a exprima hotărârea sa de a pune capăt unei crize și pentru a sprijini rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU, inclusiv a celor în legătură cu lupta împotriva terorismului.

Apreciem că măsurile preventive diplomatice cuprind :

condamnări publice, care să reamintească „statului risc” că este
necesar să găsească soluții de rezolvare a problemelor;

proteste formale sau atenționări la adresa statului risc;

întreruperea sau suspendarea negocierilor politice sau contactelor, care ar
putea influența impactul în opinia publică a statului risc;

avertizarea cetățenilor proprii de a nu vizita statul risc;

restricții impuse atașaților militari ai statelor risc și retragerea propriilor atașați;

rechemarea ambasadorilor.

Măsurile diplomatice pot fi utilizate și pentru a avertiza un stat risc atunci când acesta amenință un alt stat. Acestea includ : declarații oficiale și publice de susținere a statului amenințat; vizite la nivel înalt diplomatic și politic în statul amenințat; exprimarea publică a disponibilității de a lua în considerare cererile statului amenințat privind livrarea de echipament și material militar; exprimarea sprijinului pentru de-escaladarea acțiunilor în statul risc.

Atunci când se analizează „opțiunile economice", trebuie avute în vedere câteva aspecte, care să eficientizeze aplicarea acestora, astfel: opțiunile economice vor fi mai eficiente dacă vor fi puse în aplicare întrunit de către toate statele, inclusiv state non-NATO; trebuie făcută distincția între opțiunile economice care servesc în general ca avertizare, și acelea care ar putea afecta în mod direct fluxul bunurilor și al serviciilor; de asemenea, se face distincția între opțiunile care ar putea avea un efect imediat și cele care ar putea avea efecte pe termen lung.

Măsurile economice de atenționare au un caracter mai larg și pot fi: exprimarea îngrijorării că acțiunile statului risc vor avea un efect negativ asupra relațiilor economice; anularea sau amânarea programului vizitelor economice oficiale; încetinirea examinării și aprobării cererilor de acordare a creditelor; suspendarea participării oficiale la afaceri economice, seminarii și conferințe.

Măsurile economice preventive care au caracter de avertizare includ :

descurajarea afluxului de turiști în statul risc;

votarea în forumurile financiare internaționale a refuzului împrumuturilor;

acțiuni restrictive împotriva afacerilor statului-risc operate în statul propriu;

măsuri de embargo (blocarea bunurilor statului risc în statele proprii; interzicerea importurilor și exporturilor din și în statul risc; închiderea porturilor și aeroporturilor pentru
vasele sau avioanele statului risc; blocada economică).

În completarea măsurilor preventive diplomatice și economice, NATO a alcătuit un catalog cu opțiuni de răspuns militar. Acesta este un document militar ce conține măsuri ce se folosesc împreună cu măsurile preventive.

Ca și măsurile preventive, catalogul opțiunilor de răspuns militar este o listă a opțiunilor, din care autoritățile politice ale NATO pot selecta modalități de acțiune, bazate pe avizul autorităților militare ale alianței.

Aceste acțiuni sunt utilizate la începutul unei crize și în situații când amenințarea este indirectă. Opțiunile reprezintă exemple de posibile acțiuni și, ca și măsurile economice și diplomatice, trebuie să fie adaptate la situația specifică.

4. PRINCIPALELE ELEMENTE ALE ANALIZEI CONFLICTELOR

4.1. Nevoia și utilitatea analizei conflictelor

Analiza este o metodă de cunoaștere a realității. Ea constituie studiul făcut în scopul de a discerne diferitele părți ale unui întreg, de a determina sau explica raporturilor pe care ele le întrețin unele cu altele. Practic, ea constă în descompunerea unui întreg – eveniment, fenomen, activitate umană, organizație, instituție etc. – în părțile componente cu scopul de a le cunoaște rolul individual și relațiile ce se stabilesc între ele. De regulă, un întreg este alcătuit dintr-o serie de componente care se află în interacțiune unele cu celelalte și care îndeplinesc roluri diferite și diverse dar complementare. În același timp, este posibil ca pe durata evoluției întregului, în timp și spațiu, unele componente să fie dominante în raport cu celelalte, determinându-le maniera în care își îndeplinesc rolul în cadrul entității respective. Astfel, vom vorbi de componente cu rol determinant în evoluția evenimentului sau fenomenului analizat dar și de componente cu rol periferic, determinat.

Conflictul internațional, ca fenomen complex, dinamic și pluridimensional, poate fi cercetat prin metoda analizei. Aceasta înseamnă că orice conflict poate fi descompus în componentele sale care vor fi cercetate din diverse perspective. Aici avem în vedere diferitele tipuri de analiză ce se pot face conflictelor internaționale și nu numai. Prin urmare, analiza tinde să identifice slăbiciunile și atuurile părților conflictului cercetat pentru a determina din aceasta centrele de gravitate. Toate componentele unei analize sunt importante, ele alcătuind un sistem deschis.

 Analiza conflictului este utilă pentru că permite:

ierarhizarea diverselor conflicte cercetate;

inventarierea actorilor și identificarea motivației lor grație unei bune înțelegeri a intereselor lor, a nevoilor și punctelor lor de vedere asupra conflictului;

identificarea efectelor unui conflict, cauzele profunde și factorii ce dau naștere conflictului pentru a aduce răspunsuri adecvate;

evaluarea naturii relațiilor între actori, mai ales disponibilitatea lor, capacitatea de a negocia între ei, raporturile de forță.

Analiza conflictului atinge aceste obiective apelând la metode, tehnici și procedee de cercetare științifică, precum și la o serie de instrumente. Nici un procedeu sau practică nu este eficace în orice situație. De aceea analiza conflictului trebuie:

să fie fondată pe un larg evantai de puncte de vedere ce privesc sursele conflictului;

să ajute actorii să revină asupra punctelor lor de vedere care sunt adesea puternic influențate de emoții, de neînțelegeri, de ipoteze, de bănuieli și neîncredere;

să fie înțeleasă ca o fază preliminară și să fie curățată și studiată atent în cursul evoluției procesului;

să nu fie un scop în sine, ci un element al procesului de definire a problemelor și învățării soluționării/prevenirii conflitelor.

În esență, analiza conflictelor are printre obiectivele urmărite prioritar și anticiparea acestor fenomene. Necesitatea anticipării conflictelor rezidă în îndeplinirea a două obiective: informarea decidenților politici la timp pentru a le da libertatea acțiunii necesare prevenirii conflictului și pregătirea forțelor armate. Deoarece mediul geostrategic internațional a devenit foarte incert, deciziile importante trebuie să fie luate din ce în ce mai mult cu rapiditate. Alertând decidenții, anticiparea este destinată să le semnaleze orice risc sau amenințarea pe care ei nu o pot neglija. Reflexia efectuată de către analiștii prospectivi trebuie să furnizeze elementele necesare autorităților pentru a răspunde eficace emergenței unui conflict. Anticiparea permite pregătirea din timp a acțiunilor ce se impun a fi luate mai ales pe planurile politic, diplomatic sau economic ca și cadrul de intervenție a forțelor armate într-un mediu instabil.

În concluzie, se poate aprecia că analiza conflictelor este o activitate foarte complexă și delicată dar pasionantă. Aceasta, ca investigație științifică a realității, pretinde o expertiză (cunoaștere și pricepere) și adoptarea de comportamente adecvate (pricepere, flexibilitate, imaginație creativă) care trebuie să se întărească cotidian pentru a evita comiterea de erori de apreciere și de analiză. În prevenirea și transformarea conflictelor, orice eroare poate compromite șansele de construcție a păcii durabile în societate.

4.2. Tipuri de analiză a conflictelor

Analiza conflictelor se poate face folosind diferite metode, tehnici și procedee specifice investigației științifice. În esență, în acest mod se culeg, procesează și interpretează date și informații despre conflictul studiat în vederea emiterii unor sugestii pertinente privind fie evoluția unui conflict în derulare (ceea poartă numele de conflict- manifest în literatura de specialitate), fie prevenirea unui conflict latent. Din multitudinea de metode, tehnici și procedee de analiză a conflictelor ne vom opri asupra următoarelor: analiza strategică a conflictelor; analiza conflictelor ca investigație științifică; analiza previzională. Alegerea noastră pleacă de la faptul că fiecare modalitate de analiză propusă a fi prezentată este reprezentativă pentru procesul de cunoaștere științifică a conflictelor manifeste și latente.

A. Analiza strategică a conflictelor

Analiza strategică reprezintă procesul prin care o situație dată este descompusă în diversele sale elemente și în cursul căruia se studiază rolul jucat de aceste elemente pentru determinarea unei strategii. În același timp, analiza strategică abordează studiul unei situații date prin analiza următoarelor componente: forțele armate, actorii importanți, economia, mediul geografic, politica, știința și tehnologia, populația și cultura, transporturile și telecomunicațiile.

Aceste componente se cer a fi văzute ca alcătuind un sistem deschis. Altfel spus, sistemul comunică continuu cu mediul înconjurător (social, economic, politic, natural) făcând un schimb de informații cu acesta pentru a-și adapta flexibil activitatea la schimbările produse în realitatea în care există și funcționează. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că între componentele acestui sistem există relații de interdependență reciprocă. Acestea din urmă exercită o semnificativă influență asupra manierei în care fiecare componentă își intră și își îndeplinește rolul specific ce-i revine în sistem.

a) Forțele armate. Aici este vorba de a studia în profunzime impactul global al elementelor relative la forțele armate prezente într-o regiune de conflict potențial. Se pot cita de o manieră nonexhaustivă politica de apărare, organizarea și funcționarea, doctrina și conceptele, mobilizarea și rezerva, moralul trupelor, politica de personal, instrucția și antrenamentul, infrastructurile militare, industria de apărare, organizațiile paramilitare, serviciile de informații militare, vectorii de război nonconvenționali ca armele de distrugere în masă sau mijloacele de război asimetric, materialul și echipamentul, trupele sau formațiunile străine pe teritoriul național, trupele în străinătate, alianțele.

b) Actorii importanți. Studiul acestei componente pune în evidență rolul actorilor principali, locali sau regionali, indivizi sau organizații în emergența unui conflict. Este vorba de studierea influenței personalităților străine, civile sau militare, liderii actuali sau viitori, ai opoziției, grupurilor teroriste, baronii drogurilor, organizațiile locale și regionale, guvernamentale sau nu. Evident se au în vedere atât rolul actorilor statali, cât și al actorilor nonstatali recunoscuți oficial sau nu.

c) Economia. Factorii economici joacă un rol crucial în analiza strategică a unei situației de conflict potențial. Există loc să se aprofundeze diverse aspecte așa cum sunt capacitatea de transformare a industriei civile în caz de criză, durata în care o criză poate fi susținută, situația economică generală (conjunctura, recesiunea eventuală, revitalizarea), politica economică, preșurile, resursele mineralogice, colaborările și cooperările pe plan economic, munca, agricultura, industria, serviciile. Pe plan financiar, se va acorda atenție balanței de plăți, inflația sau deflația, datoriile, împrumuturile, produsul național brut, bugetul. În fine, sectorul terțiar este la fel de important. În acest sens, avem în vedere comerțul exterior și interior, balanța comercială, importurile și exporturile, boicotul, embargoul, acordurile comerciale.

e) Mediul geografic. Această componentă joacă un rol marcant în definirea factorilor de influență geografică asupra situației de conflict potențial. Se va studia mai în detaliu vegetația, situația geografică (suprafață, formă și frontiere), zonele geografice de interes vital, accesul la mare, zonele urbane, hidrografia, topografia, zonele strategice, rutele de apropiere, rețeaua internă, climatologie, cartografie. Dacă luăm ca exemplu, Afghanistanul, de fapt, maniera în care se desfășoară lupta dintre trupele coaliției militare internaționale și insurgenți o analiză pertinentă evidențiază rolul semnificativ jucat de mediul geografic.

f) Politica. Componenta politică are un caracter particular și, în numeroase conflicte, constituie centrul problematic. Ea trebuie studiată în acest cadru: structura politică, procesul decizional, calitatea leadershipului, stabilitatea internă și dinamica, influența asupra altor națiuni, relațiile între leadershipul politic și forțele armate, politica externă, politica bugetară, partidele politice, grupurile de presiune, organizațiile clandestine, corupția, sistemul electoral, raporturile între biserică și stat, relațiile internaționale, apartenența la organizații sau uniuni internaționale, criminalitatea, serviciile de securitate.

g) Știința și tehnologia. Aceasta este componenta care suportă și catalizează pe toate celelalte componente. De aceea, se cere studiată cu foarte multă atenție influența elementelor următoare: cercetarea științifică și dezvoltarea în general, aplicațiile militare sau cu dublă folosință, transferul de tehnologie în scopuri militare, cercetarea și dezvoltarea cu scopuri industriale și militare, programele de cercetare științifică universitară, importul de materiale sau echipamente critice, construcția sau extensia instalațiilor științifice, punerea în practică a instalațiilor de securitate a anumitor structuri, protecția infrastructurilor critice.

h)Populația și cultura. Aceste două elemente sunt intim legate și joacă un rol foarte important în studiul situațiilor de conflict potențial. Aici avem în vedere următoarele aspecte: demografic (rata natalității; rata mortalității, structura pe vârste și sexe, grupurile etnice, sociale, religioase și lingvistice, talia populației, migrația); opinia publică; sistemul de educație; munca în societate; bunul public; relațiile cu autoritatea; tradițiile culturale.

i) Transportul și telecomunicațiile. Ultima componentă a analizei strategice se fondează pe mijloacele de transport și de telecomunicații ce există în regiunea de conflict potențial ca și cu exteriorul. Este vorba de studiul căilor de comunicație (cale ferată, rețeaua rutieră, căile hidrologice), oleoductele, gazoductele, marina comercială, traficul aerian și maritim, posibilități și vulnerabilități ale telecomunicațiilor naționale și internaționale, informatica, audiovizualul, media, comunicații satelitare.

Pentru a-și atinge integral și oportun scopul și obiectivele propuse analiza strategică se impune să fie eficace și eficientă. Analiza strategică trebuie să fie eficace, adică ea trebuie să ajungă la concluzii utile. Efectuarea unei analize doar pentru plăcerea activității în sine nu prezintă nici un interes. Trebuie, deci ca analiza strategică practică să fie în optica unei participări la elaborarea celei mia bune previziuni, a celui mai bun pronostic și aceasta suficient de devreme în raport cu faza conflictului deschis astfel încât câmpul acțiunilor oferit decidenților să fie cel mai larg posibil. De asemenea, analiza strategică trebuie să fie eficientă, adică randamentul procesului să fie cel mai înalt posibil. Această eficientă va fi măsurată cu unul din rezultatele acestei analize. Luarea în calcul a tuturor componentelor analizei strategice tinde să maximizeze randamentul procesului. Deci este esențial ca fiecare situație să fie abordată cu ajutorul instrumentelor adecvate.

B. Analiza conflictului ca investigație științifică

În opinia noastră, analiza conflictelor, de orice tip, reprezintă o investigație științifică a realității. Afirmăm aceasta având în vedere scopul și obiectivele pe care și le propune analiza unui conflict și anume găsirea unor soluții de rezolvare a sa (în cazul unui conflict manifest) și prevenirea izbucnirii sale (în cazul conflictului latent). Practic, analistul caută să afle care au fost cauzele (declarate și cele reale), actorii conflictului și obiectivele acestora, resursele umane, economice, materiale, politice sau militare „consumate”, întinderea conflictului (local, regional, internațional), atitudinea comunității internaționale față de conflict, consecințele existenței, extinderii sau continuării conflictului. Aceste obiective urmărite, prin efectuarea analizei conflictelor, fac ca aceasta să poată fi asimilată investigației științifice a realității. În plus, analiza conflictelor se finalizează cu concluzii și propuneri care privesc îndeosebi soluțiile posibile ce se pot lua pentru a se ajunge la încetarea lor, cu implicarea activă și responsabilă a actorilor săi.

Dacă admitem că procesul analizei conflictelor este asemenea oricărei cercetări științifice a diferitelor evenimente, fapte, fenomene, procese sociale și nu numai atunci în conceperea, organizarea și desfășurarea sa se parcurg obligatoriu următoarele etape: 1) pregătirea analizei conflictului; 2) desfășurarea activității de culegere a datelor și informațiilor despre conflictul cercetat; 3) procesarea datelor și informațiilor culese; 4) valorificarea concluziilor analizei conflictului. La rândul său fiecare etapă se divide într-un număr diferit de sub-etape.

I. Etapa de pregătire a analizei conflictului. Aceasta parcurge următoarele sub-etape:

1. Stabilirea tipului de conflict cercetat. Conflictul de analizat este fie ales de analist, fie este o comandă socială.

2. Alcătuirea echipei de analiză. În afara componenței echipei de cercetare, acum se stabilesc și distribuie sarcinile celor implicați în studiul conflictului.

Echipa este formată din: cercetători, informaticieni, statisticieni.

Se stabilesc sarcinile pentru fiecare participant la investigație (statut și rol).

3.Logistică și finanțe. La fel, ca oricare activitate umană și analiza conflictului pentru a-și atinge scopurile și obiectivele propuse trebuie să dispună de o anume logistică și finanțare. De aceea, în cadrul acestei sub-etape se stabilește necesarul de materiale și fonduri financiare pentru efectuarea documentării analiștilor și nu numai.

4. Calendarul activității. Această sub-etapă include următoarele aspecte:

Estimarea duratei totale a analizei;

Planificarea activităților pe etape;

Planificarea activității fiecărui membru al echipei de analiști.

5. Instruirea echipei de analiști. Beneficiarul analizei conflictului își prezintă pretențiile privind rezultatele respectivei activități. Cu alte cuvinte, acesta spune ce dorește să primească de la echipa de analiști la încheierea activității.

6. Formularea ipotezelor de la care se pleacă în analiza conflictului. În această sub-etapă a analizei trebuie explicat scopul acesteia, precum și rezultatele ce se prevăd a fi obținute. Așa cum se cunoaște, ipoteza reprezintă enunțul relației cauzale dintre componentele analizei și atingerea scopului propus de analiști, într-o formă ce permite verificarea empirică. Altfel spus, ipoteza este explicația plauzibilă ce urmează a fi verificată de materialul faptic, putând fi confirmată sau infirmată parțial sau total.

Ipotezele sunt elaborate cu ajutorul datelor secundare existente. Ele permit să se precizeze informația necesară și astfel se orientează analiza. În absența ipotezelor explicite, culegerea de date poate să producă o mare masă de informații puțin utilizabile.

Pornind de la experiența anterioară și de la studiul literaturii de specialitate, analistul stabilește anumite legături între componentele conflictului, legături care urmează a fi demonstrate prin analiza pe care o întreprinde.

7. Stabilirea metodelor și tehnicilor de culegere a datelor. Analistul în investigarea conflictelor folosește atât metode cantitative cât și metode calitative.

De regulă, pentru a folosi metodele cantitative, se pun trei condiții. Mai întâi, trebuie să existe elemente de informație din trecut. Apoi, este necesar ca această informație să poată fi cuantificată ca date. În fine, analiștii să poată emite ipoteze despre cum schemele din trecut vor continua în viitor. Aceasta din urmă condiție este „ipoteza de constanță”. În viața de zi cu zi, avem tendința de a crede că singura constantă este schimbarea. Totuși, vedem că nimic nu rămâne neschimbat ci că istoria se repetă. Utilizarea metodei adecvate permite adesea de a decela relația între factorul de prevedere și timpul însăși. Aceasta permite efectuarea de previziuni cu un anumit grad de precizie.

Principala tehnică cantitativă este analiza fondată de Thomas Bayes (preot și matematician englez, 1702-1761). Teoria acestuia afirmă că este posibil pentru un expert într-un domeniu evaluat să determine de o manieră cifrică probabilitatea subiectivă ca evenimentul să se producă. Folosirea probabilităților subiective ale lui T. Bayes permite încorporarea în procesul analitic, de o manieră formală și vizibilă, a numeroase criterii subiective și obiective ca și variabile pe care decidentul le are în vedere modul prealabil informal și fără vizibilitate. Asocierea unui coeficient de probabilitate, ce poate să se situeze pe o scară de la 1 la 10 de exemplu, fiecărei componente a unei decizii raționale a obiectivului sau a evenimentului. Probabilitățile subiective rezumă experiența, cunoașterea materiei și judecata diverșilor experți desemnați în raport cu criteriile stabilite. Analistul poate atunci să prezinte un punct de vedere clar decidentului.

Metodele calitative nu impun același tip de date ca metodele cantitative. Elementele ce intră în proces depind de metoda specifică utilizată și sunt produsul gândirii intuitive, al judecății și cunoștințelor acumulate. Aceste metode își urmează caracterul lor exploratoriu sau normativ. Metodele exploratorii așa cum ar fi metoda Delphi, analogiile și morfologiile, demarează în trecut și prezent și se proiectează spre viitor de o manieră euristică.

Analistul folosește o metodă sau alta în cursul căreia descoperă și înțelege parcurgând date și informații multiple pentru a găsi soluții sau răspunsuri la problemele cercetate. Metodele normative, cum sunt matricea de decizie, arborii de pertinență și analiza de sisteme, demarează în viitor determinând obiectivele și scopurile ce vin, apoi lucrează în regresie pentru a verifica dacă pot fi atinse, date fiind constrângerile, resursele și tehnologiile posibile. Printre metodele calitative de analiză a conflictelor amintim: metoda Delphi; metode de previziune prin analogie; metoda bazată pe indicatori; metoda analizei documentare, realizată prin tehnica analizei conținutului.

Etapa a II-a: Desfășurarea activității de culegere a datelor și informațiilor despre conflictul cercetat

Aceasta constă în culegerea datelor despre conflictul analizat prin metodele și tehnicile stabilite anterior. În opinia noastră, în această etapă, fundamentală este metoda analizei documentare, realizată prin tehnica analizei conținutului documentelor studiate.

În sens foarte larg, orice decodare a oricărui tip de mesaj reprezintă o analiză de conținut. Practic, analiza conținutului reprezintă o modalitate cantitativ-calitativă de studiere a comunicării, dar nu numai a conținutului manifest al acesteia, ci și a celui latent. Desigur, se mai pot folosi și alte tehnici și procedee de culegere a datelor și informațiilor despre conflictul cercetat. În acest sens, amintim: tabelele cu date statistice referitoare la conflictul analizat; calculul unor coeficienți de corelație între datele privind starea actuală și tendințele de evoluție ale conflictului; metode grafice de reprezentare a evoluției, în timp și spațiu, a conflictului studiat.

Etapa a III-a: Procesarea datelor și informațiilor culese

În această etapă, analistul efectuează două operațiuni: prelucrarea datelor culese despre conflictul cercetat și apoi interpretarea lor. În acest scop, se pot folosi grafice și diferiți indicatori statistici pentru a reda informațiile ce vizează conflictul cercetat.

Etapa a IV-a: Valorificarea concluziilor analizei conflictului.

Aici două sunt obiectivele analistului: să găsească soluții pentru încetarea conflictului cercetat. Aceasta în ipoteza că se face analiza unui conflict aflat în derulare; emiterea unor previziuni privind posibilitatea izbucnirii unui conflict sau tendințele de evoluție a unui conflict aflat în derulare.

În ambele cazuri, el întocmește un material coerent despre conflictul studiat ținând seama de următoarele repere: tipul de conflict cercetat; scopul și obiectivele avute în atenție; metodele, tehnicile și procedeele de culegere, prelucrare și interpretare a informațiilor adunate; ipoteza de la care a pornit studiul; durata efectuării cercetării conflictului; componența echipei de analiză; calendarul activității; principalele constatări; verificarea ipotezei; concluzii și sugestii pentru beneficiarul analizei.

C. Analiza previzională

Previziunile reprezintă procesul de evaluare în situații necunoscute. Ele pot să se raporteze la evaluarea de serii cronologice de date despre fenomenul cercetat. În realizarea previziunilor și predicțiilor se folosesc: metode de serie cronologică (media mobilă, extrapolarea, previziunea lineară, evaluarea tendinței, curba de creștere); metode cauzale ( analiza de regresie, media mobilă auto-regresivă, media mobilă integrată auto-regresivă); metode de apreciere (ancheta Delphi, metoda scenariilor, metoda previziunii prin analogie; metoda simulării). Înțelegerea corectă a diferitelor metode și tehnici de analiză previzională este legată de definirea unor termeni cum sunt următorii:

a) Previziunea. Aceasta poate fi definită ca o declarație relativă la o stare viitoare, fruct al unui raționament analitic efectuat de autorul previziunii și expuse destinatarului pentru a permite acestuia să întreprindă acțiuni în consecință. Previziunea este reproductibilă prin intermediul unui sistem logic. Ea diferă de o opinie, de o profeție sau de o speculație prin aceea că ea se întemeiază pe un fascicul de relații, date și ipoteze. Raționamentul procură rezultate relativ solide și independente analistului.

b) Predicția. Aceasta este bazată pe un motiv pe care autorul său nu-l face public. Prin modul său de fundamentare, predicția se distinge net de previziune. Totodată, predicția implică o mare încredere din partea destinatarului în cuvintele, acțiunile sau recomandările celui care prezice.

c) Alerta precoce. Aceasta este activitatea de „culegere sistematică și analiză a informației pe regiuni în criză și a cărei vocație este: a) de a anticipa procesul de escaladă în intensitate a conflictului, b) de a dezvolta răspunsuri strategice la aceste crize; c) de a prezenta acțiuni ale actorilor vizați pentru a facilita luarea deciziei”. Din definiția dată rezultă că alerta precoce cuprinde simultan culegerea informațiilor necesare și suficiente, analiza, evaluarea strategică și difuziunea acestor informații ca și structura instituțională capabilă să suporte un asemenea proces. În esență, un sistem de alertă precoce eficace servește la darea unui dublu avertisment: mai întâi, anunțul privind o eventuală declanșare a unui conflict și, apoi, eventualul impact negativ asupra intereselor altor țări sau ale comunității internaționale, în caz de intervenție ineficace.

Metoda de analiză previzională vizează în principal studierea conflictelor latente. Astfel de situații se întâlnesc sau se produc destul de des în lumea de astăzi. De aceea, este necesar să se anticipeze conflictele internaționale pentru a preveni la timp decidenții și să se treacă la pregătirea adecvată a forțelor armate. Pentru a face aceasta, este indispensabil să se efectueze o analiză aprofundată a regiunilor sau a fenomenelor susceptibile de a genera conflicte. Aceasta trebuie să se facă de o manieră riguroasă, pe de o parte, și toate componentele analizei strategice trebuie să fie abordate în detaliu pentru a o rentabiliza la maximum, pe de altă parte. Această analiză previzională nu are sens decât dacă ea servește fundamentării prevenirii conflictelor. Diverse metode de previziune există. Cele mai multe dintre ele au fost dezvoltate în domeniul științelor și tehnologiilor. Ele sunt atât de tip cantitativ, cât și calitativ. Dintre metodele folosite în analiza previzională, în continuare vom prezenta pe următoarele:

Ancheta Delphi

Aceasta este o metodă de previziune sistematică și interactivă care se bazează pe aprecierile formulate de către experți independenți. Aceștia din urmă aleși cu grijă răspund la chestionare în două sau mai multe runde. După fiecare rundă, analistul oferă tuturor experților un rezumat anonim al previziunilor efectuate de aceștia dar și motivele pe care s-au fondat judecățile lor. Astfel, participanții la anchetă sunt încurajați să-și actualizeze primele răspunsuri corelându-le cu cele ale celorlalți membri ai grupului de experți. Se crede că în timpul acestui proces gama de răspunsuri se va diminua și grupul va converge spre răspunsul „corect”. În concluzie, procesul este oprit conform unui criteriu predefinit (de exemplu, numărul de runde, atingerea consensului, stabilitatea rezultatelor) și media sau mediana punctelor rundelor finale determină rezultatele.

În esență, această metodă este bazată pe ipoteza că judecățile de grup sunt mai valide decât ale judecătorilor individuali diferiți. Ancheta Delphi a fost dezvoltată la debutul Războiului Rece pentru a prevedea impactul tehnologiei asupra războiului.

Caracteristicile următoare principale ale anchetei Delphi ajută participanții să se concentreze pe chestiunile actuale și o deosebește de alte metode:

structurarea scurgerii de informație. Contribuțiile inițiale ale experților sunt adunate sub forma răspunsurilor și a comentariilor la aceste răspunsuri. Șeful grupului de analiști conduce interacțiunile între participanți interpretând și analizând informațiile, pe de o parte, și filtrându-le conținutul prin eliminarea datelor nonpertinente, pe de altă parte;

reacția constantă. Participanții își prezintă propriile previziuni și primesc atât răspunsurilor celorlalți, cât și observațiile lor asupra progresului anchetei în ansamblu;

anonimatul participanților. De obicei, în cadrul acestei anchete se păstrează anonimatul participanților. Identitatea lor nu este dezvăluită decât la finalul anchetei, după întocmirea raportului de cercetare. Astfel, se elimină influența pe care o pot exercita personalitatea și autoritatea unora dintre experți asupra celorlalți participanți. De asemenea, se reduce la minimum „efectul de halo” sau „efectul de mișcare”, fiecare putându-și exprima liber opiniile, încurajându-se astfel critica deschisă;

rolul persoanei de coordonare a anchetei. Acesta constă în facilitarea derulării optime a anchetei. Astfel, această persoană trimite chestionarele experților, examinează răspunsurile primite, face rezumatul opiniilor și observațiilor participanților și le trimite fiecăruia în parte. De asemenea, coordonatorul anchetei analizează răspunsurile primite de la experți, identifică punctele comune și contradicțiile. Dacă consensul nu este atins, procesul continuă prin teză și antiteză, lucrându-se gradual la sinteză până consensul este realizat.

Inițial metoda a fost aplicată în domeniul previziunilor în domeniul științei și tehnologiei. Ulterior, metoda s-a extins și la alte sectoare de activitate umană.

Metoda de previziune prin analogie

Această metodă încearcă să găsească analogii între elementul prevederii și un eveniment istoric oarecare sau un proces fizic sau biologic cunoscut. Pentru ca analogia să fie valabilă, evenimentul de origine formează o bază pentru previziunea dezvoltării viitoare. Analogia istorică este bine cunoscută. Analistul folosește analogia în mod deliberat și conștient. El examinează situația model și situația de prevăzut în meniul detaliat pentru a determina în ce măsură analogia între ele este valabilă. Această metodă elimină în mare parte subiectivitatea metodelor intuitive și consensuale de prevedere.

Metoda bazată pe indicatori este folosită în previziune. Un indicator este o observație sau un eveniment prevestitor care sugerează o modificare în cursul unei dezvoltări viitoare. De exemplu, previziunea în domeniul tehnologiei trebuie să țină seama de situația indicatorilor următori: cheltuielile pentru investiții, schimbarea de orientare a resurselor, recunoașterea deficiențelor de sistem, acordurile internaționale asociate acestei tehnologii.

Metoda scenariilor

Aceasta este o metodă de analiză a evenimentelor viitoare posibile considerându-se rezultatele posibile alternative (scenarii). Analiza este concepută pentru a permite luarea deciziei ameliorate ținând seama de rezultatele scenariilor derulate și de implicațiile lor. De exemplu, în științele economice și finanțe, o instituție financiară ar putea să încerce să prevadă numeroase scenarii posibile pentru economie (de pildă, creșterea rapidă, creștere moderată, creștere lentă) și ar putea, în același timp, să încerce să prevadă schimbările din piața financiară pentru fiecare scenariu în parte. În final, analistul va fi în măsură să inițieze acțiuni și activități economice și financiare care vor avea efectele scontate.

În politică sau geopolitică, analiza scenariului implică modelarea căilor alternative posibile ale unui mediu social sau politic și probabilitate a riscurilor diplomatice și de război. De exemplu, în războiul din Irak, Pentagonul a trebuit să-și modeleze posibilitățile alternative pentru situația de război, pe de o parte, și au trebuit să-și plaseze materialul și trupele în consecință, pe de altă parte. Dificultatea unei asemenea previziuni este accentuată în acest caz de faptul că Pentagonul nu a prevăzut anarhia și insecuritatea situației de după război, și nici ostilitatea arătată forțelor de ocupație.

În aplicarea acestei metode un loc important îl ocupă planificarea sa care este o alternativă la abordările standard ale planificării strategice ce se bazează pe extrapolarea trecutului. Deși folosește informația din diverse domenii (demografie, geografie, militar, politic și industrie), planificarea începe de la premisa că nu există nici un fapt cunoscut asupra viitorului. Scopul său este să traseze cât mai larg posibil „viitorul spațiu”, universul oricărui viitor alternativ plauzibil; pentru a diviza acest spațiu mutual exclusiv, colectiv în „sectoare aprofundate”; și analizând acești „viitori alternativi”, pentru a oferi planificatorilor detecția precoce a celei mai largi posibile alegeri de viitoare ocazii și provocări potențiale.

Există mai multe tipuri de planificări a scenariului: modelele cantitative; scenarii „probabilitate scăzută”; joc de război (scenarii interactive); scenarii operaționale; scenarii normative; scenarii strategice de gestiune (sau viitor alternativ). În continuare, vom prezenta succint: „jocul de război” (scenarii interactive); „jocul cu sumă zero” (scenarii militare”.

„Joc de război” (scenarii interactive)

Această versiune de planificare a scenariului desemnează în general sub numele de „joc de război” sau simplu, „joc”. Sub forma sa cea mai pură, jocul nu descrie doar un viitor potențial ci el face și regulile de interacțiune printre variabile alese sau actorii care ajută la formarea viitorului. Jocurile tind la a fi puternic „acțiune orientată”. Există două părți sau adversari ( ce joacă adesea în camere separate), acolo sunt arbitri care modelează jocul, și ambele urmează o regulă care plasează condițiile inițiale ale jocului – scenariului – și evenimentele neprevăzute care sunt prezentate jucătorilor în întreg jocul. Comunitățile de militari și de intelligence tind să folosească jocul din ce în ce mai mult decât mediul de afaceri.

Un joc este în general bazat pe o descriere a unui viitor posibil. Scenariile de joc sunt apărute doar de câțiva ani și sunt folosite pentru a examina un ansamblu strategic, operațional sau tactic restrâns de chestiuni.

Această metodă se aplică în multe domenii de activitate, de la cel militar la cel economic sau financiar.

Jocul cu sumă zero (scenarii militare)

Organismele strategice de intelligence militar construiesc scenarii. Metodele și organismele sunt aproape identice, cu excepția că planificarea scenariului este aplicată la o mai mare varietate de probleme decât problemele pur militare și politice.

Cum în intelligence-ul militar, provocarea cea mai mare a planificării scenariului este să se descopere nevoile reale ale persoanelor ce definesc politica, mai ales când persoanele ce definesc politica pot ele însele să cunoască ceea ce ele trebuie să știe, sau nu pot ști să descrie informația pe care ele o vor în realitate.

Planificarea scenariilor militare parcurge etapele următoare:

stabilirea problemei principale căreia i se răspunde prin analiză. Făcând aceasta este posibil să se evalueze dacă planificarea scenariului este sau nu preferabilă altor metode. Dacă problema este bazată pe mici schimbări sau un foarte mic număr de elemente, alte metode mult mai formalizate pot fi folosite.

definirea perioadei și a întinderii analizei. Se ia în calcul cu ce rapiditate schimbările s-au produs în trecut și se încearcă să se evalueze în ce grad este posibil de prevăzut tendințele comune în domeniul cercetat. De exemplu, în demografie perioada luată în calcul este de la cinci la zece ani.

tendințele și forțele principale ale acestora în industrie, economie, politică, tehnologie și nu numai. De regulă, se evaluează în ce măsură aceste tendințe vor afecta chestiunea supusă cercetării. Se descrie această tendință, cum și în ce fel va afecta conflictul internațional analizat, de exemplu.

incertitudinile principale de aflat. Trasarea forțelor ce au influență asupra obiectului analizei (de exemplu, un conflict internațional armat) se face prin evaluarea acestor forțe pe o scală previzibilă (de la important la importanță incertă). Forțele de antrenare care sunt apreciat ca fără importanță sunt eliminate. Forțele de antrenare care sunt relativ previzibile pot fi incluse în orice scenariu, astfel că scenariile nu ar trebui să se bazeze pe acestea din urmă. Aceasta lasă pentru lucru un anumit număr de forțe de antrenare importante și imprevizibile.

verificarea posibilității de a grupa forțele legate și dacă este posibil, strângerea forțelor în două cele mai importante.

identificarea extremităților rezultatelor posibile ale forțelor de antrenare și examinarea dimensiunilor pentru a asigura uniformitatea și plauzibilitatea. Trei puncte cheie ar trebui evaluate: tranșa de timp (se urmărește dacă tendințele sunt aici compatibile); uniformitate internă (forțele descriu incertitudinile care pot construi scenarii probabile); împotriva depozitarilor.

definirea scenariilor, trasarea lor pe o grilă dacă este posibil. De obicei, se construiesc 2-4 scenarii. Ele sunt analizate și se desprind concluzii utile procesului de decizie.

scrierea scenariilor. Se relatează ceea ce s-a produs și care sunt rațiunile pentru situația propusă. Se pune câte un nume fiecărui scenariu.

evaluarea scenariilor. Se verifică dacă ele servesc scopului propus de analiză.

identificarea nevoilor de cercetare. Acum, se caută să se stabilească ce informații sunt necesare și suficiente pentru elaborarea unui scenariu.

dezvoltarea metodelor cantitative. Dacă este posibil se vor folosi modele pentru a ajuta la măsurarea consecințelor diferitelor scenarii.

convergența spre scenarii de decizie. Se parcurg etapele de mai sus într-un proces iterativ până la atingerea scenariilor care adresează chestiuni fundamentale căreia trebuie să-i facă față actorii implicați în activitatea analizată.

Metoda modelelor

Plecând de la metodele de previziune din domeniul științelor și tehnologiilor s-au adaptat și dezvoltat aceste metode și la alte sectoare de activitate umană, printre care și cel al previziunii conflictelor. În acest sens, amintim metodele de pronostic care se divid în: modelul semnal în care se folosesc toate felurile de semne prevestitoare; modelul scenariu în care probabilitatea diferitelor dezvoltări viitoare este studiată prin intermediul unei construcții teoretice ce simulează o situație conflictuală sau alta; modelul valoare adăugată care percepe violența ca pe o consecință a prezenței sau absenței unei serii de circumstanțe obiective sau subiective în contextul conflictual; modelul intervenției ratate care examinează ceea ce ar fi trebuit să facă și în ce moment al conflictului pentru a evita declanșarea și a favoriza dezescalada. Cele mai multe eforturi relative la previziune se concentrează pe previziunea amenințărilor eventuale sau de explozie a violenței. Invers nu se acordă decât puțină atenție previziunii circumstanțelor favorabile pentru a interveni de o manieră constructivă.

Modelul semnal

Modelul semnal folosit de NATO întrebuințează o metodă bazată pe indicatori. Atunci când o criză se dezvoltă, multe semne vor fi vizibile și evenimente vor apare ce pot fi identificate ca indicatori. Desigur, acești indicatori sunt importanți pentru a urmări o situație, dar singura folosire a unui proces analitic riguros de către analist ar putea facilita reflecția sa în profunzime și îi permite să producă liste de indicatori critici.

Analiza bazată pe indicatori pretinde luarea în calcul a tuturor evenimentelor ce pot să dea indicii în ceea ce privesc riscurile potențiale sau amenințări în timp de criză. Situațiile evoluează printr-o serie de evenimente.

O listă de tipuri de indicatori ce ar trebui să fie luați în considerație este reluată într-un repertoriu de indicatori generici. Judecata analitică va fi un factor determinant pentru a diferenția care dintre acești indicatori sunt critici într-o situație particulară. Într-o analiză a unui conflict se au în vedere: indicatorii politici ce pot sugera ce politici de confruntare sau destabilizatoare sunt duse; indicatorii militari ce pot lăsa să se creadă că măsuri militare sunt luate și care ar putea să crească semnificativ capacitatea de conducere a operațiilor militare; indicatorii economici ce pot arăta prezența activităților economice putând să crească sau să amelioreze capacitățile naționale sau să denote o situație internă ce se deteriorează; indicatorii sociali ce pot sugera că evenimente se petrec care pot duce la o instabilitate internă; indicatorii transnaționali ce se referă la activități ce nu sunt legate de frontierele internaționale, ca terorismul, criminalitatea internațională, operații de informare, proliferarea armamentului, probleme de mediu, catastrofe naturale sau crize umanitare.

4.3. Componentele analizei conflictelor

Analiza conflictelor, ca activitate umană realizată ca investigație științifică, presupune existența unui ansamblu coerent de componente. Acestea din urmă, în opinia noastră sunt:

tipul de conflict analizat. Se cunoaște că există o multitudine de tipuri de conflict, distinse unele de altele în conformitate cu un criteriu sau altul. Astfel, se disting: conflicte de interese; conflicte armate; conflicte locale, conflicte regionale, conflicte internaționale. Stabilirea tipului de conflict supus analizei influențează consistent alegerea metodelor, tehnicilor și procedeelor de investigație științifică a acestuia;

scopul și obiectivele vizate de analiza conflictului. De regulă, se disting două tipuri de scopuri și anume: scop teoretic; scop practic. În primul caz se urmărește dezvoltarea și completarea datelor și informațiilor necesare descrierii și înțelegerii conflictului supus cercetării. Finalul unei asemenea analize îl poate constitui un studiu teoretic, o comunicare pentru o sesiune științifică, un articol pentru o revistă de specialitate. În cel de-al doilea caz, este vorba de găsirea unei soluții de ieșire din conflictul analizat, adică de încetare a sa. De asemenea, poate fi vorba de furnizarea de sugestii pertinente asupra unui conflict latent decidenților pentru ca aceștia să întreprindă măsuri adecvate de prevenire a izbucnirii sale.

La rândul lor, obiectivele vizate sunt în strânsă legătură cu scopul urmărit prin analiza unui tip sau altul de conflict. De regulă, se caută evidențierea următoarelor aspecte: identificarea motivelor și a mizelor conflictelor; stabilirea actorilor implicați direct și indirect în conflict; determinarea arie de răspândire a conflictului; stabilirea consecințelor diferite ale conflictului asupra mediului de securitate regional sau internațional; identificarea căilor posibile de încetare a conflictului sau evitarea izbucnirii acestuia (în cazul unui conflict latent).

enunțarea ipotezei pe care se va fonda analiza conflictului. Analiza conflictului, ca demers științific de cunoașterea realității, este semnificativ orientată, întemeiată și organizată de ipoteza stabilită pentru respectiva investigație științifică. Există ipoteze cu un grad înalt de generalitate, ipoteze cu un grad mediu de generalitate și ipoteze de lucru (au un grad redus de generalitate).

constituirea echipei de lucru. De regulă, aceasta cuprinde analiști politici și/sau militari, economiști, sociologi, informaticieni și nu numai. Mărimea și compunerea echipei de lucru este în funcție de scopul și obiectivele analizei, precum și de timpul avut la dispoziție pentru cercetare.

alegerea metodelor, tehnicilor și procedeelor de culegere, prelucrare și interpretare a datelor culese despre conflictul cercetat. Echipa de lucru alege acele metode, tehnici și procedee de cercetare științifică în deplin consens cu: scopul și obiectivele vizate; timpul la dispoziție; structura echipei de lucru; resursele materiale și financiare disponibile; accesul la sursele de informare necesare și suficiente.

realizarea „raportului de cercetare” ca finalitate a analizei conflictului vizat. Acest document obligatoriu va avea următoarele părți: introducere (se explică scopul și obiectivele urmărite, metodele, tehnicile și procedeele utilizate); cuprins (descrie conflictul cercetat – cauze, mize, actori, întindere – în timp și spațiu, consecințe); concluzii (rezultatele principale ale investigației, importanța lor pentru decidenți); propuneri (măsuri posibil de luat de decidenți/beneficiarul analizei conflictului pentru încheierea/încetarea conflictului manifest sau propuneri vizând prevenirea izbucnirii unui conflict latent).

forme de valorificare a rezultatelor analizei conflictului. În opinia noastră, aici pot exista următoarele forme de valorificare a rezultatelor analizei unui conflict: text coerent cu propuneri de măsuri pertinente pentru factorii de decizie abilitați să acționeze în direcția încetării sau prevenirii unui conflict; articol pentru o revistă de specialitate; material pentru o sesiune de comunicări științifice; capitol într-o lucrare de specialitate; publicarea unei lucrări de specialitate; material util pentru susținerea unui curs universitar.

În opinia noastră, componentele prezentate alcătuiesc un sistem deschis. Aceasta înseamnă că: mai întâi, există un schimb continuu de informații între acest sistem și mediul înconjurător; apoi, aceste componente se află în relații de interdependență mutuală; în fine, fiecare componentă exercită o influență mai mare sau mai mică asupra celorlalte componente.

În concluzie, conceperea, organizarea și desfășurarea analizei conflictului, ca și valorificarea rezultatelor acesteia depind de o multitudine de factori umani, materiali, politici, sociali, economic sau militari. Dar constanta sa, apreciem că o reprezintă considerarea analizei oricărui tip de conflict ca fiind, de fapt, o investigație științifică a realității cotidiene și evoluțiilor, în timp și spațiu, a acesteia.

4.4. Concluzii

Conflictele sociale, economice, diplomatice, militare sau de alt tip reprezintă o realitate de netăgăduit a vieții și activității societății umane. Apariția și manifestarea lor produc efecte nedorite mult mai numeroase decât cele favorabile ce au consecințe negative atât asupra indivizilor și grupurilor, cât și a comunității umane în general. Pierderile de vieți omenești și pagubele materiale produse, de exemplu, de conflictele armate locale, regionale și internaționale sunt numeroase și uneori dificil de calculat sub formă pecuniară. De aici, necesitatea cunoașterii conflictelor armate și nu numai nu mai trebuie demonstrată, ea este evidentă. Este vorba de conflictele manifeste de orice tip dar mai ales de cele aflate în stare latentă. În acest sens, apreciem că este necesar să se anticipeze conflictele pentru a preveni la timp decidenții și să se asigure pregătirea adecvată a forțelor armate. Pentru a face aceasta, este indispensabil să se efectueze o analiză aprofundată a regiunilor sau a fenomenelor susceptibile de a genera conflicte. Aceasta trebuie să se facă de o manieră riguroasă, folosind metodele, tehnicile și procedeele de cercetare științifică optime.

Analiza conflictelor este un proces ce vizează cunoașterea imediate și structurale ale conflictului, identificarea părților implicate, sesizarea relațiilor pozitive sau negative pe care le întrețin între ele și înțelegerea dinamicilor ce favorizează sau împiedică rezolvarea sa și consolidarea păcii. De aceea, analiza oricărui tip de conflict trebuie să fie atât eficace (adică să-și atingă integral scopurile și obiectivele propuse), cât și eficientă (măsurile propuse să contribuie realmente al încetarea/evitarea conflictului analizat).

Analiza oricărui tip de conflict se impune a fi efectuată de o echipă interdisciplinară și cu respectarea normelor și regulilor de concepere, organizare și desfășurare a unei investigații științifice. Astfel, se poate asigura pertinența concluziilor și caracterul util ridicat al propunerilor ce reiese din studiul întreprins.

Anexe

Anexa nr.1. Instrumente de analiză a conflictului

1. Linia timpului: prezentarea grafică lineară a evenimentelor istorice ale unui conflict. Relatarea evenimentelor majore ale conflictului permite înțelegerea istoriei acestuia. În același timp, descrierea conflictului contribuie la pregătirea discuției despre acesta cu principalii săi actori. Important este să se construiască linia timpului potrivit percepțiilor diferiților actori ai conflictului pentru a face apoi regruparea informațiilor culese.

2. Etapele conflictului: este vorba aici de o prezentare a marilor etape ale conflictului. Acest instrument permite înțelegerea evoluției sale și să se intervină la momentul favorabil soluționării sale. Etapele următoare există în general în orice conflict: pre-conflictul; confruntarea; criza; rezultatul și post-conflictul.

3. Cartografia conflictului sau „mapping”: este un instrument grafic care permite să se pună în evidență legăturile între diferiții actori și problema (cauza, motivul, miza conflictului). Utilitatea acestui instrument constă în aceea că astfel se creează o situație de informare, învățare și educare între actori.

4. Triunghiul percepțiilor: fiecare conflict are trei componente: situația (context, datele, sursele); comportamentele actorilor; atitudinile actorilor. Aceste trei componente permit să se elaboreze triunghiul și să se facă legătura între aceste componente care se influențează reciproc.

5. „Straturile”: acest instrument permite să se analizeze pozițiile, interesele și nevoile actorilor implicați într-un conflict. Stratul superior (ceea ce vrem oficial) constituie poziția. Stratul următor este interesul pe care îl avem (ceea ce vrem în realitate) și stratul profund conține nevoile noastre (ceea ce trebuie să avem).

6. Arborele conflictului: reprezintă imaginea conflictului sub formă de arbore. Frunzele sunt consecințele conflictului, trunchiul constituie problema centrală și rădăcinile cauzele profunde ale conflictului. El constituie un instrument de analiză a cauzelor profunde ale unui conflict.

7. Analiza forțelor intermediare: acesta este un instrument care permite să se identifice forțele pozitive și forțele negative ale unui conflict. Pe de o parte, se rețin forțele pozitive, pe de altă parte, forțele negative. Obiectivele majore de atins sunt identificate și puse evidență în raport cu fiecare categorie de forțe.

8. Pilonii: este vorba de a identifica elementele esențiale sau forțele care susțin o soluție instabilă (de conflict). Aceștia sunt pilonii esențiali ai problemei pe care trebuie să-i analizăm și pentru care se impune a fi găsite soluții negociabile.

9. Piramida: ea permite de a evidenția diferitele niveluri la care se află diferiții actori ai conflictului. Acest instrument permite să se identifice diferitele părți ce iau parte direct sau indirect la conflict.

Anexa nr.2. Modelul GECRI

Metodologie

Modelul GECRI ( gestionarea crizelor) este construit în jurul indicatorilor de risc de criză și a indicatorilor de putere. El evaluează în ce măsură o poate fi implicată într-o situație de criză. Acest model se sprijină pe calculul unui factor de instabilitate și a unui factor de putere ca și pe o ipoteză de lucru.

Calculul factorului de instabilitate se stabilește pe baza a 11 indicatori de risc. Acești indicatori traduc în principal situația socială și economică și voința de putere a țării. Grație acestor indicatori, este posibil să se aprecieze global situația unei țări. Unul sau mai mulți factori de destabilizare pot fi prezenți într-o țară sau alta. Se cere văzut dacă acești factori sunt însoțiși de un comportament agresiv pe scena internațională. La rândul său, calculul factorului de putere se stabilește plecând de la treisprezece indicatori ce caracterizează potențialul militar al țării. Ipoteza de lucru formulată este următoarea: cu cât factorii de instabilitate și de putere sunt simultan ridicați cu atât gradul de înclinație a țării spre implicarea într-o situație de criză este mai înalt.

În plus, indicatorii de risc de criză și de putere trebuie în mod imperativ să fie asociați în analiză căci numai luarea lor împreună în calcul permit să se știe dacă o țară este potențial gata să derapeze. Într-adevăr, est clar că o țară a cărei voință de putere nu se susține de o economie sănătoasă și nu se sprijină pe o capacitate militară adecvată nu va reprezenta a priori o amenințare de destabilizare externă.

Alegerea indicatorilor

Alegerea indicatorilor de luat în calcul pericolul de diluarea a analizei într-o masă de informații ca și caracterul indispensabil de putere să dispună de un număr suficient de criterii pentru a ajunge la un diagnostic clar și fiabil. De asemenea, această alegere ține seama de un compromis între indicatori suficient de preciși pentru a autoriza o judecată exactă și totodată destul de generali pentru a nu deturna bilanțul țării studiate particularizând-o în exces din acest motiv.

Indicatorii de risc de criză au fost grupați în trei categorii de indicatori, care sunt comuni în cele mai multe țări. Este vorba de starea generală a economiei, a structurii sociale și a voinței de putere. Ei sunt utilizați fără ponderare pentru a evita introducerea unui efect de distorsiune în analiza sau a unei influențe ideologice. Fiecare grup de indicatori de risc comportă un anumit număr de indicatori.

Starea generală a economiei este caracterizată de următorii indicatori: produsul național brut pe locuitor; rata șomajului; rata inflației și procentul din produsul național brut alocat apărării. Structura socială este definită prin speranța de viață, gradul de democrație, diversitatea etnică și diversitatea religioasă. Voința de putere este caracterizată prin intermediul tendințelor hegemonice, revendicărilor teritoriale și forțele prepoziționate. Indicatorii de putere reținuți sunt: capacitatea spațială; puterea nucleară; potențialul balistic; potențialul chimic; calitatea unităților; nivelul de dotare a forțelor armate cu tehnică de luptă modernă (tancuri, piese de artilerie, avioane de luptă, pot-avioane, submarine, fregate, corvete, distrugătoare) și efectivele militare.

Cuantificarea indicatorilor

Fie că sunt cantitativi sau calitativi, toți indicatorii primesc o notă de la 0 la 4 Cu cât riscul de criză sau potențialul militar este ridicat, cu atât nota este mai mare. Apoi, suma indicatorilor de risc de criză pentru o anume țară poate fi interpretată și folosită ca o valoare relativă a factorului de instabilitate a acestei țări. Pe de o parte, suma indicatorilor de putere poate fi interpretată și folosită ca o valoare relativă a factorului de putere. Acest sistem de notare permite asocierea într-un tabel de date cantitative ale indicatorilor de natură cantitativă sau calitativă.

Caracteristici ale indicatorilor reținuți

Indicatorii reținuți prezintă avantajul că ei autorizează o apreciere globală, concisă și care lasă puțin loc contestației deoarece ei utilizează elemente de fond. Totuși, în contrapartidă, și aceasta este datorată manierei în care modelul a fost conceput, aspectul conjunctural este cu larghețe uitat. Analiza în timp a situației unei țări nu se poate concepe decât luând în calcul un număr de ani suficient de mare. Dacă nu se procedează astfel, inerția relativă a indicatorilor aleși nu permite degajarea tendințelor semnificative sau de subliniere a evoluțiilor interesante. Pe de altă parte, modelul tratează chestiunea detecției crizelor printr-o abordare statală. Deci el subestimează influența și impactul destabilizator al fenomenelor transnaționale precum crima organizată, terorismul, traficul de arme sau droguri și spălarea de bani ce le este asociată. Este clar că integrarea unor asemenea fenomene, care sunt mișcătoare prin esență, într-un model comportă un risc de a introduce aici distorsiuni mai mari decât cele datorate neluării lor în calcul.

Concluzii

Acest tip de model rămâne perfectibil. Pentru a putea urmări evoluțiile unei situații pe o perioadă de câteva luni, o mai mare luare în calcul a termenului scurt este indicată. De asemenea, trebuie să se acorde atenție sporită criteriilor selecționate pentru a permite acestui tip de analiză să nu pună în discuție caracterul puțin contestabil al indicatorilor comuni în majoritatea statelor. De asemenea, s-ar putea avea în vedere să se integreze în model o a treia serie de indicatori, ce definesc interesul național. Atunci s-ar putea încerca să se determine dacă interesele unei țări X sunt vizate sau amenințate de o criză ce se derulează într-o țară Y.

Pe de altă parte, indicatorii ar putea fi grupați în două familii, una compusă din criteriile de fond și alta a indicatorilor conjuncturali. Elementele de fond ar măsura pe termen mediu și lung gradul de implicare al unei țări într-o criză sau nivelul intereselor sale într-o țară sau alta. De fapt, implicarea unei țări într-o criză sau conflict internațional ori regional se face de cele mai multe ori din perspectiva intereselor naționale, adică dacă acestea sunt sau nu afectate de respectivul eveniment. Frecvent, deciziile țărilor sunt legate de elemente conjuncturale datorate situației interne la un moment dat. Totuși, este necesar să se valideze aceste două familii și să se examineze cum să le integreze modelului existent.

Anexa nr.3. Metoda Mactor

Scop: metoda de analiză a jocurilor actorilor, Mactor caută să estimeze raporturile de forță între actori și să studieze convergențele și divergențele lor vizavi de un anumit număr de mize și obiective asociate. Plecând de la această analiză, obiectivul folosirii acestei metode este de a furniza unui actor un ajutor în decizia pentru punerea în practică politica sa de alianțe și conflicte.

Descrierea metodei

Metoda Mercator cuprinde 7 faze:

Faza 1: construirea tabelului cu strategiile actorilor;

Faza 2: identificarea mizelor strategice și obiectivele asociate;

Faza 3: poziționarea actorilor asupra obiectivelor. Se reperează convergențele/divergențele actorilor.

Faza 4: ierarhizarea pentru fiecare actor a priorităților sale în materie de obiective (poziționări evaluate);

Faza 5: evaluarea raporturilor de forțe ale actorilor;

Faza 6: integrarea raporturilor de forță în analiza convergențelor/divergențelor între actori;

Faza 7: formularea de recomandări strategice și a chestiunilor cheie pentru viitor.  

Avantaje și limite ale metodei Mactor 

Metoda Mactor prezintă avantajul să aibă un caracter foarte operațional pentru o mare diversitate de jocuri ce implică numeroși actori vizavi de o serie de mize și obiective asociate. Ea se diferențiază de cercetările rezultate din teoria jocurilor care debutează adesea prin construcția de modele aplicabile/modele nonaplicabile.

Metoda Mactor are și limite, mai ales cele privind culegerea informațiilor necesare. Se observă o reticență a actorilor în evidențierea proiectelro lor strategice și a mijloacelor de acțiune externă. Există o parte ireductibilă de confidențialitate. De altfel, reprezentarea jocului unui actor pe baza acestei metode presupune un comportament coerent al fiecărui actor în raport cu finalitățile sale, ceea ce uneori realitatea dezminte.

 În ceea ce privește instrumentele propuse, metoda Mactor funcționează actualmente pe baza a două tabele de date de la care plecând se obțin numeroase pagini de listing de rezultate și de scheme. Acesta este principalul pericol ce-l pândește pe utilizator al metodei: să se lase sedus, chiar cucerit de valul de rezultate și comentariile pe care ele le suscită uitând că totul depinde de calitatea datelor de intrare ca și de capacitatea de a tria rezultatele cele mai pertinente.

 Concluzii practice

 Timpul necesar pentru a realiza o analiză a jocului actorilor cu ajutorul metodei Mactor ( de la 2 la 5 luni) este în general mai scurt decât pentru o analiză structurală, dar timpul necesar pentru culegerea, verificarea informațiilor și analiza lor trebuie să fie destul de mare. Dacă metoda Mactor se inserează în metodele scenariilor, ea poate fi utilizată singură, atât în scopuri prospective cât și pentru analiza unei situații strategice date.

5. SOLUȚII NEMILITARE PENTRU REZOLVAREA

CRIZELOR INTERNAȚIONALE

Căutarea unor modalități nemilitare de soluționare a conflictelor domină agenda politică a actorilor internaționali, cel puțin de la sfârșitul primului Război Mondial. După 1945, modalitatea nemilitară de stingere a crizelor și conflictelor a fost predominantă. Sfârșitul „bipolarismului” a relansat dezbaterea asupra raportului dintre strategiile militare și nemilitare de pace și securitate.

5.1. Diplomația și politica externă a statelor

Diplomația nu numai că ajută la înțelegerea naturii politicii mondiale în întregul său dar, dintr-o perspectivă diferită, pune în evidență elementele esențiale ale comportamentului actorilor sistemului politic global.

5.1.1. Elaborarea și implementarea politicii externe

În cadrul procesului de elaborare a politicii externe a statelor, diplomația are un rol specific, bine determinat. Există două etape principale în acest proces și anume elaborarea și implementarea politicii externe. La o primă vedere, elaborarea politicii externe este apanajul exclusiv al statului și al guvernului acestuia. Politica externă este deosebit de importantă în elaborarea și îndeplinirea intereselor naționale ale statului, astfel încât persoanele cu funcțiile cele mai înalte în cadrul guvernelor sunt responsabile de elaborarea sa. Odată ce deciziile majore sunt luate, implementarea acestora constituie atributul ministerelor afacerilor externe. Diplomația este astfel unul dintre principalele instrumente prin care deciziile politice sunt implementate iar obiectivele și programele stabilite pe baza acestora sunt puse în aplicare.

Este de remarcat că puterea politică este cea care stabilește obiectivele și ia deciziile importante privind conținutul și instrumentele utilizate de diplomație și, tot prin intermediul său, întrucât aceasta rezultă din alegeri, se realizează și controlul democratic asupra sa. Birocrația diplomatică, reprezentată de personalul de specialitate, joacă un rol subordonat, de instrument ne-politic. Această viziune schematică este, desigur, una idealizată existând multe situații concrete în care elaborarea și implementarea politicii externe pot fi cu multă dificultate departajate în activitatea practică, ce se caracterizează prin continuitate și procese interactive. Un exemplu concludent îl reprezintă politica externă a Uniunii Europene.

5.1.2. Diplomația ca instrument politic

În fiecare stat există structuri specializate și instituționalizate, dispunând de personal calificat, care este denumit generic serviciu diplomatic, în măsură să pună în aplicare politica externă a guvernului respectiv. Identificând funcțiile principale îndeplinite de mecanismele diplomatice, devine evident că ele se referă atât la implementarea cât și la elaborarea politicii externe. Diplomația ca activitate guvernamentală se referă nu numai la un instrument specific de implementare a politicii externe, dar și la întregul proces de elaborare și implementare a acestuia. Funcțiile principale ale diplomației sunt următoarele: colectarea de informații, consiliere politică, reprezentare, servicii consulare. Primele două dintre aceste funcții sunt esențiale pentru elaborarea politicii externe. Informațiile și datele sunt materia primă utilizată de politica externă și colectarea acestora constituie o sarcină de bază a diplomaților aflați peste hotare. Aceste informații și date sunt colectate atât din surse oficiale cât și neoficiale. Sursele oficiale includ mass-media locală și rapoartele guvernelor din țările respective, iar sursele neoficiale cuprind contactele personale cu elita politică locală, cu membrii Corpului Diplomatic, cu reprezentanții diplomatici ai altor state, acreditați în statul respectiv. Având în vedere extinderea actuală a agendei politicii externe, gama și diversitatea informațiilor solicitate de guverne în scopul elaborării politicii externe generale și a diferitelor politici specifice unor domenii distincte au crescut în mod semnificativ. Deoarece multe dintre informațiile necesare și colectate aparțin unor domenii specializate, este necesar ca misiunile diplomatice să dispună de personal calificat în varii domenii, rol îndeplinit de diverșii atașați în domenii precum cel comercial, militar, științific și cultural, precum și în alte domenii strict specializate, în funcție de natura exactă a relațiilor dintre părțile implicate.

În practica curentă este dificil să se separe funcția de colectare a informațiilor de cea de acordare a consilierii politice pentru guverne. Unul dintre scopurile de a avea reprezentanți permanenți în străinătate este ca să se familiarizeze cu țara în care sunt acreditați și să-și dezvolte abilități spre a interpreta informațiile în funcție de relevanța acestora, făcând ca rapoartele înaintate să fie utile. Acești diplomați fac evaluări ale unor posibile cursuri de acțiune și înaintează rapoarte asupra modului în care sunt percepute în țările respective, ale guvernelor pe care le reprezintă. De multe ori diferența dintre a asigura consiliere și a elabora politici și cursuri de acțiune este greu sesizabilă. Informațiile și consilierea asigurate de diplomați vor limita cu siguranță opțiunile posibile identificate și pot modela deciziile luate de conducerea politică.

În timp ce diplomații contribuie la elaborarea politicii externe și a politicilor derivate din aceasta prin furnizarea de informații și consiliere, mecanismele diplomatice asigură un important instrument, relevant pentru implementarea acestora prin intermediul funcțiilor de reprezentare, negociere și asigurarea de servicii consulare. Ambasadele nu numai că reprezintă guvernul în relațiile internaționale, dar reprezintă interesele mult mai largi ale țării respective care exced domeniul politic. Ambasadorul și personalul diplomatic trebuie să asigure menținerea bunelor relații cu statul gazdă, să se socializeze și să mențină relații cu elitele locale, să fie prezenți la diferite festivități, ceremonialuri și evenimente, prin care interesele propriului stat pot fi promovate, ca de exemplu, la diverse expoziții și târguri. Statutul și mărimea misiunii diplomatice asigură o reprezentare simbolică a importanței relațiilor cu țara respectivă. Creșterea sau scăderea numărului de diplomați poate fi utilizată, din punct de vedere politic, spre a semnala starea exactă a relațiilor sau pentru a indica problemele din relațiile bilaterale.

Negocierea este, probabil, cea mai importantă funcție a mecanismelor diplomației. Aceasta acoperă o varietate largă de activități, de la simpla consultare – cunoscută sub numele de schimb de vederi – până la negocieri detaliate pe domenii specifice. Diplomații profesioniști pot îndeplini rolul principal în cadrul negocierilor sau pot îndeplini un rol de sprijin de specialitate, în situația în care liderii politici se implică personal sau dacă sunt utilizați trimiși sau reprezentanți speciali. În situațiile în care statele solicită acordul unor alte state sau implicarea unei terțe părți, diplomația constituie modalitatea tehnică prin care să se oficializeze acordurile respective.

Capacitatea de a convinge alte părți este un element central al diplomației. În anumite probleme, convingerea însăși poate fi suficientă, dar uneori o anumită presiune politică poate fi necesară spre a convinge părțile implicate să accepte compromisuri și să-și ajusteze pozițiile inițiale. Această presiune poate lua forme variate, incluzând impunerea de limite de timp pentru negocieri, căutând să se izoleze cealaltă parte, din punct de vedere diplomatic, sau, în situații extreme, amenințând cu ruperea relațiilor diplomatice.

5.1.3. Relația dintre diplomație și alte instrumente ale politicii

Diplomația în sine este un important instrument politic. Convingerea că “diplomație pură” poate fi câteodată suficientă pentru a îndeplini obiectivele politice pe care un anumit stat și le propune a le rezolva în cadrul sistemului internațional. Cu toate acestea, diplomația este interconectată cu alte instrumente politice, rezultând ceea ce se numește “diplomație mixtă”. În acest caz diplomația devine un canal de comunicare, prin intermediul căruia utilizarea sau amenințarea cu utilizarea altor instrumente este transmisă celeilalte părți. Statele și guvernele au învățat de mult timp că metoda convingerii poate fi utilizată cu mult mai mult succes dacă îi sunt asociate stimulente sau factori coercitivi. Există trei tipuri de alte instrumente politice ce pot fi utilizate în moduri diferite, fie ca potențiale recompense sau mijloace de pedepsire, în măsură să asigure un comportament adecvat al celeilalte părți.

În primul rând, forța militară poată fi folosită ca amenințare sau desfășurată efectiv spre a stimula negocierile. Diplomația și forța militară, de multe ori utilizate complementar, au fost folosite de către state de multe secole, astfel încât ele pot fi apreciate a fi instrumente tradiționale ale politicii externe. Costurile din ce în ce mai restrictive ale războaielor au determinat statele dezvoltate și mature din punct de vedere politic să caute și să găsească instrumente alternative, spre a fi utilizate ca instrumente de forță în timpul negocierilor.

Un al doilea instrument, cel economic, nu este nici el nou, diplomația schimburilor economice având, de asemenea, o lungă istorie. După cel de-al doilea război mondial, comerțul și acordarea de ajutoare economice au fost utilizate pe scară largă, spre a influența rezultatul negocierilor. Ambele pot fi utilizate atât ca stimulent cât și ca mijloc de pedepsire, în sensul că fiecare dintre ele poate fi oferit sau interzis.

Cel de-al treilea instrument este cel mai nou, dar doar din punct de vedere al unei utilizări coerente, fiind vorba de subversiune. În timp ce primele instrumente sunt utilizate spre a acționa în mod direct asupra guvernelor, subversiunea este direcționată asupra unor grupuri țintă specifice, cu scopul de a submina sau chiar de a răsturna guvernul unui anumit stat. Subversiunea poate include o gamă largă de tehnici, incluzând propaganda, cercetarea-diversiunea, asistență acordată unor grupări rebele. Având în vedere confidențialitatea și caracterul clandestin și secret pe care îl au aceste activități, subversiunea nu este în mod strict o parte a procesului diplomatic propriu-zis.

Eficacitatea diplomației mixte în îndeplinirea obiectivelor politice depinde de o serie de factori, incluzând natura obiectivului vizat, capacitatea de a dispune de instrumente relevante, natura și proporția diferitelor instrumente utilizate, costurile asociate utilizării instrumentelor respective. Diplomația continuă să ocupe o poziție privilegiată, din punctul de vedere al opțiunii de utilizare, datorită în primul rând avantajelor pe care le oferă în comparație cu alte soluții. Astfel, resursele diplomatice sunt gata de a fi utilizate în timp scurt, toate statele cât și alți actori având o anumită capacitate permanentă de comunicare cu celelalte părți. În al doilea rând, diplomației i se asociază în mod direct costuri relativ reduse. În al treilea rând, în timp ce utilizarea altor instrumente, și în primul rând a forței militare, pot fi considerate ca inacceptabile din punct de vedere politic, diplomația este întotdeauna privită ca un mijloc legitim, deoarece este asociată cu negocierea și concilierea, ca norme ale comportamentului internațional.

Din analiza instrumentelor nemilitare de soluționare a conflictelor rezultă cu claritate faptul că statele, ca principale subiecte de drept internațional, le-au utilizat de predilecție atunci când nu au avut la îndemână, din varii motive – mergând de la slăbiciunea instrumentelor lor de putere națională și până la constrângerile generate de teama declanșării unui conflict nuclear – modalitățile care să le permită o intervenție coercitivă și în același timp care să obțină într-un timp scurt maximum de rezultate. Puterea militară a fost și continuă să fie un factor principal prin care statele încearcă să-și impună voința unele altora. Chiar organizațiile internaționale cu vocație de securitate, în situații extreme, fac apel la utilizarea forței pentru a obține respectarea regulilor de conduită de către entități, state și non-state, care nu se supun acestora.

Instrumentele nemilitare rămân totuși mijloacele recomandabile de modelare a mediului internațional de securitate și de potențare a aplicării dreptului internațional.

5.2. Căi de soluționare pașnică a crizelor internaționale

Carta ONU este documentul ce prevede în modul cel mai explicit și mai cuprinzător în același timp, modalitățile prin care actorii din mediul internațional trebuie să soluționeze în mod pașnic disputele și diferendele dintre ei. “Părțile în orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale vor trebui să caute să-l rezolve, înainte de toate, prin negocieri, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale juridiciară, recurgerea la organizații sau acorduri regionale sau prin orice mijloace pașnice la alegerea lor”.

Organizația mondială acordă o atenție deosebită modalităților de soluționare pașnică a conflictelor, întreg Capitolul VI fiind dedicat acestui aspect.

În momentul în care s-a semnat Carta ONU , documentul încorpora învățămintele istoriei, experiența limitată a Societății Națiunilor, cât și concluziile rezultate în urma celui de-al doilea război mondial. Obiectivul principal al organizației a fost “izbăvirea generațiilor viitoare de flagelul războiului” dar în același timp și instaurarea unei stări de drept prin ”menținerea justiției și respectarea obligațiilor” asumate sau prevăzute de dreptul internațional.

Mijloacele pașnice de soluționare a conflictelor urmăresc îndeplinirea scopului principal prin utilizarea resurselor bazate pe drept, la care se recurge cu prioritate. Cum dreptul internațional posedă mijloace relativ slabe de aplicare, constrângere sau executare, Carta prevede posibilitatea intervenției armate colective în măsură să oprească agresiunea sau să stopeze amenințarea păcii și securității mondiale. Această intervenție este bazată pe principiul “unul pentru toți, toți pentru unul”, un adevărat model pentru sistemul de securitate colectivă. Consiliul de Securitate desemnează agresorul și lansează chemarea pentru represiunea armată împotriva sa. Statele membre sunt obligate să răspundă acestor solicitări trimițând trupe, sub mandat ONU, organizația mondială asigurând o strategie corespunzătoare cât și o conducere adecvată.

Acest sistem a funcționat de foarte puține ori, iar atunci când a funcționat, conducerea propriu-zisă a acțiunilor nu a fost exercitată direct de către ONU, ci de către o națiune conducătoare. De exemplu, atât în războiul din Coreea, din 1950-1953 cât și în cel din Irak din 1990-1991, națiunea conducătoare a fost SUA.

În plus, în timpul războiului rece ONU, prin operațiile sale de menținere a păcii, a organizat misiuni internaționale aflate direct sub comanda sa, dar necombatante, ce aveau ca scop separarea părților în conflict și supravegherea liniilor de încetare a focului. Organizația Mondială a fost, de asemenea, prezentă în operații de mediere și de prevenire a conflictelor și a servit drept forum în care s-au purtat negocieri în scopul dezamorsării conflictelor, cât și pentru asigurarea de contacte neoficiale între părți și negocieri.

Carta ONU este un document conceput de reprezentanții statelor și care se adresează aproape exclusiv acestora, în primul rând statelor membre ONU. Carta ONU este ilustrarea perfectă a sistemului internațional în care actorii principali sunt statele. În puține locuri se fac referiri în Cartă la un sistem care să cuprindă și alți actori, ca de exemplu în privința drepturilor omului, problemelor globale, bunăstării și progresului social. Doar articolul 33, la care am făcut referire anterior, se adresează părților și nu statelor, având în vedere că în conflicte actorii implicați pot fi dintre cei mai diverși și nu doar statele. Acest articol ține cont de un adevăr elementar: căile de rezolvare pașnică sunt valabile pentru un sistem mult mai larg decât acela al statelor.

În afară însă de instrumentele prevăzute în articolul 33 al Cartei ONU, în prezent, în practica curentă se utilizează și alte tipuri de soluții de rezolvare prin mijloace nemilitare a conflictelor și crizelor internaționale, cum ar fi intervențiile umanitare și diplomația însăși, ca instrument în sine, de modelare a comportamentului statelor.

Cu toate acestea, evoluțiile recente demonstrează că dreptul internațional reprezintă, de regulă, cel mai mic numitor comun al înțelegerii dintre state asupra unui aspect al vieții internaționale, pe care consideră că este în interesul lor să îl reglementeze. Al doilea, ca în perioade de reașezare a raportului mondial de forțe – cum este și cea pe care o traversăm – statele mari doresc să aibă cât mai multă libertate de acțiune, ceea ce le determină să nu pună un prea mare accent pe dreptul internațional. Desigur, am atins un grad de civilizație, care nu ne permite să ignorăm dreptul – iar în plus, globalizarea ne constrânge –, dar și atunci se caută modalități care, în aparență, să fie în concordanță cu dreptul internațional, dar în realitate, să permită statelor mari să acționeze cu cât mai multă impunitate. Sau, pur și simplu, se rescrie dreptul internațional însuși.

5.2.1. Negocierile

Negocierile reprezintă atât ca extindere, ca accesibilitate cât și ca potențial de soluționare, una dintre cele mai însemnate căi de rezolvare și prevenire a conflictelor. Sunt de remarcat două tendințe în privința evoluției negocierilor. Caracterul lor neoficial a intrigat de multe ori pe juriști care, de cele mai multe ori, sunt tentanți să exploateze căile oficiale aflate la celălalt capăt al spectrului soluțiilor, ca de exemplu arbitrajul, soluțiile judiciare sau instituțiile și acordurile regionale. Astfel, de Justiție de a fost discutată posibilitatea stabilirii de reguli stricte pentru desfășurarea negocierilor, o inițiativă care le-ar lipsi tocmai de calitatea lor esențială și anume flexibilitatea. O altă abordare a încercat să exacerbeze caracterul informal și liber al negocierilor, reducându-le la un simplu dialog.

Negocierile au drept rațiune găsirea și construirea unei soluții la o problemă clar definită: rezolvarea unui conflict, de preferință înainte de intrarea sa în faza violentă. Ca metode, negocierile continuă să se bazeze pe raționalitatea și resursele de inteligență și imaginație ale negociatorilor. Ele se bazează în prezent și pe utilizarea modelelor matematice și logice, ce recurg, în sprijin la analize sociale și sociologice, economice și politice. Creșterea complexității și incertitudinii specifice evoluției situației internaționale de după sfârșitul războiului rece constituie un factor ce introduce în ecuația negocierilor elementul neprevăzut, îngreunând comunicarea și dialogul dintre părți. În anexa nr. 13 este reprezentat un model simplu al unui proces de negociere, în care sunt implicate două părți.

Teoria negocierilor a reușit să identifice situațiile dificile și de nesoluționat, cum ar fi litigiile de distribuție și problemele identitare și să le ocolească, de multe ori recurgând la soluții inovative, de canalizare a intereselor părților spre abordări în baza unor interese comune.

Negocierile rămân vulnerabile la influențele de context și conjunctură. Dintre acestea un element ce reduce marja de manevră a părților și alterează rezultatul negocierilor îl constituie constrângerile temporale, determinate de termenele prestabilite. De cele mai multe ori negocierile de la încheierea unui conflict stau sub semnul inegalității dintre învingători și învins, toate părțile interesate și implicate concentrându-și atenția, în primul rând asupra consecințelor imediate, pe termen scurt. În timpul războiului rece, de exemplu, aproape toate negocierile de la sfârșitul perioadei colonialiste, din anii ‘60, s-au concentrat asupra unor rezultate imediate și anume încetarea luptelor și obținerea grabnică a simbolurilor independenței, construcția imediată a instituțiilor statalității și a legilor proprii pentru fostele colonii. Aproape în nici un caz orizontul de așteptare pe termen lung, referitor la problemele consolidării independenței câștigate nu a fost luat în considerare, pentru că, pe de o parte, superputerile aveau nevoie de clienți, iar, pe de altă parte, pentru că și fostele metropole aveau tot interesul să-și mențină capacitatea de intervenție în fostele colonii.

Problema negocierilor internaționale a intrat în atenția teoreticienilor, cât și a practicienilor diplomației de mai multe secole, întâi în Franța, dar studiul sistematic al negocierilor, bazat pe proceduri standardizate a început să fie considerat o parte a procesului diplomatic de bază abia din anul 1960. În paralel s-a dezvoltat și teoria relațiilor internaționale, în cadrul căreia negocierile au ocupat un loc distinct, mai ales având în vedere că acestea au fost și încă sunt considerate a avea un caracter dual, atât de artă, cât și de știință. Primele lucrări ce au teoretizat negocierile internaționale sunt Strategia conflictului (Strategy of Conflict), apărută în 1960 sub semnătura lui Tomas Schelling, Lupte, jocuri și dezbateri (Fights, Games, and Debates) aparținând lui Anatol Rapoport, apărută, de asemenea, în 1960 și Cum negociază națiunile (How Nations Negotiate), editată în 1964 sub semnătura lui Charles Iklé. Primele două cărți au fost bazate în principal pe teoria jocurilor, în timp ce ultima carte este o abordare mai echilibrată în care această orientare teoretică matematizantă este îmbinată cu orientarea tradițională în privința relațiilor internaționale, bazată pe o serie extensivă de studii de caz. Punctul comun al tuturor acestor lucrări constă în aceea că abordările respective luau în considerare atât motive de a dezvolta cooperarea cât și motive de a continua competiția.

Aspectele principale ale procesului de negociere sunt caracterizate de discuții în care:

fiecare parte prezintă oferte inițiale celeilalte părți;

fiecare parte își prezintă acele puncte pe care le consideră de nenegociat, asupra cărora nu admite poziții divergente;

părțile se angajează să ofere anumite recompense sau, dimpotrivă, să utilizeze, după caz, sancțiuni, spre a determina cealaltă parte să facă concesii;

se fac concesii de una sau de ambele părți, astfel încât punctele de vedere ale părților devin mai apropiate;

una sau ambele părți își retrag, parțial sau integral, ofertele precedente, iar unele concesii sunt admise atunci când pericolul de blocare al negocierilor devine iminent;

în final, atunci când dinamica acceptării de concesii depășește presiunea divergențelor, părțile tind să ajungă la puncte de vedere convergente, în interiorul plajei cuprinse între punctele lor de vedere de la demararea negocierilor.

În cadrul paradigmei realiste cu privire la relațiile internaționale, negocierea oferea o alternativă la utilizarea forței, prin care statele puteau să-și promoveze interesele într-o lume a cărei caracteristică principală era ostilitatea.

În ultimii 20 de ani s-a afirmat o alternativă la acest cadru, bazată pe discuții, asociată parțial cu interesul renăscând în paradigma liberală referitoare la politica internațională în ansamblul său. Fără îndoială, rădăcinile acestei noi paradigme pot fi găsite în primele utilizări ale teoriei jocurilor, în mod special în lucrarea lui Rapoport, apărută în 1960. Rapoport arăta că există două tipuri de utilizări a teoriei jocurilor, nici una dintre ele legată în mod direct cu conflictele. În primul rând teoria jocurilor stimulează gândirea în legătură cu conflictele, iar în al doilea rând această teorie creează impasuri determinate de baza sa axiomatică, insuficientă pentru abordarea tuturor tipurilor de situații conflictuale. Aceste impasuri creează tensiunea necesară spre a-i determina pe analiști să caute alte tipologii cadru, în care să se încadreze diferitele tipuri de conflicte.

Rapoport a mers mai departe decât de a utiliza formalizarea teoriei jocurilor și a introdus conceptul pe care el l-a denumit „dezbateri”, căutând prin acestea să ajungă la o înțelegere între indivizi, bazat pe un domeniu de validitate, în cadrul căruia interesele și viziunile asupra faptelor, proceselor și fenomenelor lor să se suprapună.

O nouă perspectivă bazată pe soluționarea problemelor s-a afirmat în anii 80, ca o abordare majoră și distinctă a studiului și analizei negocierilor internaționale. Această abordare a jucat și continuă să joace un rol foarte important în actualul context de desfășurare a negocierilor internaționale, în special după sfârșitul războiului rece. De o importanță particulară pentru influența crescândă a acestei paradigme este conceptul de „negociere principială”, lansat de Roger Fisher, William Kury și Bruce Patton care au pus accentul în fundamentarea negocierilor pe interese în mai mare măsură decât pe pozițiile avute de părți în cadrul negocierilor. Perspectiva bazată pe “diagnoză-formule-detalii”, lansată de William Zartman și Maureen Berman, pune accentul pe importanța de a înțelege întâi problema, apoi de a ajunge la o formulă conceptuală generală, care să direcționeze procesele de negociere și apoi stabilirea detaliilor.

Toate aceste paradigme constituie tipuri ideale, forme pure, simple forme ale unor soluții diferite, în timp ce realitatea se bazează pe situații care în cele mai multe cazuri oferă soluții aflate undeva între aceste versiuni.

În general, rezultatul negocierilor poate fi evaluat în funcție de patru criterii:

Acordul. Primul și cel mai important criteriu se referă la faptul că părțile ajung sau nu la acord. Pentru ca un acord să aibă durabilitate, el trebuie să ofere tuturor părților implicate condiții mai bune, mai avantajoase decât le aveau în lipsa sau înaintea acordului. Uneori negocierile nu sunt conduse vizând ca obiect principal realizarea unui acord, ci obținerea de “efecte secundare”, ca de exemplu satisfacerea opiniei publice interne și internaționale.

Eficiența. Aceasta se referă la extinderea pe care părțile sunt dispuse să o acorde înțelegerilor semnate, în funcție de constrângerile inerente situației.

Echitatea. Echitatea se referă la măsura în care acordul este perceput de către părți ca drept sau echitabil. Este, fără îndoială, un concept subiectiv. Acesta include componente, ca de exemplu: acordarea unui tratament nediscriminatoriu tuturor părților, echitate distribuită, în sensul că toate părțile beneficiază în mod egal, în concordanță cu anumite standarde universale.

Stabilitate. Durabilitatea în timp a acordurilor încheiate este, de asemenea, importantă. Un acord poate fi considerat stabil dacă nici una dintre părți nu are motive de a abdica de la respectarea sa. Acest criteriu derivă din cele anterioare, în măsura în care fiecare parte îl consideră echitabil și aducător de beneficii și consideră că este în interesul său să-l implementeze integral și cu bună credință.

5.2.2. Ancheta

Ancheta constituie o acțiune preliminară a rezolvării unui conflict, constând din încercarea de a stabili în mod obiectiv derularea faptelor și evenimentelor, în mod independent de afirmațiile părților în cauză și de a oferi un tablou veridic și nepartizan al situației conflictuale. Ancheta se poate desfășura sub diferite denumiri: observare, investigație, stabilirea faptelor, control, monitorizare, supraveghere, prevenire și avertizare timpurie. Convenția de din 1899 introduce ancheta printre căile pașnice de soluționare a conflictelor, iar cea din 1907 detaliază conținutul său. Anchetei i se atribuie un caracter facultativ, cu concluzii ce nu sunt obligatorii de implementat de către părți și cu un câmp de aplicare redus la diferende minore. Ancheta se desfășoară într-o perioadă de timp determinată și trebuie să aibă o bază de neutralitate reală.

Ancheta a dat rezultate, mai ales în litigii comerciale și economice. Extinderea anchetei s-a produs în momentul în care statele au început să semneze tratate de conciliere în care ancheta este menționată în mod expres și mai ales atunci când ONU a considerat Consiliul de Securitate și Adunarea Generală drept organe de anchetă și conciliere.

În Convenția de din 1997, privind reglementarea pașnică a diferendelor, ancheta este strâns legată de conciliere iar CSCE a discutat în anii ’90 crearea de organisme speciale pentru anchetă, conciliere și mediere, acestea continuând și în zilele noastre, în forme evoluate, în cadrul OSCE, continuatoarea CSCE.

Faptul că prin însăși definiția sa, ancheta este o introducere la o intervenție mai articulată și mai energică, pentru oprirea unui conflict, o demonstrează, de exemplu, activitatea comisiei neoficiale anglo-americane de anchetă privind situația din Palestina, în anul 1945. Pe baza raportului din anul următor, 1946, ea și-a schimbat caracterul devenind oficială, ocazie cu care s-a propus un plan de constituire a unei structuri federale a Palestinei, sub tutelă britanică. Întrucât acest plan nu a fost acceptat de nici una din părțile implicate în conflict, adică nici de evrei nici de arabi, Adunarea Generală a ONU a creat în aprilie 1947 o nouă comisie de anchetă care în doar câteva luni, în august prezentat un raport ce cuprindea propunerea împărțirii Palestinei în două state, unul arab și unul evreu, legate printr-o uniune economică. Acest plan, cu unele modificări a fost adoptat de Adunarea Generală a ONU în noiembrie 1947. Astfel, s-a demonstrat că prin intermediul unei comisii de anchetă s-a adoptat o soluție istorică, ce a vizat crearea unor state noi.

Este de remarcat că ancheta a jucat un rol esențial în soluționarea conflictelor, introducând o nouă fază sau „etapă de dezangajare și dezescaladare”, a cărei componentă importantă este depolitizarea și o fază de moratoriu, ce vizează oprirea violenței sau prevenirea izbucnirii sale. În această direcție preventivă ancheta a devenit o instituție aproape generalizată în cadrul sistemului internațional. Multe agenții internaționale din sistemul ONU, ca de exemplu Agenția Internațională pentru Energie Atomică posedă un sistem permanent de control privind producerea și utilizarea de materiale fisionabile, iar multe asemenea instituții specializate, publică în mod curent rapoarte de specialitate în numeroase domenii, esențiale pentru securitatea și ordinea internațională. Numeroase organisme regionale au creat sisteme de avertizare preventivă, ca de exemplu în sud-estul Europei.

Globalizarea, care conferă transparenței noi valențe, a determinat ca ancheta să devină o practică curentă, efectuată în plan informal de organizațiile neguvernamentale și, mai ales de mass-media.

5.2.3. Bunele oficii

Deși bunele oficii se regăsesc printre instrumentele enumerate în Carta ONU și sunt considerate parte din panoplia metodelor pașnice, ele s-au dovedit a avea, ca și ancheta, un rol mai mult introductiv, fiind utilizate de predilecție la începerea negocierilor sau la inițierea medierii. Ele se desfășoară în mod mai discret decât ancheta și au un caracter mai oficial decât aceasta. Rolul principal al bunelor oficii este de a asigura liniile de comunicare între părți, de a stabili contacte cu rol explorator și informativ iar uneori asigură și găzduirea părților în conflict, între care se desfășoară negocierile sau medierea respectivă.

Exemple de bune oficii se întâlnesc în istoria diplomației contemporane. Astfel, în 1956, Franța angajează negocieri pe teritoriul francez, , cu reprezentanții mișcării de eliberare națională din Algeria, care se autodeclarau ca guvern provizoriu al acestei țări pe care partea franceză nu îl recunoștea ca atare. După eșuarea acestor negocieri, dificultatea a constat în stabilirea modului în care ar fi putut fi reluate negocierile, astfel ca pozițiile oficiale ale celor două părți să poată fi menținute, cu excepția modificărilor acceptate. Ambele părți au acceptat oferta de bune oficii a Elveției, care a constat în punerea la dispoziție a unui sediu și a facilității de funcționare a unor negocieri prealabile, ce au avut loc la sfârșitul anului 1960. Într-o nouă fază, negocierile s-au desfășurat în Franța, iar apoi în Elveția, în apropierea frontierei cu Franța, când reuniunile au avut loc în Franța, partea elvețiană a asigurat cazarea delegaților algerieni și transportul lor.

În cele mai multe cazuri inițiativa oferirii bunelor oficii revine unor terțe țări dar acest rol poate fi îndeplinit și de către organizațiile internaționale, ca de exemplu ONU, OSCE sau UE. Deși în literatura de specialitate bunele oficii sunt asociate medierii, ambele fiind intervenții ale terților, putem observa că obiectivul lor este comun, adică inițierea negocierilor. Bunele oficii diferă de mediere prin aceea că partea care le oferă nu se presupune a participa la ele, deși poate însă asista așa cum de exemplu prevede Pactul de (Tratatul Interamerican referitor la reglementarea pașnică a conflictelor din 1948). În unele situații părțile cărora li se oferă bunele oficii pot fi satisfăcute de prestația terțului și interesate în a-i extinde atribuțiile. Astfel, în diferendul dintre Chile și Peru în 1926, SUA și-a oferit bunele oficii, iar după aceea au acționat ca mediator. În 1965, URSS și-a oferit bunele oficii Indiei și Pakistanului pentru începerea de negocieri, iar ulterior primul său ministru a fost invitat ca mediator.

5.2.4. Concilierea

Concilierea internațională aparține aceleiași familii de intervenții ale terților, dar sub o formă ce o înrudește cu mijloacele jurisdicționale ale arbitrajului și tribunalului internațional. Ca geneză ea poate fi considerată o extensie a anchetei, ambele fiind considerate forme primare de instituționalizare a utilizării mijloacelor pașnice , atât în 1899 cât și 1907. Concilierea înțeleasă în acest mod constă în activitatea unei comisii de cel puțin cinci membri, reprezentanți ai unor state diferite, desemnați să rezolve un litigiu ce nu a putut fi soluționat prin negocieri directe între părțile implicate. Exemplul cel mai cunoscut în literatura de specialitate este stingerea conflictului de lungă durată „Grad Chaco” izbucnit între Bolivia și Paraguai, pentru posesiunea unei regiuni de care depindea accesul fluvial la ocean. Acest conflict a durat mai bine de un secol și a fost marcat de mai multe războaie, de oferirea bunelor oficii de către Argentina, de implicarea intereselor diverselor trusturi petroliere, întrucât în regiunea Chaco se găsiseră rezerve de petrol și, în final, de intervenția Conferinței Pan Americane de conciliere, compusă din cinci state americane. Întrucât acordul provizoriu nu a fost respectat, războiul a reînceput și s-a desfășurat între anii 1932-1935. Conflictul a fost soluționat abia în anul 1938, prin arbitrajul altor cinci state americane.

Deși Carta și mecanismele ONU includ și recunosc rolul concilierii, aceasta pierde din importanța ce i-a fost acordată în prima jumătate a secolului XX. Caracterul ambiguu al concilierii, între mediere și arbitraj a făcut ca în prezent să fie preferată medierea, care nu are un caracter ierarhic și atât de distant precum are concilierea. În timp ce medierea constituie o intervenție în negocieri a unui terț fără autoritate politică proprie, dar cu un prestigiu suficient de semnificativ, care se implică în dezbateri și caută o soluție neobligatorie, în conciliere terțul este reprezentat de un organ colectiv, care deliberează în absența părților pentru a propune, de asemenea, o soluție neobligatorie.

5.2.5. Arbitrajul

Arbitrajul este una dintre cele mai vechi forme de aplanare a unui litigiu, făcând parte din aceeași familie de instrumente, a terților ce intervin. Se supune acelorași cerințe de obiectivitate, echidistanță și neutralitate, ca și medierea, dar sub forma unei autorități exterioare care elaborează o soluție obligatorie, spre deosebire de mediere, conciliere sau bunele oficii.

La începutul secolului XX entuziasmul pentru arbitraj a fost foarte mare, astfel încât de din 1907, s-a creat Curtea Permanentă pentru Arbitraj. Conform viziunii de atunci, arbitrajul se ocupa de reglementarea litigiilor dintre state, prin judecători aleși de acestea și pe baza dreptului internațional. În perioada evului mediu, secole de-a rândul, Papa de a fost arbitrul suprem al unor litigii dintre monarhii creștini occidentali. Esența metodei arbitrajului constă în alegerea unui judecător sau a mai multora, destinați ad-hoc. India și Pakistanul, pentru a pune capăt conflictului din 1965, au acceptat o intervenție de conciliere a premierului britanic, care însă s-a dovedit infructuoasă, ceea ce a făcut ca cele două state să supună diferendul lor de frontieră din regiunea Kutch – Sind unui tribunal format din trei persoane (juriști din Iugoslavia, Iran și Suedia), numiți de secretarul general al ONU, U Than. Lucrările au început în anul 1966, au durat doi ani, iar sentința a fost acceptată de ambele părți.

Arbitrajul are toate atributele unei metode jurisdicționale. Ceea ce îl diferențiază de instrumentul juridic materializat de Curtea Internațională de Justiție, unde statele – ca membre ale ONU – sunt chemate să-și rezolve litigiile pe care nu le pot aplana singure, este faptul că în arbitraj părțile își aleg singure judecătorii. Chiar și procedura pe care o vor urma arbitrii sau arbitrul este supusă în arbitraj acceptării prealabile a părților.

Numeroase tratate între state includ clauze de compromis, care prevăd că în caz de diferend de interpretare sau de aplicare, părțile vor recurge la arbitraj. În alte tratate bilaterale se stipulează clauza arbitrajului obligatoriu în orice tip de litigiu.

În perioada dintre cele două războaie mondiale au fost adoptate tratate pentru reglementarea pașnică a diferendelor sau de arbitraj și conciliere, care prevedeau ca soluție inițială recurgerea la arbitraj, iar în caz de conflicte de ordin juridic, folosirea Curții Permanente de Justiție Internațională.

Ca și în cazul medierii sau a anchetei, al negocierilor în general, se presupune că un moratoriu funcționează iar ostilitățile sunt suspendate pe timpul desfășurării lor. În prezent și arbitrajul cunoaște aceeași scădere de interes în utilizare ca și concilierea.

5.2.6. Calea judiciară de soluționare a conflictelor

Curtea Internațională de Justiție de este astăzi expresia cea mai elocventă a funcționării jurisdicției internaționale în materie de litigii interstatale. Ea este și astăzi materializarea unui deziderat care, sub forme diverse, a fost aplicat încă din secolul al XIX-lea, începând cu Curtea Permanentă de Arbitraj de , din 1899 și continuând cu Curtea Permanentă de Justiție din 1920. Curtea Internațională de Justiție de este organul judiciar principal al ONU. Cei cincisprezece judecători ai curții sunt aleși de Adunarea generală a ONU pe o perioadă de nouă ani. Deși articolul 94 al Cartei ONU prevede ca „fiecare membru al Organizației Națiunilor Unite se obligă să se conformeze hotărârilor luate de Curtea Internațională de Justiție în orice cauză în care este parte”, cel mai mare obstacol în calea eficienței Curții a fost nerespectarea și încercarea de ocolire a jurisdicției obligatorii. În declarațiile pe care statele trebuie să le semneze în acest sens au fost introduse atâtea rezerve, încât foarte puțini se simt legați de un angajament ferm. Astfel în 1970 din 126 de state membre doar 44 recunoscuseră jurisdicția obligatorie. La această situație se adaugă incapacitatea Curții de a implementa deciziile proprii sau de a impune sancțiuni, funcție care revine însă, de drept, Consiliului de Securitate. O altă sursă de neîncredere derivă din ritmul de lucru lent al Curții și de la prestația sa insuficientă. Timp de 35 de ani, între 1946-1981, Curtea a pronunțat doar 58 de hotărâri și a dat 17 avize consultative.

5.2.7. Medierea internațională

Conflictele internaționale sunt în mod frecvent subiectul unei medieri exercitate de către o terță parte. Studiile de relații internaționale arată că în lumea modernă aceasta a fost o procedură curentă ce s-a regăsit în mod frecvent în practica internațională, cel puțin în ultimii 200 de ani. Deși sfârșitul războiului rece a adus cu sine numeroase schimbări în politica internațională el nu a redus numărul conflictelor internaționale și nici tendința intervenției unei terțe părți pentru medierea conflictelor.

De cele mai multe ori, conflictele se referă la antagonisme ivite în sfera securității. În disputele internaționale de natură economică, cu privire la factorii de mediu sau de alt tip, părțile aflate în dispută nu exacerbează competiția până la un nivel de violență care să genereze un conflict armat și nici nu au la îndemână mijloacele pe care le au atunci când se angajează în conflicte generate de problemele de securitate. Aceste din urmă conflicte au de regulă loc într-un context ce pune în centrul disputelor modul de exercitare a puterii, ceea ce are un impact major asupra medierii internaționale. Această premisă explică obiectivele părților implicate în mediere, condițiile ce afectează performanța și rolul mediatorului cât și rezultatele unei medieri eficace în conflictele internaționale.

Termenul de conflicte internaționale este aplicabil în acest context atât conflictelor interstatale cât și celor intrastatale, dar care sunt afectate de implicarea unor actori externi. Atunci când acești actori externi asigură asistență politică, economică sau militară sau spațiu pentru funcționarea unor baze de pregătire sau logistice ale unora dintre actorii implicați, conflictele intrastatale capătă în mod inevitabil dimensiuni internaționale.

Medierea este o formă de intervenție a unei terțe părți în conflict. Ea diferă de alte forme de intervenție în conflict, deorece nu este bazată pe utilizarea directă a forței și nu are ca scop de a ajuta pe una dintre părți să învingă. Dimpotrivă, scopul medierii este să aducă conflictul spre o soluție acceptabilă pentru părțile beligerante și care să fie în concordanță cu interesele mediatorului. Procesul de mediere are un caracter politic, în care nu există un angajament anterior prestabilit al părților implicate, de a accepta ideile și soluțiile mediatorului. Din acest punct de vedere, medierea diferă de arbitraj, care utilizează proceduri judiciare și care are ca rezultat un verdict pe care părțile implicate s-au angajat dinainte să îl accepte, indiferent care este acesta. Medierea trebuie înțeleasă ca un mod particular de negociere în care o terță parte ajută părțile implicate să găsească o soluție pe care nu o pot găsi pe cont propriu. Pentru a-și îndeplini obiectivele, medierea trebuie să devină acceptabilă pentru părțile adverse în conflict care, în schimb, trebuie să coopereze în plan diplomatic cu mediatorul. De multe ori mediatorii se confruntă cu o respingere din partea beligeranților, de aceea, efortul lor diplomatic trebuie orientat inițial spre a convinge părțile implicate de buna credință și de consistența efortului făcut de către mediator.

a. Medierea de către superputeri

Statele care acceptă rolul de mediatori au tendința de a căuta soluții care să întărească stabilitatea internațională, de a reduce șansele de intervenție a puterilor rivale, de a câștiga recunoștința a cel puțin uneia, dacă nu a tuturor părților implicate și, de asemenea, de a crea premisele și condițiile de a-și menține un rol privilegiat pentru ele însăle, în viitorul regiunii respective. Prin mediere pot fi promovate în mod concomitent atât interese defensive cât și ofensive.

Mediatorii acționează în mod defensiv atunci când un conflict între alți actori amenință interesele mediatorului. De aceea, găsirea unei soluții pentru un conflict este importantă pentru mediatorul însuși, datorită rezultatelor conflictelor asupra relațiilor mediatorului cu părțile beligerante. De exemplu, dacă doi aliați ai mediatorului se angajează într-un conflict, acesta slăbește alianța și afectează relațiile mediatorului cu ambele părți beligerante. De asemenea, un conflict între două state poate crea oportunitatea pentru o putere rivală de a interveni în conflict și de a-și mări influența în regiune. În alte situații, un conflict poate genera pericolul de escaladare și de a atrage și alți actori. În aceste situații s-ar putea ca simpla mediere din partea unei terțe părți reprezentată de un singur stat să nu fie suficientă, fiind necesar un efort colectiv din partea a două sau mai multor state, care să acționeze în sau în afara cadrului oferit de o organizație internațională.

De exemplu, eforturile de a media diversele conflicte apărute în spațiul ex-iugoslav au implicat UE, OSCE, NATO, ONU, “Grupul de contact”, Rusia și SUA.

Al doilea tip de motive pentru mediatori este de natură ofensivă: dorința de a-și extinde și crește influența. În acest caz, soluția aplicabilă pentru soluționarea conflictului nu este importantă pentru mediatori și este doar un vehicul pentru a îmbunătăți relațiile cu una sau ambele părți. O terță parte poate spera să câștige recunoștința părților beligerante, fie prin a le ajuta pe ambele să ajungă la o soluție negociată, fie prin ajutorul oferit uneia dintre ele să obțină condiții mai bune într-o soluție în care în alt fel nu ar fi reușit să le obțină. Mediatorii pot, de asemenea, să-și mărească prestanța și influența devenind puteri garante ai unor acorduri, ceea ce include riscuri și responsabilități.

Un număr important de exemple istorice ilustrează aceste interese. Medierea SUA în conflictul din Zimbabwe, din 1976-1979, medierea URSS în 1966 și a SUA în 1999 în conflictul dintre India și Pakistan au fost generate și conduse de un amestec de rațiuni defensive și ofensive. Dintr-un punct de vedere defensiv, SUA s-au temut ca nu cumva conflictul din Zimbabwe să poată constitui o oportunitate pentru URSS să câștige influență în zonă sprijinind naționaliștii africani. Deoarece însă grupările adverse erau deja apropiate din punct de vedere politic de URSS și China, medierea SUA a constituit, de asemenea, o încercare de a îmbunătăți relațiile cu aceste grupări și de a extinde influența americană.

Medierea sovietică dintre India și Pakistan a avut în vedere îmbunătățirea relațiilor cu Pakistanul, care avea relații mult mai apropiate cu SUA și China. URSS a avut, de asemenea, ca obiectiv prin această mediere creșterea prestigiului propriu și crearea unui precedent care să justifice o implicare ulterioară în problemele regiunii. În același timp, au existat motive defensive importante pentru medierea sovietică. Conflictul dintre India și Pakistan oferea Chinei oportunitatea de a-și extinde influența în Pakistan și de a stabili o prezență apropiată de frontierele sudice ale URSS. Odată cu dezamorsarea conflictului, oportunitatea pentru expansiunea chineză ar fi fost redusă în mod semnificativ, ceea ce constituie o foarte bună ilustrare a faptului că și atunci când se recurge la dreptul internațional, tot interese de putere se urmăresc.

Medierea exercitată de SUA în același conflict, în urmărit aceleași interese, dar în alt sens, la care s-a adăugat interesul de a obține semnătura părților aflate în conflict pe Tratatul de Neproliferare a Armelor Nucleare.

SUA au fost cel mai activ mediator în conflictele internaționale după sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Această implicare își găsește explicația în promovarea și protejarea intereselor naționale ale acestei super-puteri. Deoarece în timpul războiului rece, SUA au considerat că multe conflicte ar putea oferi URSS oportunitatea de a interveni și de a-și extinde influența, ele au căutat, de cele mai multe ori, să intervină spre a găsi soluții de rezolvare a conflictelor, medierea fiind un instrument potrivit în acest scop. În plus, SUA au fost de multe ori solicitate de către statele mai mici, angajate în conflicte, de a interveni în calitate de mediator, datorită puterii și prestigiului de care se bucurau.

Modelele bazate pe promovarea intereselor mediatorilor nu s-au schimbat prea mult de la sfârșitul războiului rece, deși nivelul de pregătire și capacitatea de răspuns a mediatorilor s-a modificat. SUA se dovedesc mult mai puțin doritoare să medieze ca în trecut, reținerea sa de a se angaja în mediere putând fi explicată prin percepția că de fapt conflictele altor actori constituie acum o mai mică amenințare la adresa securității SUA, decât în timpul războiului rece. Nu trebuie neglijat faptul că, astfel, SUA își păstrează o marjă de manevră practic nelimitată.

Pe de altă parte, Rusia a rămas încă activă în spațiul ex-sovietic. În acestă zonă influența sa este semnificativă, interesele sale continuă să fie predominante și, de asemenea, pericolele la adresa securității sale sunt cele mai mari.

O modificare notabilă poate fi constatată în ceea ce privește țările occidentale, unde preocupările umanitare ale opiniei publice joacă un rol mult mai important în modelarea politicii externe, decât în trecut. Necesitatea de a răspunde cerințelor opiniei publice a determinat acțiunile unor guverne care au intervenit în conflicte externe, inclusiv în războaie civile, chiar atunci când acestea nu influențau în mod direct interesele de securitate ale țărilor respective.

Deoarece medierea implică costuri mai reduse pentru puterea intervenționistă decât acțiunile militare, mai ales dacă este întreprinsă prin intermediul organizațiilor internaționale, constatăm că medierea colectivă se situează pe o tendință ascendentă. Exemplele includ acțiunile de mediere din Afganistan, Haiti, Liberia, Sierra Leone, Angola, Mozambic, Congo, Ruanda, Burundi, Somalia, Sudan și fosta Iugoslavie.

b. Medierea de către puteri mici și mijlocii

Medierea de către puterile mici și mijlocii este, de asemenea, motivată de către interesele proprii ale acestora, multe dintre ele în legătură cu probleme interne. Asemenea preocupări se referă de multe ori la posibilitatea ca un conflict să se extindă pe teritoriul mediatorului, teama ca într-un conflict local să intervină și alți actori din exterior, reținerea de a se implica într-un conflict de partea unuia sau altuia dintre beligeranți, încercarea de a promova norme și reguli care să protejeze chiar securitatea mediatorului, încercarea de a promova rolul mediatorului într-o regiune sau zonă.

Puterile mici și mijlocii urmăresc de cele mai multe ori ca prin acțiunile de mediere întreprinse să-și consolideze prestigiul și influența în plan regional. Algeria a mediat între SUA și Iran în problema ostaticilor de din Teheran în 1980, în speranța că această acțiune de mediere va genera bunăvoința SUA și va îmbunătăți relațiile dintre Algeria și SUA, având în vedere sprijinul acordat până atunci de către SUA Marocului în problema Saharei Occidentale. Țara noastră a încercat să joace un rol de mediere în relațiile dintre Israel și organizațiile palestiniene cât și în relațiile Israelului cu țările arabe, contribuind în mod semnificativ la planificarea vizitei președintelului egiptean Anwar el Saddat , în 1977.

Statele mici și mijlocii au la dispoziție mai puține instrumente alternative ale politicii lor externe și de aceea implicarea lor în acțiuni de mediere internațională duce la o creștere a autonomiei sau independenței lor în relațiile cu aliații lor mai puternici. Mai mult chiar, atunci când sunt sub presiune din partea altor puteri, de a lua poziție de o parte sau alta a statelor implicate într-un conflict, poziție pe care statele mici sau mijlocii vor să o evite, ele pot ieși din această dilemă asumându-și rolul de mediator în conflict.

În perioada de după sfârșitul războiului rece, statele mici și mijlocii continuă să îndeplinească, de multe ori cu succes, rolul de mediator. Kenia și Zimbabwe au mediat conflictul intern din Mozambic, Zairul a mediat conflictul din Angola, Africa de Sud conflictele din Nigeria, Lesotho și Zwaziland, ASEAN (Asociația Țărilor din Asia de Sud-Est), conflictul din Cambodgia, Norvegia conflictele dintre Israel și palestinieni, Arabia Saudită conflictele din Yemen și Liban. În prezent, multe dintre statele lumii, precum Tanzania, Africa de Sud, Togo, Tunisia, Algeria, Arabia Saudită, Costa Rica și Columbia consideră implicarea în medierea internațională a conflictelor din regiunile în care se află, ca fiind un element major al politicii lor externe.

c. Medierea de către organizațiile internaționale inter-guvernamentale și neguvernamentale

Motivele pentru care organizațiile internaționale își asumă rolul de mediator al conflictelor sunt mai complexe decât cele ale statelor. Pacea internațională este rațiunea de a fi a mai multor organizații internaționale, fiind înscrisă în Cartele sau documentele programatice ale acestora. Organizațiile internaționale interguvernamentale sunt însă subiecte ale politicilor și intereselor statelor membre. De exemplu, ONU a fost în mod frecvent paralizată de consecințele antagonismelor specifice războiului rece și a fost angajată în acțiuni de menținere a păcii de mult mai puține ori decât ar fi trebuit, în concordanță cu prevederile Cartei sale. Unele dintre eforturile de mediere pe care și le-a asumat nu au avut drept scop decât de a estompa vizibilitatea implicării SUA, de exemplu în conflictele arabo-israeliene. Organizațiile regionale nu au fost influențate de consecințele războiului rece în aceeași măsură ca ONU. Cu toate acestea, deoarece medierea necesită acordul membrilor cei mai influenți ai organizațiilor regionale, ca și acceptarea de către părțile direct implicate, nici organizațiile regionale nu au fost atât de angajate în menținerea păcii pe cât ar fi putut fi.

Sfârșitul războiului rece a eliberat organizațiile internaționale de constrângerile confruntării bipolare, permițându-le să se angajeze mai activ în medierea și managementul conflictelor. Drept rezultat, reputația și resursele lor au trebuit să se extindă în scurt timp, dar eforturile întreprinse nu au fost răsplătite cu succesul rapid pe care îl prognozaseră. Într-un timp scurt, multe dintre statele membre au dat înapoi, blamând organizațiile pe care chiar ele însăle le gestionau și reducând numărul acțiunilor de mediere în care erau implicate.

ONU a trimis în diferite zone de conflict reprezentanți oficiali ai secretarului general, în misiuni de amploare diferită. Uniunea Africană a constituit la nivelul Secretariatului o secție de prevenire, management și soluționare a conflictelor. ASEAN, la rândul său, și-a asumat din ce în ce mai multe acțiuni de mediere. ECOWAS (Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest) și CEAO (Comunitatea Economică din Africa de Vest) și-au asumat medierea conflictelor în zona lor de responsabilitate. Agenția Interguvernamentală pentru Prevenirea Secetei și Dezvoltare (IGADD) și-a asumat rolul de mediere în zona Cornului Africii. Astfel, în perioada de după sfârșitul războiului rece suntem martorii implicării unor noi organizații regionale în activitatea de mediere internațională, spre a umple golul lăsat de reducerea implicării ONU. Experiența ONU în Somalia, Ruanda și Cambodgia a demonstrat în același timp posibilitățile de mediere ale organizației mondiale cât și dificultățile de a separa rolul său, în concordanță cu Carta, de interesele statelor membre permanente în Consiliul de Securitate.

Mediatorii, alții decât statele, ale căror interese nu sunt atât de vizibile ca cele ale principalilor actori pe scena politică sunt, de asemenea, ghidate de afirmarea și promovarea intereselor proprii. Acești actori – organizații neguvernamentale – au de îndeplinit un rol și de apărat o reputație și de aceea au tot interesul în a apărea ca mediatori de succes. De multe ori, actorii ne-statali au interesul de a-și prelungi prezența dincolo de îndeplinirea rolului de mediatori, organizațiile respective fiind gata să-și asume și alte funcții și atribuții.

Îngrijorarea pentru pacea mondială, ca o valoare în sine și suspiciunea că alți mediatori sunt mânați de interese meschine și egoiste, mai ales atunci când este vorba de state, a determinat o multitudine de actori ne-statali să se ofere ca mediatori internaționali. Mulți dintre acești actori sunt interesați în obținerea unui anumit rezultat sau deznodământ a diverselor conflicte, nu neaparat deoarece îi afectează în mod direct, cât mai ales datorită faptului că ei cred în mod sincer în diverse cauze. Astfel, mai multe agenții private care s-au implicat în medierea conflictelor civile din Rhodezia (acum Zimbabwe) și Liberia se străduiau să găsească o cale acceptabilă spre independență, în primul caz, și un nou sistem politic în Liberia și nu alte soluții.

Toții actorii ne-statali au un interes în a-și consolida poziția de terță parte, mediatori calificați în diverse conflicte, deoarece consideră că experiența, expertiza și capacitatea lor de gestionare poate fi oferită și celorlalți, iar recunoașterea internațională a competenței și reputației lor îi ajută să-și îndeplinească sarcinile pe care și le asumă.

d. Utilizarea puterii în mediere

Dimensiunea puterii pe care o poate menține mediatorul depinde în întregime de părțile implicate în conflict, de a căror acceptare depinde capacitatea mediatorului de a obține un deznodământ pe care să îl agreeze toate părțile implicate. Această adevărată relație circulară afectează fiecare activitate de mediere, căci contrar unei păreri eronate dar foarte răspândite, mediatorii nu sunt angajați de către părțile implicate ci dimpotrivă ei își oferă serviciile, în funcție de dorința de a se face utili și de a avea succes. La începutul medierii capacitatea mediatorului de a-și îndeplini sarcina depinde de bunăvoința adversarilor implicați. Aceștia, având un interes imediat în a învinge, pot vedea medierea ca o acțiune inutilă, cu excepția situației în care rezultatele acesteia sunt vizibile și imediate. Adversarii agreează acțiunea de mediere în măsura în care aceasta restricționează acțiunile adversarului, dar nu o acceptă atunci când restricționează acțiunile proprii. Mediatorii au la îndemână, în general, șase instrumente pentru a-și îndeplini misiunea:

Convingerea, care este capacitatea de a descrie un viitor alternativ mult mai favorabil decât soluția continuării conflictului.

Extracția, care este capacitatea de a obține de la fiecare parte o poziție favorabilă pentru sine.

Terminarea, capacitatea de a se retrage din mediere.

Limitarea, care este abilitatea de a elimina alternativele părților pe care acestea le-ar putea folosi pentru câștigarea sau medierea conflictului.

Privațiunile, care constau în interzicerea uneia dintre părți de a avea acces la resurse sau de a deturna resursele către alt beneficiar.

Acordarea de gratificații, care constă în asigurarea de resurse suplimentare pentru obținerea scopului urmărit.

În fiecare caz în parte, eficacitatea pe care o dovedește mediatorul în obținerea rezultatelor depinde de nevoia stringentă de a găsi noi soluții, o caracteristică ce face medierea dificil de realizat.

Prin convingere, mediatorul trebuie să fie capabil să pună în evidență atractivitatea concilierii în termeni cât mai realiști și lipsa de sens a continuării conflictului, în exercițiul de comunicare ce este independent de resursele alocate. Acțiunea de mediere nu este recomandabilă decât în momentul în care poate obține o propunere favorabilă din partea uneia dintre părțile implicate, care să fie văzută drept favorabilă de către cealaltă parte.

Momentul cheie în acțiunea de mediere intervine atunci când mediatorul solicită permisiunea uneia dintre părți de a cere acordul adversarului într-o propunere oarecare. Acest schimb de opinii este chiar esența modului de a exercita capacitatea de mediere. Succesul acestor demersuri depinde de cât de acută este nevoia fiecărei părți în parte de a pune capăt conflictului și a impasului pe care acesta îl generează, demonstrând importanța medierii.

Terminarea rezidă în capacitatea mediatorului de a se retrage și de a lăsa părțile implicate să acționeze pe cont propriu. Trebuie remarcat că retragerea mediatorului depinde nu de acesta cât de atitudinea părților în conflict. Cu toate acestea dacă mediatorul are nevoie de o soluție mai mult decât părțile implicate, el nu va fi capabil să amenințe în mod credibil cu terminarea medierii și cu retragerea din această calitate.

Capacitatea mediatorului de a bloca diferite alternative pentru părțile implicate în conflict, fie pentru obținerea unei victorii prin utilizarea forței, fie pentru a căuta alte surse de mediere, este, de asemenea, o cale de a demonstra modul în care mediatorul își poate utiliza puterea.

Dacă părțile implicate în conflict încep să caute un alt mediator, fie pentru a-și întări pozițiile, fie pentru a obține condiții mai favorabile de mediere, atunci mediatorul inițial își poate pierde în mare măsură credibilitatea, iar prestigiul său în fața părților implicate scade în mod semnificativ.

O altă modalitate de utilizare a puterii o reprezintă manipularea, în cadrul căreia mediatorul folosește tactica stimulentelor și beneficiilor, ori dimpotrivă a privării uneia sau alteia dintre părți de anumite elemente de sprijin material sau moral. Toate acestea influențează și modelează condițiile pentru a se ieși din situațiile de impas iar situațiile utilizate pot fi atât practice, ca de exemplu vizitele la fața locului, distribuția de ajutor alimentar, livrarea de armament sau doar luări de poziție, ca de exemplu voturi de condamnare sau rezoluții. Mediatorul poate schimba centrul de greutate de pe un procedeu pe altul și pentru a modela mediul operațional, prevenind astfel situațiile în care una dintre părți ar putea fi învinsă militar și afecta astfel deznodământul dezirabil de către mediator. Toate aceste procedee sau amenințarea de a le utiliza sunt eficace doar în măsura în care sunt credibile pentru părțile implicate și doar atunci când promisiunile sau amenințările, după caz, sunt respectate. În multe situații, o formă importantă de acțiune sunt ajutoarele financiare, care pot fi parte a soluției mediate, mediatorul garantând ajutorul financiar în situația îndeplinirii condițiilor stabilite prin înțelegerile sau tratatele respective sau pot fi doar niște stimulente care să determine părțile să ajungă la un acord. Un exemplu concludent îl constituie ajutorul gradual pe care SUA s-au angajat și ulterior l-au acordat Israelului și Egiptului după semnarea Acordului de Dezangajare în Peninsula Sinai, ajutor ce a crescut în mod semnificativ după semnarea Tratatului de pace propriu-zis (Acordul de ). Acest precedent a fost invocat ulterior pe timpul negocierilor pentru normalizarea situației dintre Israel și Siria, negocieri nefinalizate încă.

Dintre toate instrumentele utilizate, cel mai important este capacitatea de convingere, care constă în abilitatea mediatorului de a reorienta percepțiile părților implicate. Ca orice formă de persuasiune, abilitatea mediatorului depinde de diferite capacități care sunt utilizate în mod profesionist spre a face concilierea mult mai atractivă iar continuarea conflictului mult mai puțin atractivă. Aceste capacități se referă la probleme de bunăstare internă, ce au în vedere viitorul politic, reputația, sprijinul logistic pe viitor, opinia publică, riscurile implicate, costurile și alte beneficii și chiar verdictul istoric. De asemenea, persuasiunea utilizează beneficiul sprijinului în dezvoltarea și consolidarea relațiilor regionale și globale. Beneficiile financiare acordate fără a condiționa rezultatul conflictului sunt eficace numai dacă răspund unei nevoi reale, urgente și care este mai importantă decât rezultatul ce poate fi obținut prin dobândirea de concesii. Părțile implicate pot deveni conștiente de unele nevoi pe care nu doreau să le recunoască anterior, mai ales atunci când există șansele ca în contrapartidă să primească o recompensă. De exemplu, acceptarea retragerii trupelor cubaneze din Angola, dorită de Africa de Sud, a făcut ca acest stat să facă la rândul său concesii și să se retragă atât militar cât și administrativ din Namibia.

Acțiunile de mediere înseamnă mai mult decât simpla convingere a părților adverse, aceasta depinzând de abilitatea de a îndeplini anumite nevoi și dorințe (din a căror multitudine nu toate pot fi îndeplinite), ale părților în conflict. Deși mediatorii oficiali sunt cei mai în măsură de a facilita încheierea acordurilor între părțile în dispută și mediatorii non-statali pot participa în mod eficace în a ajuta la reorientarea ordinii de priorități, a valorilor și oportunităților părților implicate. Dacă lipsa de comunicare constituie un impediment major pentru mediatorii oficiali (statele) este mai ușor de utilizat medierea informală (neoficială), care este mai flexibilă și care poate ajunge mai ușor la esența problemei în dispută. De exemplu, în conflictul dintre Eritreea și Etiopia a fost implicat un mediator privat, chiar dacă un fost președinte a SUA, Jimmy Carter, care era perceput de către părțile implicate drept având un sprijin oficial din partea guvernului SUA. Acest demers a răspuns unui apel exprimat de cele două părți implicate, dar a eșuat datorită faptului că nu se ajunsese încă la un impas din punct de vedere militar și deoarece natura conflictului s-a schimbat în timpul medierii. Mediatorul nu a reușit să-i convingă pe cei implicați de lipsa unei soluții alternative și nu a putut răspunde la solicitările de sprijin logistic și financiar. Fostul președinte Carter a fost în contact cu șefii de state din regiune cărora le-a obținut simpatia și sprijinul și chiar neutralitatea în timpul medierii. Întrucât el nu reprezenta SUA în mod oficial, nu a putut angaja nici un fel de fonduri oficiale și nici nu a putut asigura sprijin logistic și financiar pentru părțile implicate. Același mediator, de data aceasta fiind sprijinit oficial de către SUA, a putut media cu succes în conflictul intern din Haiti din 1994. Atunci când junta militară la putere a refuzat să predea puterea președintelui ales, așa cum cerea ONU, Jimmy Carter, care s-a deplasat în Haiti, a reușit să convingă liderii militari să se retragă și a negociat termenii acestui transfer de putere. Carter a avut succes de data aceasta, în primul rând datorită faptului că negocierea s-a desfășurat cu doar puține ore înainte de invazia militară planificată și anunțată oficial de SUA cât și datorită participării unor oficiali americani la acțiunea de mediere.

În alte acțiuni de mediere sprijinul acordat de state a fost doar neoficial, după cum în multe cazuri efortul făcut de organizații private și neguvernamentale a susținut inițiativele de mediere oficială. Cele mai concludente exemple le constituie conflictele din Irlanda de Nord, din Cipru și cel arabo-israelian. Algoritmul implicării unei terțe părți în scopul soluționării conflictelor, în diferitele sale stadii.

Concluzii

Se apreciază că există două categorii în care pot fi împărțite căile de soluționare pașnică a conflictelor prevăzute de Carta ONU: prima categorie include negocierile, ancheta, medierea, concilierea și bunele oficii, iar cea de-a doua categorie cuprinde arbitrajul, calea judiciară și recurgerea la organisme și acorduri. Prima categorie conține căile mai puțin formalizate, cu norme cutumiare și reguli ad-hoc, nestructurate rigid. Ea are ca nucleu negocierile pe care celelalte forme o pregătesc, asistă sau o preced. Ea este sensibilă la context și circumstanțe, creează soluții adaptate la caz, recurge la resursele de experiență, la intuiție și raționament inovativ al profesioniștilor implicați. De asemenea, ține seama de opiniile și pozițiile părților în cauză, de interacțiunea lor și urmărește ca soluția să fie fructul și rezultatul străduinței acestora.

A doua categorie, începând cu arbitrajul, ascultă, analizează și decide, indiferent dacă părțile negociază sau nu. Începând cu calea judiciară are reguli și proceduri precise înscrise în acordurile internaționale.

Organismele internaționale intră și ele ușor în rolul de instanțe, deși pot apela la metodele primei categorii. Oricum, această a doua categorie își dezvăluie însemnătatea doar în situația în care mijloacele primei categorii par epuizate. Faptul că negocierea și medierea sunt căile pașnice cel mai frecvent utilizate la începutul celui de-al treilea mileniu, îndeamnă la examinarea mai aprofundată a resurselor pe care ele le oferă prevenirii și soluționării conflictelor.

6. DIPLOMAȚIA ȘI FUNCȚIILE SALE

Mediul internațional și evoluția uzanțelor diplomatice

Studiul activității diplomatice și consulare, precum și al uzanțelor protocolare pot fi mai bine înțelese raportat la mediul diplomatic internațional. Acest mediu este alcătuit din totalitatea actorilor ce acționează în cadrul său, ansamblul relațiilor internaționale, precum și totalitatea proceselor și fenomenelor care se manifestă într-o perioadă de timp istoric determinată. Mediul internațional mai este denumit și “scena internațională” sau “arena mondială”.

6.1. Caracteristicile mediului diplomatic internațional.

Democratizarea relațiilor internaționale, începută încă în perioada dintre cele două războaie mondiale prin enunțarea principiului naționalităților de către președintele american W. Wilson, drept urmare a proceselor istorice care au avut loc, astăzi mediul diplomatic internațional se caracterizează printr-un număr foarte mare de actori–state independente (e semnificativă creșterea numărului de state membre ONU de la 51 de semnatari ai Cartei în 1945 la 192 de membri, ultimul stat ce a fost primit în ONU fiind Muntenegru, în 2006), ceea ce indică clar procesul continuu de democratizare a relațiilor internaționale.

Indivizibilitatea păcii în condițiile de azi când un conflict într-o zonă sau alta are un impact, direct sau indirect, asupra tuturor statelor ( conflictul din fosta Iugoslavie, războiul din Golf , Irak, Afganistan etc.). Astfel, indivizibilitatea păcii a condus la o continuă și permanentă preocupare a statelor de a analiza evenimentele și a lua decizii, împreună, în colectiv, vizând protejarea securității lor naționale și de a găsi sisteme de securitate colectivă.

Un nou mediu de securitate s-a conturat, la nivel global, printr-o amplă redefinire a raporturilor internaționale, cu implicații asupra securității tuturor statelor. În Europa, acest proces are ca principal rezultat pozitiv reducerea sensibilă a riscului unei confruntări majore.

Interdependența cresândă dintre state stimulată de revoluția științifică și tehnică, a creat un sistem de dependențe reciproce și, totodată, o intensificare a interacțiunilor între state de o amploare enormă.

Globalizarea unor probleme majore care, în prezent, se materializează prin apariția unei întregi categorii de chestiuni interesând ansamblul umanității și devenind, deci, o preocupare internațională. Rezolvarea lor nu mai poate fi abordată decât global.

Globalizarea economiei constituie una dintre cele mai frapante trăsături ale mediului internațional. Firmele și oamenii de afaceri se orientează spre locurile de pe mapamond cele mai profitabile, cu maximum de eficiență economică. Economiile statelor devin tot mai dependente unele de altele. Se creează, astfel, o economie mondială care operează simultan pe toate continentele.

Impactul mediului internațional asupra diplomației a produs o adaptare a metodelor, mijloacelor și regulilor care o guvernează, oferind actului diplomatic o nouă calitate și relevanță. Renunțând la ceea ce era caduc, dreptul și uzanțele diplomatice s-au întărit, normele cutumiare transformându-se în norme contractuale în raporturile dintre state. Răspunzând sfidărilor civilizației moderne, diplomația și-a lărgit orizontul de cuprindere și și-a diversificat activitățile tocmai pentru a sluji mai bine obiectivul său esențial de promovare a înțelegerii și colaborării între state. Astfel, s-a înregistrat o vădită extindere atât a diplomației bilaterale cât și multilaterale.

Extinderea diplomației la nivel înalt ( la nivelul șefilor de stat sau de guvern și al miniștrilor de externe ). Creșterea în complexitate și în implicații a problematicii internaționale, conjugată cu facilitățile moderne de transport și comunicații, a generat un nou tip de acțiune diplomatică denumită “de nivel înalt” sau “ la vârf”. Ea constă în participarea directă a șefilor de stat sau guvern, a miniștrilor de externe, la reuniunile cu caracter bilateral sau multilateral între state.

6.2. Noțiunea de diplomație

a ) Evoluția noțiunii de diplomație

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „diplomație” se consideră că vine de la grecescul „diploo” (a plia), cuvânt care desemna acțiunea suveranilor de a elabora copii de pe actele oficiale. Înțelesul este acela că actele respective oficiale erau redactate în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire sau recomandare trimișilor iar celălalt se păstra la arhivă. Majoritatea autorilor care s-au ocupat de studierea acestui domeniu sunt însă de acord să-i atribuie filologului și filosofului francez Emile Littre (1801-1881) stabilirea faptului că noțiunea de “diplomație”, chiar dacă are o origine mai veche, a început să se generalizeze abia în secolul XVII, fiind aplicată la început în mod restrictiv pentru a defini un ansamblu de documente și tratate privind relațiile internaționale.

Diplomatul englez Ernest Satow localizează acest cuvânt pentru prima dată în Anglia în 1645. Filosoful german Gottfried Leibnitz(1646-1712) și cărturarul francez Dumont folosesc cuvântul „diplomatic” în lucrările lor Codex Juris Gentium Diplomaticus (l693) și, respectiv, Corps Universel Diplomatique du Droit des Gens (1726). Este evident că, în titlurile acestor lucrări, sensul cuvântului „diplomaticus” și respectiv „diplomatique” este legat de ideea de înțelegeri sau contracte internaționale.

Termenul de „diplomație” este utilizat în mai multe sensuri. El desemnează mai ales arta diplomației, dar și cariera de diplomat sau persoanele care îmbrățișează această carieră, precum și politica externă a unui stat. În limba română, ca termen de drept internațional și de politică externă, îl întâlnim spre sfârșitul secolului al XIX-lea, împrumutat din limba franceză. În sensul de document în accepția veche (diplomă=hrisov) îl întâlnim în Hronicul româno-moldovlahilor al lui Dimitrie Cantemir, la începutul secolului al XVIII-lea.

Termenii de astăzi sunt adoptați în perioada premergătoare Revoluției de la 1848, fiind întâlniți, de exemplu, în Vocabularul franțezo-românesc, publicat în anii 1840—1841 de Aaron Florian, G. Hill și Petrache Poenaru. În acest dicționar, termenul francez „diplomație” este definit de cărturarii vremii drept „știința care învață a cunoaște interesele și raporturile statelor și ale suveranilor între sine; chiar aceste interese și raporturi; miniștrii, ambasadorii ș.a. care pun la orânduială, tractează despre dînsele”. Cuvântul românesc „diplomație” nu intrase încă în limbă. Cuvântul „ambassade” se explică prin „deputăție trimisă la un stat suveran.

Potrivit celor afirmate cel mai bun mijloc descoperit de civilizație pentru a preveni ca relațiile dintre state să fie guvernate numai de forță, îl reprezintă diplomația. Altfel spus, negocierile politice, negocierile diplomatice, sunt singura alternativă la politica de forță pe plan internațional.

În lucrarea de referință a lui Sir Ernest Satow, „Guide to diplomatic practice”, acesta definește diplomația ca fiind aplicarea inteligenței și tactului în conducerea relațiilor oficiale dintre guvernele statelor independente, care se extind uneori de asemenea la relațiile lor cu statele vasale sau, mai pe scurt, conducerea afacerilor dintre state prin mijloace pașnice.

Dintre definițiile cele mai apropiate de sensul originar al cuvântului „diplomație” se poate cita cea a lui De Flassan, la începutul secolului al XIX-lea : „Diplomația este expresia prin care este desemnată de un număr de ani încoace știința raporturilor exterioare, care are la bază diplome sau acte scrise emanate de suverani. Ferdinand de Cussy, în lucrarea sa „Dictionnaire ou manuel-lexique du diplomate et du consul”, spune că diplomația este „totalitatea cunoștințelor și principiilor care sunt necesare pentru a conduce bine afacerile publice între state”.

O altă definire a diplomației care a fost făcută la o dată mai recentă (1866), îi aparține unui reputat autor de drept internațional, Charles de Martin, care spunea că diplomația este știința relațiilor externe sau a afacerilor străine dintre state și într-un sens mai precis, știința sau arta negocierii.

b) Definiția și sensul actual al diplomației

În doctrina actuală, definițiile date diplomației relevă, în general, într-un fel sau altul, caracterul său de mijloc de aplicare a politicii externe, de realizare a cooperării între state sau de reglementare pe cale pașnică a diferendelor dintre state.

Dintr-o perspectivă statală, diplomația se ocupă de avizarea, adoptarea și aplicarea politicii externe. Din acest punct de vedere ea poate fi definită ca ansamblul mijloacelor prin care statele, sau alți actori, folosind reprezentanții lor oficiali sau alți reprezentanți, articulează, coordonează sau asigură realizarea interesele lor speciale sau generale, folosind în acest scop corespondența, contactele particulare, schimbul de păreri, acțiunile de influență, vizitele, presiunile sau alte activități relevante. Diplomația este în general concepută ca fiind legată de managementul relațiilor dintre state sau dintre state și alți actori.

Una din cel mai moderne și apreciate definiții, este cea a profesorului Philippe Cahier care definește diplomația drept „maniera de a conduce afacerile externe ale unui subiect de drept internațional folosind mijloacele pașnice, îndeosebi negocierea”. Tot profesorul Cahier definește și dreptul diplomatic drept „ansamblul normelor juridice destinate să reglementeze relațiile care se creează între diferitele organe ale subiectelor de drept internațional care au atribuții permanente sau temporare în ceea ce privește relațiile externe ale acestor subiecte”.

O referire la înțelesul noțiunii de diplomație o găsim și în jurisprudența Curții Internaționale de Justiție de În Decizia din 24 mai 1980 în speța Personalul diplomatic și consular american , se arată că instituția diplomației s-a dovedit a fi „un instrument esențial pentru cooperarea eficace în cadrul comunității internaționale care permite statelor, în pofida deosebirilor dintre sistemele lor constituționale și sociale, să ajungă la înțelegere reciprocă și să-și rezolve diferendele dintre ele pe căi pașnice”.

6.3. Istoria diplomației

În lucrarea sa “Le droit diplomatique contemporain” publicată în anul 1962 și Paris, Phillipe Cahier face o periodizare a evoluției diplomației, aceasta urmând în timp, mai multe etape.

6.3.1.Originea diplomației

Diplomația antichității

Prima perioadă din istoria diplomației, conform celor susținute de el, începe din antichitate și durează până în secolul XV, în această fază, a originii diplomației, Phillipe Cahier face o serie de considerații, inclusiv încercări de subdivizări pentru perioada respectivă. Ceea ce el apreciază ca fiind specific diplomației în perioada ei de origine este caracterul itinerant. Ambasadorii, diplomații, erau trimiși numai când exista un obiectiv precis de rezolvat și era nevoie, fie de o declarație de război, de încheierea unui tratat de pace, de o alianță sau de un acord de comerț. În perioada respectivă nu existau reguli foarte precise care să se aplice activității diplomatice, care de altfel, nu era suficient de bine organizată. Existau documente cu caracter diplomatic, existau demersuri și acțiuni diplomatice, însă nu exista noțiunea de ambasador sau diplomat rezident și, neexistând reguli foarte precise, activitatea diplomatică avea în mare măsură un caracter ad-hoc.

În această perioadă de început a diplomației un rol deosebit îl au școlile antice, egipteană și asiriană. Cel mai important document diplomatic antic cunoscut este Tratatul de Pace încheiat între faraonul egiptean Ramses II și Hattushil III, regele hitiților, la 1278 î.Ch, redactat în limbile egipteană și hitită, și gravat pe tăblițe de argint. Tratatul are un preambul în care se declară că prietenia tradițională dintre egipteni și hitiți, alterată doar în vremea de tristă domnie a predecesorului lui Hattushil, care a declarat război marelui rege Ramses al Egiptului, se restabilește pentru eternitate.

Textul tratatului conține o alianță ofensivă și defensivă nu numai împotriva inamicilor externi, ci și împotriva unor eventuale răzvrătiri interne. Tratatul se încheie cu jurăminte de lealitate și îndeplinire fidelă, precum și cu invocarea mărturiei miilor de zei și zeițe ale țării hitiților, care se angajează în fața miilor de zei si zeițe ale Egiptului să îndeplinească în calitate de martori tot ceea ce fusese înscris în tăblițele de argint și cu blestemele cele mai grave pentru cei care ar viola tratatul. Un rol deosebit are și școala greacă, bazat pe necesitatea statelor-cetăți (polis) de a stabili legături între ele. Mențiuni despre trăsăturile diplomației grecești avem încă din secolele VII-VIII î.Ch. Ele se referă la desemnarea de soli de către cetățenii cetății, misiunile de încheiere a unor alianțe și înțelegeri și chiar a unor alianțe, cunoscute sub numele de amficționii, grupări religioase care, pe lângă rolul de a asigura buna desfășurare a unor serbări religioase, erau și o formă de solidaritate a orașelor care intrau în componența lor. Acestea pot fi considerate și ca precursoare ale organizațiilor internaționale de mai târziu. Tot în școala greacă apar și primele forme de protecție pentru cetățenii străini, care aveau să devină mai târziu instituțiile consulare.

Școala romană are trăsături caracteristice care derivă din faptul că diplomația era un element secundar, față de forța militată, pentru un imperiu cu ambiții universale cum era imperiul roman. Romanii au folosit pe scară largă tratatele ca instrumente de expansiune politică, chiar și pe cele cu denumiri dintre cele mai inocente: de capitulare (dedito), de alianță (societas sau foedus), de prietenie (amicitia), de egalitate (foedera aequa), de inegalitate (foedera minus aeaua), de ospitalitate (hospitum).

Principiul juridic constant proclamat, chiar dacă nu întotdeauna respectat, a fost acela că în orice împrejurare cuvântul dat trebuie onorat. Din acest punct de vedere, se consideră că principiul pacta sunt servanda a apărut în perioada romană. Conflictul dintre tendința romanilor de a reglementa totul prin reguli juridice (jus civile – aplicabil însă numai cetățenilor romani) și tendința lor de a nu admite nici o egalitate între drepturile lor și cele ale popoarelor supuse, a condus la apariția unui drept special denumit jus gentium, pe care unii autori îl consideră a fi la originea Dreptului Internațional.

Acest drept reglementa conduita cetățenilor romani în raporturile cu străinii, întrucât, până la reforma lui Caracalla, nu toți locuitorii Imperiului roman aveau calitatea de cetățeni. Pe măsură ce Roma a început să decadă, acest jus gentium a dat treptat naștere concepției „dreptului natural”, adică a unor norme ce există independent de un tratat sau o altă înțelegere privind raporturile reciproce între indivizi sau grupuri, și deasupra acestora, având un conținut etic. De asemenea, în Imperiul roman încep să apară reguli pentru diplomație, care aveau în foarte mare măsură o aureolă de sacralitate (spre exemplu, problemele de protocol reveneau colegiului preoțesc, preoții respectivi, pe lângă serviciile religioase, se ocupau și cu servicii de protocol, de ceremonial și diplomație).

6.3.2.Etapa diplomației permanente.

Diplomația în evul mediu

Potrivit celor consemnate de Phillipe Cahier în cartea sa, etapa diplomației permanente începe din secolul XV și durează până de din anul 1815.

În secolul al XV-lea, în spațiul republicilor italiene, are loc o schimbare radicală a caracteristicilor diplomației, din itinerantă, ea devine permanentă. Originea diplomației permanente este fixată de majoritatea autorilor , această republică, considerată ca fiind o putere maritimă și militară însemnată, avea o prosperitate care era bazată în mare măsură pe expansiunea sa comercială. Aceste interese comerciale erau la început promovate prin ambasadori și diplomați, care executau misiuni temporare dar, destul de repede venețienii au realizat faptul că pentru promovarea intereselor economice nu sunt suficiente deplasările limitate în timp pentru a rezolva o problemă, ci este nevoie de urmărirea lor cu un caracter de continuitate, astfel, ei au stabilit primele misiuni diplomatice permanente și Roma, după aceea și în alte republici italiene.

Venețienii sunt considerați ca fiind întemeietorii diplomației permanente și prin faptul că au adoptat reguli foarte precise de desfășurare a activității diplomatice, existând în arhive rapoartele pe care le întocmeau; sunt consemnate de asemenea sarcinile pe care le aveau diplomații, de observare și informare. Spre lauda lor, ei au fost primii care au păstrat în ordine arhivele de stat. Documentele lor diplomatice acoperă o perioadă de nouă secole, din 883 pînă în 1797, și cuprind atât instrucțiunile către ambasadorii trimiși în țări străine, cât și rapoartele acestor ambasade.

Asemenea rapoarte au fost minuțios rezumate și catalogate în registre numite rubricarii. “Mentorii” Veneției în materie de diplomație au fost bizantinii, primii care au organizat un departament specializat destinat afacerilor externe, au pregătit diplomați de profesie pentru serviciul de ambasadori la curțile străine. Solii primeau instrucțiuni scrise și recomandarea de a se arăta invariabil curtenitori în relațiile cu străinii și de a nu critica, ba mai degrabă a elogia cele văzute peste graniță.

La încoronarea unui nou împărat erau trimise misiuni speciale spre a vesti evenimentul. Pentru acoperirea spezelor acestor misiuni, solilor li se îngăduia să ia cu ei baloturi de marfă, pe care le vindeau la sosire contra valută locală. Acest expedient economic, deși imitat de venețieni în anumite cazuri, nu s-a transmis ulterior în practica diplomatică.

A ieșit la iveală că ambasadorii misiunilor finanțate prin asemena procedee înclinau să dea mai multă atenție profiturilor comerciale decât tratativelor. Alte obiceiuri bizantine însă au viciat metodele diplomației în decursul multor veacuri. În primul rînd, extrema importanță acordată în Bizanț chestiunilor de protocol și ceremonial, împăratul Constantin Porfirogenetul a scris un voluminos tratat pe această temă, care pare să fi făcut oficiul de manual pentru succesori.

Etapa diplomației permanente este etapa în care se adoptă primele documente ce fixează statutul diplomatic. Convenția de , printre alte decizii, a adoptat și una referitoare la rangul și precăderea trimișilor diplomatici.

În această etapă, caracteristicile diplomației sunt următoarele:

regulile de drept diplomatic sunt imprecise; existau privilegii și imunități diplomatice, dar de multe ori ele nu se respectau;

diplomatul este considerat ca fiind îndeosebi reprezentantul unui suveran și nu al unei țări;

nu există încă o veritabilă carieră diplomatică, diplomații nu sunt profesioniști; ambasadorii, trimișii, solii, sunt aleși de către suveran dintre oamenii cu un anumit renume la curtea lui (nobili sau alte persoane care se bucură de o imagine remarcabilă, negustori, magistrați de excepție, etc.). De asemenea, nu exista un personal diplomatic în sensul modern al cuvântului, colaboratorii ambasadorului erau de fapt angajații lui proprii;

trimișii diplomatici, pe lângă reprezentarea suveranului și a intereselor statului, acordau o atenție deosebită activității de informare, intrigile de curte erau de multe ori alimentate de diplomații străini.

6.3.3.Etapa dezvoltării diplomației.

A treia fază din istoria diplomației are deja caracteristicile unei diplomații moderne prin faptul că dreptul diplomatic devine un ansamblu coerent de reguli care reglementează activitatea diplomatică, bazat pe o cutumă, pe obiceiurile care s-au creat în cele două faze de început ale diplomației, această fază fiind de fapt rezultatul unei aplicări și a unei folosiri îndelungate a mijloacelor diplomatice care stabilește și un anumit obicei. Congresul de din marcat începutul fazei a treia din istoria diplomației, la acest congres adoptându-se primele documente care fixează statutul diplomatului. Congresul de și o serie de conferințe care au avut loc după el, stabilesc deja reguli clare și precise în desfășurarea activității diplomatice, ierarhia diplomatică, ordinea de precădere.

În opinia lui Phillipe Cahier,caracteristicile celei de-a treia faze a istoriei diplomației sunt:

diplomații devin reprezentanții statelor suverane și independente și nu a unui suveran;

membrii ambasadei fac parte din administrația de stat, sunt funcționari, au un statut bine precizat și se bucură de imunități și privilegii diplomatice;

regulile de bază ale dreptului diplomatic care se referă la etichetă și la protocol, la ordinea de precădere, la ierarhie, la deschiderea și închiderea misiunilor diplomatice, privilegiile și imunitățile, încep să devină reguli foarte clare și bine stabilite, iar rolul de “spion” și de “conspirator” al ambasadorului începe să se diminueze, fiind preluat de persoane de specialitate și începe să crească rolul său în reprezentare, negociere, în dezvoltarea și menținerea unor relații între țări;

diplomația este realizată aproape exclusiv prin diplomați; deciziile de politică externă sunt adoptate de organele care au această competență, însă punerea lor în practică este atributul diplomaților;

creșterea importanței opiniei publice în folosirea instrumentelor diplomatice. Deși diplomația este încă în această fază o diplomație secretă și de foarte multe ori inițiativele diplomatice, negocierile, demersurile diplomatice nu ajung la cunoștința marelui public, începe și opinia publică să aibă o anumită pondere, devine un element care să fie luat în calcul în activitatea diplomatică.

6.3.4.Faza de decădere a rolului diplomației tradiționale.

A patra etapă a istoriei diplomației se caracterizează, pe de-o parte printr-o anumită decădere, reducerea rolului diplomației tradiționale, a diplomației bilaterale, a ambasadorilor care sunt acreditați în diverse țări și pe de altă parte, prin apariția unei noi diplomații, bazată pe conferințe și reuniuni internaționale, opinia publică începând să joace un rol foarte important. Decăderea mijloacelor tradiționale și scăderea rolului diplomaților sunt legate și de creșterea rapidă a rolului pe care-l au mijloacele de informare în masă, a comunicării.

Informațiile privitoare la diferite evenimente ajung mult mai rapid pe calea mijloacelor de informare în masă decât pe calea rapoartelor de la ambasade care urmează o procedură complicată: fie o procedură de transmitere cifrată care conduce la anumite decalaje, fie prin curierul diplomatic, ceea ce produce un anumit dezavantaj diplomației tradiționale din punct de vedere al transmiterii informației față de mijloacele de informare în masă care sunt mult mai rapide.

Apariția structurilor de state care încep să promoveze printr-o diplomație comună anumite obiective care le sunt comune, reprezintă a doua caracteristică a acestei faze a diplomației. Începe să apară o diplomație care este rezultanta unor structuri, fie integratoare, fie colective, al căror rol este mai important decât cel pe care-l pot avea statele în mod individual.

A treia caracteristică a acestei faze este legată de faptul că, pe lângă rolul clasic pe care-l avea sistemul diplomatic, încep să se implice tot mai multe structuri în materie diplomatică, șefii de stat și de guverne încep să aibă un rol activ în diplomație prin întâlnirile pe care le au, prin contactele pe care le stabilesc, devin diplomați activi prin promovarea intereselor statelor lor.

De asemenea, la nivel parlamentar, la nivel sportiv, încep să apară mijloace noi de promovare a intereselor prioritare ale statelor prin alte sisteme decât sistemul diplomatic. Uneori asemenea instrumente pot să devină instrumente foarte importante, chiar mai importante decât cele care țin de diplomația tradițională, cum ar fi diplomația militară (ajutoarele militare care se dau unor țări) sau diplomația economică (fondurile pentru dezvoltarea unor state), diplomația culturală (promovarea anumitor valori), sunt instrumente folosite direct pentru promovarea unor interese specifice.

6.4. Diplomația românească.

Pentru România, țară cu un potențial militar și economic mijlociu, diplomația a fost întotdeauna unul din mijloacele cele mai importante de promovare a intereselor sale naționale fundamentale.

Situația pe care a avut-o România, țară aflată la încrucișarea unor mari interese ale imperiilor vecine, a făcut ca diplomația să fie unul dintre instrumentele cele mai necesare pentru realizarea obiectivelor naționale. În „Învățăturile „lui Neagoe Basarab”, în secolul al XVI-lea, există numeroase referiri la alegerea solilor, în capitolele VII și IX, atât în ce privește alegerea lor, cât și modul de comportament. Sunt incluse, de asemenea, reguli de protocol și comportament extrem de avansate pentru epoca respectivă, demonstrând o reală influență a sistemului bizantin asupra protocolului Curților domnești de la noi. Pe lângă solii ocazionale, țările române au avut și misiuni cu caracter permanent. Este vorba, mai ales de așa-zisele capuchehăi, acreditate de domni pe lângă Poartă, capuchehăilor Țării Românești se numea Vlad-serai și se afla în Fanar, în cartierul Tahtaminare, cel al capuchehăilor Moldovei era Bogdan-serai și se găsea în cartierul Duraman, iar sediul capuchehăilor Transilvaniei era situat în cartierul Galata.

Rolul diplomației românești în momente importante din istoria României.

Unirea Principatelor a fost realizată în mare măsură prin intermediul diplomației.

După războaiele ruso-turce, Conferința de și Conferința de , problema care se punea pentru țările române era aceea de recunoaștere a dublei alegeri a domnitorului A.I.Cuza în Moldova și Țara Românească, la data de 5 și 24 ianuarie 1859, care a avut consecințe deosebite și pentru diplomația românească.

Pentru România, singura modalitate de obținere a acestei recunoașteri pe plan internațional a fost folosirea instrumentului diplomatic. Una dintre primele măsuri care au fost adoptate de către A.I.Cuza a fost crearea Ministerului Afacerilor Externe, una dintre primele instituții comune, care a fost folosită pentru promovarea ideii de uniune națională. Prima acțiune a acestui minister a fost înființarea unei ambasade și transformarea reprezentantului român de aici, în trimis diplomatic (1859), urmată de deschiderea a trei oficii diplomatice ale României în Franța, Rusia și Germania.

După primul război mondial, în tratatele de pace încheiate , România a avut în această perioadă o politică concentrată pe două mari direcții de acțiune: lupta împotriva revizionismului (schimbarea frontierelor create după primul război mondial) și crearea unor sisteme colective de securitate. Combaterea revizionismului era combinată și cu organizarea Balcanilor.

Diplomația românească a fost reprezentată în această perioadă de Nicolae Titulescu, numit la 6 iulie 1927 ministrul afacerilor externe, care a avut un rol deosebit de important pentru ambele obiective, atât în combaterea revizionismului, cât și în crearea Micii Antante și a Antantei Balcanice. Două mari personalități ale diplomației românești, Tache Ionescu și I.G.Duca, au avut un rol însemnat în evoluția României și în promovarea unor interese fundamentale ale ei și au contribuit la formarea marelui diplomat Nicolae Titulescu.

Un alt moment important în care diplomația românească a avut un rol însemnat îl reprezintă istoria celui de-al doilea război mondial, negocierile de pace de , încheiate cu Tratatul de pace cu România din 1947, negocieri care au constituit un semieșec pentru România prin faptul că nu i-a fost recunoscut statutul de țară beligerantă, cu toate consecințele care au decurs din această nerecunoaștere, una dintre ele fiind obligația României de a plăti reparațiile de război, ceea ce a însemnat o lovitură importantă pentru economia țării noastre. În al doilea rând, clauzele Tratatului de pace de au fost nefavorabile și în ceea ce privea dezarmarea României, impunând limitări extrem de stricte ale forțelor armate.

În perioada cuprinsă între anii 1970-1980, diplomația românească a început să aibă un rol activ din momentul în care s-a preluat ideea naționalismului comunist și când politica externă a servit ca unul dintre mijloacele concrete pentru afirmarea acestui tip de politică.

După 1989, s-a produs o reorientare profundă a politicii externe promovate de statul român, reorientare care a avut ca obiect revenirea la valorile tradiționale ale diplomației românești specifice perioadei de dinaintea celui de-al doilea război mondial, respectiv, conceptul de Românie – țară central-europeană cu interese în Balcani. În al doilea rând, asumarea rolului de factor de securitate, de stabilitate, a responsabilității pe care România o are în această zonă, precum și ideea de Românie –țară care în mod tradițional este o punte de comunicare cu zona Orientului Apropiat, Marea Neagră și Asia. Reorientarea politicii externe are drept urmare, ca obiectiv fundamental, integrarea europeană și euro-atlantică – obiectiv a cărui materializare a dus la dobândirea de către România a unui nou statut internațional important.

6.5. Funcțiile diplomatice.

În accepțiunea sa de activitate de angajare a raporturilor unui stat cu un alt stat sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale, diplomația îndeplinește o multitudine de funcțiuni, care ar putea fi sintetizate după cum urmează:

6.5.1. Reprezentarea.

Dreptul de reprezentare este inerent suveranității. Prin urmare numai statele suverane pot trimite agenți diplomatici care să le reprezinte în raporturile cu alte state sau cu alte instituții cu personalitate juridică internațională. Pierderea suveranității duce automat la pierderea dreptului de reprezentare. De altfel, încă Hugo Grotius releva că numai titularii suveranității pot trimite soli, adică să se facă reprezentați, și că ,,regii care au fost însă biruiți într-un război solemn, și li s-a răpit domnia, au pierdut, împreună cu celelalte prerogative ale acestuia, și dreptul de a trimite soli".

Vechiul concept după care agenții diplomatici erau reprezentanții personali ai suveranului a fost în mare masură depășit astăzi, atât de practica relațiilor intemaționale contemporane, cât și de evoluția științei politice. Astăzi, agenții diplomatici nu mai sunt identificați cu persoana fizică a guvernanților; ei reprezintă statele care i-au acreditat.

Convenția de din 1961 privind relațiile diplomatice plasează pe primul loc între funcțiile unei misiuni diplomatice pe aceea de ,,a reprezenta statul acreditant în statul acreditar" (articolul 3, alinatul a). Acest lucru este firesc deoarece, atunci când statele intră în legături reciproce, asigurarea menținerii acestor legături, dezvoltarea unor relații normale, de colaborare, presupune în primul rând existența unor reprezentanți ai lor care trebuie să intre în interacțiune.

Ca principală funcție a misiunii, aceasta este încredințată în primul rând șefului de misiune, deși și alți agenți diplomatici pot îndeplini funcții de reprezentare. Dat fiind că reprezentarea înseamnă în practică substituirea celui care a dat mandatul de reprezentare, este evident că diplomația reclamă oameni bine pregătiți, cu simț de responsabilitate și dăruire totală îndeplinirii instrucțiunilor primite.

Reprezentarea impune, de asemenea, respectarea unor reguli de ceremonial, norme de curtoazie și politețe, menite să asigure un cadru propice dialogului între reprezentanții statelor, ca și respectarea egalității în drepturi dintre state.

6.5.2. Aplicarea și înfăptuirea politicii externe a statului.

Politica externă a unui stat este totalitatea obiectivelor și metodelor pe care guvernul acelui stat le elaborează în relațiile cu alte state, inclusiv atitudinea față de problemele internaționale. Diplomația are funcția de a servi aceste scopuri, metode și mijioace. Diplomația nu elaborează politica externă; ea este o tehnică sau un instrument de punere în practică a acestei politici.

O consecință a acestor axiome este că aparatul diplomatic al unui stat – ministerul de externe, misiunile diplomatice – nu fixează scopurile politicii externe ale acelui stat. El este chemat ca, prin întreaga sa activitate, folosind instrumentele și specificul activității diplomatice, să realizeze și să pună în valoare politica externă a statului pe care îl reprezintă.

6.5.3. Protecția intereselor statului și ale cetățenilor săi.

Și această funcție este expres definită în Convenția de din 1961, care, la articolul 3, aliniatul b, prevede funcția misiunii diplomatice de ,,a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant și ale cetățenilor săi, în limitele admise de Dreptul Internațional".

Protecția cetățenilor unui stat în străinătate a fost în mod tradițional considerată ca fiind o funcție a consulilor. Cu amalgamarea administrativă crescândă în tot mai multe state a serviciilor consulare cu cele diplomatice, această distincție rigidă se estompează din ce în ce mai mult. De aceea, Convenția de privind relațiile diplomatice stabilește în mod explicit ca o misiune diplomatică poate îndeplini și funcții consulare, care includ eliberarea de pașapoarte, înregistrări de nașteri, căsătorii și decese, alte funcții notariale, în limitele permise de legislația și practica statului acreditar.

În ceea ce privește protecția pe care diplomația este chemată să o asigure intereselor statului acreditant în statul acreditar, ea trebuie exercitată în termeni generali, urmărindu-se în principal aspecte privind:

• păstrarea bunului renume, a demnității și onoarei statului acreditant în statul acreditar;

• urmărirea îndeplinirii întocmai, cu bună credință, a înțelegerilor încheiate între statul acreditant și cel acreditar.

În această categorie de îndatoriri intră, spre exemplu, efectuarea de demersuri și proteste, dacă este cazul, atunci când se produc violări ale frontierei, spațiului aerian sau mării teritoriale din partea statului acreditar, pronunțarea de discursuri de către oficialități ori publicarea de cărți, emisiuni de radio sau televiziune, sau articole de presă susceptibile a fi atribuite unor oficialități, și care, prin tonul lor violent, agresiv sau tendențios pot aduce prejudicii statului acreditant și relațiilor sale cu statul acreditar. Desigur, aici intervine puterea de discernământ a șefului misiunii diplomatice sau a agenților diplomatici, pentru a deosebi un act tendențios de actele de liberă expresie a persoanelor, în condițiile libertății presei și a separării puterilor în statele democratice.

În ceea ce privește persoanele și bunurile lor, protecția diplomatică pornește de la temeiul că cetățenia este legătura care unește o persoană cu un stat anume, ceea ce generează obligații și drepturi reciproce, între care și acela de a pretinde protecția persoanei, atunci când aceasta se află în afara teritoriului țării sale.

Protecția diplomatică este acțiunea prin care un stat preia pe contul său o revendicare a unui cetățean al său și o prezintă ca pe propria sa revendicare unui alt stat, care ar amenința sau viola dreptul acelui cetățean iar acesta s-ar afla în imposibilitatea de a-și valorifica singur drepturile.

Protecția diplomatică a cetățenilor statului acreditant în statul acreditar trebuie să se execute în limitele admise de Dreptul Internațional. Principalele condiții ca această protecție să se poată executa sunt:

• actul împotriva căruia cetățeanul solicită protecție să aibă un caracter internațional ilicit;

• cetățeanul să nu aibă și cetățenia statului acreditar;

• cetățeanul să facă dovada că a epuizat toate posibilitățile oferite de legislația statului acreditar pentru a primi repararea daunelor care i-au fost provocate de actul împotriva căruia se plânge.

Motivele pentru care o persoană se poate afla pe teritoriul unui stat străin sunt multiple. În general, aceasta se datorează desfășurării unor activități economice, comerciale, industriale, științifice, turistice, legături familiale etc. Indiferent de motiv, însă, ieșind de sub jurisdicția sa națională, din momentul în care intră pe teritoriul unui alt stat, un cetățean se supune jurisdicției acestui stat, beneficiind de toate drepturile fundamentale pe care acesta le recunoaște propriilor cetățeni, cu excepția drepturilor politice.

Acest regim de tratament este acceptat astăzi, practic, la scară universală. De aceea, eventualele discriminări în prejudiciul străinilor, cum ar fi violarea drepturilor lor, negarea accesului în justiție, daune care nu au primit reparațiile cuvenite s.a., încetează de a ține de jurisdicția internă a statului vizitat și intră în domeniul Dreptului Internațional, dând posibilitatea statului de origine să acționeze pentru restabilirea legalității.

Demersurile diplomatice pentru exercitarea protecției pot fi oficiale sau oficioase, adică neoficiale, în funcție de modalitatea în care această protecție se poate asigura cât mai eficient. Dacă pe nici una din aceste căi nu se ajunge la o soluționare satisfăcătoare, ne aflăm în prezența unui diferend internațional între statul acreditar și cel acreditant, care se cere soluționat potrivit mijioacelor specifice de reglementare pe cale pașnică a diferendelor dintre state.

Uneori, protecția diplomatică a drepturilor cetățenilor a dat naștere la complicații internaționale, ceea ce a determinat consacrarea regulii, evocate mai sus, privind epuizarea de către persoana lezată a tuturor căilor de recurs interne, juridice și administrative, pe care legislația statului în care s-a produs lezarea le pune la dispoziția persoanelor fizice. Principiul, de origine cutumiară, a fost consacrat într-una din sentințele Curții Internaționale de Justiție. De asemenea, țările latino-americane au inclus o clauză în acest sens în Tratatul american pentru reglementarea pașnica a diferendelor, sau Pactul de , din 30 aprilie 1948. Declarația Adunării Generale a ONU din 1982 privind reglementarea pe cale pașnică a diferendelor cuprinde și ea clauza epuizării căilor de recurs interne.

În condițiile de astăzi, recurgerea la protecția diplomatică a co-naționalilor devine din ce în ce mai puțin frecventă, datorită perfecționării legislației și avansului pe care statul de drept îl cunoaște în tot mai multe țări ale lumii.

6.5.4. Negocierea.

Printre funcțiile misiunii diplomatice, Convenția de o prevede pe aceea de ,,a duce tratative cu guvernul statului acreditar" (articolul 3, aliniatui c).

Negocierea este poate una din cele mai importante funcții ale diplomației, în îndeplinirea menirii sale de a pune în practică politica externă. Dintre toate procedeele, negocierea este fără îndoială cea care se identifică cel mai mult cu diplomația, în așa măsură încât, adesea, un ,,bun negociator" este sinonim cu un ,,bun diplomat".

În esență, negocierea este confruntarea dintre voințele suverane cu scopul de a ajunge la un acord în problemele de interes comun, pe cale pașnică și pe calea compromisurilor de o parte și de alta. Unul din marii juriști români care s-au ocupat de teoria și metodologia negocierilor, distinge trei faze:

prima fază a pre-negocierilor, care începe prin stabilirea contactului între părți – o fază extrem de importantă în special în situațiile de tensiune în care părțile au suspendat orice raporturi între ele; în această fază între reprezentanții părților au loc întâlniri, discuții, schimburi de păreri, astfel încât părțile să ajungă să-și cunoască reciproc pozițiile;

faza a doua a negocierilor propriu-zise – în care părțile se angajează efectiv în identificarea acordului în problemele care fac obiectul negocierii, care a fost precis stabilit; este faza în care ,,o acțiune politică se transformă într-un act de drept internațional;

faza a treia a post-negocierilor – în care se discută textul acordului care reglementează diferendul sau înțelegerea intervenită între părți în problema negociată.

Este o certă evoluție în conceptul de negociere, în raport cu cel enunțat de Machiavelli, pentru care obiectul negocierii era obținerea pe toate căile a avantajului maxim, fără a ține seama de prejudiciul pe care l-ar putea suferi cealaltă parte. De aici și faima proastă a diplomaților, care mai are și astăzi reverberații, ca experți în arta inducerii în eroare, în ascunderea adevărului în fraze mesteșugite, oameni cu două fețe s.a.

Conceptul contemporan de negociere cuprinde elementul de tranzacție, de acomodare și salvgardare a intereselor ambelor părți, cu scopul de a se obține rezultate durabile. Rezultatele unei negocieri în care o parte profită de o poziție momentană mai puternică sau de o conjunctură favorabilă, pentru a impune acceptarea de către cealaltă parte a unei anumite rezolvări, nesocotindu-i interese fundamentale, nu pot fi decât precare. Este de așteptat ca la proxima ocazie care se va ivi, partea lezată să repună în discuție rezultatele negocierii. Ori, un asemenea tip de negocieri nu poate decât să conducă la instabilitate în Relațiile Internaționale.

Desigur, nu există o formulă pentru succesul negocierii, care să fie aplicabilă ca un panaceu negocierilor în general, dată fiind varietatea extremă a subiectelor de negociere, ca și a părților care intră în negociere. Maniera de negociere depinde în mare masură de negociator; ea este eminamente personală si subiectivă. Cu toate acestea, un negociator trebuie să întrunească un număr de condiții esențiale pentru a încheia cu succes o negociere, între care:

stăpânirea temeinică a subiectului negocierii, inclusiv a istoricului fiecărei probleme, prin studierea amanunțită a dosarului problemelor ce urmează a fi negociate;

cunoașterea intențiilor profunde ale partenerului de negociere, pentru a putea distinge între pretexte și dificultăți reale ale acestuia, ca și informarea cât mai completă asupra personalității celui cu care se poartă negocierea – temperament, reacții previzibile, orizont cultural, argumente la care este sensibil ș.a.;

asigurarea unei documentări corespunzătoare, asupra tuturor aspectelor subiectului supus negocierii;

asigurarea serviciilor unor consilieri si experți pentru diversele aspecte ale subiectului de negociere;

prezentarea cu claritate a pozițiilor propriului guvern; apărarea lor cu fermitate, atunci când sunt în joc interese majore, și capacitatea de a discerne pozițiile susceptibile de compromis și concesii, pentru a veni în întâmpinarea aspirațiilor legitime ale celeilalte părți.

Rezultatele negocierii se consemnează, de regulă, într-un document. Dacă negociatorii au împuternicirile necesare, el poate fi semnat pe loc, la încheierea negocierii. Dacă nu au asemenea împuterniciri, negociatorii pot conveni adoptarea ad referendum a documentului, adică sub rezerva aprobării lui de către fiecare dintre guverne.

Ar mai trebui facută distincția între negocieri și discuții. Negocierile presupun un acord prealabil între părți de a căuta împreună soluția unei probleme date. Discuțiile diplomatice sunt doar un contact verbal, o confruntare de idei sau un schimb de păreri, care nu urmăresc neapărat realizarea unui acord.

6.5.5. Observarea și informarea.

Această funcție a misiunii diplomatice este sintetizată de Convenția de din 1961 în următorii termeni: ,,a se informa prin toate mijioacele licite despre condițiile și evoluția evenimentelor din statul acreditar și a raporta cu privire la aceasta guvernului statului acreditant" (articolul 3, aliniatul d).

Pentru a putea contribui la dezvoltarea unor raporturi substanțiate între statul acreditant și cel acreditar, este extrem de important ca misiunea diplomatică să cunoască bine realitatea politică, socială și economică locală, să fie la curent cu proiectele de dezvoltare ale guvemului statului acreditar, precum și cu obiectivele și metodele sale de politică externă și, în general, să identifice orice evoluții din statul acreditar care ar putea influența, în bine sau în rău, relațiile cu statul acreditant.

În lumina celor de mai sus, sursele de informare ale agenților diplomatici sunt în principal:

convorbiri cu oficialitățile statului acreditar, centrale și locale;

vizite speciale în scopuri de informare, de Externe;

urmărirea dezbaterilor parlamentare și a altor manifestări publice la care participă oficialități ale statului acreditar, în care acestea iau cuvântul sau iau parte la lucrări;

știrile și comentariile din mijloacele de informare în masă din statul acreditar – agenții de presă, ziare, reviste, radio, televiziune;

întâlniri cu colegii din corpul diplomatic, pentru schimburi de informații.

În statele democratice, sunt firești contactele agenților diplomatici și cu reprezentanții formațiunilor politice de opoziție, dat fiind că acestea fie că au fost, fie pot veni oricând la guvernare, și, în consecință. sunt interesate în relațiile internaționale ale statului acreditar.

O îndatorire de bază a misiunii diplomatice în exercitarea funcției de observare și informare este aceea de a raporta informațiile obținute cu maximă obiectivitate, chiar dacă ele ar fi neplăcute pentru autoritățile statului acreditant, astfel încât să permită acestora evaluări asupra unor date reale.

Dacă procedeele folosite pentru obținerea de informații sunt anormale, îndeosebi pentru date sensibile, cum ar fi cele cu caracter militar, activitatea începe să semene cu spionajul. Pentru o misiune diplomatică, o asemenea practică este ilegală si ilicită. Este însă adevărat că, în perioade internaționale mai tulburi, cum a fost perioada Războiului Rece, adeseori statele aflate în tabere opuse au folosit acoperirea diplomatică pentru agenții lor secreți, dat fiind că, în această postură, riscul pe care îl au agenții prinși este doar acela de a fi expulzați din statul acreditar.

Ceea ce nu este acceptabil în activitatea normală a exercitării funcțiilor diplomatice este culegerea clandestină de informații, inclusiv obținerea de informații de la agenți plătiți.

6.5.6. Protejarea relațiilor dintre state

Având ca obiectiv statornicirea unor relații prietenești între state, diplomațtia are, de asemenea, funcția de a aborda întotdeauna de o manieră pozitivă problemele care apar și de a înlatura dificultățile și obstacolele care survin în relațiile dintre două sau mai multe state.

Această funcție se poate realiza punându-se în valoare toate mijioacele specifice și avantajele pe care Dreptul Diplomatic le-a creat agenților diplomatici, care trebuie să colaboreze și să caute soluții chiar și atunci când statele lor se află pe poziții diametral opuse sau chiar pe picior de război. Mai mult decât atât, diplomația poate juca un rol preventiv extrem de important, sesizând din timp evoluțiile care ar putea determina deteriorarea raporturilor dintre state și căutând soluții care să aplaneze divergențele și neînțelegerile încă din faza lor incipienta.

Diplomația preventivă capătă astăzi un loc tot mai important în preocupările statelor, îndeosebi în cadrul structurilor multilaterale cum sunt Organizația Națiunilor Unite, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, Uniunea Europeană și Alianța Atlanticului de Nord. Ea își propune ca, prin măsuri practice de bune oficii și mediere, ca și prin încheierea unor acorduri între statele interesate să preîntâmpine evoluții care ar putea degenera în confruntări militare.

6.6. Funcțiile consulare

Funcțiile consulare au evoluat în decursul timpului, statornicite prin cutume, tratate și practica statelor.

Convenția de din 1963 privind relațiile consulare enunță, 5, următoarele funcții consulare:

6.6.1. Protejarea intereselor statelor și a cetățenilor (,,a proteja în statul de reședință interesele statului trimițător și ale cetățenilor săi, persoane fizice sau juridice, în limitele admise de dreptul internațional").

Așa cum este enunțată, în afară de cerința de a se încadra în limitele admise de Dreptul Internațional, câmpul de protecție este nelimitat, putând include orice interes, de orice natură. Desigur, însă, această funcție nu trebuie înțeleasă în mod absolut; ea trebuie să se supună legilor statului de reședință, respectiv ca aceste legi să nu se opună exercitării protecției consulare.

Convenția europeană cu privire la funcțiile consulare, încheiată de statele membre ale Consiliului Europei la 11 decembrie 1967, este mai detaliată în ceea ce privește această funcție, vorbind de dreptul funcționarului consular de a apăra ,,drepturile și interesele" cetățenilor statului trimițător (articolul 2, aliniatul 1) în ceea ce privește interesele statului trimițător, Convenția precizează că ele includ interesele acestuia ,,legate de probleme comerciale, economice, sociale, profesionale, turistice, artistice, științifice, de învățamânt, maritime și din domeniul aviației civile" (articolul 2, aliniatul 2).

6.6.2. Dezvoltarea relațiilor bilaterale (,,a favoriza dezvoltarea relațiilor comerciale, economice, culturale și științifice între statul trimițător și statul de reședință și a promova în orice alt mod relații amicale între ele în cadrul dispozițiilor prezentei Convenții"

În planul relațiilor comerciale și economice, postul consular facilitează contactele instituțiilor și companiilor interesate din statul de reședință cu agenții economici din statul trimițător. El acționează ca factor de informare, documentare și promovare a relațiilor economice cu țara de reședință, în concordanță cu normele Dreptului Internațional. Funcționarii consulari nu pot intra în relații de afaceri cu agenții economici din statul de reședință sau din statul trimițător, limitându-se la mijlocirea schimbului de informații și acordarea de asistență.

De asemenea, postul consular urmărește realizarea acordurilor comerciale și a altor înțelegeri de cooperare economică dintre statul trimițător și statul de reședință, sprijinind realizarea prevederilor lor. Facilitarea asigurării de mărfuri și pasageri pentru navele, aeronavele, mijioacele de transport rutiere și feroviare, intră și ea între activitățile postului consular pe acest plan. Convenția europeană din 1967 prevede dreptul funcționarilor consulari de a elibera certificate de origine sau de sursa imediată a mărfurilor sau alte documente similare (articolul 10).

Pe plan cultural-științific, postul consular sprijină realizarea acordurilor culturale, a programelor de aplicare a acestora și, în general, contribuie la înfăptuirea politicii culturale a statului trimițător în statul de reședință, la cunoașterea și prezentarea valorilor sale culturale și științifice.

6.6.3. Eliberarea de documente: pașapoarte, acte de stare civilă, etc (,,a se informa, prin toate mijloacele licite, despre condițiile și evoluția vieții comerciale, economice, culturale și științifice a statului de reședință, a face rapoarte în această privință către guvernul statului trimițător și a da informații persoanelor interesate")

Activitatea de informare a postului consular este menită să furnizeze elementele necesare procesului de luare a deciziilor în statul trimițător, prin transmiterea de date, elaborarea de analize și studii, însoțite de propuneri de acțiune, precum și transmiterea cu promptitudine a reacțiilor înregistrate în mediile oficialităților și ale presei din țara de reședință la evoluțiile care au loc în statul trimițător.

Între atribuțiile postului consular pe acest plan intră urmărirea modului în care se aplică acordurile în domeniul consular dintre statul trimițător și cel de reședință, precum și formularea de propuneri de extindere a cadrului juridic bilateral.

Pentru a-și îndeplini în bune condiții această funcție, agenții consulari trebuie să se documenteze temeinic cu privire la legislația, practica și cadrul convențional al statului de reședință în problemele privind regimul străinilor, regimul vamal, circulația persoanelor, cetățenia, folosirea forței de muncă străine, studiind și identificând implicațiile reglementărilor respective asupra intereselor statului trimițător și ale cetățenilor săi.

În ceea ce privește posturile consulare și agenții consulari români, ei au un rol important în procesul de aderare a României la instrumentele juridice ale instituțiilor europene, adaptarea legislației țării la cea comunitară, asigurarea unui tratament egal cetățenilor români în ceea ce privește călătoriile în spațiul Uniunii Europene.

6.6.4. Acoradarea de asistență și ajutor cetățenilor români (,,a elibera pașapoarte și documente de călătorie cetățenilor statului trimițător, precum și vize și alte documente corespunzătoare persoanelor care doresc să meargă în statul trimițător")

Această funcție este una din cele mat vechi recunoscute consulilor. Ea are două aspecte: unul privind cetățenii statului trimițător și cealaltă privind cetățenii statului de reședință sau ai statelor terțe.

Convențiile consulare bilaterale ale României confirmă în mod expres dreptul consulului de:

– a elibera, reînnoi, modifica, prelungi sau retrage pașapoartele sau alte documente de călătorie cetățenilor statului trimițător;

– a acorda vize de intrare și de tranzit persoanelor care doresc să meargă în statul trimițător să-l tranziteze.

În unele convenții consulare este prevăzut dreptul consulului de a elibera, reînnoi, modifica, prelungi sau retrage pașapoarte sau alte documente de călătorie nu numai pentru proprii cetățeni ci și pentru apatrizii rezidenți permanent pe teritoriul statului trimițător. Alte convenții stabilesc dreptul consulului de a efectua mențiuni în pașapoarte ori de a le anula.

Posturile consulare pot elibera pașapoarte consulare co-naționalilor aflați temporar în statul de reședință și care, din diferite motive: pierdere, furt, deteriorare sau distrugere, nu posedă documente de călătorie sau pot prelungi valabilitatea pașapoartelor expirate.

Operațiunile consulare de eliberare, prelungire, reînnoire a pașapoartelor reprezintă o expresie a suveranității statului trimițător asupra propriilor cetățeni și, de aceea, beneficiarii nu pot fi decât cetățeni ai acestui stat. Dreptul de a avea pașaportul unui stat este intim legat de posesia cetățeniei acelui stat. Ca urmare, în momentul pierderii cetățeniei, consulul trebuie să retragă sau să anuleze pașaportul respectiv. Evident, pentru a proceda la o asemenea operațiune, consulul are îndatorirea să verifice dacă persoana în cauză posedă, a pierdut sau a redobândit cetățenia statului său.

Competențele posturilor consulare în materie de acordare de vize sunt stabilite prin legislația internă a fiecărui stat. Reglementările interne pot permite consulului să acorde anumite vize pe propria sa răspundere, după cum pentru alte categorii de vize trebuie să solicite aprobarea organelor din țară.

,,A acorda ajutor și asistență cetățenilor, persoane fizice și juridice, ai statului trimițător"

Aceasta este funcția cea mai reprezentativă a unui funcționar consular. El nu acționează în baza unui mandat ci în virtutea raporturilor de cetățenie, în calitatea sa de organ al statului trimițător, care valorifică un drept rezultând din legitimitatea ce i-a fost conferită de Dreptul Internațional de a proteja co-naționalii săi.

Conținutul asistenței consulare este extrem de complex, datorită multitudinii de situații în care se pot afla cetățenii statului trimițător în statul de reședință, între care:

urgențe medicale și decese;

accidente de circulație;

pierderea pașapoartelor, a biletelor de călătorie, a banilor, cecurilor sau cărților de credit, a permiselor de conducere auto ori a certificatelor de înmatriculare a acestora, care fac imposibilă continuarea călătoriei;

furtul autoturismului cu care se efectua călătoria;

rețineri, arestări și condamnări pentru diverse infracțiuni ;

încălcarea prevederilor legislației sau reglementărilor din statul de reședință cu privire la regimul străinilor, îndeosebi șederi ilegale, la regimul vamal declararea de false identități pentru prelungirea ilegala a șederii sau obținerea de ajutoare sociale; exercitarea de activități lucrative fără permis de muncă ș.a.

Față de asemenea situații, posturile consulare acționează, la cerere sau din oficiu, pentru soluționarea problemelor și a cererilor îndreptățite ale cetățenilor statului trimițător. Intervenția la autoritățile statului de reședință, pentru apărarea drepturilor lor personale și patrimoniale, trebuie facută în limitele admise de reglementările interne ale statului de reședință, de acordurile bilaterale, care conțin clauze relative la tratamentul cetățenilor unei părți pe teritoriul celeilalte, și convențiile internaționale aplicabile.

,,A acționa în calitate de notar și de ofițer de stare civilă și a exercita funcții similare, ca și unele funcții de ordin administrativ, în măsura în care legile și regulamentele statului de reședință nu se opun la aceasta"

Actele notariale care pot fi îndeplinite de posturile consulare, la cererea persoanelor fizice având cetățenia statului trimițător sunt:

redactarea de înscrisuri în vederea autentificării sau legalizării semnăturii;

autentificarea înscrisurilor;

legalizarea sigiliilor și a semnăturilor;

certificarea unor fapte;

legalizarea de copii de pe înscrisuri;

efectuarea și legalizarea traducerilor;

primirea în depozit a înscrisurilor și documentelor prezentate de persoanele fizice;

eliberarea de duplicate de pe actele notariale întocmite de misiunile diplomatice și posturile consulare ale statului trimițător.

Unele din aceste acte pot fi îndeplinite de către posturile consulare și în favoarea cetățenilor statului de reședință, dacă reglementările acestuia nu se opun.

,,A apăra interesele cetățenilor statului trimițător, persoane fizice sau juridice, în succesiunile de pe teritoriul statului de reședință, în conformitate cu legile și regulamentele statului de reședință."

Interesele și drepturile patrimoniale ale cetățenilor statului trimițător pot rezulta din succesiuni legale sau testamentare și pot avea ca obiect bunuri mobiliare și imobiliare, creanțe, depozite, titluri de valoare, asigurări, brevete, invenții, mărci de fabrică, drepturi de autor ș.a. Posturilor consulare li se recunoaște dreptul de a asigura reprezentarea generală a intereselor patrimoniale ale statului trimițător și cetățenilor săi, persoane fizice și juridice.

,,A apăra, în limitele fixate de legile și regulamentele statului de reședință, interesele minorilor și incapabililor, cetățeni ai statului trimițător, mai ales atunci când este cerută instituirea unei tutele sau curatele cu privire la ei."

În exercitarea acestei funcții, funcționarul consular are dreptul să solicite autorităților statului de reședință instituirea tutelei sau curatelei pentru cetățenii statului trimițător, aflați în statul de reședință, și să propună persoana care să fie numită tutore sau curator.

De asemenea, dacă autoritățile statului de reședință au cunoștință că trebuie să se instituie o tutelă sau curatelă pentru un cetățean al statului trimițător, ele au îndatorirea să informeze în cel mai scurt timp posibil postul consular asupra acestui lucru.

Funcțiile de protecție a intereselor cetățenilor sunt specifice activității consulare.

Interesele cetățenilor pot fi promovate și prin activitatea diplomatică, cu deosebire atunci când acestora li se acordă protecția diplomatică.

Deosebirea dintre protecția diplomatică și protecția consulară este că prima se realizează în virtutea unor reguli cutumiare de drept internațional, în timp ce, cea de-a doua se realizează în virtutea convențiilor dintre state, bilaterale sau multilaterale.

7. ROLUL ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE

ÎN PREVENIREA ȘI SOLUȚIONAREA CONFLICTELOR

Organizațiile internaționale sunt entități de natură diversă, atât interguvernamentale cât și neguvernamentale, înființate pentru a răspunde unor necesități de natură istorică, politică, economică, culturală, apărute în momente și conjuncturi diferite în cadrul sistemului internațional. Drept rezultat obiectivele, scopurile și atribuțiile acestora sunt diferite, ceea ce face ca abordarea lor să nu poată fi total unitară, deși există anumite trăsături comune.

În cadrul organizațiilor internaționale organizațiile regionale ocupă un loc distinct, deoarece în peisajul arenei mondiale contemporane ele joacă un rol din ce în ce mai important în procesul de prevenire și soluționare a conflictelor.

Fără îndoială rolul cel mai important pentru prezervarea păcii și securității internaționale îl joacă în continuare Organizația Națiunilor Unite, singura organizație globală cu vocație de securitate colectivă.

7.1. Regimul de sancțiuni impuse de ONU pentru soluționarea conflictelor

De la sfârșitul Războiului Rece, Consiliul de Securitate al ONU a utilizat în mod extensiv sancțiunile economice pentru a preveni, gestiona și soluționa conflictele armate. Din 1989 până în anul 2000 Consiliul de Securitate al ONU a impus sancțiuni economice în 16 cazuri în comparație cu 2 cazuri în întreaga perioadă din 1945 până în 1988. În 8 din cele 16 cazuri de după 1989 sancțiunile au fost impuse spre a opri conflicte interne. Într-un caz, sancțiunile au fost impuse cu scopul de a reinstaura pacea și securitatea internațională și pentru a forța Irakul să se retragă din Kuweit, în 1990. În alt caz a fost impus embargo-ul asupra comerțului cu arme spre a opri războiul dintre Eritreea și Etiopia, iar în alte trei cazuri au fost impuse sancțiuni Afganistanului, Libiei și Sudanului pentru a le forța să extrădeze indivizi suspectați de atacuri teroriste.

Eficiența politică a multor dintre aceste sancțiuni a fost limitată. Deși au impus costuri economice enorme statelor țintă nu au reușit întotdeauna să schimbe comportamentul politic al conducătorilor acestor țări. Mai mult chiar, impactul economic asupra țărilor vizate a generat efecte colaterale – sociale și umanitare – negative, fapt ce a făcut ca mulți comentatori să ridice problema moralității sancțiunilor economice ca instrument politic.

Cu toate rezultatele îndoielnice din punct de vedere al eficienței, regimul sancțiunilor economice rămâne în continuare atractiv deoarece este o modalitate ieftină, comportând riscuri reduse de a manifesta preocuparea și de a întreprinde acțiuni pentru soluționarea problemelor generatoare de conflict. În general, se speră că decizia de a impune sancțiuni economice va conduce la evitarea utilizării unor mijloace de “mână forte”, ca de exemplu amenințarea sau utilizarea puterii militare. Trebuie luat în considerare și aspectul legal, pentru impunerea de sancțiuni economice neexistând restricții din punctul de vedere al dreptului internațional ca pentru întreprinderea de acțiuni militare.

7.1.1. Definiții și tipuri de sancțiuni economice

Sancțiunile economice sunt măsuri nemilitare care restricționează sau opresc schimburile economice internaționale cu un stat sau un anumit grup, în scopul de a schimba comportamentul politic sau militar al guvernului sau grupului respectiv. Sancțiunile economice diferă de războaiele întreprinse în scopuri comerciale în cadrul cărora guvernele restricționează sau opresc schimburile economice în scopul de a obține condiții comerciale mai favorabile. Prin impunerea de sancțiuni economice se așteaptă ca costurile economice să producă efecte politice, lipsurile economice să producă dezaprobarea și protestul populației care să producă schimbări în comportamentul elitei politice responsabile sau chiar înlăturarea acesteia de la putere.

Sancțiunile economice pot fi totale sau parțiale, putând cuprinde o multitudine de servicii și bunuri sau pot fi limitate la anumite servicii și bunuri strategice, ca de exemplu resursele energetice sau traficul aerian. Sancțiunile se pot referi la exporturi și atunci se numesc embargo sau pot să se refere la importuri și atunci poartă numele de boicot.

Problemele pe care le ridică aceste sancțiuni se referă la modul în care să fie evitate repercusiunile negative asupra țărilor învecintate, cât și a cetățenilor nevinovați din statele respective. Sancțiunile se materializează în înghețarea bunurilor persoanelor fizice și juridice, cât și în interzicerea tranzacțiilor financiare internaționale cu aceste persoane.

Embargourile asupra vânzărilor de armament constituie un tip distinct de sancțiune economică. Spre deosebire de sancțiunile economice uzuale, obiectivul lor principal nu este să provoace pierderi economice, ci să interzică accesul. Într-adevăr, embargourile asupra vânzărilor de armament sunt impuse spre a limita capacitățile militare și în consecință spre a reduce forța combativă, prevenind astfel escaladarea conflictelor. De asemenea, ele sunt impuse spre a limita implicarea unor terțe părți în conflictele în curs de desfășurare.

Obiectivul sancțiunilor impuse de Consiliul de Securitate al ONU, în baza Capitolului VII al Cartei ONU îl consituie “menținerea sau reinstaurarea păcii și securității internaționale”. Consiliul de Securitate are latitudinea de a defini amenințările la adresa păcii și securității internaționale și a demonstrat în perioada de după sfârșitul războiului rece o viziune foarte largă și comprehensivă considerând conflictele interne și violările masive ale drepturilor omului drept motive suficiente pentru a justifica acțiunile internaționale.

Sancțiunile economice impuse de către Consiliul de Securitate sunt măsuri coercitive, având intenția de a descuraja părțile să se angajeze într-un anumit tip de comportament sau de a obliga aceste părți să respecte deciziile ONU, ori să revină asupra anumitor acțiuni politice sau militare. Pentru a se putea lua decizia de a se impune sanțiuni este nevoie de votul a cel puțin nouă membri ai Consiliului de Securitate, incluzându-i pe cei cinci membri permanenți. O dată ce Consiliul a decis impunerea sancțiunilor economice, tuturor țărilor membre li se cere să îndeplinească aceste decizii. Cu toate acestea, Consiliul nu deține nici un mijloc pentru a forța statele recalcitrante să adere la regimul de sancțiuni, cu excepția impunerii de sancțiuni asupra lor însăle. De aceea, realizarea și menținerea unui sprijin politic internațional puternic este esențial pentru impunerea regimului sancțiunilor. De la sfârșitul războiului rece sancțiuni economice totale au fost adoptate de patru ori, în timp ce sanțiuni economice parțiale au fost impuse de opt ori până în anul 2000. Sancțiunile de natură financiară au fost impuse de două ori în timp ce embargourile asupra vânzărilor de armamente au fost impuse de unsprezece ori.

7.1.2. Strategia și tactica impunerii de sancțiuni

O strategie de aplicare a sancțiunilor trebuie să asigure orientarea cu privire la cum și când pot fi impuse aceste sancțiuni, precum și când și cum se pot ridica ele. În cadrul acestui proces, evaluarea punctelor tari și a vulnerabilităților statului țintă este esențială, deoarece eficacitatea eforturilor de coerciție prin impunerea de sancțiuni este determinată, într-o mare măsură, de caracteristicile economice și politice ale statului țintă. Printr-o asemenea evaluare se stabilește dacă statul țintă se va supune presiunilor economice sau va rezista acestora, dezvoltând acțiuni de contracarare, care să neutralizeze efectul sancțiunilor. După stabilirea strategiei, puterea sau puterile ce o impun trebuie să decidă ce tactici sunt cele mai eficace: acțiuni rapide și în forță sau o înăsprire graduală și treptată. În final, aceste puteri trebuie să formuleze condițiile în care sancțiunile pot fi ridicate sau abandonate.

Atunci când se ia în considerare impunerea de sancțiuni trebuie să se examineze cu atenție caracteristicile economice și politice ale statului țintă.

Trei caracteristici economice ale statului țintă sunt în special importante: natura și sănătatea generală a economiei, incluzând și nivelul de dezvoltare, orientarea exportului și importului și volumul și valoarea bunurilor aflate în străinătate. Impactul sancțiunilor economice asupra economiei depinde de cât de rapid poate să se reajusteze economia țintă. Ritmul reajustării diferă de la un sistem economic la altul, economiile de piață fiind în general mai vulnerabile față de sancțiunile economice decât economiile centralizate și planificate, deoarece în economiile de piață alocarea și distribuirea resurselor sunt dependente de evoluția pieței externe, în timp ce în economiile planificate centralizat aceasta depinde de autoritățile centrale naționale. Economiile în curs de dezvoltare ca și cele rurale sunt mai puțin vulnerabile la sancțiuni întrucât pun un mai mare accent pe cantitatea de muncă și un mai mic accent pe cantitatea de capital și pe tehnologie. Economiile în stare de recesiune sunt mai vulnerabile decât economiile robuste și în expansiune. De aceea, puterile ce impun sancțiuni trebuie să abordeze cu atenție asemenea măsuri împotriva statelor în curs de dezvoltare, sancțiunile putând agrava problemele de dezvoltare deja existente și pot declanșa chiar crize umanitare. În asemenea situații, de impunere de sancțiuni, elitele politice locale pot găsi cu ușurință pretexte pentru a blama sancțiunile și pentru a plasa răspunderea pentru problemele economice pe seama celor care au impus sancțiunea.

Comerțul exterior este un bun indiciu al vulnerabilității economice, țările care se bazează pe un număr redus de parteneri economici fiind mai vulnerabile la sancțiunile economice.

Este important să se determine cantitatea bunurilor aflate în străinătate, o țară fiind mult mai vulnerabilă la sanțiunile economice dacă se bazează într-o măsură extensivă pe instituții financiare internaționale sau pe bănci străine.

Caracteristicile sociale și politice ale unei țări țintă, ce determină eficacitatea sancțiunilor includ tipul de societate, luând în considerare coeziunea internă și structura etnică și religioasă, natura regimului politic, puterea opoziției politice. Tipul de societate determină în mare măsură eficacitatea sancțiunilor, societățile industriale cu o clasă mijlocie dezvoltată fiind mai sensibile la presiunea economică decât societățile rurale. De asemenea, coeziunea de grup tinde să fie mai slabă în societățile industrializate, decât în societățile rurale. Nivelul de coeziune al unei societăți este influențat de structura sa etnică și religioasă, o națiune omogenă din aceste puncte de vedere demonstrând o mai mare coeziune internă decât țările cu o structură etnică și religioasă mixtă.

Natura regimului politic influențează, de asemenea, modul de aplicare al sancțiunilor. Regimurile autoritare sunt mai puțin vulnerabile la sancțiuni decât cele democratice deoarece își pot controla mai bine oponenții politici. Se apreciază că existența opoziției politice constituie una dintre condițiile de succes a sancțiunilor, considerându-se că aplicarea acestora va face ca opoziția politică să fie mai activă. Atunci când sancțiunile sunt aplicate în timpul unui conflict intrastatal sancțiunile pot avea un efect asimetric deoarece diferite grupuri au diferite vulnerabilități. De aceea, identificarea punctelor puternice și a celor slabe ale acestora este importantă pentru evitarea producerii de pierderi colaterale mari.

Odată ce s-a determinat că sancțiunile pot fi aplicate cu eficacitate urmează a se stabili modalitățile concrete de impunere.

Există în momentul de față două curente de opinie cu privire la acest lucru.

Adepții primului curent susțin că sancțiunile sunt mult mai eficace dacă sunt puse imediat și în mod total, considerând că o impunere graduală dă timp statului țintă pentru a contracara efectul sancțiunilor.

Celălalt curent de opinie consideră că sancțiunile sunt mai eficace dacă au caracter parțial și sunt impuse gradual, argumentând că sancțiunile totale echivalează cu un război de anihilare, nefăcând decât să provoace efectul contrar, de strângere a rândurilor de către populația țării țintă. În plus, se argumentează că sancțiunile ar trebui să aducă părțile implicate la masa tratativelor. Sancțiunile totale pot avea un efect mai mare asupra economiei țintă, dar aceasta nu înseamnă în mod necesar și producerea de schimbări în comportamentul politic, dimpotrivă sancțiunile totale ar putea conduce la consolidarea poziției puterii din statul țintă.

Sancțiunile economice parțiale pot fi suficiente atunci când vulnerabilitățile statului țintă sunt ridicate, de exemplu sancțiuni de tipul embargoului asupra comerțului cu petrol pot fi suficiente atunci când țara respectivă depinde de importul de resurse energetice. De asemenea, sancțiunile parțiale sunt indicate în cazul unor economii slabe sau cu probleme de dezvoltare structurală. În aceste situații impunerea de sancțiuni totale ar putea duce la generarea unor urgențe umanitare.

În determinarea soluției de adoptat, fie ea acțiune rapidă și puternică fie acțiune graduală, temporizată, puterile ce impun sancțiunile trebuie să analizeze gravitatea situației de rezolvat, întrucât nu trebuie pierdut din vedere că scopul acestora este de a reinstaura sau menține pacea și securitatea internațională. Sancțiunile trebuie să fie corespunzătoare obiectivului de îndeplinit: cu cât mai ambițios este obiectivul, cu atât mai dur trebuie să fie regimul sancțiunilor. Atunci când puterile ce aplică sancțiunile trebuie să rezolve situații ce țin de violarea masivă a drepturilor omului sau chiar genocid, vor putea lua în considerare opțiunea de a merge dincolo de impunerea de sancțiuni economice, soluția de ultimă instanță fiind intervenția militară. În toate situațiile, utilizarea forței trebuie să rămână o opțiune care să poată fi aplicată. Orice strategie care să producă efecte pozitive trebuie să prevadă orientări cu privire la când și cum urmează a fi ridicate sanțiunile. Aceste strategii nu trebuie confundate cu planificarea retragerii forțelor. O strategie corectă trebuie să identifice condițiile în care sancțiunile pot fi ridicate. Aceasta se poate întâmpla fie datorită schimbării comportamentului ce a impus chiar sancțiunile în cauză fie datorită eșecului sancțiunilor, fiind necesară găsirea unui alt tip de sancțiuni.

Sancțiunile totale nu pot fi impuse pentru o perioadă prea lungă de timp, datorită efectelor dezastruoase în plan umanitar. Este de remarcat că sancțiunile au tendința de a-și pierde eficacitatea în timp, deoarece după o anumită perioadă statul țintă poate lua măsuri de adaptare la acestea.

Dacă sancțiunile nu provoacă efectul politic așteptat, există două linii de conduită posibile. Prima opțiune are în vedere promisiunea de ridicare a sancțiunilor, ca recompensă pentru un comportament pozitiv al subiectului acestora. A doua opțiune constă în creșterea presiunii asupra statului țintă, prin exercitarea de amenințări cu utilizarea forței armate.

7.1.3. Implementarea sancțiunilor și respectarea lor de către terțe părți

Fără îndoială că modul în care celelalte state respectă regimul sancțiunilor este esențial pentru îndeplinirea scopurilor propuse. Cu toate acestea, din practică s-a constatat că până în prezent implementarea sancțiunilor a fost, mai mult sau mai puțin, deficitară. Mai multe probleme au impietat asupra eficacității regimului sancțiunilor.

În primul rând, statele au dat interpretări diferite regimului sancțiunilor. Deși regimul sancțiunilor impuse de ONU presupune că acestea ar fi impuse în mod colectiv, consecutiv deciziilor Consiliului de Securitate, implementarea lor este lăsată la latitudinea individuală a statelor. O dată ce o rezoluție ce impune sancțiuni este adoptată, multe state trebuie să-și armonizeze legislația națională spre a putea implementa măsurile luate de ONU. De multe ori exprimarea utilizată de ONU în rezoluțiile sale este rezultatul unor compromisuri, fiind vagă și ambiguă. Această modalitate de exprimare dă posibilitatea unor interpretări ce diferă de la un stat la altul, ducând la viziuni diferite asupra implementării sancțiunilor.

Deși în cele mai multe cazuri regimul sancțiunilor impuse de ONU este monitorizat prin comitete ad-hoc, este important să existe un mecanism funcțional care să asigure respectarea regimului sancțiunilor. Datorită naturii legale nesigure a deciziilor luate de aceste comitete, unii autori apreciază că rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU prin care se impun sancțiuni ar trebui să conțină în mod explicit mandatul care să permită comitetelor ad-hoc să interpreteze în mod corect și unitar rezoluțiile în cauză. Există propuneri de a se înființa un singur comitet de aplicare a sancțiunilor în cadrul ONU, care să funcționeze în mod permanent.

În al doilea rând, statele monitorizează și impun sancțiunile în mod diferit. Doar puține state dețin nivelul de expertiză și resursele necesare spre a impune și menține în mod eficient sancțiunile ONU. Un regim de sancțiuni în cadrul căruia nu se investighează violările și nu se iau măsuri împotriva celor care o fac își pierde în final credibilitatea. Foarte rar, rezoluțiile ce impun sancțiuni includ prevederi imperative care să impună reacții spre a sancționa violarea sancțiunilor. Din această cauză nu există o abordare coerentă în privința încălcării regimului sancțiunilor. Experiența ultimilor ani a arătat necesitatea existenței unor structuri naționale cu atribuții în domeniul implementării sancțiunilor, care să coordoneze măsurile de monitorizare și de impunere, atât la nivel național cât și la nivel internațional.

Organizațiile internaționale pot acorda un sprijin substanțial în monitorizarea regimului sancțiunilor. Un exemplu concludent îl constituie eforturile Uniunii Europene în monitorizarea sancțiunilor împotriva fostei Iugoslavii și a Bosniei-Herțegovina.

În al treilea rând, costurile sancțiunilor sunt de cele mai multe ori suportate în mod inegal de către diverse state. De multe ori sancțiunile au efecte negative neintenționate asupra unor terțe state, dar unele state sunt mai afectate decât altele. În lipsa asistenței din partea Comunității Internaționale, aceste state ar putea fi insuficient motivate pentru a implementa și impune regimul în cauză. Articolul 50 al Cartei ONU dă statelor dreptul de a se consulta cu Consiliul de Securitate dacă ele au de suferit ca urmare a sancțiunilor impuse altor state. Până în 1990 Consiliul de Securitate a primit numai patru asemenea solicitări și a luat măsuri în numai două cazuri dintre acestea. Regimul de sancțiuni impus în 1990 Irakului a determinat solicitări pentru asistență din partea a douăzeci și unu de state, care și-au estimat pierderile la un total de peste 30 de miliarde de dolari. Aceasta a făcut ca Secretarul General al ONU să solicite Consiliului de Securitate să aprobe un set de măsuri prin care să se înlăture efectele negative ale sancțiunilor impuse altor state. Multe state s-au opus însă acestui plan, considerând că Consiliul de Securitate al ONU ar fi pur și simplu paralizat dacă de fiecare dată când ar impune sancțiuni ar trebui să se asigure că are suficiente resurse spre a compensa pierderile colaterale cauzate diverselor state. Un argument în plus al acestora a fost că decizile Consiliului de Securitate și acțiunile decurgând din acestea trebuie să fie oportune și rapide.

Respectarea și implementarea regimului sancțiunilor de către terțe părți sunt esențiale pentru eficacitatea eforturilor întreprinse, ele necesitând realizarea unui consens politic în plan internațional, stabilirea unor mecanisme de monitorizare și impunere cât și asigurarea resuselor financiare care să asigure capacitatea de partajare a responsabilităților. Contrar părerii publicului larg, sancțiunile economice incumbă costuri, chiar dacă mai mici decât măsurile de natură militară.

Rezultatul sancțiunilor impuse de ONU au fost diferite. În unele cazuri atât sancțiunile totale cât și cele parțiale au eșuat în stoparea războaielor civile, în mare parte datorită faptului că aceste sancțiuni au fost măsuri singulare și nu parte a unui efort coercitiv concertat care să stopeze violența. În plus, s-a acordat foarte puțină atenție implementării sancțiunilor de către terțe părți.

În situațiile în care însă există un efort coordonat bazat pe o strategie unică, ce include amenințarea și utilizarea forței militare, sancțiunile pot fi eficace, ca de exemplu în Haiti sau în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei.

Datorită potențialului lor de a crea efecte sociale și economice negative, sancțiunile nu ar trebui impuse pentru o perioadă prea îndelungată de timp. Chiar sancțiunile parțiale, care se limitează la anumite bunuri sau servicii pot avea efecte secundare nedorite. De exemplu, embargoul asupra comerțului cu armament poate determina ca victimele unei agresiuni să rămână fără apărare. În mod similar controlul traficului aerian poate împiedica furnizarea de ajutor umanitar. Ca o concluzie generală, este bine ca puterile ce intervin pentru impunerea sancțiunilor să se abțină de a-și asuma rolul de a asigura regimul acestor sancțiuni, dacă nu sunt în măsură să o facă și prin forță militară, măsurile coercitive trebuind să fie credibile pentru toate părțile implicate.

7.2. Rolul organizațiilor regionale în prevenirea și soluționarea conflictelor

Carta ONU nu definește organizațiile regionale (care în conținutul acesteia sunt numite aranjamente regionale) deși în practică are tendința de a le considera mai curând aranjamente de securitate colectivă, decât alianțe de apărare. Importanța lor pentru menținerea păcii și securității internaționale cât și relațiile cu ONU se bazează pe conținutul Capitolului 8 al Cartei, care prevede că aranjamentele și agențiile regionale iau măsurile necesare în plan regional, în măsura în care acestea sunt în acord cu scopul și principiile ONU. Mai mult chiar, Carta recomandă statelor membre care aderă la asemenea aranjamente să întreprindă toate eforturile pentru a ajunge la soluționarea pașnică a disputelor locale, înainte ca ele să fie ridicate în fața Consiliului de Securitate, iar Consiliul de Securitate trebuie să încurajeze rezolvarea acestora prin aranjamente regionale. Articolul 53 al Cartei ONU prevede posibilitatea Consiliului de Securitate de a utiliza asemenea aranjamente regionale pentru a impune acțiuni sub autoritatea sa, dar că nici un fel de măsuri de impunere nu pot fi întreprinse de aceste aranjamente regionale fără autorizarea Consiliului.

În consecință, Carta ONU recunoaște rolul vital pe care îl joacă organizațiile regionale în soluționarea pașnică a disputelor, dar le plasează în mod ferm sub autoritatea Consiliului de Securitate atunci când este vorba de măsuri de impunere, pe care le interzice în absența acordului Consiliului.

7.2.1. Dezvoltarea organizațiilor regionale și subregionale

Nu toate statele sunt membre ale unor organizații regionale, după cum altele aparțin mai multora. Organizațiile regionale sunt mai prezente în anumite părți ale lumii decât în altele. Europa deține supremația, aici existând Uniunea Europeană, Consiliul Europei și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, deși ultima acoperă o zonă mult mai largă, de la „Vancouver ” și, de asemenea, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, care fiind o alianță militară, este mai mult decât un aranjament regional. La toate acestea se adaugă Commonwealth-ul britanic și Organizația Francofoniei, care sunt considerate, în unele situații, aranjamente regionale, deși sunt compuse din țări de o mare diversitatea geografică, foste colonii ale Marii Britanii și respectiv ale Franței. Aranjamente regionale există însă și în Africa, ca de exemplu Uniunea Africană, iar Liga Arabă cuprinde statele arabe din Orientul Mijlociu cât și unele state din Africa de Nord. Organizația Conferinței Islamice cuprinde state din diferite regiuni ale lumii, unde islamul este religia dominantă. Organizația Statelor Americane cuprinde toate statele din America de Nord și de Sud, Canada fiind ultimul stat admis.

Asia este singurul continent care nu posedă o organizație regională de securitate. Aceasta înseamnă că un număr de state importante care sunt implicate în dispute serioase, ca de exemplu China, Japonia, Coreea de Nord și de Sud, India, Pakistan și Sri Lanka nu pot face apel la o organizație regională care să le acorde asistență. Totuși, statele din sud-estul Asiei au format Asociația Statelor din Asia de Sud-Est – ASEAN – care inițial avea un obiectiv exclusiv economic, dar ulterior a preluat și sarcini în domeniul păcii și securității. ASEAN a creat un forum regional de dialog, al cărui scop este de a asigura interacțiunea statelor membre cu alte state din Asia cât și cu țări din alte continente. De asemenea, Forumul Pacificului de Sud cuprinde statele – insule din Oceanul Pacific, cât și Australia și Noua Zeelandă.

Evoluțiile recente au dus la constituirea unor aranjamente subregionale, ca de exemplu Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest – ECOWAS -, Comunitatea pentru Dezvoltarea Africii de Sud – SADC – sau Autoritatea Interguvernamentală pentru Dezvoltare – IGAD. Organizații care inițial au fost constituite pentru scopuri exclusiv economice, în timp și-au asumat și rolul în domeniul securității, deoarece statele membre și-au dat seama că aceste două obiective sunt complementare. În cadrul inițiativelor subregionale din Europa putem enumera Consiliul Statelor Baltice, Consiliul Nordic, Inițiativa Central Europeană și Consiliul de Cooperare al Mării Negre.

Evoluția cea mai recentă se materializează în intensificarea cooperării între organizațiile regionale. În Europa, de exemplu, numeroase reuniuni au loc spre a asigura interacțiunea organizațiilor regionale într-o modalitate care să asigure interconectarea lor și nu blocarea reciprocă a activității.

7.2.2. Evoluția provocărilor la adresa organizațiilor regionale

Pentru a putea evalua dacă organizațiile regionale abordează și rezolvă în mod eficace și eficient problemele multiple de pe agenda lor, trebuie să luăm în considerare schimbările permanente din cadrul mediului de securitate și pe cale de consecință, a provocărilor cărora trebuie să le facă față aceste organizații. În timpul războiului rece amenințările majore la adresa securității statelor erau percepute a fi în mod deosebit de natură externă și chiar atunci când se manifestau probleme interne, ele erau de multe ori puse pe seama provocărilor externe. Starea de securitate era definită ca o securitate a statului. În acest context problemele interne ale statelor erau văzute având mai puține legături cu însăși politica statului respectiv și cu erorile de politică internă, ci cu influența și sprijinul “extremist”, “capitalist” sau “comunist” după caz. De fapt, această viziune nu era întru totul lipsită de motivație, întrucât rivalitatea și competiția dintre super-puteri dusese la exacerbarea stării de conflict în toate componentele vieții sociale.

La sfârșitul războiului rece s-a dovedit că de fapt natura conflictelor existente în lume, la sfârșitul anilor 90 era în principal de natură internă. Pe cale de consecință, ONU și organizațile regionale au devenit mult mai atente față de această nouă situație și au început să redefinească cauzele reale ale conflictelor. Mai mult chiar, aceste organizații au încercat să găsească noi căi de îndeplinire a obiectivelor pe care și le stabiliseră încă din momentul constituirii lor. Acest demers a întâmpinat o serie de dificultăți deoarece organizațiile regionale au prevăzut în Cartele lor interzicerea imixtiunii în problemele interne ale statelor membre, prevederi ce fuseseră adoptate deoarece organizațiile respective fuseseră constituite pentru a preveni conflictele dintre state. Urmare a acestui fapt, unele organizații regionale au reușit să progresese pe calea adaptării mandatului lor în timp ce altele nu.

Spre a putea elabora o nouă metodologie pentru prevenirea conflictelor intrastatale a fost nevoie de o mai adâncă înțelegere a cauzelor acestui tip distinct de conflict. A trebuit să se depășească abordarea ideologică specifică războiului rece și să se studieze cauzele etnice și religioase ale conflictelor. De asemenea, s-a dovedit în practică că tipul și calitatea guvernării au o legătură directă cu prevenirea conflictelor interne din cadrul statelor. Conflictele au o mai mică probabilitate de a se declanșa acolo unde diferitele grupuri identitare au acces neîngrădit la oportunitățile de participare la viața politică, economică și culturală, cât și la exprimare religioasă și au șanse mai mari acolo unde aceste nevoi umane fundamentale sunt oprimate, mai ales acolo unde unele grupuri identitare percep că sunt obiectul discriminării și injustiției, comparativ cu alte grupuri în aceeași societate.

Răspunzând acestei analize, a fost avansat conceptul de „securitate umană” ca cel mai bun fundament pe care să se bazeze „securitatea statului”.

Practica demonstrează că statele care sunt în măsură să asigure cel mai înalt nivel de securitate umană populației lor au și nivelul cel mai înalt de securitate statală. Statele slabe sunt acelea care nu vor sau nu pot să asigure securitatea umană a propriilor lor cetățeni. De aceea, a acorda asistență statelor pentru a-și optimiza capacitatea de promovare a securității umane constituie o abordare pozitivă a prevenirii conflictelor în cadrul statelor.

Toate acestea au condus la o nouă metodologie bazată pe eforturi de cooperare, mai mult decât pe coerciție. Luarea în considerare a „securității prin cooperare” se bazează pe patru factori. Primul implică eforturi la nivel regional spre a stabili standarde, norme și reguli la nivel regional, bazate pe principii recunoscute în plan internațional. Al doilea factor constă în constituirea de structuri care să încurajeze respectarea regulilor stabilite în cadrul grupurilor respective și care să modeleze comportamentul celor care inițial aveau tendința de a respinge aceste standarde. Al treilea factor implică acordarea de asistență statelor spre a-și putea duce la îndeplinire angajamentele. Al patrulea factor constă în găsirea de soluții ducând spre rezolvarea problemelor și care să anihileze diferențele de abordare, atât la nivel intrastatal cât și la nivel interstatal, înainte ca acestea să genereze conflicte.

Aceste metode ale securității prin cooperare pot genera schimbări constructive, graduale la nivel regional și pot direcționa perioadele de tranziție rapidă la nivel transnațional.

7.3. Asistența în prevenirea conflictelor

Mai multe organizații regionale și-au declarat interesul în dezvoltarea mecanismelor de prevenire a conflictelor dar progresul în acestă direcție este foarte lent. De exemplu, Uniunea Africană este copleșită de eforturile destinate gestionării și soluționării numeroaselor conflicte în zona sa de responsabilitate, astfel încât are o capacitate foarte limitată de a se dedica prevenirii acestora. În alte cazuri, de exemplu cel al forumului regional ASEAN încă nu s-a reușit ajungerea la un consens referitor la dacă și cum trebuie utilizată diplomația preventivă la nivel regional.

Spre deosebire de aceste exemple, OSCE a acționat mult mai rapid și mult mai hotărât în acest domeniu. Se poate spune că cel mai activ, dovedind inițiativă și eficient din punct de vedere al raporturilor dintre costuri și rezultate, s-a dovedit Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale al OSCE. Sarcinile acestuia sunt de a „identifica și căuta soluționarea timpurie a tensiunilor etnice care pot pune în pericol pacea, stabilitatea și relațiile prietenești dintre statele membre ale OSCE”. El este un instrument de prevenire a conflictelor, dacă se poate în stadiile incipiente, având latitudinea de a se deplasa oriunde este necesar – chiar fără acordul expres al statului respectiv – de a colecta informații din orice surse (cu excepția stabilirii de relații cu grupuri sau persoane suspectate de terorism). Metodologia de lucru a Înaltului Comisar este bazată mai mult pe o abordare vizând soluționarea problemelor și mai puțin pe o abordare tradițională, fundamentată pe o negociere de pe poziții de forță. De regulă, Înaltul Comisar își începe activitatea prin vizite la fața locului, întâlniri cu reprezentanții părților implicate în conflicte, incluzând înalți funcționari guvernamentali cât și reprezentanți ai opoziției, reprezentanți ai grupurilor minoritare, ai societății civile și uneori chiar reprezentanți ai statelor vecine. Din informațiile colectate și analizate el încearcă să înțeleagă cât mai clar care sunt implicațiile majore și secundare cât și pozițiile părților implicate. Înaltul Comisar creează și dezvoltă relații cu toate aceste părți, angajându-se într-un proces practic, care vizează ca prin cooperare să se găsească soluții de rezolvare a conflictelor. După o evaluare extensivă a situației Înaltul Comisar se adresează prin documente oficiale guvernelor implicate, făcându-le recomandări concrete, ce vizează posibile soluții pentru problemele în cauză. Înaltul Comisar încunoștiințează părțile asupra diferitelor perspective și a preocupărilor decurgând din acestea și reamintindu-le despre angajamentele lor politice, obligațiile morale și legale, cât și despre responsabilitățile ce le revin din aplicarea normelor dreptului internațional. Sunt, de asemenea, sugerate consecințele urmării sau nu a diferitelor cursuri de acțiune, pentru a ajuta părțile să înțeleagă ce alte probleme ar putea apărea în viitor. În final, Înaltul Comisar emite o serie de recomandări și propuneri care nu sunt obligatorii însă pentru cei cărora le sunt adresate. Aceste documente sunt făcute apoi publice, astfel încât opinia publică să fie ținută permanent în cunoștință de cauză. Înaltul Comisar are contacte frecvente cu părțile implicate, discutând cu acestea în legătură cu recomandările pe care le-a făcut, modul de implementare a acestora și pentru a depăși anumite obstacole ce se pot ivi pe timpul acordării de asistență. Pe tot parcursul demersurilor sale, Înaltul Comisar este sprijinit atât de către structurile organizatorice ale OSCE, de către statele membre cât și de alte organizații regionale din Europa.

Printre succesele obținute în activitatea Înaltului Comisar pentru Minoritățile Naționale al OSCE pot fi menționate: prevenirea escaladării tensiunii în legătură cu minoritatea greacă din Albania în 1994, îmbunătățirea relațiilor interetnice în Letonia și Estonia, în special prin asigurarea unor oportunități egale populației rusofone, acțiunea de catalizator în semnarea Tratatului româno-ungar din 1996, inițierea unor soluții pentru problema ridicată de statutul Crimeei în cadrul Ucrainei, prevenirea anulării drepturilor câștigate de minoritatea ungară din Slovacia în timpul guvernării Meciar, sprijin în găsirea unei soluții de compromis în privința învățământului în limbile minorităților naționale în țara noastră.

OSCE utilizează, de asemenea, misiunile pe termen lung în scopul construcției păcii. Aceste misiuni sunt stabilite pe baza unui mandat din partea Consiliului Permanent. Aceste misiuni informează permanent președintele din oficiu în legătură cu evoluțiile concrete din teren și despre propriile activități. Această procedură permite Consiliului Permanent să-și optimizeze procesul de luare a deciziilor. Exemple de asemenea misiuni sunt cele din Bosnia și Herțegovina, Croația, Estonia, Georgia, Letonia, Kosovo, Moldova, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei și Tadjikistan. Ulterior au fost inițiate și alte activități practice, ca de exemplu Biroul de Legătură din Asia Centrală, Grupul de Asistență pentru Cecenia (ce acționează acum ), o prezență în Albania, un grup de consiliere și monitorizare în Belarus, centre în Almaty, Ashabad și Bishkek, birouri în Erevan și Baku și un coordonator de proiecte în Ucraina.

Multe dintre aceste operații sunt de dimensiuni reduse – între 3 și 25 de persoane, unele dintre ele implică numai civili, în timp ce altele sunt duse la capăt, atât de personal civil cât și de militari. Mandatul minim este de șase luni, dar unele dintre ele sunt în desfășurare de mai mult de opt ani. În mod normal o misiune își înființează un birou în capitala statului respectiv, ce servește ca bază și de unde personalul se deplasează în teren pentru a colecta informații, a monitoriza evoluțiile și a ajuta la reducerea tensiunii. Personalul pune la dispoziția părților implicate informațiile necesare, servind drept canal de comunicare, reducând suspiciunea și teama și ajutând părțile să se înțeleagă reciproc mai bine. Personalul misiunii acordă asistență guvernelor în revizuirea legislației în domenii precum dreptul constituțional, cetățenia, drepturilor minorităților, înființarea unor consilii pentru dialog interetnic, de regulă, în cooperare cu Înaltul Comisar pentru Minoritățile Naționale. În anumite state s-a stabilit procedura „ușilor deschise” pentru membrii acelor grupuri minoritare care vor să înainteze plângeri referitoare la discriminarea la care sunt supuși. Monitorizând cazuri individuale și aducându-le în atenția autorităților locale, misiunile au ajutat la reducerea tensiunilor. Misiunile pe termen lung trebuie să beneficieze de consimțământul politic al statului gazdă, în caz contrar ele trebuind să se retragă.

Evoluțiile din ultimii ani arată că guvernele statelor acceptă cu mai multă ușurință stabilirea de birouri și centre decât de misiuni denumite ca atare, întrucât terminologia și activitățile acestora sunt percepute mai puțin ca o intervenție externă și mai mult ca o consiliere de specialitate.

7.3.1. Asistența în procesul de menținere și impunere a păcii

Multe organizații regionale încearcă să acorde asistență în implementarea rezoluțiilor ONU referitoare la conflictele regionale. De exemplu ASEAN a desfășurat o activitate susținută și dificilă împreună cu alți actori internaționali, incluzând Consiliul de Securitate al ONU spre a rezolva problemele din Cambodgia. Organizația Statelor Americane s-a implicat activ în diferite moduri, în colaborare cu ONU, în soluționarea conflictelor din America Centrală și din Haiti. Uniunea Europeană a dezvoltat un parteneriat cu ONU timp de mai mulți ani în încercarea de a soluționa conflictele din Croația și din Bosnia-Herțegovina.

Organizațiile regionale utilizează diferite organisme ad-hoc în cadrul eforturilor lor pentru menținerea păcii. Unul dintre cele mai utilizate îl constituie trimiterea de reprezentanți personali, fie ai secretarilor generali ai organizațiilor sau, în unele cazuri ai conducerii politice (de exemplu, președintele din oficiu al OSCE numește reprezentanți personali). Principala sarcină a acestor reprezentanți constă, de regulă, în a aduce la masa negocierilor toate părțile implicate în conflicte și de a le acorda asistență în cadrul eforturilor de bune oficii sau de facilitare asigurată de o terță parte în identificarea de soluții politice. În unele cazuri, aceste eforturi se extind pe lungi perioade de timp, cu șanse diferite de succes. Reprezentanții și trimișii speciali și personali sunt, de regulă, sprijiniți de către forumurile politice ale organizațiilor respective care aprobă rezoluții ce solicită părților implicate să înceteze ostilitățile și să se angajeze în dialog politic. De asemenea, pot fi utilizate diferite modalități de presiune exercitată pe baze bilaterale, de multe ori orchestrată fie de conducerea politică a organizației fie de reprezentanții speciali.

În unele situații, eforturile de menținere a păcii au loc prin modalități informale, iar în alte situați procedurile utilizate au un caracter mai oficial, ceea ce implică inițierea de negocieri în legătură cu natura însăși a procedurilor utilizate, înainte de inceperea negocierilor propriu-zise, ceea ce bineînțeles lungește timpul necesar acestor demersuri. Procedurile oficiale se desfășoară sub diferite forme, dar de obicei cu participarea delegațiilor oficiale ale părților implicate, care sunt asistate de către o terță parte, de obicei de către observatori ai guvernelor și organizațiilor interesate. Uneori, grupuri de lucru de mici dimensiuni au sarcina de a rezolva probleme specifice și de a prezenta propuneri sesiunilor plenare pentru armonizare. O gamă largă de incidente și evenimente exterioare influențează eforturile de menținere a păcii, în primul rând datorită evenimentelor de pe teren, dar și în legătură cu eforturile pe care alți actori le întreprind spre a influența procesul negocierii.

Mecanismele necesare procesului de menținere a păcii se află încă într-un stadiu incipient, în general în toate organizațiile regionale manifestându-se o activitate de preluare de a unor sarcini pe această linie, întrucât până de curând organizația globală a avut exclusivitate absolută. Această hegemonie s-a erodat în anii ‘90 ai secolului trecut, când un număr de misiuni de menținere a păcii, inițiate de către Consiliul de Securitate au depășit capacitatea ONU de a le susține și în cadrul cărora membrii misiunilor respective au fost puși în situația de a menține o pace care nu exista. Pentru a remedia această deficiență mai multe organizații regionale au început să ia în considerare afirmarea unui rol limitat de menținere a păcii.

OSCE, de exemplu, a inițiat mai multe misiuni civile, dedicate în special rezolvării situației postconflict, în toate cazurile conlucrându-se atât cu misiunile ONU cât și ale NATO. La rândul său Uniunea Africană a inițiat misiuni de observare în mai multe situații. Declarația de a acestei organizații, în legătură cu stabilirea unui mecanism pentru prevenirea, managementul și soluționarea conflictelor precizează că pot fi inițiate și gestionate de către Uniunea Africană, misiuni civile și militare de observare și monitorizare cu obiective și durată limitate. De exemplu, în 1993, un grup neutru de observatori militari a fost trimis în Ruanda spre a monitoriza și superviza respectarea acordurilor de încetare a focurilor pe o durată de trei luni, după care a fost înlocuit de o misiune a ONU. Uniunea Africană a creat în 1996 o misiune de observatori în Burundi, în scop preventiv spre a reinstaura încrederea și a promova dialogul în vederea restabilirii ordinii constituționale. În cadrul Uniunii Africane au avut loc numeroase dezbateri cu privire la dacă și în ce măsură ar trebui ca aceasta să-și dezvolte o capacitate de menținere a păcii. Aceste dezbateri vor continua probabil și în viitor, având în vedere capacitatea limitată de sprijin logistic de care această organizație dispune în prezent.

În afară de NATO, care și-a asumat sarcina de impunere a păcii în Bosnia-Herțegovina și ulterior în Kosovo (fără a avea în momentul respectiv aprobarea Consiliului de Securitate al ONU) nu există exemple ale unor acțiuni de impunere a păcii inițiate de organizațiile regionale. Singura excepție o reprezintă ECOMOG (Grupul de Monitorizare a Păcii a ECOWAS) care a fost desfășurat în Liberia și Sierra Leone. ECOMOG a fost activat și utilizat, de asemenea, fără aprobarea Consiliului de Securitate al ONU, dar este de reținut că acesta nu a condamnat utilizarea forței în cadrul misiunilor din Liberia și Sierra Leone, mai mult chiar, în 1998 Consiliul a apreciat în mod favorabil ECOWAS și ECOMOG pentru rolul lor în reinstaurarea păcii și securității în Sierra Leone, atunci când misiunea ECOWAS a înlăturat de la putere junta militară și a asigurat revenirea la putere a guvernului ales în mod democratic. În cadrul aceleiași situații de criză au avut loc negocieri care au asigurat tranziția de la misiunea ECOMOG la misiunea inițiată de ONU.

Asumarea de către organizațiile regionale a misiunilor militare de impunere a păcii, care necesită utilizarea forței militare pe o scală mai largă și angajarea unor tipuri de tehnică specializată, precum și utilizarea unor proceduri mergând până la lupta armată, impun existența unor forțe militare bine pregătite și dotate, precum și a unor planuri de acțiune corespunzătoare. În aceste situații este de dorit a se continua practica instituită de ONU, de a se trimite observatori militari pentru a monitoriza misiunile de impunere sau respectiv de menținere a păcii, desfășurate de către organizațiile regionale spre a se asigura că standardele internaționale, la care aceste organizații au aderat, sunt respectate.

Pe măsura evoluției organizațiilor regionale, au fost generate dezbateri în legătură cu modul lor de cooperare cu ONU și cu avantajele și dezavantajele utilizării lor. Rolul organizațiilor regionale în diferitele etape ale ciclului procesului de gestionare a conflictelor este reliefat în anexa nr. 17.

7.3.2. Avantaje și dezavantaje ale acțiunilor organizațiilor regionale în comparație cu cele ale ONU

Ca singură organizație interguvernamentală cu vocație globală, a cărei primă responsabilitate o constituie soluționarea pașnică a disputelor, ONU posedă o serie de avantaje față de organizațiile regionale. Unul dintre acestea îl constituie faptul că fiind membri ai organizației, toate cele peste 190 de state au acceptat să-și rezolve disputele în mod pașnic, abordând cauzele conflictelor, respectând în același timp drepturile omului și acționând în sensul justiției sociale și economice. Mai mult chiar, vocația universală a organizației și faptul că fiecare regiune a globului este reprezentată în mod corespunzător în forumul colectiv de luare a deciziei ce stabilește măsuri pentru fiecare misiune în parte, dă Națiunilor Unite un mult mai înalt grad de legitimitate și autoritate morală decât cel de care se poate bucura orice organizație regională sau orice stat acționând în mod unilateral. Deoarece unele regiuni, așa cum am arătat anterior, nu beneficiază de aranjamente regionale, acoperirea de către Națiunile Unite a problematicii păcii și securității este mai mare decât cea a organizațiilor regionale. Prin intermediul Adunării sale Generale ONU este capabilă să asigure un forum democratic în cadrul căruia toate statele membre au un cuvânt de spus. În același timp însă, Consiliul de Securitate, care are responsabilitatea majoră în privința prezervării păcii și securității tinde să fie dominat de cei cinci membri permanenți, care dețin dreptul de veto, în timp ce membrii nepermanenți sunt aleși prin rotație, pe principii regionale. Exercitatea dreptului de veto poate încetini procesul de luare a deciziilor sau chiar poate duce la paralizia organizației, atunci când nu se poate ajunge la consens (așa cum s-a întâmplat, de multe ori, în timpul războiului rece). Pe de altă parte, deciziile odată luate de către Consiliul de Securitate, sunt sprijinite de către marile puteri.

Un alt avantaj major îl consituie acela că ONU posedă cel mai extins sistem de soluționare a disputelor, cu o gamă largă de organisme – Secretarul General, Curtea Internațională de Justiție, Consiliul de Securitate – și folosește o gamă largă de metode – de la diplomația preventivă și construcția păcii până la impunerea păcii prin mijloace militare. Mecanismele utilizate de ONU presupun folosirea a trei abordări spre a soluționa disputele – o abordare bazată pe interese, o abordare bazată pe drepturi individuale și colective și o abordare bazată pe exercitarea puterii – fiecare dintre aceste abordări având corespondent în cadrul structurii organizatorice a ONU. Bunele oficii ale Secretarului General și ale reprezentanților și trimișilor săi, corespund abordării bazate pe interese, funcțiile juridice ale Curții Internaționale de Justiție și mecanismele privind drepturile omului specifice ONU reprezintă abordarea bazată pe drepturi, iar Consiliul de Securitate și instrumentele promovate de acesta în soluționarea crizelor în baza prevederilor Capitolului VII din Carta ONU reprezenta abordarea bazată pe exercitarea puterii. ONU deține o putere imensă, deoarece rezoluțiile Consiliului de Securitate au efect similar dreptului internațional, iar Consiliul are obligația și capacitatea legală de a impune respectarea acestor rezoluții, prin metode bazate pe exercitarea puterii, dacă este necesar.

Instrumentele bazate pe utilizarea puterii, la dispoziția Națiunilor Unite sunt de multe ori “o sabie cu două tăișuri”. Ele pot determina și încuraja statele membre să-și respecte obligațiile de a rezolva pe cale pașnică disputele pe care le au cu alte state, însă în alte cazuri ele pot descuraja statele de a întreprinde măsuri în această direcție. De exemplu, unele state au rețineri în a utiliza bunele oficii ale Secretarului General al ONU, deoarece se tem de intervenția din oficiu a Consiliului de Securitate. În plus, pe lângă instrumentele de forță la dispoziția Consiliului de Securitate, există în momentul de față o preocupare reală în legătură cu privilegiile pe care le au membrii permanenți ai Consiliului de Securitate, în legătură cu care există anumite acuzații de lipsă a unei reprezentări adecvate a tuturor statelor. Unele state consideră că acțiunile Consiliului de Securitate dovedesc inconstanță și în multe cazuri sunt întreprinse în interesul membrilor permanenți.

În ciuda acestor probleme, ONU are mult mai multă experiență instituțională decât orice altă organizație în direcția prevenirii și soluționării conflictelor. Resursele sale umane și financiare, deși reduse față de mandatul său deosebit de vast, sunt cu siguranță mult mai mari decât cele ale organizațiilor regionale.

Organizațiile regionale posedă avantajul de a cunoaște mai bine actorii locali ca și situația de pe teren și pot fi ținute la curent mai rapid despre evoluțiile acesteia. Proximitatea de o anumită situație conflictuală poate determina statele să depună eforturi mai intense în direcția soluționării conflictelor. Mai ales atunci când statele se tem că luptele ar putea să se răspândească și să ducă la proliferarea fluxurilor masive de refugiați și la creșterea traficului ilegal de armamente pe teritoriile proprii, devin mult mai active și se implică mai concret în găsirea de soluții practice. În alte situații însă, unele state au interese directe ca una din părțile implicate să aibă succes, mai ales atunci când ele au legături etnice. Multe dintre conflictele din Africa, din prezent, se încadrează în această tendință, deoarece majoritatea actualelor frontiere dintre statele de pe acest continent au fost trasate într-un mod arbitrar, fără a ține cont de repartiția etnică a populației, multe grupuri etnice și triburi găsindu-se acum împărțite în state diferite.

În ceea ce privește prevenirea și soluționarea pe termen lung a conflictelor, organizațiile regionale pot, în anumite cazuri, influența de o manieră mai directă și mai consistentă proprii vecini decât ONU, din cauza importanței relațiilor regionale, dar în același timp politicile regionale de multe ori au un efect negativ, din acest punct de vedere. Puterile regionale și subregionale pot, de asemenea, influența într-un sens negativ procesul de luare a deciziilor în cadrul organizațiilor regionale.

Este de remarcat faptul că și în continuare, atât în cadrul ONU cât și în cadrul organizațiilor regionale, principalii actori implicați în procesele politice și în acțiunile practice de pe teren, inclusiv în cele militare, continuă să fie statele, reprezentate prin guvernele lor. Deoarece guvernele statelor dezvoltă relații bilaterale și multilaterale în afara organizațiilor regionale ele țin cont și de acestea, ceea ce conduce de multe ori la reducerea coerenței și eficacității acțiunilor, cât și la o încetinire și îngreunare a cooperării în cadrul aceleiași organizații. În unele situații, interesele naționale, de grup sau de coaliție motivează acțiunile actorilor statali, mai mult decât acțiunea în numele “binelui comun”. În unele cazuri există pericolul ca relațiile personale dintre liderii politici ai unor diferite state să afecteze modul în care anumite valori sunt implementate prin acțiuni comune, fiind posibilă chiar trecerea cu vederea a anumitor abuzuri în interesul armoniei regionale. De aceea, se constată că acele organizații care se bazează pe valori comune, bine definite în standarde, norme și reguli de comportament, clare și explicite au mai mult succes decât acelea care sunt mai puțin riguros organizate.

Dezbaterea în legătură cu avantajele și dezavantajele acțiunilor multilaterale în comparație cu cele bilaterale continuă să fie de actualitate. În acest domeniu dezbatarea este cantonată nu asupra necestității, ci asupra modului în care trebuie organizată coordonarea astfel încât activitățile să se poată desfășura în orice modalitate practică. Cei care recomandă acțiunile bilaterale prezintă ca argumente faptul că procesul de luare a deciziei este mult mai rapid în aceste cazuri și este mai repede urmat de acțiuni practice. În același timp însă există dovezi în legătură cu faptul că în acțiunile bilaterale actorii implicați își pot urmări cu mai multă insistență propriile interese. Acești actori au de multe ori la dispoziție mai multe resurse decât organizațiile multilaterale (atât de natură economică cât și militară, sau alte mijloace de influențare politică și economică). Pe de altă parte însă, atunci când sunt utilizate metode coercitive, actorii bilaterali au mai puțină legitimitate și pe cale de consecință își pot risca mai ușor credibilitatea și prestigiul.

Creșterea organizațiilor multilaterale în epoca globalizării nu exclude importanța relațiilor bilaterale, care continuă să fie o parte importantă a arhitecturii internaționale, destinată menținerii păcii și securității. Cu toate acestea, există o reorientare în ultimii ani în direcția unei paradigme lărgite de securitate colectivă, a dezvoltării unor noi mecanisme și abordări, a creării “coaliției celor doritori” spre a duce la îndeplinire misiuni de impunere a păcii sub mandat ONU. Deoarece atât ONU cât și organizațiile regionale sunt de fapt o combinație de actori bilaterali, ceea ce este mai important în această dezbatere este dacă angajamentele politice în direcția punerii în aplicare a anumitor principii și norme în relațiile internaționale, trebuie să fie impuse tuturor actorilor existenți, în relațiile dintre ei, cât și în relațiile fiecăruia cu proprii lui cetățeni.

Procesele democratice din diferite state se află în centrul preocupării majorității actorilor internaționali, dar, de asemenea, democratizarea trebuie să devină o normă de conduită și în relațiile internaționale.

Răspunsul internațional față de diverse manifestări de violență trebuie să genereze o reacție adecvată și promptă atât în plan multilateral cât și bilateral, spre a convinge atât guvernele cât și alți actori implicați să intervină în sensul controlului și stopării violenței. Presiunile multilaterale pot include reuniuni ale Consiliului de Securitate, misiuni la fața locului stabilite de Consiliul de Securitate, bunele oficii ale Secretarului General al ONU, acțiuni ale reprezentantului special al acestuia pe lângă părțile implicate. Acțiunile bilaterale pot include acțiuni ale Fondului Monetar Internațional și Băncii Mondiale, intervenții ale unor lideri politici marcanți, acțiuni în cadrul misiunilor diplomatice, contacte la nivel înalt în plan militar și politic, negocierea unor posibile ajutoare economice și financiare. În multe cazuri aceste eforturi pot convinge liderii părților implicate că este în propriul interes să se ajungă la o soluție în concordanță cu consensul internațional. La un nivel mai general, necesitatea de a sprijini eforturile multilaterale sugerează că actorii individuali trebuie să ia în considerare, la modul cel mai serios, modalitățile de a optimiza eficacitatea organizațiilor multilaterale, la nivel regional și global, cum să sprijine cu resurse aceste organizații și cum să optimizeze și scurteze procesul de luare a deciziei spre a mări eficiența acțiunilor practice desfășurate. Diversele strategii de gestionare a conflictelor și nivelul lor de adresabilitate sunt arătate sintetic în Anexa nr. 18.

Având în vedere aceste avantaje și dezavantaje există un potențial real pentru realizarea unui parteneriat strategic între organizațiile regionale și ONU, care ar permite acestor organizații să se completeze reciproc. Au fost semnate un număr de acorduri de cooperare între ONU și organizațiile regionale și au avut loc mai multe reuniuni la care au participat secretarii generali ai ONU și lideri ai organizațiilor regionale, la care au fost adoptate recomandări în direcția unei mai bune cooperări. Au fost, de asemenea, organizate reuniuni cu participarea unor oficiali de nivel intermediar și a experților, care se întâlnesc cu regularitate.

ONU și unele organizateții regionale au căzut de acord asupra unei diviziuni a responsabilităților, o organizație luând conducerea în anumite situații și acțiuni iar alta în alte situații și acțiuni. ONU și OSCE, de exemplu, s-au decis să-și partajeze responsabilitățile în relațiile pe care le au cu Georgia, ONU ocupându-se de conflictul din Abhazia iar OSCE de conflictul din Ossetia. În unele situații, ONU și organizațiile regionale au organizat misiuni de pace comune sau au numit reprezentanți speciali comuni. De exemplu, în Haiti, ONU și Organizația Statelor Americane au inițiat o misiune de pace comună. În conflictul dintre Etiopia și Eritreea, ca și în altele din Africa, ONU și Uniunea Africană au acționat în baza unui efort comun, numind un singur reprezentant special. Un funcționar superior al ONU a fost deplasat al Uniunii Africane spre a facilita procesul de comunicare și cooperare.

În ciuda acestor evoluții promițătoare, continuă să existe încă probleme care împietează asupra cooperării dintre ONU și organizațiile regionale, existând situații în care aceste organizații nu-și coordonează în mod adecvat acțiunile și mai mult chiar, existând situații în care ele par să se obstrucționeze reciproc.

În unele situații apar probleme de disipare a responsabilității, de exemplu atunci când Consiliul de Securitate al ONU consideră că unele situații trebuie gestionate de către organizațiile regionale, în timp ce respectivele organizații consideră că trebuie, dimpotrivă, să-și delege responsabilitățile către ONU. În alte situații, doi sau mai mulți actori, pot fi implicați în acțiuni necoordonate, vizând o anumită situație de criză, iar în alte situații rivalitățile și invidia manifestate între diferite organizații conduc la pierdere de timp, irosirea de resurse și subminarea eforturilor animate inițial de motive pozitive.

Există căi și resurse neexperimentate încă în practică, de creștere a eficacității coordonării eforturilor între ONU și organizațiile regionale. Una dintre căi vizează realizarea unui parteneriat spre a acorda asistență în prevenirea conflictelor. Centrele regionale ale ONU pot lucra în strânsă cooperare cu organizații regionale sau subregionale, informându-se reciproc și putând ajunge la abordări comune, în care responsabilitățile să poată fi partajate pe baza unei cooperări reale. În aceste activități pot fi angrenate numeroasele organizații neguvernamentale deja existente și care pot mobiliza sectoare importante ale societății civile. Este, de asemenea, important transferul de cunoștințe și experiență pe orizontală, în cadrul fiecărei regiuni. Soluțiile care s-au dovedit viabile pentru rezolvarea unor probleme locale trebuie făcute cunoscute celor interesați. Cooperarea strategică, dintre ONU, organizațiile regionale și subregionale și cele neguvernamentale este de așteptat să aibă un efect sinergic. Creșterea resurselor destinate prevenirii conflictelor și schimbarea focalizării spre abordări preventive pot constitui soluții pe termen lung spre a ajuta ca organizațiile regionale și ONU să acționeze împreună mai eficace și să reducă tensiunile existente între diferiți actori.

Așa cum s-a dovedit în activitățile practice pe care le-au desfășurat, organizațiile regionale și-au dovedit eficacitatea mai ales în abordarea cauzelor conflictelor regionale. De aceea, organizațiile regionale ar trebui să ia în considerare direcționarea eforturilor lor principale în primul rând spre prevenirea conflictelor și în al doilea rând spre managementul acestora. Abordarea și soluționarea cauzelor conflictelor, înainte de declanșarea acestora și escaladarea lor spre conflicte armate, multe dintre care se pot prelungi pe durate mari și care sunt dificil de soluționat și înainte ca suferințele umane cauzate de aceste conflicte să devină probleme majore ale lumii contemporane, trebuie să rămână în atenția organizațiilor regionale, constituind una din prioritățile lor majore.

Evaluând rolul crescând al organizațiilor regionale, se pot pune în evidență mai mulți factori ce concură la crearea și promovarea păcii și securității în context regional:

dezvoltarea unor standarde, norme și reguli de comportament la nivel regional asupra cărora statele membre să se pună de acord, ca linii de acțiune recomandate, pe baza cărora să se interacționeze atât la nivel interstatal, cât și cu proprii cetățeni;

crearea unor mecanisme și proceduri la nivel regional, pe baza cărora să se monitorizeze, promoveze, încurajeze, sprijine, să se acorde asistență și dacă este necesar să se impună cu forța regulile unanim acceptate;

întărirea coeziunii interne a organizațiilor regionale, astfel încât să se asigure optimizarea instituțională și creșterea atractivității pentru toate statele, care să își însușească normele de comportament aprobate în cadrul organizației respective;

răspândirea și promovarea metodelor de soluționare a problemelor, de negociere și mediere, astfel încât disputele în cadrul, sau între state, atunci când se ivesc, să poată fi soluționate înainte de escaladarea acestora până la limite la care conflictul să nu mai poată fi controlat.

Bineînțeles, toate acestea constituie provocări dificile, atât pentru organizațiile regionale cât și pentru ONU, în primul rând datorită acoperirii imediate de către mass-media și opinia publică a conflictelor în curs de desfășurare și acordarea unei atenții mai reduse conflictelor înghețate și latente, sau ale căror premise sunt create chiar în momentul respectiv.

Fără îndoială, crizele în curs de desfășurare nu trebuie ignorate, dar este deosebit de important ca organizațiile regionale și ONU să-și dezvolte mecanisme adecvate pentru prevenirea conflictelor. Un exemplu pozitiv în acest sens îl constituie OSCE. La începutul anilor ’90 ai secolului trecut, efortul principal al activității acestei organizații a fost direcționat spre prevenirea conflictelor, dar declanșarea violențelor în fosta Iugoslavie a depășit capacitatea de gestionare a OSCE și a făcut dificilă menținerea acestei orientări spre viitor. Pe cale de consecință, această organizație a instituit mecanisme, ca de exemplu Înaltul Comisar al OSCE pentru Minorități Naționale și misiuni pe termen lung de diplomație preventivă, care au permis ca acest efort vital pentru prevenirea conflictelor să continue, chiar atunci când efortul politic principal era direcționat spre alte probleme explozive. Este de dorit ca și alte organizații regionale să-și creeze asemnea mecanisme viabile în scop preventiv.

Dezvoltarea unor asemenea abordări nu vor înlocui nevoia de a monitoriza și de a impune respectarea drepturilor omului ca și acțiuni în scopul întăririi securității colective, spre a influența guvernele și liderii politici în sensul respectării dreptului internațional. De aceea, este necesar să se creeze un sistem mai eficace de soluționare a disputelor, bazat pe abordări cuprinzătoare a securității prin cooperare, care să fie sprijinit de instrumente adecvate. În repertoriul său curent sistemul de securitate al ONU are deja la dispoziție un set complet de metode ce pot fi utilizate chiar dacă voința politică nu poate fi mobilizată întotdeauna spre a le utiliza.

Ceea ce a lipsit până acum din arhitectura sistemului internațional de soluționare a conflictelor este o abordare cuprinzătoare, precum viziunea securității prin cooperare. Această perspectivă rămâne ca o preocupare majoră de viitor atât a ONU cât și a organizațiilor regionale.

Fără îndoială, în ansamblul mai larg al instrumentelor nemilitare de prevenire și soluționare a conflictelor rolul organizațiilor regionale nu poate fi apreciat decât în strânsă corelație cu rolul ONU și cu utilizarea adecvată și selectivă a tuturor acestora.

7.4. Intervențiile umanitare

Intervențiile umanitare constituie unele dintre cele mai dificile teste pentru societatea modernă, edificată pe principiile suveranității, neintervenției și a neutilizării forței. Comunitatea internațională s-a dedicat ea însăși în perioada de după cel de-al doilea război mondial unei adevărate culturi a drepturilor omului, care scoate în afara legii genocidul, tortura și nerespectarea flagrantă a drepturilor omului, dar aceste principii umanitare pot și uneori chiar intră în conflict cu principiile suveranității și neintervenției. Este de așteptat ca statele suverane să acționeze ca garante a securității cetățenilor lor, dar ce se întâmplă atunci când statele însăle și, sub adăpostul suveranității își torturează și ucid proprii cetățeni? Această stare de lucruri creează dilema referitoare la limita acceptabilă până la care principiile dreptului internațional protejează statele ce nu respectă drepturile omului și care sunt responsabilitățile celorlalte state și a comunității internaționale în general, pentru a acționa în vederea aplicării drepturilor omului într-o societate globală.

Intervenția umanitară nu a constituit o practică legitimă în timpul războiului rece, această atitudine schimbându-se în mod semnificativ imediat după 1990. Această schimbare de atitudine a rezultat atât din creșterea interdependenței globale și a facilitării comunicațiilor în timp real, ca părți ale fenomenului cunoscut sub numele de globalizare, cât și dispariției antagonismelor ideologice, de o parte și de alta a „Cortinei de Fier” ce au împiedicat statele să acționeze în mod unitar și concertat în scopuri umanitare. În plus, a dispărut pericolul degenerării într-un război nuclear generalizat.

7.4.1. Definirea intervenției umanitare

În sensul său clasic, prin intervenție se înțelege activitatea desfășurată de un stat, un grup de state sau o organizație internațională, sau de un grup din interiorul unui stat care se interferează în mod coercitiv în afacerile interne ale altui stat. Intervenția are ca țintă structurile de autoritate ale statului vizat și nu este în mod necesar ilegală sau nelegală, dar constituie o excepție de la normele convenționale de conduită în relațiile internaționale. Această definiție nu se referă în mod special la intervențiile umanitare, dar se referă la aspectul juridic major al oricărui tip de intervenție și anume la afectarea suveranității naționale a statului țintă, încălcând astfel principiul neintervenției ce este parte a dreptului internațional, și se găsește înscris în art. 2 (7) al Cartei ONU. Majoritatea specialiștilor în dreptul internațional argumentează că, bazat pe prevederile art. 2(4) al Cartei ONU, orice intervenție umanitară executată prin mijloace coercitive este ilegală. Singura excepție legitimă de la aceasta îl constituie dreptul la autoapărare, prevăzut în art. 51 al Cartei. Pe de altă parte, în prezent există un puternic curent de opinie, atât în rândul juriștilor, al politicienilor, cât și al opiniei publice care consideră că este legal și moral să se intervină în scopuri umanitare în mod unilateral sau colectiv.

În mod convențional o intervenție umanitară este definită în termenii unei intervenții motivate de considerente umanitare. Comitetul Internațional al Crucii Roșii definește activitățile umanitare ca fiind acelea care previn și reduc suferința umană. Această definiție se susține a fi nepolitică și imparțială, în sensul că toate ființele umane sunt considerate a avea valoare egală, indiferent de sex, rasă sau naționalitate. De asemenea, prin definiție se presupune că toate actele sau activitățile umanitare au valoare identică în timp și spațiu și că este specific naturii umane, comune nouă tuturor, de a întreprinde acțiuni umanitare.

Se manifestă curente de opinie divergente cu privire la dreptul de intervenție umanitară, atât împotriva acestei practici cât și pentru a o susține.

În prezent, există un număr de cinci obiecții majore la adresa legitimării practicii intervențiilor umanitare prin forță, care au fost formulate de-a lungul timpului în mediul academic, juridic și politic:

Statele nu intervin, în primul rând, pentru rațiuni umanitare. În cele mai multe cazuri statele urmăresc interesle lor naționale, de aceea un interes umanitar în sine, neasociat unui interes național este considerat a fi insuficient de puternic spre a motiva o intervenție, mai ales prin utilizarea forței coercitive.

Statelor nu li se permite să riște viața propriilor militari în intervenții umanitare. Există obiecții cu privire la dreptul moral al liderilor politici de a risca viața propriilor cetățeni – militari sau civili – în numele unor acțiuni umanitare destinate să reducă sau să elimine suferința umană. Aceste critici se bazează pe faptul că cetățenii sunt responsabilitatea exclusivă a statelor lor, iar orice entitate exterioară nu are datoria morală să intervină atâta timp cât această intervenție nu este făcută la o solicitare legitimă din interiorul statului țintă.

Riscul de abuz. Există argumente împotriva intervențiilor umanitare, care nu ar trebui legitimate ca o excepție de la principiul neutilizării forței, deoarece aceasta deschide larg calea spre abuzuri. Se creează astfel posibilitatea unor state de a utiliza excesiv și abuziv dreptul la autoapărare, mai ales în absența unui mecanism imparțial care să decidă când și în ce condiții o intervenție umanitară ar putea fi permisă. Astfel, statele pot utiliza motive umanitare ca o scuză și ca un pretext pentru a masca urmărirea unor interese strict naționale. În acest mod intervenția umanitară va constitui întotdeauna o armă pe care cei puternici o vor putea utiliza împotriva celor mai slabi.

Selectivitatea răspunsului. Există argumente, conform cărora statele vor aplica principiul intervenției umanitare în mod selectiv, ceea ce va duce la o aplicare cu inconsecvență a politicilor în acest domeniu. Statele vor interveni doar atunci când propriile lor interese naționale vor coincide cu intervenția umanitară. Selectivitatea răspunsului este o problemă reală pe care mulți specialiști o consideră a consta în imposibilitatea de a asigura un tratament egal unor cazuri similare.

Lipsa consensului cu privire la principiile care trebuie să determine dreptul la o intervenție umanitară. În societățile pluraliste a fost identificat un obstacol în plus față de cele enumerate anterior, și anume lipsa consensului cu privire la principiile pe care trebuie să se bazeze o intervenție umanitară. Unii teoreticieni susțin că statele sunt capabile de a ajunge la acorduri numai în probleme de interes reciproc, ca de exemplu recunoașterea reciprocă a suveranității și normele neintervenției. Subiectul unei intervenții umanitare este mult mai dificil de abordat deoarece ar trebui ca statele să cadă de acord asupra normelor prin care justiția înfăptuită de un anumit stat să prevaleze față de suveranitate și neintervenție. În lipsa unui consens cu privire la principiile pe care să se bazeze dreptul la intervenție umanitară, individuală sau colectivă, există riscul subminării ordinii internaționale.

În contrast cu argumentele prezentate anterior, o serie de teoreticieni argumentează că statele au atât un drept legal cât și o obligație morală de a interveni în cazuri excepționale, care constituie în mod flagrant violări ale unor standarde minime de respectare a drepturilor omului. Se afirmă că rolul principal al ONU este să mențină pacea și securitatea internaționale la care ar trebui să se adauge promovarea drepturilor omului, așa cum se arată în preambulul Cartei ONU și în art. 1(3), 55 și 56. Adepții drepturilor de intervenție afirmă că dacă ONU nu este în măsură să întreprindă măsuri de a stopa sau de a preveni violarea drepturilor omului, așa cum a fost cazul în timpul războiului rece, statele au dreptul să intervină prin utilizarea forței spre a reduce suferința umană. Michael Reisman și Mryes McDougal afirmă că prevederile referitoare la drepturile omului din Carta ONU constituie o bază legală suficientă pentru o intervenție unilaterală bazată pe folosirea forței. La fel ca dreptul la autopărare, intervenția umanitară este considerată a fi o excepție legitimă de la principiul neutilizării forței, conform art. 2(4) a Cartei ONU.

În plus, față de susținerea bazată pe Carta ONU, adepții intervenționismului se sprijină pe legislația națională a diferitelor state și pe cutumele existente în relațiile internaționale. Dacă, de exemplu, de-a lungul timpului, statele se comportă într-un anumit mod, atunci acest comportament este considerat de dreptul internațional ca fiind legitim. De aceea statele trebuie să se conformeze cutumelor introduse în practica internațională curentă de-a lungul timpului. Se susține că legislația internațională anterioară Cartei ONU, bazată pe cutumele existente anterior acesteia permit intervențiile militare. Cu toate acestea cei mai mulți autori sunt de acord că intervenția umanitară depinde, nu atât de o alegere legală cât de o alegere morală, pe care statele, la fel ca și indivizii, sunt puse de multe ori să o facă. Există păreri că aceste imperative morale nu pot fi întotdeauna recunoscute în mod legal, deoarece un asemenea drept de intervenție ar putea constitui o cale deschisă spre abuzuri, așa cum am mai arătat anterior.

În acest moment vocile care afirmă că intervenția umanitară este o necesitate morală sunt mult mai puternice decât cele care se opun acesteia.

Chiar dacă un stat sau un grup de state consideră că violarea drepturilor omului într-un anume stat este flagrantă, este dificil de determinat în ce măsură această acțiune este legitimă, neexistând în prezent un mecanism unanim acceptat de către comunitatea internațională pentru a determina când anume se poate accepta și interveni în scopuri umanitare.

Există două subcategorii principale ale operațiilor umanitare: asistența pentru persoane dislocate și refugiați și operațiile umanitare propriu-zise.

Asistența pentru persoanele dislocate și refugiați are drept scop asigurarea mijloacelor de subzistență de bază (apă și igienă, hrană, adăpost, combustibil, asistență medicală, incluzând asistența obstetrică și pediatrică), unui grup mare de oameni care, forțați sau prin voința lor, și-au părăsit domiciliile. Această asistență poate fi solicitată ca urmare a izbucnirii unei situații conflictuale sau a producerii unui dezastru. Asistența pentru persoanele dislocate și refugiați poate include sprijinul pentru organizarea taberelor, executarea construcțiilor și sprijinul administrației, asigurarea cu hrană, medicamente, protecția și sprijinul deplasărilor (dislocări și redislocări către alte țări, tabere sau locații). Este de reținut că aceste operații constituie în primul rând responsabilitatea organizațiilor internaționale și a celor neguvernamentale, forțele militare fiind utilizate în principal doar pentru asigurarea protecției și securității necesare bunei desfășurări a activităților.

Operațiile umanitare propriu-zise pot fi desfășurate după producerea unor dezastre naturale, cum ar fi cutremure, inundații, foamete sau după dezastre cauzate de activitatea umană (contaminări radioactive, biologice sau chimice) sau ca urmare a războiului sau a dezordinilor produse de persecuțiile politice, etnice și religioase.

O operație umanitară poate fi desfășurată la solicitarea țării gazdă în contextul unei operații în sprijinul păcii sau ca misiune independentă și poate preceda, însoți sau completa activitățile umanitare executate de organizațiile internaționale specializate. Forțele militare pot sprijini cu acțiuni pe termen scurt refacerea căilor de comunicații, managementul distribuirii ajutoarelor, asigurarea intervențiilor medicale de urgență, deminarea și livrarea prioritară a ajutoarelor. Sprijinul poate fi asigurat și sub forma instruirii, dezangajării, demilitarizării și reconversiei personalului militar și paramilitar spre sectoarele civile ale societății respective.

7.4.2. Intervențiile umanitare în perioada de după Războiul Rece

În timpul războiului rece două intervenții militare în scop umanitar sunt semnificative, cea împotriva guvernului din Uganda, condus de Idi Amin, care timp de opt ani a reprimat în mod sângeros oponenții politici, cauzând pierderea a peste 300.000 de vieți omenești și intervenția trupelor vietnameze în Cambodgia, împotriva guvernului instituit de Khmerii Roșii, care după preluarea puterii în aprilie 1975 se apreciază că ar fi determinat uciderea a aproximativ 2 milioane de persoane, în circa trei ani și jumătate, cât s-a menținut la putere.

În ciuda nivelului extrem de înalt al încălcărilor flagrante ale drepturilor omului, nu au fost luate nici un fel de măsuri colective împotriva lor, rămânând ca, în primul caz Tanzania și în cel de-al doilea Vietnam, să rezolve situația, intervenind pe cont propriu. În nici unul din cazuri statele care au intervenit nu au declarat că ar fi intervenit din motive umanitare ci ambele au pretins că au acționat în scop de autoapărare, conform prevederilor art. 51 al Cartei ONU. Ele și-au legitimat acțiunile susținând că au fost victimele agresiunii armate a Ugandei și respectiv Cambodgiei, de unde grupuri înarmate executau frecvent incursiuni în Tanzania și Vietnam. Reținerea statelor intervenționiste de a declara motivele de natură umanitară ale acțiunilor lor a fost bazată pe prezumția că interesele lor de securitate prevalau asupra motivelor de natură umanitară, adică stoparea uciderii în continuare a unui număr important de civili. În același timp, declararea publică a motivelor umanitare ale intervențiilor ar fi creat un precedent periculos pentru înseși statele intervenționiste în care existau dovezi clare ale încălcării, de asemeni, ale drepturilor omului, bineînțeles la o scară mult mai redusă.

Comunitatea internațională a reacționat în mod diferit la cele două intervenții. În timp ce acțiunea Vietnamului a fost condamnată aproape în mod general, acțiunea Tanzaniei, deși a încălcat aceleași regului de drept internațional – al suveranității, neintervenției și neutilizării forței – a fost tratată cu mult mai multă toleranță. Această diferență de tratament se explică prin imperativele politice și strategice ale războiului rece.

Intervenția Vietnamului în Cambodgia, care a dus la căderea regimului Pol Pot, a fost condamnată vehement atât de către statele occidentale, și în primul rând de SUA cât și de China, care a acuzat Vietnamul ca fiind un agent al imperialismului sovietic. În schimb, protagoniștii războiului rece nu au avut obiecții la înlocuirea regimului Idi Amin, iar noul regim din Uganda, instalat la putere cu sprijin tanzanian, a fost recunoscut în timp scurt pe plan internațional, beneficiind de sprijin financiar din partea multor state. Singurele țări care au reacționat negativ la această acțiune au fost Nigeria și Sudan.

Intervențiile umanitare ce au avut loc după războiul rece s-au desfășurat într-un mediu strategic diferit, în primul rând prin lipsa antagonismelor ideologice și în al doilea rând prin o mai mică reținere a statelor de a folosi mijloace militare pentru promovarea intereselor lor, datorată în primul rând reducerii temerii intervenției unei mari puteri adverse și a declanșării unui conflict major, inevitabil nuclear, de nivel continental sau chiar planetar.

În cazul intervențiilor din nordul Irakului, pentru protejarea populației kurde, după sfârșitul războiului împotriva Irakului din 1991 cât și a intervenției din Somalia, forța principală care a determinat intervenția propriu-zisă a fost mass-media și presiunea pe care opinia publică a exercitat-o asupra politicienilor și în general asupra guvernelor din țările occidentale și nu liderii politici ai țărilor respective.

În primul caz, în fața unei crize de amploare a refugiaților kurzi cauzată de acțiunile represive la care aceștia erau supuși de către regimul lui Saddam Hussein, după sfârșitul operației Desert Storm, forțele militare ale SUA, Marii Britanii, Franței și Olandei au intervenit pentru a asigura o zonă de protecție pentru populația civilă kurdă la granița Irakului cu Turcia.

În mod similar, intervenția militară a SUA în Somalia, în decembrie constituit un răspuns la sentimentele de compasiune din partea cetățenilor americani, sentiment care a dispărut rapid, imediat după ce opinia publică americană a putut vedea la televiziune sângele militarilor americani împrăștiat pe străzile din Mogadiscio. Forțele americane au fost retrase, sub o mare presiune a opiniei publice interne, după ce în octombrie 1993,18 militari americani și-au pierdut viața într-un schimb de focuri cu gherilele somaleze.

Dacă motivele ce au dus la intervențiile din nordul Irakului și Somalia pot fi apreciate ca fiind strict americane, după unii autori, nu același lucru se poate spune despre intervenția franceză în Ruanda, în iulie 1994. Guvernul francez a subliniat caracterul umanitar al intervenției, dar conform unor analiști acest lucru nu este întru-totul credibil, având în vedere că timp de peste 20 de ani Franța sprijinise regimul ruandez dominat de tribul Hutu, susținând acest regim chiar militar atunci când forțele de opoziție, Frontul Patriotic din Ruanda, (RPF), ce acționa din Uganda vecină, a amenințat regimul la putere în 1990 și 1993. Întrucât forțele de opoziție ce operau din Uganda erau anglofone, în timp ce regimul la putere era francofon, unii autori consideră că, de fapt, intervenția franceză în sprijinul regimului Hutu urmărea promovarea unui interes național francez.

Conform celor susținute de B.D. Jones cazul intervenției din Ruanda trebuie să conducă la lărgirea definiției tradiționale a intervențiilor umanitare, care se concentrează asupra motivelor umanitare, accentul deplasându-se pe rezultatele umanitare. Problema morală ridicată de acest ultim caz este de ce comunitatea internațională a eșuat în încercarea de a interveni mai devreme, imediat după ce genocidul din Ruanda a început, în aprilie 1994. În mod cert, o intervenție militară, inițiată și desfășurată mai devreme ar fi salvat viețile multor ruandezi. Acest eșec de a stopa genocidul demonstrează limitele statelor ca apărători ai drepturilor omului. Expresia solidarității internaționale în fața actelor de genocid a fost, de cele mai multe ori, limitat în aceste cazuri la simple declarații de condamnare și la asigurarea ajutorului umanitar către victimele supraviețuitoare.

Dacă intervenția franceză în Ruanda a fost criticată drept prea târzie și de prea mică amploare, intervenția NATO în Kosovo, în fost criticată ca fiind disproporționat de puternică și inițiată prea repede, înainte de epuizarea tuturor celorlalte instrumente de soluționare a crizei.

La începutul războiului, NATO a declarat că intervenea pentru a preveni o catastrofă umanitară. În acest scop, forțelor aeriene ale NATO li s-au stabilit două obiective: reducerea capacității militare a Serbiei, în special de a desfășura represiunea internă și de a-l convinge pe președintele Miloșevici să accepte acordul de În legătură cu aceasta George Robertson, pe atunci ministrul apărării al Marii Britanii declara: “Obiectivul nostru militar, simplu și clar, va fi să reducem capacitatea sârbilor de a oprima populația albaneză și astfel să evităm o catastrofă umanitară”.

Trei argumente au fost aduse spre a demonstra că decizia NATO de a admite utilizarea forței a fost justificată: în primul rând s-a susținut că acțiunile sârbilor în Kosovo creaseră o urgență umanitară majoră, aceste acțiuni încălcând în mod flagrant o serie întreagă de angajamente internaționale acceptate de către Iugoslavia. În al doilea rând, guvernele țărilor membre NATO au susținut că sârbii începeau să comită din nou crime împotriva umanității, incluzând posibil și genocidul. În al treilea rând, se susținea că utilizarea forței militare de către regimului Miloșevici, împotriva kosovarilor albanezi, sfida normele generale cu privire la drepturile omului și că NATO avea obligația morală de a opri aceste acțiuni, în caz contrar putând fi considerată complice la atrocitățile produse de sârbi.

O analiză atentă a justificărilor aduse pentru acțiunea NATO împotriva Iugoslaviei dovedesc că au existat atât rațiuni umanitare cât și alte motive. Robin Cook, ministrul de externe al Marii Britanii, insistând că motivele umanitare constituiau motivul principal a arătat că credibilitatea NATO a constituit de asemenea un motiv determinant, mai ales având în vedere că în cele 12 luni anterioare intervenției instrumentul diplomatic s-a dovedit a fi lipsit de succes în negocierile inițiate cu regimul Miloșevici.

SUA erau în mod deosebit îngrijorate de implicațiile la nivel regional ale continuării violenței în Kosovo. Considerând acordul de pace de care a dus pacea în Bosnia, în 1995, ca un triumf diplomatic american, principalul interes al administrației americane în zonă o constituia păstrarea statu quo- ului stabilit , de aceea președintele Clinton a subliniat, la vremea respectivă, că tragedia din Kosovo lovea „în chiar inima Europei și avea loc în curtea din spate a NATO”, atunci când justifica intervenția militară. În același timp statele occidentale erau îngrijorate că afluxul de refugiați ar fi putut amenința stabilitatea unor state deja slabe, precum Macedonia sau Albania, și ar fi putut, de asemenea, genera un aflux suplimentar de refugiați în căutare de azil în statele occidentale.

Problema care se pune este dacă NATO a utilizat cele mai potrivite mijloace pentru a asigura îndeplinirea obiectivelor umanitare pe care și le-a propus sau dacă dimpotrivă campania de bombardamente aeriene însăși a creat chiar catastrofa umanitară pe care NATO ar fi dorit să o prevină prin utilizarea forței. Pe măsură ce această campanie a eșuat în obținerea unui succes rapid, planurile NATO au fost modificate, de la atacarea forțelor militare sârbe din Kosovo, la o serie de obiective de infrastructură din Iugoslavia, cu importanță militară. Numărul civililor sârbi uciși în aceste bombardamente variază în funcție de diferitele surse, între 500 și 2.000. Acest aspect al campaniei desfășurat de NATO împotriva Iugoslaviei a stârnit mai multe controverse. În timpul bombardamentelor, Mary Robinson, comisarul pentru drepturile ONU al ONU, a criticat NATO pentru modul prea permisiv în care a definit țintele militare legitime, iar după mai multe luni de la terminarea conflictului, organizația neguvernamentală Human Rights Watch din SUA a acuzat Alianța de încălcări ale dreptului internațional privind protecția civililor în conflictele armate. Criticii campaniei de bombardamente aeriene au susținut că cea mai bună cale pentru a opri procesul de purificare etnică din Kosovo ar fi putut fi desfășurarea de forțe terestre dar guvernele statelor membre NATO au respins o asemenea soluție care ar fi putut duce la pierderi în rândul forțelor proprii.

Concluzia ce rezultă din acest caz este că mijloacele utilizate spre a desfășura intervenții umanitare nu trebuie să submineze și nici chiar să fie în contradicție cu scopurile umanitare propuse pentru asemenea acțiuni. Selectarea celor mai potrivite mijloace pentru atingerea obiectivelor umanitare ale unei intervenții este un factor determinant în asigurarea legitimității interne și internaționale pentru orice intervenție în scop umanitar.

Raportul dintre motivație și rezultate în intervențiile umanitare poate fi analizat în Anexa nr.19.

7.4.3. Legitimitatea intervențiilor umanitare

Spre deosebire de practica curentă existentă pe timpul războiului rece, intervențiile din nordul Irakului, Somalia, Ruanda și Kosovo au fost toate legitimate din punct de vedere umanitar de către statele intervenționiste. Principiile suveranității și neintervenției rămân principii fundamentale, dar există o tendință în ascendență, în special în rândul statelor occidentale, că aceste principii pot fi încălcate de către comunitatea internațională în cazuri excepționale, când se constată o nerespectare flagrantă a drepturilor omului. Cu toate acestea, chiar dacă intervențile ce au avut loc în perioada de după războiul rece sugerează o întărire a voinței de legitimare a intervențiilor umanitare de către majoritatea statelor, este de remarcat că nici una dintre aceste intervenții nu a fost legitimată de către Consiliul de Securitate al ONU, exclusiv ca intervenție umanitară. Capitolul VII al Cartei ONU împuternicește Consiliul de Securitate să autorizeze acțiuni de impunere prin forță militară doar în cazurile în care se constată o amenințare la adresa păcii și securității internaționale. Această încercare de a justifica intervențiile militare în situațiile în care suferința umană constituie o amenințare la adresa securității internaționale a fost utilizată în cazul referitor la intervenția în nordul Irakului.

Rezoluția 688 din 5 aprilie Consiliului de Securitate al ONU a identificat criza refugiaților kurzi generată de represiunea regimului irakian condus de Saddam Hussein ca reprezentând o amenințare la adresa păcii și securității internaționale. Rezoluția nu a fost aprobată în baza Capitolului VII al Cartei ONU și nu exista o autorizare explicită a utilizării mijloacelor militare pentru a proteja populația kurdă din nordul Irakului, deoarece această intervenție era un element controversat în viziunea Uniunii Sovietice, Chinei și altor câteva state, membre nepermanente ale Consiliului. Aceste state se temeau că autorizarea utilizării forței pentru a proteja drepturile omului va crea un precedent pentru intervenții umanitare care ar putea fi ulterior utilizată împotriva lor și ar putea submina principiul neintervenției în cadrul comunității internaționale.

Refuzul Consiliului de Securitate al ONU de a emite un mandat care să autorizeze în mod explicit intervenția militară internațională în nordul Irakului a forțat statele occidentale să justifice intervenția militară ca fiind autorizată prin Rezoluția nr. 688. Această încercare de a asigura legitimitatea intervenției a fost admisă în mod tacit de comunitatea internațională, deoarece nici un stat nu era doritor să pună la îndoială legalitatea unei intervenții ce salva viața a mii și mii de civili kurzi. În constrast cu situația din nordul Irakului, Consiliul de Securitate al ONU a aprobat în unanimitate intervenția militară SUA în Somalia pentru a asigura un mediu sigur pentru acordarea ajutorului umanitar. Rezoluția 794 aprobată de Consiliul de Securitate, în baza Capitolului VII al Cartei ONU, în decembrie reprezentat un punct de cotitură în practica existentă până atunci.

Relația directă dintre modul de guvernare internă a statelor din zona subsahariană și conceptul mai larg al securității statelor și populației din acea regiune a fost exprimat în mod explicit în conținutul Rezoluției 794. Cu toate acestea, această justificare trebuie înțeleasă în contextul în care Consiliul de Securitate al ONU încerca să pună de acord noi practici de intervenție umanitară în mediul internațional, într-un cadru dominat de o interpretare restricționistă a prevederilor Cartei ONU. S-a ținut cont că în momentul intervenției în Somalia nu mai exista un guvern legitim în funcțiune, iar intervenția umanitară nu a fost privită ca subminând principiile suveranității și neintervenției. Termenul de situație excepțională a fost înțeles ca o încercare de a diferenția situația din Somalia de alte cazuri de state în stare de colaps, încercând să reducă șansa de a se stabili un precedent pentru viitoare intervenții în scopuri umanitare.

Mai mult decât în orice alt caz, intervenția NATO în Kosovo a ridicat chestiunea modului în care comunitatea internațională trebuie să privească intervenția în care un stat sau un grup de state – în acest caz NATO – decide să utilizeze forța spre a curma suferința umană, fără autorizarea explicită a Consiliului de Securitate. Cu un an înainte de intervenția NATO, Marea Britanie a încercat să convingă Rusia și China să fie de acord cu o rezoluție în baza Capitolului VII al Cartei ONU, care ar fi permis NATO să întreprindă acțiuni militare, dacă regimul Miloșevici nu ar fi oprit persecuțiile și purificarea etnică împotriva albanezilor kosovari. Rusia și China au arătat însă în mod clar că ele consideră situația din Kosovo drept fiind o problemă internă a Iugoslaviei și, în consecință, nu ar fi fost o preocupare legitimă a Consiliului de Securitate al ONU. Cu toate acestea, NATO le-a convins să fie de acord cu Rezoluția 1199 din 1999, care a fost emisă în baza Capitolului VII al Cartei ONU, și prin care se cerea în mod imperativ ca Iugoslavia să înceteze acțiunile împotriva albanezilor kosovari, fără însă a autoriza în mod explicit utilizarea forței. Cu toate acestea la începutul operațiilor NATO în Kosovo, statele occidentale au susținut că Rezoluția 1199 legitima acțiunile lor, deoarece ele nu făceau decât să impună voința Consiliului de Securitate.

Deși ONU nu a autorizat utilizarea forței militare în Kosovo, nu a sancționat în mod expres acțiunile NATO, iar Consiliul de Securitate nu a condamnat aceste acțiuni. După primele atacuri împotriva Iugoslaviei, Rusia a inițiat un proiect de rezoluție condamnând utilizarea forței de către NATO și cerând oprirea imediată a bombardamentelor. În timp ce statele membre NATO ale Consiliului de Securitate au votat împotriva acestei rezoluții, doar Rusia, China și Namibia (membru nepermanent) au votat în favoarea ei, ceea ce a însemnat o respingere clară a acesteia.

După 78 de zile de bombardament s-a ajuns la un acord între părțile implicate, care a fost legitimat prin Rezoluția 1244, ceea ce a dus la concluzia că în mod tacit comunitatea internațională a legitimat intervenția NATO, deoarece ONU a validat în mod legal și moral acest rezultat. Este de reținut faptul că în cazul Kosovo, NATO și comunitatea internațională au decis să nu stabilească o relație directă între dreptul de suveranitate și drepturile omului. Organizația internațională a refuzat să autorizeze un grup de state să încalce suveranitatea Iugoslaviei pentru a proteja pe unii dintre cetățenii acestei țări dar, de asemenea, a refuzat să condamne aceste state sau să acționeze împotriva aceluiași grup de state pentru a fi întreprins aceasta. Comunitatea internațională s-a exprimat în mod clar în cadrul Rezoluției 1244, care proteja drepturile omului, ale kosovarilor, dar nu a recunoscut dreptul acestora la secesiune față de Iugoslavia, principiul menținerii integrității teritoriale al statelor fiind considerat un principiu primordial al stabilității internaționale.

Modul în care comunitatea internațională a răspuns față de cele două crize umanitare majore, pe care le-a avut de soluționat în 1999, este relevant pentru ambiguitățile sistemului legal și instituțional în vigoare. Deși intervenția australiană în Timorul de Est, autorizată de Rezoluția nr. fost declarată ca fiind o demonstrație a consolidării normelor intervenției umanitare, guvernul australian a declarat în mod clar că nu va acționa decât în baza unui mandat al Consiliului de Securitate. Deși inițial China și Rusia au avut o atitudine foarte rezervată în ce privește crearea de precedente care să erodeze principiile suveranității și neintervenției, până la urmă au sprijinit Rezoluția 1264, deoarece intervenția în Timorul de Est avea consimțământul guvernului indonezian, consimțământ obținut după presiuni de natură financiară, exercitate de SUA.

Influența normelor bazate pe suveranitate în relațiile internaționale continuă sa fie evident și în răspunsul comunității internaționale față de acțiunile inițiate de Rusia, pentru combaterea terorismului în Cecenia, unde au existat și acțiuni întreprinse în mod colateral sau nu, împotriva populației civile și necombatanților.

Înainte de intervenția franceză din Ruanda, din 1994, existau indicii că Franța urma să întreprindă această intervenție, chiar fără un mandat al Consiliului de Securitate. Cu toate acestea, guvernul francez a declarat că acțiunile sale sunt condiționate de primirea unui mandat din partea ONU. În aceste condiții, 5 membri ai Consiliului de Securitate s-au abținut de a vota Rezoluția 929 din 1994, deoarece considerau că există suspiciuni că Franța manipulează sentimentele umanitare ale comunității internaționale pentru a acoperi acțiuni motivate, în principal de urmărirea intereselor naționale.

În timp ce statele occidentale au manifestat și exprimat în mod clar preocuparea pentru intervenții umanitare bazate pe respectarea dreptului internațional, a existat un caz în care un grup de state africane a acționat pentru a opri o criză umanitară majoră într-un context în care nu a existat o implicare anterioară a Consiliului de Securitate al ONU. Spre deosebire de intervenția NATO în Kosovo, intervenția ECOWAS (Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest) în Liberia în avut loc în condițiile în care nu a existat o rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU, adoptată în baza Capitolului VII al Cartei, care să poată fi invocată spre a justifica utilizarea forței. Deși ONU nu a autorizat intervenția, a adoptat o rezoluție legitimând acțiunea. Deși în mod ideal, intervențiile umanitare ar trebui să aibă loc sub stindardul Consiliului de Securitate al ONU, care să le asigure legitimitatea, așa cum s-a văzut pe timpul intervențiilor tanzaniene și vietnameze din Uganda și respectiv Cambodgia, au existat situații în care statele vecine au trebuit să acționeze, atunci când Consiliul de Securitate al ONU a eșuat în exercitatea funcției de garant al respectării drepturilor omului.

În concluzie, se poate lansa în mod retoric întrebarea dacă intervențiile umanitare prin folosirea forței militare pot promova valorile umanitare. Putem afirma că rațiunile umanitare și rezultatul acestor acțiuni de natură umanitară sunt cele care determină caracterul intervențiilor.

Rezultatele acțiunilor pot fi clasificate în rezultate pe termen scurt și pe termen lung. Cele pe termen scurt se referă la reducerea sau stoparea imediată a suferințelor umane prin oprirea genocidului și crimelor în masă și prin distribuția de ajutoare umanitare civillor surprinși în zonele de război. Rezultatele pe termen lung se referă la modul în care intervențiile pot rezolva cauzele reale ale crizelor umanitare prin facilitarea activităților post-conflict și prin politici viabile de reconstrucție națională. Simpla acordare a ajutorului în situațiile de urgențe umanitare nu constituie o intervenție umanitară în adevăratul sens al cuvântului, întrucât intervențiile umanitare pot fi definite ca acte politice ce au obiectivul de a crea o structură viabilă a autorității civile și pe care populația din statul respectiv să o accepte și să o considere potrivită. Este de reținut că în intervențiile umanitare noile structuri ce sunt recomandate conducerii politice din țările respective sunt stabilite printr-o consultare au actualii actori internaționali și nu sunt impuse în mod forțat din exterior.

Intervențiile umanitare în care se utilizează forța armată trebuie astfel planificate încât durata intervenției militare propriu-zise să fie cât mai scurtă și să conducă la înlăturarea cauzei abuzurilor la adresa drepturilor omului, etapa de reconstrucție sau cea post-conflict având un rol deosebit de important în finalizarea cu succes a intervenției.

Cu toate acestea, acest model de intervenție nu este potrivit tuturor crizelor umanitare post-războiul rece, în multe din aceste conflicte cauza conflictelor fiind adânc înrădăcinată în structurile politice, economice și sociale ale societăților respective. În aceste cazuri, simpla retragere a forțelor militare de intervenție nu va face decât să ducă la reluarea conflictului. Utilizarea forței trebuie înțeleasă doar ca o parte a unor proiecte pe termen lung, de rezolvare a conflictelor și de reconstrucție politică, economică și socială. De exemplu, angajamentul post-conflict în cazul crizei din Kosovo nu a corespuns cerințelor situației de rezolvat. Eșecul de a asigura, într-o măsură suficientă, forțele de poliție pregătite în mod adecvat a putut să crească vulnerabilitatea minorității sârbe, în fața acțiunilor agresive ale organizațiilor de diferite tipuri ale majorității albaneze și a contribuit, de asemenea, la creșterea exponențială a criminalității în cadrul acestei provincii. Dacă rațiunea primordială pentru intervenția militară în Kosovo a fost oprirea purificării etnice și oprirea violării drepturilor omului, comunitatea internațională se aștepta la un program de reconstrucție mult mai bine orchestrat și în cadrul căruia resursele alocate să fi fost utilizate după criterii de eficiență mult mai clare.

Abordarea tradițională a intervențiilor umanitare se concentrează asupra rolului pe care îl joacă statele în cadrul acestora și în special asupra intervențiilor prin folosirea forței coercitive.

Există însă și un alt tip de intervenție, cea necoercitivă, în cadrul căreia accentul este pus pe activitățile pașnice ale statelor, organizațiilor internaționale și a celor neguvernamentale, pentru distribuirea sau furnizarea ajutorului umanitar și facilitarea rezolvării conflictelor și a reconstrucției post-conflict.

Intervențiile necoercitive sunt intervenții care de cele mai multe ori se bazează pe acceptarea prin consens de către toate părțile implicate a unor politici și programe adecvate fiecărei provocări în parte. Activitățile de resortul intervenției necoercitive se referă, de exemplu, la activitățile diplomatice, de mediere de către o terță parte sau la practicile curente ale Comitetului Internațional al Crucii Roșii care acționează numai cu acordul statelor respective.

Activitățile desfășurate de agențiile guvernamentale și de organizațiile neguvernamentale cu rol de acordare a asistenței umanitare, în cazurile de urgențe umanitare, reflectă transformările avute în societatea globală, în care organizațiile umanitare au din ce în ce mai mult un caracter transfrontalier și transnațional. Globalizarea a generat multe dintre vicisitudinile și servituțile lumii de azi, dar în același timp a generat un sens mai accentuat al unei morale comune cu privire la violarea drepturilor omului. Imaginile televizate, cu privire la violările drepturilor omului sunt diseminate în timp real în lumea intreagă, iar astăzi nu mai este posibil ca liderii politici și opinia publică să se izoleze de lumea înconjurătoare și să pretindă că nu știu ce se întâmplă în zone de conflict precum Somalia, Ruanda, Congo, Sierra Leone etc.. Dimpotrivă, guvernele statelor sunt puse astăzi în situația de a justifica deciziile pe care le iau atunci când permit sau doar trec cu vederea crimele împotriva umanității comise în conflictele la care ele sunt parte. Cultura globală a drepturilor omului caută să protejeze drepturile omului și valorile umanitare oriunde pe glob. Această cultură este un rezultat al lumii de după cel de-al doilea război mondial și este, de asemenea, un rezultat al practicilor curente modelate de funcționarii internaționali ai diferitelor organizații și agenții interguvernamentale, a organizațiilor neguver-namentale ce acționează astăzi într-o adevărată rețea globală. Această comunitate este în general orientată spre reducerea intervenției statelor în domeniul umanitar, deși nu are în mod necesar o orientare anti-stat, bazată pe constatarea că de cele mai multe ori acțiunile întreprinse de state în scop umanitar sunt mai puțin eficiente și eficace decât cele întreprinse de actorii non-statali.

8. ÎNCHEIEREA TRATATELOR INTERNAȚIONALE

Încheirea tratatului internațional este o condiție fundamentală a personalității juridice internaționale. Fiecare stat dispune de capacitatea juridică de a încheia tratate internaționale. Capacitatea juridică a organizațiilor internaționale de a încheia tratul internațional reiese din regulile proprii ale acestei organizații.

Încheierea tratatului internațional este un proces complex care se desfășoară în mai multe etape. Acestea sunt :

Elaborarea textului tratatului;

Negocierea acestuia;

Exprimarea consimțământului statului de a se lega prin tratat.

Aceste etape, la rândul lor pot avea si subetape. Totodată nu este necesar ca fiecare tratat să treacă prin toate aceste faze.

Particularitățile ordinii și fazelor de încheiere ale tratatelor internaționale sunt determinate atât de conținutul textului cât și de calitatea participanților la aceasta. Astfel, în privința organizațiilor internaționale nu se aplică procedura ratificării. Statele încheie tratate internaționale în persoana autorităților lor publice, abilitate prin constituție și alte acte normative.

De fapt, actele autorităților publice nu sunt altceva decât actele unor reprezentanți speciali ai statului în vederea încheierii unui tratat internațional. Această capacitate trebuie să derive de la autoritățile competente ale fiecărui stat, în conformitate cu dispozițiile constituționale sau cu alte acte normative interne.

Documentele respective poartă denumirea de „deplinele puteri”.

Ultimile reprezentând defapt o autorizație eliberată de autoritatea statului în numele căreia se încheie tratatul internațional. În deplinele puteri sunt consumate împuternicirile uneia sau mai multor persoane de a negocia și semna un tratat internațional :

Președintele, prim-ministru, ministru afacerilor externe;

Șefii misiunilor diplomatice numai pentru negocierea și încheierea tratateleor bilaterale între statul acreditant și cel acreditar;

Reprezentanții acreditați ai statelor la o conferință internațională sau pe lângă o organizație internațională pentru adoptarea textului unui tratat la această conferință.

Organizațiile internaționale încheie tratate internaționale prin intermediul organelor lor competente care sunt stipulate în actele constitutive sau alte acte. Eliberarea deplinelor puteri funcționarilor organizațiilor internaționale este reglementată de dreptul intern a oricărei organizații.

Este scutit de prezentarea deplinelor puteri, acel funcționar al organizațiilor internaționale care în virtutea regulilor acesteia are calitatea de a reprezenta această organizație.

La încheierea tratatelor internaționale bilaterale reprezentanții statelor fac schimb de depline puteri în timp ce la incheierea tratatelor multilaterale se creeaza organe speciale pentru controlul valabilității acestora. Reprezentanții statelor la încheierea tratatului internațional trebuie să acționeze în baza și limitele deplinelor puteri, în caz contrar, acțiunile lor nu vor avea acțiune juridică.

Prima fază obligatorie la incheierea tratatelor internaționale este elaborarea textelor. În această fază intră convenirea textului tratatelor (în cazul celui bilateral) și adoptarea textelor tratatelor multilaterale.

A doua fază este autentificarea textului tratatului. Metoda principală de elaborare a textului este metoda negocierii acestuia de către reprezentanții statelor care încheie acest tratat.

Negocierile pot avea loc:

prin căi diplomatice obișnuite, prin intermediul MAE și misiunilor diplomatice;

prin persoane sau delegații speciale împuterniciți să negocieze tratatul;

la conferințele internaționale și în cadrul organizațiilor internaționale.

Acest mod este specific pentru tratatele multilaterale iar în cazul tratelor bilaterale, negocierile se încheie cu convenirea unanimă a celor 2 părți asupra textului. În cazul tratatelor multilaterale, negocierile se încheie cu adoptarea textului acestuia care se exprimă printr-o procedură specială de votare în cadrul căreia reprezentanții statelor își expun poziția lor vis-a-vis de textul tratatului în ansamblu sau pe articole.

Odată cu convenirea asupra textului tratatului este necesară certificarea faptului că textul elaborat este definitiv și nu poate fi modificat. Această procedură se numește autentificarea textului. Aceasta se stabilește fie în tratat, fie pe calea acordului între părțile contractante.

Practica cunoaște mai multe mijloace de autentificare a textelor tratatului internațional :

parafarea – care constă în înscrierea inițialelor numelui împuterniciților pe textul negociat. Această modalitate se aplică în privința autentificării textelor tratatelor bilaterale și cele multilaterale (cu un nr. restrâns );

semnarea add-referendum (provizare) – cu confirmarea ulterioară de către executivul sau altă autoritate abilitată a statului. Confirmarea în acest caz se referă exclusiv la semnătura neavând semnificația confirmării tratatului;

semnarea definitivă – este la fel o modalitate de autentificare a textului tratatului atunci când tratatul urmează să fie ratificat sau aproba;.

semnarea actului final al unei conferințe internaționale în care este consemnat textul tratatului multilateral;

adoptarea unei rezoluții speciale a organizațiilor internaționale în care este consemnat textul tratatelor de exemplu rezoluțiile care deschid spre semnare tratatele internaționale multilaterale.

Acțiunile enumerate mai sus încă nu semnifică acordul statelor sau a organizațiilor internaționale de a se lega printr-un tratat. Din momentul în care textul tratatului a devenit autentic și definitiv, statele semnatare urmează să-si exprime consimțământul de a deveni parte la tratat sau de a fi legat printr-un tratat. De regulă mijloacele de exprimare a consimțământului sunt:

semnarea;

ratificarea;

aprobarea;

acceptarea și aderarea;

scimbul instrumentelor de ratificare.

Semnarea ca formă de exprimare a consimțământului are de regulă, ca efect, autentificarea acesteia elaborată prin negocieri. În cazurile în care tratatele nu urmează să fie acceptate sau aprobate, semnarea echivalează cu exprimarea consimțământului de a fi legat prin tratat.

Semnarea va avea acest efect dacă va întruni cumulativ urmatoarele două condiții :

tratatul prevede expres acest lucru sau s-a convenit ca statele negociatoare vor avea acest efect (semnătura);

intenția statului de a da acest efect semnăturii care rezultă din deplinele puteri ale reprezentantului său a fost exprimată în timpul negocierilor.

În trecut, semnarea tratatului era însoțită de aplicarea pe textul acestuia a sigiliului de stat iar acum este îndeajuns semnătura împuterniciților. La semnarea tratatelor bilaterale este necesar de respectat principiul alternanței textului. Aceasta este o formă specifică de exprimare a principiului egalității suverane a statelor. Potrivit acestei reguli, în cuprinsul exemplarului de tratat care trebuie să rămână, fiecare stat este primul.

La așezarea semnăturilor, locul I se consideră partea din stânga sub textul tratatului (pentru textele în arabă semnătura se pune pe ultima pagină ).

La semnarea tratatelor multilaterale principiul alternanței nu se aplică, succesiunea semnăturilor fiind determinată de ordinea alfabetica a denumirii statelor, de regulă alfabetul francez. Tratatele multilaterale de obicei rămân deschise pentru semnare până la o anumită dată sau până la intrarea lor în vigoare. Odată cu expirarea acestui termen, statele pot deveni participante la acesta prin aderare. Schimbul instrumentelor, la fel reprezintă o modalitate de exprimare a consimțământului statelor de a se lega printr-un tratat atunci când instrumentele prevăd că schimbul lor va avea acest efect sau este stabilit pe altă cale, că aceste state conveniseră ca schimbul instrumentelor să aibă acest efect.

Conform Conventiei de , din 1969, nu există stipulații exprese care sunt acele documente prin care statele fac schimb de instrumente în scopul încheierii unui tratat. În general, acestea sunt înglobate în categoria acordurilor simplificate. Important este ca în urma unui asemenea schimb să se realizeze acordul de voință dintre părți. Cel mai des, sub forma schimbului de instrumente se încheie tratatele bilaterale, însă, nu este exclusă nici varianta celei multilaterale.

Ratificarea constituie un act juridic prin care un stat își exprimă consimțământul prin intermediul autorităților competente de a fi legat printr-un tratat internațional, semnat de reprezentanții săi. Ratificarea se materializează sub forma unor acte de drept intern (lege, hotărâre, decret) și instrumente de drept internațional (instrumente de ratificare). Convenția de din 1969, prevede următoarele cazuri când un tratat urmează a fi ratificat:

când însuși tratatul prevede ca acest consimțământ să se exprime prin ratificare;

când este stabilit pe altă cale că statele parte la negocieri vor ratifica acest tratat;

3. când reprezentanții statului au semnat tratatul sub rezerva ratificării;

4. când intenția statului de a semna tratatul sub rezerva ratificării rezultată din deplinele puteri acordate reprezentantului său.

Ordinea ratificării și autoritatea competentă, pentru a efectua ratificarea, este determinată de legislația internă a fiecărui stat. În sistemele mai vechi, ratificarea era de competența executivului. Conform legislației RM, ratificarea este efectuată de Parl RM. Dreptul internațional nu stabilește expres care tratat necesită a fi ratificat. Acest lucru este determinat de legislația fiecărei țări parte la tratat și de tratatele internaționale. Conform art. 11 aliniatul 1, din legea RM privind tratatele internaționale, parlamentul decide asupra ratificării, acceptării, aprobării sau aderării RM la următoarele tratate:

– tratate încheiate in numele RM (interstatale),

– tratate internaționale semnate la nivel de guvern și care se încadrează în una din categorii:

de pace;

politice sau care implică un angajament politic;

cu caracter militar;

care vizează capacitatea de apărare a RM;

ce țin de dezarmare, sau a controlului internațional asupra armamentului;

ce țin de asigurarea păcii și securității;

cu privire la teritoriu;

care fac necesară adoptarea unei noi legi sau revizuirea legislației interne;

care vizează participarea RM la organizații internaționale;

care implica un angajament financiar;

referitoare la drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

Documente ce confirmă efectuarea ratificării sunt instrumente de ratificare:

Acestea conțin 3 părți:

– introductivă, în care este indicată autoritatea statului care a ratificat tratatul;

-dispozitivă, în care este introdus textul tratatului, cu enumerarea eventualelor rezerve dacă ele sunt;

– finală, în care se conțin angajamentele statului de a respecta tratatului respectiv.

Instrumentele de ratificare sunt semnate de către președintele statului., investite cu sigiliu de stat, și care sunt contrasemnate de către Ministrul Afacerilor Externe. Dreptul internațional, și în special dreptul tratatelor, nu prevede un termen până la care tratatul ar trebui ratificat trebuie să considere acest termen ca unul rezonabil.

De regulă, de la regula că ratificarea tratatul internațional nu este condiționată prin termen, fac excepție acordurile sau convențiile încheiate în cadrul unor organizații internaționale ca de exemplu OMS, Organizația Internațională a Migrației, etc. Ele de regulă specifică în sine o dată concretă a intrării în vigoare a acelui tratat. Acordurile încheiate în cadrul Organizației Mondiale a Sănătății trebuie să fie ratificate de statele membre ale acestei organizații în termen de 18 luni de la semnarea lui. Convențiile încheiate în cadrul Organizației Mondiale a Migrației trebuie ratificate de statele membre ale acesteia în termen de un an de la votarea lor. În cazul votării încheierii tratatelor bilaterale are loc schimbul instrumentelor de ratificare, iar în cazul tratatele multilaterale aceste sunt depuse la depozitar care este determinat de participanții la tratat.

Depozitarul este statul care deține originalul tratatului semnat, și care acordă fiecărui stat câte o copie certificată a documentului (acel stat parte la tratat sau OI care depozitează originalul); el notifică statele despre orice schimbare în tratat,( exemplu: daca RM ratifică acel tratat, depozitarul este obligat să notifice celelalte state despre acest fapt).

Printre funcțiile depozitarului tratatelor internaționale putem număra:

asigură păstrarea originalului textului acestuia;

întocmește copii certificate conform textului original;

le comunica părților la tratat orice schimbare ce ține de tratat;

primește toate semnăturile statelor participante la tratat;

examinează dacă o semnătură sau un instrument este valabilă și este întocmită conform DI.

asigură înregistrarea tratatului

Aprobarea.

Aprobarea reprezintă o modalitate de exprimare a consimțământului statului de a fi parte la tratat; în cazul aprobării el nu necesită a fi ratificat, dar prevede expres aprobarea lui. În general, aprobarea tratatului ține de competența guvernului. Potrivit reglementărilor interne a fiecărui stat, sunt supuse aprobării sau acceptării de guvern, tratatele care nu implică angajamente politice majore, și nu se referă la domenii esențiale exercitării suveranității de stat.

Aderarea la un tratat este actul unilateral de Drept Intern al unui stat prin care acesta își expune consimțământul de a fi angajat printr-un tratat și de a deveni parte la acesta dacă îl va semna inițial. Aderarea se referă numai la tratate unilaterale și produce aceleași efecte ca și ratificarea. Actul de aderare al unui stat la tratat internațional poate îmbrăca forma unor instrumente de aderare. Aderarea este posibilă numai dacă această procedură este prevăzută expres în textul tratatului, sau dacă aceasta rezultă din intenția părților de a permite aderarea ulterioară a altor state. În cazul tratatelor multilaterale restrânse, aderarea altor state este permisă de regulă, numai cu acordul tuturor părților contractante, în acest caz, aderarea intervine numai după intrarea în vigoare a tratatului, ceea ce nu este în cazul tratatelor multilaterale generale.

Momentul din care tratatul internațional devine obligatoriu pentru părțile contractante poartă denumirea de intrare în vigoare a tratatului. Anume din acel moment tratatul internațional începe sa-si producă efectele, el obținând astfel valoarea unui act juridic. Intrarea în vigoare a tratatului, are loc conform modalităților și termenilor stabilite în tratat sau în acordul părților contractante. Tratatul care nu necesită a fi ratificate sau aprobate, intră în vigoare la:

1. momentul semnării;

2. la scurgerea unui anumit termen de la semnare;

3. la data indicată în tratat.

Ordinea intrării în vigoare a tratatului ce urmează sa fie supuse ratificării este determinată de caracterul lor.

Tratatul bilateral intră în vigoare:

1. la schimbul instrumentelor de ratificare;

2. la scurgerea unui anumit termen de la data efectuării schimbului instrumentelor de ratificare.

Tratatele multilaterale intră în vigoare la:

1. la data acumulării unui număr de instrumente de ratificare;

2. la scurgerea unui anumit termen de la acumularea numărului necesar de instrumente de ratificare;

3. la data transmiterii la depozitar a unui număr determinat de instrumente de ratificare cu indicarea concretă a statelor ale căror instrumente de ratificare necesită a fi depuse în mod obligatoriu.

După intrarea în vigoare a tratatului, conform art. 80, tratatele sunt transmise secretariatului ONU spre înregistrare, precum și spre publicare. Tratatele sunt înregistrate într-un registru special care este dus de secretariatul ONU. Această regulă de convenție a fost prevăzută în Cartea ONU care, în art. 102 p1 prevede obligația statelor membre ale ONU, de a înregistra tratatele internaționale încheiate la secretariatul ONU, pentru cazul de neînregistrare este prevăzută sancțiunea în conformitate cu care părțile unui asemenea tratat nu pot invoca vreun tratat ale Națiunilor Unite.

9. DEFINIREA ȘI CLASIFICAREA NEGOCIERILOR

9.1. Definirea negocierilor

9.1.1. Etimologie și uz.

Originea cuvântului dezvăluie esența negocierilor. În limba latină negotium înseamna treabă de făcut, ocupație, afacere, pentru ca negotiatio să fie afacere mare, iar negotiator comerciant sau bancher. Este suficient să intri într-un magazin oriental de covoare, unde ești invitat în camera din spate la un pahar de ceai sau la o ceașcă de cafea, ca să înțelegi caracteristicile unui proces de negociere premergător unui act de vânzare – cumpărare: măsura credibilității și interesului real al părților, disponibilitatea spre concesii, evaluarea calității mărfii și a potențialului de plată, bluff-ul și amenințarea cu părăsirea magazinului în care vânzătorul te recheamă din ușă, și altele. Regăsim importanța formulei finale, de acord, în care interesele se echilibrează într-o soluție marfă-preț mutual satisfăcătoare și avantajoasă. În acestea din urmă, întrebarea cât oferi sau cât dai? este tot atât de importantă ca cea cât obții sau cât capeți?. Negocierea este un proces oscilator în jurul unui punct ce reprezintă o echivalare de interese și o armonie de satisfacții, un act de mutuală gratificare.

Sublinierea înrudirii cu comerțul este utilă, întrucât negocierea trezește astăzi numai ultima trăsătură și anume alternativa la conflictul violent și mai puțin practica milenară a acomodării intereselor prin definirea unui obiectiv comun. Negocierea este mai veche decât diplomația. Se poate bănui că în trocul dintr-o cremene de piatră și un corn ascuțit de căprior s-a comis un act de negociere. În orice caz, faptul că statele au practicat negocierea cu precădere în stingerea disputelor și conflictelor născute de pretenția unui singur bun greu divizibil: suveranitate, dominație, teritoriu au dat preferință sensului negocierilor drept mijloace de continuare a războiului la masa tratativelor, încercând să impună interese unilaterale invocând amenințarea recurgerii la forță și bizuindu-se pe raportul inegal al puterii. Toate negocierile de pace la sfârșitul războaielor sau negocierile interbelice poartă acest semn distorsionat al inegalității dintre părți, în contrast cu negocierea comercială care presupune un modicum de egalitate, precum și existența unui interes potențial comun.

Din sectorul privat comercial, negocierile au intrat în sfera statelor, fiind atribuite unei profesiuni distincte (și aceasta foarte veche) a diplomației.

9.1.2. Definiții.

Cele mai cunoscute scrieri consacrate în trecut negocierilor se referă la negocierile diplomatice. Din funcțiunile clasice ale diplomației (reprezentarea, informarea, promovarea intereselor strategice, economice, culturale, protecția cetățenilor și negocierea), în practica diplomatică negocierea a fost activitatea ascendentă, recunoscută treptat ca esență a diplomației, iar diplomatul bun a fost din ce în ce mai mult confundat cu negociatorul abil. Negocierile ca manifestare tipică și esență însăși a metodei diplomatice (Maresca, 1969), nu sunt plasate pentru autorii moderni în inima activității diplomatice, deși purtătorii de cuvânt ai școlii realiste vor sublinia în continuare metodele tradiționale ale diplomației care au o importanță vitală pentru o națiune care își promovează cu succes și în mod pașnic interesele (Morgenthau, 1971).

O definiție consideră negocierea drept procesul de abordare a unei dispute sau situații internaționale prin mijloace pașnice, altele decât juridice sau arbitrale, cu scopul de a promova o anumită înțelegere, aplanare sau reglementare a situației dintre părțile interesate (Lall, 1966).

Observăm în această definiție legătura directă a negocierilor cu disputele sau situațiile de criză, ceea ce ne îndepărtează de la negocierea ca expresie a unei situații normale, unde stă în serviciul intereselor comune neamenințate de litigii sau crize. Chiar și cei care au înțeles importanța schimburilor sau a intereselor comune, și scopul atingerii unui acord, nu scapă de tentația de a menționa conflictul. După alt autor, negocierile sunt un proces în care propuneri explicite sunt prezentate în scopul vădit al ajungerii la un acord asupra realizării unui interes comun în condițiile prezenței unor interese conflictuale (Ikle, 1964).

Aceste definiții sunt influențate de perioada ce a urmat Cartei Națiunilor Unite, unde negocierile figurează în art.23 cu următorul enunț: Părțile la orice dispută a cărei continuare este în măsură să pună în primejdie menținerea păcii și securității internaționale sunt obligate, înainte de toate, să caute o soluție prin negocieri, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, angajament pe cale judiciară, să recurgă la agențiile sau acordurile regionale sau la alte mijloace pașnice la alegerea lor (Carta ONU).

Să reținem pentru moment importanța acordată negocierilor ca prim mijloc de recurgere a statelor, recunoaștere care este imediat diminuată prin legătura exclusivă cu disputele, și nu cu orice dispute, ci cu sfera mai restrânsă a disputelor celor care amenință pacea. Față de aceste definiții, am propus o definiție mai cuprinzătoare: negocierile sunt procese competitive desfășurate în cadrul unor convorbiri pașnice de către două sau mai multe părți ce acceptă să urmărească împreună realizarea în mod optim și sigur a unor obiective fixate în cadrul unei soluții explicite, agreate în comun (Malița, 1970 și 1975). Termenii conflicte și litigii nu mai apar, pentru a nu restrânge o sferă largă în care ele figurează, desigur, într-un loc important, și pentru a lăsa spațiu fenomenelor pașnice ale competiției de inspirație economică, cu o fereastră spre aplicarea teoriei jocurilor, care propusese între timp modele raționale pentru negocieri.

9.1.3. Negocierile: artă, tehnică sau știință?

Ca orice fenomen social supus cercetării științifice, procesul negocierii a inspirat studii și analize bazate pe metode științifice. Era important ca din masa uriașă de experiențe să fie degajate acele trăsături care au condus la reușită și care, transformate în reguli, ar putea mări eficiența negocierilor în viitor. Numeroase științe le-au abordat din punctul lor de vedere și cu metodologia proprie. Există lucrări de istorie a negocierilor, parte din istoria diplomației și a relațiilor internaționale; o psihologie a negocierilor care spre deosebire de istorie, orientată spre circumstanțe exterioare și mediul politic, mută accentul pe actorii negocierilor; o sociologie a negocierilor, subcapitol nelipsit din sociologia comunicării și a dialogului, ca și modele formale care fac uz de instrumentul matematic și de experiența economică. Toate aceste abordări dovedesc caracterul interdisciplinar al domeniului complex al negocierilor și în măsura în care știința nu ezită să abordeze orice fenomen observabil, putem spune că negocierile ca domeniu interdisciplinar intră în sfera cercetării științifice.

Pe de altă parte, rezultatele marilor negocieri scot în evidență calitățile personale ale unor oameni, care prin intuiția, talentul și inventivitatea lor, fac ca o negociere bună să semene mai mult cu un tablou reușit, decât cu un produs fabricat după reguli precise. Negocierile Congresului de din 1815, la sfârșitul războaielor napoleoniene, au ca figură centrală pe Talleyrand a cărui artă a reușit să minimizeze pierderile țării sale învinse și chiar să-i aducă avantaje.

Ezitarea între caracterul precis și clar al negocierilor privite din unghiul științei și componenta inefabilă și sfidătoare față de reguli ale artei, nu este proprie doar negocierilor. Există numeroase domenii în care experiența, încercările și eșecurile, intuiția și imaginația celor în cauză au ca rezultat tehnici și procedee, care conțin deopotrivă rezultatele cercetării și reflecției teoretice, precum și vocație și talent personal dezvoltate în activitatea practică. Ar fi mai precaut a se plasa negocierile în această lumină a unei tehnici ce renunță la ambiția rigorii unei teorii științifice, dar menține obiectivul degajării unor norme practice care măresc eficiența lor.

Atenția dată negocierilor în secolul nostru este reflectată într-o vastă literatură. Deși cu rădăcini mai vechi (Congresul de ) negocierile multilaterale angajând mai mulți parteneri, fuseseră umbrite de negocierile bilaterale, dar au ajuns să ocupe principalul loc după crearea organismelor internaționale mari (Societatea Națiunilor după sfârșitul primului Război Mondial, Organizația Națiunilor Unite după sfârșitul celui de-al doilea). Negocierile sunt tehnica de bază a elaborării de soluții la marile probleme globale, ajungând să se diferențieze după natura temei abordate: negocierile de dezarmare sau limitare a înarmărilor, negocieri privind dezvoltarea economică, negocieri de mediu și ecologie, negocieri în problemele globale: hrană, populație, habitat, etc. Complexitatea și realizările lor sunt ilustrate de cazul negocierilor care au angajat cca 140 de state timp de 13 ani pentru adoptarea unui regim al mărilor și oceanelor (Law of the Sea). În mod paradoxal, dezvoltarea tehnologiilor de comunicare rapidă a micșorat gradul de libertate al negociatorilor, legați prin fir direct sau satelit de forul decizional politic care elabora în țara de origine instrucțiuni detaliate. Un alt element de rigiditate a fost produs de Războiul Rece, de împărțirea lumii în blocuri militare și de politica descurajării, cu tot cortegiul de amenințări cu uzul forței. Faptul că războiul nuclear și uzul armelor de distrugere masivă au fost evitate în această perioadă de brinkmanship denotă faptul că negocierile, în ciuda constrângerilor la care au fost supuse, au reușit să oprească cursul evenimentelor la pragul unei catastrofe ireparabile.

Dezvoltarea spectaculoasă a comerțului și înmulțirea activităților economice transnaționale au dus la proliferarea negocierilor economice și comerciale, cu trăsături proprii. Rundele GATT pentru reducerea tarifelor și liberalizarea comerțului sunt un exemplu al acestui domeniu. Sub egida OIC (care a înlocuit GATT), începe în 1999 runda mileniului.

O altă sursă a împingerii negocierilor în planul actualității a fost înfruntarea între companii și sindicate, în perioada grevelor numeroase de revendicări salariale, care au însoțit boom-ul economic postbelic. Sub titlul bargaining theories au fost elaborate lucrări de expertiză, care urmăreau să îmbunătățească tactica negociatorilor și obținerea unei soluții acceptabile pentru ambele părți. Spre deosebire de negocierile guvernamentale din planul internațional, cu caracter multilateral, negocierile între firme și salariați erau strict bilaterale. De aceea, teoria jocurilor cu doi parteneri, care prin rezultatele sale matematice oferea un instrument susceptibil de aplicații modelare. Creată de John von Neuman într-un context economic, teoria jocurilor a introdus în vocabularul negociatorilor concepte ca joc de sumă nulă (în care ambii pot câștiga sau pierde), jocuri de cooperare, jocuri cu informație completă sau incompletă, strategii pure și mixte, și altele. Teoria jocurilor cu mai mulți parteneri s-a dezvoltat și ea, deși cu mai puțină concludentă, oferind noțiuni utile în formarea alianțelor, a conexiunii jucătorilor și a echilibrului. Principalul merit al modelelor matematice este de a ajuta raționamentul și de a dezvălui aspecte uneori ascunse intuiției sau judecății curente.

Din teoria jocurilor s-a desprins o metodă mai puțin formalizată, aceea a jocurilor de simulare, în care negociatorii înainte de a intra în negocierea reală, o simulau prin exerciții preliminare, jucând alternativ rolurile actorilor reali.

9.1.4. Elemente noi și de perspectivă.

A doua jumătate a secolului trecut și mai ales primul deceniu al noului mileniu sunt caracterizate de o accelerare a schimbării în toate domeniile. La rădăcina schimbării stă progresul științei manifestat în sporirea fără precedent a cunoștințelor, avansul tehnologiilor din care se desprind prin dinamism tehnologiile informației și comunicării, reușita economică a unor regiuni ale lumii și crearea de centre de excelență, intensificarea reflecției asupra problematicii mondiale și crearea unei noi solidarități pe tema salvării resurselor naturale și ocrotirii mediului. Direct sau indirect, acești factori au influențat procesul negocierilor mărindu-i sfera de aplicații, ridicându-i importanța și înzestrându-l cu proceduri și tehnici noi.

Să începem prin mărirea numărului de actori ai vieții internaționale. Timp de secole negocierile erau practicate cu predilecție de diplomații statelor sau ai cetăților, dacă ne referim antică sau Italia medievală. Nu poate fi uitat nici rolul diplomației și negocierilor purtate de Biserică în relațiile cu puterea seculară. În prezent însă asistăm la apariția unor actori noi, atât la un nivel superior cât și la un nivel inferior, în raport cu statul-națiune clasic.

Pe un plan superior se produc, modificând competențele statelor, două procese puternice: globalizarea și regionalizarea. Aproape 100 de grupări de state își propun azi în lume să preia o parte din atribuțiile statelor și să creeze entități transnaționale în special pentru comerț, economie, finanțe, dar și pentru circulația oamenilor și serviciilor. Cea mai avansată este Uniunea Europeana care a elaborat un sistem juridic complicat pentru integrarea a 15 state, cu perspectiva de a reuni aproape 30 în următorul deceniu. Acest experiment istoric, consacrat prin moneda unică este secondat de apariția asociațiilor zonale (America de Nord, zona Pacificului, ASEAN și altele) cu grade de integrare diferite, dar cu rezultatul apariției unor noi entități ale căror relații depind de negocieri continui. Mai mult decât atât: fiecare din aceste entități își asigură coerența prin transformarea negocierilor în metoda permanentă, cvasi – instituționalizată. Toate reuniunile UE sunt reuniuni de negocieri.

Peste procesul integrării regionale se află cel al globalizării, ilustrat de irelevanța oricărei frontiere, inclusiv a celor pe care regiunile le păstrează în raport cu exteriorul, pentru fluxurile informației, finanțelor, bunurilor și persoanelor, a tranzacțiilor și producției. Majoritatea companiilor transnaționale sunt globale și nu regionale. Spre deosebire de integrarea regională încorporată în instituții, globalizarea nu dispune de instituții de reglementare, arbitraj și coordonare, de gestiune sau guvernanță, manifestând numeroase abuzuri și având consecințe negative social, ca mărirea inegalității și pierderea coeziunii sociale. Nici un pas al globalizării nu se face fără negocieri aprinse într-un sistem de competitivitate ridicată, cu fricțiuni și obstacole numeroase.

În nivelul inferior, aproape toate statele efectuează descentralizarea, dând regiunilor și orașelor capacitate de gestiune economică și administrativă, până la punctul în care ele intră în nume propriu, sau prin asocieri, în circuitul internațional. Cine poate nega importanța unor orașe ca Singapore sau Hong Kong, devenite state sau regiuni autonome, în viata internațională? Procesul crescând al privatizării nu face decât să mărească numărul de actori ai sistemului economic internațional, puține fiind companiile semnificative din interiorul unei țări, neasociate prin capital sau acorduri, cu firme din afara granițelor.

9.2. Clasificarea negocierilor

Din definiție rezultă o apartenență a negocierilor la familia formelor comunicării. Dar ea este o expresie specială a comunicării, caracterizată printr-un grad crescut de explicitare și spre orientarea clară spre un obiectiv constând în realizarea unui acord. Există în literatura contemporană o exaltare a dialogului ca remediu la orice neajuns ce trebuie remediat. Dar dialogul nu este decât o cerință necesară, dar nu și suficientă. Există chiar un comportament tacit al părților, care joacă rolul unei negocieri, fără ca dialogul să aibă loc. Este ceea ce am putea numi protonegocierea, constând din gesturi unilaterale menite să transmită semnalul unei bunăvoințe și a dorinței unui acord. Fără ca să se supună unei înțelegeri formale de exemplu, pînă în 2001 pe tot parcursul negocierilor pentru dezarmare au existat măsuri unilaterale de reducere a armamentului sau de încetare a experiențelor nucleare. Forme de comunicare ce pot fi utilizate în faza de pregătire a negocierii propriu zise sunt: stabilirea de contacte (de cele mai multe ori secrete sau discrete), dialogul, conversațiile (o formă mai avansată care încă nu presupune un subiect precis), dezbaterile (care au formă fixată), schimburile de vedere exploratorii și convorbirile (ca o formă și mai avansată în vederea orientării spre un scop).

Primele trei forme de prenegocieri se practică curent informal, discret și neangajând decât personal pe interlocutori, cu prilejul reuniunilor, meselor rotunde, simpozioanelor sau conferințelor științifice, dar dezbaterile, schimburile de vederi sau convorbirile pot fi mai oficiale și confirmate de comunicatele de presă.

În prezent viața academică a profesorilor și cercetătorilor contribuie nu numai indirect și ocazional la facilitarea unor negocieri, ci și instituțional și continuu. Teoreticienii negocierilor s-au constituit în breaslă, anunță în buletine activitatea lor, ca de exemplu PIN (Programul Negocierii Internaționale) sau formează organisme și centre permanente ca CASIN, de

Cel mai simplu criteriu de clasificare a negocierilor este după domeniul căruia îi aparține tema abordată. După subiect ele intră în marile ramuri ale relațiilor internaționale, politicii, economiei, finanțelor și mai rar în problemele globale ale omenirii (hrană, sănătate, habitat, mediu, populație și altele) unde se întocmesc programe internaționale. Negocierile devin în cadrul acestor încrengături din ce în ce mai specializate. Astfel CASIN (Geneva) a organizat o dezbatere asupra negocierilor în materie de preț al petrolului, iar PIN (Viena) o alta, cu privire la negocierile de mediu.

Dacă ar exista doar diviziunea după subiect, negocierile ar fi teoretic o masă fragmentară de activități, fiecare atașată domeniului său. Dar negocierile se clasifică și după criterii transversale, care formează clase cuprinzând negocieri de orice natură. Prima și cea mai controversată este aceea a caracterului închis sau deschis al lucrărilor. O negociere de dezarmare va fi mai degrabă închisă publicului, la fel și una din cadrul Consiliului de Securitate ONU. Problemele globale sunt negociate însă cu o largă asistență a societății civile și sunt intens mediatizate zi cu zi.

Chiar în prima jumătate a secolului, în timpul Ligii Națiunilor, când presa și radioul au extins puterea lor de informare iar curentele sociale cereau o mai largă participare a societății civile la politica internațională, dezbateri aprinse au avut loc în apărarea discreției sau necesitatea publicității. Profesioniștii au fost de partea feririi negocierilor de la senzaționalismul presei, Harold Nicholson deplângând diplomația televizată. Într-adevăr, nu o dată, dezvăluirile unui pas sau al unei concesii au zădărnicit ajungerea la o soluție de compromis. Pe de altă parte, absența publicității poate duce la acorduri neacceptabile pentru publicul larg, ca în cazul mediului înconjurător.

Negociatorii știu că factorul opinie publică atârnă greu în realizarea sau aplicarea unui acord, dar cred că acesta nu trebuie să acompanieze ca un spectru fiecare gest sau discuție de amănunt. Oamenii politici și negociatorii excelenți ca Dag Hammarsjold, fostul Secretar General al ONU erau cunoscuți pentru stilul ermetic al declarațiilor de presă la care era obligat, devenite aproape indescifrabile. Profesioniștii înclină întotdeauna pentru o atmosferă cât mai netulburată de indiscreții și elemente senzaționale.

Altă clasificare simplă este după criteriul numărului de participanți în negocieri bilaterale și multilaterale. Ambele au tradiții vechi. Deși cele bilaterale au fost predominante secole întregi, cele multilaterale au fost și ele practicate, ca de exemplu în Congresul de la 1815, unul din cele mai studiate cazuri de către istorici. În secolul trecut, activitatea numeroaselor organe internaționale a dus la înmulțirea negocierilor cu mai mulți parteneri, până la punctul de a crede ca negocierile în care două părți stau singure față în față sunt pe cale de dispariție. Chiar și în acest caz, contextul extern este mult mai semnificativ, însoțind ca un cor antic comentator, fiecare gest al celor în cauză.

Teoria negocierilor s-a dezvoltat cel mai mult folosind cazul bilateral, atât de frecvent după cel de-al doilea Război Mondial, între patroni și salariați. Motivul a fost existența modelului oferit de teoria jocurilor cu doi parteneri care se preta la acest tip de negocieri. Avantajele devin nesigure o dată ce teoria jocurilor cu mai mulți parteneri nu beneficiază de aceeași claritate și precizie. În ciuda caracterului lor predominant, evident în toate negocierile organismelor regionale, negocierile multilaterale nu ocupă întreaga scenă, deși apariția companiilor multinaționale (ca cele europene) impune desfășurarea lor. Astfel, când citim știrile despre contopirea a două mari bănci sau a două mari companii, în spatele lor stau negocieri bilaterale, cu publicitate redusă și târzie. În comerț, care reprezintă o relație cumpărător – vânzător, ele sunt de asemenea prezente.

O clasificare a negocierilor ce se impune este aceea după tipul de obiective. Ea a fost formulată de Ikle, autor care dă negocierilor următoarea definiție: proces în care se fac propuneri explicite în mod explicit, în scopul ajungerii la un acord asupra unui schimb sau asupra realizării unui interes comun în condițiile prezenței unor interese conflictuale.

Acordurile de prelungire dau naștere unei negocieri relativ simple și de scurtă durată. Ele sunt frecvente între state care au semnat acorduri de colaborare pe termen limitat, și conțin în clauzele finale posibilitatea prelungirii. Ele sunt mai mult un prilej de bilanț al angajamentelor anterioare, o reînnoire a angajamentelor și au ca rezultat în principal menținerea statu-quo-ului.

Acordurile de extensiune sunt înrudite cu cele de prelungire în sensul menținerii unui acord, dar vizează aplicarea lui la un număr lărgit de prevederi. Cel mai ilustrativ caz actual este al lărgirii Uniunii Europene. El arată că în această situație sunt angajate două negocieri paralele: una multilaterală între membrii vechi ai organismului existent și altele, cu caracter aproape bilateral, între noul partener și organizația la care accede. Primele au ca obiect și revizuirea propriei structuri, găsirea de noi formule de organizare, ceea ce le înrudește cu acordurile inovative. Un alt exemplu este oferit de aderarea la convențiile internaționale, care ocupă atenția statelor dată fiind proliferarea acordurilor cu vocație universală în materie de drepturile omului, drept diplomatic și consular, dreptul tratatelor și sfera de codificare a dreptului internațional, evoluția organizațiilor internaționale ale statelor și dezvoltarea uriașă a celor neguvernamentale.

Acordurile de normalizare pun capăt unei stări nesatisfăcătoare. De multe ori ele sunt expresia juridică a unei normalizări de fapt a relațiilor între entitățile în cauză. Negocierile pentru încetarea ostilităților, pentru restabilirea relațiilor diplomatice, pentru încetarea unei stări de embargo sau a unei monitorizări, pentru plata unor arierate financiare intră în această categorie.

Acordurile de redistribuție privesc noua împărțire de bunuri, teritorii, resurse, zone de dominație economică, politică sau militară. Sunt cele mai grele, susceptibile de degenerare și alunecare în conflicte. În ele se confruntă două părți, din care una este mai ofensivă și a doua mai defensivă. În cazul nesimetriei între cele două părți, pot duce la impunerea soluției care este susceptibilă de contestări ulterioare. În cursul istoriei diplomației, redistribuția a însemnat confruntarea care a precedat sau urmat războaiele. Ei i se datorează apariția sau dispariția de state, modificările teritoriale, schimbarea zonelor de influență sau dominație. Foarte legată de factorul de putere, ea este cu precădere de tip militar, politic și economic.

Negocierile de redistribuție sunt cele mai dificile, cele mai lungi și complicate, ceea ce explică atenția acordată de teoreticieni. În cazul conflictelor identitare însă, obiectul disputei nu poate fi redistribuit, împărțit sau negociat. În alte situații distribuția privește bunuri tangibile, dar pare inechitabilă părții dezavantajate. Astfel nu-și găsește decât soluții temporare, urmate de conflicte violente, alternanța ce se poate repeta timp de secole ca în cazul conflictelor teritoriale între Franța și Germania. Ambele situații (valori nedistribuibile sau bunuri greu distribuibile) dau naștere la conflicte perene, prelungite .

Ieșirea din aceste situații capcană o oferă doar negocierile din următoarea și ultima diviziune.

Acordurile de inovație exprimă noi obligații, creează noi instituții, și lansează noi activități construite pe descoperirea și exploatarea interesului comun. Aproape tot ceea ce s-a întreprins cu succes în viața internațională a ultimei jumătăți de veac s-a bazat pe negocieri de inovare: extinderea sistemului Națiunilor Unite, închiderea unor focare cronice, evoluția integrării europene și înființarea a circa 100 de organisme de cooperare regionale, asistență tehnică, ajutorul umanitar, soluții în problemele globale ale omenirii. Ritmul crescut al schimbărilor ce intervin în viața omenirii, cel mai viu aparținând sferei de civilizație ca tehnologie și cunoștințele ei, cel mai lent în sfera culturilor dar sesizabil în viața și gândirea politică, indică negocierile de inovație ca instrumentul prețios de care depinde și vindecarea traumelor vechi și capacitatea de adaptare la realitățile noi.

Discuția asupra clarificării negocierilor ne permite să răspundem la întrebarea: sunt ele atât de diferite una de alta ca să nu fie loc pentru o teorie generală, ci doar un câmp vast de activități lăsate în seama tratamentului ad-hoc, specific și ghidat doar de experiență? Evident că nu, întrucât în ciuda diferențelor ele își împart trăsături comune ce pot fi supuse unei analize teoretice, ale unei activități umane definită ca un subiect autonom. De aici decurge și posibilitatea de a face recomandări generale pentru pregătirea și desfășurarea lor reușită, cât și pentru pregătirea negociatorilor în lumina cerințelor analizei.

Cât de mare este cererea de îndrumări în acest domeniu o arată prezența în rafturile librăriilor ce oferă recomandări pentru alegerea profesiunii, păstrarea sănătății, cultivarea hobby-urilor și o viață fericită, a manualelor cu titlul: Cum să negociezi cu succes? Sfaturile sunt generale, pentru orice tip de negocieri, cu convingerea că numărul și exigențele lor au intrat deja în țesătura vieții sociale curente.

10. MODELE ALE NEGOCIERILOR BILATERALE ȘI MULTILATERALE

10.1. Modele ale negocierilor bilaterale

După cel de-al doilea Război Mondial numărul mare de negocieri bilaterale de distribuție purtate, fie între state, fie între parteneri economici (patroni și sindicate) au stimulat teoria negocierilor și a căutării de modele. Între acestea modelul matematic la care s-a recurs a fost furnizat de teoria jocurilor. Definite ca competiții dominate de reguli, jocurile au îmbrățișat în larga lor categorie și negocierile care pot fi acoperite de definiția jocurilor: competiții supuse unor reguli.

Întrucât jocurile matriciale studiate de John von Neumann din considerente legate de economie au influențat analiza negocierilor, împrumutându-le un bogat bagaj conceptual, le vom prezenta succint și pe înțelesul tuturor. De exemplu, la intersecția strategiilor S2- S2, câștigul 5 revine lui A, în timp ce B pierde 5 (sau lui B îi revine –5).

Jocul matricial abstract este reprezentat printr-un tablou (matrice) unde există linii și coloane. Liniile corespund strategiilor jucătorului A și coloanele, jucătorului B. La intersecția unei linii cu o coloană se află un număr reprezentând utilități, termen economic atribuit valorilor unor bunuri. Utilitățile cu semn pozitiv sunt câștiguri pentru jucătorul A și pierderi pentru jucătorul B, iar cele negative sunt pierderi pentru A și câștiguri pentru B. Tabloul se numește matrice de plăți.

Jocul definitiv prin faptul că ceea ce este câștig pentru un jucător este pierdere pentru celălalt și invers, face ca el să fie jocul numit joc de sumă nulă , ceea ce îi conferă de la început o caracteristică confruntaționlă.

Să considerăm matricea unui joc:

(B)

_ _ _

S1 S2 S3

Jucătorul A este atras de strategia sa S1 care îi permite câștigul cel mai mare: 12. Dar acest obiectiv se izbește de posibilitățile lui B de a juca strategiile de care dispune: S1 barat sau S2 barat prin care condamnă pe A la pierderile –3 sau –6. Alegerea unei strategii de către un jucător constituie un pas sau o mutare. La rândul său, jucătorul B este doritor să-și asigure maximul de câștig 8 aflat in strategia S3 barat, dar dacă A face mutarea S1 sau S2, B riscă pierderi ca 12 sau 2.

Presupunând că atât A cât și B se comportă rațional conduși de argumentul securității, A poate judeca astfel: dintre toate plățile negative, reprezentând pierderile maxime în cele 3 opțiuni pentru el (-6, -1, -8), cea mai convenabilă este pierderea cea mai mică. Cel mai bun rezultat din cele rele este –1. B analizându-și câștigurile reprezentate de maximum a ceea ce poate obține pe fiecare coloană, constată că cea mai rea dintre plățile cu câștig este tot –1 (pentru el +1).

Intersecția liniei S2 cu coloana S1 conține deci o plată cu proprietăți speciale. Este cea mai bună din cele nefavorabile pentru A, iar pentru B, cea mai puțin rea din cele bune. Jucătorul A nu poate face mai bine decât să mute S2, iar jucătorul B nu poate face mai mult decât să aleagă S1.

Punctul de la intersecția (S2, S1) se numește punct șa (saddle point) sau punct de echilibru. El se gasește ușor prin faptul că este cel mai mic pe linie și cel mai mare pe coloană.

Jocul are deci o soluție unică, prescrisă doar de matrice și nu de considerente externe, în afara raționalității jucătorilor. Ea este cuprinsă în teorema faimoasă de minimax pentru matricea de plăți generale.

B

_ _ _

S1 S2 S3

max min cij = min max cij, unde I = 1, 2, 3; j = 1, 2, 3

i j

Verificăm ușor:

max min cij = max (-6, -1, -8) = – 1

i j

max min cij = min (-1, -10,12) = – 1

i j

Cea mai elegantă teoremă a teoriei jocurilor datorată lui J.von Neumann ne asigură că toate jocurile matriciale au soluție unică și bine determinată și că la fel se întâmplă cu toate jocurile ce admit reprezentare matricială.

Ce se întâmplă în cazul în care nu există punct șa?

B

_ _

S1 S2

Matricea de plăți se află în această situație. Nici o plată nu este cea mai mică pe linie și cea mai mare pe coloană. Și în acest caz, teorema de minimax funcționează cu o schimbare. Când există punct șa, perechea de strategii bine determinate la intersecția cărora el este situat, constituie strategiile pure, dar când nu există, se recurge la strategii mixte, în sensul că fiecare este compusă din strategii de care jucătorul dispune cu o frecvență bine determinată. Se formează astfel o pereche de strategii mixte care asigură tot o soluție unică a jocului. În jocul matricial considerat A este asigurat de un câștig egal cu 1 (valoarea jocului ce nu figurează în matrice) în timp ce B poate să se asigure prin strategia lui mixtă să nu aibă o pierdere mai mare de 1 (ceea ce este bine în condițiile în care ar putea pierde mai mult 2 și 3).

Amestecul pentru A indicat de teorie este să joace S1, 2/3 din timp și S2, 1/3 din timp. Pentru B recomandarea teoriei este să joace S1 și S2 cu frecvențe egale și, pentru a ascunde adversarului intenția sa, ar putea recurge la tragerea la sorți. Putem verifica calculând câștigurile medii ale jucătorilor. De câte ori B joacă S1, A câștigă în medie 2/3.0+3.1/3=1, iar când B joacă S2, A câștigă 2.2/3+1/3(-1). Nici un jucător nu poate ameliora acest rezultat garantat, ce nu apare cu ochiul liber ca la punctul de echilibru, pentru a-și ameliora situația. Observăm că și în acest caz rezultatul depinde de matricea inițială și este dată teorema maximin, cu strategii pure sau mixte.

Modelul a fost folosit în analiza unor negocieri dar s-a dovedit că jocurile de sumă nulă sunt neutilizabile în cazul atât de frecvent, când ambii jucători pot câștiga sau pierde împreună. Aportul modelului la conceptele intrate în limbajul negociatorilor este considerabil. Chiar fără a cunoaște în amănunt teoria jocurilor ei recurg deseori la termenii: matricea jocului, strategiile pure și mixte ale jucătorilor, mișcările și plățile lor, punct șa sau de echilibru, soluția jocului, minimax și maximin. Modelul reamintește negociatorilor că datele negocierii, ca și ale jocului, trebuie cunoscute bine pentru a înțelege ce rezultat ar putea fi garantat de însăși studierea situației exprimată în utilitățile (plăți sau costuri) ale fiecărui pas ca alegere de strategie. În special negociatorii își reamintesc de teorema minimax ce funcționează în condiții restrictive atunci când, într-un sens mai larg, urmăresc maximizarea câștigului atât de justificată în condiții prielnice (context favorabil sau preopinent mai slab) sau de minimizarea pierderilor (numită și minimizarea sau controlul daunelor) când condițiile externe sau resursele celuilalt jucător nu sunt favorabile.

Teoria jocurilor de sumă nulă și-a găsit însă o aplicație mai fructuoasă în domeniul militar, unde o confruntare (competiție dominată de reguli) se exprimă mai ales prin rezultatul învingător – învins, poziție câștigată – pierdută, distrugeri aplicate – suferite. Sunt citate două studii care analizează bătălii din cel de-al doilea Război Mondial. În 1943, atât forțele aliate aeriene cât și cele japoneze (vase de război) puteau alege două căi de a ajunge în jurul unei insule la locul unde armata japoneză avea nevoie de întărire. În funcție de aceste alegeri, numărul de zile în care vasele puteau fi expuse bombardamentelor erau diferite, reprezentate de o matrice:

JAPONEZI

Nord Sud

În 1944, în luptele de după debarcare, germanii (Armata a 9-a) aveau două strategii: să atace sau să se retragă. Aliații dispuneau de trei strategii: să întărească spărtura, să mute rezervele , să păstreze rezervele. O matrice scrisă la început cu plățile descrise în cuvinte este transformată în matrice numerică, a carei concluzie numerică este din nou comentată în limbaj natural.

Aplicații apar și în domeniul politic: înfruntarea a două doctrine politice din care una singură va întruni majoritatea (utilitățile nu exprimă procente de voturi), marketing (lupta pentru cucerirea pieții), economie (strategii de târguială), biologie (lupta speciilor pentru nișe, comportamentul animalelor etc.). Deosebit de interesante sunt rezultatele din aplicarea teoriei jocurilor la păsări. S-a dovedit că până și păsările devenite simboluri ale unui singur tip de comportament, porumbeii pentru comportament pașnic și șoimii pentru agresivitate, folosesc strategii mixte ale celor două trăsături, în frecvențe desigur diferite.

Momentul în care ieșim din sfera jocurilor de sumă nulă, lucrurile se complică și deși modelul teoriei jocurilor oferă soluții ele nu mai sunt unice, ci supuse interpretării. Jocurile de sumă nenulă sau de cooperare sunt mai apte să servească drept modele pentru negocieri. Ele sunt scrise tot sub formă matricială, dar la fiecare intersecție de strategie se află o pereche de utilități, una pentru fiecare jucător a cărui sumă este diferită de zero.

Să considerăm o matrice a unui astfel de joc:

B

Rezultatul optim este fără îndoială dat de (1,1) care satisface maximum de așteptări din partea fiecărui partener.

Vom ilustra mecanismul întocmirii unui model de jocuri cooperative la negocierile bilaterale printr-un caz studiat. Transilvania și Muntenia aflate la sfârșitul secolului XVII în suveranitate formală față de Poarta Otomană, ambele bucurându-se de un anumit grad de autonomie, caută o alianță cu Imperiul Habsburgic, aflat în ascendență după respingerea turcilor în 1683. Ambele negociază cu Viena, dar și între ele. Dacă ar fi existat un acord între Transilvania și Muntenia (pentru munteni amintirea unirii realizate de Mihai la 1600 era încă vie), intrarea în Liga Creștină condusă de Habsburgi ar fi fost realizată în mod mult mai avantajos, cel mai avantajat de aceasta formulă fiind partenerul român. Nerealizarea alianței pentru ambele entități nu deranja prea mult Transilvania în schimb, dacă una devenea aliata Ligii în timp ce cealaltă nu, interveneau dezavantaje mai mult sau mai puțin severe pentru ambele.

Matricea poate fi scrisă cu strategiile luate în considerare de cei doi negociatori, domnul Munteniei, Șerban Cantacuzino și principele Transilvaniei, Apafi:

Apafi

Alianța cu Nealianța cu

Austria Austria

Analiza obligă la cuantificarea dezagrementelor: a = 0,5; b = 0,7; c = 0,4; d = 0,3. Reprezentarea grafică a jocului se face prin patrulaterul MNQP. Soluția este căutată pe axa de negocieri între Șerban și Apafi, MN și determinarea unui punct de echilibru pe această axă.

M(0,1)

P(-c, -d) N(1,0)

Q(-a,-b)

Neexistând criterii precise pentru interpretarea cerinței de echitate, teoreticienii dau soluții diferite pentru situarea punctului de echilibru pe axa de negocieri.

Astfel, după Nash coordonatele punctului sunt:

x* = ½ + (b –a) /2

y* = ½ + (a – b)/2

neglijând (-c,-d) care reprezintă după el un “misplaced altruism” ( altruism prost plasat). Shapley consideră altruismul primejdios și oferă soluția:

x* = ½ + ½ [{bd/(1+b+ d)} – {ac/(1+a+c)}]

y* = 1 – x*

Raiffa acordă importanță potențialului de amenințare prin soluția:

x* = b(1+a)/[a(1+b) + b(1+a)]

y* = 1 – x*

Iar Braithwarte, care acceptă folosul altruismului, propune:

x* = (1+b+c+bc-ad)/(1+a+b+c+d)

y* = 1 – x*

Rezultatele după cei patru autori se prezintă astfel:

Tabelul poate fi citit astfel: cei doi negociatori nu au aceeași poziție în negocieri. În funcție de interesul lor în soluție, ei ar trebui să arate mai mult sau mai puțin înclinare spre concesie. Apafi ar trebui să se mulțumească cu 40% din rezultatul final al negocierilor cu Șerban, după Nash. Ca și acesta, Raiffa și Braithwarte îi acordă lui Șerban un avantaj în negocieri. Neglijarea poziției sale de către Apafi, care a urmat politica unei alianțe cu Austria cu autonomie limitată fără Șerban (Acordul din 1688 de Încorporare în Imperiu), l-a impiedicat pe Apafi să obțină soluția dorită. Moartea lui Șerban a întrerupt negocierile sale directe cu Viena.

Exemplul și-a propus să ilustreze meritele și slăbiciunile unui model matematic al negocierilor.

Următoarele observații pot conduce la o evaluare succintă:

1. Un model matematic este o reprezentare abstractă, susceptibilă de a fi aplicată în mai multe situații concrete. Modelul de mai sus ar putea la fel de bine să fie luat în considerare în tratarea oricărei situații în care două țări vor să acceadă la o alianță, un tratat sau o formă avansată de cooperare cu o entitate terță cum este cazul a două țări de pe lista de așteptare a lărgirii Uniunii Europene (separat sau cu o conlucrare prealabilă între ele).

2. Caracterul riguros și cuantificat conferă autoritate modelului, care poate fi privit ca un indiciu sigur și obiectiv spre soluție. Dar, după cum se vede, factorul subiectiv intervine în alegerea modelului, simplificarea situației și sacrificarea unor variabile omise, cuantificarea utilităților pozitive și negative, interpretarea rezultatului, retradus in limbajul negocierii, infinit mai suplu și bogat în sensuri.

3. Meritul unui model stă în obligația pe care o creează pentru negociator de a analiza atât structura negocierii și de a descoperi analogii cu alte cazuri, cât și datele problemei, dezvăluind factori care altfel ar fi neglijați sau omiși. Avantajul său constă și în posibila dezvăluire a unor situații. Neintuiționist prin esență, modelul vorbește despre căi și mijloace ce ies din sfera intuiției negociatorilor.

Unul din modelele cu cel mai mare răsunet în teoria și practica negocierilor este un joc de cooperare paradoxal numit dilema prizonierului.

Jocul este reprezentat de următoarea matrice:

Plățile reprezintă anii de pușcărie care îi așteaptă pe doi complici la o crimă, ce depind de faptul dacă mărturisesc împreună, separat sau nu mărturisesc de loc. Cei doi acuzați nu comunică între ei.

Fiecare se gândește la ce va face celălalt. Dacă al doilea mărturisește, primul are perspectiva de a fi condamnat la 5 ani dacă mărturisește și el, sau la pedeapsa maximă de 10 ani dacă nu mărturisește. Dacă al doilea nu ar mărturisi, primul înfruntă pedeapsa mai ușoară mărturisind (1 an) sau una ceva mai gravă nemărturisind.

Riscurile cele mari (pedeapsa maximă) rezidă în pozițiile diferite pe care le iau, iar rezultatele mai mult sau mai puțin acceptabile sunt cele în care ei iau aceeași decizie de a mărturisi sau nu. Faptul că în mod sistematic, la acest joc, jucătorii nu ajung la soluția care le-ar conveni cel mai mult, a pus în mișcare încercarea de a dezlega dilema. Numărul de situații în care dilema pușcăriașului apare, este și el considerabil. Un diplomat specialist în rezolvarea conflictelor spunea că cea mai bună piesă la dosarul conflictului din Cipru (deschis în 1974 și devenit aproape cronic) a fost un articol al unui cercetător nordic, care asimila conflictul cu o situație proprie “dilemei prizonierului”. Pot fi enumerate alte exemple din domeniul prețului petrolului, a votului secret în parlamente, al afacerilor și al marketingului. Cel mai clar, dilema prizonierului apare în măsurile de ocrotire a unui bun comun, ca de exemplu micșorarea consumului de apă sau combustibil, a limitării voluntare a producției agricole, a aplicării unei recomandări generale ca de pildă de reducere a bugetelor militare sau a unei obligații ca plata impozitelor.

Fiecare participant este favorizat de aplicarea generală a măsurii, dar este tentat de strategia evaziunii, care promite un profit net și imediat. Dacă toți jucătorii ar părăsi însă strategia cooperării, ar antrena prăbușirea întregului proiect colectiv.

Studiile începute prin experimente repetate din Michigan, au fost continuate în numeroase locuri, din cauza simplității experimentului și variabilității temelor. Cele mai importante rezultate au fost stabilizarea soluției de cooperare prin iterare prelungită. Ele au aprins numeroase dezbateri asupra raționalității individuale și colective, a motivațiilor de bază în comportamentul uman și au influențat considerabil psihologia, sociologia, antropologia.

10.2. Modele pentru negocieri multilaterale

Trecerea de la 2 dimensiuni sau elemente la 3 reprezintă un prag metodologic important în fizică, mecanică, geometrie și alte științe, dar și în cazul negocierilor odată cu acest prag, are în ochi conceptul de coaliție sau alianță. Cine se aliază cu cine, cu ce avantaje și riscuri și împotriva cui, care la rândul său se întreabă ce opțiuni îi rămân și ce promit ele? Nu trebuie să insistăm asupra faptului că, într-o lume cu negocieri multilaterale aceste întrebări sunt actuale, iar negocierile se îndreaptă din nou spre modele ce le-ar putea fi de folos.

De data aceasta, modelul matematic pentru cazul cu n-jucători devine mai sofisticat. Pe lângă calculele algebrice simple sau teoria jocurilor, intervine teoria mulțimilor. În locul punctului de echilibru intervin imputațiile, care sunt vectori de plăți ce corespund partenerilor, fie jucători izolați sau sub-mulțimilor de jucători aliați. Astfel în prima școală Neumann-Morgenstern bazată pe imputații se lucrează cu mulțimi de stabilitate și cu soluții dominante. În școala Aumann-Maschler, apar conceptele de configurație, obiecție și contraobiecție.

Spectrul echității greu definibile se prelungește din teoria jocurilor de cooperare în jocurile cu n-jucători. Premizele teoretice ale autorilor sunt abstracte și idealul lor e să ofere un model pentru toate situațiile descrise doar de numărul de parteneri și de plățile de imputații (nu în matrice de data asta). Fiindcă nu se realizează un acord teoretic pe aceste baze ce se dovedesc insuficiente, cercetătorii școlii de au încercat ieșirea din impasul teoretic, recurgând la teoria informației.

Se știe din teoria informației că entropia este un instrument esențial în măsura gradului de incertitudine conținută de un experiment probabilist și a informației conținută de un mesaj. Lumea educată a secolului XXI care se referă la biți când este vorba de cumpărarea unui computer sau de dimensiunea unui mesaj pe internet sau la entropie (în sens termodinamic, de unde provine), când discută încălzirea planetei sau chiar lipsa de ordine ce domnește în sistemul internațional sau în subsistemele sale, nu este nepregătită cu folosirea teoriei informației care stă în inima civilizației contemporane. Datorită lui Watanabe s-a văzut că entropia poate măsura nu doar incertitudine și informație, ci și gradul de interacțiune sau conexiune (termenii interdependență sau coeziune sunt și ei apropiați) a unor subsisteme, fie ele țări, regiuni, industrii, companii sau persoane. Această constatare e bazată pe faptul că gradul de organizare a unui sistem devine mai mare dacă gradul de nedeterminare descrește.

Măsurăm gradul de organizare numit W (după Watanabe) prin diferența dintre suma nedeterminării părților și nedeterminarea sistemului. Într-un sistem triadic:

W{(123 ), (1 ), (2 ), (3 )} = H{1} + H{2} + H{3} – H{(123)}.

unde H e măsura clasică a entropiei:

H{i} = – p(xi) log p(xi).

i

Deși mai pretențioasă teoretic, metoda este ușor de pus în practică, iar cu un program adecvat poate fi realizată automat de calculator, pe baza unor indicații communicate în limbaj curent.

Înainte de a trece la o aplicație triadică simplă, e cazul să facem o observație esențială.

Propunându-și să introducă interacțiunea ca variabilă nouă și măsurabilă în negocieri, abordarea metodei informaționale antrenează schimbări esențiale în modul de a le înțelege și în structura pe care le-o atribuim. De ce se formează o coaliție? Este oare aceeași lege pe care o semnalează Hamon în procesul de formare a prieteniei umane?

Interaction

Similarity Liking

Constatăm că similaritatea, un fenomen mai obiectiv decât preferința (sau atracția), care pare a-i fi subordonat (similis simili gaudet, spuneau romanii: cei ce se aseamănă se bucură, iubesc pe cei asemănători lor), se află la baza tuturor comunităților (sau pe o anumită treaptă de dezvoltare istorică, a triburilor) de limbă, credință, istorie și teritoriu comun, obiceiuri, toate componente ale culturii.

Și cum perspectiva culturală este prevalentă în opinia intelectuală a vremii noastre, similitudinea a fost salutată, la un loc cu diferența specifică, sursă a identității comunitare. Negocierea intervine ca să aplaneze mai ales problemele conviețuirii cu oamenii diferiți, aparținând altor comunități și să reducă asperitățile acestei conviețuiri. Nu similitudinea este esențială în raporturile celor ce au nevoia de a negocia. Într-un sat bosniac, două populații, una sârbă, alta musulmană refuză contactul, dialogul și conlucrarea; ele se află în stare conflictuală, la marginea violenței. Interacțiunea este aproape zero, iar ciocnirea iminentă. Negocierea e chemată să repare această situație și să prevină conflictul.

Cum se măsoară interacțiunea? Metoda nu-și pune întrebarea ce au în comun oamenii, ca ciment al similarității și preferinței, ci ce fac împreună în ciuda diferențelor lor, în cadrul unui proiect comun. Un asemenea proiect nu poate fi construit decât pe baza unui interes comun, găzduind desigur multiple interese complementare sau tranzacționabile. Metoda informațională își găsește astfel terenul propice în domeniul civilizației dominate de cunoștințe și acțiuni transferabile și nu în terenul culturii, ale cărei valori specifice pot conduce la conflict și la paralizarea negocierilor. Probabil că cea mai importantă consecință a utilizării acestei metode este înțelegerea păcii ca o stare de interacțiuni neviolente, stare măsurabilă prin măsurarea interacțiunii entităților în cauză în timp ce războiul nu este decât încetarea interacțiunilor pașnice și substituirea lor cu o interacțiune violentă.

Aplicația metodei la negocieri o oferă negocierea celor doi prinți Șerban și Apafi. Discuția lor se purta în jurul alianței cu Austria. Negocierea era în realitate trilaterală. Adăugăm acum pe jucătorul Leopold, împăratul Austriei. Actorii (subsistemele) sunt deci: S, A și L

Supunem mai întâi un chestionar asupra unor caracteristici în care să domine prezența intr-unul sau același grup de interese: sunt țări mici sau mari? Este fiecare vecin cu ambii parteneri? Există proiecte comune: agricole, militare, comerț, meșteșuguri? Se află în relații cu Papa, Franța, Rusia, Poarta Otomană, Moldova sau Polonia, există netoleranță religioasă, putere nobiliară dezvoltată, liniște internă, suveranitate deplină etc., toți factori ce influențează desfășurarea unui proiect comun?

Greutatea constă în alcătuirea chestionarului. Restul urmează de la sine. Răspunsurile sunt da sau nu și se notează cu + și –

Urmează calculul entropiilor pentru actori individual, luați câte doi sau toți împreună, conform formulei entropiei H(i):

H(S) = 1,000 H(A) = 0,9956 H(L) = 0,9305

H(SA) = 1,9258 H(SL) = 1,8178 H(AL) = 1,5016

H(SAL) = 2,786

De aici rezultă măsura conexiunii sau interdependenței, ca diferență între suma entropiilor componentelor în parte și entropia sistemului pe care îl formează împreună:

WSAL (S/A/L) = H(S) + H(A) + H(L) – H(SAL) = 0,5475

WSA (S/A) = H(S) + H(A) – H(SA) = 0,0698

WSL (S/L) = H(S) + H(L) – H(SL) = 0,1127

WAL (A/L) = H(A) + H(L) – H(AL) = 0,4245

Au loc și formule:

WSAL (SA/L) + WSA (S/A) = WSAL (SL/A) + WSL (S/L) = WSAL (AL/S) + WAL(A/L) = = WSAL (S/A/L)

Cea mai slabă interacțiune are loc între S și A, ceea ce aparent ar indica o șansă mică pentru alianța lor. Dar în prima egalitate a formulelor de mai sus, cea mai mare interacțiune e dată de această coaliție și rest: SA/L. Ca și în analiza jocului bidimensional, modelul prezent ne indică că o alianță între S și A ar fi promovat interesele lor față de L și ar fi asigurat mai bine stabilitatea întregului sistem.

Ideea esențială a metodei este următoarea: ca soluția să fie cooperativă cea mai potrivită coaliție într-un sistem dat este acea care are maxim de coeziune cu restul sistemului și care consistă din elemente cu coeziune joasă. Opusul acestui caz este gruparea elementelor cu coeziune înaltă, care izolează restul și divid sistemul.

Care sunt factorii suplimentari care pledează pentru folosirea și dezvoltarea în viitor a metodei informaționale? În primul rând posibilitatea de a avea fără nici un aport suplimentar teoretic, un număr oricât de mare de participanți la un sistem dat: 5 – 7 dacă e vorba de marile puteri, 8 sau 9 dacă este G8, 15 – 29 sau 30 pentru Europa, mergând până la cca 150, formând Adunarea Generală a ONU (cea mai simplă aplicație a metodei în studiul voturilor nominale jucând rolul de caracteristici) sau o Conferință globală de sub egida ONU.

Al doilea element promițător este posibila dezvoltare a unui sistem de indici semnificativi pentru identificarea și măsura interacțiunii. Astăzi statisticile regionale sau mondiale s-au dezvoltat mult, oferind date pentru comerț, firme mixte, călătorii personale și turism, investiții reciproce, filiale ale unor companii multinaționale, construirea de obiective în comun (în special linii de transport sau comunicație), schimb de studenți, echipe științifice comune, mariaje mixte etc.

În rândul 3 stă nuanțarea metodei prin mărirea numărului de răspunsuri de la 2 la 3 și 4 (în cazurile de vot se numără și abținerea și neparticiparea) sau mai mult.

În sfârșit, tehnologia informației (IT) s-a dezvoltat într-atât încât oferă suport pentru continua observare a proceselor de interacțiune prin intermediul băncilor de date și automatizarea calculului.

11. TERȚII ȘI NEGOCIATORII

11.1. TERȚII

Pe lângă părțile angajate în negocieri directe, de multe ori la masa negocierilor își fac apariția terți, care își oferă serviciile fără să ia parte la dezbateri și fără să intre ca beneficiari în acordul rezultat. Ei sunt admiși de ambele părți pentru prestigiul de care se bucură, fiind personalități sau organisme care și-au câștigat autoritatea și competența în alte negocieri, sau sunt garanția unei obiectivități, a unei echidistanțe și a unei neutralități în raport cu pozițiile și interesele care se confruntă. De cele mai multe ori sunt acceptați pentru că oferă un sediu discret sau neutru.

Acest gen de contribuție se numește bune oficii. Ele se exercită și în transmiterea comunicărilor. O altă formă de contribuție a unui terț este investigația (inquiry), prin care el întreprinde o cercetare a faptelor și datelor ce stau la baza unei controverse. Medierea este forma cea mai avansată de participare. Ea poate funcționa fără negocieri într-o situație de criză, obținând de pildă acordul părților care nu au contacte directe, să accepte un armistițiu. Dar ea poate interveni și în negocieri, înainte de începerea lor sau în cursul desfășurării lor, când terțul poate să propună soluții și să încerce să convingă părțile de meritele lor. Mai depărtat de negocieri se află arbitrajul, în care terțul ales de părți elaborează o soluție ce devine obligatorie. Forma sa cea mai avansată este soluția judiciară, examinată și decisă de Curtea Internațională de Justiție, a cărei autoritate e recunoscută (fără și cu rezerve) de către statele membre ale ONU. Medierea, arbitrajul și rezolvarea pe cale juridică sunt menționate în Cartă.

Terții pot apărea ca reprezentanți ai organismului care a promovat ideea sau ținerea negocierilor. Conferințele multilaterale examinate s-au ținut în sediul și sub egida ONU (dreptul mării și dezarmare), UE (cele europene), GATT și UNCTAD. Dar pe lângă un mandat și un scop formulate în termeni generali de aceste organisme, și-au creat propriile reguli și propria agendă, consensul sau votul participanților fiind singurul element de luare a deciziilor.

În anul 2001, negocierile dintre forțele politice din Afganistan pentru elaborarea unei forme de guvernare post-talibană a țării au fost găzduite într-un oraș german, nici un alt loc, Afganistan sau țările vecine, nefiind prielnic unei asemenea discuții. În conferința lor, reprezentantul ONU a jucat un rol activ și explicit, iar alianța anti-teroristă a țărilor din care face parte și Germania, vital interesate într-un rezultat, au putut să-și exercite influența în culisele conferinței.

Arbitrajul și calea juridică nu sunt legate de negocieri decât prin faptul că înregistrează impasul lor total, oferind o alternativă, iar medierea este duală: poate fi parte sau în exteriorul lor, de obicei precedându-le.

Ce se întâmplă când ele se suprapun? Mediatorul, nume pe care îl poartă terțul, poate avea un rol pasiv sau activ. În rolul pasiv nu inițiază nimic, are comportament reflectiv, reacționează la ce se întâmplă, iar maxima lui contribuție se află în sfera comunicării. Lui i se comunică de către parteneri lucruri pe care acești ezită să le transmită oficial celeilalte părți.

Un mediator activ formulează propuneri, facilitează negocierile, iar când este mânat de dorința impunerii unei soluții le manipulează. Rolul de facilitator al părții terțe poate fi benefic, ceea ce explică în parte acceptarea lui de către părțile care negociază. în afara comunicării și a mesajelor informale pe care părțile și le transmit prin terț, acesta poate pleda în nume propriu pentru concesii și compromisuri tactice și chiar pentru promovarea unei soluții de ansamblu. Dar s-a constatat că una din atribuțiile lui cele mai mari poate consta în topirea rigidității pozițiilor ce se confruntă.

În cazul manipulării, medierea se apropie de arbitraj, în care părțile sunt ținute să-și însușească formula emanată de terț și să o aplice. Manipularea constă în modificarea structurii negocierilor sau în crearea altora noi, o intervenție dură în negocieri, bazată pe pârghii de putere și influență, nu numai pe persuasiune.

În cazul negocierilor de , echipa norvegiană de inițiativă a oferit sediu discret (o vilă lângă Oslo) și un climat informal și deschis pentru negociatorii israelieni și palestinieni. Aceștia erau reprezentanți ai celor două foruri de conducere, care au semnat acordul oficial, obținut pe căi semioficiale. La orice moment de reacție publică negativă, ei puteau fi considerați experți lucrând în nume propriu. Conținând numeroase inovații instituționale, acordul de era menit să declanșeze un proces, cu baze calendaristice precise, de rezolvare treptată a problemelor prin lărgirea teritoriului supus administrației palestiniene și dezbaterea în final a celei mai spinoase probleme reprezentată de statutul Ierusalimului. De ce acest acord trece printr-o criză atât de profundă la sfârșitul secolului? Este doar reacția negativă a extremiștilor ambelor părți, manifestată în asasinarea premierului și izbucnirea Intifadei? Este schimbarea sau contestarea actorilor de către partide sau formațiuni războinice? În lumina ideilor proiectului comun, neajunsul negocierilor a constat în neabordarea fermă a ideii centrale, ce plutea în aer: constituirea unui parteneriat al țărilor din regiune, în vederea utilizării potențialului ei economic, comercial, productiv și reînvierea unei vocații care făcuse din zonă un centru al civilizației mondiale? Obsesia redistribuirii a înecat această preocupare.

Acordul de este rezultatul unei negocieri, în care SUA a jucat rolul de mediator. Un obiectiv deloc neînsemnat a fost atins prin încetarea ostilităților. Obiectivul de a întemeia o stare de pace în Bosnia printr-o formulă de structurare politică adecvată a fost departe de a fi realizat, dovadă precaritatea situației în aceasta țară, a cărei liniște depinde, ani după Dayton, de prezența trupelor străine. Câteva vicii ale acestor negocieri rezultă din rolul precumpănitor al mediatorului în elaborarea soluției, ce nu a fost fructul unei negocieri între părți. Acesta a utilizat amenințarea cu forța și chiar a aplicat-o înainte, în timpul și după negocieri. Preferințele sale pentru unele părți (Croația și Bosnia) în defavoarea sârbilor acoperiți de blam, a fost un alt element de nesocotire a principiului medierii. Ea s-a oglindit în campania mediatică și în orientarea ajutoarelor umanitare. Obsesia separării părților din conflict s-a perpetuat în complicata formulă de organizare prin diviziune și fragmentare pe considerații etnice. Adunarea statului nou format pe baze federative, împărțită (aparent echitabil) între trei naționalități, excludea noțiunea cetățenească universală în care individul votează pentru orice candidat, indiferent de etnia sa. Grija pentru prevederile post-agreement și funcționarea nu s-a manifestat deloc. Ceea ce însă constituie cea mai elocventă dovadă a insuccesului a fost absența formulelor integrative și consacrarea enclavelor etnice fără perspectiva interacțiunii lor.

Negocierile de au suferit cu un accent suplimentar viciile negocierilor de , ceea ce le-a atras caracterizarea lui Kissinger: “un ultimatum”.

În conflictele din Balcani din anii ’90 , mediatorii pentru stingerea lor au fost numeroși. Au jucat acest rol succesiv sau simultan: ONU, NATO, SUA, Europa. Confuzia semnalată de analiști s-a repercutat nu numai asupra opririi ostilităților, dar și în negocierile menite să restabilească pacea.

În acest tablou, ONU a jucat un rol care nu poate fi considerat satisfăcător. Pe lângă rivalitatea cu ceilalți mediatori, intervenția sa a fost minată de ambiguitatea mandatului Consiliului de Securitate, insuficiența resurselor, rezerva membrilor influenți de a recurge la serviciile ONU și folosirea organizației doar pentru justificarea acțiunilor proprii.

Când examinăm însă rolul ONU într-o situație tot atât de complicată, exersat fără alte medieri paralele, aceea din Cambodgia, avem motive de a crede că resursele organizației, pentru medierea cazurilor de criză, nu sunt epuizate.

Cambodgia moștenește o criză de proporții, are în spatele ei un genocid de aproape 1 milion de victime și pe Khmerii Roșii, un actor ale cărui extremism și violență pot fi greu egalate. În 1989 o Conferință de Pace produce un Acord, ca rezultat al unor negocieri îndelungate în care ONU a jucat un rol important. Acordul a fost semnat de membrii permanenți ai Consiliului de Securitate, de toate țările interesate din zona Asiei și Pacificului și de cele patru facțiuni cambodgiene. Negocierile au condus la o “hartă de drum” pentru procesul de pace în Cambodgia. Pentru ONU, implicarea s-a produs pe lângă pregătirea și desfășurarea Conferinței de în trei direcții: Menținerea păcii prin trimiterea trupelor UNTAC; Construirea păcii prin mobilizarea contribuției internaționale pentru reconstrucție, dar și în sprijinirea Cambodgiei în tranziția spre un stat democratic și tinerea de alegeri libere și corecte; și Medierea, efectuată continuu de Reprezentantul Secretarului General al ONU. Acesta si-a exercitat cu moderație puterea considerabilă de a decide, punând părțile în fața propriilor răspunderi. A creat și un “nucleu” de zece ambasadori , care au creat o bază mai largă de sprijin. S-a concentrat pe contactele și continua angajare în negocieri și a acceptat un ritm lent dar sigur, înțelegând că pacea stabilă este un obiectiv de termen lung. După rezultate, care includ alegerile din 1993, treptata dizolvare a forței Khmerilor Roșii, funcționarea instituțiilor statului și evoluția economică, s-ar putea afirma că operația care a cuprins în toate fazele ei negocierile, este în curs de reușită. Trei atuuri însoțesc rolul de mediator al ONU după acest exemplu: autoritatea morală mai mare decât a oricărei entități internaționale, credibilitatea creată de mandatul acceptat de părți și de obiectivitatea și neutralitatea obligatorie, tratamentul egal acordat părților, lipsa elementelor de viciere a negocierilor sau a procesului de pace, ca cele provenind din impulsul politicianist de a avea succese imediate și graba lor în a obține acorduri, oricât de superficiale și nedurabile.

Cu un bilanț pozitiv în oprirea conflictelor, ONU are mai puțin de oferit în prevenirea conflictelor. A anunțat solemn acest interes, dar nu posedă mecanisme de detectare a zonelor de risc și nici de declanșare a unor negocieri între părțile vizate.

Este de menționat apariția în paralel a organismelor internaționale neguvernamentale ce-și oferă serviciile de mediere. Soluțiile și mijloacele propuse de ei proliferează în paginile internetului. Se vorbește chiar de o piață a medierii, dar fenomenul trebuie apreciat din punctul de vedere al interesului societății, exprimat de ONG-uri, cercetători și centrele de studii sau reflecție în probleme care în sistemul internațional clasic revenea în exclusivitate guvernelor și reprezentanților oficiali.

Examinarea problemei medierii are o lecție ce nu trebuie neglijată pentru negocieri: atâta timp cât facilitează negocierea prin circularea informației utile, contactele, condițiile și sediul de lucru, mediatorul este bine venit. Atâta timp cât formulează propuneri, amestecându-se în procesul de găsire de soluții, circulându-l,comparând din unghiul exterior al observatorului și comentatorului meritele propunerilor și atâta timp cât nu depășește pragul persuasiunii, iarăși mediatorul se poate face util. Sunt însă trei momente în care prezența lui poate deveni dăunătoare. în primul rând, când se îndepărtează de neutralitate, favorizând una dintre părți, care-i câștigă bunăvoința pentru avantaje acordate (de pildă cele economice în perioada post-negociatorie). În al doilea rând, când ridică rolul intervenției sale la un grad de activism, ce micșorează sau descurajează eforturile părților în cauză. În al treilea rând, când își impune propria soluție, ce conține bineînțeles și propriile interese, prin amenințări cu forța sau chiar uzul forței. Este o gradație în aceasta enumerare: începe cu dezechilibrarea negocierii, trece prin slăbirea angajamentului și responsabilitatea părților și, în fine, poate să le desființeze sau neglijeze total prin substituție.

Negocierile autentice au întotdeauna această caracteristică a maximei implicări a părților și creșterea răspunderii lor față de o soluție, care pe lângă armonizarea echitabilă a intereselor, trebuie să fie durabilă.

11.2. NEGOCIATORII

La 1716 apare tratatul lui De Callières: “De la manière de négocier avec les Princes”, devenit un manual pentru secolul luminilor. Prospețimea scrierii a rezistat vremii. Nu e de mirare, deoarece încă din secolele anterioare Diplomația Renașterii a dat naștere la o literatură remarcabilă închinată diplomației și ambasadorilor. De Callières consacră multe pagini condițiilor pe care trebuie să le satisfacă un bun negociator.

În portretul lui intelectual sunt cerințe ca: o minte înclinată spre observație, judecată sănătoasă, care nu rătăcește în rafinamente fără sens sau în subtilități. El trebuie să aibă o oarecare cunoaștere a literaturii, științei, matematicii și dreptului (Surprinde referința la știință și matematici) darul aprofundării calm, plin de resurse și bun ascultător.

Există recomandări de comportament: autocontrolul de a rezista dorinței de a vorbi, paciența unui ceasornicar capabil să îndure bucuros ignoranții, ca niște motto-uri literare perfecte. De Callières ar fi putut adăuga la portretul de caracter al negociatorului, faimosul dicton al Cardinalului Mazarin: “nici în cuvântul lui, nici în expresie, cineva să-i poată descoperi gândul lui real”.

În sfârșit, din abundență sunt enumerate norme morale de conduită, reguli de observat de către negociator. Este o eroare fundamentală și încă una mult răspândită, că un negociator abil trebuie să fie un maestru al înșelătoriei: cinstea este cea mai bună politică. O minciună are întotdeauna în spate o picătură de otravă. Negociatorul trebuie să fie întotdeauna un om al probității, unul care iubește adevărul. Amenințarea dăunează întotdeauna în negocieri. Succesul obținut prin forță și frondă stă pe fundamente nesigure.

Insistența asupra moralității este explicabilă. Machiavelismul italian a fost denunțat în țările protestante cu o moralitate mai sobră. Englezii au manifestat întotdeauna rezervă față de diplomația bizantină și moștenirea ei, concentrând în termenul peiorativ “bizantinism” practici de superficialitate și înșelătorie. Dar Sir Henry Wotton dădea o definiție incriminantă ambasadorului ca “un om trimis să mintă peste graniță pentru binele țării sale”.

Sir Harold Nielson în cartea sa “Diplomacy” folosită de la 1939 încoace de generații de diplomați comentează savuros pe De Callières și la rândul său rezumă în fapte calități care se cer unui diplomat ideal, valabil și pentru un negociator: adevăr, acuratețe, calm, răbdare, stăpânire de sine și loialitate. Apoi adaugă: obiecția cititorului care spune că a omis inteligența, discernământul, prudența, ospitalitatea, farmecul, munca, hărnicia, curajul și chiar tactul. La care el răspunde: ”Nu le-am uitat. Le-am luat drept înțelese de la sine”.

Aproape toți autorii studiilor despre negocieri deduc din desfășurarea lor ideală caracteristici pentru negociatorii angajați în ele. Astfel Raiffa scoate în relief: priceperile legate de pregătiri și planificări, cunoașterea subiectului, abilitatea de a gândi clar, repede în condiții de presiune și incertitudine, abilitatea de a-și exprima verbal gândurile, aptitudinea de a învăța, capacitatea de compromisuri; negociatorul să fie o persoană atrăgătoare și umană, să aibă temperament înclinat spre încredere, voința de a asuma riscuri și (oroare pentru urechile lui De Callières!) voința de a utiliza forța, amenințarea sau cacialmaua .

Atât de mult e necesară aptitudinea de a se transpune în poziția oponentului său, pentru a o înțelege, ceea ce presupune o anumită empatie pe planul psihologic al intuiției, încât Karl Deutsch le pune negociatorilor următoarea întrebare: puteți oare exprima cazul adversarului atât de clar și atrăgător, încât să fie acceptabil pentru el? Iar un alt autor spune: cel mai bun negociator nu este un avocat al propriei cauze, ci un om care ar putea îndeplini rolul de mediator, dacă i s-ar cere.

Teoreticienii și-au condensat analiza procesului de negocieri în recomandările practicate. În decalogul lui Zartman de indicații practice, se află implicit competența negociatorilor care este solicitată:

Anexa 1

Recomandări practice

Caută să te alături celeilalte părți în atacarea problemei, începând cu identificarea ei comună, mai degrabă decât a întreprinde un atac confruntațional la adresa celeilalte părți. Fii atent la momentul potrivit pentru a trece de la cereri dure la cooperare mai flexibilă și asigură-te că există decizii politice sau decidenți disponibili să autorizeze această schimbare.

Investește în pregătiri serioase, atât a aspectelor tehnice ale problemei, cât și a înțelegerii intereselor proprii și ale celuilalt. Folosește prilejul pentru a studia împreună și a face exerciții de rezolvare de probleme, în vederea creării bazei unei abordări comune.

Caută o formulă de acord care satisface cererile celeilalte părți ca și pe cele proprii.

Caută subiecte ce pot fi tranzacționate, atât în detaliile pozițiilor ambelor părți, cât și în elementele de bază. Construiește coaliții între părțile ambelor tabere având interese comune.

Utilizează sau propune termene realiste pentru elemente neutre ca: date de expirare, evenimente externe sau alte oportunități de a realiza același scop.

Creează înțelegeri ce sunt parțiale, incrementale și flexibile când este posibil și când o schimbare totală nu este la îndemână.

Construiește un acord între toate părțile ce îl vor când unanimitatea nu este posibilă.

8. Recurge la mediatori fie prin organizații ce pot oferi servicii, fie prin identificarea de reprezentanți naționali ce pot juca acest rol.

9. Folosește reprezentanți, grupuri de redactare și Comitete executive și acordă-le încredere, informații și responsabilitate.

10. Caută momentele mature în evoluția problemei și a relațiilor între părțile în cauză și folosește-le ca bază a negocierilor.

Ca adept al negocierilor inovative propun, în sprijinul acesteia, o altă agendă făcând apel la alte calități și la altă pregătire a negociatorilor.

Anexa 2

O REȚETĂ TENTATIVĂ

CUNOAȘTE INTERESELE PROPRII ȘI ALE CELUILALT

Construiește un mediu de învățare!

E nevoie de timp!

Nu te grăbi!

CÂȘTIGĂ ÎNCREDERE

Fă-ți prieteni!

IDENTIFICĂ INTERESE CONVERGENTE ȘI DIVERGENTE

Muncă analitică.

GĂSEȘTE UN PROIECT MAGNET

Formează o coaliție care să-l urmărească!

PREGĂTEȘTE PACHETE DE INTERESE

Încurajează pe ceilalți să facă la fel!

GĂSEȘTE FORMULE PRELIMINARE ÎN CARE OPUNEREA INTERESELOR SĂ FIE DILUATĂ

Imaginație.

Acceptă haos creator.

Nu te grăbi!

LUPTĂ ÎMPOTRIVA POLARIZĂRII

Așează-te în mai multe grupuri ce se intersectează!

FĂ RESURSELE SIMETRICE

Evită redistribuția, insistă pe inovare!

CONSTRUIEȘTE CONSENS. MĂREȘTE INTERESUL ȘI SUPORTUL PUBLIC

Coalițiile se neutralizează una pe cealaltă!

ȚINE LEGĂTURA CONSTANTĂ CU GUVERNUL

Pregătește-te de dezonoare sau de îndepărtare!

Decizia se ia în altă parte.

STUDIAZĂ MEDIUL MONDIAL

Ai mai făcut-o înainte de a începe negocierea!

Dacă este propice, grăbește-te!

ACEPTĂ FORMULA CU BENEFICIU DE TERMEN LUNG

Nu proclama victorie!

În noaptea aceasta nu se doarme!

Prin intrarea negocierilor inovative în zona avansată a căii 3, un set de recomandări mai explicite poate completa ultima listă:

Caută un interes comun, dincolo de ordinea de zi, dincolo de interesele în litigiu.

Îndreaptă negocierile spre el.

Luptă pentru negocieri paralele calea 2, dacă în cazul negocierilor principale nu este posibil.

Luptă pentru negocieri paralele sau substitutive calea 3, dacă 3 este insuficient sau inoportun.

Pune interesele convergente sub aripa proiectului magnet.

Asigură efectul de creștere a interacțiunii părților.

Elaborează formula rezultantă din 4-5-6, ridicând-o la cerințele reconcilierii.

Fortifică durabilitatea formulei. Măsuri juridice și instituționale.

Fii proiectiv, pune întrebarea japoneză: cum va arăta acordul peste 40 de ani? sau cea chinezească: peste o jumătate de veac?

Respectă valorile și culturile părților. Asigură-te că acordul nu le vatămă.

Nu neapărat recomandările pentru calitățile sau procedurile negociatorilor sunt legate de o școală sau alta a relațiilor internaționale. Altele derivă din observații practice și experiență și sunt mai succinte, ca de exemplu cele ce urmează:

Pregătește-te temeinic

Cunoaște-ți linia minimală

Ai paciență

Fii atent

Arată respect

Fii flexibil

Fă-ți relații

Cercetează nevoile și interesele celuilalt

Pune accentul pe pozitiv

Păstrează-ți calmul

În moștenirea secolului trecut există un principiu câștigat și anume că profesiunile a căror reușită se atribuie unor calități înnăscute și unor talente eventual moștenite, acum se învață. Principiul a fost aplicat în profesiunea organizării și conducerii (management), dar s-a extins curând și la capacitatea de a întreprinde, invadând grădinile rezervate ale inovației și creativității (Drucker). O astfel de învățare nu cuprinde doar cunoștințe ci foarte multe priceperi , nu doar teorie, dar și o largă experiență.

Orice om cu studii superioare sau în curs de a le parcurge este susceptibil de a învăța cu mijloace proprii diplomația și negocierile dacă este atras de ele. Instituțional i se oferă facultățile de relații internaționale (4 ani) sau cursurile postuniversitare din acest domeniu (2 ani). Dat fiind caracterul interdisciplinar al studiului, orice pregătiri anterioare sunt utile și mai ales științele politice, economice, istoria, sociologia, psihologia. Cel puțin zece profesiuni reclamă cunoștințe aprofundate de relații internaționale, incluzând cel puțin 1-2 module de negocieri: diplomația, funcționarii internaționali, specialiștii serviciilor de relații internaționale ale instituțiilor naționale publice sau private (ministere, companii, bănci, economie, finanțe, etc.), educație, cercetare, media și armată. Sistemul modular (module de 50 de pagini în loc de cursuri) bazat pe obiectivul principal și învățarea individuală autorizată se dovedește a fi cel mai indicat.

Ministerele de Externe și de Apărare în primul rând, dar și celelalte organisme guvernamentale organizează cursuri de negociatori. În numeroase țări dintre cele intrate în procesul de accesiune sunt organizate cursuri de negociatori pe domeniile care fac obiectul principalelor capitole ale procesului de aderare.

Pe plan internațional, UNITAR (Geneva) a organizat cursuri pentru diplomați și funcționari internaționali. Alte instituții în care negocierile sunt teme cardinale de învățământ și cercetare sau ONG-uri organizează cursuri internaționale, cuprinzând cunoștințe din numeroase țări. Este un element de sprijin de care cei interesați pot ține seama. Aceste cursuri au avantaje nete asupra celor din învățământul superior, de tradiție teoretică pronunțată. Ele cultivă studiile de caz și cele comparative, sunt interactive, propun probleme și exerciții, sondează opinia studenților, furnizează o documentație bogată și fac uz de suportul tehnologiilor informatice. Încearcă mai ales să dezvolte aptitudinile și priceperile negociatorilor.

În sfârșit, negocierea e în atenția perfecționării fiecărui individ, în profesiunea și viața sa, negocierea fiind considerată din ce în ce mai mult ca un instrument indispensabil al supraviețuirii în contextul complicat al secolului XXI, unde competiția și cooperarea se întâlnesc la fiecare pas.

12.POLITICA EXTERNĂ

12.1. PROCESUL POLITICII EXTERNE

Prin politică externă înțelegem totalitatea scopurilor pe care un stat le urmărește și a sarcinilor pe care și le asumă pe plan internațional precum și totalitatea metodelor și mijloacelor prin care statul acționează pentru realizarea lor.

În politica externă, ca și în cadrul relațiilor internaționale, în general, statele reacționează în mod diferit. Pentru analizarea acestor atitudini diferite, este necesar a se avea în vedere în ce măsură analiza factorilor sistemici se reflectă în politica externă, factorii de natură subiectivă, și sensul (înțelesul) de strategie în politica externă.

Politica externă și analiza ei are în vedere instituții și proceduri care sunt diferite de la țară la țară, în funcție de regimul politic, procesul decizional, circumstanțele în care se derulează procesul politicii externe și anumiți factori psihologici. Politica externă poate fi elaborată sau întâmplătoare. Ea este influențată de gradul de urgență a deciziei, tipul de guvernământ și semnificația problemei în care trebuie luată decizia, semnificația diferind de la țară la țară.

Politica externă se referă la scopurile urmărite de statele naționale și la instrumentele de natură politică, diplomatică, economico-militară, care sunt mobilizate pentru aceste scopuri și planuri. În general, există două tipuri de conduită în politica externă: unul în cadrul căruia statele au o atitudine dinamică, creativă, imaginativă în arena internațională și un al doilea, în cadrul căruia statele preferă doar să reacționeze la impulsurile de pe arena internațională, desigur, cât mai mult posibil, în felul în care sunt catalizate interesele proprii.

Există cel puțin patru scopuri comune ale statelor lumii contemporane, în ceea ce privește promovarea politicii externe:

diminuarea vulnerabilităților în scopul asigurării securității naționale;

posibilitatea asigurării de decizii și acțiuni autonome;

asigurarea bunăstării statului și a cetățenilor săi;

asigurarea unui statut și prestigiu cat mai ridicate și avantajoase, comparativ cu alte state, pe plan regional și global.

Ordinea celor patru scopuri nu este aceeași în toate momentele, ci se modifică în funcție de necesități (interese) de moment. Realizarea scopurilor politicii externe este mult mai dependentă de resursele statului, într-un moment sau altul al evoluției sale social-economice.

Raporturile de politică externă între un stat și alți actori (state, uniuni de state, organisme internaționale, alianțe militare și alți actori posibili) pot fi de trei feluri:

de aliniere – formală sau informală;

de neutralitate;

de nealiniere;

Alinierea presupune, din punctul de vedere al forțelor care o catalizează (ele sunt oficialități), de a reduce opțiunile politice ale altor grupuri sau deținători de opinii, la acelea promovate de ele. Opoziția față de politica de aliniere se elimină prin acțiuni de persuasiune, propagandă, luptă politică și mijloace neconvenționale. Alinierea presupune subordonarea inițiativelor politice, economice și militare ale unui stat de către o mare putere, sau de către un grup de state, sau de către un organism supranațional. În cadrul proceselor de aliniere din epoca contemporană, s-au semnalat fenomene cum ar fi presiunile în scopul alinierii (integrării), alinierea împotriva principiilor democratice și a voinței popoarelor. În cadrul politicii de aliniere, interesele statelor mai puternice sunt promovate cu prioritate.

În perioada războiului rece a apărut și s-a dezvoltat politica de neutralitate, concepție de politică externă care tindea să evite participarea obligatorie a statelor la înfruntările dintre state sau dintre blocurile politico militare din acel timp.

O formă de operare în cadrul politicii externe este căutarea de interese și soluții comune, care deschide calea multilateralismului, respectiv a angajării statului în relații globale și regionale. Identificarea de interese și soluții comune se oprește adeseori doar la forma bilaterală. Atitudinea activă, pe această linie, presupune nu numai a încheia acțiuni, dar și a rezista inițiativei atitudinilor propuse de actorii care au alte interese. Importante sunt, în cazul unei acțiuni active: poziția statului față de interesul național, modul în care statul își exprimă sau nu voința, intervenționismul sau non-intervenționismului, folosirea forței în raporturile bilaterale sau regionale și altele.

Formularea strategiilor este una dintre cele mai importante și dificile activități de politică externă. Ea pornește de la analiza elementelor majore ale sistemului internațional, raportate la scopul pe care și-l propune statul. Se va avea în vedere:

care sunt părțile implicate;

de care strategie trebuie să se țină cont;

care este relația dintre celelalte părți;

cine și ce poate avea însușiri determinante pentru rezultatul dorit;

ce căi de repliere rămân după eventualul eșec al strategiei;

Analiza ce se efectuează trebuie orientată politico-profesional. Ea trebuie să evalueze ce costuri implică respectiva orientare. Adeseori, costurile statelor sunt mai mari decât câștigurile, fapt care poate să afecteze grav situația statului respectiv și să producă rămâneri în urmă, din punct de vedere al dezvoltării generale.

În politica externă toate statele urmăresc obiective fundamentale și obiective secundare, subordonate primelor. Dintre obiectivele fundamentale, câteva sunt comune dintre acestea:

supraviețuirea (interesul securității naționale), care se poate rezuma la :

– protejarea vieții populației;

– apărarea suveranității statului;

– integritatea teritorială;

apărarea sistemului de stat împotriva presiunilor din afară;

protejarea sistemului economic și politic propriu față de schimbările impuse din exterior;

Obiectivele fundamentale, sunt de regulă, obiective de lungă durată. Câștigurile statului pe liniile obiectivelor fundamentale s-au făcut în termene foarte lungi, de aceea obiectivele fundamentale sunt în esența lor conservative.

Există și obiective pe termen mediu. Acestea apar în funcție de situația în care se află statele și pot ajunge de importanță apropiată de cele fundamentale, necesitând cheltuieli de resurse mari. Principalele categorii de obiective pe termen mediu sunt cele politice, materiale, ideologice și de prestigiu.

A treia categorie de obiective sunt cele imediate, respectiv primele obiective care trebuie să susțină planul de aplicare a obiectivelor fundamentale și pe termen mediu, în ordinea prestabilită.

Conducătorii politicii externe nu pot să se concentreze doar asupra obiectivelor respectivului stat, ci trebuie să ia în considerare analiza comparativă simultană a obiectivelor tuturor celorlalte state, pe termen lung, mediu și imediate, relațiile dintre ele și semnificația lor. Pentru aceasta este nevoie de cât mai multe informații precise și din profunzimea planurilor. Analiza comparativă simultană a obiectivelor statelor este o activitate permanentă a statelor. Ea trebuie să alimenteze factorii de decizie și cu previziuni referitoare la evoluția unor obiective ale altor state, în general la situația internațională.

Punerea în aplicare a obiectivelor politicii externe presupune capabilități, putere și influență. Sensurile capabilităților în formularea politicii externe sunt:

identificarea și cuantificarea elementelor cele mai importante care pot oferi edificarea centrelor de exercitare a influenței internaționale;

relația calitativă între părți și influențele mutuale care se exercită;

precizarea setului capabilităților numai pentru un context politic specific;

evaluarea intențiilor tuturor părților angajate în jocul politic și a modului în care este hotărâtă să-și folosească elementele puterii;

examinarea susceptibilităților de ansamblu ale fiecărei părți implicate.

În ultimele două sensuri un rol decisiv în identificări îl au informațiile.

Un moment important al procesului politicii externe îl constituie determinarea orientării politice față de situația în cauză, a gradului și naturii implicării actorilor în jocul politic. Pentru o situație dată, de regulă, se apelează la o singură orientare. Numeroasele opțiuni de orientare le putem grupa în trei categorii:

opțiuni neangajante, sunt acelea în cadrul cărora factorul de decizie nu este interesat în mod real de rezultatul unei situații specifice, în care se angajează ca urmare a unor poziții comune pe plan internațional. Aceste opțiuni sunt și ele așezate pe trei nivele:

abținere (a nu fi implicat);

non-aliniere minimală (participare la nivel scăzut, dar fără a se poziționa alături de vreuna dintre părți, indiferent de evoluția evenimentului);

non-aliniere participativă (implicare activă alături de alte părți , implicare prin care se urmărește atingerea unor obiective proprii, fără interes pentru situația în sine).

opțiuni angajante non-tematic sunt opțiuni selectate pentru interesul față de rezultatele unor situații, nerelaționat cu problemele specifice: echilibrul, rezolvarea neutrală a problemei prin mediere sau aranjament cu orice preț, inclusiv amenințând cu forța, exacerbare (=implicare ion situația dată de așa natură încât să se prevină ajungerea la înțelegere);

opțiunile tematice sunt definite prin implicarea relaționată în primul rând cu substanța problemei și diferite alinieri situaționale (definiția aparține prof. Vasile Pușcaș). Ca tipologie, opțiunile tematice pot fi de prietenie, ostilitate, suport sau opoziție. Ele se grupează în patru categorii de bază:

cooperare informală;

angajare și susținere solidă;

opoziție indirectă;

confruntare;

Un aspect deosebit de important în analiza procesului formulării politicii externe este examinarea capabilității interne a statului. Ea se referă la geografie, populație resursele naturale, dezvoltarea economică, capacitate militară, funcții guvernamentale, caracteristici ale societății, calitățile oamenilor de stat, încredere și atașamentul cetățenilor față de stat, care, uneori, valorează mai mult decât mijloacele logistice.

Tipuri de decizii în politica externă.

Există trei mari tipuri de decizii în politica externă:

Macrodeciziile – sunt subiecte foarte largi, cu un caracter general, care stabilesc direcția generală și regulile după care se ghidează aparatul specializat al statului și care se aplică în situații specifice, identificate și precizate. Macrodeciziile sunt anticipative, se desfășoară într-un cadru larg de timp, fiind astfel lipsite de stringență și de presiunea care însoțește luarea deciziei. Macrodeciziile sunt rezultatul analizelor și concluziilor realizate de un număr important de actori din politica internă. Finalizarea lor prin decizie se face la cel mai înalt nivel al statului.

Microdeciziile – se numesc decizii administrative, sau birocratice. Ele sunt cele mai numeroase, fiind atributul aparatului de stat implicat în politica externă (ministerul de externe, comerț exterior, ambasade). Microdeciziile se referă la subiecte înguste ca scop, urmare a unor impulsuri din afară. Ca urmare microdeciziile se iau la nivele inferioare ale birocrației guvernamentale, iar amenințările rezultate din aceste impulsuri sunt de un grad inferior. Exemple de microdecizii: acordarea de vize, acordarea de pașapoarte diplomatice, răspunsuri la cereri ale ambasadelor (cu excepția celor de importanță majoră, care se comunică la nivele mai înalte), aranjamente pentru vizitele unor demnitari. În general, microdeciziile nu sunt dependente una de cealaltă. De multe ori microdeciziile sunt o urmare firească a unor macrodecizii.

Deciziile de criză – sunt cele care se iau în situații în care se întrevăd amenințări la adresa siguranței statului ca urmare a evoluției unor evenimente. Deciziile de criză sunt legate de managementul crizei, care are ca obiectiv oferirea celui mai complex răspuns, în timp util, la ultimele evoluții ale evenimentului la care se raportează criza.

Deciziile de criză sunt influențate de:

nivelul ridicat de amenințare și gravitatea potențială;

limita scăzută de timp la dispoziția factorilor de decizie;

eventualele elemente surpriză apărute;

implicarea nivelului decizional foarte înalt în domeniul politicii externe, în respectiva decizie.

După adoptarea deciziilor, urmează trei faze:

Faza aplicării, constând în monitorizarea agențiilor implicate în aplicarea și monitorizarea secvențială a consecințelor;

Faza evaluării costurilor, riscurilor, avantajelor, previziunilor, dar și reevaluări ale planului inițial;

Faza consultărilor, în cadrul căreia au loc comunicări cu părțile a căror cooperare este necesară maximizării scopurilor.

12.2. INSTRUMENTELE POLITICII EXTERNE

12.2.1. Tipologia instrumentelor

Instrumentele de care dispune un stat în desfășurarea politicii sale externe pot fi clasificate în funcție de caracteristicile lor esențiale și modul de utilizare. Într-o abordare simplistă instrumentele pot fi clasificate în: politice, economice și militare. (vezi Tabelul 1).

Principalele instrumente politice sunt negocierile, diplomația publică (incluzând schimburi de programe informaționale și culturale), organizațiile și legile internaționale și alianțele. Instrumentele economice includ ajutorul străin (atât militar cât și economic), politici financiare și comerciale, și sancțiunile. În ceea ce privesc instrumentele militare acestea pot fi folosite atât în scopuri persuasive (de obicei în micile confruntări) cât și în cadrul războaielor de anvergura. Baldwin adoptă o clasificare apropiată a instrumentelor politicii externe: propaganda se bazează pe manipularea deliberată a simbolurilor verbale; diplomația se bazează pe negociere; politica economică care se bazează pe resurse; politica militară care se bazează pe violență, arme și forță.

Nu trebuie înțeleasă din această prezentare simplistă nici o restricție asupra naturii scopurilor în care aceste instrumente pot fi utilizate. Este o practică uzuală utilizarea instrumentelor militare sau economice în scopuri politice, sau a instrumentelor politice pentru obiective economice.

Tabelul 1: Instrumentele politicii externe

Toate aceste instrumente specifice pot fi utilizate într-un context foarte larg al contactelor care au loc în mod constant între state. În acest cadru diplomația poate fi considerată instrumentul care se întinde peste toate celelalte, fiind instrumentul principal și coordonator în interiorul sancțiunilor economice, forței militare, negocierilor asupra unor probleme specifice, sau asupra oricăror alte instrumente.

De aceea într-un sens practic, diplomația este instrumentul care ar trebui să asigure coordonarea tuturor celorlalte instrumente ale aparatului de stat. Desigur, diplomația, cum este descrisă aici, include nu numai activitatea obișnuită a diplomaților în contextul interacțiunii acestora cu omologii lor din alte state, dar și acțiunile (ascunse) guvernelor sau ale actorilor non-statali care deseori au o influență mai puternică decât convorbirile directe (într-adevăr statele comunică în mod tacit mai mult decât verbal, atâta timp cât în relațiile internaționale este periculos să crezi tot ceea ce spun celelalte guverne). Diplomația este, pe scurt, expresia externă a aparatului de stat.

Diversele instrumente ale aparatului de stat pot fi deosebite în funcție de maniera în care acestea sunt folosite de către actorii politici, de-a lungul a cel puțin patru dimensiuni:

Prima, un instrument poate fi utilizat în mod privat sau public, de aceea ținta sa principală trebuie să fie ori un alt guvern sau o altă țară, ori publicul influențabil al acestora (actorii non statali). Virtual toate instrumentele economice acționează în mod public, având efect asupra economiei și populației statului respectiv, la care va răspunde guvernul acestuia. Printre instrumentele politice, această caracteristică este atât de importantă încât dă naștere unui instrument separat numit diplomația publică, a cărui scop este să afecteze opinia publică și elitele societăților din afară, în așa mod încât să provoace reorientări și schimbări ale politicilor guvernamentale.

A doua, instrumentele pot fi deschise sau ascunse; ceea ce presupune că sunt sau nu atribuite acțiunii guvernamentale. Acțiunile ascunse sunt atât de distinctive în caracteristici încât sunt deseori considerate că fiind un instrument de sine stătător, însă, de fapt, acestea cuprind formele secrete ale tuturor celor trei categorii de instrumente: politice, economice și militare.

A treia și a patra dimensiune au în vedere catalogarea instrumentelor în funcție de utilizarea acestora într-un mod pozitiv sau negativ, sau dacă utilizarea acestora este efectivă sau prescriptivă (vezi Tabelul 2). Cu toate că unele instrumente (sancțiunile de exemplu) par a fi în întregime de natură negativă în timp ce altele (precum ajutorul extern) par pozitive, după o reflectare mai atentă se poate vedea că în mod virtual toate instrumentele pot fi folosite în ambele moduri. De aceea, un instrument pozitiv, precum ajutorul extern poate fi suspendat brusc, dobândind un sens negativ, sau o sancțiune poate fi ridicată, dobândind un sens pozitiv. Se poate observa că pentru a utiliza un instrument care este în mod natural negativ într-un sens pozitiv, sau invers, trebuie ca respectivul instrument să fie deja în uz. Combinând aceste caracteristici putem trage concluzia că instrumentele pot fi utilizate într-un mod pozitiv precum promisiunea sau recompensa efectivă, fie într-un sens negativ precum amenințarea sau pedeapsa.

Tabelul 2: Caracteristicile instrumentelor politicii de negociere

Caracteristicile instrumentelor politice pozitive sau negative pot fi utilizate pentru a formula un spectru general al strategiilor ariilor de utilizare al instrumentelor politicii externe (vezi Tabelul 3).

La un capăt se află persuasiunea pură, care apelează la logica și sentimentele țintei guvernamentale, pentru a face guvernul respectiv să înțeleagă de ce cererile sunt atât de importante pentru cel care le formulează și de ce sunt considerate ca excesive de către cel căruia i se adresează. Aici forța argumentelor este singurul instrument aflat la îndemâna aparatului de stat, impunerea spre adoptare în mintea adversarului a cererilor pe care dorești ca acesta să le accepte ( prin acest mijloc influența ta se va răspândi gradual în mințile acestora aproape involuntar) se realizează adeseori printr-un efort de identificare a principalelor interese comune și de a ajuta oponentul să vadă problemele dintr-un punct de vedere nou și dintr-o perspectivă care să-l cointereseze (acest lucru se realizează prin separarea oamenilor de probleme, concentrarea pe interes și nu pe poziții și descoperirea opțiunilor pentru câștiguri reciproce).

Tabelul 3: Strategii generale și instrumentele acestora

De-a lungul acestui spectru se află două categorii de tratative definite ca diplomația în care motivațiile negative sau pozitive sunt adăugate persuasiunii pure (tratativele sunt caracterizate de concesii, oferte condiționate, amenințări și stimulente). De aceea al doilea stagiu al spectrului conține diplomația cooperării, sau tratative de stimulare precum oferirea sau acordarea de ajutor, furnizarea de garanții de securitate, ridicarea de sancțiuni sau garantarea unor concesii sau alte chestiuni. La al treilea stagiu se află tratativele cu stimulente negative, sau diplomația coercitivă (este diferită de coerciția pură prin faptul că prin diplomația coercitivă se încearcă determinarea adversarului să înceteze agresiunea și nu apelează la intervenția brutală pentru a-l opri; diplomația coercitivă pune accentul pe utilizarea amenințărilor și pe utilizarea exemplară a unei forțe limitate pentru a-și convinge adversarul să se retragă. Strategia diplomației coercitive face apel la folosirea unei forțe îndeajuns de puternică să demonstreze determinarea unei părți de a-și apăra interesul și propriile puncte de vedere și de a convinge adversarul că această determinare poate ajunge până la utilizarea efectivă a forței armate dacă este necesar. K.J. Holsti (în International Politics) oferă un model în cinci stagii prin care este exercitată influența și anume: persuasiunea, promisiunea de recompense, alocarea de recompense, amenințarea cu pedeapsa, aplicarea unor sancțiuni non violente și forța (ca ultimă soluție). În final, la capătul de jos al spectrului se află simpla recurgere la forță, de obicei a celei militare, însă e posibilă și folosirea celei de natură economică, ultimul mijloc prin care cineva încearcă să influențeze deciziile celuilalt guvern în vederea îndeplinirii propriilor obiective. În acest caz nu este loc pentru nici o tentativă de influențare pașnică, acțiunea este redusă la utilizarea directă a forței pentru îndeplinirea obiectivelor urmărite.

Deși, după cum am văzut, toate instrumentelor politicii externe pot fi utilizate fie într-o manieră pozitivă fie într-una negativă și se potrivesc în toate din aceste patru strategii generale, majoritatea își au întrebuințarea primară într-o poziție specifică de-a lungul spectrului, lucru care le face să fie în mod natural persuasive, cooperative sau coercitive. Diplomația publică este exclusiv persuasivă, la fel și organizațiile și legile internaționale. Oferirea de asistență străină este un stimulent iar impunerea de sancțiuni economice este coercitivă, în timp ce numai conținutul și circumstanțele politicilor fiscale și comerciale dezvăluie caracterul pozitiv sau negativ al acestora. Acțiunile secrete, fiind ascunse vederii, tind să fie mai mult de natură coercitivă, la fel cum este și folosirea persuasivă a forței. Negocierile pot folosi cu siguranță, oricare din celelalte instrumente, precum elementele tratativelor (învoielilor), dar rămân în esență un instrument persuasiv.

Deoarece cele mai multe încercări ale exercitării influenței internaționale cad între extremele persuasiunii pure și recurgerii la forță, acest spectru al strategiilor generale ne conduce la una din cele mai dificile întrebări ale tuturor strategiilor: când și sub ce condiții statele sunt tentate să răspundă prin stimulare, conciliere, includere și cooptare în defavoarea presiunii, intimidării, excluderii și izolării problemelor care se ivesc în politica lor internă? De exemplu, asemenea întrebări se ridică în cazul regimului lui Fidel Castro, dacă izolarea continuă a fost cea mai bună cale pentru a se slăbi regimul acestuia sau dacă acest lucru l-a îndreptat pur și simplu către Uniunea Sovietică; iar după încheierea Războiului Rece trebuie înăsprite sancțiunile și exploatate slăbiciunile regimului sau trebuie ridicate barierele și deschisă calea către schimburi cu SUA.

Considerate ca un grup, măsurile pozitive par să aibă o serie de avantaje față de cele negative. Utilizarea amenințărilor tind să genereze rezistență din partea guvernului vizat, să cauzeze presiune care poate foarte bine să se amestece cu procesul rațional al luării deciziilor, să genereze sentimente de ostilitate față de statul amenințător și să tensioneze relațiile dintre cele două state în celelalte domenii unde cooperarea ar fi, în alte circumstanțe, posibilă. Promisiunile și recompensele, pe de altă parte, au efecte opuse generând sentimente de speranță, liniștire și atracție. Mai mult, este de așteptat ca fiecare tip de acțiune să dea naștere unei acțiuni similare și, de aceea, după o perioadă mai mare de timp, amenințările și pedepsele să submineze stabilitatea sistemului internațional, în timp ce promisiunile și recompensele îi pot mari stabilitatea. În completarea acestei idei putem spune că acțiunile pozitive și relațiile de cooperare pot îndrepta acțiunile părții adverse spre reconsiderarea tratatelor, în timp ce acțiunile negative pun accentul pe decepții. În cele din urmă, acțiunile pozitive pot fi cu mai multă ușurință justificate opiniei publice ținând cont de faptul că nu există riscul unor acțiuni negative.

Cu toate acestea și în ciuda acestor avantaje, amenințările și pedepsele par deseori că predomină în relațiile internaționale. O posibilă explicație este aceea că stimulentele au tendința să aibă costuri suplimentare (de exemplu în ajutor extern în dolari sau concesii comerciale) în comparație cu acțiunile negative, deoarece multe din instrumentele diplomației coercitive trebuie să fie menținute oricum pentru scopuri defensive (în realitate acest factor este compensat de faptul că utilizarea efectivă a forței este mult mai costisitoare decât simpla întreținere a acesteia, în timp ce costurile coerciției economice constituie un bumerang la adresa inițiatorilor acesteia). De asemenea statele puternice (cele care în mod disproporționat dictează tonul și legile în relațiile internaționale) sunt mult mai dispuse să utilizeze amenințările, raportat la puterea lor relativă ei se așteaptă la succes deoarece aceste amenințări nu necesită costuri suplimentare. Un alt motiv pentru utilizarea instrumentelor negative, poate fi tendința naturii umane de a reacționa la pericol prin amenințări, acțiuni ce par mai puternice decât ofertele și recompensele pentru un comportament pozitiv. Este de asemenea nefericit cazul în care utilizarea instrumentelor pozitive pot deschide calea spre șantajarea statului care recurge la acest tip de instrumente. Alegerea între instrumentele pozitive sau negative în încercarea de a influența intențiile altui stat, are un efect asupra capabilităților sale pe care oamenii de stat nu le pot ignora. Măsurile pozitive se adaugă abilităților statului țintă de a pedepsi dacă încercările de influențare eșuează, în timp ce instrumentele negative pot foarte bine să-i scadă capabilitățile și cu siguranță nu i le va spori.

Aceste considerații pot duce la presupunerea că alegerea între diplomația coercitivă și cea cooperativă, alături de selecționarea instrumentelor pozitive sau negative, ar trebui să fie o chestiune de: „sau așa” –„sau altcumva”.

12.2.2. Întrebări asupra utilizării instrumentelor

Deoarece instrumentele sunt utilizate ca parte a unei politici specifice care este îndeplinită într-un context politic mai larg, utilizarea acestora ar trebui conceptualizată și planificată într-o strategie mai largă (prin politică se înțeleg declarațiile și acțiunile guvernelor, ieșirile procesului politic; prin strategie se înțelege planul după care se dezvoltă politica, intrările procesului politic, reprezintă modul în care un individ sau un grup al celor care iau deciziile ar dori să acționeze guvernul). În fapt cele mai multe întrebări pe care trebuie să le pună factorii decizionali, în ceea ce privesc instrumentele care trebuie utilizate, sunt legate de modul în care aceste instrumente se potrivesc într-un context strategic particular, astfel încât cunoașterea strategiei este necesară înaintea cunoașterii instrumentelor care trebuie utilizate.

Indiferent de domeniul de care este legată, strategia se rezumă la cum este rezolvat un lucru. Mai bine spus, se referă la modul în care resursele pot fi utilizate pentru îndeplinirea obiectivelor, și de aceea la relația între mijloace și scopuri. Instrumentele, bineînțeles, aparțin de mijloacele situate în ecuația strategiei și cea mai importantă relație a acestora este cu scopurile (finalitatea) obiectivelor specifice pe care intenționează să le îndeplinească.

Relația obiective-mijloace se desfășoară în două direcții:

obiectivele sunt fixate să servească interesele, să le apere împotriva amenințărilor sau să profite de avantajele oportunității progreselor acestora;

obiectivele trebuie de asemenea să fie realizabile și să-și merite costurile, astfel încât să fie posibilă determinarea măsurii în care instrumentele necesare îndeplinirii obiectivelor sunt disponibile și la costuri rezonabile.

Acestor întrebări nu li se poate răspunde fără cunoașterea detaliată a mediului intern și internațional în cadrul cărora viitoarea politică va fi pusă în aplicare. Decizia asupra instrumentelor necesită referințe la întreaga construcție strategică, incluzând interesele, amenințările la adresa ei, și oportunitățile pentru a avantaja aceste interese, și contextul internațional în care aceste amenințări și oportunități se găsesc de partea scopurilor; și un sens corect al puterii și influenței al contextului intern care îl generează, care susțin și fac posibile instrumentele aparatului de stat de partea mijloacelor, ca și relațiile dintre acestea. Două criterii sunt necesare când avem în vedere folosirea instrumentelor politicii: mai întâi, potrivirea corectă a instrumentelor cu problema avută în vedere, mijloace la scopuri, și apoi, utilizarea cu îndemânare a instrumentelor puterii naționale astfel încât să se completeze reciproc.

Un cadru de gândire asupra instrumentelor aparatului de stat ar trebui să determine oamenii de decizie să acorde atenție asupra modului în care se potrivesc instrumentele în toate aceste relații. Pot fi utilizate următoarele întrebări privitoare la fiecare instrument:

Ce condiții sunt necesare în mediul intern și internațional pentru ca aceste instrumente să aibă succes?

Care amenințări pot fi folosite cel mai bine pentru a contraataca? De care oportunități trebuie să se profite?

Ce categorie de amenințări și oportunități sunt improbabile ca fiind folositoare (eficace)?

Este instrumentul de folos numai pentru unul sau pentru un număr redus de obiective strategice? Sau din contră, poate fi el folosit pentru o varietate de scopuri? Există posibilitatea ca o calitate a unui instrument să submineze scopul celorlalte obiective strategice așteptate pe viitor?

Împotriva căror tipuri de state/regimuri va funcționa cel mai bine instrumentul?

Cum acționează cel mai bine instrumentul: singur sau în combinație cu alte instrumente? Dacă în combinație, care va fi relația între instrumente? Se vor susține sau se vor submina reciproc?

Cât de costisitor este instrumentul?

Cât de riscant este? Care sunt măsurile care trebuie luate pentru a-i diminua riscurile?

De cât timp este nevoie pentru a mobiliza puterea? Cât timp îi va lua instrumentului pentru a fi eficace?

Poate fi acest instrument folosit împotriva populației sau împotriva conducerii unui alt stat?

Poate sau trebuie ca instrumentul să fie folosit în secret? Dacă da, în ce circumstanțe?

Ce fel de considerații etnice, dacă este cazul, trebuie luate în considerare înaintea utilizării unui instrument?

Dar factorul de decizie se confruntă cu necesitatea luării unei decizii imediate. Trebuie să aibă în minte o imagine detaliată a întregii situații, a obiectivelor pe care trebuie să le realizeze și a statelor care vor fi ținta eforturilor sale. În acest sens este nevoie o altă categorie de întrebări unele care îl vor ajuta la o evaluare sistematică asupra instrumentelor care pot fi utilizate cel mai bine în situația în care se află.

12.2.3. Cadrul factorului decizional

După cum se poate observa în Tabelul 4, factorul decizional trebuie să răspundă la patru întrebări atunci când face o evaluare a instrumentelor politicii externe. Fiecare, bineînțeles, o completează pe cealaltă, trebuie ca înainte de a se răspunde cu certitudine unor probleme să se răspundă întrebărilor subsidiare (ajutătoare).

CARE SUNT INSTRUMENTELE DISPONIBILE?

CARE INSTRUMENTE VOR DA REZULTATE?

CUM TREBUIE ACESTEA UTILIZATE?

CARE ESTE COSTUL ACESTORA?

Tabel 4: Întrebările asupra instrumentelor factorului de decizie

Care instrumente sunt disponibile?

Necesitatea unei astfel de întrebări pare evidentă, factorii de decizie presați de timp vor dori să evite să-și irosească timpul și energia discutând despre posibilitatea folosirii unor instrumente care nu sunt disponibile, precum a procedat Richard Nixon când a revăzut entuziasmat aptitudinile fostului guvernator al New York-ului și fost candidat la președinție Tom Dewey pentru a fi trimis în China. Din nefericire notează, Kissinger în memoriile sale, Dewey nu mai era disponibil, decedând cu câteva luni în urmă.

Ce instrumente există?

Datorită timpului necesar creării celor mai multe instrumente, factorii de decizie au la îndemână numai „cutia” cu instrumente lăsate în urmă de predecesorii lor în birou. Negocierile, diplomația publică și organizațiile internaționale se regăsesc mereu printre acestea, însă instrumentele militare sau ajutorul extern în dolari poate să nu se regăsească în această cutie. Mai mult anumite instrumente există numai în situații specifice. Războiul împotriva terorismului în Afganistan, de exemplu, a putut fi declanșat curând după evenimentele din 11 Septembrie numai datorită elementelor strânse de administrația Clinton împotriva lui Osama Bin Laden și folosite mai târziu de administrația Bush. Mai mult, după cum arătam mai sus, unele instrumente trebuie să se afle deja puse în practică în vederea utilizării lor în anumite scopuri. Este cazul instrumentelor pozitive care trebuie să existe în momentul în care se hotărăște utilizarea lor în sens negativ și a celor negative când se hotărăște utilizarea lor în sens pozitiv. Din aceste motive utilizarea în trecut a unor decizii poate constituii rațiunea conservării acestor opțiuni și utilizarea lor în viitor, tocmai precum un ajutor extern trebuie continuat după o revoluție în încercarea de a menține influența asupra noului regim.

Sunt ele folosite în același timp și în alte locuri?

Uneori instrumentele și direcțiile de acțiune pot fi folosite intr-un singur loc și timp. Este adevărat că, în special, acest lucru se referă în special la sarcinile militare dar poate fi de asemenea aplicată și în cazul diplomației publice și ajutorului extern în anumite circumstanțe. Diplomația publică poate fi folosită pentru a transmite mesaje multiple, însă numai dacă mesajele sunt compatibile; în plus există și o serie de limite fizice care trebuie luate în considerare.

Pot factorii de decizie să le comande?

Sunt cel puțin două aspecte care trebuie discutate aici.

Primul aspect își are originea în faptul că instrumentele sunt împrăștiate de-a lungul multiplelor departamente și agenții ale diplomației guvernamentale. Trebuie identificate în acest sens acele departamente care intră sub controlul direct al factorului de decizie.

Al doilea aspect, factorul de decizie trebuie să se confrunte cu celelalte elemente ale societății, lucru care presupune cooperarea, care are un rol extrem de important în utilizarea eficace a instrumentelor politicii externe.

Care instrumente vor da rezultate?

Abilitatea de a dispune de un instrument nu ne indică dacă acesta va funcționa sau nu. Atingerea nivelului la care instrumentul va funcționa presupune anticiparea perspectivelor atât în ceea ce privește eficacitatea cât și succesul respectivei politici. Eficacitatea se referă la impactul instrumentului asupra țintei vizate iar succesul se referă la îndeplinirea obiectivului propus prin utilizarea respectivului instrument. David Baldwin susține evaluarea succesului în funcție de trei dimensiuni: îndeplinirea obiectivelor, costurile operațiunii, și riscurile acesteia. În funcție de aceste evaluări se alege instrumentul care se va potrivi cel mai bine în vederea atingerii obiectivelor vizate. Alte două întrebări ne vor ajuta în vederea alegerii instrumentelor, coercitive, cooperative sau mixte care să dea rezultate, și anume:

Cât de vulnerabil la coerciție sau cât de deschis spre cooperare este statul vizat?

Caracteristicile statului vizat vor spune factorului de decizie multe lucruri în legătură cu ce instrument va fi capabil de fapt să-i cauzeze suferință coercitivă sau să-i fie într-adevăr de folos. O strategie de persuasiune pură depinde de dorința statului țintă de a intra în dialog cu bună credință, deschis spre înțelegere și motivat în vederea respectării angajamentelor pe care le va lua. Guvernele a căror acțiuni sunt în contradicție cu acorduri existente (cazul diplomației japoneze din cel de-al doilea război mondial sau al Koreei de azi) își pot distruge abilitățile de negociere prin faptul că nu dau dovadă de credibilitate în ochii celorlalți.

Dacă strategia presupune tratative de stimulare a statului țintă acesta trebuie să dea dovadă că este capabil să utilizeze în bune condiții ajutorul extern sau a concesiunilor comerciale. Dacă însă strategia este de natură coercitivă, întrebarea care se pune este dacă instrumentul utilizat este în măsura să provoace suferință și durere în rândul statului vizat. În consecință vulnerabilitatea economică se referă la cât de autarhică este economia statului țintă, de cât de mult depinde aceasta de importuri și de piețele externe. Vulnerabilitatea militară depinde de factori precum sistemul defensiv și de cât de vulnerabile sunt țintele vizate.

Care sunt obiectivele vizate: de schimbare a intențiilor, capabilităților sau a însuși regimului țărilor vizate?

Deseori, factori de decizie confundă eficacitatea unui instrument cu succesul său în îndeplinirea unui obiectiv. Ajutorul extern poate fi eficient în construirea unui baraj sau în creșterea productivității în agricultură, de exemplu, dar experiența ne arată că, cu cât sunt mai îndepărtate obiective finale față de scopurile (acțiunile) imediate, cu atât mai evaziv este succesul acțiunii. Sancțiunile economie pot afecta grav modul de viață al populației însă pot să nu fie îndeajuns pentru îndeplinirea obiectivului final. La fel cum contextul intern nu ne spune nimic despre impactul asupra guvernului statului vizat, astfel încât, oricât de dramatic ar fi impactul, nu ne spune mare lucru în legătură cu abilitatea guvernului inițiator de a-i îndeplini obiectivele. În primul caz succesul depinde de natura obiectivelor, din acest punct de vedere trei categorii de obiective merită distinse. Primul constă în încercările clasice de influențare, eforturile de a schimba intențiile (orientarea) unui guvern fie ele de natură politică sau de comportament. Al doilea costă în obiectivele de schimbare a capabilității unui stat. Al treilea tip de obiective sun cele legate de încercările de schimbare a însuși guvernului statului țintă.

Dacă obiectivul constă în schimbarea comportamentului statului țintă, atunci este extrem de important pentru factorii de decizie să estimeze dacă guvernământul este dispus spre schimbare. Aceștia trebuie să știe cât de rezistente sunt valorile comportamentale ale statului țintă față de schimbare, și cât de hotărât este să reziste oricăror încercări de schimbare la care este supus.

Încercarea de influențare va avea succes numai dacă acceptarea schimbărilor dorite sunt mai puțin dureroase decât consecințele instrumentelor pe care adversarul are de gând să le folosească.

O distincție care merită atenție este cea între constrângere (silire) și intimidare (descurajare), datorită faptului că încercarea de a determina schimbarea comportamentală a unui stat poate fi mult mai dificilă decât împiedicarea acestuia să adopte o linie comportamentală nouă.

O alta este, dacă obiectivul necesită politică externă sau este nevoie de ceea ce se numesc treburi interne ale statului țintă; se poate presupune că dacă este vorba de cea de-a doua variantă, aceste tipuri de obiective sunt mai dificil de îndeplinit deoarece chestiunile interne sunt dificil de atins de politica externă și par să aibă o mai mare valoare pentru liderii locali.

Atunci când se încearcă o acțiune de influențare asupra altui guvern, guvernul care are această inițiativă trebuie să-și comunice într-un mod clar și credibil obiectivele către statul vizat astfel încât cel din urmă să știe ceea ce are de făcut în vederea acceptării beneficiilor oferite sau să pună capăt presiunilor la care este supus. Schimbarea obiectivelor în funcție de cursul evenimentelor atunci când instrumentele utilizate nu produc efectele scontate este de asemenea o practică des întâlnită. În consecință este nevoie de o reașezare a strategiei și de o întărire a instrumentelor utilizate.

Cum trebuie acestea utilizate?

Această întrebare este în mod direct legată de cea precedentă. Modul în care instrumentele sunt aplicate are un impact major, dacă nu chiar decisiv, asupra funcționării acestora, astfel încât factorii decizionali nu pot formula judecăți de valoare asupra eficienței sau succesului așteptat fără să se raporteze la modul în care acestea for fi utilizate. Sub acest aspect aceste strategii trebuie să facă planuri specifice asupra modului în care vor fi utilizate instrumentele, ținând cont de faptul că modurile de utilizare a instrumentelor sunt limitate (dependente) de organizare, echipamente și de pregătirea oficialilor din teren. Următoarele întrebări intervin aici în vederea creșterii eficienței utilizării instrumentelor:

Cât de multe instrumente ar trebui folosite?

În multe cazuri combinarea instrumentelor este mai eficientă decât folosirea unui singur instrument. Sancțiunile economice pot fi însoțite și de acțiuni militare, la fel și diplomația coercitivă. În acest fel se accentuează determinarea statului care le pune în practică de a-și îndeplini prin orice mijloc obiectivele. Acordurile de privind Bosnia, spre exemplu, au necesitat combinarea utilizării forței, a aplicării de sancțiuni, a întâlnirilor multilaterale, a incriminărilor internaționale și a iscusinței negocierilor bilaterale. Cei care iau deciziile trebuie să se asigure că instrumentele folosite se potrivesc unele cu celelalte și nu se încurcă reciproc. Acest lucru presupune studierea complementarității instrumentelor utilizate.

Trebuie utilizate pe față sau în secret ?

După cum am notat mai sus, orice instrument poate fi folosit în secret. Motivele obiective pentru care se recurge la acest lucru includ situațiile în care succesul poate fi compromis iar riscurile cresc foarte mult dacă folosirea instrumentelor este făcută în mod public. De exemplu acțiunile militare pot fi făcute în secret în vederea maximizării elementului surpriză și a minimalizării rezistenței adversarului. În afara de acest motiv acțiunile sunt ținute în secret în vederea evitării opoziției guvernamentale sau a dezbaterilor opiniei publice care ar putea contesta instrumentele folosite și chiar acțiunea în sine.

Care ar trebui să fie ținta acțiunii asupra celuilalt stat: societatea sau guvernul acestuia?

Cea mai evidentă distincție trebuie făcută aici între diplomația publică și cea privată. De asemenea se poate recurge la cea dintre acțiunea publică sau secretă. Sancțiunile economice, de exemplu, se pot folosi asupra statului în sine, asupra unei categorii industriale sau chiar asupra unei companii anume, sau asupra liderilor guvernamentali; cele din urmă fiind numite „sancțiuni inteligente”. Asupra acestor aspecte întrebarea care se pune este: cât de larg sau restrâns poate fi utilizat un instrument. Acțiunile militare, de exemplu, se pot constitui în războiul împotriva forțelor armate ale adversarului, la o lovitură împotriva guvernului sau la asasinarea unui lider local. Motivele în favoarea unei utilizări restrânse și private a instrumentelor se rezumă la două considerații. Prima, pentru ca instrumentele coercitive să fie în conformitate cu legile războiului trebuie să se evite rănirea non-combatanților (deși poate foarte bine să se decidă că numai acționând așa se pot îndeplini obiectivele). A doua, utilizarea publică a instrumentelor pune un pas în plus între aplicare și succes, pasul reacției guvernământului la impactul societal, și este delicat să admiți ca principiu general că strategiile simple sunt mult mai probabile ca fiind unele de succes.

Trebuie ele utilizate în perspectivă sau aplicate direct și imediat?

Cum trebuie oamenii de stat să utilizeze instrumentele: prospectiv, ceea ce presupune că cineva promite sau amenință înaintea aplicării recompensei și pedepsei propriu zise, sau efectiv prin aplicarea imediată și fără avertisment. Henry Kissinger scria că „esența diplomației constă în promisiunea unor acțiuni viitoare (Years of Upheaval Boston: Little, Brown, 1982), p. 1160.) iar folosirea prospectivă poate fi dezirabilă deoarece poate întârzia sau chiar evita aplicarea efectivă a instrumentelor cu care se duc la îndeplinire promisiunile sau amenințările promise. Cineva, de exemplu, își poate atrage beneficiile unei alianțe prin simpla promisiune de apărare, sau rezultatele unei bătălii prin amenințări fără a lupta. Dar utilizarea prospectivă a instrumentelor coercitive avertizează statul țintă oferindu-i posibilitatea să se pregătească să reziste la acțiunile cu care a fost amenințat acest lucru în situația în care nu se conformează cerinței de a-și schimba atitudinile în direcția acceptării cerințelor la care este supus.

Mai mult, credibilitatea acestor amenințări depinde de o demonstrare a priori a capacității și dorinței de a acționa. Cineva care nu este capabil să-și pună în aplicare amenințările își va pierde pe viitor credibilitatea. După cum afirma Kissinger „o națiune care își ignoră în mod sistematic angajamentele își asumă o grea povară, diplomația sa își va pierde flexibilitatea care provine din reputația de stat de încredere; de aceea factorii de decizie trebuie să fie atenți atunci când doresc să folosească instrumentele prospective să poată să-și pună în aplicare amenințările în cazul în care statul țintă nu acceptă propunerile”.

Ultimatumul este un caz special de aplicare prospectivă a diplomației coercitive. Problema centrală a ultimatumului este de a adăuga un sentiment de urgență a problemei, în vederea influențării cererile statului care îi va ajuta pe factorii de decizie ai statului țintă să se supună , dar ultimatumul poate de asemenea să intensifice impresia unui bluf dacă pedeapsa atașată nu este credibilă sau îl poate face pe oponent mai puțin dornic să se supună atunci când îi este adăugat un element de umilire la cereri. Ultimatumul are trei componente de bază: o cerere clară adresată unui oponent, o limită de timp pentru a se supune și amenințarea cu pedepsirea în cazul în care nu vor accepta cerințele care să fie atât credibile cât și suficient de potente.

Pe de altă parte, ultimatumul poate fi utilizat fără o așteptare anume de la statul căruia i se adresează, ci pur și simplu face clar faptul că toate celelalte alternative au fost epuizate. Ultimatumul adresat de Statele Unite talibanilor, specifica „închiderea tuturor taberelor de antrenament ale teroriștilor, predarea liderilor Al-Qaeda, și eliberarea tuturor cetățenilor străini, inclusiv a americanilor reținuți ilegal în Afganistan. De asemenea a fost adresat un ultimatum și Pakistanului căruia i se cereau câteva chestiuni privind cooperarea cu SUA.

Care este timpul optim și succesiunea instrumentelor?

Odată ce s-a luat decizia prospectivă asupra instrumentului care va fi utilizat, trebuie de asemenea să se decidă dacă amenințarea sau promisiunea se va folosi imediat sau dacă acestea vor fi utilizate pe parcurs, gradual sau dintr-o dată. Alături de ultimatum Alex George identică două variante graduale ale diplomației coercitive: „strângerea șurubului”, în care ținta este supusă la o creștere graduală a presiunii și la varianta „încearcă și vei vedea (try and see) ”, în care amenințările modeste sau acțiunile coercitive sunt urmate, dacă sunt ineficiente, de alte acțiuni și amenințări modeste.

Este natural ca într-o situație de negociere să se vrea să se vadă cât de ieftin pot fi îndeplinite unele scopuri iar folosirea graduală a aplicării instrumentelor presupune costuri și riscuri minime. Dar s-a observat destul de des că aplicarea graduală a sancțiunilor economice poate să le ofere statelor țintă timpul necesar ajustării impactului acestora, în timp ce escaladarea graduală a presiunii militare poate să elimine elementul surpriză și a șocului, specific unui atac de proporții, în același timp prelungind durata conflictului și crescând numărul victimelor în ambele tabere.

De obicei este indicat ca o acțiune de politice externă să înceapă cu amenințări și promisiuni ale utilizării unor instrumente specifice, evoluând de la instrumente simple la cele dure, acțiunea militară fiind utilizată în ultima instanță. Oricum, numărul de variații în timp și succesiunea evenimentelor este evident uriașă atunci când sunt folosite o multitudine de instrumente, și folosirea celei mai apropriate depinde de situații specifice cu care se confruntă factorii de decizie.

Care este costul acestora?

Costurile constituie un element important în selectarea instrumentelor din cel puțin două motive.

Care sunt oportunitățile costurilor utilizării acestor instrumente?

Mai întâi într-o lume în care obiectivele dezirabile sunt infinite iar resursele limitate, costurile relative ale utilizării variatelor instrumente contează foarte mult. Într-un caz foarte neplăcut în care toate lucrurile sunt egale, factorii de decizie ar trebui să aleagă instrumentele care costă cel mai puțin, numai dacă datorită costurilor de oportunitate instrumentele utilizate pentru realizarea unui obiectiv nu pot fi utilizate și în alte ocazii. Deoarece resursele sunt limitate, alegerea unor instrumente costisitoare atunci când nu este cazul pentru a realiza un obiectiv major poate foarte bine să însemne că alte obiective de o mai scăzută importanță sau de prioritate egală să nu poată fi realizate eficace, sau chiar deloc (prioritatea obiectivelor va depinde în parte de instrumentele necesare îndeplinirii lor). Alegerea instrumentelor depinde de asemenea de impactul pe care costurile le vor avea asupra bugetului, asupra sursei din care provine finanțarea acestora.

Merită îndeplinirea obiectivelor aceste costuri?

În acest sens trebuie făcută o analiză cost-beneficii, dacă costurile sunt depășite de beneficii. De ceea ce trebuie să se asigure factorii de decizie nu este, după cum se presupune ca, costurile pentru influențarea unui stat să fie mai mari ca cele ale statului țintă, ci mai degrabă ca strategia aleasă, privind raportul costuri-beneficii legat de raportul obiective-instrumente, să fie cea mai realizabilă. Pe de altă parte, costurile sunt foarte greu de anticipat cu certitudine, de vreme ce este dificil cât timp și cât de intens vor fi folosite instrumentele într-o situație dată, înainte ca succesul să fie asigurat. Este cazul din 1999 din Kosovo când în ciuda celor două luni de bombardamente au fost puține semne de reușită până în ultimele săptămâni când au venit primele semne că Miloșevici este dispus cu adevărat să capituleze.

12.3. CONCEPEREA POLITICII EXTERNE

Puțini sunt cei care își pun întrebări, cu excepția decidenților din domeniul politicii externe și a cercetătorilor, despre modul în care este concepută politica externă a unui stat și care sunt consecințele respectivei politici. Cu toate acestea, analizarea politicii externe a unui stat rămâne importantă, deoarece ea poate genera ca rezultat o înțelegere mai exactă a modului în care statul respectiv se va comporta în sistemul internațional, poate conduce la definirea unor tipare de acțiune diplomatică ce oferă posibilitatea anticipării unui anumit tip de comportament și poate evidenția avantajele și dezavantajele unui anumit tip de comportament, oferind soluții pentru eficientizarea respectivei politici externe. Mai mult, înțelegerea condițiilor în care politica externă este concepută conduce la înțelegerea consecințelor, în plan intern, a diverselor acțiuni externe.

12.3.1. Politica externă sub influența a două medii diferite

Încă de la începutul dezvoltării studiului relațiilor internaționale, principala preocupare a specialiștilor a fost să determine și să conceptualizeze modul în care statele se comportă în sistemul internațional. Abordările dezvoltate în acest sens au variat foarte mult, de la paradigma realistă și neorealistă, care defineau statul ca actor principal și unitar al relațiilor internaționale și analizau doar rezultatele (outputurile) politicii sale externe (acordând importanță sistemului și neglijând procesele interne ce stau la baza definirii respectivei politici) până la mult mai recentele teorii post-moderniste, ce se concentrează mai mult asupra proceselor interne ce au ca rezultat definirea politicii externe a unui stat.

În general, modelele teoretice iau în calcul, în momentul aplicării lor efective în analizarea politicii externe a unui stat, fie condiționările externe ce influențează respectiva politică, fie pe cele interne sau realizează o combinare a celor două tipuri de condiționări. Așadar, se poate afirma că, politica externă a unui stat este influențată într-o măsură variabilă pe axa extern-intern.

Condiționările externe

Condiționările externe, adică condiționările pe care mediul și sistemul internațional le impun comportamentului extern al unui stat, au fost dezvoltate în cadrul teoriei realiste. Pentru realiști și alte diverse școli care au fost influențate de această teorie, statul este principalul actor în mediul internațional și acționează rațional-unitar. Principiul după care se ghidează rezidă în interesul național care, la rândul său, este definit rațional. Aceasta raționalitate presupusă a statului, și pe cale de consecință a politicii sale externe, implică capacitatea de a analiza toate oportunitățile și constrângerile din mediul internațional, de a stabili o varietate de alternative de acțiune, de a analiza pe baza principiului cost-beneficiu toate alternativele și de a alege alternativa care îi va maximiza câștigurile (puterea, securitatea) cu costuri minime posibile. Cadrul intern este complet ignorat, el având o importanță limitată în a explica comportamentul statelor.

Ca exemplu, poate fi acceptată în cadrul analizei, situația statelor din centrul și sud-estul Europei după terminarea Războiului Rece. În perioada 1989-1991 statele din regiune s-au confruntat cu o lipsă de securitate, aflându-se în ceea ce analiștii au denumit „zona gri”. Acest fapt s-a datorat dispariției principalelor structuri care au asigurat, până în acel moment, în spațiul de influență sovietic, securitatea pe dimensiunea militară și economică: Tratatul de , respectiv Consiliul de Ajutor Economic Reciproc. În aceeași perioadă, reunificarea Germaniei și frica de un neo-imperialism al Rusiei, au influențat decisiv opțiunile de politică externă ale majorității statelor din această regiune. Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, România și Bulgaria și-au fixat drept principale obiective integrarea în structurile europene și euro-atlantice.

Conform realiștilor, în stabilirea acestor obiective, respectivele state și-au identificat, în mod rațional, resursele interne (limitate mai ales în privința celor economice și militare datorită procesului de tranziție și numeroaselor reforme care au trebuit realizate), au identificat obiectivele pe baza interesului național (asigurarea securității), au analizat alternativele (integrarea, independența, posibila atracție în sfera de influență a Rusiei, auto-suficientă) și au ales drept cea mai bună alternativa, integrarea în Uniunea Europeana și NATO, de altfel singurele structuri capabile să le ofere prosperitatea economică și securitatea militară.

Politica externă a acestor state a fost influențata și de alți actori din sistem. Confruntate cu dificultăți economice, ele au căutat să obțină sprijin financiar din partea unor instituții financiare internaționale, precum FMI și Banca Mondială, condițiile restrictive impuse de acestea având efecte profunde, și nu întotdeauna pozitive, în plan intern.

Așadar, realiștii consideră că noile evoluții din cadrul sistemului internațional au impus statelor diverse condiționări externe care le-au influențat comportamentul pe arena internaționala. Însă acest model explicativ, bazat pe o presupusă raționalitate a statelor, ilustrează doar o realitate parțială.

Constrângerile interne

Pentru școala realistă condiționările interne în politica externă au drept rezultat subminarea interesului național. Democratizarea respectivei politici, înțeleasă ca deschiderea acesteia în fața influenței altor actori precum organizațiilor și societății civile, opiniei publice, grupurilor de interes, jocului partidelor politice, are doar consecințe negative. Potrivit lui Morgenthau, „o politică externă desfășurată sub controlul democratic nu va mai îndeplini cerințele raționale necesare unei bune politici externe, deoarece ea trebuie să satisfacă preferințe emoționale, a căror satisfacere este incompatibilă cu respectivele cerințe”.

În opoziție, celelalte abordări recunosc rolul important pe care actorii interni îl pot avea în formularea politicii externe, ei putând controla și limita excesele decidenților, născute din ambiții personale, lipsa de pregătire etc.

Rolul societății civile în formularea politicii externe, în cadrul statelor democratice, poate fi ușor exemplificat. Unele organizații neguvernamentale din România, precum diverse institute de studii internaționale, au jucat un rol important în explicarea, pentru opinia publică, a necesitații integrării în Uniunea Europeana și NATO, susținerii acțiunilor aliate împotriva Iugoslaviei sau a încheierii unui tratat bilateral cu Ungaria. Fiind o „curea de transmisie” între cetățeni și decidenți guvernamentali, respectivele organizații pot transmite celor din urmă informații utile despre modul în care o anumită politică externă va fi receptată și susținută de populație (contribuind astfel la adaptarea ei în conformitate cu așteptările și dorințele cetățenilor) și în același timp pot ajuta decidenții în explicarea respectivei politici și diminuarea riscurilor unor convulsii interne. Un alt exemplu este cel al sindicatelor, care pot influența puternic, mai ales politicile externe ale României în raporturile sale cu instituțiile financiare internaționale, făcând presiuni pentru ca unele clauze impuse de acestea sa fie sau sa nu fie acceptate.

În cadrul democrațiilor liberale, un rol important în formularea politicii externe este atribuit opiniei publice și mass-media. Acești doi actori pot exercita presiuni puternice asupra decidenților. O politică externă care nu este susținută de publicul intern are puține șanse de a fi viabilă (vezi influența opiniei publice americane pe parcursul Războiului din Vietnam) și de regulă ea va fi modificată în funcție de preferințele acestuia, mai ales din considerente electorale. La polul opus, o politică externă care este susținută de majoritatea cetățenilor este și durabilă în timp deoarece, tot din considerente electorale, ea va fi urmată indiferent de partidul care se va afla la un moment dat la guvernare, cazul integrării României în structurile europene și euro-atlantice fiind relevant.

Nu în ultimul rând, trebuie menționate constrângerile instituționale în cadrul procesului decizional. În cadrul regimurilor democratice, atât legislativul cât și executivul dețin atribuții în domeniul politicii externe, cele două puteri controlându-se și influențându-se reciproc în formularea respectivei politici externe.

Așadar, politica externă a unui stat și comportamentul său pe scena internațională sunt rezultatul deopotrivă al influențelor evoluțiilor din cadrul mediului extern și al presiunilor interne exercitate asupra decidenților politici, asupra celor responsabili cu formularea și punerea în practică a respectivei politici. A încerca să înțelegem politica externă doar dintr-o perspectiva ar însemna să o înțelegem doar parțial.

12.3.2. Obiectivele principale ale statului

Chiar dacă globalizarea a adus cu sine o serie de modificări la nivel internațional, o parte dintre analiști vorbind despre schimbări profunde la nivelul conceptului de suveranitate, totuși principalii actori politici rămân statele suverane. Este adevărat că suveranitatea nu mai seamănă, ca și concept, cu cea din perioada Războiului Rece, când era folosită ca o armă de temut, dar ea rămâne încă principalul factor de identificare a statului și principalul său obiectiv. În prezent, suveranitatea este definită ca acea caracteristică a statului de a decide în limita unui teritoriu și a unei comunități determinate, prin păstrarea integrității sale.

În ceea ce privește statul, el reprezintă ansamblul organelor centrale ale națiunii, create de societate pentru a exercita guvernarea și a gestiona politicile publice. În interior, rolul statului este acela de a lua decizii în domenii ca: apărarea, ordinea publică, justiția socială. Este imperios necesar să se țină cont, în orice analiză, de forma statului și mijloacele folosite de acesta în interior, chiar dacă în ultima vreme se vorbește tot mai mult de influențe ale factorilor exteriori asupra ordinii interne.

Pornind de aici se pot definii obiectivele fundamentale ale statului:

supraviețuirea, cu cele două componente ale sale: protejarea vieții populației și apărarea suveranității țării. Componenta principală a înțelegerii dintre cetățeni și stat o reprezintă rolul statului ca factor de apărare a siguranței acestora. Pornind de aici statul este obligat să apere cetățenii de orice amenințare externă care le-ar putea afecta existența. Odată pierdută această componentă, statul riscă să-și piardă legitimitatea și să sufere un proces sever de contestare din partea cetățenilor. În ceea ce privește apărarea suveranității, pornind de la definirea acesteia, un stat care nu mai are posibilitatea să decidă în interior, fiind obligat să accepte măsuri impuse prin forță, nu mai poate apăra interesele cetățenilor și astfel își pierde toate atribuțiile. Putem afirma astfel, că supraviețuirea reprezintă un scop prim al statului. Totuși, nuanțând, trebuie spus și faptul că, în ultima perioadă, are loc o restrângere asumată a suveranității statului, datorită participării acestuia la o serie de instituții internaționale sau regionale. Odată asumată participarea, statul nu mai poate lua acele decizii care în mod normal apăreau ca cele mai bune. Datorită seturilor de angajamente, statul este obligat să-și corijeze acțiunile în funcție și de interesele alianței sau organizației din care face parte, motiv pentru care este obligat să legitimeze orice participare fie prin votul parlamentului, ca for reprezentativ, fie direct, prin referendum național.

integritatea teritorială – reprezintă un alt obiectiv fundamental al statului. Pierderea unei părți din teritoriul național sau chiar a întregului spațiu pe care-l gestionează, reprezintă cel mai grav atentat la însăși ființa sa. Din acest motiv statele tind să pună amprenta pe securitatea națională, prin întărirea forței militare naționale, care asigură apărarea teritorială sau prin participarea la o alianță militară care să asigure o umbrelă de protecție, în cazul în care statul consideră că această variantă este mai adecvată. În ultimele decenii amprenta este pusă tot mai mult pe organizații de apărare colectivă, așa cum este NATO, în tratat fiind menționat faptul că atacul neprovocat împotriva unui membru este considerat ca un atac contra tuturor și validează riposta întregii organizații (art.5). Pentru un stat mic sau mediu, care nu are posibilități de a susține o forță militară însemnată, participarea la o astfel de organizație este varianta cea mai favorabilă.

prezervarea sistemului statal propriu față de modificările impuse din interior;

protejarea sistemului economic și politic propriu față de schimbări impuse din exterior.

Obiective pe termen mediu: politice, materiale, ideologice, prestigiu.

Obiectivele politicii externe se formulează în funcție de o serie de factori ideologici; tradiții istorice și precedente, necesități specifice interne, percepții ale amenințărilor la adresa siguranței naționale, ocazii de a obține avantaje din situații create de contextul internațional; obligația de a rezolva o situație comună mai multor state, posibilitatea de a obține avantaje la nivel regional sau global.

Concepte:

independența – reprezintă un concept care apare odată cu dezvoltarea conceptului de stat național, în momentul în care aceste comunități aveau nevoie de un concept care să le permită să-și apere organizarea internă de anumite intervenții din interior.

încercarea de definire a conceptului trimite la două semnificații distincte:

starea de neatârnare politică a unei comunități umane concret-istorice, în speță, a statului național, sau situația unui stat sau a unui popor care se bucură de suveranitate națională sau starea de neatârnare în sensul în care statul are dreptul de a rezolva problemele și litigiile apărute la nivelul propriului teritoriu;

principiul fundamental al relațiilor și legalității internaționale prin care se exprimă dreptul fiecărui popor, stat de a se organiza intern așa cum dorește precum și datoria fiecărui stat de a respecta această stare de fapt.

Independența statului are directă legătură cu autodeterminarea popoarelor și cu anularea diferitelor forme de dependență politică:

colonia;

vasalitatea;

regimul capitulațiilor (drepturi și privilegii unilaterale pe baza unor tratate impuse de marile puteri);

protectoratul;

mandatul internațional;

tutelă;

teritoriu sub mandat.

Dreptul internațional prevede posibilitatea de autoapărare în ceea ce privește salvgardarea acestei situații.

12.4. POLITICA EXTERNĂ ȘI DIPLOMAȚIA

Ca orice politică externă, și cea a României este o politică publică. Din această cauză ea depinde de totalitatea politicilor guvernamentale realizate de un guvern național. Ca o definiție a politicii externe, reținem trei elemente: obiectivele formulate de cei care elaborează politica externă, valorile care determină obiectivele și instrumentele prin car acestea se realizează. Politica statului față de ceilalți actori politici ține seamă de o serie de elemente care asigură o coerență a activității acestuia. În primul rând statul este suveran, asigurarea suveranității fiind principalul obiectiv în orice condiții. Acesta este suveran atâta timp cât este capabil să mențină status – quo – ul atât la nivelul organizării interne cât și în relațiile internaționale. De cele mai multe ori situația internă a unui stat își pune amprenta în mod covârșitor asupra acțiunilor actorului politic statal, care se manifestă în conformitate cu totalitatea comportamentelor din interior.

Un stat care posedă un tip de comportament liberal în interiorul granițelor îl va adopta și în raporturile cu celelalte state din proximitate și nu numai. Dacă în cadrul statului se dezvoltă un comportament autoritar și violent, actorul se va manifesta agresiv și va încerca să impună și statelor cu care are contact același tip de politică.

Exemplele pot fi numeroase, aici ne vom referi la două state: Franța și Rusia. Dacă prima, care are o organizare internă democratică liberală, încearcă impunerea unor relații bazate pe respect reciproc, pe respectarea deciziilor statelor, pe cooperare în cadrul organizațiilor internaționale (ex. ONU ) și pe un model teoretic liberal, uneori chiar idealist, Rusia, atât în perioada în care era liderul republicii unioniste sovietice, cât și după, a adoptat o manifestare agresiv–autoritară, care ține seama exclusiv de interesele sale fără a respecta nici deciziile interne, nici cooperarea internațională și bazându-se pe un sistem realist, care valorizează în primul rând folosirea forței, pentru a se impune la nivelul structurilor internaționale. În cazul Statelor Unite ale Americii, chiar dacă la nivel intern organizarea este una de tip democratic, fiind singura superputere, este nevoită să adopte o atitudine autoritară care se manifestă prin nerespectarea structurilor internaționale și a suveranității unor state ( bombardarea Libiei, atacul asupra Irakului, ș.a.).

Este evident că în acest moment actorii politici statali continuă să rămână principalele elemente care constituie structura internațională, așa încât analizele structurii interne și a politici externe a fiecăruia sunt elemente de bază în deslușirea relațiilor internaționale.

Pe lângă actorii politici statali există și actori suprastatali, dar aceștia încă nu reușesc să se constituie în structuri credibile și destul de puternice pentru a impune anumite corijări în ceea ce privește constituirea și îndeplinirea obiectivelor statale și a instrumentelor folosite. Dacă o serie de organizații au succes, mai ales cele din domeniul economic (G-8, NAFTA, CEE), în cazul organizațiilor politice, cu excepția Uniunii Europene (pe cale de a devenii un stat), nu sunt capabile de reacții rapide și tind să-și piardă credibilitatea și legitimitatea, așa cum este întâmplă cu Organizația Națiunilor Unite. Aceasta se vedea acum nevoită să se repoziționeze la nivel global, mai ales că intra în concurență cu o serie de noi organizații care fuseseră create pentru a gestiona noua economie globală, și care tind să devină mai importante și mai folositoare (FMI, GATT, Banca Mondială, OMC).

Mijlocul principal de realizare a obiectivelor politicii externe este diplomația. Încă din perioade istorice vechi au existat tratate de pace și alianțe între state, așa cum atestă o serie de inscripții pe vechi monumente. Un moment important în dezvoltarea diplomației îl reprezintă apariția, în secolul al XV-lea, a reprezentanțelor diplomatice permanente, precursoarele ambasadelor. Un alt moment extrem de important l-a reprezentat Congresul de (1815) când se cristalizează formele și regulile diplomației clasice, care au ca și caracteristici: autonomia, caracterul secret și spiritul de castă.

Principalul obiectiv al fiecărui stat, în ceea ce privește relațiile sale externe, este să le influențeze în propriu său avantaj. Dacă formularea politicii externe cade în seama politicianului, conducerea ei și analiza priorităților este apanajul diplomatului. Baza diplomației este comunicarea între guvernele statelor, respectiv cu organizațiile internaționale, ea putându-se realiza fie între șefii de state, fie prin intermediul reprezentanților.

În ceea ce privește relațiile dintre state, ele se consideră a exista în momentul deschiderii unei reprezentanțe diplomatice. Conform Convenției de funcțiile reprezentanței sunt:

Protejarea în statul acreditar a intereselor statului acreditant și a cetățenilor acestuia;

Reprezentarea statului acreditant;

Negocieri cu statul acreditar;

Informarea despre situația internă a statului acreditar și transmiterea informațiilor;

Promovarea și dezvoltarea de relații la toate nivelele între cele două state.

În ceea ce privește misiunile diplomatice acestea sunt:

Ambasada – care reprezintă misiunea diplomatică cu cel mai înalt rang, ea fiind condusă de un șef de misiune, cu rang de ambasador;

Nunțiatura – reprezintă misiunea echivalentă ambasadei, uzitată de către statul papal. Șeful ei este Nunțiul, care are statut de ambasador;

Legația – reprezintă misiunea de rang inferior și este condusă de un ministru plenipotențiar sau ministru rezident;

Internunțiatura – echivalează cu legația.

În ultima perioadă au apărut așa numitele misiuni diplomatice de tip nou:

Înaltele comisariate – misiuni diplomatice ale unor state care au unele particularități, cum ar fi membrii Commonwealth – ului;

Delegațiile, care reprezintă statele pe lângă organizațiile internaționale.

În ceea ce privește mijloacele de acțiune acestea reprezintă activitatea pe două direcții, una față de guvernul unde se află și alta față de guvernul său. Acestea sunt:

Instrucțiunile – reprezintă directivele primite de șeful de delegație în momentul numirii în post și stabilesc conduita ambasadorului și rezultatele la care trebuie să ajungă;

Demersul diplomatic – reprezintă acțiunile desfășurate în funcție de instrucțiunile primite de ambasador la momentul numirii sale în post;

Declarația – reprezintă exprimarea orală a poziției statului pe care-l reprezintă de către ambasador;

Notificarea – reprezintă aducerea la cunoștința statului care a realizat acreditarea a unor situații cu consecințe posibil negative;

Reprezentarea – reprezintă atragerea atenției statului în care se află misiunea de faptul că anumite decizii pot fi considerate inamicale;

Alte mijloace sunt: nota verbală, nota semnată, scrisoarea personală, nota colectivă, memorandumul și ultimatumul, care reprezintă cel mai grav document diplomatic.

Toate acestea reprezintă modalitățile prin care, în mod pașnic, statul încearcă să influențeze alte state și să creeze pentru sine o situație privilegiată la nivelul relațiilor internaționale.