Confiscarea Speciala

Capitolul I. ASPECTE GENERALE PRIVIND CONFISCAREA SPECIALĂ

Secțiunea I. Noțiune și caracterizare

Măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal ce se iau față de o persoană care a săvârșit o faptă prevazută de legea penală, având un puternic caracter preventiv ce constă în înlăturarea stării de pericol, preîntâmpinându-se astfel comiterea de noi fapte penale.

În primul rând, trebuie precizat că „măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal menite să lărgească gama de sancțiuni necesare prevenirii fenomenului infracțional” . Astfel, scopul legiuitorului prin consacrarea măsurilor de siguranță a fost acela de a evita, de a preveni săvârșirea de noi infracțiuni de către cel care deja a comis o faptă prevazută de legea penală, întărindu-se astfel caracterul profilactic al măsurilor de siguranță. În aceste situații, starea de pericol este strâns legată de împrejurările în care s-a săvârșit fapta prevazută de legea penală, „împrejurări strâns legate de realitatea socială și care sunt implicate în cauzalitatea acesteia”, fiind imperios necesar de a fi combătut, de a fi înlăturat, altfel posibilitatea producerii unei noi infracțiuni fiind iminentă.

Exemplul clasic este reprezentat de „starea de nepregătire profesională a făptuitorului care a comis infracțiuni din culpă datorită acestei nepregătiri și care poate constitui sursa unor noi infracțiuni”. În practica judiciară s-a reținut cazul doctorului slab pregătit care, din culpă, tratează în mod defectuos o persoană de o anumită afecțiune, aceasta suferind în realitate de o alta, și care, în mod logic, necesită administrarea unui alt tratament sau un alt tip de îngrjire medicală. Un alt exemplu este acela al mecanicului care, cu o calificare profesională precară, nu a fost capabil să repare temeinic autovehiculul, cauzând moartea conducătorului auto. În ambele cazuri, caracterul preventiv al măsurilor de siguranță, se justifică prin necesitatea ca aceste persoane să fie împiedicate pe viitor de a mai aduce atingeri relațiilor sociale normale, starea de pericol fiind înlăturată prin aplicarea măsurilor de siguranță.

În al doilea rând, „combaterea acestor stări de pericol nu se poate realiza prin pedepse, fiindcă astfel de stări își au izvorul în realități ce nu reprezintă încălcări ale legii penale, ci prin măsuri specific preventive – măsuri de siguranță.

Secțiunea a II-a. Evoluția măsurilor de siguranță

Necesitatea și scopul măsurilor de siguranță au fost relevate în forme primare înca din Antichitate și Evul Mediu, însă importanța lor sociala le-a făcut să fie analizate în mod temeinic în doctrina penala, odată cu apariția școlii pozitiviste. Reprezentanții acestui curent opinau că statul, prin politica sa penală, represivă, trebuie să răspundă ținând cont de particularitatea specifică fiecarei tipologii de infracțiuni aplicând „măsuri adecvate acestei periculozități-de eliminare din societate în cazul criminalilor innăscuți, alienați sau din obicei, ori prin măsuri de tratament în cazul infractorilor de ocazie sau pasionali”. Pozitiviștii considerau că prin adoptarea măsurilor preventive, cauzele generatoare ale criminalitătii vor fi în mare parte înlăturate sau stopate. „Astfel, s-a constatat că există anumite categorii de delincvenți care se situează în afara represiunii penale : responsabilii, toxicomanii, delincvenții de obicei, persoanele care s-au dovedit periculoase în exercitarea profesiei”.

Măsurile de siguranță au aparut relativ recent, la finele sec. IX și începutul sec. XX și au răspuns unei necesităși tot mai accentuate, specifică acelor vremuri și anume încercarea de a stopa fenomenul infracțional și de a preveni săvârșirea de noi infracțiuni de către acele persoane care, așa cum sunt numite în literatura de specialitate, sunt ele însele „stări de pericol” din cauza gravitații specifice, măsurile de siguranță putând fi dispuse ,,după executarea unei pedepse sau chiar în absența unei pedepse”.

Un moment important pentru consacrarea legislativă a acestor măsuri de către majoritatea statelor europene, l-a constituit Conferința internațională pentru Codificarea dreptului penal de la Roma din 1928.

De-a lungul timpului, au fost enunțate mai multe teorii care au avut ca principal obiectiv reliefarea necesității și scopul măsurilor de siguranță, astfel :

Teoriile absolute – adepții acestor opinii considerau că pedeapsa trebuie aplicată întotdeauna și ,,este justificată de ea însăși”. Fiecare persoană ce a săvârșit o infracțiune trebuie în mod inevitabil să simtă forța coercitivă a statului, să fie pedepsit pentru răul pe care l-a produs societății, realizându-se astfel funcția coercitivă a pedepsei prin aplicarea sancțiunii de drept penal celui în cauză, adepții acestei teorii excluzând ,,orice altă rațiune a pedepsei”.

Teoriile relative – adepții acestui current, priveau cu scepticism poziția susținatorilor teoriilor absolute considerând că fiecare pedeapsă trebuie să aibă un scop bine determinat și justificat. Ei ,,nu considerau că o pedeapsă trebuie aplicată întotdeauna, ci ea trebuie să intervină numai dacă este necesară și numai pe măsura acestei necesități”. Cu alte cuvinte, adepții acestei gândiri consideră că trebuie analizat în mod concret, de la caz la caz, avându-se în vedere toate circumstanțele relevante cauzei, în primul rând, dacă o pedeapsă este necesară iar daca vor constata necesitatea ei, vor stabili în al doilea rând, și în ce limite ea trebuie aplicată.

Teoriile mixte – partizanii acestor teorii au constatat că pedeapsa are doua funcții, un dublu rol. În primul rând, un rol coercitiv, retributiv, prin aplicarea sancțiunii de drept penal unei anumite persoane ce a săvârșit o anumită infracțiune, iar în al doilea rând un rol profilactic, preventiv, din doua perspective:

a.Cel care a comis infracțiunea să nu mai poată săvârși și alte infracțiuni, aplicându-i-se pedeapsa ce a fost stabilită în cauză

b.Societatea, văzând că săvârșirea oricărei infracțiuni este sancționată cu proptitudine de stat, să i se inducă sentimentul de teamă de a săvârși noi infracțiuni, astfel oricine va fi tentat să încalce legea, să știe că în cele din urma va fi tras la răspundere penală.

În România, măsurile de siguranță au fost consacrate pentru prima dată pe plan legislativ în Codul Știrbei din anul 1850, însă trebuie precizat că ele purtau o altă denumire și anume ,,punerea sub supraveghere politieneasca” avand insa in principal aceleași caractere si același scop, ,, care nu era altceva decât o măsură de siguranță”.

Codul Penal din 1865 prevedea anumite pedepse complementare care aveau ca principal obiectiv prevenția, astfel încât, chiar dacă măsurile de siguranță nu au fost reglementate expres, ele, din punct de vedere practic, se regăseau în acest Cod: confiscarea specială – art 37, interdicția de a se afla în anumite localități a acelora cărora li s-a aplicat o pedeapsă criminala – art 596, aln (2), trimiterea celor care au săvârșit fapte penale fără discernământ într-o mănăstire – art 62.

Codul Carol al II-lea, din 1936, a fost primul din România în care s-a consacrat pe plan legislativ instituția măsurilor de siguranță, el fiind considerat unul modern, European, din această perspectivă, asemănându-se cu Codul Penal Italian 1930, spaniol 1928, polonez 1932, elvețian 1937. Articolul 71 al Codului Penal român din 1936 prezenta cinsprezece măsuri de siguranță: internarea infractorilor alienați într-un ospiciu; internarea infractorilor cu anomalități de ordin fiziologic sau psihologic într-un azil; deținerea infractorilor de obicei într-un institut special; internarea vagabonzilor și cerșetorilor într-o casă de muncă; internarea infractorilor minori într-un institut de educație corectivă; libertatea supravegheată pentru minori; măsurile tutelare pentru minori; interdicția de a se afla în anumite localități; interdicția de a pătrunde în anumite localuri; interdicția de a exercita o anumită profesie sau meserie; expulzarea străinilor; cauțiunea de bună purtare; închiderea localului, dizolvarea sau suspendarea unei persoane juridice.

La data adoptării codurilor, este de remarcat poziția ministrului de justiție din acea perioadă Valer Pop, care considera că acest Cod ,,are la temelie principiul clasic al responsabilității morale al infractorului, însă ține seama de necesitatea apărării societății, bazate pe pericolul ce l-ar reprezenta delincventul pentru aceasta. Măsurile de siguranță care nu au caracterul pedepsei sunt cea mai bună dovadă a puternicei infiltrațiuni a noilor idei”.

Măsurile de siguranță au rămas consacrate legislativ și în Codul penal din 1968, acest lucru subliniind, relevând, în ciuda succesiunii sistemelor politice din România, eficiența, utilitatea acestora, chiar dacă o parte a măsurilor de siguranță au fost catalogate distinct față de măsurile educative, iar altele au fost eliminate. Astfel, în Codul penal de la 1968 au mai rămas consacrate expres ca măsuri de siguranță: obligarea la tratamentul medical, internarea medicală, interzicerea de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie, o meserie sau o altă ocupație, interzicerea de a se afla în anumite localități, expulzarea străinilor, confiscarea specială și interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată.

Noul Cod Penal reduce și el numărul măsurilor de siguranță la cinci, acestea fiind consacrate expres în art 108: obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea ocupării unei funcții sau exercitării unei profesii, confiscarea specială și confiscarea extinsă. În concluzie, se observă că numărul măsurilor de siguranță începe să scadă ,,ele pierd teren în fața pedepselor complementare care au început să le absoarbă”, acest lucru reliefând viziunea politicii penale române în ceea ce privește instituția măsurilor de siguranță, însă nu putem nesocoti importanța acordată de legiuitorul român și nici eficiența lor în practica judiciară.

Secțiunea a III-a. Principiile de aplicare si execuatare a Masurilor de Siguranță

Pentru a putea întelege și aplica instituția măsurile de siguranță este important a cunoaște principiile generale care reglementează această materie. Principiile ce vor fi prezentate oferă nu numai o perspectivă de ansamblu asupra acestei instituții, dar și o întelegere temeinică a aspectelor teoretice și practice specifice măsurilor de siguranță. Aceste idei dirigiutoare în materie reprezintă fundamentul legislativ pe care l-a avut în vedere legiuitorul la edictarea normelor ce reglementează măsurile de siguranță, principii ce nu le detaliază pe acestea din urmă dar care explică neîndoielnic rolul și importanța lor în societatea modernă de astăzi.

Principiul Legalității Măsurilor de Siguranță

Acest principiu reflectă vădit protecția pe care a conferit-o legiuitorului indivizilor societății, consacrând expres în art. 2 aln (1) Codul Penal, care poartă denumirea marginală ,,Legalitatea sancțiunilor de drept penal”că:“legea penală prevede pedepsele aplicabile și măsurile educative ce se pot lua față de persoanele care au săvărșit infracțiuni, precum și măsurile de siguranță ce se pot lua față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală”. Cu alte cuvinte, ori de câte ori o autoritate judiciară va dispune luarea unei măsuri de siguranță față de o persoană ce a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, măsura trebuie să fi fost prevazută expres de legiuitor. Rațiunea acestui principiu este de ordine teoretică și practică și anume aceea de a stopa abuzurile la care organele judiciare ar fi ,,tentate”, acestea fiind prin urmare obligate să apeleze la una dintre măsurile de siguranță pe care legiuitorul român le-a consacrat în mod expres.

În literatura juridică de specialitate există consens că este necesară: prevederea sancțiunilor în lege (nulla poena sine lege), modul în care aceste sancțiuni sunt aplicate, precedate de judecată (nulla poena sine iudicio), bineînteles și procedura de judecată să se desfășoare în totalitate potrivit legii ( nullum iudicium sine lege). Această poziție a fost adoptată de legiuitorul român, ea reieșind în mod neechivoc din formularea art. 2 aln (2) din Codul Penal ,,nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranță dacă aceasta nu era prevazută de legea penală la data când fapta a fost săvârșită”. Din reglementarea sus-menționată rezultă că nu este suficient ca măsura de siguranță să fie introdusă în legislație odată cu judecarea procesului, ci ea trebuie să existe, să fie în vigoare si să producă efecte juridice inclusiv la data săvârșirii faptei, asigurându-se în acest fel predictibilitatea normelor penale.

O consecință firească ce decurge din principiul legalității este aceea ca o persoană trebuie să cunoască în mod cumulativ doua lucruri esențiale: fapta care este incriminată de legea penală și sancțiunea ce va decurge din comiterea unei astfel de fapte.

În concluzie, principiul legalității măsurilor de siguranță ,,constituie o importantă garanție juridică a drepturilor și libertăților cetățenești”, împiedicând astfel posibilitatea autorităților judiciare de a comite abuzuri.

Principiul umanismului Măsurilor de Siguranță

Acest principiu, tot mai relevant, mai valoros în Epoca Modernă, prezintă poziția societăților evaluate față de o persoană care a comis o faptă prevăzută de legea penală. Astfel, făptuitorii nu trebuie lichidați, eliminați sau înjosiți, ci ei trebuie reintegrați, ajutați să își corecteze comportamentul delincvent, astfel reușind să se prevină săvărșirea unor noi fapte de natura penală.

Scopul principal al îmbrățișării acestui principiu de societatea modernă este acela de a împiedica introducerea în legislația penală a unor norme ,,care să afecteze drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei umane”. Totodată, legiuitorul trebuie să fie atent ca măsurile de siguranță edictate ,,să nu fie de natură să înjosească sau să prejudicieze persoana făptuitorului”. Acest lucru s-a realizat prin interzicerea torturii, a sterilizării chimice, a pedofilului sau a violatorului.

Potrivit acestui principiu, măsurile de siguranță trebuie să își atingă scopul lor preventiv și nu să atragă umilirea sau înjosirea celui care a încălcat legea. Normele prin care ele sunt reglementate trebuie să fie în deplină concordanță cu dispozițile Convenției Europene a Drepturilor Omului în care se prevede explicit că nimeni, indiferent de fapta abominabilă pe care a comis-o nu poate fi supus la pedepse sau tratamente inumare, degradante sau umilitoare și nici la tortură.

În concluzie, menirea acestui principiu este aceea de a proteja viața și demnitatea făptuitorului, statul fiind obligat ca prin legile pe care le adoptă să prevină săvârșirea unor fapte prevazute de legea penală, în același timp protejând valorile esențiale ale persoanei.

Principiul personalității Măsurilor de Siguranță

Potrivit acestui principiu, de fiecare dată când se va dispune o măsura de siguranță, aceasta va fi luată exclusiv numai față de acea persoană care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penala. Legiuitorul român a înteles importanța acestui principiu fundamental, fiind astfel regăsit în art. 107 aln (2) din Codul Penal ,, Măsurile de siguranță se iau față de persoana care a comis o faptă prevazută de legea penală, nejustificată”. Prin urmare, organele judiciare nu pot dispune luarea unei astfel de măsuri și față de o altă persoană care nu a comis nicio faptă prevazută de legea penală sau față de o terță persoană, chiar dacă aceasta din urmă se afla într-o strânsă legătură cu făptuitorul.

Pe lângă cele prezentate mai sus, acest principiu își găsește importanța și prin aceea că odată ce o măsură de siguranță a fost luată față de un individ, de o persoană, prin decesul acestuia din urma efectul pe care il producea măsura se stinge, el nu va putea fi transmis succesorilor, dat fiind caracterul personal al periculozității sociale a făptuitorului, succesorii acestuia neputând să suporte repercusiunile faptelor autorului lor.

În concluzie, principiul personalității stabilește limitele în care măsurile de siguranță pot fi dispuse și anume, doar asupra persoanelor care au comis o faptă prevăzută de legea penală.

Existența stării de pericol

Pentru o mai bună aprofundare a mecanismului de aplicare și executare a măsurilor de siguranță, este absolut necesar să întelegem ce a vrut legiuitorul să definească prin sintagma ,,stare de pericol”. În literatura de specialitate, ea este prezentată ,,ca fiind situația psiho-fizică în care se află o persoană care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și cu privire la care există probabilitatea că va comite noi fapte prevăzute de lege ca infracțiuni”.

Prin urmare, legiuitorul nu a tranșat semnificația stării de pericol considerând că nu ar fi reușit să contureze o caracterizare mulțumitoare, întrucât periculozitatea unei persoane variază în funcție de mulți factori și va fi analizată pentru fiecare caz în parte. Pentru buna apreciere a caracterului de periculozitate socială se va ține seamă de: faptă, vârstă, împrejurările în care s-a comis fapta, înclinațiile specifice ale făptuitorului, de antecedentele penale, de atitudinea pe care o are în față autorităților, de starea de sănătate etc.

În consecință, o măsură de siguranță va fi dispusă doar dacă făptuitorul prezintă un anumit grad de pericol, legiuitorul punând la dispoziția autorităților judiciare posibilitatea, facultatea de a recurge, în anumite cazuri, la această instituție. Faptul că, deseori ,dispunerea lor nu este obligatorie, ci este lasată la aprecierea autorităților judiciare prezintă trăsătura lor fluctuantă, fiecare situație urmând a fi analizată cu precizie iar măsura de siguranță fiind dispusă doar atunci când situația o impune, doar când se generează o stare de pericol.

În concluzie, starea de temere creată de făptuitor este o condiție sine qua non a dispunerii măsurilor de siguranță, în lipsa acesteia,autoritățile judiciare nu niciun temei, nicio justificare pentru luarea unei astfel de măsuri.

Secțiunea a IV-a. Caracterele Măsurilor de Siguranță

§1. Caracterul postdelictual

Este consacrat expres în art 107 aln (2) Cod Penal ,,măsurile de siguranță se iau față de persoană care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală”. Astfel, necesitatea comiterii unei fapte prevăzute de legea penală este o condiție obligatorie, în lipsa acesteia autoritățile judiciare neputând apela la o măsura de siguranță. Periculozitatea făptuitorului este relevată din necesitatea dispunerii unei astfel de măsuri, societatea trebuind protejată.

În consecință, ,,așa cum o persoană nu poate fi condamnată decât dacă a fost declarată vinovată de sâvârșirea unei infracțiuni, tot așa, o măsură de siguranță nu poate fi luată decât față de o persoană care a săvârșit o faptă prevazută de legea penală și a dovedit prin aceasta o stare de pericol pentru societate”. Prin urmare, măsurile de siguranță nu se vor lua față de oricine, ci doar față de aceia care îndeplinesc o condiție esențială, o caracteristică definitorie și anume aceea de a fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, altfel dispunerea lor nu ar avea niciun fel de justificare.

Această abordare a legiuitorului, care de altfel este în concordanță cu poliția penală europeană, respecta principiul prezumției de nevinovăție ,,dispunerea măsurii de siguranță nu va apărea ca o consecință a săvârșirii unei infracțiuni, acest rol revenind pedepselor”.

În consecință, fapta prevăzută de legea penală săvârșită de cel împotriva căruia s-a dispus o astfel de măsura nu va duce în mod automat la aplicarea unei pedepse întrucât ,,fapta poate fi nejustificată, poate fi neimputabilă persoanei care a săvârșit-o, astfel că incidența măsurilor de siguranță nu implică întotdeauna și aplicarea răspunderii penale”, necesitatea dispunerii unor astfel de măsuri fiind strâns legată, așa cum am prezentat anterior, de starea de pericol social ce izvorăște din săvârșirea faptei incriminate.

§2. Caracterul preventiv al Măsurii de Siguranță

Această trăsătura specific instituției este consacrată în mod expres de legiuitor în teza a doua a art 107 aln (1) Cod Penal ,, preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală”. Eficiența acestei preveniri a fost dată de practica judiciară în care s-a observat că, adesea, delincvenții tind să își mențină obiceiul infracțional și după ispășirea pedepsei, iar rolul statului este acela de a împiedica, de a preveni comiterea unor noi infracțiuni prin înlăturarea stării de pericol provocate de astfel de indivizi periculoși. Una dintre cele mai eficiente metode prin care se poate înlătura periculozitatea socială este luarea măsurilor de siguranță față de persoanele care prezintă caracteristicile unei periculozități sporite, persoane predilecte spre a săvârși noi fapte prevăzute de legea penala. ,,Fie că sunt măsuri privative de libertate, restrictive de drepturi sau patrimoniale, măsurile de siguranță au ca unic obiect acela de a pune pe făptuitor în situația de a nu mai putea realiza latura obiectivă a vreunei infracțiuni”.

În concluzie, legiuitorul a urmărit prin consacrarea acestor măsuri prevenirea comiterii unor noi fapte sancționate de legislația penală, astfel încât să fie înlăturat pericolul social prin dispunerea măsurilor potrivite. Această înlăturare, această preîntâmpinare ,,constă în a pune un obstacol în calea realităților din care decurge starea de pericol și a împiedica să conducă sau să contribuie la săvârșirea altor fapte”.

§3. Caracterul subsidiar coercitiv al Măsurilor de Siguranță

Scopul preventiv specific acestei instituții este indisolubil legat de caracterul subsidiar coercitiv al acesteia, întrucât nu poate exista o măsura de siguranță făra a impune și o latură restrictivă, coercitivă asupra făptuitorului. Astfel, ,,măsurile de siguranță au în subsidiar un caracter coercitiv, de constrângere deoarece ele sunt impuse de organele judiciare împotriva voinței celui față de care se iau”.

Prin urmare, chiar dacă măsurile de siguranță nu vizează în mod direct o restricție, aceasta din urmă se produce împotriva persoanei față de care se iau, în mod indirect, subsidiar. Spre exemplu, în cazul confiscării speciale a bunurilor a căror deținere este interzisa de legea penală (art. 112 aln(1), lit f), situația clasică prezentată în literatura de specialitate este reprezentată de ilegala deținere de arme și muniții de catre un vânator, legiuitorul având ca principal scop înlăturarea stării de pericol ce decurge din deținerea făptuitorului a unor bunuri din această categorie și preîntâmpinarea săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală, dacă făptuitorul se ceartă cu vecina, soția un prieten, se favorizează astfel premisele săvârșirii unor infracțiuni. Consecința confiscării speciale constă tocmai în lipsirea persoanei respective de bunurile deținute în mod ilegal, realizându-se astfel caracterul coercitiv al măsurilor de siguranță.

O consecință deosebit de importantă ce se realizează prin luarea măsurilor de siguranță constă în faptul că persoana vizată va suferi o constrângere, constrângere care este justificată pe deplin de scopul atribuit de legiuitor acestei instituții și anume: ,,înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală” (art. 107 aln (1) Cod Penal).

§4. Caracterul sancționator al Măsurilor de Siguranță

Măsurile de siguranță sunt acele sancțiuni ce vin să înlăture o stare de pericol și să preîntâmpine săvârșirea faptelor prevăzute de legea penală. Cu alte cuvinte, ori de câte ori o persoană comite o faptă sancționată de legiuitor, faptă care îndeplinește condițiile prevăzute mai sus, se va dispune față de această o măsura de siguranță, aceasta fiind de fapt o sancțiune pentru cel care nu s-a conformat dispozițiilor legale în vigoare.

Măsurile de siguranță sunt sancțiuni care se vor dispune indiferent de aplicarea unei pedepse, Codul Penal prevăzând acest lucru în mod expres în art. 107 aln. (3) ,,măsurile de siguranță se pot lua și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă”. Prin urmare, aceste măsuri sunt sancțiuni al căror scop este să îl tragă la răspundere pe făptuitor, exercitându-se astfel forța coercitivă a statului față de cel care nesocotește dispozițiile legale.

O problemă doctrinară specifică perioadei interbelice este reprezentată de întrebarea dacă măsurile de siguranță sunt sancțiuni penale sau sancțiuni de drept penal. În literatura juridică română, promotorul distincției dintre sancțiuni penale și sancțiuni de drept penal a fost marele profesor Vintilă Dongoroz care a opinat pentru prima oară că ,,pedepsele sunt sancțiuni penale și totodată sancțiuni de drept penal, măsurile de siguranță sunt numai sancțiuni de drept penal”. Astfel, potrivit explicației date de profesorul Dongoroz: ,,cadrul general al sancțiunilor unei ramuri de drept nu trebuie însă să fie confundat cu cadrul special de sancțiuni și nici cu sancțiuni specifice acelei ramuri de drept; pentru a indica cele dintâi, ne vom servi de prepoziția “în” (de exp.:sancțiunile în dreptul penal), iar pentru a desemna pe cele de al doilea, vom folosi prepoziția “de” (spre pilda: sancțiuni de drept penal); în fine, pentru cele de al treilea, folosim drept calificativ denumirea ramuri de drept ( de exp.:sancțiuni penale)”.

Din teza profesorului Dongoroz rezultă distincția potrivit căreia cadrul general al sancțiunilor este format din toate sancțiunile (pe lângă cele principale, cele complementare sau accesorii),iar ,,cadrul special al sancțiunilor este alcătuit numai de sancțiunile pe care acea ramură de drept le stabilește și le disciplinează îndeosebi, iar sancțiunile specifice aparțin exclusive acelei ramuri de drept”.

În concluzie, indiferent de celelalte poziții asumate în literatura penală, de necontestat este caracterul sancționator al măsurilor de siguranță, astfel încât ori de cate ori un făptuitor va comite o faptă prevăzută de legiuitor, rolul statului este acela de a-l sancționa, de a-l trage la răspundere, astfel încât să garanteze siguranța societății.

§5. Caracterul imprescriptibil, nedeterminat și revocabil al măsurilor de siguranță

În primul rând, măsurile de siguranță au un caracter imprescriptibil, lucru ce reiese

fără echivoc din formularea art 107 aln (1)(2) Cod Penal, întrucât trebuie să plecăm de la premisa că ,,măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal și nu sancțiuni penale.

Acțiunea represivă a pedepsei își poate pierde prin trecerea termenului de prescripție rolul său retributiv și represiv, în timp ce măsurile de siguranță trebuie să își îndeplineasca scopul de înlăturare a stării de pericol atât timp cât acesta există”. Cu alte cuvinte, făptuitorul este pasibil de a i se aplica măsura de siguranță cât timp starea de pericol persistă, indiferent de data la care a săvârșit fapta prevazută de legea penala sau de data la care autoritățile judiciare au aflat de comiterea acesteia.

În al doilea rând, măsurile de siguranță au caracter revocabil, ceea ce înseamnă ca ele

vor fi menținute până la încetarea cauzei pentru care au fost luate și anume până la dispariția, înlăturarea stării de pericol. Cu alte cuvinte, ori de câte ori se constată că pericolul nu mai subzistă, măsura de siguranță nu iși mai justifică existența. Odată cu revocarea ei, va înceta și caracterul subsidiar coercitiv, scopul pentru care acesta a fost introdus fiind îndeplinit, epuizat.

,,Revocarea măsurilor de siguranță poate fi dispusă de instanță atât la cererea persoanei împotriva căreia s-a luat cât și la cererea procurorului”, condiția esențială fiind aceea de înlăturare a stării de pericol, făptuitorul să nu mai reprezinte niciun fel de amenințare pentru viața socială.

În al treilea rând, măsurile de siguranță se iau pe o durată nedeterminată, întrucât odată ce a fost constatată starea de pericol pe care o reprezintă făptuitorul, instanță nu poate determina ab initio cât va persista această situație. Putem concluziona că legiuitorul a dat mâna liberă autorităților judiciare să analizeze, particularizând de la caz la caz, cât timp se impune o asemenea măsura și ca atare să o mențină până la înlăturarea primejdiei și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevazute de legea penală.

Legiuitorul român a lăsat să fie apreciat fiecare caz în parte, ținându-se seama de particularitățile sale, astfel încât autoritățile să poată dispună cele mai bune soluții pe perioadă de timp pe care o consideră necesară, introducerea unui termen fiind lipsită de aplicabilitate practică, fiind greu de apreciat cât timp se va impune o astfel de măsură.

. Secțiunea a V-a. Natura juridcă a măsurilor de siguranță

De-a lungul timpului, atât teoreticienii cât și practicienii penaliști au formulat mai multe teze privitoare la natura juridică a măsurilor de siguranță, astfel :

a) În primul rând, s-a susținut că măsurile de siguranță sunt măsuri administrative, cei mai de seamă susținători ai acestei teze fiind penaliștii italieni: A. Rocco, V. Manzini, Vannini, iar în planul literaturii penale românești, promotorul acestei idei a fost I. Rădulescu. Potrivit acestuia din urmă ,,măsurile de siguranță sunt măsuri administrative care nu reprimă un fapt săvârșit și a căror menire este de a preveni săvârșirea unui fapt”. Principalul argument pe care se bazează autorii sus-menționați este acela că în timp ce ,,infracțiunea constă în încălcarea normei juridice penale, iar măsura de siguranță derivă logic din starea de pericol social al făptuitorului și câtă vreme nu este niciun precept care să impuncă individului să nu fie periculos, măsura de siguranță, care nu găsește în raport cu niciun precept, nu poate fi sancțiune”.

Prin urmare, susținătorii acestor teze consideră că atât timp cât individul nu a comis o infracțiune, măsurile ce se vor lua față de acesta în scopul prevenirii stării de pericol sunt de natură administrativă. Această afirmație este susceptibilă de critici întrucât măsurile de siguranță nu se iau față de orice persoană, ci doar față de acelea care și-au înfrânt obligația generală de conformare, săvârșind o faptă prevazută de legea penală, astfel încât este cel puțin discutabil dacă putem pune semnul legalității între măsurile de siguranță și măsurile administrative.

b) Într-o a doua opinie, s-a susținut identitatea măsurilor de siguranță cu pedepsele ( E. Ferri, E. Florian) datorită scopului bine determinat și pragmatic pe care ambele îl au ,,fiind considerate deopotrivă ca măsuri de apărare socială ce pot fi aplicate în funcție de necesități, pedepsele fiind aplicate infractorilor iresponsabili, în timp ce măsurile de siguranță sunt aplicate iresponsabililor și celor aflați în situații speciale. Potrivit susținătorilor acestei opinii, nu există o diferență majoră, esențială între măsuri de siguranță și pedepse, primele având o aplicabilitate mai largă, ele fiind destinate atât capabililor cât și incapabililor, în timp ce pedepsele sunt aplicate capabililor. Nu în ultimul rând, s-a subliniat forța preventivă pe care o au cele două instituții, ambele având ca țintă săvârșirea unui număr cât mai mic de infracțiuni, alegerea uneia sau alteia, fiind rezultatul unei serioase analize, bazate pe criterii sociale, morale și fizice. Nici această teză nu se află la adăpost de critici, esențialele deosebiri fiind prezentate într-o secțiune viitoare.

c) În al treilea rând, opinia majoritară susținută în literatura penală română este aceea că măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal asemeni pedepselor, însă de care se deosebesc, legiuitorul român adoptând sistemul dualist. Consecința însușirii acestui sistem este reprezentată de coexistența măsurilor de siguranță și a pedepselor, ca sancțiuni diferite de drept penal. Nu putem minimaliza importanța practică a sistemului dualist la care legiuitorul a achiesat, ele având scop diferit. Astfel, dacă pedepsele au în principal scop redributiv și numai indirect scop preventiv, măsurile de sigurantă au în primul rand scop profilactic, preventiv, iar in subsidiar unul coercitiv.

In concluzie, chiar daca în literatura de specialitate s-au conturat mai multe opinii divergente privitoare la natura juridică a măsurilor de siguranță, legiuitorul român a optat pentru sistemul dualist, lucru ce reiese în mod clar din formularea articolului 2, aln (1) Cod Penal, ,,legea penală prevede pedepsele aplicabile și măsurile educative ce se pot lua față de persoanele care au săvârșit infracțiuni, precum și măsurile de siguranță ce se pot lua față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penala”.

Secțiunea a VI-a. Scopul măsurilor de siguranță

Legiuitorul român a înteles însemnătatea măsurilor de siguranță, importanță valorificată prin scopul lor menționat expres în art. 107 alin (1) Cod Penal:,,măsurile de siguranță au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevazute de legea penală”. Din formularea prezentată, rezultă atenția deosebită acordată scopului acestei instituții, astfel, măsurile de siguranță au:

a) Un scop imediat (direct) care constă în înlăturarea unei stări de pericol preexistente ,,starea de pericol la care se referă legiuitorul este dată în vileag prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și care nu poate fi înlăturată prin aplicarea de sancțiuni penale (pedepse), ci doar prin luarea măsurilor de siguranță”. Astfel, o măsură de siguranță nu poate fi luată decât față de o persoană care a comis o faptă prevăzută de legea penală, faptă generatoare de periculozitate socială. Scopul imediat consacră importanța pe care legiuitorul român a acordat-o caracterului preventiv specifice acestei instituții, astfel încât înlăturarea stării de pericol trebuie materializată în prezent prin dispunerea unei măsuri de siguranță.

b) Un scop mediat (indirect) ce constă în preîntâmpinarea comiterii altor fapte prevăzute de legea penală. Rațiunea este pe deplin justificată, întrucât cel care nu s-a supus obligației generale de conformare este pasibil a mai greși încă o dată. La aceste categorii de persoane, probabilitatea repetării comportamentului infracțional este mai mare, măsurile de siguranță, prin scopul lor mediat se preocupă și de viitor ,,făcând imposibilă săvârșirea în viitor a unor fapte prevăzute de legea penală, generate de existența respectivelor stări de pericol”.

Starea de pericol nu trebuie confundată cu pericolul social al infracțiunii întrucât cea dintâi are în vedere periculozitatea concretă produsă de făptuitor sau de anumite bunuri, acestea putând reprezenta o reală amenințare pentru viitor, în timp ce cea de-a doua se referă strict la faptă și la consecințele pe care aceasta le are în societate, atât în prezent cât și in viitor.

Prin urmare, măsurile de siguranță au ca principal scop înlocuirea stării de pericol cu cea de siguranță prin împiedicarea făptuitorului de a mai comite noi fapte sancționate de legislația penală.

Secțiunea a VII-a. Condițiile generale în care se pot lua măsurile de siguranță

Pentru ca instanța să poată dispună o măsură de siguranță este necesar să analizeze situația dată și să constate că sunt îndeplinite în mod cumulative următoarele condiții:

a) ,,făptuitorul să fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată”. Din această condiție rezultă trăsătura esențială conform căreia făptuitorul trebuie sa fi încălcat norma de drept penal, neconformare ce justifică pe deplin dispuerea unei astfel de măsuri. E drept insă că de cele mai multe ori, practica jdiciară a demonstrat că faptele comise îndeplinesc condițiile generale pentru a fi catalogate ca infracțiuni (nu sunt incidente cauzele justificative sau de neimputabilitate). ,,Dacă înlăturarea carcaterului penal al faptei s-a datorat unei cauze justificative, măsurile de siguranță nu pot fi luate”. Spre exemplu, față de persoana care sparge ușa vecinului și părăsește imobilul prin locuința acestuia din urma pentru a nu fi mistuit de flăcări, nu se poate lua o măsura de siguranță întrucât aceasta se află în stare de necessitate, justificată de salvarea propriei vieți. Rațiunea în virtutea căreia o măsură de siguranță nu poate fi luată în această situație este simplă: făptuitorul nu a urmărit crearea unei stări de pericol și nici nu este ,,prezumat” a săvârși noi infracțiuni, el urmărind a se salva. ,,Dacă înlăturarea caracterului penal al faptei s-a făcut doar ca urmare a unei cauze de neimputabilitate (de exp., iresponsabilitatea), fapta rămânând nejustificată, este posibila luarea unei măsuri de siguranță față de făptuitor”. Spre exemplu, o persoană iresponsabilă înjunghie pe stradă un trecător; chiar dacă lipsește caracterul penal al faptei (iresponsabilitate), starea de pericol s-a creat, orice alt trecător putând fi înjunghiat oricând de iresponsabil. Prin urmare, dispunerea măsurii de siguranță față de această persoana este pe deplin justificată de înlaturarea stării de pericol create in societate și de stoparea săvârșirii unor noi fapte.

b) Crearea unei stări de pericol. Prin fapta comisă este necesar a se crea un sentiment de teamă, de insecuritate socială. Statul, prin dispunerea măsurilor de siguranță trebuie să intervină și să stopeze acest sentiment, societatea trebuind să se bucure de siguranță. Pericolul social este dat de mai multe elemente concrete, precum: fapta comisă, împrejurările în care a fost comisă, persoana făptuitorului, impactul asupra societății, toate aceste aspecte fiind analizate de autoritățile judiciare pentru temeinicia dispunerii măsurilor de siguranță.

c) ,,Combaterea stării de pericol să fie posibilă prin luarea de măsuri de siguranță”.

Cu alte cuvinte, măsurile de siguranță nu se vor lua de fiecare dată când se va comite o faptă prevăzută de legea penală ci doar atunci când dispunerea ei va avea ca efect principal înlăturarea stării de pericol. Bineînțeles, acest lucru se va întâmpla doar atunci când legiuitorul lasă la atitudinea autorităților judiciare facultatea de a dispune de o astfel de măsură ( exemplu: obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea ocupării unei funcții sau exercitării unei profesii). În cazul confiscării special și a celei extinse, măsurile de siguranță se vor lua în mod obligatoriu, lucru ce reiese din formularea art. 112: ,,sunt supuse confiscării”.

Secțiunea a VIII-a. Durata măsurilor de siguranță

Această trăsătură a măsurilor de siguranță necesită o atenție deosebită întrucât, ele se dispun pe o durată nedeterminată. Rațiunea pentru care legiuitorul a avut o astfel de poziție este strâns legată de scopul acestei instituții: înlăturarea stării de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală. Este foarte dificil de determinat, încă de la început, cât timp starea de nesiguranță va persista în societate. Din acest motiv, durata măsurilod de siguranță este lăsată la aprecierea autorităților judiciare. Acestea nu pot stabili o perioadă arbitrară, nu pot abuza de această apreciere pe care legiuitorul le-a încredințat-o, ci trebuie să analizeze temeinic situația de fapt, fiind obligate ca atât timp cât starea de pericol va persista, măsura de siguranță să producă efecte.

Prin urmare, perioada nelimitată în care o măsură de siguranță va genera efecte are un dublu beneficiu: pe de o parte pentru făptuitor, pentru că atunci când scopul ei va fi îndeplinit, măsura va fi revocată, iar pe de altă parte, pentru societate întrucât după revocarea măsurii, comunitatea va fi sigura de dispariția pericolului social și de împiedicarea săvârșirii unor noi fapte penale.

Secțiunea a IX-a. Delimitarea măsurilor de siguranță de pedepse

De-a lungul timpului, în doctrina penală, a existat o tendință de confundare a măsurilor de siguranță cu pedepsele din cauza asemănărilor specifice celor două instituții. Această confuzie trebuie evitată întrucât, pe lângă aspectele comune, putem regăsi și o serie de deosebiri. Pentru o mai bună aprofundare a acestor instituții, vor fi prezentate atât trăsăturile comune cât și cele specifice fiecăreia în parte.

Asemănări:

a) Atât măsurile de siguranță, cât și pedepsele sunt sancțiuni specifice dreptului penal. Cu toate că a existat o teză potrivit căreia natura juridică a măsurilor de siguranță s-ar identifica cu măsurile administrative, ea nu a fost receptată pe planul doctrinei penale, numărând din ce în ce mai puțin adepți.

b) Pentru a putea fi aplicate, atât măsurile de siguranță, cât și pedepsele, trebuie să fie prevăzute în mod expres de legislația penală în vigoare. Cu alte cuvinte, aplicabilitatea, eficiența lor este strâns legată de principiul legalității, autoritățile judiciare neputând aplica o măsură de siguranță sau o pedeapsă, dacă acestea din urmă nu sunt prevăzute de legislația penală. Această asemănare se datorează relevanței lor, ambele având consecințe deosebit de importante asupra persoanei făptuitorului.

c) Atât pedepsele, cât și măsurile de siguranță, sunt incidente numai după ce făptuitorul și-a încălcat obligația generală de conformare, a comis o fapta prevăzută de legea penală. Prin urmare, până ce nu va fi săvârșită o faptă, nu se poate vorbi în mod temeinic de incidența acestor instituții, însă pentru aplicarea unei pedepse, fapta trebuie să fie și infracțiune.

d) Ambele instituții urmăresc același scop: conformarea membrilor societății cu dispozițiile legale in vigoare, asigurându-se astfel un climat favorabil dezvoltării societății. Această obligație de conformare se realizează prin mijloace specifice dreptului penal, întrucât ambele instituții își realizează scopul prin aplicarea unor măsuri restrictive.

Deosebiri:

a) În timp ce pedepsele au în principal un caracter retributiv, coercitiv și doar în subsidiar unul preventiv, măsurile de siguranță au un caracter preponderant preventiv și unul adiacent subsidiar coercitiv. Această deosebire este justificată prin faptul că măsurile de siguranță se aplică în urma săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată, în timp ce pedepsele se pot aplica doar dacă a fost comisă o infracțiune.

b) Legiuitorul a prevăzut pentru fiecare infracțiune în parte aplicarea unor pedepse specifice, proporționale cu gravitatea infracțiunilor comise, în timp ce măsurile de siguranță nu sunt prevăzute pentru fiecare faptă ilicită în parte, lăsându-se uneori la latitudinea autorității judiciare tipul măsurilor si necesitatea aplicării acestora, alteori ele fiind obligatorii.

c) Măsurile de siguranță nu atrag, după încetarea stării de pericol niciun fel de consecință morală sau judiciară, în timp ce pedepsele atrag chiar și dupa executarea lor astfel de consecințe.

d) Pedepsele se aplica pe o perioadă determinată, încă de la stabilirea vinovăției făptuitorului, instanța stabilind și pedeapsa ce trebuie executată. Măsurile de siguranță se aplică pe o durată nedeterminată, până la dispariția stării de pericol ce a justificat luarea unor astfel de măsuri.

e) Dacă instanța dispune suspendarea executării pedepsei, aceasta nu va fi executată, în timp ce măsura de siguranță adiacentă se va executa, indiferent de executarea pedepsei principale, ea fiind strâns legată de dispariția stării de pericol. Același regim îl regăsim și în cazul amnistiei și grațierii, ele neîntrerupând executarea măsurilor de siguranță.

f) Dacă pedepsele se caracterizează prin prescriptibilitate, măsurile de siguranță sunt imprescriptibile, starea de pericol subzistând o perioadă îndelungată, e firesc ca și măsurile de siguranță să fie executate pe aceeași perioadă de timp, finalitatea acestora fiind apărarea societății împotriva făptuitorului.

Secțiunea a X-a. Cadrul măsurilor de siguranță: enumerare și clasificare

Enumerare

Măsurile de siguranță sunt enumerate de legiuitor în art. 108 Cod Penal:

Obligarea la tratament medical;

Internarea medical;

Interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii;

Confiscarea specială;

Confiscarea extinsă.

Față de vechiul cod penal, unde în art. 112 erau prevăzute ca măsuri de siguranță și: ,,interzicerea de a se afla în anumite localități, expulzarea străinilor, interdicția de a reveni în locuința familiei pe o durată determinată”, Noul Cod Penal a redus numărul măsurilor de siguranță la cinci, realizând trecerea unor vechi măsuri de siguranță la pedepsele complementare, rațiunea legiuitorului fiind justificată de caracterul special al acestor măsuri, caracter strâns legat de tipologia și consecințele anumitor infracțiuni.

Clasificare

,,După natural or, măsurile de siguranță se pot împărți în:

Măsuri cu caracter medical (obligarea la tratament medical și internarea medicală);

Măsură restrictivă de drepturi (interzicerea ocupării unei funcții sau exercitării unei profesii);

Măsuri restrictive de bunuri (confiscarea special și confiscarea extinsă).”

După destinația lor:

Măsuri privitoare la persoane care produc efecte directe asupra persoanelor (internarea medicală, obligarea la tratament medical, interzicerea ocupării unei funcții sau exercitării unei profesii);

Măsuri privitoare la bunuri care au caracter patrimonial și constau în scoaterea bunurilor din patrimonial făptuitorului (confiscarea extinsă și confiscarea special).

,,După scopul lor:

Măsuri curative (obligarea la tratament medical și internarea medicală);

Măsuri eliminatorii (confiscarea special și confiscarea extinsă);

Interzicerea ocupării unei funcții sau exercitării unei profesii”.

După obligativitatea lor:

Măsuri facultative pe care instanța le poate lua analizând în concret dacă e justificată o astfel de măsură (art.108, lit. a, b, c);

Măsuri obligatorii pe care instanța este obligată să le ia, lucru ce rezultă din formularea art. 112: ,,Sunt supuse confiscării”. În această situație, legiuitorul a prezumat existența pericolului social si posibilitatea comiterii de noi fapte penale, prin urmare impunând obligativitatea dispunerii acestei măsuri.

Capitolul Al II-lea. MĂSURA DE SIGURANȚĂ A CONFISCĂRII SPECIALE

Secțiunea I.Noțiunea și caracterizarea confiscării special

,,Confiscarea special constă în trecerea silită și gratuită în proprietatea statului a unor bunuri ce aparțin persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, a căror deținere de către făptuitor, din cauza naturii bunurilor respective ori legăturii acestora cu săvârșirea faptei, prezintă pericolul săvârșirii unor noi fapte prevăzute de legea penală”.

Prin urmare, rațiunea pentru care se va lua măsura confiscării speciale este de a înlătura o stare de pericol ce decurge din posesia sau utilizarea anumitor bunuri de făptuitor. Este necesară existența unei legături puternice între starea de pericol, bun și persoană, întrucât, doar prin dispunerea unei astfel de măsuri posibilitatea comiterii unor noi infracțiuni să fie înlăturată. Așadar, starea de pericol este generată de deținerea unor categorii de bunuri de către o anumită persoană ce a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, iar pentru a-și atinge scopul preventiv, specific acestei măsuri, ele trebuie să treacă în proprietatea statului. Spre exemplu, iresponsabilul care ucide cu arma o persoană, chiar dacă nu comite o infracțiune (lipsind elementul intelectiv și volitiv), el trebuie împiedicat ca în viitor să mai aibă șansa de a săvârși noi fapte penale.

Spre deosebire de celelalte măsuri de siguranță care comportă o periculozitate subiectivă, ceea ce înseamnă că instanța nu este obligată să ia o astfel de măsură, dispunerea ei fiind facultativă, confiscarea specială comportă o periculozitate obiectivă întrucât simpla prezență a bunurilor în mâinile făptuitorului creează pentru legiuitor și implicit pentru societate, o suspiciune rezonabilă că s-ar putea comite noi infracțiuni, dispunerea ei fiind obligatorie.

În privința bunurilor ce pot fi supuse confiscării speciale, practica judiciară a arătat că cele mai întâlnite situații sunt acelea în care sunt confiscate bunurile mobile, ex: bunurile utilizate de făptuitor pentru a realiza un furt, o spargere, dar aceasta nu reprezintă regula generală în materie, putând fi confiscate deopotrivă și bunurile imobile dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege. Spre exemplu, pentru uciderea unei persoane importante, i se dă ucigașului un apartament de lux în București. Instanța va fi obligată să dispună confiscarea acestui imobil, întrucât i-a fost oferit ca recompensă pentru săvârșirea infracțiunii.

În cazul bunurilor frugifere, în literatura penală este conturată opinia potrivit căreia se va confisca atât bunul, cât și fructele pe care făptuitorul le-a cules, acesta fiind un posesor de rea-credință. De pildă, dacă o persoană sparge o casă și fură o sumă însemnată de bani pe care ulterior o va depune la bancă, este firesc ca dobânzile rezultate să nu i se cuvină și să nu îi rămână în proprietate, întrucât nu el a fost cel care a câștigat banii respectivi și nu trebuie să aibă vreun beneficiu în urma comiterii infracțiunii.

Deseori, s-a ridicat problema în literatura de specialitate, ce se va întâmpla în situația în care bunurile ce ar trebui confiscate nu se mai găsesc nici la făptuitor, nici în altă parte, sau au fost distruse. Legiuitorul roman a soluționat aceasta problemă, reglementând confiscarea prin echivalent. Ori de câte ori instanța va lua măsura confiscării prin echivalent, trebuie să respecte principiul Non bis in idem, în sensul că făptuitorului nu trebuie să i se confiște bunurile și echivalentul bănesc al acestora. S-ar ajunge astfel la o dublă sancțiune pentru aceeași faptă, lucru interzis de legislația română. Chiar dacă a comis o faptă prevăzută de legea penală, raspunsul represiv al statului nu trebuie să fie abuziv, sancționând de două ori același comportament illicit.

În concluzie, măsura confiscării speciale are ca principal scop înlăturarea stării de pericol ce s-a creat prin săvârșirea faptei de natură penală și preîntâmpinarea comiterii de noi infracțiuni. La acest rezultat se poate ajunge doar prin înlăturarea premiselor favorabile comiterii faptelor penale, rațiune pentru care legiuitorul a impus confiscarea categoriilor de bunuri pe care le-a considerat primejdioase pentru siguranța societății. În unele situații, prin trecerea gratuită și silită a bunurilor în proprietatea statului, se împiedică posibilitatea făptuitorului de a-și mări patrimoniul folosind aceleași mijloace ilegale și imorale. Spre exemplu, dacă nu s-ar confisca banii rezultați din urma traficului de armament, făptuitorul ar putea folosi aceste resurse financiare pentru a comite alte infracțiuni, pericolul social nefiind astfel pe deplin înlăturat, persistând starea de nesiguranță social.

Secțiunea a II-a Caracterele confiscării speciale

Aprofundarea confiscării speciale necesită o înțelegere temeinică a caracterelor specifice, întrucât doar prin evidențierea acestora, măsura se poate lua respectând scopul edictării sale precum și legalitatea aplicării ei. Aplicabilitatea practică a acestei instituții este strâns legată de caracterele ei definitorii, întrucât ori de câte ori avem de-a face cu o situație practică trebuie să analizăm dacă ea se pliază pe aceste caractere.

§ 1. Caracterul patrimonial este definitoriu pentru confiscarea specială și extinsă, acestea fiind singurele măsuri de siguranță care comportă o astfel de trăsătură. Acesta se materializează prin trecerea silită și gratuită a unor bunuri din proprietatea privată a făptuitorului în cea a statului. Este o trecere silită întrucât nu există un acord de voință al făptuitorului prin care să se realizeze acest transfer și gratuită, statul nefiind obligat la o contraprestație pentru schimbarea proprietarului bunurilor. Prin urmare, legiuitorul a considerat că pentru înlăturarea stării de pericol și stoparea săvârșirii unei noi fapte penale, este necesar ca făptuitorul să fie deposedat de aceste bunuri ce vor trece gratuit în proprietatea statului,neprezentând importanță dacă bunurile sunt mobile sau imobile, frugifere sau nefrugifere.

§ 2. Caracterul personal. Chiar dacă măsura confiscării speciale vizează bunurile, acestea nu pot fi disociate de persoana făptuitorului. Lucrurile capătă periculozitate socială doar când se află în mâna unei persoane despre care există prezumții, indicii temeinice că folosindu-se de ele, va crea un pericol social reprezentat de iminența săvârșirii unei noi fapte. Așadar, nu orice fel de bunuri prin intermediul cărora s-a săvârșit o faptă penală vor fi supuse confiscării, ci aceasta din urmă depinde de caracteristicile specifice faptuitorului și de natura faptei. ”De exemplu, o persoană exercită fără autorizație meseria de croitor și i se întocmește dosar penal. Se pune problema dacă trebuie confiscată mașina de cusut. Deci, instanța trebuie să aprecieze daca lăsarea mașinii de cusut proprietarului constituie sau nu un pericol social, având în vedere că, în fond, această mașină de cusut este o unealtă de muncă”. Speța prezentată este total diferită de situația în care un vânător ucide mai multe persoane cu pușca sa de vânătoare, în acest caz măsura confiscării special fiind pe deplin justificată.

Există situații în care confiscarea bunurilor nu este permisă de lege întrucât acestea nu aparțin făptuitorului iar proprietarul nu a cunoscut scopul folosirii lor. Într-o asemenea ipoteză, se va dispune confiscarea prin echivalent, confiscarea specială păstrându-si caracterul personal, având astfel incidență direct asupra făptuitorului.

În concluzie, cele două elemente specifice (persoana făptuitorului și bunurile supuse confiscării speciale) trebuie analizate împreună, scopul confiscării speciale fiind acela de a neutraliza: periculozitatea caracteristică făptuitorului (rezultând astfel eficiența practică a caracterului personal) și posibilitatea săvârșirii unei noi fapte prevăzute de legea penală, nejustificate.

§ 3. Constatarea practică a stării de pericol. Scopul confiscării speciale este de a înlătura starea de pericol, de primejdie, existentă în societate și de a preîntâmpina comiterea de noi fapte penale. Așadar, condiția necesară pentru dispunerea măsurii este dată de preexistența stării de pericol. Prin urmare, aceasta constă în ,,lăsarea bunurilor în circulație liberă în sensul că ar putea fi folosite la săvârșirea de noi infracțiuni în viitor”. Starea de pericol trebuie analizată în funcție de:

Natura bunurilor: arme, muniții, materiale explozive, care dacă sunt lăsate în circulație liberă sau în posesia făptuitorului pot duce la comiterea unor noi infracțiuni sau cel putin pot provoca anumite accidente dacă ajung în mâinile unor persoane ce nu știu să le folosească.

Destinația bunurilor: spre exemplu, materialele din care sunt confecționați banii, armele, drogurile, dacă sunt lăsate în circuitul civil pot cu ușurință să fie folosite la comiterea unor noi fapte generatoare de primejdie socială.

Funcția pe care o deservesc: de pildă bunurile mobile sau imobile ce sunt date cu titlu de recompensă sau cu scopul de a determina comiterea unor fapte penale, dacă nu sunt confiscate, pe de-o parte, îmbogățesc patrimonial celui ce a săvârșit fapta reprobabilă iar pe de altă parte, încurajează un comportament delincvent; tentația altor persoane de săvârși infracțiuni devenind din ce în ce mai acută.

§ 4. Sancțiune de drept penal. Comiterea unei fapte penale generatoare de pericol social nu

poate fi lăsată nesancționată de societate. Astfel, trecerea cu titlu gratuit a bunurilor în proprietatea statului apare ca o penalizare specifică atitudinii făptuitorului. Dacă există mai multe persoane ce au comis fapta, sancțiunea se va aplica proporțional cu aportul fiecăreia la săvârșirea ei, principiul răspunderii solidare negăsindu-și aplicabilitate în această materie.

Nu trebuie confundată măsura confiscării speciale cu despăgubirea civilă, pentru că prima reprezintă o sancțiune de drept penal a unui comportament reprobabil, în timp ce despăgubirea are scopul de a repara răul produs.

În concluzie, ,,confiscarea are caracterul unei sancțiuni de drept penal și nu de despăgubire civilă. Caracterul de drept penal al confiscării speciale exclude posibilitatea unei obligații solidare. Dacă o infracțiune s-a comis în participație și folosul a fost împărțit între participanți, aceștia nu pot fi obligați în solidar la plata sumelor reprezentând valorile confiscate, ci fiecare va plăti în raport de partea care i-a revenit”.

§ 5. Caracterul obligatoriu. Instanța trebuie să analizeze oportunitatea și legalitatea luării măsurii confiscării speciale. Dacă va constata că toate aceste condiții sunt îndeplinite, atunci va fi obligată să dispună confiscarea. Acest caracter particularizează confiscarea de celelalte măsuri de siguranță întrucât în celelalte ipoteze instanța nu este obligată să ia o astfel de decizie, legiuitorul lăsând libertatea judecătorului de a decide în conformitate cu intima sa convingere. Această poziție a legiuitorului a fost acceptată în mod unanim în doctrina penală, fiind justificată de starea accentuată de pericol ce se creează în societate, dar și de iminența săvârșirii de noi fapte. În această ipoteză ,,s-a susținut, chiar, că suntem în prezența unei prezumții”, prezumție generată de starea de pericol astfel creată.

În literatura penală au existat nenumărate controverse legate de calificarea prezumției ca absolută sau relativă. Susținătorii teoriei conform căreia ne aflăm în situația unei prezumții absolute au avut ca principal argument consacrarea pe plan legislative a obligativității instanței de a lua această masură. Adepții opiniei contrare, care susțin caracterul relativ al prezumției, au avut ca principal argument situația în care proprietarul bunului nu a avut cunostință de scopul în care făptuitorul l-a utilizat, instanța neputând să confiște bunul respectiv.

§ 6. Caracterul irevocabil și limitativ. Măsura confiscării speciale nu poate fi revocată de instanță, astfel, odată ce s-a dispus începerea executării, nu se mai pote reveni asupra ei. Această trăsătură generează o serie de consecințe:

Responsabilitatea cu care instanța trebuie să trateze dispunerea unei astfel de măsuri întrucât ea nu are un caracter reversibil, judecătorul fiind obligat să analizeze cu atenție sporită toate circumstanțele cauzei;

Importanța acordată de legiuitor și urgența măsurii, scopul principal fiind acela de a înlătura cât mai repede primejdia ce amenință societatea, orice întârziere fiind de natură să creeze premise favorabile săvârșirii unei noi infracțiuni.

Confiscarea specială are un carcater limitativ, întrucât sunt supuse acestei măsuri, exclusiv, anumite categorii de bunuri ce sunt enumerate expres de către legiuitor, autoritățile judiciare neputând nici să le extindă, dar nici să le restrângă. Altfel spus, se pot confisca doar ,,bunurile care sunt prevăzute în art. 112 C. Pen în cuantumul și calitatea celor precizate în acest text de lege.

§ 7. Caracterul ”in rem”. Confiscarea specială urmărește înlăturarea stării de pericol generate de bunurile aflate în posesia făptuitorului. Prin urmare, confiscarea are ca scop urmărirea bunurilor și încetarea stării de primejdie prin ,,scoaterea forțată din patrimonial celor care le dețin și trecerea în patrimonial statului a bunurilor anume determinate prin lege”.

Carcaterul ”in rem” constă în particularitatea că, indiferent în măinile cui s-ar afla bunurile la momentul începerii executării confiscării speciale, ele vor fi preluate de către autorități, intrând în proprietatea statului. În concluzie, acest caracter se individualizează, în principiu, prin urmărirea bunurilor făptuitorului, indiferent de persoanele ce le vor deține ulterior.

Secțiunea a III-a. Condițiile de luare a măsurii confiscării speciale

Pentru a se putea dispune confiscarea specială, ce este o măsură cu un caracter eminamente restrictiv constând în ,,trecerea silită și gratuită în proprietatea statului anumitor bunuri ce aparțin persoanei ce a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală”, legiuitorul a prevăzut o serie de condiții ce trebuie îndeplinite în mod cumulativ, asigurând astfel legalitatea dispunerii acestei măsuri.

§ 1. ,,Confiscarea specială se ia numai față de persoana care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală (condiție general prevăzută în art. 107 alin. 2 C. p.)”. Rațiunea unei astfel de condiții își are izvorul tocmai în starea de pericol ce necesită stoparea sentimentului de insecuritate socială prin dispunerea confiscării speciale. Legiuitorul a prevăzut în mod expres comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificate întrucât starea de pericol trebuie să aibă o sursă bine definită, constând în săvârșirea faptei.

Neîndeplinirea acestei condiții duce la imposibilitatea de a aprecia dacă, într-adevăr, există o primejdie pentru societate sau nu. Fapta ilicită fiind generatoarea pericolului social, reprezintă o condiție elementară pentru dispunerea măsurii, altfel s-ar crea riscul ca orice persoană să poată fi considerată o primejdie pentru societate. Prin urmare, săvârșind o faptă penală, persoana în cauză poate deveni un pericol dacă utilizează în continuare anumite categorii de bunuri ce i-ar favoriza premisele săvârșirii de noi infracțiuni, menținându-se o puternică stare de temere în societate.

În concluzie, confiscarea specială nu se poate lua în absența comiterii unei fapte ilicite, întrucât starea de pericol și iminența săvârșirii de noi infracțiuni își au izvorul tocmai în conduita făptuitorului.

§ 2. ,,Confiscarea specială se ia cu privire la anumite bunuri care au legătură cu săvârșirea faptei prevăzute de legea penală ori a căror deținere este contrară legii”.

În primul rând, vor fi confiscate bunurile a căror deținere e contrară legii (mașini de falsificat bani, carduri, explozibil, armament de război) pentru că ele generează starea de temere și încurajează săvârșirea de noi infracțiuni, dovedindu-se anterior comportamentul illicit al făptuitorului. În al doilea rând, vor fi supuse confiscării speciale și categoriile de bunuri care, prin ele însele, nu reprezintă un pericol social și nici deținerea lor nu este interzisă, dar coroborând persoana făptuitorului cu anumite bunuri ce au avut o importanță însemnată la săvârșirea faptei, atunci lipsirea făptuitorului de acestea devine justificată și echitabilă.

Prin urmare, trebuie să analizăm starea de pericol rezultată în urma comiterii unei fapte penale mijlocită de utilizarea bunurilor de făptuitor. ,,Această stare de pericol rezultă din săvârșirea unei fapte prevazută de legea penală, în literatura juridică apreciindu-se că aceasta nu trebuie confundată cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, deoarece starea de pericol în cazul dispunerii măsurii de siguranță a confiscării nu este legată de faptă, ci de prezența unor lucruri care au legătură cu fapta săvârșită de acesta”. În concluzie, pentru temeinicia dispunerii confiscării speciale, este necsar ca lucrurile care au mediat săvârșirea faptei sau a căror deținere este interzisă de lege, aflate în continuare la faptuitor sa genereze pericol social, probabilitatea săvârșirii de noi fapte fiind accută.

§ 3. Înlăturarea stării de pericol prin dispunerea confiscării speciale.

Este necesar ca ,,instanța de judecată să aprecieze că prin luarea măsurii de siguranță este anihilat pericolul social, ce decurge prin deținerea unor anumitor bunuri, de a săvârși noi fapte prevăzute de legea penală”. Este necesar ca instanța de judecată, după ce a apreciat starea de fapt, să constate că singurul mijloc prin care se poate contracara starea de pericol și se poate preîntâmpina comiterea de noi infracțiuni este dispunerea confiscării speciale. Scopul măsurii este de a înlătura periculozitatea ce decurge din utilizarea anumitor bunuri de către făptuitor.

Deseori, simpla aplicare a unor pedepse, chiar si privative de libertate, nu ar avea efectul scontat – de înlăturare a primejdiei sociale – întrucât făptuitorul ar continua să se bucure de beneficiile ce decurg din comiterea faptelor ilicite, rămânând cu bunurile sau daca nu ar fi sancționat și pecuniar, ar fi în continuare tentat să săvârșească noi infracțiuni. În concluzie, ,,această măsură este incidentă ori de câte ori combaterea stării de pericol rezultând din deținerea anumitor lucruri, nu s-ar putea realize doar prin aplicarea unei pedepse”.

Secțiunea a IV-a. Categoriile de bunuri supuse confiscării speciale

§ 1. Aspecte introductive

Măsura de siguranță a confiscării special a fost edictată de legiuitor cu scopul de a înlătura starea de primejdie generată de persoana ce a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, iar posibilitatea săvârșirii unor noi infracțiuni fiind semnificativă dacă făptuitorul nu ar fi sancționat și pecuniar prin lipsirea de anumite lucruri. Prin urmare, confiscarea special vizează în mod direct bunurile care aflate în continuare în posesia făptuitorului, ar lăsa lipsită de conținut orice altă sancțiune, fie ea și o pedeapsă privativă de libertate.

§ 2. Precedent legislativ

Principala deosebire se materializează în privința bunurilor supuse confiscării. Noua viziune a legiuitorului este dată de politica penală modernă, adaptată realității sociale.

În primul rând, observăm ,,excluderea caracterului facultative al confiscării bunurilor ce fac parte din mijloacele de subzistență ori de exercitare a profesiei infractorului”. Dacă potrivit vechiul Cod Penal, instanța putea să nu confiște bunurile făcând parte din această categorie, dispunerea unei astfel de măsuri fiind facultativă, legiuitorul din 2014 a exclus o astfel de posibilitate, autoritățile judiciare fiind obligate să confiște și aceste categorii de bunuri, bineînteles, dacă sunt îndeplinite condțiile legale.

În al doilea rând, legiuitorul a extins categoria bunurilor ce pot fi confiscate și la ,,bunurile folosite, imediat după săvârșirea faptei pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obținut, bunurile ce au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, indiferent de valoarea acestora, bunurile destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală”.

§ 3. Legea penală mai favorabilă

Nu pot fi supuse confiscării special bunurile ce nu erau încadrate în această categorie potrivit vechii reglementări, împiedicându-se astfel aplicarea retroactivă a legii penale noi. Legea penală veche va ultraactiva doar în situația în care este mai favorabilă, respectându-se astfel principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp.

În consecință, se poate constata că legea penală veche era mai favorabilă în cazul confiscării ,,bunurilor necesare existenței sau de trebuință zilnică ori de exercitarea profesiei” (art. 1181 alin (6) C. Pen 1968), deoarece lăsa la aprecierea instanței dacă va dispune confiscarea unei astfel de categorii de bunuri, în timp ce noua reglementare prevede obligativitatea confiscării lor. ,,În consecință, în situații tranzitorii, dispozițiile referitoare la confiscare și confiscare extinsă pot retroactiva doar în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile”.

§ 4. Bunurile produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală (art.112 alin (1) C. Pen)

,,Prin bunurile produse prin fapta prevăzută de legea penală se înțeleg acele lucruri care au luat ființă prin săvârșirea faptei, care nu au existat înainte de săvârșirea faptei ca: bancnote false, titluri de credit false, alimente falsificate, arme confecționate, material explozive, medicamente falsificate etc”. Prin urmare, pentru a se putea dispune măsura confiscării speciale, bunul nu trebuie să fi existat anterior, el caracterizându-se prin noutate. De asemenea, pot fi confiscate ,,și acelea care au căpătat prin săvârșirea faptei o calitate, o poziție de fapt pe care nu ar fi putut să o dobândească decât pe căi legale (de exemplu, bunurile introduse în țară prin contrabandă și apoi valorificate prin magazine autorizate ca fiind legal provenite)”.

,,Nu este necesar ca fapta prin care s-a produs bunul respective să fie infracțiune, fiind sufficient să fie o faptă prevăzută de legea penală”. Spre exemplu, bunul este produs prin săvârșirea unei fapte penale, făptuitorul fiind constrains fizic să o comită, ea nefiind infracțiune, întrucât este incidentă o cauză de neimputabilitate, de nepedepsire; chiar și într-o asemenea situație bunul va fi confiscat.

De asemenea, ,,bunurile pe care făptuitorul și le-a însușit de la persoanele vătămate (de pildă, prin comiterea unui furt, a unei înșelăciuni)” nu vor putea fi confiscate aplicându-se dispozițiile art. 112 alin (1), lit a), întrucât le lipsește caracterul de noutate, ele existând și anterior comiterii faptei.

Se pune problem ace se va întâmpla atunci când bunurile produse vor fi înstrăinate. Într-o astfel de situație, trebuie făcute urmatoarele precizări:

,,dacă dobânditorul este de rea-credință, se va dispune confiscarea bunului, indifferent dacă deținerea acestuia este permisă sau nu de lege”. Într-o astfel de ipoteză, legiuitorul a urmărit să îl sancționeze pe acela care, știind proveniența bunului, a acceptat să și-l însușească. ,,În cazul în care înstrăinarea bunului a cărui deținere este interzisă de lege a fost realizată cu titlu oneros, vor fi confiscați și banii pe care făptuitorul i-a obținut din înstrăinarea bunului”. Prin urmare, legiuitorul a urmărit confiscarea atât a bunului a cărui deținere este ilicită, cât și a banilor rezultați din transferul de proprietate, sancționându-l astfel atât pe făptuitor, cât și pe detentor.

,,când dobânditorul este de buna-credință, vom distinge între următoarele situații: (i) când deținerea bunului este permisă de lege, nu se va dispune confiscarea acestuia, ci numai a sumei de bani obținute de făptuitor; (ii) când deținerea bunului este interzisă de lege se va dispune confiscarea bunului, iar dacă înstrăinarea bunului a fost realizată cu titlu oneros, vor fi confiscați și banii”.

§ 5. Bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor (art.112 alin (1) lit. b) C. Pen).

Din economia textului prezentat, rezultă că pentru a fi incident acest articol și implicit pentru a se putea dispune măsura confiscării speciale, trebuie îndeplinite în mod cumulativ mai multe condiții:

,,bunurile supuse confiscării sa fi folosite la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală”.

Prin urmare, comiterea unei faptei ilicite (nu neapărat infracțiune) este o condiție preexistentă căreia I se alătură și scopul utilizării bunurilor, în mod evident unul ilicit.

,,aceste bunuri să aparțină făptuitorului;-dacă bunurile nu aparțin făptuitorului, ci altei

persoane, este necsar ca aceasta să știe că bunurile sale sunt folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală”. Prin urmare, pentru ca lucrurile să poată fi confiscate trebuie să fie folosite sau destinate a fi folosite la comiterea faptei, indiferent dacă ele nu reușesc să îl mai ajute pe autor la săvârșirea infracțiunii.

Bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârșirii faptelor de natură penală vor fi și ele supuse confiscării, chiar dacă făptuitorul nu a reușit să le utilizeze în concret.

Instanța a reținut că ,,în cazul unei tentative la infracțiunea de omor prin lovirea victimei cu un autovehicul, acesta constituie un lucru ce a servit la comiterea faptei și ca urmare va fi supus confiscării.pentru luarea măsurii confiscării nu se cere ca lucrul să fie dintre cele cu care în mod obișnuit se comit astfel de fapte”.

Relevant, pentru buna înțegere și aplicare a măsurii confiscării special este Decizia I.C.C.J. prin care se precizează că: ,,măsura de siguranță a confiscării special a mijlocului de transport se va dispune, în temeiul art. 17 alin (1) din Legea nr. 143/2000, raportat la art.118 lit b) teza I C. pen.,numai în cazul în care se dovedește că aceasta a servit efectiv la realizarea laturii obiective ale infracțiunilor prevăzute de art. 2-10 din Legea nr. 143/2000, precum si în cazul în care se dovedește că mijlocul de transport a fost fabricat, pregătit ori adaptat în scopul realizării laturii obiective a acestor infracțiuni”. În cazul în care automobilul nu este utilizat efectiv la realizarea laturii obiective atunci acesta nu se poate confisca. Spre pildă, după ce făptuitorul a furat o sumă de bani, o transportă până la locuința acestuia cu un autovehicul, acesta din urmă nu poate fi supus confiscării, deoarece făptuitorul ar fi putut realize infracțiunea și fără suportul automobilului.

Din textul de lege prezentat rezultă că forma de vinovăție cu care trebuie comisă fapta penală este intenția sau praeterintenția, întrucât ,,nu se poate spune că s-a folosit un bun la comiterea unei fapte din culpă. A te folosi de un bun înseamnă, până la urmă, a-ți crea un avantaj ori a-ți ușura executarea faptei, ceea ce înseamnă o prevedere și cel puțin o acceptare a producerii rezultatului socialmente periculos”.

De la regula menționată, art 112 C. Pen. prevede și o excepție: faptelor săvârșite prin presă neputându-i-se aplica măsura confiscării speciale. Prin noua sa abordare, legiuitorul își propune să garanteze libertatea de exprimare și libertatea presei, caracterul special al acestui domeniu necesitând o reglementare mai blândă. ,,Nu se pot confisca, prin urmare, bunurile folosite de ziariști pentru săvârșirea faptei, cum ar fi: calculatoarele, aparatele foto, aparatele video și alte asemenea bunuri”.

§ 6. Bunurile folosite, imediat după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obținut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoanei, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor (art.112 alin (1) lit c) C. Pen.).

Aceste categorii de bunuri sunt noi incriminate în Codul Penal, legiuitorul impunând mai multe condiții cumulative pentru a putea fi luată măsura confiscării speciale:

Bunurile să fi fost folosite imediat după comiterea faptei. În primul rând, o condiție

preexistentă este comiterea unei fapte prevăzută de legea penală, indiferent dacă aceasta îndeplineșe condițiile constitutive ale infracțiunii sau nu; faptă ce trebuie săvârșită cu intenție sau praeterintenție. În al doilea rând, bunurile trebuie să fie utilizate imediat după săvârșirea faptei, o perioada lungă de timp putând duce la înfrângerea acestei condiții.

Folosirea bunurilor să asigure scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori produsului

obținut. Folosirea bunurilor imediat după comiterea faptei trebuie să profite făptuitorului, să îi procure un avantaj ce constă fie în scăparea sa, fie în păstrarea folosului sau produsului astfel obținut; de exemplu, mașina cu care a fugit făptuitorul imediat după ce a spart o bancă.

,,Este necesar ca bunurile să fie efectiv folosite imediat după săvârșirea faptei în scopurile arătate de lege. Dacă bunul a fost destinat să fie folosit pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori produsului obținut, dar nu a mai apucat să fie utilizat, atunci nu se poate dispune confiscarea acestuia”. Nu prezintă importanță dacă ,,bunurile au fost folosite ca atare sau au fost bunuri produse, modificate ori adaptate pentru a fi folosite în scopurile arătate”. De asemenea, este irrelevant dacă prin folosirea efectivă a lucrurilor, făptuitorul și-a atins scopul sau nu ,,neavând importanță dacă făptuitorul a reușit, imediat după săvârșirea faptei, să scape sau păstreze folosul ori produsul obținut ori a eșuat în această încercare a sa fiind prins la foarte scurt timp”.

Bunurile să fie ale făptuitorului, sau dacă aparțin altei persoane, aceasta să fi cunoscut

scopul folosirii lor. Dacă lucrurile nu aparțin făptuitorului, ci unui terț, acesta trebuie să aibă cunoștință despre scopul în care vor fi folosite, altfel bunurile acestuia nu pot fi confiscate.

§ 7. Bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor (art. 112 alin (1) lit d) C. Pen.).

Pentru ca anumite categorii de bunuri să intre sub incidența acestei reglementări trebuie îndeplinite în mod cumulativ mai multe condiții:

Să fie săvârșită o faptă prevăzută de legea penală; nu este necesar ca fapta să fie infracțiune.

Bunurile trebuie să fie date efectiv pentru a determina săvârșirea unei fapte sau pentru a-l

răsplăti pe făptuitor. Caracteristica acestei condiții este faptul că, bunurile trebuie date efectiv și nu promise făptuitorului. Remiterea se poate face atât anterior comiterii faptei, pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală ( de exemplu, A îi dă lui B un apartament pentru a ucide o persoană), cât și ulterior, pentru a recompensa pe făptuitor ( după ce B îi distruge mașina lui C, A, pentru fapta comisă îl recompensează). ,,Remiterea bunurilor trebuie să fie voluntară, iar nu urmare a unei constrângeri”.

Există anumite infracțiuni prevăzute în partea specială a Codului Penal care prevăd ele însele ca sancțiune dispunerea confiscării în situația în care lucrurile sunt date în scopul de a determina săvârșirea acelor infracțiuni pentru a-l recompensa pe făptuitor pentru fapta comisă. ,,De exemplu, în cazul infracțiunii de dare de mită (art. 290 alin. 5 C.p), banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau date în scopurile arătate de lege se confiscă. În acest caz, bunurile vor fi confiscate în temeiul art. 290 alin. 5, si nu în temeiul art. 112 alin. 1 lit d C.p.”.

De asemenea, se vor confisca bunurile date pentru a-l determina pe făptuitor să săvârșească o faptă penală, sau pentru a-l recompensa, chiar dacă acesta comite o altă faptă decât cea stabilită inițial, cât și atunci când infracțiunea a rămas în forma tentativei.

Instanța a reținut că: ,,bunurile promise a fi date pentru a determina săvârșirea unei infracțiuni sau pentru a răsplăti pe infractor nu pot fi confiscate, întrucât textul de lege prevede cerința ca acestea să fi fost efectiv remise. Confiscarea nu s-ar putea dispune nici pe un alt temei, întrucât aceste bunuri nu au servit și nu au fost destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni”. În concluzie, ,,bunurile promise a fi date pentru a determina săvârșirea unei infracțiuni sau pentru a răsplăti pe infractor, nu pot fi confiscate, întrucât textul prevede cerința ca acestea să fi fost efectiv remise”.

În cazul în care făptuitorul săvârșește altă faptă decât aceea la care a fost determinat, bunurile date în aceasta situație vor fi confiscate. Totodată, se vor confisca bunurile atât în cazul în care infracțiunea se consumă, ,,cât și atunci când făptuitorul a realizat doar o tentativă”.

§ 8. Bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia (art. 112 alin. (1) lit. e) C. Pen.).

Din această categorie fac parte bunurile care sunt rezultatul comiterii faptei și anume ,,acelea care au fost însușite, care au ajuns în mod direct ori indirect în stăpânirea ilegală a unor persoane”. Prin urmare, nu trebuie confundate bunurile produse prin săvârșirea faptei care nu existau înainte de comiterea acesteia și care își au existența tocmai în săvârșirea faptului ilicit (monedele falsificate) cu cele care au fost dobândite de făptuitor prin comportamentul său delictual, el existând și înainte de comiterea faptei, dar aflându-se în proprietatea altei persoane. ,,Sunt astfel de bunuri dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală: bunurile furate, bunurile ce au fost obținute prin săvârșirea infracțiunii de delapidare, bunurile obținute prin înșelăciune, amenințare etc”.

Legiuitorul a prevăzut și anumite limite ale confiscării acestor categorii de bunuri:

Dacă nu sunt restituite persoanei vătămate;

Dacă nu servesc la despăgubirea persoanei vătămate.

Dacă este îndeplinită cel puțin una dintre condițiile enumerate mai sus, bunurile nu vor trece gratuit și silit în proprietatea statului, ci ele se vor întoarce în patrimonial persoanei vătămate. Doar în situația în care ,,persoana vătămată nu este cunoscută, ori nu cere să fie despăgubită, bunurile sunt supuse confiscării”. Dacă fapta este săvârșită de mai multe persoane, răspunderea nu va fi solidară, confiscându-i-se fiecăruia, bunurile ori echivalentul lor, proporțional cu beneficial pe care l-a realizat fiecare.

,,Dacă lucrurile sustrase de infractori și vândute unui terț se găsesc, acestea se ridică și se restituie părții vătămate. În situația când cumpărătorul este de bună-credință, acesta se poate constitui parte civilă în procesul penal, cadru în care inculpatul poate fi obligat, către cumpărător, la plata unei sume egale cu prețul pe care l-a primit. Dacă terțul-cumpărător este de rea-credință (….), nu are dreptul la despăgubiri, banii obținuți din vânzarea bunului trebuind să fie confiscați de la inculpat, în temeiul art. 118 lit. d) C. Pen.)”.

§ 9. Bunurile a căror deținere este interzisă de legea penală (art.112 alin. (1), lit. f) C. Pen.)

Există anumite categorii de bunuri pe care legea penală le consider periculoase și ca atare deținerea lor de anumite persoane constituie un grav pericol pentru societate. Prin urmare, simpla deținere a unor astfel de bunuri reprezintă comiterea unei fapte penale. ,,De ex.,deținerea de arme și muniții, săvârșindu-se astfel infracțiunea de nerespectarea regimului armelor și munițiilor – art. 342 C. p.; deținerea de instrumente în vederea falsificării de valori – art. 314 C.p.”.

Deținerea unor astfel de bunuri trebuie să fie interzisă expres de legea penală pentru a se putea dispune temeinic confiscarea specială iar ,,dacă deținerea bunurilor respective este interzisă prin altă lege, decât cea penală, confiscarea specială de natură penală nu poate fi dispusă”, însă nu trebuie trasă concluzia imposibilității confiscării, aceasta putându-se lua în baza altui act normative și implicit cu un alt temei legal.

Secțiunea a V-a. Reguli comune privind luarea măsurii confiscării speciale

În cazul anumitor categorii de bunuri supuse confiscării – a celor care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală (art. 112 alin. (1) lit. b) C. Pen.) și a celor folosite imediat după săvârșirea faptei pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păastrarea folosului ori a produsului obținut (art. 112 alin. (1) lit. c) C. Pen.), legiuitorul a prevăzut anumite limite, restricții. Limitarea este dată de existența disproporției vădite a valorii bunurilor comparative cu natura și gravitatea faptei. Astfel, dacă există o disproporție vădită, confiscarea se va dispune în parte, prin echivalent bănesc ținându-se cont de urmarea produsă sau a cărei producer ar fi iminentă și implicit de rolul determinant pe care bunurile îl au asupra acesteia (art. 112 alin. (2), teza I C. Pen.). Prin urmare, autoritățile judiciare trebuie să analizeze dacă există o disproporție vădită între cele două, iar dacă o vor constata, sunt obligate să dispună confiscarea proporțională, în parte, prin echivalent. Excepție de la această regulă fac bunurile care au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, în această ipoteză dispunându-se confiscarea lor în întregime (art. 112 alin. (2), teza II C. Pen.).

Potrivit art. 112 alin. (3), în cazurile prevăzute în art. 112 alin. (1) lit. b) și c), dacă bunurile din aceste categorii nu sunt ale făptuitorului, ci ale unui terț care nu a cunoscut scopul utilizării lor, nu vor putea fi confiscate, ci se va confisca echivalentul lor bănesc.

Deseori, s-a pus întrebarea ce se va întâmpla în situația în care anumite bunuri nu se vor găsi, legiuitorul soluționând această problem în art. 112 alin. (5), unde a prevăzut că în cazul în care bunurile supuse confiscării potrivit art. 112 alin (1) lit. b)-e) nu se găsesc, în locul lor se vor confisca bani și bunuri până la concurența valorii acestora.

,,În cazul tuturor categoriilor de bunuri, cu excepția celor prevăzute la art. 112 alin.1 lit. b și lit.c C. p.,se confiscă, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum și bunurile produse din acestea (art. 112 alin. 6 C.p). Așadar, toate bunurile și banii obținuți din bunurile produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, din bunurile date din care cel care le-a primit a tras foloase, din bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, precum și din bunurile deținute ilegal ”,sunt supuse confiscării speciale.

Secțiunea a VI-a. Confiscarea specială prin echivalent

Regula general ce cârmuiește confiscarea special este aceea că doar anumite categorii de bunuri sunt supuse confiscării speciale. Deseori, în practică, s-a constat că acestea nu se pot confisca din varii motive. Pentru a menține caracterul preventiv al acestei măsuri, legiuitorul a prevăzut anumite situații în care se pot confisca bani și bunuri din patrimonial făptuitorului.

În primul rând, art. 112 alin. 3 prevede că anumite bunuri nu pot face obiectul confiscării (cele aflate sub incidența art. 112 alin. 1 lit. b)-c)), deoarece ele nu aparțin făptuitorului, iar terțul proprietar nu a cunoscut scopul folosirii lor. Într-o asemenea ipoteză, măsura confiscării speciale se va putea lua, fiind însă confiscat echivalentul în bani a bunurilor. ,,De exemplu, infractorul cere împrumut autoturismul unui prieten sub pretextul că trebuie să o aducă din provincie în București pentru o intervenție chirurgicală pe mama sa, infractorul având permis de conducere. După ce obține autoturismul, în cursul nopții, dă o spargere la o adresă și cu ajutorul autoturismului duce lucrurile sustrase la domiciliul său. În această speță, cu privire la autoturismul folosit de infractor se vor aplica dispozițiile confiscării special prin echivalent, autoturismul în materialitatea sa fiind restituit proprietarului”.

În strânsă legătură cu cele menționate mai sus, în teza finală a acestui articol (art. 112 alin. (3)) , legiuitorul a prevăzut necesitatea existenței unei proporționalități între natura și gravitatea faptei și repercusiunile pe care aceasta a avut-o sau o poate avea în societate. Astfel, dacă ne aflăm în ipoteza unei vădite disproporții, instanța va dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc. Nu se poate vorbi de o proporție matematică, exactă, însă autoritățile judiciare nu trebuie să aplice aceste dispoziții în mod arbitrar, deturnând măsurile de siguranță de la scopul lor preventiv la cel retributiv, punitiv.

În al doilea rând, art. 112, alin. (5) lărgește sfera de aplicare a confiscării speciale prevăzând că în ipoteza în care anumite categorii de bunuri (art.112 alin. (1) lit. b)-e)) supuse confiscării nu se găsesc, în schimbul lor vor fi confiscate bani și bunuri până la concurența acestora. ,,De exemplu, dacă într-un process se stabilește că un traficant de droguri a comercializat droguri în valoare de 1 milion euro, dar drogurile ce făceau obiectul confiscării nu se mai găsesc, instanța va dispune confiscarea din averea infractorului a unor sume de bani, terenuri, vile, ambarcațiuni și autoturisme, până la concurența sumei de 1 milion de euro.

În concluzie, pe lângă regula generală a confiscării bunurilor, legiuitorul a reglementat și confiscarea prin echivalent ce poate consta în bani sau bunuri, în vederea atingerii rezultatului pentru care această masură a fost edictată: înlăturarea stării de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală (art.107, aln. (1) C. Pen).

Secțiunea a VII-a. Executarea confiscării speciale

Executarea confiscării speciale este reglementată în art. 249 și 574 C. Proc. Pen. Astfel, potrivit art. 249, instanța de judecată, judecătorul de cameră preliminară sau procurorul pot lua măsura confiscării speciale doar atunci când ,,există suspiciuni rezonabile cu privire la existența unui pericol concret de ascundere, distrugere, înstrăinare sau sustragere de la urmărire a bunurilor ce fac obiectul confiscării special sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a recuperării pagubei prin infracțiune” . Prin urmare, măsurile asiguratorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea sechestrului asupra acestora ( art. 249 alin. (2) C. Proc. Pen.).

Articolul 249 alin. (5) prevede că măsurile asiguratorii, în vederea reparării pagubei produse, se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inclupatului și ale persoanei responsabile civilmente până la concurența valorii probabile a acestora. Derogarea de la această regulă fac bunurile ce aparțin unei autorități sau unei instituții publice sau unei alte persoane de drept public, bunuri ce nu pot fi sechestrate ( art.249 alin. (8) C. Proc. Pen), întrucât acestea aparțin societații, iar ele nu pot fi generatoare de pericol social.

Articolul 574 reglementează ipoteza în care avem de-a face cu o hotărâre a instanței de judecată, reglementare ce prevede că luarea măsurii de siguranță a confiscării special se face:

Atunci când confiscarea privește sume de bani ce nu au fost consemnate la unități bancare, acestea vor fi confiscate;

Dacă lucrurile confiscate se află în păstrarea organelor de poliție sau a altor instituții, se va trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organului la care se află,învederea confiscarii;

Lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit legii.

Nu trebuie confundată confiscarea special reglementată în Codul penal cu cea normată în art. 5 din O.G. nr. 2/2001 de natură contravențională. Chiar dacă în ambele cazuri avem de-a face cu aceeași finalitate, respective trecerea silită și gratuită a bunurilor în proprietatea statului și avem de-a face cu același scop: înlăturarea unei stări de pericol, în prima situație confiscarea decurge din comiterea unei fapte penale, iar în cea de-a doua, ,,fapta trebuie să constituie contravenție”.

Secțiunea a VIII-a. Concluzii

Măsurile de siguranță au căpătat importanță odată cu evoluția societății, ele ocupând un loc tot mai important în politica penală autohtonă. De-a lungul secolelor, legiuitorii români au întărit rolul acestora, datorită scopului lor pragmatic, materializat prin înlăturarea stării de pericol social și preîntâmpinarea comiterii de noi fapte penale.

Confiscarea specială este o măsură de siguranță ce a rezistat succesivelor reglementări, demonstrându-se astfel utilitatea ei. Având un caracter patrimonial, confiscarea special îl lipsește pe făptuitor de bunurile prin intermediul cărora își înlesnea comiterea faptelor, sau de cele pe care le dobândea după săvârșirea lor. Odată lipsit de acestea, făptuitorul va fi din ce în ce mai puțin tentat să comită alte infracțiuni.

Totodată, legiuitorul a precizat cu exactitate ce categorii de bunuri vizează măsura confiscării speciale, precum și condițiile în care aceasta se poate dispune, împiedicându-se astfel eventualele abuzuri din partea autorităților judiciare. Confiscarea specială se deosebește de celelalte măsuri de siguranță (cu excepția confiscării extinse) datorită caracterului ei obligatoriu, această trăsătură reliefând încă o dată importanța acordată de legiuitor.

În concluzie, confiscarea specială este o măsură de siguranță ce vine să înlăture frica, teama din societate, generate de încălcarea obligațiilor de conformare de catre diferiți făptuitori și să preîntâmpine posibilitatea comiterii de noi fapte ilicite, asigurând astfel un climat propice dezvoltării economic-sociale României.