Conflict de Secole China Si Tibet

Introducere

Problematica statutului Tibetului fata de China este in continuare un subiect controversat si aceasta se datoreaza in principal dezacordului tibetanilor de a apartine Republicii Chineze si deoarece autoritatile din China sunt acuzate de incalcarea si abuzul asupra drepturilor omului in regiunea Tibet.

Pentru a patrunde sensurile si motivatiile adanci ale acestei controverse devenite de amploare internationala, am conceput aceasta lucrare, pe care o consideram un aport important la studierea conflictului care dureaza de secole intre China si Tibet.

Prezenta lucrare este structurata in patru capitol esentiale si relevante .

Astfel, in primul capitol vom trasa coordonatele geografice si politice care stau la baza conflictelor cu minoritatile etnice ale statelor din lume.

Incepand cu cel de-al doilea capitol vom patrunde in istoria Chinei si vom amplasa problematica regiunii Tibetului in contextual istoric si politic originar si actual.

Al treilea capitol se concentreaza pe argument si revendicarile concrete pe care le aduce Tibetul Chinei, in lupta sa pentru autonomie. In sprijinul acestor argument vine si legislatia privind Drepturile Omului valabila la nivel international. Polemicile prezente in forurile internationale asupra acestui conflict rasunator sunt de asemenea expuse in acest capitol.

Ultimul capitol este rezervat exprimarii solutiilor de incheiere a acestui conflict intre China si Tibet ale celor mai influente state din punct de vedere politic. Vom expune de asemenea insasi explicatia Chinei asupra acestui conflict care pare sa nu mai ia sfarsit.

CAP. 1. Disputele teritoriale in lume

Problematica geopoliticii-definitii

Geopolitica este știința efectelor pe care le au organizările spațiale dominante (state, imperii, sisteme mondiale, în genere etc.) asupra vieții popoarelor, respectiv influența vieții colective în toate formele ei, în frunte cu viața popoarelor, asupra spațiului.

Geopolitica, așadar, este știința relațiilor dintre organizarea etnică a spațiului ("patriile") și organizările economice, politice, culturale, religioase (orice spațiu dispune de locuri sacre), imprimate în structuri și sisteme spațiale, teritoriale. Geopolitica este știința dimensiunii spațiale a vieții politice, economice și culturale și religioase a popoarelor, ceea ce implică, o concepție despre om ca ființă spațială.

In prezent, parte integranta, ca Regiune Autonoma Administrativa a Republicii Populare Chineze, Tibetul se situeaza geografic, in partea de sud-vest a Platoului Qinghai-Tibet, intre paralelele 26° 50’-36° 33’ latitudine nordica si meridianele 78° 25’-99° 06’ longitudine estica. La nord si nord-est se invecineaza cu provinciile chineze Xinjiang si respectiv, Qinghai, iar la est si sud-est cu alte doua provincii chineze Sichuan si, respectiv cu Yunnan. In schimb in partea de sud si de vest are ca vecini, de-alungul unei granite de peste 4.000 de km, cinci tari: si Myanmar, India, Bhutan, Sikkin, Nepal si Kashmir care are un statut special.

Tibetul are o suprafata imensa de peste 1,2 km2 -1/8 din teritoriul Republicii Chineze, mai mare decat cea a peste 170 de tari din cele 192 entitati statale componente ale lumii de azi, cat Marea Britanie, Germania si Franta la un loc sau de cinci ori teritoriul Romaniei. Populatia Tibetului se ridica la circa 3 milioane de locuitori, fiind astfel una dintre zonele cele mai rarefiate, din punct de vedere demografic, din lume.

Tibetul este deosebit de bogat in resurse naturale, dar slab exploatata, din cauza izolarii geografice, climei aride, distantelor mari, terenului foarte accidentat si lipsa infrastructurii adecvate. Ramurile cele mai dezvoltate au fost, din vremuri stravechi, agricultura si zootehnia de subzistenta precum si mestesugurile alimentare.

Subsolul prezinta numeroase resurse minerale, in special carbune, minereu de fier, metale neferoase si rare, pietre pretioase, dar in trecut cu exceptia extragerii sarii, argintului si aurului, nu au fost valorificate. In prezent, au fost descoperite si zacaminte de sisturi bituminoase, crom, magmeziu si au inceput sa fie puse in valoare, potentialul hidroenergetic si geotermal, precum si prelucrarea lemnului.

Un sfert din populatia lumii traieste, astazi, in China. In ultimii 30 de ani, economia sa a cunoscut o crestere fara precedent, dar asta nu inseamna ca poate fi nelimitata, tinandu-se cont ca subsolul chinez nu are atatea resurse proprii cat sa sutina o asemenea dinamica exploziva. Specialistii se asteapta la o stagnare a "modelului chinez".

Friedman este de parere ca o incetinirea a ritmului cresterii economice poate provoca probleme sociale consistente. Geografia Chinei nu este foarte ofertanta pentru un mare imperiu expansionist, in primul rand pentru ca vorbim de o insula, care nu este inconjurata de ape, ci de teritorii si terenuri pustii si ostile din punct de vedere climatic, care o izoleaza de restul lumii.

Ca o dovada ca aceasta uluitoare tara n-a avut tendinte expansioniste in istorie, sta Marele Zid, construit special sa-i apere pe chinezi de invaziile din exterior. In nordul Chinei se afla Siberia si stepa mongola, la sud-vest sunt muntii Himalaya, la sud este o alternanta de munti si jungle care strabat Laosul, Vietnamul si Myanmarul, la est sunt oceanele.

Se poate calatori masiv, doar prin vest, la granita cu Kazahstanul. Cea mai numeroasa populatie locuieste in est, de-alungul celor 1600 de km. de coasta, restul tarii find aproape nepopulat. In sec. al XII-lea China a fost ocupata de catre mongoli. Uneori, in istorie, si-a inchis portile comertului international preferand izolationismul, schimbului cultural. Pe la mijlocul sec.al XIX-lea, europenii se apropie timid de China izolationista, descoperind o tara unita conceptual, dar saraca.

Europa a fortat relatiile economice atragand China in comert, si redinamizand rutele terestre, cum ar fi Drumul Matasii. Urmarile relatiilor cu europenii au marcat hotarator evolutia Chinei. In primul rand s-a constatat o crestere a bunastarii regiunilor de coasta, implicate in comert, dar care a accentuat dezechilibrul intre regiunile bogate si cele extrem de sarace din interiorul tarii. Discrepanta a slabit controlul guvernului central asupra regiunilor de coasta, ducand la cresterea instabilitatii si a haosului

China intra in perioada de haos la mijlocul secolului al XIX-lea si iese incepand cu 1949, dupa ce comunistii pun mana pe putere. Motivul pierderii autoritatii imperiale s-a datorat uriasei discrepante dintre regiunile de coasta, aflate in relatii comerciale cu europenii si cele sarace, din interiorul tarii. Guvernul nu a putut uniformiza nivelul de trai, ceea ce a aruncat tara in plina destructurare.

Mao, dupa ce a esuat in inceracarea de a porni revolutia, pe coasta, la Shanghai, isi schimba directia si porneste intr-un mars catre interiorul tarii, recruteaza tarani saraci si muncitori exploatati si declanseaza un razboi civil, pe care-l castiga cu greu. Dupa ce pune stapanire pe regiunile bogate, readuce China la izolarea initiala. Mao a tinut cu mana forte un guvern unit si puernic, dar teama lui fata de relatiile internationale a trimis China inspre saracie.

Succesorul lui Mao, Deng Xiaoping a intuit ca este nevoie de relatii internationale, dar si de o preocupare atenta catre o distribuire inteligenta a resurselor in incercarea de uniformiza nivelul de trai. In scurt timp dupa deschidere, China isi redescopera potentialul comercial, in regiunile de coasta. Comertul si productia au dinamizat orase precum Shanghaiul, considerat New Yorkul chinezesc. Pentru a preintampina haosul nascut din frustrarea populatiei sarace, guvernul si-a intarit autoritatea, recurgand deseori la masuri restrictive si care incala drepturile omului.

Secolul XXI, gaseste China intr-un paradox socio-politico-economic: administratie comunista, economie de piata si un drept la informatie, partial cenzurat de guvern. Capitalismul chinez nu este real, adica dictat de realitatile pietei. Pentru a putea castiga piata dupa piata, guvernul a hotarat sa produca cel mai ieftin. Astfel, exporturile au adus la buget sume uriase, dar care insa au fost distribuite intr-o filosofie comunista, deloc pragmatica. Ca mana de lucru sa fie atat de ieftina, drepturile fundamentale ale omului au trebuit incalcate.

Iata cum vede Friedman lucrurile: "Lumea are un apetit grozav pentru produse de export ieftine, iar banii care vin de pe urma lor tin pe linia de plutire o afacere inglodata in datorii. Dar, cu cat China scade mai mult preturile, cu atat mai mic este profitul de pe urma lor. Exporturile fara profit pun in miscare masinaria economiei, dar cu toate acestea nu se ajunge nicaieri. Ganditi-va la asta ca la o afacere care face bani buni vanzand produsele sub pretul de productie. Visteria afacerii se umple pe o parte si se goleste, la fel de repede, pe alta."

Tibetul reprezintă o veritabilă comoară pentru că oferă posibilitatea de a crea un mit polivalent, care îmbină caracteristicile poveștilor care sunt pe placul omului de rând educat de mass-media corporativă.

1.2. Conflictele cu minoritati entice

Daca pana la sf. Sec. al XVIII-lea, Tibetul intrase in relatie numai cu tari si popoare vecine asiatice, nu avusese nici un contact cu Europa si alte zone ale lumii, incepand cu sec. al XIX-lea isi pierde treptat statutul de terra icognita si devine tinta unor interese economice si stategice ale unor puteri europene, in special Marea Britanie, Rusia, Portugalia.

Spargerea “izolarii europene” a Tibetului avea sa vina prin sud odata cu consolidarea influientei si dominatiei Marii Britanii in India, Nepal, Myanmar, Bhutan, Sikkin, Kashmir. Densitatea diverselor actiuni ale Marii Britanii in Tibet au loc in conditiile slabirii puterii dinastiei chineze Qing, pe fondul coruptiei interne avansate, ramanerii in urma aceea ce priveste dezvoltarea tehnicii militare moderne, piederii celor doua razboaie ale opiumului (1840-1842; 1856-1860), convulsiilor si distrugerilor generate de “de revolta Tai-ping”, precum si a politicii “de a face orice fel de concesii in vederea pastrarii tronului”.

Cazul Ladakh

Cedarea Ladakh –ului in 1846 de catre Curtea Qing constituie primul moment important in incercarile Marii Britanii de a-si extinde influenta si de a patrunde in Tibet. Ladakh-ul, situat in partea de vest a Tibetului, era un vechi teritoriu tibetan. Inca din secolul IX, printul Nyimagon, apartinand dinastiei tibetane Tubo, stabileste un regim local in zona Ngare, divizata in trei parti: Ladakh, Gu-ge si Purang.

In 1630, capetenia Ladakh-ului, Sengge Namgyal, a unificat cele trei parti, realizand Ladakh-ul cel mare, care pana la inceputul secolului al XIX-lea a fost legat politic, cultural, etnic, religios cu Tibetul, platind regulat tribute guvernului Qing si regimului Dalai-Lama. In 1834, conducatorul tribului Dogra din Kashmir, Wazir, incurajat de britanici, a invadat Ladakh-ul si l-a detronat pe carmuitorul acestuia.

Ulterior, acesta este respins. In 1841, Wazir invadeaza din nou Ladakh-ul si incearca si o noua incursiune in interiorul Tibetului. Trupele tibetane, conduse de Kalon-ul Tseten Dorge, Dapon-ul Pelshi si dirijate de ministrul resident Meng Bao, izgonesc pe kashmirezi din regiunea situate in interiorul Tibetului, il ucid in lupta chiar pe conducatorul acestora, Wazir, dar se opresc in fata frontului intarit al trupelor Kashmir-ului in Ladakh.

Sub indrumarea britanicilor, noua capetenie a trupelor kashmireze lanseaza in 1846 o contraofensiva, dand peste cap fortele tibetane. De teama continuarii actiunilor militare ale Kashmirului si in alte regiuni tibetane, Curtea Qing si guvernul local de la Lhasa, accepta in 1846, cedarea Ladakh-ului in favoarea Kashmir-ului si Marii Britanii incheind in acest sen o intelegere cu maharajahul Gulab Singh.

b) Noul conflict nepalo-tibetan si semnarea “Tratatului Tibet-Nepal”

c) Coneventia chino-britanica dela Chefoo;

d) Pierderea suzeranitatii Chl, situat in partea de vest a Tibetului, era un vechi teritoriu tibetan. Inca din secolul IX, printul Nyimagon, apartinand dinastiei tibetane Tubo, stabileste un regim local in zona Ngare, divizata in trei parti: Ladakh, Gu-ge si Purang.

In 1630, capetenia Ladakh-ului, Sengge Namgyal, a unificat cele trei parti, realizand Ladakh-ul cel mare, care pana la inceputul secolului al XIX-lea a fost legat politic, cultural, etnic, religios cu Tibetul, platind regulat tribute guvernului Qing si regimului Dalai-Lama. In 1834, conducatorul tribului Dogra din Kashmir, Wazir, incurajat de britanici, a invadat Ladakh-ul si l-a detronat pe carmuitorul acestuia.

Ulterior, acesta este respins. In 1841, Wazir invadeaza din nou Ladakh-ul si incearca si o noua incursiune in interiorul Tibetului. Trupele tibetane, conduse de Kalon-ul Tseten Dorge, Dapon-ul Pelshi si dirijate de ministrul resident Meng Bao, izgonesc pe kashmirezi din regiunea situate in interiorul Tibetului, il ucid in lupta chiar pe conducatorul acestora, Wazir, dar se opresc in fata frontului intarit al trupelor Kashmir-ului in Ladakh.

Sub indrumarea britanicilor, noua capetenie a trupelor kashmireze lanseaza in 1846 o contraofensiva, dand peste cap fortele tibetane. De teama continuarii actiunilor militare ale Kashmirului si in alte regiuni tibetane, Curtea Qing si guvernul local de la Lhasa, accepta in 1846, cedarea Ladakh-ului in favoarea Kashmir-ului si Marii Britanii incheind in acest sen o intelegere cu maharajahul Gulab Singh.

b) Noul conflict nepalo-tibetan si semnarea “Tratatului Tibet-Nepal”

c) Coneventia chino-britanica dela Chefoo;

d) Pierderea suzeranitatii Chinei asupra Myanmar-ului/Birmania

Disputa dintre China si India pentru Tibet

Unii strategi indieni se tem că China ar putea acționa să prevină sau răspunde la un anunț al succesorul ales al lui Dalai Lama din India – în special în Tawang – prin implementarea Armatei de Eliberare a Poporului pentru a ocupa teritoriul atacat de-a lungul frontierei chino-indian, așa cum a avut loc în 1962, creând un risc de conflict militar, de acum înarmat nuclear intre gigantii din Asia.

Această frontieră comună a fost o sursă de conflict. După cum este bine cunoscut, din India și China, au plecat la razboi asupra disputei lor teritoriale, în 1962 si încheie epoca a ceea ce premierul indian Nehru a numit "Hindi-Chini Bhai-Bhai" ("indienii si chinezii sunt frati"). Ce este mai bine cunoscut în Occident este faptul că China, la frontierele terestre cu țările vecine, și-a păstrat conflictul teritorial cu India în viață, uneori aparand pentru a inflama problema ca o sursă de influență peste Delhi. În ultimii doi ani, oficialii chinezi au afirmat public cererile chineze către statul indian întreaga Arunachal Pradesh, pe care unii consilieri și strategi militari chinezi se referă în continuare "Sud Tibet forțele chineze", ca încălcări transfrontaliere au loc periodic, distrug buncăre militare indiene și baze de patrulare în Ladakh și Sikkim.

În același timp, China a construit sistematic rețele rutiere și feroviare pe platoul tibetan, în modul care înclină balanța de forțe de-a lungul frontierei în litigiu în favoarea Chinei, iar India, a răspuns cu proiecte de infrastructură proprii, inclusiv drumuri și cai aeriene, pentru a permite consolidarea militară a regiunilor de frontieră ale sale, dar nu a reușit să țină pasul cu vecinul său nordic. China a amplasat, de asemenea, un număr mare de militari și forțe de securitate pe platoul tibetan, în principal, cu un ochi pe suprimarea de neliniște populară. Dar posibilitatea de a le utiliza pentru a "învăța India o lecție" (la fel ca în 1962) rămâne.

Combinat cu desfășurarea fortelor Chinei în Tibet, de rachete nucleare care vizează India, oficialii de la New Delhi se simt din ce în ce mai alarmati în fața provocării chineze. În declarațiile izbitoare puțin observate în Occident, atât ministrul Afacerilor Externe indian Pranab Mukherjee cat și respectatul fost consilier de securitate națională Brajesh Mishra a avertizat recent China față de orice încercare de a profita de teritoriul Indian de-a lungul frontierei lor în litigiu.

Paralel a ceea ce se intampla in conflictul dintre Israel si Pakistan, in care principalele motive pentru politica din Pakistan față de Israel sunt: ​​(1) solidaritate religioasă cu țările arabe-musulmane, (2) frica de un raspuns negativ de către grupuri radicale islamiste în întreaga lume musulmană, și (3) îngrijorare că stabilirea relațiilor diplomatice cu Israelul poate provoca instabilitate în Pakistan, liderii din Pakistan, politici și militari s-au străduit întotdeauna să se inteleaga cu clerul și probabil va rămâne angajat la identitatea țării musulmane.

Numai un progres semnificativ în relațiile dintre Israel și statele arabe ar putea duce la o schimbare în poziția Pakistanului. Motivele prin care China se lupta cu India pentru regiunea tibetana sunt de natura fizica si geografica(resursele solului tibetan sunt “vanate” de ambele state), pozitia in continentul Asiatic, al Tibetului, cat si eventuala legatura a statelor intrate in conflict cu statele musulmane si Rusia.

Tibetul văzut de China, Rusia și Marea Britanie

Cucerirea de către aceste mari puteri către inima Asiei s-a făcut foarte lent. Pentru că era vorba de un univers cunoscut, China a fost prima care a înțeles interesul pe care îl avea de a se instala în Tibet și de a câștiga influențe, nu doar din motive politice cât mai ales economice. La mijlocul sec.XVIII deja, Qianlong (1735-1796), unul dintre cei mai mari împărați ai dinastiei Qing, a stabilit posturi de comandă peste tot în imperiul său în scopul clar exprimat de a utiliza vastele întinderi semi – deșertice ca zone de tampon permițând de a garanta securitatea Chinei interioare. Supunerea acestor regiuni frontaliere s-a făcut uneori cu prețul unor masacre teribile, ca cel al mongolilor dzungar la sfârșitul anului 1750.

Dar cazul Tibetului era complex, căci buddhiștii se bucurau de un renume și de o influență deloc de neglijat până în China încă din sec. XIII. În sec. XVIII însă, China s-a impus ca unic protector al țării (1751-1793), fără ca aceasta să reprezinte totuși o apartenență la imperiu. Cu toate astea, la începutul sec. XIX, China nu mai exercita nicio influență asupra Tibetului, în pofida prezenței a doi comisari imperiali, ambani, și unui mic corp de armată însărcinat de a supraveghea frontierele.

Pentru Rusia, înaintarea spre Extremul Orient s-a desfășurat lent. Abia în sec. XVII au fost semnate primele tratate cu China pentru a defini frontierele politice. În sec. XVIII, în paralel cu o extensie de influență rusă către Asia centrală, s-au stabilit legături strânse cu populațiile mongole, printre care buriații din regiunea lacului Baikal, erau de obediență buddhistă de rit tibetan. Prin intermediul lor, s-a stabilit o legătură între St. Petersburg și Lhassa, însă nu politică.

Intervenția Marii Britanice pe eșicherul asiatic a făcut imediat din Tibet o țintă râvnită și o cauză de tensiuni internaționale. După tratatul de la Paris care recunoștea Angliei supremația colonială în India (1763), Londra a început să-și extindă autoritatea pe continentul asiatic. În sec. XIX, puternica East India Company a început să tragă avantaje. Pe atunci, lumea tibetană era o enigmă pentru englezi.

Dincolo de un scurt război frontalier între armatele anglo-indiene și cele ale regatului himalayan Bhutan (1772), guvernatorul general al Bengalului a avut două misiuni diplomatice în Tibet în 1774 și în 1782. Dar după acestea, au început să circule zvonuri potrivit cărora britanicii i-au susținut pe gurkașii nepalezi în timpul războiului nepalo-tibetan, ceea ce a avut drept efect intervenția Chinei și punerea sub tutela teoretică a Tibetului (1793). Dacă, în primii ani ai sec. XIX, nimeni nu contesta prezența engleză în India, Tibetul nu mai reprezenta o simplă întindere deșertică și muntoasă, ci un teritoriu considerat strategic.

CAP. 2. Pozitia istorica si politica a Tibetului fata de China

2.1. Statutul istoric al Chinei

Din prisma indelungatei ere in care poporul chinez este amintit in istoria omenirii, voi trece in vedere doar etapele importante, cu dinastiile chineze si anii lor de gratie, precum si importantele trepete din evolutia poporului chinez, asa cum au fost ele amintite in diferite scrieri.

5000 i.e. n. – neolitic; 3000 i .e.n.- neolitic final; 1700 i .e. n . – epoca Bronzului

221 i . e .n – intemeierea Imperiului

206-24 i .e.n.- Dinastia Han de Vest

25-220 – perioada celor regate

265-316 – Dinastia Jin de Vest

317-420 – Dinastia Jin de Est

420 – 581 – epoca numita a Dinastiilor de Nord si de Sud

618 – 907 – Dinastia Tang

907 – 960 – epoca numita a celor cinci dinastii

916 – 1125 – Dinastia Liao

960 – 1127 – Dinastia SONG

1271- 1368 – Dinastia mongola Yuan

1368 – 1644 – Dinastia chineza Ming

1644 – 1911 – Dinastia manciuriana Qing

1662 – 1723 – domnia lui Kangxi

1723 – 1736 – domnia lui Yongzheng

1736 – 1796 – domnia lui Qianlong

1796 – 1821 – domnia luin Jiaqing

1821 – 1851 – domnia lui Daoguang

1851 – 1862 – domnia lui Xiafeng

1862 – 1875 – domnia lui Tongzhi

1875 – 1908 – domnia lui Guangxu

1909 – 1912 – domnia lui Xuantong

1949 – Republica Populara Chineza

2.2. Statutul istoric al Tibetului

Fig. 1. Harta Platoului Tibetan( sursa: tibetinfo.com)

Pentru a ne face o mai buna imagine a ceea ce reprezinta Tibetul voi insista mai mult pe istoria zbuciumata a acestui stat, situate intre trei mari forte din continentul Asiatic: Rusia, India si China.

Tibet, țara râvnită de trei mari puteri, Marea Britanie, China și Rusia, a fost plasată în sec. XIX pe lista strategică de cucerit de către acestea. Datorită configurației muntoase din această regiune cât și ignoranței în care trăia față de restul lumii, Tibetul a fost izolat. Foarte rar conducătorii săi au înțeles că era vital de a ieși din izolaționism pentru ca această țară să joace un rol geopolitic în sec. XX. Dar mirajul său atrăgea călătorii precum un magnet și mulți știau că aici se ascund multe minuni.

Tibetul a fost îndelung un fel de terra incognita ale cărei limite nu puteau să fie imaginate. Izolată în sălbăticia munților, țara a rămas închisă europenilor până în sec. XIX, dacă facem abstracție de prezența misionarilor iezuiți și capucini (secolele XVII și XVIII) și la o ședere pe platoul înalt a agenților britanici Bogle (1774) și Turner (1782). Imposibilitatea de a escalada zidurile țineau atât de dificultățile fizice pe care le impunea Himalaya, cât și de supravegherea severă a frontierelor. Dar avântul formidabil realizat de puterile occidentale către Orientul – Extrem la mijlocul sec. XIX a plasat dintr-o dată Tibetul într-o poziție strategică cheie pentru toate țările care erau limitrofe, Imperiul englez, China și Rusia.

Există un Tibet etnic și cultural, istoric sau contemporan.

Tibetul etnic și cultural cuprinde marile provincii Amdo, Kham (Tibetul de Est), U, Tsang (Tibetul Central) și Ngari (Tibetul de Vest). Acestea se împart la rândul lor în regiuni mai mici care au uneori o istorie specifică, precum Dagpo, Kongpo, Lhodrak, Powo, Nangchen, Derge, Gyelrong, Nyarong, Gyelthang, Trehor sau Guge. Pentru guvernul tibetan legitim, aflat în exil din 1959, denumirea de Tibet se aplică Tibetului etnic și cultural.

Tibetul istoric a variat în funcție de diferite perioade, ajungând până la Dunhuang pe Drumul Mătăsii și în nordul Yunnanului, cuprinzând Ladakh (NV) și unele regiuni din nordul Indiei și Nepalului în secolul al VIII-lea dar oprindu-se la vest de fluviul Yangtze la începutul secolului XX.

Tibetul contemporan este de fapt, Regiunea Autonomă Tibet, creată în 1965, după invazia și cucerirea chineză, cu capitala la Lhasa. Cei 1.200.000 km pătrați acoperă provinciile U, Tsang și Ngari, precum și partea occidentală din Kham, cu capitala la Chamdo. Amdo este împărțită între trei provincii chineze: Quinghai, Gansu și Sichuan; la fel, provincia Kham este împărțită între Sichuan, Yunnan și Regiunea Autonomă Tibet.

            Numele de „Tibet” vine de la termenul arab Tübet/Tubbat, care de asemenea, își are originea în Töpän/Töput din dialectul turco-mongol al populațiilor Tyuyuhun, cu care arabii intraseră în contact. Chinezii numeau vechiul Tibet imperial Tufan sau Tubo. Tibetanii își numesc țara Pö (Bod), ceea ce are două semnificații, în funcție de context:

între tibetani el desemnează, în general, Tibetul Central, provinciile Kham și Amdo păstrându-și propria denumire – Dockam. Aceasta nu înseamnă însă, că populațiile din Kham și Amdo nu se consideră pöpa sau „tibetani”, într-un context mai larg.

În fața străinilor și mai ales a chinezilor, toți tibetanii se simt pöpa („oameni din Pö). Astăzi, sloganul Pö Rangzen înseamnă „independența Tibetului”, Pö având aici sensul Tibetului etnic și cultural. Dar Pö desemnează deja întreaga țară încă din epoca imperială, așa cum o atestă stela bilingvă a tratatului chino-tibetan din 821-822, din fața templului Jokhang din Lhasa.

Originea tibetanilor

            Originea tibetanilor este încă, în mare parte, necunoscută. Observațiile antropomorfice și descoperirile arheologice înclină spre teoria originilor multiple, cu un substrat mongoloid predominant.

Este sigur că au existat numeroase amestecuri și asimilări de populații care au avut loc încă de pe vremea imperiului tibetan (sec VII-IX) și care au continuat de-a lungul timpului.

În ceea ce privește Tibetul de Est, cercetătorii occidentali și chinezi înclină astăzi către o origine Qiang – triburi tibeto-birmaneze atestate în nordul spațiului chinez din epoca dinastiei Zhou (1121-222 î.e.n) și care ar fi emigrat spre regiunea lacului Kokonor și Sichuanul actual, unde încă mai locuiesc unele dintre ele. Acestea au într-adevăr, în comun cu tibetanii unele credințe referitoare la originea lor și rolul oii albe, animal folosit de obicei în sacrificii.

Deși există unele specificități locale, putem vorbi de o unitate culturală, religioasă, lingvistică și de conștiință a întregului spațiu tibetan. În ceea ce privește limba tibetană, aceasta s-a format în secolul al VII –lea și de atunci nu a mai evoluat deloc.  Limba scrisă cuprinde o arie culturală ce trece dincolo de granițele etnice. Din păcate însă, particularitățile lingvistice nu permit înțelegerea orală.

            Arheologii au descoperit urme ale așezărilor umane încă din paleolitic, sub forma uneltelor din piatră. Din neolitic avem vestigii de locuințe, picturi și gravuri rupestre, ceramică și necropole.

Epoca metalului în Tibet cuprinde o perioadă foarte lungă între mileniul al –II-lea și secolul al-VI-lea î.e.n. Din această perioadă au rămas megaliți, morminte și obiecte de metal cu motive animaliere. Organizarea socio-politică a locuitorilor spațiului tibetan din perioada protoistorică rămâne încă necunoscută. Cronologia acestei epoci este foarte vagă. Ea se situează probabil între secolele al II-lea și al IV-lea, asta deoarece tradiția tibetană pomenește de o serie de regi începând din secolele II-III, care ar fi aparținut dinastiei Pugyel.

Din câte se pare, societatea era structurată în clanuri conduse de seniori independenți și aliați prin căsătorii. Cronicile chinezești din această epocă se referă la Tibet cu termenul „Tufan”.

2.3. Evolutia perspectivei politice a Chinei asupra Tibetului

Poziția tibetanilor

Tibetul se găsea la mijloc, adică pradă cuceritorilor gigantici asiatici, care o râvneau cu asiduitate. În afară de China, pe care o cunoșteau de peste o mie de ani pentru că aveau relații culturale și politice cu ea, tibetanii ignorau restul lumii, la fel cum restul lumii îi ignorase. Ei ignorau motivațiile coloniale și cuceritoare ale puterilor europene. Nu știau mai nimic despre Europa și despre restul lumii. Obstacolele care până atunci făcuseră Tibetul inaccesibil, o fortăreață de necucerit, căzuseră. Atât pentru unii, cât și pentru alții.

De fapt, China se afla într-o poziție de slăbiciune atunci când Anglia a perseverat în politica sa de dominare a sub-continentului indian. În 1816, tratatul de la Segauli semnat cu Nepal plasa regatul în orbita directă a Calcuttei (fără a fi însă dependentă de Imperiul britanic).

Trei ani mai târziu, în 1846, tratatul din Lahore punea Cașmirul și Ladakhul tibetofon sub tutela britanică. În 1861, în fine, regatul himalayan Sikkim, altădată sub protecția Tibetului, devenea un protector britanic prin semnarea tratatului de la Tumlong. În mai puțin de o jumătate de secol, Marea Britanie a devenit vecină cu Tibetul, direct sau indirect, aproape pe toată lungimea limitelor meridionale ale Acoperișului lumii. Cuprinși de elan, începând cu 1860, au intrat în acțiune misiuni de spionaj și exploratorii au început să parcurgă platoul înalt, cartografiind drumurile, observând cutumele și societatea tibetană. În același timp, munca lingviștilor a permis de a se realiza primele lexice fiabile.

Pentru Rusia, chestiunea Tibetului se punea într-un mod diferit. Mai întâi, presiunea asupra teritoriilor asiatice ale imperiului era mai puțin puternică decât autoritatea britanică în India. Populațiile și societățile, larg marcate de nomadism, nu permiteau exercițiul unui adevărat control. Apoi, datorită distanțelor, climatului, deșerturilor, Rusia nu putea spera niciodată că se va putea întinde până la limitele lumii tibetane. Totuși, înaintarea engleză către Afghanistan și primul război anglo-afghan (1839-1842) pe de o parte, și marșul Marii Britanii către Tibet pe de altă parte i-au decis pe ruși de a acționa.

Din 1860, Societatea geografică de la St. Petersburg și Ministerul de Război și-au organizat misiunile de explorare geografică a „inimii” Asiei. Cele mai celebre au fost ale colonelului Prjevalsky care, între 1867 și 1888, a condus patru expediții în partea mongolă a Tibetului. Rezultatele acestor expediții, organizate destul de greu, au permis doar de a cunoaște pistele și principalele trăsături geografice ale regiunii.

În paralel, St. Petersburg a organizat trimiterea de spioni în inima Tibetului utilizând în profitul său legăturile religioase existente între mongoli și tibetani. Mânăstirile mongole erau într-adevăr în relație strânsă cu cei din Tibetul central și, regulat, călugării plecau la Lhassa în scopul de a se perfecționa; acolo, în marile mânăstiri din Drepung, Sera și Ganden, cei trei stâlpi ai liniei religioase Gelugpa care domina politica tibetană, călugării buriați sau kabmukieni aveau cartierele lor.

Spionii se deghizau în călugări, însă uneori au fost trimiși adevărați călugări. Cel mai faimos dintre ei a fost buriatul Agvan Dorjieff a cărui prezență pe lângă cel de-al XIII-lea dalai-lama i-a neliniștit în cel mai înalt grad pe britanicii care au avut mari dificultăți de a ști dacă acest spion era omul de încredere al lui dalai-lama, sau al țarului-însuși.

În anii 1870-1880, Tibetul a devenit clar o țintă pentru Rusia și Marea Britanie, care doreau să cucerească țara, în scopul de a stabili o zonă tampon între cele două imperii. Dar cazul Chinei rămâne special, căci în niciun moment conducătorii săi nu au părut să înțeleagă această realitate.

Astfel, atunci când în 1876 Pekinul a semnat cu Londra convenția de la Zhizu, care deschidea încă puțin imperiul străinilor, s-a luat angajamentul de a da pașapoarte britanicilor care doreau să intre în Tibet. Guvernul de la Pekin a neglijat pe de o parte faptul că acest angajament opera un avantaj Marii Britanii în detrimentul Rusiei, semnificând pe de altă parte, pe plan internațional, că nu avea niciun drept asupra Tibetului. De altfel, acest acord a fost ignorat de tibetani iar când, zece ani mai târziu Birmania a fost recunoscută de China ca o parte din noul imperiu al Indiilor, clauza a fost retrasă. Tibetul a rămas stăpân peste teritoriul său, în timp ce China se îndrepta spre anarhie.

Guvernul tibetan a dat însă o nouă ocazie Marii Britanii. Protectoratul britanic Sikkim a fost invadat, în 1888, de trupele tibetane. Reacția britanică nu s-a lăsat așteptată: armata anglo-indiană a intervenit, i-a pus pe tibetani pe fugă și au început negocieri cu Pekinul, în numele protectoratului simbolic și teoric pe care China trebuia să-l exercite asupra Tibetului. Rezultatul negocierii a fost semnarea unui tratat definând frontierele tibeto-sikkimiene (1890) și prevăzând semnarea unui al doilea acord comercial între China și India privind deschiderea Tibetului.

Dar în niciun moment, tibetanii nu au fost consultați. Afacerea s-a reglat între marile puteri și China prea fericită de a i se vedea recunoscută autoritatea în Tibet. Trei ani mai târziu, în 1893, tratatul comercial de la Darjeeling confirma China în noua funcție. Marea Britanie a mai făcut un pas necesar de a cuceri Acoperișul lumii, în timp ce la Lhassa circulau zvonuri despre influența rusă tot mai pregnantă. Guvernul regenței celui de-al XIII – lea Dalai-Lama a ordonat ca trecătorile să fie zidite.

Tibetanii au preferat o poziție izolaționistă care le-a dăunat. Marea Britanie era desemnat ca  dușman, însă și China. Guvernul a încercat o apropiere de Rusia… La începutul sec. XX, s-a semnat un tratat tibetano-rus (1902), care arăta influența St. Petersburgului în această zonă atât de misterioasă.

Tensiunile au cunoscut o nouă dimensiune atunci când Marea Britanie, debarasată de problema sa sud-africană (1902), a putut reveni la preocupările sale tibetane. Vice-regele Indiilor, Lordul Curzon, asigurat de tăcerea rușilor prinși cu japonezii în Extremul-Orient, a încercat negocieri directe cu tibetanii (1903), apoi s-a decis de a invada Tibetul (1904), ceea ce l-a împins pe cel de-al XIII – lea Dalai-Lama de a lua drumul exilului. Tratatul semnat la Lhassa plasa Tibetul în orbita Calcuttei, dar efectul internațional a fost faptul că Londra l-a dezavuat pe vice-rege, apoi a început noi negocieri cu China, obținând un nou tratat (1906), prin care se reafirma suzeranitatea Pekinului.

În sec. XIX, Tibetul a fost una din piesele importante ale geostrategiei asiatice. Mai ales, consecințele acestei curse pe Acoperișul lumii au fost capitale pentru țară, care a devenit vasală Chinei. Dar responsabilitatea nu le revine doar britanicilor, într-un fel învingători, ci și tibetanilor, care au persistat cu încăpățânare în dorința lor de a rămâne în afară de orice contact cu restul lumii.

În 1910, cel de-al XIII-lea Dalai-Lama a înțeles că pentru a exista cu adevărat Tibetul trebuia să facă schimburi diplomatice cu marile puteri, să se rupă de izolarea de secole. Pe termen lung, invazia comunistă chineză din 1950-1959 și completa integrare a țării în cadrul Chinei în calitate de regiune autonomă (1965) s-au datorat acestor lupte din sec. XIX.

Tibetul, izolat, a rămas, conform dreptului internațional (definit în 1890-1893), un stat vasal Chinei. Se mai adaugă aici și strania lipsă de reacție internațională la invazia chineză în Tibet.

Sistemul socio-politic actual are nevoie de mituri. Miturile sunt inoculate prin intermediul mass-media și sunt elementele de bază ale percepției omului de rând asupra realității înconjurătoare. Fără mitul despre posibilitatea creșterii economice bazată pe consum nu ar putea exista sectorul financiar-bancar, fără mitul despre virtuțile consumerismului fără muncă nu ar putea exista economii în care crește numai sectorul comerțului cu amănuntul, iar intermediarii și speculanții câștigă înzecit în comparație cu cei care produc bunuri materiale.

Mitul mediatic este nu numai o armă economică, ci și una politică. Făuritorii de mituri le utilizează pentru a-și discredita concurenții geopolitici și pentru a crea suport popular pentru diverse acțiuni ostile împotriva acestora. Un exemplu clasic al unui mit creat doar pentru scopuri geopolitice este mitul despre “Tibetul subjugat de China”.

Din perspectiva unui propagandist vestic, Tibetul reprezintă o veritabilă comoară pentru că oferă posibilitatea de a crea un mit polivalent, care îmbină caracteristicile poveștilor care sunt pe placul omului de rând educat de mass-media corporativă. Mitul despre Tibet este concomitent o poveste despre un paradis spiritual pierdut, o poveste despre un imperiu rău și nemilos și o poveste despre lupta unui popor pentru eliberare.

Conform imaginii denaturate, prezentate de mass-media “liberă, independentă și deontologică”, istoria Tibetului arată în felul următor: cândva Tibetul a fost condus de Dalai-Lama, un lider spiritual excepțional, un pacifist și un sfânt veritabil.

În Tibet totul era perfect, populația era fericită și trăia în armonie cu natura și se bucura de o economie dezvoltată și sustenabilă. Apoi au venit chinezii, care au ocupat Tibetul în 1959 și au instaurat comunismul, iar Dalai-lama a fost forțat să plece în exil, fiind îngrozit de atrocitățile și genocidul organizat de comuniștii maoiști. Astăzi, budismul tibetan este la modă în rândul starletelor de la Hollywood, iar “mișcările de eliberare națională din Tibet” obțin finanțare din partea filantropilor americani și europeni.

Totodată pentru elita vestică este foarte comod să folosească presupusele “atrocități” din Tibet ca metodă de presiune asupra Chinei, iar pe plan intern, elita vestică folosește imaginea lui Dalai-Lama pentru a oferi populației o “spiritualitate” alternativă celei creștine. În total, ceea ce se petrece în jurul Tibetului este o mostră de manipulare foarte inteligentă, dar absolut dezaprobatoare.

Raiul spiritual, în care sfântul Dalai-Lama era părintele și prietenul tuturor tibetanilor, iar fermierii tibetani trăiau în comuniune cu natura și se bucurau de o viață lungă și fericită, această utopie pământească din Himalaia nu a existat niciodată. În realitate, a existat un stat feudal, cu o structură socială inumană și un regim teocratic care în mod normal ar fi trebuit judecat pentru crime contra umanității. Această descriere a Tibetului real este făcută pe baza materialelor publicate de cercetătorii vestici înainte de perioada în care s-a început crearea mitului despre Tibet.

Situația socială din Tibetul feudal era departe de utopiile idilice hipiote. O treime din populație erau sclavi, o treime din populație erau țărani șerbi și o treime din populație erau călugări budiști (lamaiști). Sclavii tibetani erau efectiv în proprietatea deținătorilor de sclavi, în principal a mănăstirilor lamaiste. Proprietarii îi foloseau ca pe niște animale domestice, sclavii fiind lipsiți de orice drept, inclusiv drept la viață sau proprietate.

Sclavii puteau fi vânduți, împrumutați, omorâți sau mutilați (fotografia 1) pentru nesupunere față de stăpân. Țăranii șerbi nu se aflau într-o situație mai bună, fiind efectiv “legați de glie” și forțați să plătească peste 1.500 de taxe și impozite pentru proprietarii pământurilor pe care lucrau. Dacă un țăran nu putea să-și achite taxele, el și familia lui deveneau sclavi. Printre taxele colectate de călugării lamaiști exista inclusiv “taxa pentru urechi”. Țăranului care nu reușea să o plătească la timp i se tăiau urechile chiar de călugării lamaiști, care în acest stat teocratic formau clasa dominantă a societății.

Puțini dintre fanii vestici ai lui Dalai-Lama cunosc faptul că budismul tibetan (lamaismul) include o serie întreagă de practici ritualice absolut inumane. Printre lamaiștii tibetani exista tradiția de a purta la brâu mâini umane tăiate. Conform tradițiilor lamaiste, un asemenea talisman aduce noroc și ajută la dezvoltarea spirituală a purtătorului. Talismanele de acest gen se produceau în următorul mod: unui sclav i se tăia mâna, iar apoi mâna era efectiv afumată pentru a evita procesul de putrefacție. În capitala tibetană, până la venirea comuniștilor, exista un vibrant comerț cu asemenea obiecte ritualice.

Imaginația lamaiștilor nu se oprea la crearea de obiecte ritualice din membre umane. Nu întâmplător au existat mai multe expediții naziste în Tibet. Se pare că naziștii au avut posibilitatea să găsească acolo multe surse de inspirație pentru propriile atrocități. Este foarte ironic că pentru foarte mulți oameni din Vest, Dalai-lama este un simbol al spiritualității, pe când în realitate a fost liderul suprem al unui regim sclavagist și absolut inuman.

Până la venirea comuniștilor în Tibet nu existau școli, nu existau drumuri, nu existau spitale. Tibetul este o zonă muntoasă și dacă tibetanii de rând ar fi ținut la stăpânii lor lamaiști, Tibetul niciodată nu ar fi revenit sub controlul autorităților de la Beijing. În realitate, tibetanii de rând au fost fericiți că epoca sclavagismului și mutilărilor a luat sfârșit. Acum, locuitorii Tibetului se bucură de existența școlilor, spitalelor și drumurilor.

Durata medie de viață în Tibet este de 67 de ani, dublă față de cea din perioada lamaistă, iar populația a crescut de 3 ori. Numai în perioada 2003-2007, Beijingul a investit în Regiunea Autonomă Tibetană peste 14 miliarde de dolari în dezvoltarea infrastructurii.

Se poate spune cu certitudine că tibetanii nu-și doresc întoarcerea lui Dalai-lama și le dorim din tot sufletul ca Tibetul să nu se întoarcă vreodată în perioada feudalismului sălbatic, iar pentru noi istoria reală a Tibetului trebuie să fie un îndemn la neîncredere atunci când Vestul încearcă să denigreze China.

Nimeni din cei care sustin libertatea Tibetului nu afirma ca inainte de ocupatia chineza totul era paradis. Tibetul a avut aspectele lui bune si rele, insa in nici un caz asta nu justifica ocupatia comunista si atrocitatile facute de-a lungul timpului. Mao si comunistii lui nu au fost niste civilizatori. Se prezinta unele superstitii, insa nu precizeaza ca acestea erau combatute de multi maestri spirituali din insusi buddhismul tibetan. Faptul ca printre crestini exista si acum oameni care sunt superstitiosi, asta nu condamna crestinismul in ansamblul sau. De aceea, sa nu judecam spiritualitatea buddhista tibetana accentuand unele aspecte negative practicate de oameni care oricum nu ar fi inteles nimic din nici un fel de religie. Nici in alte tari asa zise civilizate populatia in ansamblul ei nu avea drepturi, sa nu uitam ca abia in secolul XX femeile au dobandit dreptul de vot.

Asta insa nu justifica invadarea acelei tari de catre un alt popor “civilizator”. Fiecare natie ar trebui lasata sa se dezvolte prin sine insasi iar in Tibetul anilor 50 erau destule elemente civilizatoare si progresiste care ar fi schimbat multe daca nu ar fi intervenit atat de brutal chinezii. Iar Dalai Lama, inca de la urcarea lui pe tron, a introdus reforme politico-administrative, care au culminat in exil, acum poporul tibetan alegandu-si singur, prin vot, parlamentul si guvernul in exil. Si tot in exil, au fost organizate scoli pt toate categoriile de varsta.

Asa zisa dezvoltare economica a Tibetului este mai mult pentru chinezii Han, adusi cu sutele de mii in Tibet dupa invazie, ei avand si slujbele cele mai bune de acolo. La fel cum au procedat rusii in Basarabia, chinezii au lucrat si lucreaza sistematic la distrugerea limbii, culturii si religiei tibetane. Mii de calugari si simpli tibetani au fost ucisi ori au murit in inchisori.Chinezii sunt vinovati chiar de arestarea celui mai tanar detinut politic, Panchen Lama, luat impreuna cu familia sa si dus departe, numai pt ca unii credinciosi il priveau ca fiind reincarnarea unui maestru din trecut.

Mentionam ca Dalai Lama a primit premiul Nobel pentru pace pentru ca sustine cauza tibetana evitand orice metoda violenta, pentru ca refuza sa verse sangele chinez pentru a-si elibera tara. De foarte multi ani, a renuntat chiar si la ideea de independenta, el militand acum pentru autonomie cu conditia ca religia si cultura tibetana sa fie protejate. El vrea sa traiasca alaturi de chinezi. Aceasta atitudine provine din insasi cultura buddhista tibetana, aceea despre care se zice ca este atat de inapoiata incat era nevoie sa vina comunistii chinezi si sa o civilizeze. Nu mai intra in discutie distrugerea mediului unic tibetan, despre depozitele nucleare din Tibet etc.

Accentuez faptul ca nu a existat niciodata si nu exista nici in prezent printre practicantii buddhisti tibetani traditia de a purta maini taiate. In Tibet existau si exista si acum mai multe practici oculte, insa in nici un caz a purta astfel de maini nu a fost si nu este un obicei sau practica buddhista. Multi tibetani simpli s-au lasat masurati de aparatele naziste. Nu exista tratate sau acorduri intre guvernul tibetan si cel nazist. Nu a existat niciodata vreun schimb de experienta intre tibetani si nazisti.

Intervenția chinezească în Tibet

Viitorul Chinei s-a jucat deci fără tibetani. Europenii erau avizi de a intra pe piața asiatică. Între altele, nici unul dintre împărații dinastiei Qing nu a avut ambiția de a cuceri Tibetul, probabil și pentru că China se confrunta cu puternice și interminabile lupte interioare.

Dar ocaziile de a intra în Tibet nu au lipsit: țara a fost invadată de două ori, mai întâi de dograșii din Ladakh (1841), apoi de nepalezi (1855) care, nemulțumiți de a-i învinge pe tibetani, le-a impus plata unui tribut. Singura intervenție notabilă a Chinei în problemele tibetane a fost, în 1844, când comisarul său imperial Qishan, a impus ca regența să fie temporar încredințată lui Panchen Lama timp de câteva luni, pe când al XI-lea dalai-lama era încă minor. Puțin mai târziu, în 1846, Qishan a obținut expulzarea a doi misionari lazariști francezi, care sosiseră la Lhassa după o călătorie de peste un an traversând stepele și deșerturile înalte din Asia. Dar dincolo de asta, acțiunea diplomatică și politică a Chinei în ceea ce privește Tibetul nu a fost o preocupare majoră și niciodată armatele imperiale nu au pătruns pe platoul înalt pentru a exercita un rol de protector.

CAP. 3. Tibetul si legitimitatea politica

3.1. China si diversele fatete ale democratiei

Epoca monarhică și imperială a Tibetului. Diversele fatete ale regimului impus de chinezi

La sfârșitul secolului al VI-lea, Namri Songtsen, un conducător din valea râului Yarlung, la sud de actualul oraș Lhasa, începe o campanie de unificare a principatelor din Tibetul Central. Fiul său, Songtsen Gampo (620-649) consolidează opera tatălui și își instalează capitala la Lhasa. Din anul 640 începe să cucerească valea Katmandu, vestul Tibetului, Nepalul occidental, Tibetul de sud-est și regiunile din jurul lacului Kokonor locuite de diferite triburi turco-mongole.

În 670 armata tibetană a capturat importante părți din Drumul Mătăsii care intrau pe teritoriul imperiului chinez. Mai multe regate din bazinul Tarim au fost cucerite, dintre care amintim Kucha, Karashar, Kashgar și Khotan, numite “Cele Patru Garnizoane Chinezești”. Astfel, Tibetul ajunsese să controleze Drumul Mătăsii, având un imperiu ce se întindea în India și vestul Chinei.

Printre multele sale soții, regele Songtsen Gampo  a dobândit și o prințesă chineză (Wencheng, nepoata puternicului împărat chinez Taizong) și una nepaleză, semn al alianțelor importante pe care le încheiase.  În anul 703 armatele tibetane invadează regiunea Jan (o parte din viitorul Nanzhao), la nord-est de Yunnan, regiune ale cărei bogății erau caii și sarea.

Au loc numeroase înfruntări între tibetani și chinezi pentru hegemonia asupra pământurilor de la frontiera chineză, inclusiv a oazelor din Asia Centrală și disputatelor granițe ale regiunii Yunnan. 

În secolul al VIII-lea are loc cea mai importantă extindere a imperiului tibetan, sub conducerea lui Trisong Detsen (755-797), urmaș al lui Songtsen Gampo.

Situația înternațională îi era favorabilă, China dinastiei Tang fiind slăbită de revolta guvernatorului turco-sogdian An Lushan și de atacurile forțelor arabo-turce care își încep expansiunea în oazele din Tarim după victoria asupra chinezilor în bătălia de la Talas (actualul Kirghizstan) din 751. În aceeași perioadă, tibetanii se aliază cu regatul Nanzhao din Yunnan care rămân în sfera lor de influență din 750 până în 794.

În 763, sprijiniți de forțe uigure, pătrund până în capitala chineză Chang’an (Xian), jefuind-o.  Când în 783 semnează pacea cu China, tibetanii controlau oazele din Asia Centrală, printre care și Dunhuang. În 790 ei ajung la fluviul Amu-Daria și în Ferghana (regiune bogată în cai) care marchează punctul extrem al expansiunii lor spre vest, fiind opriți de trupele lui Harun al-Rashid, califul Bagdadului.

După moartea lui Trisong Detsen imperiul se dezmembrează treptat.

Arabii se aliază cu chinezii iar uigurii aflați în plină expansiune hărțuiesc necontenit oazele-garnizoană tibetane din Asia Centrală. După mai multe ciocniri cu rezultate incerte din nord-vestul Chinei, este semnat un nou tratat de pace în 822-823 care fixează limitele celor două imperii. Textul este scris în chineză și tibetană pe trei stâlpi de piatră: unul la Chang’an, al doilea la granița tibetano-chineză și al treilea în fața templului Jokhang din Lhasa.

În 842, dinastia tibetană dispare o dată cu moartea regelui Lang Darma, pe care istoriografia buddhistă ulterioară îl prezintă drept un anti-buddhist. Chinezii își găsesc aliați iar tibetanii sunt alungați din oaze precum Dunhuang, Khotan și Hami, pierzând controlul drumurilor comerciale dintre China și Persia. Epoca dinastică este marcată de o foarte importantă transformare culturală. Civilizațiile chineză și indiană, greco-iraniană dar și cea din Zhangzhung în Tibetul de Vest îi influențează pe tibetani. Prin prelucrări autohtone ei creează o cultură care stă la baza culturii tibetane pe care o cunoaștem azi.

Își creează o limbă scrisă care supraviețuiește până în prezent, este introdus buddhismul în timpul domniei lui Songtsen Gampo, textele canonice buddhiste sunt traduse pentru prima oară din sanscrită în tibetană, etc.

Trisong Detsen întemeiază Samye, prima mănăstire buddhistă, în 775, cu ajutorul Maestrului indian Padmasambhava și declară buddhismul religie de stat în 779. Senaleg (804-815) și fiul său Relpachen (815-838) invită diverși maeștri din India și Nepal. În timpul lor se constituie un lexicon buddhist sanscrito-tibetan (Mahavyupatti) care este folosit și azi iar mănăstirile și clerul primesc importante privilegii.

Protejarea buddhismului îi deranjează însă pe adepții religiei pre-buddhiste, foarte numeroși la curtea regală și conduce la asasinarea lui Repalchen în 838 de către fratele său, Lang Darma, prezentat mai târziu ca fiind un persecutor al buddhismului. Acesta este la rândul lui asasinat în 842 de un călugăr buddhist și timp de aproape o sută de ani Tibetul dispare de pe scena istoriei.

Epoca post-imperială și conducerea lamaistă

            Este foarte greu de știut ce s-a întâmplat în Tibet între anii 852 și 970, deoarece documentele contemporane, inclusiv cele chineze, nu fac nici o referire la această perioadă.

Cert este că buddhismul a decăzut datorită pierderii comunităților monastice și patronajului regal, supraviețuind numai în mici grupuri izolate. Renașterea sa va veni din Amdo, în estul Tibetului (unde s-au refugiat mulți călugări) și din vest, grație urmașilor familiei regale dispersate care au fondat regatul Guge.

Acesta cuprindea vechiul Zhangzhung, regiunile Guge, Purang, Ladakh, Spiti și Kinnaur. Regii din Guge și Tibetul de Vest trimit mulți călugări în Kașmir și India pentru a deveni traducători. Cel mai cunoscut dintre ei este Rinchen Zangpo (958-1055). Acesta traduce texte canonice și revizuiește vechile tantre. Lui îi este atribuită întemeierea unor temple în Tibetul de Vest

Yeshe O, rege buddhist din Guge construiește mănăstirile Tholing și Tabo în 996.

Urmașul său, Changchub O îl invită în 1042 pe Maestrul Atisha care va reînnoi doctrina și disciplina monastică în Tibet. Treptat școlile buddhiste încep să dobândească putere economică și să influențeze mediul politic caracterizat de disoluția puterii centrale.

Când armata mongolă amenință cu distrugerea Tibetului Central, confesiunea buddhistă Sakyapa, în frunte cu Lama Phagpa, îl convinge pe Kubilai Han să îi atribuie jurisdicția religioasă și politică asupra întregului Tibet.  Sakyapa reușește să se mențină la putere între anii 1260 și 1354, asigurând o autonomie sporită ținuturilor tibetane, puterea administrativă și militară fiind asigurată însă de mongoli. Relația dintre lama conducători și liderii mongoli, ce a durat mai multe secole, cu schimbări de personaje în ambele tabere, era ceva de genul călugăr – protector/susținător, primii fiindu-le sfătuitori și ghizi spirituali celor din urmă.

După  1354 Sakyapa pierde puterea în favoarea lui Changchub Gyeltsen (1302-1373), conducător al unei ramuri din școala Kagyupa. Acesta rupe orice legătură cu dinastia mongolă Yuan, apoi cu cea chineză Ming, succesoarea acesteia din 1368. El sporește independența Tibetului și instaurează sistemul administrativ dzong („fortărețe-district”).

În următorii ani însă, apare o nouă confesiune pe scena religioasă și politică tibetană – școala Gelugpa („cei virtuoși”), fondată de Tsongkhapa (1357-1419), un maestru venit din Amdo în Tibetul Central și care începe să capete o din ce în ce mai mare influență. Se întemeiază mănăstirile Drepung, Sera și Ganden, toate așezate în jurul orașului Lhasa.

Menționez faptul că ambele școli erau și sunt conduse în momentul de față de maeștri care se reîncarnează din proprie inițiativă în succesorii lor (tulku), descoperiți după moarte în urma unor indicații și ritualuri precise. Adeseori acești succesori, găsiți de mici în diverse regiuni, uneori îndepărtate de locul morții predecesorilor lor, erau capabili să recunoască din zeci de obiecte identice pe exact cele care aparținuseră foștilor maeștri. De asemenea, ei își aminteau de mici secvențe și locuri din viețile anterioare.

După două secole de dispute între școlile Kagyupa și Gelugpa, adesea purtate prin intermediul protectorilor laici, Gelugpa încep să câștige teren, mai ales după vizita din anul 1578 a lui Sonam Gyatso, al treilea stareț al mănăstirii Drepung, la hanul mongol Altan Han, șeful tribului Tumed.

Acesta se convertește la buddhismul școlii Gelugpa împreună cu tot poporul său și îi oferă lui Sonam Gyatso și retrospectiv la doi dintre predecesorii săi, titlul de Dalai Lama (literal „ocean de înțelepciune”).  Mongolii Tumed devin așadar, aprigi susținători ai școlii Gelugpa în lupta pentru conducerea Tibetului. După moartea lui Sonam Gyatso în 1588 pe drumul de întoarcere spre Tibet, succesorul lui, (al cincilea Dalai Lama), numit mai târziu Ngawang Lobsang Gyatso, se naște între rudele apropiate ale lui Altan Han, însă descoperirea acestuia este ținută secretă deoarece călugării Gelugpa se tem pentru viața lui.

În 1605 regele din Tsang și Kagyupa îi alungă pe mongoli din zona Lhasa iar tensiunea se menține ani întregi culminând cu atacarea mănăstirilor Gelugpa de către trupele din Tsang.  Însă, în cele din urmă, acestea sunt învinse de mongoli și părăsesc regiunea. Situația se liniștește cât de cât iar descoperirea celui de-al cincilea Dalai Lama este făcută publică, copilul fiind înscăunat la mănăstirea Drepung. 

Gushri Han (1582-1655) din tribul mongol Qoshot,unul din aliații tânărului Dalai Lama, își trimite armatele mai întâi asupra Tibetului de Est, apoi în Tibetul Central, unde îl învinge pe regele din Tsang și Kagyupa susținuți de acesta. În 1642, Ngawang Lobsang Gyatso, al cincilea Dalai Lama, este investit de Gushri Han cu puterea asupra întregului Tibet printr-o ceremonie grandioasă desfășurată la Shigatse, capitala Tsang. Se reia astfel relația călugăr-protector/susținător începută de lama Sakyapa pe vremea lui Kubilai Han.

Cel de-al cincilea Dalai Lama (1617-1682) este numit „Cel Mare” fiindcă a dat Tibetului o măreție și influență niciodată atinse de la căderea imperiului. Om erudit și mistic, politician remarcabil și scriitor, a devenit una din cele mai mari figuri ale istoriei tibetane. Considerat încarnarea lui Bodhisattva Avalokitesvara și al lui Songtsen Gampo, el va asigura supremația școlii prin urmașii săi până la invazia chineză de la mijlocul secolului XX, actualul Dalai Lama fiind al 14-lea în seria reîncarnărilor.

Curând el își mută reședința la palatul Potala din Lhasa, făcând din ea capitala Tibetului. Tânărul Dalai Lama și-a transformat regentul în Prim Ministru, sau Desi, așa cum îl numesc tibetanii. Autoritatea administrativă i-a revenit acestuia, în timp ce puterea militară îi rămânea lui Gushri căruia i s-a oferit titlul de rege al Tibetului.

În 1674 se întâlnește cu al zecelea Karmapa, Chöying Dorje (1604–1674), liderul școlii Kagyupa, la palatul Potala din Lhasa, unde are loc o reconciliere primită cu bucurie de toate forțele politice, după ani întregi de violențe și convertiri forțate.

În plan extern, Dalai Lama a stabilit relații bune și cu împăratul chinez Shunzhi, al doilea manciurian din dinastia Qing. După câteva invitații repetate, el i-a făcut acestuia o vizită la Beijing, în 1652, acompaniat de o suită de 3000 de oameni, fiind găzduit timp de două luni la Palatul Galben, o reședință construită special de împăratul manciurian pentru Dalai Lama. Unii istorici susțin că Dalai Lama a fost primit și tratat de împărat ca un egal, însă chestiunea rămâne controversată. Cert este că  Shunzhi i-a acordat celui de-al V-lea Dalai Lama titlul onorific de “Dalai Lama, Gardian al Credinței Buddhiste pe Pământ, cu Binecuvântarea lui Buddha al Tărâmului Pur din Vest”.

De la această întâlnire consecutivii Dalai Lama au fost considerați preoți ai tronului de către toți împărații dinastiei Qing.

La rândul său, Gushri Han a menținut relații respectuoase și de prietenie cu Lobsang Gyatso până la moartea sa, în 1655. Urmașii lui arată puțin interes în administrarea țării deși au numit pentru o vreme un regent care să le protejeze interesele în Lhasa.

Din cei zece fii ai lui Gushri Han, opt s-au stabilit împreună cu triburile lor în zona Kokonor din Amdo, importantă din punct de vedere strategic. Din păcate, certurile constante pentru teritoriu au creat tensiuni insuportabile, ceea ce l-a făcut pe al V-lea Dalai Lama să trimită câțiva guvernatori pentru a restabili ordinea. Mongolii au fost până la urmă, tibetanizați și au jucat un rol important în extinderea influenței școlii Gelugpa în regiunea Amdo. Treptat, Dalai Lama a câștigat puterea deplină, inclusiv pe aceea de a numi regenții.

Între anii 1670-1685 se fac noi cuceriri care reunifică pentru prima oară Tibetul de la căderea imperiului: valea Chombi (sudul Tibetului), unele regiuni din Kham și partea de vest a Tibetului, controlată de Ladakh. După aceste victorii se înființează bineînțeles, noi mănăstiri Gelugpa.

După moartea tutorelui său, numit Panchen-Lama, în 1662, Dalai Lama  instituie linia de reîncarnări ce îi poartă numele, cu sediul la Tashilunpo, lângă Shigatse. Din păcate, istoria ulterioară îi va pune adeseori în conflict pe continuatorii celor două linii: Dalai Lama și Panchen Lama.

Moartea celui de-al cincilea Dalai Lama, survenită în 1682, este ținută secretă de regentul său, Desi Sangay Gyatso, din cauza temerii că ar putea declanșa tulburări în contextul politic nesigur de atunci. Emisarii dinastiei Ming sunt mințiți, la fel și mongolii iar adevărul iese la iveală abia în 1696. După ce mongolii îl acuză că a vrut să păstreze puterea pentru el, Sangay Gyatso va fi asasinat în 1705 de Lhazang Han, șeful tribului Qoshot.

Al șaselea Dalai Lama urcă pe tron, însă personalitatea sa excentrică pentru un conducător Gelugpa, refuzul de a face legămintele de călugăr și dragostea pentru poezie și femei atrag criticile mongolilor și ale dinastiei Qing care își pierduseră încrederea în guvernul tibetan.

Urmează treizeci de ani de tulburări pentru un Tibet intrat tot mai mult în sfera de influență chineză a dinastiei Qing. Al șaselea Dalai Lama este destituit și moare pe drumul exilului. Două grupuri mongole ocupă, pe rând, Tibetul Central: Qoshot, susținut de împăratul Qing Kangxi, apoi Dzungar în 1717, văzut inițial ca eliberator înainte să jefuiască și să distrugă mănăstirile altor școli în afara Gelugpa.

Cel de-al VII-lea Dalai Lama, Kesang Gyatso (1708-1757), născut în Kham, scapă de Dzungar cu ajutorul tatălui său și se refugiază la mănăstirea Kumbum, în Amdo, în nord-estul Tibetului, unde este protejat de dinastia Qing. Copilul este un pion politic și în 1720 este adus la Lhasa  de o armată manciuriană care se aliază cu trupele tibetane conduse de doi generali și îl alungă pe Dzungar. Tibetanii devin îndatorați dinastiei Qin dar nu își dau seama că țara trece în zona de influență a acesteia.

Luptele pro și anti Qing din sânul puterii se intensifică la Lhasa.

Al VII-lea Dalai Lama și familia lui sunt anti Qing dar generalul Pholane preia puterea și marchează astfel începutul influenței directe a Chinei în administrarea chestiunilor tibetane. Domnia sa (1728-1747) este singura guvernare laică de după căderea imperiului. El va reuși să asigure stabilitatea internă a țării și să mențină la un nivel formal amestecul manciurienilor, care îi acordau încredere deplină.

Al VII-lea Dalai Lama este surghiunit în estul îndepărtat al Tibetului iar o parte din Khamul occidental și din Amdo trece sub dominație Qing. Mici garnizoane chineze sunt stabilite în mai multe regiuni și doi comisari imperiali manciurieni (amban) sunt trimiși la Lhasa și la Shigatse. Nobililor tibetani li se acordă diverse titluri și onoruri. Comerțul se dezvoltă.

            La moartea lui Pholane, puterea trece în mâinile regenților (clerici Gelugpa). Începe o perioadă de intrigi și tensiuni care durează mai bine de un secol. Dalai Lama se succed fără să dețină cu adevărat puterea, mai ales că al VIII-lea Dalai Lama se dezinteresează de treburile lumești iar al IX-lea și al XII-lea mor de tineri. Panchen Lama se orientează spre dinastia Qing.

Din cauza disputelor asupra emiterii de monede, tibetanii trebuie să înfrunte în mai multe rânduri trupele gurkha din Nepal și să primească ajutorul manciurienilor pentru a le respinge.

La începutul secolului al XIX-lea, aceștia din urmă, preocupați să împiedice trecerea Tibetului sub dominație britanică sau rusă, încurajează decizia tibetanilor de a închide granițele Tibetului pentru străini. Influența manciurienilor dinastiei Qing se va atenua în secolul al XIX-lea, garnizoanele fiind reduse la rangul de escorte iar ambanii având un post mai degrabă simbolic.

            Domnia celui de al XIII-lea Dalai Lama, Thubten Gyatso (1876-1933) se situează în contextul internațional al luptei dintre marile puteri: rusă, chineză și engleză, pentru supremația în Asia Centrală.

Britanicii vor să pătrundă în Tibet, mai ales din motive economice, dar sunt refuzați, în timp ce persistă zvonuri despre o posibilă influență rusească asupra celui de al XIII-lea Dalai Lama sau chiar un eventual acord între China și Rusia pe tema Tibetului. La începutul lui 1904 Imperiul Britanic lansează o expediție militară împotriva Tibetului, condusă de Sir Francis Younghusband  și reușesc să obțină acorduri comerciale.

Dalai Lama se refugiază în Mongolia, însă după ce ambanii redevin puternici la Lhasa iar guvernul nu poate acționa în absența lui, se duce în vizită oficială la Beijing în 1908 unde se întâlnește cu numeroși diplomați, inclusiv francezi, reafirmând poziția Tibetului față de împărăteasa Cixi ca fiind doar o relație călugăr-protector/susținător.

 De asemenea, în partea Tibetului Oriental, controlată de dinastia Qing, izbucnesc mai multe rebeliuni, un amban și câțiva misionari francezi fiind uciși, ceea ce atrage după sine o represiune sângeroasă din partea generalului Zhao Er Feng numit „măcelarul din Kham”. Acesta impune reforme după model chinez și creează provincia Xikang, în Tibetul de Est, al cărei guvernator devine în 1908. 

În 1909, Dalai Lama revine la Lhasa după cinci ani de exil și intră imediat în conflict cu ambanul Lian Yu. Acesta cheamă 2000 de soldați din Sichuan în ajutor. Lhasa este jefuită iar Dalai Lama trimite emisari la marile puteri, însă fără nici un rezultat. 

El pleacă din nou în exil, de data asta în India britanică unde este bine primit. Marea Britanie trimite un protest oficial la curtea dinastiei Qing pentru amestec în treburile interne ale Tibetului. Perioada 1907-1911 este singura din trecut când chinezii au încercat să se impună prin forță în Tibetul Central.

După căderea dinastiei Qing în 1911, Dalai Lama proclamă ruptura de China, precizând că protecția acesteia nu mai este nici dorită, nici necesară, ultimii soldați chinezi fiind alungați din Tibet până la sfârșitul lui 1912.

Tot în 1912 al XIII-lea Dalai Lama se întoarce la Lhasa, fiind primul Dalai Lama după „Cel Mare” care își asumă puterea politică. În același an sunt emise primele timbre și bancnote tibetane.

În 1913 el declară independența Tibetului față de China și creează forma de azi a steagului tibetan. În 1914, Imperiul Britanic va semna un acord de la egal la egal cu Tibetul.

În plan intern, Thubten Gyatso a încercat să impună un program de reforme și modernizare a țării.

În 1913 a construit un nou colegiu medical (Mentsikang) pe locul unui spital tradițional de lângă Jokhang. Au fost introduse o nouă legislație pentru a combate corupuția în rândul oficialilor, un sistem național de taxe, și s-a creat o forță de poliție. Sistemul penal a fost revizuit și uniformizat pentru toată țara. Pedeapsa cu moartea a fost eliminată iar condițiile din închisori au fost de asemenea, îmbunătățite, fiind numiți oficiali care să vegheze la respectarea acestora.

A fost introdus un sistem de educație laic pe lângă cel religios. Patru studenți eminenți au fost trimiși la studii în Anglia de către Thubten Gyatso care i-a primit la rândul lui cu brațele deschise pe străini, inclusiv japonezi, britanici și americani. Tot el a fost primul care a introdus în Tibet electricitatea, automobilele și telefonia.

Și totuși, eforturile sale de ridicare a țării la același nivel cu celelalte state dezvoltate s-a lovit de încăpățânarea multor forțe conservatoare din interior care se temeau de schimbările ce ar putea surveni în urma deschideții țării și a contactelor cu străinii.

Mulți călugări simțeau lipsa darurilor somptuoase din partea manciurienilor iar neînțelegerile cu al IX-lea Panchen Lama, a cărui linie devenise un fel de stat în stat, îl fac pe acesta să se refugieze în China, în 1923.

De asemenea, după o perioadă, reforma armatei și a poliției este suspendată iar școala englezească din Gyantse, deschisă în 1924, este închisă în 1926. Dalai Lama însuși cedează în fața criticilor modernismului, șansa modernizării țării fiind definitiv pierdută.

Înainte cu puțin timp de moartea sa, al XIII-lea Dalai Lama face o profeție sumbră despre viitorul țării sale:

“Foarte curând pe acest pământ acțiuni înșelătoare vor apărea dinauntru și din afară. În acel moment, dacă nu vom îndrăzni să ne protejăm teritoriul, personalitățile noastre spirituale, inclusiv Tatăl Victorios și Fiul său (Dalai Lama și Panchen Lama) vor fi exterminați fără urmă, proprietatea și autoritatea Lakangșilor (rezidența lamașilor încarnați) și a călugărilor ne va fi luată. Mai mult decât atât, sistemul nostru politic dezvoltat de Cei Trei Mari Regi Dharma ( Songtsen Gampo, Trisong Detsen și Repalchen) va dispărea fără urmă. Proprietățile tututor oamenilor, mici și mari, vor fi luate iar ei vor deveni sclavi. Toate ființele vii o să îndure nenumărate zile de suferință și frică. Astfel de vremuri vor veni peste noi”.

De asemenea, se spune că a prezis foarte clar invazia Tibetului de mai târziu, anunțând că va muri mai devreme decât trebuia pentru ca viitorul Dalai Lama (propria reîncarnare) să fie suficient de matur pentru a-și conduce poporul în timpul invaziei. La câteva luni după această ultimă profeție, în Decembrie 1933, închide ochii definitiv pentru a renaște în Amdo, în 1935, sub forma lui Tenzin Gyatso, cel cunoscut astăzi întregii lumi ca fiind al –XIV-lea Dalai Lama.

Sub pretextul unei delegații de condoleanțe, chinezii își redeschid misiunea din capitală. În 1936 o mică misiune britanică este de asemenea, stabilită la Lhasa, cu acordul guvernului tibetan, bucuros că poate contrabalansa China. De asemenea, înalta societate din Tibet este foarte interesată de relațiile comerciale cu India britanică și de produsele importate de acolo, precum sticla, armele, pânzeturile, etc. Copiii nobililor sunt trimiși la pension în colegiile elegante de la Darjeeling și Kalimpong. În 1944 se încearcă din nou deschiderea unei școli la Lhasa dar ea va fi repede închisă din cauza opoziției monastice.      

În 1940, al XIV-lea Dalai Lama (Tenzin Gyatso), este înscăunat la Lhasa, într-o ceremonie grandioasă.

Fiind însă prea tânăr, el nu poate împiedica apariția unor noi dispute între regenți. Al doilea război mondial trece aproape neobservat în Tibet, înalta societate și călugării continuând să trăiască de parcă nimic nu s-ar întâmpla în restul lumii. Semnele rău prevestitoare se întrevăd însă la orizont: britanicii părăsesc India în 1947 iar comuniștii preiau puterea în China, în 1949. Nimeni și nimic  nu mai poate opri catastrofa ce va urma.

În perioada de după declararea independenței (1913), Tibetul a avut foarte puține contacte cu guvernele lumii, excepție făcând India, Marea Britanie și Statele Unite, ceea ce l-a izolat din punct de vedere diplomatic și i-a tăiat posibilitatea de a cere ajutorul în caz de nevoie. Tentative grăbite și cam târzii de modernizare, lărgire a armatei și dezvoltare a legăturilor cu alte țări au fost făcute începând din anul 1949 dar fără rezultate notabile. India a oferit un mic ajutor în armament și antrenament militar, însă nici ea nu putea fi un partener de nădejde împotriva Chinei care nu încetase niciodată să aibă pretenții de suzeranitate asupra Tibetului, chiar și după căderea dinastiei Qing. Atât Republica Chinei condusă de naționaliști, cât și Republica Populară Chineză (RPC) proclamată de Mao Zedong la 1 octombrie 1949, s-au referit întotdeauna la Tibet ca la o provincie a Chinei.

În același an, radioul chinez proclamă necesitatea ca Tibetul să fie „eliberat de sub jugul imperialismului britanic”.

În iulie 1949, guvernul tibetan expulzează toți chinezii ce aveau legătură cu trupele Kuomingtang. În Noiembrie 1949 trimite o scrisoare Departamentului de Stat al SUA, o copie lui Mao și o scrisoare separată Marii Britanii, în care își declară intenția de a se apăra „prin orice mijloace posibile” împotriva agresiunii Republicii Populare Chineze.

La 1 ianuarie 1950, Radio Beijing anunță că armata va „elibera” Tibetul. În februarie, guvernul tibetan trimite o delegație pentru a deschide dialogul cu RPC și a primi asigurări că, printre altele, aceasta va respecta “integritatea teritorială” a Tibetului. S-a dezbătut foarte mult între delegația tibetană, India, Marea Britanie și RPC referitor la locul unde să fie purtate discuțiile, Tibetul favorizând Singapore sau Hong Kong (nu Beijingul), Marea Britanie preferând India (nu Hong Kong sau Singapore), India și RPC alegând Beijingul etc.

În cele din urmă, delegația tibetană s-a întâlnit la Delhi cu ambasadorul RPC, Yuan Zhongxian care le-a comunicat tibetanilor propunerea ca Tibetul să fie considerat parte integrantă a Chinei, aceasta urmând să fie responsabilă cu apărarea Tibetului, comerțul și afacerile sale externe.

Shakagpa, șeful delegației tibetane, recomandă guvernului său acceptarea propunerii dar acesta refuză în cele din urmă. Menționez că la conducerea Tibetului se afla în acea vreme regentul Dagzha, al XIV-lea Dalai Lama (înscăunat în 1940) nedeținând încă puterea politică.

După respingerea propunerii chineze, 8000 de soldați tibetani au fost masați pe malul de vest al râului Jinsha. Pe 7 octombrie 1950, 40000 de soldați chinezi trec fluviul conduși de Deng Xiaopeng. Forțele tibetane sunt copleșite numeric și până pe 19 octombrie vor pieri 5000 dintre ei. Chamdo, marele oraș din est, comandat de Ngapo Ngawang Jigme, capitulează pe 17 octombrie. Drumul spre Tibetul Central este deschis.

India protestează împotriva invaziei dar țările occidentale abandonează Tibetul, fiind mai preocupate de recentul conflict din Corea. Singură, republica El Salvador prezintă cazul Tibetului la ONU în noiembrie 1950 dar fără succes. Așadar, nimic nu mai putea opri China de la completa cucerire și anexare a acestei țări.

Armata populară de eliberare (APE) se oprește însă la 200 km est de Lhasa și trimite ca negociator pe însuși Ngapo Ngawang Jigme, guvernatorul din Chamdo, făcut prizonier și eliberat apoi pentru a reprezenta interesele chinezilor. Din ceea ce reiese din mărturiile vremii, la începutul invaziei, armata chineză se comportă bine cu populația, respectă religia și tratează omenește prizonierii tibetani cărora li se țin cursuri de comunism iar apoi sunt trimiși acasă, în speranța că nu vor mai opune rezistență și că vor răspândi vești bune despre chinezi. În Chamdo APE construiește drumuri și plătește localnicii pentru munca depusă.

Toate acestea, precum și promisiunile făcute elitelor tibetane că își vor menține privilegiile și puterea au ca scop să convingă poporul tibetan și întreaga lume că “eliberarea” se făcea pașnic și cu acordul localnicilor.  

Perversiunea chinezilor dă roade în plan internațional, ONU scoțând astfel chestiunea tibetană din agenda discuțiilor. Combinația de presiune militară, rapoartele de tratament bun al localnicilor și prizonierilor eliberați, precum și absența susținerii cauzei sale în plan internațional, i-au convins pe reprezentanții tibetani să intre în negociere cu armata chineză.

În acest timp, al XIV-lea Dalai Lama, în vârstă de numai 15 ani, este încoronat șef de stat. Al – XIV-lea Dalai Lama, Tenzin Gyatso.

În mai 1951, la Beijing, reprezentanții tibetani autorizați de Dalai Lama și guvernul chinez semnează “Înțelegerea în 17 Puncte” care afirmă suzeranitatea Chinei asupra Tibetului. Câteva luni mai târziu aceasta este ratificată în Lhasa. Punctul 15 al înțelegerii stipulează că guvernul chinez va stabili un comitet militar și administrativ, precum și un cartier general militar în Tibet care va angaja personal local. Sfârșitul lui 1951 găsește armata chineză așezată definitiv în Lhasa. 

Intrarea armatei comuniste în Lhasa

În conformitate cu declarațiile guvernului Tibetan în exil, constituit câțiva ani mai târziu, unii membri ai Cabinetului Tibetan (Kashag), spre exemplu, Primul Ministru Lukhangwa, nu au acceptat niciodată “Înțelegerea în 17 Puncte”, aceasta fiind legiferată la insistențele Adunării Naționale Tibetane care a pus în discuție circumstanțele dificile în care se afla țara la momentul respectiv.

Chinezii s-au comportat din nou cu multă dibăcie în primii ani de după semnarea declarației. Astfel, Tibetul de Vest și Central a rămas cam la fel până în 1959, reformele comuniste nefiind introduse aici imediat iar societatea tibetană continuând să funcționeze cu religia și sistemul ei seniorial de până atunci. În ciuda prezenței a douăzeci de mii de trupe chineze în Tibetul Central, guvernul lui Dalai Lama a fost lăsat să își mențină simbolurile importante din vremea independenței.

Însă zonele din Qinghai, care erau în afara autorității sale, nu s-au bucurat de aceeași autonomie. Majoritatea pământurilor au fost redistribuite de la nobili și mănăstiri către țărani. Regiunea Kham-ului de Est, fosta provincie Xikang, a fost încorporată în provincia chineză Sichuan, în timp ce Kham-ul de Vest a fost așezat sub autoritatea Comitetului Militar Chamdo. În aceste zone reformele funciare au fost implementate cu implicarea masivă a multor agitatori comuniști care alegeau, uneori la întâmplare, diferite persoane pe care le numeau “moșieri” și pe care le supuneau la umilințe de tot felul, bătăi, tortură și uneori chiar moarte. În unele zone, chinezii au încercat să creeze cooperative rurale, asemănătoare celor din republică.

De asemenea, atacurile asupra religiei și golirea mănăstirilor de călugări se întețesc. Prezentarea acestora deopotrivă ca profitori și leneși, împreună cu umilirea lor în public a atras mânia localnicilor pentru care lama erau învățătorii și părinții lor spirituali.

În paralel, în 1954, Dalai Lama și Panchen Lama sunt invitați la Beijing, unde sunt primiți cu mult festivism de Ciu Enlai și Mao Zedong. La început, Dalai Lama este atras și fermecat de personalitatea lui Mao care nu dă semne că ar vrea să afecteze cumva situația religioasă ori specificul poporului tibetan. Însă la fârșitul întâlnirii lor acesta scapă unele afirmații radicale, precum „religia este otravă” ceea ce îi dă de gândit tânărului Dalai Lama. 

Pe drumul de întoarcere, în 1955, observă pe viu efectele reale ale ocupației comuniste, mai ales asupra provinciei sale natale, Amdo. Călugări din Tibetul de Est scoși din mănăstiri și umiliți în public. Scene asemănătoare se vor întâlni în toată țara după 1959 și mai ales în timpul „revoluției culturale” pornită de Mao în anii 60.

În 1956, izbucnește o revoltă în Kham-ul de Est și Amdo, condusă de nobili și mănăstiri, aceasta răspândindu-se apoi în Kham-ul de Vest, U-Tsang, și chiar Lhasa.

Înfuriate de rolul Chinei în conflictul din Coreea, Statele Unite ale Americii se arată din nou interesate de Tibet și organizează prin intermediul CIA o operațiune secretă de antrenament, livrare de arme și material radiofonic guerilelor care începuseră să se formeze în est. În același an, Beijingul trimite o armată de 150.000 de oameni în Kham, sprijiniți de bombardamente aeriene. Rezistența este distrusă iar chinezii recâștigă treptat controlul. Au loc violențe asupra călugărilor. De asemenea, sate întregi sunt rase de pe fața pământului. Represiunile continuă și în anul următor.

În 1956, Dalai Lama este lăsat de chinezi să facă o vizită în India, cu ocazia celebrării a 2500 ani de la nașterea lui Buddha. Se întâlnește cu primul ministru Nehru dar acesta nu îi dă nici o speranță de ajutor. Dalai Lama se întoarce dezamăgit la Lhasa.

Tot în 1956 este creată „Comisia Preparatorie a Regiunii Autonome Tibet”, avându-l ca secretar pe generalul Ngapo, urmată la scurt timp de înființarea Regiunii Autonome Tibet (RAT), Dalai Lama fiind numit președintele acesteia, însă puterea aparținând de fapt, Partidului Comunist Chinez. Până în 1965 organizarea RAT este definitivată în toate aspectele ei.

Tibetul sub ocupație chineză. Se observă împărțirea țării în diferite provincii.

În 1958 tensiunile cresc îngrijorător mai ales după ce mii de tibetani din est sosesc în capitală cu vești despre persecuțiile chinezilor.

În 10 martie 1959 Dalai Lama primește o invitație din partea autorităților chineze de a merge neînsoțit în tabăra chineză, pentru o reprezentație teatrală. Acesta, suspicios față de adevăratele intenții ale oaspeților, refuză invitația iar chinezii decid să „îl elibereze de forțele reacționare”. Imediat, temându-se pentru siguranța lui Dalai Lama, mii de tibetani neînarmați se strâng în jurul rezidenței sale. 

În noaptea de 16 spre 17 martie 1959 acesta fuge deghizat împreună cu anturajul său și cu o escortă de războinici khampa. După ce trec munții Tibetului de sud, ajung la Tawang, în India, pe 30 martie. La scurt timp, Nehru îi oferă azil politic, plasând astfel India într-o poziție delicată față de China, care o acuză de „imperialism” și „expansionism”.

Fuga lui Dalai Lama nu este imediat observată de forțele chineze. Între 20 și 22 martie Lhasa ia foc iar chinezii aduc tancurile. Între 10.000 și 15.000 de tibetani sunt uciși în numai trei zile. De asemenea, Norbulingka, unde se credea că se mai află încă Dalai Lama, este bombardat de chinezi.

După aceste represiuni violente, cel puțin 80.000 de tibetani se refugiază în India între 1959-1960, urmându-l pe Dalai Lama, sau în Nepal. Mulți mor din cauza bolilor și a neadaptării la clima indiană în taberele special create pentru ei de Înaltul Comisariat pentru Refugiați și de guvernul indian. Fugile constante, estimate între 1000 și 2000 de persoane pe an au mărit acest număr la 100.000. Mișcarea refugiaților din acea vreme este adeseori numită „exod”, precum în rezoluția din 1961 a Adunării Generale a Națiunilor Unite care
declară că prezența într-un număr atât de mare în țările învecinate a refugiaților tibetani este o „dovadă” a nerespectării drepturilor omului în Tibet.

În absența lui Dalai Lama, chinezii îl instalează pe Panchen Lama (de fapt, ținut prizonier) la conducerea regiunii Tibet.

Imediat ce ajunge în India, Dalai Lama organizează o conferință de presă în care denunță public “Înțelegerea în 17  Puncte” despre care afirmă că a fost semnată sub constrângere. Urmând acestei declarații, ONU votează o rezoluție prin care se condamnă politica chineză în Tibet.

Guvernul indian îi oferă lui Dalai Lama, fostul orășel colonial Mc Leod Gamj, suburbie a orașului Dharamsala. În 1960 este constituit guvernul în exil iar tibetanii încep să se organizeze cu ajutor indian și internațional.

Revoltele din Kham și Amdo        

Așa cum am prezentat, răscoale și conflicte armate între țărani, nobili și călugări tibetani pe de o parte și forțele comuniste de ocupație au început încă din iunie 1956 în regiunile Kham și Amdo ca urmare a „reformelor” comuniste implantate aici mai devreme decât în alte regiuni, precum și atacurilor asupra culturii și religiei tibetane. Represiunea începută în 1956 a fost deosebit de sângeroasă, chinezii trimițând o armată de 150.000 de oameni plus aviație care a ras de pe fața pământului sate întregi și mănăstiri. Însă lupta de guerilă începută atunci a continuat cu sprijinul și antrenamentul CIA timp de mulți ani.

În 1957 regiunea Kham este în haos și sânge. Armata chineză torturează prizonierii în diferite moduri care de care mai brutale, soldații violează soțiile răsculaților în fața lor pentru a le smulge confesiuni, execuțiile pe loc sunt foarte des întâlnite, etc. De asemenea, au fost raportate cazuri de călugări și călugărițe forțați să facă sex între ei și să renunțe la legămintele religioase.

Fapte de acest gen au intensificat ura tibetanilor față de ocupanți iar spre sfârșitul anilor 1950, numărul luptătorilor din rezistență atinge zeci de mii. Rețele întregi de mănăstiri din Kham ajung să fie folosite ca ascunzători sau pentru a transmite mesaje. Pentru a intimida guerilele, se transmit amenințări cu bombardarea palatului Potala, reședința lui Dalai Lama.

O delegație din partea oficialilor tibetani din Lhasa este trimisă în Kham pentru a încerca discuții cu luptătorii, însă membrii acesteia se alătură rezistenței.

În luptele de guerilă se distinge gruparea Chushi Gangdruk sau “Apărătorii Voluntari ai Credinței” a cărei formare este anunțată oficial în 16 iunie 1958 și care cuprinde luptători din Kham și Amdo. Misiunea ei este clară: alungarea forțelor chineze de ocupație din Tibet. Aflată sub conducerea generalului Andruk Gonpo Tashi, gruparea includea 37 de forțe aliate și 18 comandamente militare organizate în jurul unui cod de 27 reguli ce guverna comportamentul voluntarilor. Cartierul lor general s-a aflat la început la Tsona iar apoi s-a mutat în Lhagyari.

La început membrii și-au procurat singuri armele, cel mai adesea puști britanice, rusești sau germane din al doilea război mondial. În 1957 și 1958 Chushi Gangdruk a cerut sprijin Departamentului de Stat al SUA care le-au refuzat la început cererile motivând că au nevoie de o rugăminte oficială din partea guvernului tibetan din Lhasa. În cele din urmă însă, CIA a început să aprovizioneze gruparea, precum și alte forțe de guerilă, chiar și fără această cerere. Au fost oferite arme și muniție, precum și antrenament militar specializat la Camp Hale, în Statele Unite. De asemenea, Chushi Gangdruk a mai primit sprijin din partea Taiwanului condus de Chiang Kai-skek.

Din anii 1960, gruparea și-a condus operațiunile militare din Mustang, regiune de nord a Nepalului. Acțiunile acesteia au încetat abia în 1974 când CIA a încetat să le mai ofere sprijin ca urmare a normalizării relațiilor chinezo-americane din vremea președintelui Nixon și după ce Dalai Lama le-a trimis un mesaj prin care le cerea tuturor luptătorilor din Tibet să înceteze lupta și să caute metode pașnice de rezistență.

Revoluția Culturală (1966-1976) a fost o miscare ce trebuie amintita deoarece a schimbat radical modul de gandire si apoi modalitatea de a conduce o tara mare precum China. Aceasta revolutie si-a pus amprenta sip e regiunea Tibet.

            Marea Revoluție Culturală a Proletariatului, numită pe scurt “Revoluția Culturală”, a fost o mișcare socială pornită de Mao Zedong pe 16 mai 1966 cu scopul de a purifica țara de orice formă de gândire capitalistă. În conformitate cu propria teorie a revoluției continue, el susținea că elementele învechite și retrograde trebuiesc înlăturate printr-o violentă luptă de clasă condusă de tineretul comunist.

Acesta a răspuns imediat apelului său, organizându-se în Gărzi Roșii de-a lungul întregii țări. Mișcarea a luat treptat forme grotești și isterice, cu judecăți publice făcute în grabă de așa zișii revoluționari, bătăi, și uneori execuții ale celor care păreau cumva diferiți sau prea puțin vocali în susținerea regimului. 

În Tibet, revoluția culturală afectează toate regiunile, până și zonele îndepărtate din vest. Gărzile roșii chineze dar și tibetane distrug mănăstiri, castele, monumente, statui, picturi, chortene și orice semn care amintea de religia buddhistă. Sunt distruse și multe din comorile artistice ale vechiului regat Guge. Ca și în China au loc denunțuri, torturi, execuții iar unele rebeliuni izolate sunt înecate în sânge.

Mănăstirile ce supraviețuiseră invaziei sunt dinamitate și distruse aproape în întregime, obiectele de cult sunt sparte ori duse la Beijing și topite sau depozitate în Orașul Interzis. De asemenea, ruguri uriașe mistuie textele sacre din biblioteci.

Dintre cele 6000 de temple și mănăstiri pe care le avea Tibetul în 1959 nu mai rămâne aproape nimic în 1976. Câțiva tibetani însă, ascund cărți și statui sau le duc peste graniță, în exil.

De asemenea, comunele sătești sunt instaurate în 1969 iar colectivizarea e încheiată în 1975. Viața privată dispare. Cultura grâului devine obligatorie în loc de orz iar recoltele trebuie să fie anuale. Din cauză că armata are prioritate la cereale foametea izbucnește de mai multe ori. Se estimează că între anii 1951 – 1976, în regiunile tibetane, inclusiv Kham și Amdo, au murit peste un million de oameni.

            Un alt aspect important al ocupației chineze, început din anul 1975, este politica de implementare a chinezilor Han în Tibetul Central care continuă și în zilele noastre. Mii de chinezi primesc diferite avantaje pentru a se muta aici, scopul evident fiind acela de a schimba complet peisajul etnic și cultural tibetan. Și astăzi dacă mergeți în Tibet veți observa spre exemplu, că cele mai bune slujbe aparțin chinezilor, aceștia fiind peste tot, de la administrație și armată, până la patronii de buticuri.

Educația este și ea făcută în chineză iar copiilor tibetani, dacă ajung la școală, li se predă încă din primele clase o istorie falsificată și impregnată de comunism. Așadar, nici una din promisiunile de autonomie culturală și administrativă făcute imediat după invazie, nu a fost respectată vreodată. Nici chiar tinerilor tibetani trimiși de partid în China pentru a primi o educație comunistă, nu li se oferă întotdeauna la întoarcere, posturi de răspundere, majoritatea fiind transferați în regiuni izolate pentru a câștiga, spun chinezii, “experiență revoluționară.”

            După moartea lui Mao, apare un vânt de schimbare și relaxare moderată când secretarul general al Partidului Comunist, Hu Yaobang, aflat în vizită în Tibet, are curajul să critice politica de colonizare și greșelile chinezilor din regiune. Se spune că descoperind sărăcia Tibetului, Hu ar fi izbucnit în plans de rușine.

El hotărăște adoptarea unor măsuri economice specifice, susține autonomia de decizie a tibetanilor și propune ca 85% din cadrele chineze să părăsească țara. Deținuții politici sunt eliberați, limba tibetană este din nou predată în școli iar în 1982, articolul 35 din constituția chineză garantează libertatea religioasă, cu condiția să nu tulbure ordinea statului. Este aprobată reconstrucția multor mănăstiri iar călugării pot reveni la practicile și studiile lor. Tibetul este redeschis pentru străini și în 1985 este înființată universitatea din Lhasa.

Dar visul frumos nu durează mult, cadrele de partid din Tibet și Beijing opunându-se acestei politici relaxate. Destituirea lui Hu Yaobang și moartea misterioasă a celui de-al X-lea Panchen Lama marchează sfârșitul acestei perioade.

            Din 1987 situația din Tibet începe din nou să se degradeze mai ales în domeniile educației, imigrației chineze și chiar a distrugerii mediului. Conducerea comunistă realizează că tibetanii nu s-au lăsat convinși de propaganda chineză și că din contră, naționalismul lor continua să existe avându-i pe călugări și călugărițe ca vârf de lance. Mai mult decât atât, sistemul de ocupație reușise să unească populații tibetane care din punct de vedere politic nu fuseseră întotdeauna în bune relații.

            În 1987 Dalai Lama este primit de Congresul american iar în 1988 lansează „Apelul de la Strasbourg”, în care își prezintă planul pentru Tibet. Renunță la ideea independenței, acceptă asocierea unui mare Tibet cu adevărat autonom la China, propune respectarea drepturilor fundamentale ale tibetanilor, oprirea imigrației chineze ce începuse din nou să ia amploare, etc. De asemenea, el cere să nu se mai depoziteze deșeuri nucleare în Tibet și să se creeze acolo o zonă demilitarizată.

Mulți tibetani sunt șocați de abandonarea ideii de independență, însă Dalai Lama și-a argumentat de multe ori noua atitudine prin recunoașterea imposibilității de a mai schimba situația actuală și necesitatea de a rezolva acest conflict pe cale pașnică. Nu distrugerea inamicului ci transformarea lui în prieten este esența învățăturii lui Buddha pe care Dalai Lama își bazează mereu acțiunile politice.

Chiar dacă pierderea independenței Tibetului este grea și dureroasă, ea nu reprezintă decât o manifestare a impermanenței lumii în care trăim unde nimic nu este stabil și durabil. De aceea, Dalai Lama dorește să se adapteze noilor condiții și să trăiască în bună înțelegere cu chinezii deja stabiliți acolo și pe care a declarat întotdeauna că nu îi urăște și nu îi consideră vinovați pentru greșelile liderilor lor. Însă,  militează neobosit pentru protejarea culturii și religiei buddhiste tibetane care pe lângă specificul local, reprezintă un tezaur de învățături folositoare întregii umanități.

Dacă renunță din înțelepciune și compasiune la atașamentul față de posesia fizică a unei țări, nu va renunța însă niciodată la Tibetul spiritual, cultural și sălbatic natural, care este de fapt, bunul nostru al tuturor. Tibetanii au dreptul de asemenea, la învățământ în limba maternă și la participarea în administrarea locurilor unde s-au născut, chinezii putând la rândul lor să se ocupe de afacerile externe și de protecția militară.

Încercarea lui Dalai Lama de a rezolva problema tibetană pe baza înțelepciunii și a compasiunii buddhiste este apreciată din ce în ce mai mult în toată lumea, inclusiv printre chinezii din Taiwan și diasporă. În 1989 i se acordă Premiul Nobel pentru pace iar eforturile lui sunt și vor fi atât de mediatizate în presa internațională încât în ziua de azi rar mai există cineva pe glob care să nu știe cine este Dalai Lama.

Cauza tibetană se internaționalizează și spre iritarea Chinei, vocea călugărului înarmat cu zâmbetul său specific se face auzită în multe parlamente din străinătate.

La sfârșitul lui septembrie 1987, la o săptămână după discursul ținut de Dalai Lama în Congresul american, o serie de manifestații pro-independeță sunt declanșate în Lhasa de călugări și călugărițe, la care se adaugă participanți din toate categoriile sociale. Revolta cuprinde treptat toate zonele locuite de tibetani din Sichuan, Regiunea Autonomă Tibet, Qinghai și prefecturile tibetane din Yunnan and Gansu. 

3.2. Revendicarile Tibetului si Drepturile Omului

Iată desfășurarea cronologică a evenimentelor:

 1987 – 27 septembrie: O demonstrație în Lhasa este împrăștiată în aceeași zi de autoritățile chineze. Noaptea respectivă a fost numită „noaptea cea neagră”.

– 1 octombrie: Revolte au loc peste tot în Lhasa. Un călugăr de la mănăstirea Sera a murit iar alți doi tibetani sunt răniți.

1988 – 5 martie: Izbucnește o revoltă la festivalul Monlam. Sunt trei morți în conformitate cu sursele chineze și treizeci declarați de opoziția tibetană.  

– 10 decembriemai multe revolte în Lhasa. Surse oficiale: 1 mort; surse neoficiale: 12

1989 – 19 ianuarie: au fost pronunțate sentințe dure pentru cei arestați în timpul revoltelor din 1988. Acestea au fost extinse de la trei ani de închisoare la pedeapsa cu moartea, execuția fiind însă amânată.

– 28 ianuarie: Moare al – X-lea Panchen Lama în condiții suspecte.

– 6 februarie: Noi revolte izbucnesc în timpul sărbătorii Monlam și a Anului Nou tibetan (Losar)

– 5 martie: Un eveniment religios se termină cu un masacru. Sursele oficiale vorbesc de 11 morți și o sută de răniți. Cauza este, în conformitate cu guvernul, aruncarea cu pietre într-un polițist chinez. Sursele tibetane afirmă că ceremonia a fost atacată de poliția chineză. 

– 6 martie: revoltele se întind în centrul Lhasa. Magazinele chinezești sunt atacate. iar urmarea este declararea stării de urgență care dă puteri sporite autorităților chineze.

– 7 martie: toți jurnaliștii străni și turiștii sunt evacuați.

– 8 martie: legea marțială este impusă în tot teritoriul Regiunii Autonome Tibet de către noul secretar general al partidului în Tibet, Hu Jintao, astăzi cel mai puternic om din China. Va fi ridicată abia la sfârșitul lui aprilie 1990.

– 15 aprilie: moare fostul secretar general chinez Hu Yaobang care fusese un susținător al retragerii armatei chineze din Tibet. Moartea sa dă naștere unui protest al studenților din Beijing. Mai târziu, în același an, protestele din piața Tiananmen sunt înnăbușite în sânge.

            După aprilie 1990 dar mai ales după „al III-lea Forum național pentru munca în Tibet” din 1994 și criza legată de reîncarnarea lui Panchen Lama din 1995, politica chineză față de Tibet se caracterizează prin represiune în domeniul religios, reeducare politică, sporirea capitalurilor pentru dezvoltarea economiei și a infrastructurilor și încurajarea imigrației masive a chinezilor.

De asemenea, distrugerea naturii tibetane continuă cu suportul armatei, mai ales în regiunile de sud-est (Kongpo și Kham) ceea ce duce la eroziunea solului și creșterea riscului de inundații violente pentru toate țările din Asia de Sud și Sud-Est, precum și pentru zona de câmpie a Chinei. Asta deoarece, pe lângă poziția sa geostrategică în inima Asiei, Tibetul este și rezervorul de apă al continentului, toate marile fluvii ale Asiei izvorând de aici: Yangtze, Huanghe, Mekong, Salouen, Irrawady, Indus, Sutlej, Brahmaputra.

Se estimează că suprafața forestieră din marele Tibet a scăzut de la 25,2 milioane de hectare la 13, 5 milioane în 40 de ani și că 18 milioane de metri cubi de lemn au fost transportate din Tibetul de sud-est în China. Pentru aceeași perioadă, chinezii prezintă cifra de 54 de miliarde de dolari câștigați prin exploatarea lemnului numai în Regiunea Autonomă.

De asemenea, 57% din potențialul energetic al Chinei este asigurat de centralele hidroelectrice construite în Tibet și care își direcționează electricitatea produsă către plantațiile de orez din China.  Afluxul demografic creează la rândul lui pericole pentru ecosistemul deja afectat de defrișări, eroziunea solului, dispariția unor specii de animale vânate pentru valoarea lor comercială și, în nordul Tibetului, de deșeurile nucleare depozitate acolo.

Această economie, orientată spre exploatarea bogățiilor țării nu în folosul tibetanilor, ci al chinezilor, este una de tip colonial, lucru confirmat de numărul cadrelor tibetane din Regiunea Autonomă aflate în posturi de decizie: numai 34% dintre cadrele de la nivel prefectoral sau mai sus fiind tibetane și 16% din posturile de comandă ale forțelor armate. În plus, nici un secretar al Partidului Comunist din RAT nu a fost tibetan.

            În iulie 2001 represiunea religioasă se manifestă din nou prin distrugerea în întregime a mănăstirii de la Serthar din Amdo (Sichuan), condusă de Khenpo Jigme Phuntso și cuprinzând 5000 de călugări și călugărițe, printre care și chinezi.

            Pe 24 octombrie 2001, în fața Parlamentului European de la Strasbourg, Dalai Lama își reînnoiește apelul la negociere cu guvernul chinez și reafirmă dorința sa pentru autonomie, nu independență, în cadrul Republicii Populare Chineze:

„Propun ca Tibetul să se bucure de o veritabilă autonomie în cadrul Republicii Populare Chineze. Nu dorim însă acea autonomie pe hârtie impusă nouă acum 50 de ani prin „Declarația în 17 puncte”, ci un Tibet într-adevăr autonom, în care tibetanii să fie pe deplin responsabili de afacerile interne, incluzând educația și domeniul religios. Beijingul ar continua să se ocupe de afacerile externe și de apărare”.

            Pe 7 martie 2002, Paula Dobriansky, coordonatoarea pentru Tibet a Departamentului de Stat american, declară în fața Congresului:

„Pe teren situația rămâne gravă…..îngrădirea religiei și a altor libertăți fundamentale sunt probleme serioase. [….] Tibetul rămâne cea mai săracă regiune a Chinei, deși guvernul a alocat resurse economice substanțiale în ultimii douăzeci de ani.

Problemele de limbă limitează drastic șansele la educație ale studenților tibetani, rata analfabetismului este în creștere, iar în zona rurală a unor regiuni copiii sunt subnutriți într-un stadiu cronic.[…]. Privatizarea sectorului medical, accentul mare pus pe folosirea limbii chineze în programele școlare și neîntrerupta migrație a chinezilor han în Tibet slăbesc poziția socio-economică a populației tibetane.”

Menționez că în teritoriul neospitalier al Regiunii Autonome Tibet salariile sunt de trei ori mai mari decât în China. De asemenea, numărul real al trupelor chineze menținute în Tibet este ținut secret, dar estimat la 50.000.

Calea ferată între Golmud, din Quinhai și Lhasa, lungă de 1084 km, trecând prin defilee de 5000 m și costând 2,34 miliarde de dolari este construită cu ajutorul miilor de muncitori chinezi. Scopul ei este „de a consolida frontiera de sud-vest și exploatarea bogățiilor naturale de-a lungul liniei …”.

În 2002 este ridicat în fața palatului Potala un monument de 35 m spre glorificarea armatei comuniste iar noua clădire a securității publice domină orasul. Treptat, spațiul cultural și spiritual tibetan își pierde specificul și profunzimea de altă dată sub povara superficialității urbane chinezești. 

Pe  17  octombrie 2007 Dalai Lama a primit Congressional Gold Medal din partea Congresului american și președintelui SUA. Vă prezint mai jos întreaga ceremonie, discursurile politicienilor participanți și al lui Dalai Lama în fața unei mulțimi de peste 15000 de oameni adunate în fața Capitoliului din Washington D.C.

Protestele din 2008. Acestea au început în 14 martie, lângă templul Ramoche din Lhasa, când poliția chineză a dispersat o demonstrație pașnică de comemorare a revoltei din 1959. Mulțimea înfuriată a început să distrugă mașini de poliție și alte vehicole oficiale.

Deși a fost interzis accesul jurnaliștilor străini în Tibet în timpul protestelor, câteva înregistrări video au reușit totuși să scape.

            Imediat după moartea celui de-al – X-lea Panchen Lama, guvernul chinez preia inițiativa găsirii succesorului. După cum stim, însă, reîncarnarea acestuia nu putea fi căutată și recunoscută decât prin metode religioase, de către lama și maeștri autorizați de tradiție să facă acest lucru. Sună de-a dreptul stupid ca niște comuniști atei să își asume rolul lor. Așadar, numirea de către Dalai Lama a celui de-al XI-lea Dalai Lama (Gedun Choekyi) în 1995 nu este recunoscută de guvernul chinez care îl arestează pe copil, ajungându-se astfel la o situație unică în istorie – cel mai tânăr deținut politic, vina acestuia find doar aceea că o comunitate religioasă îl consideră reîncarnarea fostului lor îndrumător spiritual. 

Al- XI-lea Panchen Lama. Nimic nu se mai știe despre soarta acestuia, acum în vârstă de peste 18 ani și a familiei sale, în ciuda protestelor internaționale. Chinezii numesc imediat un alt Panchen Lama, crescut la Beijing și îndoctrinat după canoanele comuniste.

3.3. Polemici la nivel mondial asupra conflictului China-Tibet

Revoltele izbucnesc în provinciile Gansu, Qinghai și Sichuan în timp ce în Europa și Statele Unite au loc manifestații de susținere. Majoritatea acestor marșuri din afara Tibetului dar și din interiorul lui urmăresc și boicotarea jocurilor olimpice care urmau să aibă loc anul acela în China, o țară unde drepturile omului sunt încălcate în mod sistematic.

Marxiștii recunosc că ideologiile reacționare și sentimentele naționaliste sunt înrădăcinate în inegalitatea materială a societății de clasă divizată. Ori de câte ori este posibil, vor încerca să erodeze influența de înapoiere socială prin educație și de stimulente economice, mai degrabă decât de represiune. Un regim Leninist ar combate Han șovinismul, prin combinarea de subvenții generoase pentru dezvoltarea regională, cu autonomie reală pentru minoritățile naționale, inclusiv dreptul de a controla instituțiile politice locale, de a primi educație și servicii publice în limba de alegere, libertatea de exprimare politică și libertatea de a călători .

Mai recent, s-a a extins ideea contrarevoluției, în care nu numai SPD german, dar si CIA a favorizat "rege-zeu," tibetan Dalai Lama, argumentând în ultimul număr din 1917 (2004): "Prin acord că tibetanii sau uigurii au dreptul de a controla afacerile proprii interne, iar un guvern revoluționar, în China, ar semnala disponibilitatea de a coexista cu casta Tibet, de guvernământ tradițională și mullahii Xinjiang lui, atâta timp cât își păstrează sprijinul popular "În cazul în care birocrația din Beijing stalinista promovează: "o țară , două sisteme", în menținerea Hong Kong ca o enclavă capitalista, BT merge extra mile la "coexista" cu feudalismul-sau!, cu alte cuvinte, "o țară, cele trei sisteme" de respect pentru devotamentul popoarelor întârziate la liderii lor religiosi are multe în comun cu imagini de apologeți pentru clasa și asuprire a rasei, a unei ere anterioare.

Relațiile chino-americane vor fi stabilite de către două ‘drivere’ principale: – una din Statele Unite: posibilitatea de a controla, capacitatea SUA de a descuraja un comportament agresiv chinez, dar care nu se poate si al doilea este modul în care politica se dezvolta în China.

Premiul strategic pentru Washington este reforma democratică în China. Democrația nu va rezolva toate problemele chino-americane, dar China ar putea fi foarte un fileu, o bariera permisiva, cu privire la suveranitatea și naționalismul tibetan.

Dalai Lama propunea: de a transforma Tibetul într-o gigantica pasăre natura – și ființa umană pentru a o păstra – este o idee fascinantă. El ar putea deveni Vaclav Havel din Asia, și Tibet, o zonă tampon între India, Pakistan, China, și Nepal – toate țările asiatice care au istorii de tensiune și războaie de frontieră.

Ca si o stire de ultima ora, China a decis să interzică turistilor străini accesul în Tibet. Măsura a fost luată la câteva zile după ce mai multi tibetani si-au dat foc în semn de protest fată de regimul opresiv de la Beijing.

Decizia intervine în contextul în care, zilele acestea, va începe un festival care atrage anual mii de turisti în regiunea Himalayană, aflată sub supraveghere stricta, după protestele violente declansate în capitala Tibetului, Lhasa, în martie 2008.

Majoritatea agentiilor de turism au fost informate de autoritătile tibetane încă de luna trecută, că turistii străini nu vor avea voie să intre în această regiune.

Nu se stie deocamdată cât timp va fi în vigoare această restrictie.

Se pare ca in regiunea China – Tibet, ostilitatile sunt conduse direct de la Beijing, iar cei asupriti(locuitorii tibetani), se pare ca isi cauta in continuare identitatea si libertatea.

Din cauza maretiei Chinei (statut in lume, putere economica), se pare ca se impun ca autoritare fata de S.U.A, Rusia, India si alte tari influente in lume, in regiunea muntoasa Tibet. Pentru a nu strica relatiile dintre China si celelalte puteri ale lumii, guvernele statelor cu putere, nu isi exprima direct punctele de vedere cu privire la interzicerile de tot felul ce se petrec cu locuitorii din Tibet, aceasta comportandu-se ca o anexa a Republicii Populare Chineze.

Consumul industrial, cresterea veniturilor si schimbarea traditiilor de consum fac din China motorul schimbarii configuratiei pietei mondiale. In goana sa dupa resurse, ea trage dupa sine economiile regiunilor din care se aprovizioneaza. Cu doar un deceniu in urma,
China era exportator net de petrol. Acum este cel de-al treilea exportator mondial, dupa SUA si Japonia. Economia inghite anual 600 milioane tone de petrol, cele mai importante cantitati (60%) importandu-le din Orientul Mijlociu. Rusia,Australia si Indonezia vand si ele petrol Chinei.

O alta imagine: moda localurilor de tip american, aparute in toate marile orase, a dus la explozia consumurilor preparatelor din carne de vita, produse fara nici o cautare acum 10 ani de zile, in voga astazi. Castigatoare de pe urma schimburilor obiceiurilor de consum alimentar al sutelor de milioane de chinezi din zonele urbane sunt Canada si SUA, piete de pe care China va importa 350 mii tone carne de vita in urmatorul deceniu.

Plantatiile de cauciuc din sudul Thailandei acopera cererea de anvelope a industriei chineze de automobile, al carui ritm anual de crestere este de 75%. Producatorii de otel din Japonia si Coreea de Sud prospera de pe urma celui mai important client, China. Fabricile de componete electronice din Taiwan si Malayesia exporta in China circa 90% din ceea ce produc. Iar daca pentru Japonia, SUA sau Europa, China este perceputa ca pericol, prin prisma exporturi- lor sale anuale de 313 miliarde dolari, tarile din Asia de Sud-Est au o perceptie diametral opusa. China este cel mai serios cumparator de materii prime din regiune,in 2003 a cheltuit 413 miliade dolari, bani care au revigorat economiile Thailandei, Taiwanului si alayesiei. Pentru ele problema nu este deficitul commercial in relatia cu China,ci capacitatea de a face fata cererii ei de materii prime.

Politica de reconstructie a economiei chineze a implementat multiple facilitati fiscale care nu au intarziat sa atraga masiv investitiile straine in China. Prin acest procedeu, China a reusit sa atraga mariile companii transnationale ale lumii, care si-au stabilit sediul central la poalele Marelui Zid. In topul exportatorilor din intreaga lume, China a ajuns sa ocupe locul intai, urmata de SUA si Coreea, 43% din totalul exporturilor sale fiind rezultate din productia transnationalelor. Industria textile din intreaga lume a fost practic sfasaiata de industria textila chineza.

Nume de marca, gen Fratelli Piacenza(cu o istorie de 270 de ani in Italia), si-au mutat sediul in China, acelasi lucru intamplandu-se si cu celebrul creator de moda Ermeneglido Zegna. SUA, Japonia, Coreea de Sud, Singapore si Finlanda au dat tonul investitiilor straine in economia chineza, aducand, in 2003, 41 de miliarde de dolari in tehnologie si fonduri.Samsung. IBM, Nokia, Motorola au deschis in China cel mai mare numar de filiale din lume. Fara indoiala apetitul lor investitional a fost si este determinat de avantajele ce vin la pachet cu marimea si crestera pietei interne chineze, cu surplusul de forta de munca, cu lanturile de furnizori extrem de bine organizate si, nu in ultimul rand, cu oferta generoasa a
guvernului chinez in materie de facilitati fiscale.

Forta de munca este disciplinata, produce mult si costa putin.Un muncitor calificat este platit cu 43 euro pe luna. Studiile superioare ii costa pe angajatori ceva mai mult, circa 100 euro lunar. Este salariu mediu brut lunar al unui inginer, architect sau medic. De-a dreptul modest, chiar si in comparativ cu statele centrale si est europene. Salariul mediu brut lunar al unui polonez este de 547 eurolunar, al unui sloven de 1100 euro lunar. Pana si romanii se pot
considera mai avuti cu 180 euro pe luna.

Alaturi de forta de munca, regimul fiscal este cel de-al doilea punctde atractie pentru capitalul strain. Companiile straine platesc impozite de pana la 27%, cu 6% mai mici decat cele locale, si se bucura de reduceri si scutiri fiscale daca isi localizeaza productia intr-una din cele sase zone economice speciale sau in una din cele 14 zone libere. Cota de impozitare a companiilor care-si deschid capacitati de productie in aceste zone este de 15%.

Nu in cele din urma, conteaza si legile aspre care sanctioneaza evaziunea fiscala si coruptia functionarilor publici chinezi. Pentru frauda fiscala sau "spaga" in valoare de 2500 euro, pedeapsa legala este de neconceput pentru lume occidentala, 20 ani inchisoare.
Aderarea Chinei la Organizatia Mondiala a Comertului, in 2001, a impus schimbarea politicii de atragere a investitorilor straini. Pentru ca legiile OMC interzic discriminarea fiscala intre companiile nationale si cele straine, guvernul chinez este nevoit sa reformeze codul fiscal
in vigoare, actionand in doua directii. Prima consta in unificarea cotelor de impozitare la 24%-27% pentru toate companiile de pe piata, indiferent de originea capitalului.

Cea de-a doua se refera la taxa pe valoarea adaugata.In prezent este de 17% si se plateste de catre toate companiile producatoare. Noul cod fiscal va stabili posibilitatea unor deduceri substantiale ale TVA pentru impozitele de echipamente ale companiilor din industria chimica, metalurgica, IT, constructii de nave si automobile.

Prin aceasta reforma, guvernul de la Beijing incearca sa impuste doi iepuri dintr-un foc: impacarea OMC-ului si stimularea capitalului, indiferent de provenienta. Noul cod fiscal a fost definitivat in doi ani de zile, iar implementarea a luat sfarsit in 2010.

CAP. 4. Solutii pentru incheierea conflictului China-Tibet

Ca soluționare a acestui conflict – care a costat cu siguranta zeci de mii de vieți, poate si milioane, și de regimente implicate complet echipate și chiar nave de război – este ca armata chineză sa fie încredințată si supusa poporului si intereselor acestuia. Ea trebuie să asigure continuarea și intensificarea producției, la un moment când nu mai este în măsură să asigure unitatea de putere în China.

În plus, intervenția directă a armatei împotriva țăranilor va prezenta cele mai grave riscuri, deoarece acesta este formata si recrutata în mare parte din țărănime.

Dar o adevărată democrație liberală, în China, în care oamenii sunt destul de reprezentativi este cea mai bună speranță pentru pace.

Fără dreptul de vot ce ar putea forța guvernul să concentreze resursele asupra problemelor lor multiple (corupție, resurse dislocate, lipsa de siguranta sociala), nu se poate. Statele Unite și restul Asiei va avea încredere cu siguranță in dialogul deschis, transparent, in care China ar putea reface legăturile la nivelul societății civile. Punctul de vedere istoric, in care Statele Unite au fost candva aproape întotdeauna de partea Chinei, se pare ca nu e o iluzie. Se așteaptă cu răbdare să se facă acest lucru din nou.

Frontiere promitatoare noi se numără in Arctic, acum că schimbările climatice au topit gheata atat de mult, ca fundul oceanului este accesibil cu masina de foraj, precum și platoul tibetan, suspectat de mult pentru a gazdui depozite de minerale mari.

Geological Society of America (GSA) își sărbătorește 125 de ani, cu "acoperisul lumii" conferință la poalele platoul tibetan, în Chengdu, un oras important din vestul Chinei, inaltand o fabrica care se bazează pe exploatarea resurselor tibetane.

Deși taxat ca o "reuniune științifică", sponsorizata de comun acord de către China, organizația profesională de geologice are in ordinea de zi, publicitatea incepand cu iunie 2013, a zonei tibetane ce îndeplineste în special numele de "resurse minerale".

Este de înțeles că toată lumea de geologi a fost fascinata de a cerceta originile de la câțiva kilometri de podiș înălțate spre cer, într-un proces geologic, care este destul de tânără și în curs de desfășurare. Dar, geologia, ca o profesie, nu face nici o distincție clară între geologie ca stiinta ce contribuie la cunoașterea fundamentală a dinamicii pe pământ si geologia economică a depozitelor de minerale și de extragere a lor pentru exploatare.

Estomparea, pe criterii etice, are consecințe pentru tibetani, care nu au puterea de a vorbi sau pentru a apăra comunitățile lor, terenuri, lacuri și munți sacri din minerit, nu au dreptul de a forma organizații bazate pe comunitate pentru a articula preocupările lor.

Tibetul nu este doar o alta frontiera pentru curiozitatea științifică, care s-ar putea întâmpla doar pentru a duce la minerit. Acesta nu este un accident faptul că atât de mulți dintre tibetani care au ales recent o metoda de protest, au plecat, in loc sa moara, si au fost perturbati din zonele de intruziune a operațiunilor miniere din China, în comunități izolate de muntele tibetan.

Colaborarea dintre geologii americani si chinezi in Tibet se face de zeci de ani, și a dus la mai multe perspective utile în cunoasterea plăcilor tectonice și o serie de descoperiri științifice. Nu există nici o diviziune clară între cunoștințe de bază, și cunoștințe de vedere economice, care fac averi prin exploatarea in Tibet. Un studiu al presiunilor extreme generate de continente, se ciocnesc, si poate ca explica modul in care în roci se topesc și apoi se răcesc încet suficient de multe minerale topite pentru a se separa în depozite bogate.

La sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, corporatiile transnationale gigantice de energie a ajuns în China, pe baza de constatări extrem de promitatoare, preliminare de către echipele de chinezi de stat de explorare geologică, de a crea ceea ce au promis a fi majore: noi domenii de petrol. În schimb, nimic nu a fost găsit atat de mult.

Acum, lumea geologiei este din nou, mai dispusa decât oricând pentru a lucra cu geologii din China, chiar și într-un moment când guvernul Chinei a fost definit de cartografiere din China de către străini ca o amenințare la adresa securității statului.

Geologii care operează în Tibet, fie academic sau economic, indiferent dacă sunt chinezi sau internaționali, nu au trecut printr-un astfel de proces de consultare și consimțământ al tibetanilor.

GSA Colorado, pe bază de documente ia poziție si are pe diferite aspecte, inclusiv importanța de finanțarea guvernamentală de Geologie științifica, pentru a descoperi resurse minerale. GSA 2011 poziția oficială este că: "GSA recomandă creșterea investițiilor publice și a parteneriatelor public-privat pentru a îmbunătăți înțelegerea noastră asupra resurselor minerale și energetice și să sprijinim programele pentru resurse de energie regenerabile, eficiența energetică, și de reciclare a resurselor. Investițiile susținute publice sunt esențiale pentru a ….. explorare de noi resurse pentru a înlocui cele epuizate. Guvernele federale, tribale, de stat, provinciale ar trebui să sprijine minerale evaluări de resurse energetice și de nevoile legate de gestionare a terenurilor, conservareain proba fizică, precum și dezvoltarea de noi cunoștințe despre resursele viitoare posibile. Parteneriate consolidate între guvern și industrie pot îmbunătăți accesul la teren și să promoveze noile evoluții tehnologice. Fundații private și agenții de finanțare publică pot sprijini, de asemenea, cercetari legate de resursele minerale și energetice "

Regiunea tibetana ( sursa: http://www.geosociety.org)

Din punct de vedere tehnic, Tibetul este parte a Chinei, iar distrugerea sa ecologica este în mod inevitabil legată de cea a Chinei. Mai mult, chinezii desfasoara acum explorari de petrol si alte minerale din Tibet, construcția drumurilor, populația exportatorilor, distrugerea habitatelor sălbatice – toate lucrurile care au un impact profund asupra Tibetului, dedicata cu mare atentie ecologiei. Atâta timp cât Tibetul se află sub ocupație chineză, va trebui să te uiți la Beijing, nu numai pentru a înțelege de ce acest lucru se întâmplă în Tibet, dar să-l si oprească. Pârghiile politice sunt trase de la Beijing, menționând Lhasa, ceea ce înseamnă că tibetanii locali au un control foarte mic asupra viitorului teren.

Deci, Tibetul este un fel de copil gudron pentru China, și se îndoiește că actuala conducere va fi suficient de vizionara sau de încredere pentru a rezolva această problemă creativa. Într-adevăr, Beijing-ul nu pare deloc în stare nici măcar să gândească în termeni de real interes la poporul său, spre deosebire de toate celelalte interese care graviteaza in jurul problemei de fata. Până când nu există o schimbare în această poziție de lider, și percepția de sine a Chinei, este îndoielnic că va exista nici un fel de soluție reală pentru problema din Tibet.

Concluzii

Avem doua variante a starii sociale din Tibet in care: Tibetul este un paradis spiritual pierdut, o poveste despre un imperiu rău și nemilos și o poveste despre lupta unui popor pentru eliberare. Conform imaginii denaturate, prezentate de mass-media “liberă, independentă și deontologică”, istoria Tibetului arată în felul următor, intr-o prima varianta: cândva Tibetul a fost condus de Dalai-Lama, un lider spiritual excepțional, un pacifist și un sfânt veritabil. În Tibet totul era perfect, populația era fericită și trăia în armonie cu natura și se bucura de o economie dezvoltată și sustenabilă.

Apoi au venit chinezii, care au ocupat Tibetul în 1959 și au instaurat comunismul, iar Dalai-Lama a fost forțat să plece în exil, fiind îngrozit de atrocitățile și genocidul organizat de comuniștii maoiști. Astăzi, budismul tibetan este la modă în rândul starletelor de la Hollywood, iar “mișcările de eliberare națională din Tibet” obțin finanțare din partea filantropilor americani și europeni.

Totodată pentru elita vestică este foarte comod să folosească presupusele “atrocități” din Tibet ca metodă de presiune asupra Chinei, iar pe plan intern, elita vestică folosește imaginea lui Dalai-lama pentru a oferi populației o “spiritualitate” alternativă celei creștine. În total, ceea ce se petrece în jurul Tibetului este o mostră de manipulare foarte inteligentă, dar absolut dezgustătoare.

În a doua varianta, lucrurile stau într-un mod foarte diferit de cel prezentat de CNN sau BBC. Raiul spiritual, în care sfântul Dalai-Lama era părintele și prietenul tuturor tibetanilor, iar fermierii tibetani trăiau în comuniune cu natura și se bucurau de o viață lungă și fericită, această utopie pământească din Himalaia nu a existat niciodată.

În realitate, a existat un stat feudal, cu o structură socială inumană și un regim teocratic care în mod normal ar fi trebuit judecat pentru crime contra umanității. Această descriere a Tibetului real este făcută pe baza materialelor publicate de cercetătorii vestici înainte de perioada în care s-a început crearea mitului despre Tibet.

Situația socială din Tibetul feudal era departe de utopiile idilice hipiote. O treime din populație erau sclavi, o treime din populație erau țărani șerbi și o treime din populație erau călugări budiști (lamaiști). Sclavii tibetani erau efectiv în proprietatea deținătorilor de sclavi, în principal a mănăstirilor lamaiste.

Proprietarii îi foloseau ca pe niște animale domestice, sclavii fiind lipsiți de orice drept, inclusiv drept la viață sau proprietate. Sclavii puteau fi vânduți, împrumutați, omorâți sau mutilați pentru nesupunere față de stăpân. Țăranii șerbi nu se aflau într-o situație mai bună, fiind efectiv “legați de glie” și forțați să plătească peste 1.500 de taxe și impozite pentru proprietarii pământurilor pe care lucrau.

Dacă un țăran nu putea să-și achite taxele, el și familia lui deveneau sclavi. Printre taxele colectate de călugării lamaiști exista inclusiv “taxa pentru urechi”. Țăranului care nu reușea să o plătească la timp i se tăiau urechile chiar de călugării lamaiști, care în acest stat teocratic formau clasa dominantă a societății. Puțini dintre fanii vestici ai lui Dalai-Lama cunosc faptul că budismul tibetan (lamaismul) include o serie întreagă de practici ritualice absolut inumane.

Printre lamaiștii tibetani exista tradiția de a purta la brâu mâini umane tăiate. Conform tradițiilor lamaiste, un asemenea talisman aduce noroc și ajută la dezvoltarea spirituală a purtătorului. Talismanele de acest gen se produceau în următorul mod: unui sclav i se tăia mâna, iar apoi mâna era efectiv afumată pentru a evita procesul de putrefacție. În capitala tibetană, până la venirea comuniștilor, exista un vibrant comerț cu asemenea obiecte ritualice.

Imaginația lamaiștilor nu se oprea la crearea de obiecte ritualice din membre umane. Până în 1959, un vizitator al Tibetului avea șanse să procure obiecte ritualice făcute din cranii umane. Nu întâmplător au existat mai multe expediții naziste în Tibet. Se pare că naziștii au avut posibilitatea să găsească acolo multe surse de inspirație pentru propriile atrocități.

Este foarte ironic că pentru foarte mulți oameni din Vest, Dalai-Lama este un simbol al spiritualității, pe când în realitate a fost liderul suprem al unui regim sclavagist și absolut inuman.

Până la venirea comuniștilor în Tibet nu existau școli, nu existau drumuri, nu existau spitale. Tibetul este o zonă muntoasă și dacă tibetanii de rând ar fi ținut la stăpânii lor lamaiști, Tibetul niciodată nu ar fi revenit sub controlul autorităților de la Beijing. În realitate, tibetanii de rând au fost fericiți că epoca sclavagismului și mutilărilor a luat sfârșit. Acum, locuitorii Tibetului se bucură de existența școlilor, spitalelor și drumurilor. Durata medie de viață în Tibet este de 67 de ani, dublă față de cea din perioada lamaistă, iar populația a crescut de 3 ori. Numai în perioada 2003-2007, Beijingul a investit în Regiunea Autonomă Tibetană peste 14 miliarde de dolari în dezvoltarea infrastructurii.

Se poate spune cu certitudine că tibetanii nu-și doresc întoarcerea lui Dalai-Lama și le dorim din tot sufletul ca Tibetul să nu se întoarcă vreodată în perioada feudalismului sălbatic, iar pentru noi istoria reală a Tibetului trebuie să fie un îndemn la neîncredere atunci când Vestul încearcă să denigreze China.

Dacă o bună politică de mediu a fost pe ordinea de zi a mișcării, ea ar fi putut fi pusa în aplicare destul de usor. Aceasta nu este o polemică de totalitarism, ci pur și simplu să recunoască faptul că un control dictatorial poate avea o parte benefică în cazul în care este folosit cu rezultate bune. Guvernul chinez nu a vrut ca oamenii săi să consume foarte mult. Revoluția culturală sub Mao nu a fost categorica cu privire la consum.

China, este prinsa de o dilemă nouă și teribilă: între producție și protecția mediului. Dar adevărul amar este că, cu o populație în creștere și disperata pentru a produce, de mediu din China nu se mai preocupa nimeni si este la o rata foarte, foarte alarmanta.

Din păcate, nu poate fi o mișcare de mediu în China, sau în Tibet, până când situația politică a Chinei nu este indeajuns de ferm pornita spre a diminua cresterea populatiei si implicit a consumului. Mișcările de mediu, aproape intotdeauna cresc pe marginea integrării politice și economice.

China a fost in imposibilitatea de a se goli de probleme multiple politice, economice, sociale, culturale și tocmai pentru că nu a existat nici o tradiție a pluralismului, diversității, sau dezacordul loial. Prezumția guvernului tradițională a fost "Daca nu esti cu noi, esti impotriva noastra." Această atitudine tradițională a fost întărită de către întreaga miscare marxist / leninist / maoistă Canon, care a subliniat faptul că toată lumea trebuie să convină/convietuiasca. Dacă unul nu este de acord cu guvernul, acela este pus în închisoare.

Aspectul cel mai tragic dintre China și Tibet o reprezinta declinul de mediu si asta este deoarece foarte puțini chinezi par să observe degradarea din jurul lor. Ba mai mult și mai mult chinezii încep să călătorească în străinătate: în Europa, America – Statele Unite, Canada și în alte parti – și să înceapă să vină în contact cu grupurile de mediu, iar această situație se poate schimba in bine. Poate că ei vor merge acasă și pot sa fie capabili sa vada condițiile hidoase în care oamenii de la oras trăiesc, și, la rândul său să fie motivati pentru a încerca și de a face ceva pentru mediu.

Este această viziune mai mult decât doar un vis? Ei bine, nu sunt mulți lideri rămași în lume, care au autoritatea morală a lui Dalai Lama.