.configurarea Diviziunii Dreptului In Sistemele Juridice

CAPITOLUL I

Conceptul și configurarea noțiunii de drept

Definiția dreptului

Conceptul noțiunii de „drept”

Cuvântul „drept” ” este folosit în mai multe accepțiuni. El derivă de la latinescul directus, luat în sensul metaforic (directus de la dirigo, care însemna „drept” – orizontal sau vertical – de-a dreptul, direct). În limba latină, însă, cuvântul care corespunde substantivului drept, este jus (drept, dreptate, legi).

Într-un prim sens, cuvântul drept semnifică știința dreptului – ansamblu de idei, noțiuni, concepte și principii care explică dreptul și prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit.

Într-un al doilea sens, cuvântul drept mai semnifică și facultatea unui subiect de a-și valorifica sau de a-și apăra împotriva terților un anumit interes, legalmente protejat.

Pe măsura evidențierii elementelor fundamentale ale dreptului se va enunța o definiție a acestuia.

Pentru a ajunge la o definiție se pleacă de la un fapt necontestat: sociabilitatea omului. Omul nu trăiește izolat, ci în societate.

Aristotel (384 – 322 î.HR.) afirma: „omul este animal sociabil”.

Societatea este o grupare care implică legături, raporturi între membrii ei. Fără a reglementa aceste raporturi societatea s-ar dezagrega prin luptele dintre membrii ei. De aceea, de la începutul conviețuirii lor în societate, oamenii au trebuit să se supună unor reguli care asigură ordinea și menținerea autorității unui șef care, la început, avea puteri nelimitate. Aceste reguli de organizare a grupului și de reglementare a raporturilor dintre membrii lui au fost începutul „dreptului”.

Astăzi, aceste reguli sunt fixate în textele de lege de către stat și există anumite autorități care pot constrânge pe fiecare la respectarea lor. Posibilitatea de constrângere ce asigură obligativitatea regulilor dreptului este caracteristică lor esențială.

O definiție previzorie ar putea fi următoarea: dreptul reprezintă complexul normelor aplicate rapoturilor sociale dintre oameni și executabile prin constrângere de către autoritatea statului.

Ihering definea dreptul ca fiind totalitatea normelor în virtutea cărora într-un stat se exercită constrângerea.

Durkheim afirma: „Orice precept de drept poate fi definit ca o normă de conduită sancționată”.

Într-un alt sens regulile ce cârmuiesc raporturile sociale dintre oameni determină ceea ce îi este fiecăruia permis și ceea ce nu îi este permis, deci îngrădesc libertatea fiecăruia, stabilind între ce limite el se poate mișca liber și oprindu-l de a depăși aceste limite.

Se numește drept orice prerogativă sau facultate recunoscută cuiva de regulile de drept in vigoare. În acest sens dreptul este forma subiectivă prin care legile asigură fiecăruia participarea la bunurile ideale sau materiale. Astfel se spune: drept de proprietate (faculatea ce are cineva de a se folosi exclusiv și dispune de un lucru); drept de moștenire (prerogativa ce are cineva de a obține în tot sau în parte averea unei persoane care a încetat din viață) sau drept de creanță (facultatea ce are cineva de a cere de la altul să-i dea un obiect ori o sumă de bani sau să-i facă un serviciu). În acest sens, dreptul se numește drept subiectiv (facultas agendi = facultatea de a face ceva), pe când dreptul în primul înțeles este numit drept obiectiv (norma agendi = regula de conduită).

Un alt înțeles al cuvântului „drept” este acela de studiu, de știință a dreptului. Știința dreptului cercetează atât normele de drept (dreptul obiectiv) cât și prerogativele consfințite prin aceste norme (drepturile subiective).

Se poate spune că dreptul este un fapt social, la baza sa stă respectarea libertății. Voința subiectului dreptului constituie un element al acestuia. Alt element este interesul legitim al subiectului dreptului. Utilitatea socială și idealul de justiție condiționează dreptul. Kant (1724 – 1804) definea dreptul ca fiind un acord al libertății tuturor cu libertatea fiecăruia. Deci , un alt element din noțiunea dreptului este libertatea.

Dreptul poate fi definit ca fiind totalitatea regulilor după care trebuie să se poarte oamenii și pe care sunt constrânși să le respecte. Dreptul este un fenomen de generație socială care a fost exprimat prin adagiul „ubi societas ibi jus”.

Activitatea individului se exercită într-un spațiu unde se poate ciocni de o altă activitate. Astfel se explică apariția în mediul social a normelor de drept ca un corolar al necesității de a stabili o reglementare a activităților individuale.

Pentru ca norma de drept să fie eficientă, ea trebuie să fie însoțită de caracterul constrângerii. Această restrâgere a inițiativei individuale în folosul celorlalți membri ai grupului social constituie baza conceptului de drept. Sub acest aspect dreptul se poate numi obiectiv.

Un caracter esențial al dreptului este cel de obligativitate. Regula de drept se impune membrilor colectivității. Dreptul are ca scop să armonizeze interesele fiecărui individ cu interesele societății în mijlocul căreia trăiește.

Romanii au început prin a defini dreptul prin referire la categorii ale moralei: „jus est ars boni et aequi” (dreptul este arta binelui și a echității), atât binele cât și echitatea fiind categorii etice. Această definiție îi aparține lui Celsus și ținea cont de realitatea caracteristică a vremii.

Ideea dreptului natural prezentă în opera lui Grotius este reluată și de Codul civil francez.

Școala istorică germană aduce un punct de vedere nou care zdruncină credința în existența unui drept natural. Conform concepției școlii istorice (reprezentată de Savigny și Puchta), dreptul este un produs istoric, altfel nu am putea explica diversitatea concepțiilor juridice și a fenomenelor de drept diverse de la epocă la epocă.

Dacă s-ar urma doctrina lui Grotius, ar însemna că pentru orice activitate a omului să existe reguli de drept natural pe care ar trebui să căutăm a le descoperi pentru a le transforma în lege. Dimpotrivă, în conformitate cu gândirea școlii istorice, dreptul ia naștere și se dezvoltă asemenea limbii, înregistrează transformări continue în cadrul unui proces evolutiv lent.

Savigny sublinia: „ Dacă se cercetează care este obiectul în sânul căruia dreptul pozitiv își are realitatea, se găsește că acest obiect este poporul. Dreptul pozitiv trăiește în conștiința colectivă a națiunii, de aceea el poate fi numit drept popular.”.

Celălalt mare reprezentant al școlii istorice, Puchta, nota: „Istoria dreptului este legată de istoria poporului. Precum viața popoarelor se schimbă de-a lungul veacurilor tot astfel dreptul, ramură a acestei vieți, se schimbă și el cu vremea, se dezvoltă odată cu poporul căruia îi aparține și se adaptează diferitelor faze din dezvoltarea lui.”.

În definiția dreptului Puchta reține scopul său, și anume faptul că dreptul determină și hotărăște raporturile dintre indivizi.

Școala istorică n-a putut anihila complet ideile dreptului natural, concepute mai târziu ca un drept rațional.

Concepțiile socialiste au pus accentul în explicarea și definirea dreptului pe rolul factorilor materiali – condițiile materiale de existență ale societății – care constituie baza societății, bază pe care se ridică suprastructura (din care face parte și dreptul). Dreptul este o formă pe care o îmbracă economicul, formă derivată și subalternă economicului și politicului. În lumina acestor orientări teoretice definiția dreptului va trebui să cuprindă elemente care țin de genul său proxim, dar și pe cele care-i asigură diferența specifică.

Anita Naschitz definește dreptul ca un „complex de reguli de conduită, având menirea ca, pe calea unor dispoziții generale referitoare la raporturile generale tipice, să reglementeze, într-un anumit scop conduita previzibilă a oamenilor, cel puțin cât privește cadrul ei”.

Eugeniu Speranția definea dreptul ca „un sistem deductiv de norme sociale destinate ca printr-un maximum de justiție realizabilă să asigure un maximum de socialitate într-un grup social determinat”.

Definiția dreptului

În concluzie, putem defini dreptul ca fiind ansamblul regulilor asigurate și garantate de către stat, care au ca scop organizarea și disciplinarea comportamentului uman în principalele relații din societate, într-un climat specific manifestării coexistenței libertățiilor, apărării drepturilor esențiale ale omului și justiției sociale.

Norma juridică

Definiția normei juridice

Scopul normei de drept este acela de a asigura relațiilor sociale securitatea esențială precum și armonia în temeiul unei idei de valoare avute în vedere de legiuitor. Norma juridică iși va realiza scopul în măsura în care răspunde interesului pe care îl reprezintă.

Norma juridică poate fi definită ca fiind o regulă generală și obligatorie de conduită, cu caracter impersonal, al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, iar, în caz de nevoie, prin forța coercitivă a statului.

Conceptul de normă juridică și trăsăturile acesteia

Conceptul de normă juridică

Dreptul este alcătuit dintr-un ansamblu de norme constituite într-un sistem unitar.

Norma juridică, ca element constitutiv al dreptului, este o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forța de constrângere a statului. Scopul normei juridice corespunde finalități dreptului și anume de asigura conviețuirea socială orientând comportarea oamenilor în direcția promovării și consolidării relațiilor sociale potrivit idealurilor și valorilor care guvernează societatea respectivă.

Norma juridică este un model de comportament, un „program”. Ea conține pretențiile și exigențele societății față de conduita membrilor săi în anumite categorii de relații. Normele juridice împreună cu relațiile juridice născute în baza lor alcătuiesc ordinea de drept, parte componentă a ordinii sociale. Ordinea de drept alcătuiește nucleul ordinii sociale, constituie condiția de bază a echilibrului ordinii societății, garanția realizării drepturilor esențiale ale individului și a funcționării corecte a instituțiilor.

În general cuvântul de normă este echivalent cu cel de regulă. Aceasta se explică prin faptul că normele conțin reguli de comportament, atribuie drepturi și stabilesc obligații corelative, fixează praguri de comportament și sancțiuni pentru cei ce neglijează sau se comportă în disprețul acestui comportament. Normele juridice pot conține și alte prevederi, cum ar fi: principii generale de drept, definiții, explicarea unor termeni legali, descrierea capacității juridice etc.

Norma de drept conține ceea ce trebuie să îndeplinească un subiect, ceea ce el este îndreptățit să facă sau ce i se recomandă sau este stimulat să îndeplinească.

Pentru a sintetiza cele expuse până acum vom aminti o celebră afirmație a lui Modestinus: „Legis virtus haec est: imperare, vetare, permitere, punire” –Digeste 3 (Forța legii constă în: a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi) .

Trăsăturile normei juridice

Caracterul general și impersonal al normei juridice

Pentru a putea fi un etalon de conduită și a fi opozabilă tuturor indivizilor, norma juridică trebuie să se adreseze difuz și impersonal destinatarilor săi. Prin aceasta norma juridică se deosebește de actul individual, care este prin natura sa concret și personal. Fiecare normă juridică este abstractizarea unor relații și model pentru altele.

Prin caracterul general și impersonal nu trebuie să se înțeleagă faptul că norma juridică se va aplica pe întreg teritoriul țării sau asupra întregii populații. Nu se poate afirma că o normă juridică este mai mult sau mai puțin impersonală pentru că are sau nu o sferă de aplicare ce coincide cu întreg teritoriul țării sau cu întreaga populație.

Generalitatea și impersonalitatea nu presupun cuprinderea tuturor cazurilor și nici a tuturor situațiilor în care se poate afla un subiect. Norma juridică are în vedere o generalitate de relații și o medie de comportament.

Prin natura sa, norma juridică ade comportament.

Prin natura sa, norma juridică are caracter general și impersonal de unde decurge faptul că regula de conduită prescrisă de normă este o regulă tipică, menită să se aplice la un număr nedefinit de cazuri și de persoane. Conduita tipică prescrisă de norma juridică stabilește drepturile și obligațiile participanților la viața juridică, ale subiecților raporturilor juridice, în mod generic. Norma juridică devine, astfel un criteriu de apreciere a conduitei oamenilor în funcție de care o anumită conduită este definită ca fiind licită sau ilicită. Acest criteriu de apreciere nu are caracter abstract, ci reprezintă o unitate de măsură stabilită în conformitate cu concepțiile despre justiție, dreptate, ordine, disciplină din societatea dată, valori al căror conținut cunoaște o evoluție și se poate schimba și modifica de la o societate la alta, de la o epocă sau perioadă istorică la alta.

Conduita prescrisă de normă trebuie să fie urmată, respectată ori de câte ori sunt prezente condițiile și împrejurările pe care le are în vedere, iar dacă asemenea condiții sau împrejurări nu apar, ea nu se aplică. În principiu, normele juridice se realizează prin aplicarea și respectarea lor repetată, continuă, atunci când sunt îndeplinite condițiile pe care le are în vedere.

Hegel, plecând de la caracterul general al normei juridice, o caracteriza ca o determinare universală care trebuie aplicată la cazul concret.

Caracterul tipic al normei juridice

Această trăsătură derivă din generalitatea normei de drept. Formarea tipului de conduită și grija pentru acceptare sau impunerea sa în practica relațiilor sociale se realizează în vederea codificării acțiunii, a modelării acesteia în raport cu un interes social legal protejat.

Pentru a forma repetabilul, identicul, în norma juridică, legiuitorul caută ceea ce este general, universal în relațiile sociale și, în funcție de acestea formulează tipul conduitei.

În realizarea tipului de conduită legiuitorul pleacă de la anumite date precum: înclinația spre dependență a individului și nevoia de supunere față de norme. Înclinația spre dependență este determinată de eforturile individului spre integrare. Nevoia de supunere creează tendințe de conformism, ceea ce implică conformitate cu legile și cu ceilalți.

Raportul intersubiectiv pe care îl implică norma juridică

Norma juridică imaginează omul în raport cu semenii săi. Fără imaginea legăturilor sociale multiple, a permanentului contact social, norma juridică nu și-ar găsi rațiunea de a exista. Prin urmare, putem vorbi de caracterul bilateral al normei. Acest caracter este prezent și atunci când iau naștere acte juridice unilaterale, deoarece și în acest caz sunt avute în vedere legături, relații.

Ideea de bilateralitate este legată de ideea de alteritate a normei și de cea de reciprocitate.

Existența individului în cadrul societății impune acestuia să fie concesiv, iar uneori, în privința anumitor relații, conduita concesivă este impusă sub sancțiunea înscrisă în norma de drept. Se poate observa că alteritatea și reciprocitatea normei sunt determinate de alteritatea individului.

Caracterul obligatoriu al normei juridice

Acest caracter al normei de drept derivă din faptul că aceasta intervine în domenii esențiale ale societății, domenii care fie privesc viața socială publică sau privată a individului, fie sunt contingente guvernării.

Fiind destinate să stabilească în societate o anumită ordine de drept, regulile de drept trebuie să aibă caracter obligatoriu. În caz contrar nu ar mai exista certitudinea că în societate va domni ordinea socială pe care legiuitorul a avut-o în vedere.

Normele juridice, conținând precepte de conduită, nu sunt simple indicații sau doleanțe, ci reprezintă un ordin, o dispoziție obligatorie. Normele juridice constituie un comportament impus de puterea publică, a căror respectare este obligatorie, ele fiind prescriptive și nu descriptive.

Referindu-se la caracterul obligatoriu al normei de drept, Georgio del Vecchio arăta că simpla afirmație a unei stări de fapt nu are caracter juridic: „Modul indicativ nu există în drept, și când este folosit în coduri sau legi el are, în realitate, un sens imperativ” .

Obligativitatea urcă până la imperativ în domeniul dreptului public și coboară până la permisiv în dreptul privat.

Scopul normei juridice este necesitatea asigurării ordinii sociale. Pentru a-și îndeplini acest scop, norma juridică trebuie să îndeplinească anumite condiții: să corespundă structurii și necesităților superioare ale societății, să fie recunoscută ca efectiv obligatorie de către majoritatea destinatarilor ei.

Pentru a deveni efectiv obligatorie norma juridică se bucură de exigibilitate. În acest scop, nu este suficientă forța ce o impune; această forță trebuie să fie eficace și legitimă.

Obligativitatea normelor juridice înseamnă că acestea se vor aplica imediat, continuu și necondiționat.

Obligativitatea normei juridice impune precizarea că aceasta este o trăsătură intrinsecă a tuturor normelor, indiferent de domeniul în care intervin (public sau privat), de forța juridică a actului normativ în care este cuprinsă, de câmpul aplicabilității. O altă precizare se impune pentru a evidenția faptul că obligativitatea normei nu rezultă din frecvența aplicării sale.

Norma juridică este obligatorie întrucât se va aplica ori de câte ori vor fi întrunite condițiile cuprinse în ipoteza normei.

Structura normei juridice

Structura normei juridice are două aspecte: structura internă care are în vedere structura logico-juridică și structura externă care este modul de exprimare în cadrul unui act normativ, adică structura tehnico-juridică.

Norma juridică alcătuiește elementul primar al sistemului de drept.

Luând cunoștință de normă, subiectul va acționa în conformitate cu conduita prevăzută de normă, va refuza un scop interzis de o prescripție normativă, abținându-se de la o acțiune sau își va asuma riscul sancțiunii, eludând prescripția sau încălcând-o.

Condițiile, conduita, sancțiunea alcătuiesc elementele normei juridice denumite și structura normei.

A. Structura logică a normei juridice

Structura logică a normei juridice alcătuiește partea statică, internă și stabilă a normei. Din punct de vedere al structurii sale logice este alcătuită din: ipoteză, dispoziție și sancțiune. Această componență trihotomică corespunde concepției logice potrivit căreia orice regulă sau prescripție pentru a avea semnificația unei norme de drept trebuie să prevadă împrejurările sau condițiile în care unele subiecte de drept vor avea o anumită conduită, apoi, care este conduita prescrisă în acele împrejurări și ce se întâmplă dacă nu este urmată acea conduită.

Ipoteza descrie împrejurările în care intră în acțiune dispoziția sau sancțiunea normei. Împrejurările în care intră în acțiune norma pot fi determinate sau relativ-determinate prin ipoteza normei.

Ipoteza poate să fie simplă sau complexă. Este simplă când se are în vedere o singură împrejurare în care se aplică dispoziția și complexă atunci când se au în vedere o multitudine de împrejurări în care toate sau fiecare în parte pot determina aplicarea dispoziției.

Dispoziția este acel element care prevede conduita ce trebuie urmată în prezența ipotezei date, mai exact, care sunt drepturile și obligațiile corespunzătoare ale subiectelor vizate de norma juridică respectivă. Dispoziția poate să prevadă, fie săvârșirea unei acțiuni, fie abținerea de la săvârșirea unor fapte etc. Dispoziția poate impune o anumită conduită, să interzică o anumită comportare sau să lase la aprecierea persoanelor alegerea unui anumit comportament.

În funcție de modul cum este formulată dispoziția poate fi strict determinată, stabilind categoric drepturile și obligațiile subiecților vizați, sau relativ determinată, atunci când se prevăd variante sau limite ale conduitei.

Dispoziția este elementul esențial al normei juridice, poate ea prevede conduita ce trebuie urmată, iar absența ei ar lipsi de conținut norma juridică.

Sancțiunea indică urmările nerespectării dispoziției normei juridice.

Dacă ipoteza și dispoziția prescriu acțiuni, sancțiunea reprezintă modul de reacție, răspunsul social-statal față de conduita neconformă.

Fixarea urmărilor nefavorabile în chiar conținutul normei juridice are rolul de a asigura legalitatea tragerii la răspundere. Sancțiunea este un element potențial al normei juridice. Nu trebuie ca fiecare normă juridică să se aplice de fiecare dată prin utilizarea sancțiunii.

După gradul de determinare, sancțiunile pot fi: determinate, relativ-determinate, alternative și cumulative.

După ramura de drept în care intervin, sancțiunile pot fi: civile, disciplinare, administrative, penale etc.

După natura lor sancțiunile pot fi: privitoare la patrimoniul persoanei, la drepturile sale, privitoare la actele sale, privitoare la persoană.

B. Structura tehnico-legislativă a normei juridice

Spre deosebire de structura logică, structura tehnico-juridică a normei se referă la forma exterioară de exprimare a conținutului și structurii logice a acesteia, la redactarea ei, care trebuie să fie clară, concisă, concretă.

Normele juridice sunt cuprinse în acte normative care pot fi legi, hotărâri, regulamente etc. Actul normativ, la rândul său, este structurat pe capitole, secțiuni, articole.

Prin urmare, structura tehnico-juridică are în vedere aspectul normativ, modul cum sunt enunțate normele juridice în cadrul actelor normative.

Clasificarea normelor juridice

Problema clasificării normelor juridice prezintă importanță teoretică, dar și semnificații practice. Este o problemă teoretică în măsura în care se încadrează în efortul de explicare a poziției normei în sistemul dreptului. Este o chestiune de practică în sensul clasificării rolului diverselor reguli juridice în reglementarea normativă a comportamentelor.

Pentru realizarea clasificării normelor juridice sunt utilizate diferite criterii, care, pentru a fi funcționale, trebuie să fie limitate.

Criteriul ramurii de drept

Un prim criteriu este cel al obiectului reglementării juridice și al metodelor de reglementare.

Astfel se disting norme de drept penal, civil, administrativ, constituțional, comercial etc.

Criteriul forței juridice a actului normativ

Potrivit acestui criteriu vom întâlni norme juridice cuprinse în legi, în decrete, în hotărâri guvernamentale, în ordonanțe, precum și în acte normative elaborate de organele administrației locale (decizii), acte cu o sferă de aplicabilitate limitată la nivelul întinderii competenței teritoriale a organului respectiv.

C. Criteriul structurii logice

După modul de cuprindere a părților structurale analizate, normele juridice pot fi: complete și incomplete.

Sunt norme complete cele care cuprind toate părțile constitutive (ipoteză, dispoziție, sancțiune).

Există însă și reglementări care fac referire și se completează cu reglementări prezente, fie în același act normativ, fie în alte acte normative. Aceste norme sunt considerate incomplete. La rândul lor, acestea se clasifică în norme de trimitere și norme în alb. Diferența dintre acestea constă în faptul că în vreme ce normele de trimitere se completează cu norme din același act normativ sau din alte acte normative, normele în alb se vor completa cu dispoziții din acte normative ce urmează să apară.

D. Criteriul sferei de aplicare

În funcție de sfera aplicării, clasificarea normelor juridice se face în: norme generale, speciale și de excepție.

Normele generale sunt cele care au sfera cea mai largă de aplicare într-un domeniu sau într-o ramură de relații, ele derogă de la dreptul comun.

Normele de excepție completează normele generale sau speciale, fără ca excepția prevăzută să fie considerată a aduce atingere ordinii de drept.

Având în vedere caracterul derogatoriu al normelor speciale și al celor de excepție, acestea sunt de strictă interpretare.

Criteriul gradului și intensității incidenței

În cadrul acestui criteriu se disting: normele principii și mijloace normative.

Normele principii, denumite și cardinale, sunt cuprinse de obicei în Constituții, Declarații sau sunt deduse pe cale de interpretare, ca principii generale de drept.

În raport cu primele, celelalte norme ale dreptului pozitiv apar ca mijloace normative care asigură traducerea cerințelor fundamentale de reglementare a ordinii sociale.

F. Criteriul modului de reglementare a conduitei

După caracterul conduitei impuse sau datorate normele juridice sunt: onerative, prohibitive și permisive.

Normele juridice onerative sunt acelea care obligă subiectul să săvârșească o anumită acțiune.

Normele juridice prohibitive sunt cele care obligă subiectul să se abțină de la săvârșirea unor acțiuni.

Aceste două categorii de norme sunt caracterizate ca norme imperative.

Normele permisive sunt cele care nici nu obligă, nici nu interzic o anumită conduită. În baza permisiunii care i se acordă subiectul nu poate adopta o conduită care încalcă ordinea de drept.

Libertatea acordată părților, în raporturile juridice care se nasc pe baza normelor permisive, are limite determinate de necesitatea păstrării ordinii sociale.

În general, normele imperative se întâlnesc în domeniul dreptului public, pe când normele permisive sunt de largă aplicare în domeniul dreptului privat.

În anumite situații normele permisive se pot transforma în norme imperative, purtând denumirea de norme supletive.

G. Normele organizatorice

Această categorie privește organizarea instituțiilor și organismelor sociale. În conținutul unei astfel de norme se prevede: modul de înființare, scopurile, relațiile cu alte instituții, etc.

H. Normele punitive și normele stimulative

Această clasificare are ca temei: sancționarea negativă – pedeapsa juridică ce conferă caracterul punitiv al normei, și sancțiunea pozitivă – un sistem de stimulente care asigură eficacitatea normei de drept.

Curente de gândire juridică

Școala originii divine a dreptului

Fondată în Evul mediu de Saint Augustin, această școală a fost elaborată în secolul al XIII–lea de Saint Thomas d’Acquino.

De esența școlii originii divine a dreptului este explicația provenienței lui din poruncile puterii supranaturale a lui Dumnezeu. Forța dreptului în societate s-ar baza pe sursa supranaturală a lui. Aceeași sursă ar explica autoritatea suveranului asupra supușilor săi, atâta vreme cât suveranul nu încalcă autoritatea bisericii.

Școala dreptului natural

Între teoriile care au avut un larg răsunet și o mare longevitate, practic, care a persistat din antichitate, este teoria dreptului natural. Potrivit acestei concepții dreptul s-a manifestat în societate sub două aspecte: existența unui drept pozitiv, creație a oamenilor, care se concretizează în legi și alte acte normative și a unui drept natural, care nu este o creație voluntară a oamenilor și are un caracter etern, imuabil și se impune dreptului pozitiv.

Originea concepției dreptului natural o găsim în antichitatea greacă, la filozofii greci și apoi la cei romani. Gândirea greacă era impregnată de caracterul sacru al legilor. La Socrate găsim o manifestare a unui respect deosebit, fundamental față de lege. Legile și cetatea, în concepția lui, sunt deasupra oricărei voințe omenești. Discipolul lui Socrate, Platon, în lucrările sale și în „Republica ideală” pe care și-a imaginat-o, consideră că „pacea socială din acea republică va fi asigurată numai dacă se va afla sub dominația severă a dreptului”, Justiția reprezentând armonia părților într-un tot. El constată dualitatea dreptului în drept scris și nescris. Cel care a conturat această teorie a dreptului natural a fost Aristotel. El distinge și în lucrările sale deosebirea dintre dreptul natural și dreptul pozitiv. Dreptul natural, ca o lege nescrisă, exprimă echitatea. După Aristotel, „justiția este conformitatea cu legea și echitatea”, deasupra legilor există o justiție absolută, echitatea, legea nescrisă pe care o conțin și o dezvoltă legile scrise, sau dreptul pozitiv.

Semnificativă este și definiția lui Ulpian (170-228) în conformitate cu care „dreptul natural este ceea ce învață natura toate animalele”. În cealaltă accepțiune, dreptul natural este conceput ca o întruchipare a rațiunii superioare, ca un ghid spre o conduită morală. Ultima accepțiune este reținută de școala stoică, fondată în jurul anului 300 î.e.n. de Zenon și care a fost preluată și în epoca romană.

În epoca romană cel care are o concepție bazată pe existența dreptului natural este Cicero. El vede dreptul natural ca o lege superioară, după care se apreciază justețea legii pozitive.

Hugo Grotius

A fost adevăratul întemeietor al școlii dreptului natural. După el, oamenii au avut drepturi și îndatoriri sociale care rezultaseră din natura lor de oameni. Printr-un contract social, oamenii au creat o autoritate superioară – statul. Contractul social a fost cauzat de natura socială a omului. Pentru aplicarea și justificarea dreptului natural se recurge la rațiunea umană, unde își găsește aceasta izvorul. Concepția dreptului natural este împletită cu concepția contractualistă a apariției statului.

Thomas Hobbs

Acesta a pornit de la o premisă diferită de cea a lui Hugo Grotius. Departe de a avea o natură socială, care îl împinge la înțelegerea cu semenii lui, omul este caracterizat prin egoism și, prin natura lui, este gata să-și apere interesele prin luptă.

Sunt cunoscute adagiile sale: „homo homini lupus” (omul este lup pentru om) și „bellum omnium contra omnes” (războiul tuturor contra tuturor).

Utilitatea statului este de a menține pacea internă, care nu poate fi asigurată la rândul ei, decât prin observarea contractului social.

Pentru ca o înțelegere perfectă să fie asigurată, indivizii trebuie să abdice de la toate drepturile lor naturale în favoarea unui om (suveranul) sau a unei adunări.

John Locke

John Locke a afirmat, contrar lui Grotius și Hobbs, că prin contractul social oamenii nu și-au pierdut drepturile derivând din natura lor și care constituie fundamentul organizării statale. Poporul ar fi cedat suveranului puterea executivă, dar și-ar fi păstrat puterea legislativă.

Jean Jacques Rousseau

Acesta a elaborat, probabil cel mai complet, teoria dreptului natural. Libertatea a fost caracteristică omului în starea lui naturală. Fiecare om a abdicat prin contractul social în favoarea voinței generale, dar scopul ei nu poate fi decât binele comun și libertatea individuală. Întemeiată pe libertatea și egalitatea indivizilor, suveranitatea poporului este indivizibilă și inalienabilă. Suveranitatea nu se poate delega și singura formă corectă de guvernământ este aceea directă. Atunci când oamenii s-au legat prin contractul social, eu și-au reținut drepturile la libertate și egalitate, adică drepturile omului.

Școala istorică

Spre deosebire de școala dreptului natural, școala istorică plasează formarea și dezvoltarea dreptului în condițiile unui mediu social dat.

A apărut la sfârșitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea prin juristul german Karl von Savigny (1779-1861), și dezvoltată de Puchta.

Luând atitudine față de încercarea de a unifica și codifica dreptul, Savigny spune că „Dreptul este o operă a naturii. Dreptul nu trebuie creat, ci se creează singur ca un fenomen natural și ca limba, arta, literatura populară”.

Dreptul este în ultimă instanță „folk geist” (spiritul poporului). De aceea izvorul principal al dreptului este, după școala istorică a dreptului, cutuma. Puchta recunoaște că există și o legiferare.

Charles Louis de Secondat Montesquieu

Acesta a avansat ideea că dreptul variază cu mediul fizic, fără a exclude mediul istoric și social. A fost o primă tendință de rupere cu școala dreptului natural și, de aceea, Montesquieu poate fi văzut ca un precursor al școlii istorice a dreptului, care avea să fie fondată de jurisconsulții germani.

Frederich Karl von Savigny

Acesta a pornit de la premisa că există o corelație între orice manifestare juridică și conștiința poporului care a creat dreptul. Dreptul este produsul unei societăți date la un anumit timp. Cutuma, și nu legea, este în realitate izvorul principal al dreptului. Legislatorul nu este decât un organ al conștiinței naționale exprimată în cutumele poporului.

Școala utilitarismului juridic

Helvétius

În lucrarea sa „De l’esprit” (1758) a susținut că universul este supus legilor interesului la fel cum universul fizic este supus legilor mișcării. În domeniul dreptului, problema esențială ar fi de a împăca interesul general al societății cu interesele personale ale indivizilor. Legea este un procedeu, un mijloc de coordonare a acestor interese și constrângerea statală nu este altceva decât mijlocul prin care interesele individuale sunt puse de acord cu interesele colective ale societății.

Jeremie Bentham

A început prin a distinge interesele prezente în societate după valoarea lor. Interesele trebuie evaluate printr-o aritmetică morală a factorilor pe care îi exprimă și o ordine de priorități trebuie stabilită pe baza unei astfel de evaluări. Interesul individual stă la baza întregii activități sociale a oamenilor, dar trebuie evaluat din puncte de vedere diferite. Criteriile de evaluare sunt intensitatea, certitudinea, proximitatea și puritatea plăcerilor evaluate.

Școala pozitivistă a dreptului

Esența acestei școli este observarea fenomenelor sociale, inclusiv dreptul. Concluziile trebuie bazate pe observație și nu impuse realității.

Auguste Compte

A fost întemeietorul școlii pozitiviste în filozofie. Cunoașterea omului a cunoscut trei stadii: faza teologică, faza metafizică și faza pozitivă. În faza pozitivă, știința se mărginește la a constata succesiunea unor fenomene și, prin aceasta, ajunge la prevederea lor.

Sociologia, inclusiv dreptul pozitiv, este ceva material care poate fi perceput prin simțurile noastre, dar dreptul subiectiv nu există ca atare, fiindcă el este o noțiune mintală. În societate, oamenii sunt legați printr-o interdependență socială. În aceste condiții există numai puterea societății de a constrânge pe indivizi să se comporte într-un anumit fel.

Emile Durkheim

Contrar lui Compte, Durkheim a inclus psihologia printre realitățile ce trebuie studiate în examinarea și explicarea dreptului.

Pentru el, societatea nu este o entitate absolută și independentă de indivizii care o compun. Dreptul este expresia cea mai puternică a interacțiunii dintre manifestarea individuală și manifestarea socială. Societatea juridică constă într-o coexistență a libertăților, adică în trasarea limitelor oricărei libertăți individuale față de celelalte. Drepturile și obligațiile există numai în cadrul societății din care individul face parte.

Exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor sunt funcții sociale pe care individul le exercită.

Léon Duguit

Ca și Durkheim, Duguit a considerat că nu există societate în afara indivizilor. Societatea, ca atare, este doar o abstracțiune. Însă indivizii nu trăiesc în mod izolat și voința individuală nu se poate manifesta anarhic și haotic, deoarece este reprimată de voințele celorlalți indivizi dacă lovește în interdependența socială.

Interdependența (o stare de fapt) se transformă într-un principiu de drept. Drepturile individului nu sunt altceva decât funcții sociale. Ceea ce se poate observa este solidaritatea indivizilor în care unii guvernează și alții sunt guvernați.

Gaston Jéze

Acest autor a precizat concepția pozitivistă și solidaristă a lui Duguit. El nu a contestat însă noțiunile de drept subiectiv și suveranitate.

Jéze e insistat să se facă deosebirea între politica dreptului și tehnica legiferării.

Contrar lui Duguit, Jéze a încercat să sublinieze deosebirea indicând existența a două straturi de cunoștințe. În primul strat se constată spiritul social. În al doilea strat își are locul aprecierea critică morală a spiritului social la un moment dat al dezvoltării societății. Dreptul recunoaște individului posibilitatea juridică de a face un act de consecințe juridice. Situațiile juridice sunt fie generale, fie individuale. Situațiile individuale se nasc în cadrul raporturilor juridice concrete și au un caracter specific. Situațiile generale sunt obiective și impersonale, dar și permanente.

Hans Kelsen

Kelsen a fondat școala normativistă a dreptului. Întregul sistem de norme juridice se prezintă într-o formă piramidală la baza căreia este norma fundamentală de conduită socială pe baza dreptului. Din această normă derivă toate actele normative (constituție, legile, etc.).

Drepturile subiective nu sunt altceva decât puncte de confluență a normelor juridice.

CAPITOLUL II

Originea dreptului și criteriile diviziunii

Originea și evoluția dreptului

Originea dreptului

Apariția și formarea dreptului este un proces complex căruia nu i se poate stabili o dată precisă de naștere, iar normele din perioada începuturilor societății omenești sunt destul de difuze, împletite cu obiceiuri, datini, practici religioase, etc.. Ele sunt studiate în special de etnologia juridică.

Se poate spune că formarea dreptului, ca o entitate conturată, are loc odată cu constituirea puterii publice ca putere de stat în țările orientului antic, ca și în antichitatea greco-romană. Atunci apare, alături de normele juridice, cutumiare și dreptul scris.

Asupra condițiilor, a momentului apariției dreptului, profesorul francez Maurice Duverger arată că dreptul apare când oamenii dintr-un grup social încearcă să regleze raporturile dintre ei printr-un echilibru între avantaje și dezavantaje pe care le trage fiecare din aceste raporturi.

Filozoful german Helmut Coing scrie că dreptul – conceput din punct de vedere filozofic – apare pe acea treaptă istorică când omul nu mai este subordonat normelor stabilite de familie, clan, trib, când personalitatea individului iese la suprafață , când relația bazată pe legătura de sânge își pierde autoritatea.

În privința originilor dreptului romanii credeau în veșnicia acestuia. Acolo unde este societate există drept („Ubi societas ibi jus”). Ei nu puteau concepe existența societății fără drept. Din punctul lor de vedere și viceversa era valabilă: „ubi jus ib societas”.

Adepții Școlii Dreptului Natural, pornesc de la concepția aristotelică după care omul este un animal social – „zoon politikon”. Din nevoia de a trăi în societate, apare și nevoia de a stabili norme juridice.

Hugo Grotius (1583-1645) consideră dreptul natural ca totalitatea principiilor pe care rațiunea le dictează pentru satisfacerea înclinării naturale a omului pentru viața socială. În concepția lui Grotius, bazele pe care se construiește dreptul natural, ca drept etern sunt:

„aliendi abstinetia” (respectarea a tot ce e al altuia);

„promissorum implendorum obligatio” (respectarea angajamentelor);

„damni culpa dati reparatio” (repararea pagubelor pricinuite altora);

„poenae inter hominis meritum” (pedeapsa echitabilă).

Legiuitorii Revoluției franceze sunt puternic conduși de ideile Dreptului Natural.

Dacă dreptul este echivalent oricărei reguli de conduită, dreptul există nediferențiat de alte reguli de conduită, din momentul apariției primelor forme de organizare socială. Dacă avem în vedere faptul că dreptul nu poate exprima decât nevoile sociale ale unei colectivități constituite în formă politică, atunci dreptul apare în condițiile social-istorice determinate, caracterizate prin diferențieri specifice societății politice.

La scara devenirii sale istorice, prima formă de organizare socială este Ginta. Ginta a fost formă universală de organizare a societății primitive. S-a caracterizat printr-o diviziune naturală a muncii și prin domnia obiceiului. Democrația gentilică însemna proprietatea comună asupra pământului, lipsa unei forțe exterioare de constrângere, o putere socială ce aparține întregii colectivități.

Hegel consideră că adevărata istorie începe abia odată cu apariția Statului și Dreptului.

Începutul adevărat și prima fundație a statului consistă în introducerea agriculturii, alături de introducerea căsătoriei, întrucât unul dintre aceste principii aduce cu sine prelucrarea solului și în același timp proprietatea privată exclusivă.

Cercetările efectuate în comunități aflate pe treapta primitivă de dezvoltare au evidențiat faptul că în comunități raporturile membrilor erau conduse pe baza unor comandamente care exprimau nevoile elementare ale vieții în comun și care erau cuprinse într-un sistem de norme sociale. Îndelungata practică a acestor comunități determină apariția unor tabu-uri corespunzătoare sistemului totemismului de clan.

Ca și în cazul sistemului de clan și aceste seturi normative se dezvoltă treptat, odată cu schimbările sociale. Totemismul se îndepărtează treptat de originea lui, devenind un sistem coerent de credințe și practici.

O seamă de cercetători (Thurnwald, Malinowski, Hoebel) consideră că aceste seturi de norme sociale alcătuiesc dreptul societăților primitive. Thurnwald construiește o întreagă ordine dogmatică de drept al societății primitive, care alcătuiește o formă incipientă a dreptului. Malinowski consideră că studiul dreptului primitiv poate conduce la concluzia posibilității de clasificare a normelor acestuia, existând suficiente semne distinctive „care separa în mod clar dreptul primitiv de alte forme de obiceiuri”.

Este de esența oricărei comunități stabilirea pe cale normativă a unor criterii de comportament, a unor exigențe pe care comunitatea înțelege să le formuleze în legătură cu conduita oamenilor. Rămâne de demonstrat caracterul juridic sau nejuridic al acestor norme. Normele sunt de natură obștească, religioasă sau morală, neexistând în această fază de dezvoltare istorică un aparat special care să le asigure din afara sau de deasupra întregii colectivități obligativitatea.

Ierarhia jurisdicțională este în esență un fenomen juridico-administrativ, fenomen neconturat încă în aceste momente ale dezvoltării social-istorice.

În condițiile schimbărilor sociale ce au avut loc în societatea gentilico-tribală se produc modificări în structura și modul de funcționare a puterii sociale și a normelor ce asigurau eficiența acestei puteri.

În epoca descrisă de Homer (cea a democrației militare) se constată o treptată desprindere a organelor conducătoare de restul populației. Conducătorii militari, dată fiind înmulțirea războaielor, cresc considerabil în importanță: ei hotărăsc fără a mai consulta adunările obștești.

Cetățenii sunt împărțiți pe baza criteriului strict teritorial. Apare astfel statul, organism de conducere ce-și stabilește legături de altă natură cu cetățenii.

Alături de prelucrarea unora dintre vechile norme de obicei și sancționarea lor ca niște norme statale, dreptul apare și sub forma unor legi noi. Societatea a continuat însă să creeze reguli sociale care coexistă cu regulile juridice.

Interesantă este și opinia lui Imre Szabo: „În ceea ce privește legătura dintre stat și drept ghilimelele trebuie să fie plasate corect, astfel că dacă se vorbește de drept fără stat, cuvântul „drept” trebuie să fie pus între ghilimele, pentru că în acest caz, nu este în mod real drept; dacă se vorbește de „drept statal”, atributul „statal” nu trebuie pus în ghilimele, pentru că este de prisos. Prin intervenția statului ia naștere dreptul. Fără stat nu există drept.”

Vechile norme ale comunităților gentilice se bazau pe obiceiuri și tradiții. Scindarea societății în categorii cu poziții diferite în viața productivă a dus la apariția unor situații calitativ noi.

Puterea enormă a statului de a crea dreptul și a garanta realizarea lui trebuie țărmurită de anumite principii: echitatea, asigurarea drepturilor fundamentale ale omului, dreptatea socială, progresul social.

1.2 Primele legiuiri

Dreptul apare în Orientul antic. Între primele legiuiri se menționează: Codul lui Hamurabi (Babilon), Legile lui Manu (India), Codul lui Mu (China).

Codul lui Hamurabi a fost descoperit la Susa în 1901 și cuprinde 282 de articole. Acest cod conține norme cu caracter strict juridic, dar și norme morale, religioase.

Legile lui Manu cuprind 5370 de versuri și au fost edictate de către Brahmani prin contribuție colectivă.

Necesitatea legilor decurge din faptul că acestea conțin pedepse, acestea fiind instrumentul cel mai important al regelui în îndeplinirea misiunii sale.

Primele legiuri consemnate documentar în Europa sunt Legile lui Lycurg în Sparta (sec. X-IX î. Hr.), Legile lui Dracon și Salon în Atena (sec. VI-V î. Hr.), Legea celor XII Table la romani (sec. V î. Hr.), Legea Salică la franci (sec. V-VI).

Dimensiunea istorică a dreptului conferă acestuia prestigiu și autoritate. Drepul este așezat alături de creațiile cu largă rezonanță social-umană.

Factorii de configurare a dreptului

A vorbi despre factorii de configurare a dreptului înseamnă a identifica cauzele care-l determină.

O contribuție importantă la cunoașterea influenței acestor factori a adus-o Anita Natschitz în lucrarea „Teorie și tehnică în procesul de creare a dreptului”.

Potrivit unor opinii factorii care configurează dreptul pot fi grupați astfel:

mediul natural (factori de ordin geografic, demografic, biologic);

cadrul istoric, etnic, național;

cadrul social-politic;

cadrul cultural ideologic;

factorul internațional.

Dintre acești factori se pot desprinde trei mari categorii (pornind de la examinarea rolului lor): cadrul natural, cadrul social-politic și factorul uman.

1.3.1 Cadrul natural

Prin toate componentele sale (mediul geografic, factorii biologici, fiziologici, demografici) acest factor influențează dreptul.

Mediul geografic reprezintă un ansamblu de factori care influențează viața socială, dezvoltarea economică, posibilitățile dezvoltării politice etc. Însă diferențele dintre epocile dreptului nu consistă în deosebirile climatice sau geografice, ci în realitățile social-economice diferite în care dreptul își desfășoară acțiunea.

Condițiile fizice se relevă legiuitorului ca obiect al reglementării, influențând soluțiile juridice cele mai potrivite pentru apărarea, conservarea și dezvoltarea acestui cadru.

Factorul demografic exercită influență asupra reglementărilor juridice. Sunt cunoscute măsuri legislative de limitare a creșterii demografice sau, dimpotrivă, măsuri de stimulare și perfecționare a tiparelor de comportament. În desfășurarea circuitului juridic legiuitorul este nevoit să ia în considerație calități specifice ale bunurilor materiale, cărora le acordă un tratament juridic diferențiat.

Diversele împrejurări naturale, care nu depind de voința omului, pot, prin voința legii, să constituie cauze de naștere, modificare sau stingere a raporturilor juridice. Asemenea evenimente sunt: nașterea, moartea, calamități naturale etc.

Manifestarea forței regulatoare a acestui fascicol de factori aparținând cadrului natural, nu se prezintă însă ca o fatalitate, nu în mod automat prezența acestora se finalizează cu consecințe juridice. Acțiunea lor este corelată unui interes social, este prezentă doar dacă luarea lor în considerație este reclamată de un interes social.

1.3.2 Cadrul social-politic

Fiind un produs social, dreptul se află într-o permanentă și constructivă relație cu interesele structurilor sociale.

Acest factor de configurare are componente complexe a căror funcționare conjugată nu poate rămâne în nici un sistem de drept fără urmări. Evoluția istorică a fenomenului juridic pune în lumină caracterul corelat al acțiunii componentelor acestui factor: economicul, politicul, ideologicul etc.

Ca element component al acestui factor, economicul își impune autoritatea asupra celorlalte componente ale sistemului social. Spre exemplu, ideologia materialist-dialectică marxistă consideră nu numai că dreptul trebuie să corespundă situației economice generale, dar că economia constituie factorul determinant al dreptului.

În ideologia liberală și cea neoliberală dreptul trebuie să favorizeze economia contractuală. „Libertățile economice – dreptul de a acumula bogății și capital, libertatea de a produce, de a vinde și de a cumpăra trebuie să-și găsească reflectare atât în constituție cât și în legile subsecvente acesteia.”

Dreptul trebuie să reglementeze concurența. Sunt sancționate abaterile de la realizarea acestei legi cum ar fi: concurența neloială, frauda etc.

Asupra dreptului exercită influență și structurile organizatorice ale societății. Avem în vedere, pe lângă structurile politice oficiale, și grupurile de interes, grupurile de presiune, partidele politice.

Un grup de interes este orice structură grupală, care pe baza uneia sau mai multor atitudini comune transmite anumite scopuri celorlalte grupuri din societate în vederea stabilirii, menținerii sau intensificării formelor de comportament care sunt implicate în atitudinile comune.

O influență semnificativă o au și grupurile de presiune. Alături de partidele politice, aceste grupuri influențează jocul politic. Grupurile de presiune sunt o prezență tot mai activă în zonele în care se modelează decizia.

Grupurile de tip asociativ se diferențiază între asociațiile categoriale și transcategoriale.

Primele grupează indivizii pe baza diviziunii muncii, iar celelalte își recrutează membrii în cadrul diferitelor corporații în funcție de o comunitate transversală: uniunea consumatorilor, asociațiile de femei etc.

Mijloacele obișnuite de acțiune ale acestor grupuri sunt: propaganda, jocul de influență și acțiunea directă. În toate aceste forme sunt vizate aproape de fiecare dată și dispozițiile legale.

Influența acestor comportamente ale cadrului social-politic fac ca dreptul să se raporteze în fiecare moment al existenței și acțiunii sale la acest cadru.

1.3.3 Factorul uman

De la naștere, omul parcurge un proces complex și îndelungat de socializare, concept ce semnifică integrarea sa în societate, învățarea modului social de existență, subordonarea față de conduita-tip prescrisă prin normele sociale. Legea juridică constituie un important factor de socializare. Dreptul privește acțiunea omului într-un sistem de relații dat. Eficiența acțiunii dreptului este legată de funcționarea unor mecanisme psihosociale complexe.

Dreptul este implicat în procesul de adaptare a oamenilor la viața socială fiind un model cultural al cărui specific constă în „propunerea” (iar uneori „impunerea”) unui model de conduită considerată utilă din punct de vedere social. În acest proces de adaptare a omului dreptul are o „cauză eficientă”, un fond, o formă și o cauză finală.

Dimensiunea umană a dreptului privește drepturile esențiale ale individului, drepturi care garantează egalitatea deplină a tuturor oamenilor, posibilitatea lor în manifestare în temeiul demnității și libertății.

Acțiunea acestui factor de configurare a dreptului prezintă o importanță aparte. Prefigurând tipuri de conduită umană, variante de comportament, legiuitorul are în vedere pe participantul posibil la comerțul juridic, atribuind acestui participant diverse status-uri și rol-uri.

Factorii de configurare a dreptului reprezintă importante surse sociale și naturale, din care acesta își trage obiectul, subiectele, conținutul, finalitățile și într-o anumită măsură și forma.

Esența, conținutul și forma dreptului

1.4.1 Esența dreptului

Ca orice fenomen, dreptul este unitatea unor laturi calitative și cantitative.

În general, esența unui fenomen reflectă unitatea laturilor trăsăturilor și raporturilor interne necesare, relativ stabile care constituie natura lăuntrică a fenomenului. A cerceta esența dreptului presupune pătrunderea înlăuntrul său, sesizarea legăturilor intime care-i conferă relativa stabilitate, identificare calităților interne.

Din multitudinea determinărilor calitative ale dreptului se desprinde o calitate principală care exprimă calitatea întregului; aceasta este calitatea juridică a voinței și interesului care prezidează la apariția normelor dreptului și care asigură un anumit echilibru în desfășurarea raporturilor interumane. Atunci când avem în vedere un anumit sistem juridic vom constata că într-o anumită perioadă a existenței sale se pot observa schimbări ale calităților acestui fenomen, schimbări care nu implică ideea de negare a esenței sale, dar care sunt implicate în procesul evoluției respectivului sistem, evoluție determinată de un complex de cauze obiective și subiective.

În drept rolul voinței are dublă semnificație: este vorba de rolul voinței generale și apoi de voința individuală.

Voința este o categorie psihologică; ea reprezintă un proces psihic prin care se înfrâng anumite obstacole, prin acțiuni orientate către realizarea unui scop propus.

Atunci când se abordează esența dreptului se are în vedere voința generală, ce se exprimă în cutume sau legi. Cuprinderea în drept a acestei voințe și exprimarea ei în formă oficială se realizează în baza considerării intereselor fundamentale ale grupului sau ale societății în ansamblu. Ideea existenței unei asemenea voințe generale o întâlnim în concepția contractualismului.

Voința generală în concepția lui Rousseau, nu este suma tuturor voințelor, ci numai a celor care concordă în vederea asociației. Dreptul, ca și statul, apare în această concepție ca produse ale voinței.

Interesele grupurilor sociale fac ca acestea să dorească să se stabilească o armonie în virtutea ideii de valoare. Del Vecchio consideră legea ca fiind în același timp și gândire și voință, fiindcă înglobează o hotărâre logică și un act de autoritate. Hegel consideră că voința generală este superioară voinței individuale și mai puternică decât ea.

Constituind esența dreptului, această voință generală oficializată, exprimată în legi sau apărată de stat, trebuie privită ca o unitate de momente sociale și psihologice. Fără a se identifica cu conștiința juridică, voința reprezintă o parte activă a acesteia.

Dreptul nu poate rămâne însă în stare de voință. Preceptele dreptului își găsesc concretizare în elementele sale de conținut.

1.4.2 Forma dreptului și conținutul său

Cât privește conținutul, dreptul este alcătuit din ansamblul elementelor, laturilor și conexiunilor care dau expresie concretă voinței intereselor sociale ce reclamă oficializarea și garantarea pe cale etatică. Conținutul dreptului implică esența sa, dar nu se reduce la ea.

Conținutul dreptului are ca latură componentă dominantă sistemul normelor juridice. Orice sistem de drept își realizează funcțiile prin acțiunea normei de drept.

Normele juridice se află într-o permanentă relație cu conștiința juridică și cu ansamblul condițiilor vieții materiale și spirituale ale societății.

Raportat la societate dreptul apare ca un factor ce organizează relațiile sociale, le dă o finalitate. Normele de drept se înfățișează în calitate de premise și condiții sine qua non ale ordinii.

Conținutul dreptului trebuie privit în multitudinea elementelor sale alcătuitoare, a conexiunilor multiple pe care le stabilește. Latura normativă reprezintă elementul cel mai pregnant al conținutului dreptului.

Cercetarea actuală a conținutului dreptului este marcată de tendința explicării și conceperii dreptului în sensul cuprinderii factorilor complecși –normativi și sociali.

Privitor la forma dreptului, cercetările științifice relevă faptul că studiul dreptului nu poate fi desprins de cel al formei sale.

Forma dreptului desemnează aspectul exterior al conținutului, modul său de exteriorizare.

Corespunzând conținutului, forma dă un spațiu de extensie cuprinzător acestuia, îi identifică elementele de specialitate într-un perimetru social-istoric dat.

În perspectivă structualist-sistematică dreptul este o structură, un organism integrator, funcționând pe baza relației tot-parte. Se poate vorbi în acest sens despre o formă internă și una externă. Forma internă este chiar interacțiunea ramurilor dreptului (sistemul dreptului), gruparea normelor juridice pe instituții și ramuri (ramuri de drept privat sau de drept public). Forma exterioară poate fi analizată din mai multe puncte de vedere, și anume: din punctul de vedere al modalităților de exprimare a voinței legiuitorului – izvoarele dreptului; din punctul de vedere al modalităților de sistematizare a legislației – codificări; din punctul de vedere al modalităților de exprimare a normelor de drept în felurite acte ale organelor de stat – legi, decrete, etc.

Forma dreptului apare astfel ca elementul său extrinsec.

Criteriile diviziunii dreptului

Sistemul dreptului evocă unitatea dreptului și diferențierea sa, adică împărțirea pe ramuri și instituții juridice. Cea mai largă grupare de norme juridice o constituie ramura de drept. Ramura de drept este ansamblul normelor juridice care reglementează relațiile sociale dintr-un anumit domeniu al vieții sociale, în baza unei metode specifice de reglementare și a unor principii comune.

2.1 Criteriul utilității la Ulpian

Originea diviziunii o găsim la romani. Deși nu întâlnim înaintea lui Ulpianus determinarea ei științifică, ea face parte din viața de drept a romanilor.

Instituțiile de drept ale romanilor, cunoscute din prima fază a organizării Statului Roman, exclud diviziunea dreptului în public și privat. Dreptul din această perioadă are un singur caracter: acesta este drept public.

Caracterul public al instituțiilor de drept s-a putut menține în faza patriarhală a vieții de stat romane. Însă pe măsură ce populația se înmulțea, se extindeau granițele Statului Roman și astfel se schimbă și caracterul original al vieții de drept. Se nasc astfel noi necesități economice. Se separă de viața publică importante interese de existență ale particularilor printre care condițiile materiale și apoi în legătură cu acestea cele personale. Tot ce era în afară de cadrele organizării și vieții publice de Stat reprezentat prin deținătorii puterii publice, a primit denumirea de „privat”. Regulile de drept care determinau raporturile de viață și de drept separate au primit denumirea de „drept privat”.

Acest proces de separare a vieții de drept a ajuns la o dezvoltare destul de avansată la sfârșitul Republicii. Astfel, în timpul lui Ulpianus, Împăratul Roman cu toate organele sale este Statul, față de care supușii, cu rapoartele lor de viață de orice categorie, sunt considerați ca privați.

Separația dreptului în public și privat era mult alimentată prin concepția greșită pe care o aveau romanii în timpul Împăraților Romani despre stat. Ei nu vedeau în stat cea mai înaltă organizație a națiunii. Nu națiunea romană era depozitara puterii de stat, ci Împăratul Roman cu organele sale.

Regulile de drept stricte, originale, care reglementau instituțiile familiei, a cetățeniei romane, a chestiunilor de avere au fost parțial înlocuite cu reguli mai puțin stricte, iar parțial întregite cu preceptele dreptului natural (jus naturale) și ale dreptului popoarelor (jus gentium).

De la Ulpianus avem definiția științifică a diviziunii dreptului în drept public și privat: „huius studii duae sunt positiones: publicum et privatum. Publicum est quod ad statum rei romanae spectat; privatum quod ad singulorum utilitatem.”

Aceste principii au fost trecute și în Instituțiile și Pandectele lui Justinian.

Ulpian a pus interesul sau utilitatea la baza diviziunii. Prin aceasta el nu a făcut decât să consfințească o stare de fapt. Interesul statului era cel „public”, iar interesul supușilor cel „privat”.

Diviziunea lui Ulpianus n-a fost perfectă nici prin împărțirea materiei în drept public și privat. Tot ce privea religia, organizarea religioasă și organele statului (magistrații) erau după Ulpianus drept public, iar tot ce se cuprindea în denumirile de drept natural, dreptul popoarelor și drept civil constituia dreptul privat.

2.2 Criteriul obiectului reglementării juridice

Criteriul obiectului reglementării juridice este unul dintre criteriile în temeiul căruia se structurează ramurile sistemului dreptului. Obiectul reglementării juridice se referă la relațiile sociale ce cad sub incidența normelor juridice.

Nu oricăror relații sociale le corespunde o ramură de drept. Ramura de drept se constituie în baza specificului calitativ al unei grupări de relații sociale care impun un complex de norme cu caracter asemănător, dar și cu note caracteristice.

În coduri sau alte acte normative de mare importanță aceste note specifice ale normelor juridice din ramura de drept respectivă sunt uneori cuprinse în partea generală a codurilor sau în dispozițiile generale ale unor asemenea acte normative. Spre exemplu, în ramura dreptului penal, unde Codul penal definește în partea sa generală notele specifice și trăsăturile generale ale reglementării, prin norme juridice penale, a relațiilor de apărare socială împotriva faptelor infracționale.

Obiectul reglementării juridice, ca temei prioritar în structurarea unei ramuri de drept, constituie un criteriu obiectiv al construcției unei ramuri.

2.3 Criteriul metodei reglementării

Un alt criteriu privește metoda reglementării. Acesta se referă la modalitatea practică de influențare a conduitei în cadrul relațiilor sociale.

Metoda de reglementare ca ansamblu de modalități prin care se dirijează conduita umană pe o cale socialmente utilă, formează un criteriu subiectiv.

Pentru a înțelege corelația între criteriul metodei reglementarii și cel al obiectului reglementării juridice și modul în care acestea se completează vom prezenta exempleficativ următoarea situație: în ramura dreptului civil, obiect de reglementare îl reprezintă relațiile sociale cu conținut patrimonial și relațiile sociale personale, nepatrimoniale. Însă relațiile sociale cu conținut patrimonial cad sub incidența reglementării și a altor ramuri de drept: dreptul administrativ, dreptul financiar, etc. În aceste condiții criteriul obiectului reglementării juridice se completează cu cel al metodei de reglementare juridică. Dreptului civil îi este specifică metoda egalității părților, spre deosebire de dreptul administrativ sau financiar, în care metoda de reglementare este aceea a subordonării părților.

2.4 Principiile comune ramurii de drept

Un criteriu în temeiul căruia se structurează ramurile sistemului de drept este acela privitor la principiile comune ramurii de drept.

Acest criteriu, alături de cele enunțate anterior, dă trăinicie și durabilitate ramurii de drept, asigurându-i durabilitate în timp.

Principiile comune reglementării din ramura respectivă constituie împreună cu obiectul reglementării juridice, ca temei prioritar în structurarea unei ramuri de drept, criterii obiective ale construcției unei ramuri.

CAPITOLUL III

Configurarea diviziunii dreptului în sistemele juridice contemporane

Sisteme contemporane de drept

Clasificarea marilor sisteme de drept contemporan

Gruparea sistemelor naționale în mari familii de drept capătă o înfățișare distinctă în cazul fiecărei ramuri de drept. În funcție de conținutul ramurii, criteriile de împărțire diferă. În general, un mare sistem de drept reprezintă gruparea unor sisteme juridice naționale în raport de anumite trăsături comune ale acestora. Se impune a fi făcută o rezervă cu privire la așa-numitele sisteme religioase și tradiționale.

Caracteristic pentru sistemele tradiționale este faptul că sunt atașate statutului personal. Aceasta semnifică faptul că normele lor nu se aplică tuturor persoanelor rezidente într-un anumit stat sau teritoriu, ci tuturor celor care, având o anumită religie, indiferent în ce stat ar domicilia, sunt supuse unui statut personal care își găsește temeiul în preceptele acelei religii. Un exemplu în acest sens ne este oferit de dreptul islamic care, într-o unitate de norme inseparabilă cu religia și morala mahomedană, se adresează tuturor adepților Islamului, indiferent unde s-ar găsi în lume.

Deși preocupări comparatiste în domeniul juridic au existat și anterior, problema structurii marilor sisteme de drept ca atare s-a pus după primul război mondial și se datorează influenței pe care a avut-o școala comparatistă inițiată de englezul Gutteridge și continuată de elevii săi, francezul René David și englezul Hamston.

În tratatul său de drept comparat din 1950, René David considera că în lume ar exista cinci sisteme principale de drept. Primul ar fi cel al lumii occidentale, bazat pe principiile moralei creștine, pe principiile politice și sociale ale democrației liberale și pe o structură economică capitalistă. Cel de-al doilea este sistemul denumit „al lumii sovietice”, diferit de primul din cauza structurii orânduirii sociale căreia i se aplică. Cel de-al treilea este sistemul islamic. Al patrulea este dreptul hindus, drept tradiționalist și el, dar care se sprijină pe o bază filozofică proprie diferită atât de cea a țărilor creștine, cât și de cea a lumii musulmane. Cel de-al cincilea sistem ar fi, potrivit autorului, cel chinez tradițional.

O încercare de clasificare este datorată comparatistului francez Marc Ancel. Acesta distinge trei grupe „esențiale”, în regimuri juridice și două grupuri complementare, mai puțin conturate.

Grupele esențiale sunt sistemul romano-germanic – caracterizat prin descendența sa romană și tendința de codificare, sistemul de common-law, necodificat și prezentând particularitatea coexistenței a trei sisteme de reglementări paralele (common-law propriu-zis, equity și statute-law) și cel al „statelor socialiste”.

În cadrul dreptului occidental se deosebesc deci cel puțin două mari familii de drept.

Prima dintre acestea este marea familie romano-germanică. Grupând sistemul juridic francez și sistemele naționale înrudite: italian, spaniol, portughez, belgian, cele din America latină etc., precum și sistemul german, această mare familie, în care sistemele naționale, s-au format pe baza dreptului roman, se caracterizează, în primul rând, prin preponderența legii scrise. O altă particularitate a sistemului romano-german este împărțirea în ramuri de drept. În acest spirit s-a produs și împărțirea sistemului juridic în ramuri de drept, fiecare cu metodele sale specifice și cu o anumită mentalitate. Prima și cea mai importantă diviziune a dreptului, moștenită din dreptul roman, este cea în drept public și cel privat. Este clasificarea fundamentală din dreptul occidental bazată pe diferența de metodă de reglementare și care reflectă în fond rolul esențial jucat de proprietate privată.

În raport cu aceasta, împărțirea pe ramuri apare ca efectul unor criterii secundare. Dreptul public se împarte în drept constituțional, administrativ, financiar etc., iar dreptul privat în drept civil și drept comercial fără ca deosebirile dintre aceste ramuri să aibă caracterul esențial al celor dintre dreptul public și cel privat.

Structura internă a dreptului englez, a ceea ce numim common-law în sens larg, este considerabil diferită. Aici nu vom întâlni coduri, ca în dreptul francez și cel german, și nici acte normative cuprinzătoare pentru materia civilă și cea comercială. Regulile esențiale ale dreptului civil sunt de origine jurisprudențială. În acest sistem de drept instrumentul principal de secretare a dreptului este regula precedentului, potrivit căreia hotărârea unei instanțe superioare sau chiar a aceleiași instanțe pronunțate anterior devine obligatorie pentru instanța care are de soluționat un caz asemănător.

Cu toate acestea rolul actului normativ în sistemul de common-law nu este inexistent și nici nu se poate afirma că sistemele continentale exclud aportul jurisprudenței. În sistemul de common-law sunt doar arareori reglementate aspectele fundamentale ale relațiilor civile sau comerciale, aceste acte intervenind îndeosebi în materie administrativă, penală, contravențională, fiscală etc.

Un element caracteristic sistemului de common-law este și existența conceptului de ramură de drept. Se remarcă stingerea diferențelor pe care dreptul continental le face între ramurile de drept.

1.2 Sistemul de drept romano-germanic

1.2.1 Formarea și răspândirea

Marele sistem de drept romano-germanic nu este sistemul rezultat dintr-o fuziune a dreptului roman cu cutumele germanice. Deși atât elementul romanic cât și cel germanic au exercitat, în procesul său de formare o influență hotărâtoare, sub denumirea de sistem romano-germanic se înțelege marele sistem juridic contemporan, care include sistemele francez și german și cele înrudite cu acesta. Cele două sisteme naționale au o bogată moștenire comună provenită din dreptul roman, pe de o parte, din dreptul cutumiar germanic, care a influențat nu numai legislația modernă germană, dar și cutumele franceze care au stat la baza codificărilor napoleoniene, pe de altă parte. În ambele sisteme, rolul de izvor de drept proeminent îl joacă legea. Tendința de codificare reprezintă una dintre cele mai însemnate trăsături de unire.

Momentul apariției dreptului romano-germanic se situează în secolul al XIII – lea al erei noastre. Prima etapă a procesului de universalizare a constituit-o recepția dreptului roman care a conferit Europei un sistem juridic mai mult sau mai puțin unitar. Procesul de receptare a dreptului roman s-a lovit de forța cutumei. Este vorba de colecțiile de cutume alese și sistematizate de jurisconsulți.

În faza inițială a formării sistemului romano-germanic au avut un rol important codificări precum:

„Edictum Theodorici”, promulgat de Theodoric II, regele vizigoților;

„Codex Euricianus”, promulgat pe la 475 e.n. de regele Euric;

„Lex Romana Burgundiorum”, promulgată de regele Gundobat, mort în 516, în regatul Burgundiei.

Aceste compilații au stat la baza receptării dreptului roman și au constituit un material prețios pentru codificările realizate în cursul Evului Mediu.

Un moment esențial în acest proces avea să fie jucat mai târziu de „Corpus Juris Civilis” al lui Justinian.

Un rol însemnat în receptarea dreptului roman l-au avut școlile glosatorilor și postglosatorilor. Dacă cei dintâi își propuseseră ca scop să stabilească sensul exact al dispozițiilor, postglosatorii au încercat începând cu secolul al XIV – lea să dea expresia unor noi preocupări. Ei au adus dezvoltări considerabile dreptului roman punând bazele unor direcții noi de evoluție a dreptului privat, cum ar fi dreptul comercial sau dreptul internațional privat.

Una dintre cele mai însemnate căi de receptare a dreptului roman în Europa a fost codificarea întreprinsă în diferite țări europene începând cu secolul al XVII – lea. Prin adoptarea unor coduri civile au fost introduse în multe state un număr important de principii și norme din dreptul roman. Astfel, au fost: codul bavarez din 1756, codul prusian din 1794, codul german din 1900, codurile elvețiene din 1881, 1907 si 1977.

Codul civil francez a fost recepționat de numeroase țări printre care și România.

O influență însemnată asupra formării sistemului de drept al statelor occidentale a avut-o și dreptul canonic catolic.

Prin „dreptul canonic” trebuie înțelese două corpuri deosebite de reguli. Primul este așa-numitul „drept divin” care, în concepția teologilor catolici, recunoaște anumitor precepte izvorâte din Sfânta Scriptură caracterul unor norme juridice. În afara scripturii, alte izvoare ale acestui „drept divin” au fost reprezentate de „tradiția divină”, precum și de lucrările teologilor creștini din Evul Mediu.

Despre dreptul canonic în adevăratul înțeles al cuvântului nu se poate vorbi decât în cazul „dreptului canonic uman” a cărui sursă principală a fost „Opus juris canonici” elaborată în secolul al XVI – lea și format din alăturarea mai multor acte normative fundamentale ale Bisericii Catolice. El cuprindea decretul lui Grațian din 1150, o compilație privată a unor monumente legislative catolice. Erau apoi incluse „Decretaliile” Papei Grigore al IX – lea. În al treilea rând, era inclus „Liber Sextus”, o culegere de decretalii dată în 1928 de Papa Bonifaciu al VII – lea. Veneau apoi „Clementinele” care reprezentau canoanele Conciliului de la Viena din 1811 și decretaliile pontificate ale Papei Clement al V – lea și Papei Ioan al XXII –lea. Trebuie amintite și „Extravagantes”, o serie de decretalii noi, neoficiale, codificate de juristul canonic Jean Chapouis.

În afara izvoarelor tradiționale, dreptul canonic catolic are și izvoare moderne, principalul fiind „Codex juris canonici” adoptat în 1917 și datorat Papei Benedict al XV – lea.

Domeniul în care influența dreptului canonic s-a dovedit cea mai puternică este cel al relațiilor de familie.

Receptarea dreptului canonic catolic a avut loc în principal pe două căi. În unele țări, ca în regiunile catolice ale Germaniei, dreptul canonic a fost receptat împreună cu dreptul roman fără un act de introducere formală ca și cum ar fi fost unul și același corp de reguli. În alte țări receptarea a avut loc în temeiul concordatelor încheiate de Vatican cu statele respective.

Dreptul canonic se învederează drept unul din factorii importanți ce au contribuit la configurarea marelui sistem de drept romano-germanic.

1.2.2 Sistemul juridic francez – pilon al dreptului romano-germanic

Istoria dreptului francez se împarte în trei perioade. Cea dintâi poartă denumirea de „ancien droit” și se întinde de la origini până la data precisă de 17 iunie 1789 când s-a format adunarea constituantă. Cea de-a doua, care este perioada revoluției franceze, este cunoscută sub numele de „dreptul intermediar” și durează până la începuturile perioadei codificărilor napoleoniene. Cea de-a treia perioadă este cea începută în timpul Imperiului și care continuă până astăzi.

Prin „ancien droit” se înțeleg numeroasele cutume aflate în vigoare pe întreg teritoriul de astăzi al Franței.

În afara dreptului cutumiar trebuie semnalate edictele, declarațiile, etc., cunoscute împreună sub numele de ordonanțe, acte normative emanând de la puterea regală, care își găseau aplicare pe întreg regatul.

Revoluția franceză a furnizat substanța profundelor transformări legislative petrecute în perioada „dreptului intermediar”. Actul cel mai important, sub raportul dreptului privat, a fost abolirea regimului feudal și instaurarea relațiilor de proprietate de tip capitalist.

Elocvent pentru modul de formarea a marelui sistem romano-germanic este istoricul elaborării și adoptării codului civil. Elaborarea proiectului acestui cod a început în timpul Consulatului, fiind încredințată unei comisii care își desfășura lucrările sub conducerea lui Jean Jacques de Cambacérès și a durat patru luni. El a fost supus dezbaterii în Consiliul de Stat. Proiectul a fost trimis pentru observații tribunalelor și apoi supus discuțiilor în Consiliul de Stat. Codul a fost adoptat între anii 1803 și 1804, sub forma unui număr de 36 de legi, care au fost reunite într-un singur cod la 21 martie 1804.

Un factor care a contribuit la evoluția dreptului civil, posterior codului, a fost jurisprudența.

După o perioadă dominată de școala exegetică , școală care refuza să ia în considerare orice alt factor în afară de litera codului, în gândirea juridică franceză s-a produs un important reviriment căpătat de așa-numita metodă științifică de interpretare, care acorda jurisprudenței un rol însemnat în configurarea conținutului real al normei de drept. Începând din a doua jumătate a secolului al XIX – lea, jurisprudența a contribuit substanțial la conturarea unor materii, ca paternitatea din afara căsătoriei, regimul dotei mobiliare, etc..

În afara codului civil, alte două codificări de mari proporții jalonează evoluția dreptului privat francez: primul este codul comercial, iar cel de-al doilea este codul de procedură civilă.

Nici dreptul roman și nici dreptul canonic nu cuprind dispoziții privitoare la comerț. Principalele instituții ale dreptului comercial s-au format in cursul Evului Mediu, îndeosebi în orașele-cetate de pe țărmul Mării Mediterane. În esență, dreptul comercial este un ansamblu de prevederi care derogă de la dreptul civil. Procesul de diversificare a dreptului comercial a început în secolul al XVI – lea și de atunci datează și dreptul comercial francez.

Pregătirea codului comercial a început în 1801 și a fost încredințată unei comisii alcătuite din șase specialiști. Ca și codul civil, a fost supus avizului Curților și tribunalelor, iar proiectul a fost dezbătut de Consiliul de Stat în 1806 și adoptat la scurt timp după aceasta.

Pregătirea codului de procedură civilă a durat aproape un an, comisia de redactare având ca model o ordonanță regală din 1667. Codul a fost votat de parlament la 14 și 15 aprilie 1806 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1807.

Prin aceste trei coduri de drept privat – cel civil, cel comercial și cel de procedură civilă – sistemul juridic de drept privat francez se găsește conturat în liniile sale definitorii.

Se poate afirma că nici fenomenul receptării dreptului roman, care s-a produs la timpul său în întreaga lume supusă de romani, nu a întrecut în amploare preluarea dreptului francez. Procesul de receptare a legislației franceze a avut loc pe teritorii foarte întinse, cu un număr mare de locuitori. Dacă dreptul roman s-a răspândit îndeosebi datorită ocupației romane, căile de răspândire a dreptului francez sunt mult mai variate.

Legea franceză a fost introdusă prin forța armelor în teritorii supuse imperiului ca Belgia, o parte din Elveția, Germania și în Italia.

În afara acestui mod de a se impune în teritoriile ocupate, legislația franceză a fost receptată în unele țări numai datorită calităților sale incontestabile, marelui ascendent pe care îl dobândise în aceste țări cultura franceză, precum și tradiției dreptului roman. Astfel s-a întâmplat în anii 1864 – 1865 în România, în 1867 în Portugalia, în 1889 în Spania, etc.. Acest fenomen își găsește explicația în apropierea nivelului de dezvoltare economică – socială din țările care receptau, de cel existent în Franța în momentul adoptării codului.

Către sfârșitul secolului al XIX – lea începe un nou val de receptare, codul francez extinzându-se prin intermediul dreptului multora din aceste țări pe întinse teritorii extraeuropene.

Cel de-al doilea val al receptării directe a dreptului francez s-a produs în prima jumătate a secolului nostru în coloniile franceze. Introduse ca urmare a apartenenței acestor teritorii la statul francez, codurile franceze au rămas în vigoare în multe din statele asiatice și africane apărute după dobândirea independenței fostelor colonii. Noile regimuri au păstrat codurile franceze, deoarece ele reprezentau o legislație relativ modernă și noilor state independente le lipseau adesea juriști de înaltă calificare, cărora să li se încredințeze sarcina alcătuirii unei noi legislații.

1.2.3 Sistemul juridic german – cel de-al doilea pilon al dreptului

romano-germanic

Dacă sistemul francez conferă substanță unei însemnate părți din sistemele naționale pe care le putem numi și romaniste, dreptul german reprezintă cea de a doua sursă principală a acestora, al doilea canal prin care s-a alimentat marele sistem de drept romano-germanic.

Desigur că între sistemul german și cel francez există deosebiri în conținutul normativ, însă deosebirile se datorează și importantelor curente de gândire care au reflectat unghiul diferit de abordare a unor probleme. Aceste diferențe rămân însă la suprafața lucrurilor. În interior se poate observa un fond normativ comun datorat atât receptării paralele a dreptului roman, cât și a unor numeroase elemente identice care se puteau întâlni în cutumele franceze și germane.

Este remarcat și structura identică a sistemul izvoarelor dreptului, în care legea scrisă ocupă poziția dominantă, precum și locul principal pe care îl ocupă în ambele cazuri, codurile civile.

Pentru a înțelege sistemul juridic modern al Germaniei se impune o analiză succintă a formării și evoluției dreptului german.

Perioada originilor sistemului german, situată în cel de al doilea și al treilea secol al mileniului nostru, este dominată de cutumă. De fapt, se poate afirma ca fiind exclusiv sursă de drept în acea epocă.

Din secolul al XIII – lea își fac apariția acele consolidări ale cutumei, denumite „Oglinzi”.

Peste acest drept cutumiar s-a suprapus, începând din secolul al XV – lea, dreptul roman. Receptarea a fost ușurată de faptul că Sfântul Imperiu Roman de origine germană se socotise continuatorul Imperiului Roman, astfel încât dreptul acestuia apărea în viziunea juriștilor vremii ca însuși dreptul Imperiului German.

Un moment de seamă în procesul de formare a sistemului german este reprezentat de codificarea realizată în Prusia în 1794. Inițiativa elaborării unui cod general, care să cuprindă nu numai materia dreptului privat, dar și pe cea a dreptului constituțional, a celui administrativ, a celui canonic și a dreptului penal a aparținut lui Frederic cel Mare. „Allgemeines Landrecht” (A.L.R.) este opera unui mare jurist al timpului, Carl Gottlieb Svarez.

Perioada de apogeu a dreptului german a fost însă în secolul al XIX – lea. Fărâmițarea Imperiului German nu a condus la desființarea dreptului privat. Doctrina și jurisprudența au facilitat aplicarea acestui „drept comun”. Este epoca de înflorire a Școlii istorice ilustrată de Frederich Karl von Savigny, Einhorn, Puffendorf. Potrivit acestei școlii, în dreptul german se deosebeau „dreptul pandectelor” sau „dreptul roman actual” și „dreptul privat german” ale cărui instituții se dezvoltaseră în afara influenței dreptului roman.

Cele mai importante realizări legislative ale acestui secol au fost codul civil (Bürgerliches Gesetzbuch – B.G.B.) intrat în vigoare la 1 ianuarue 1900 și codul civil general austriac (Allgemeines Bürgerliches Gesetzbuch – A.B.G.B.). Întreaga dezvoltare a dreptului privat în țările de limbă germană a avut loc în jurul acestor două coduri.

Apariția dreptului civil german a fost precedată de o dispută teoretică între partizanii necesității codificării și cei care se opuneau acestei acțiuni. În 1888 comisia a publicat primul proiect al codului. Proiectul, în cea de-a doua versiune, a fost supus Reichstagului în 1896, dar a fost adoptat după o nouă serie de modificări substanțiale.

Codul civil german reprezintă unul din cele mai importante monumente legislative ale sistemului juridic romano-german. Elementele inedite, limbajul tehnicist, anumite particularități în definirea unor concepte de bază, structura sa originală îl fac să difere de codul civil francez.

Unul dintre izvoarele principale ale conținutului normativ al codului a fost dreptul roman.

Față de codurile de tip francez, care reclamă intervenția jurisprudenței pentru clarificarea consecințelor pe care le antrenează textele de lege, în cazul codului german cele mai multe consecințe se pot cunoaște din textul codului însuși.

Codul civil german este dominat de liberalism și individualism.

O altă trăsătură este reprezentată de existența clauzelor generale. Una din cele mai însemnate clauze generale este cea privitoare la buna-credință.

Ca și codul francez, nici cel german nu sancționează abuzul de drept.

Cel de-al doilea monument legislativ este codul de comerț. Cu patru decenii mai vechi decât codul civil, Allgemeine Deutsches Handelsgesetzbuch (A.D.H.), codul comercial german datează din 1861.

Cu ocazia desăvârșirii lucrărilor la proiectul codului civil s-a pus și problema revizuirii codului de comerț pentru a fi pus de acord cu proiectul codului civil.

A fost necesară mai întâi o revizuire termino-logică. Pe de altă parte, codul civil a preluat o serie de reguli care fuseseră stabilite anterior în codul comercial, cum ar fi cele referitoare la încheierea și interpretarea contractelor sau la dobândirea de bună-crediță. Astfel codul civil devenea dreptul comun în materie de drept privat.

Revizuirea codului comercial a implicat și aspecte de conținut. Principala reformă a fost reprezentată de părăsirea criteriului obiectiv al actului de comerț și înlocuirea sa cu criteriul subiectiv, legat de calitatea părții care îl încheie. Noțiunea centrală a dreptului comercial a devenit cea de întreprindere comercială. Aceste modificări au avut loc în 1897. Datorită importanței lor, de la această dată se poate vorbi despre un nou cod comercial.

În 1892 a apărut o lege care a introdus noțiunea de societate cu răspundere limitată.

O altă lege în materie este cea privind societățile pe acțiuni din 1965.

1.3 Marele sistem de common-law

Common-law este cel de-al doilea mare sistem juridic contemporan. Acest sistem juridic, foarte diferit sub raport tehnic de sistemele „continentale”, nu este ușor de cunoscut. El este produsul unei evoluții îndelungate, petrecute în condițiile specifice ale insulelor britanice, rodul unei mentalități juridice deosebită de tradiționalismul cartezian, tributară unei gândiri pragmatice.

Născut în insulele britanice, sistemul se aplică în Anglia, în Țara Galilor și în Irlanda, dar nu se întinde asupra Scoției, care rămâne supusă unui sistem propriu.

Referitor la teritoriile extraeuropene, trebuie distins între două categorii de state.

Cea dintâi este formată din dominioanele în care colonizarea britanică nu a succedat celei a vreunei țări europene, cum ar fi Canada, Australia. În aceste state sistemul precedentului face ca atât common-law-ul, în sens restrâns, cât și equity sau statute-law să fie transplantat în noile colonii.

Cea de-a doua categorie de teritorii, și anume cele care înainte de a fi supuse coroanei engleze aparținuseră altor puteri coloniale, principiul de la care s-a pornit a fost menținerea sistemelor juridice existente înaintea ocupației britanice în măsura în care nu au fost abrogate prin acte normative ale autorităților coloniale britanice sau printr-o regulă ulterior stabilită de organele locale.

Noile state independente au păstrat parțial aceste sisteme de drept, care au fost ulterior dezvoltate, potrivit acelorași legități ale common-law-ului, de instanțele naționale.

Common-law-ul a fost sistemul juridic al unei societăți feudale în tiparele căruia a fost turnat conținutul unui drept burghez. Pentru a caracteriza sistemul englez, elementul cel mai însemnat este modul de formare. Dreptul englez este o creație a jurisprudenței.

Deși locul ocupat de dreptul scris este considerabil, dreptul englez rămâne, îndeosebi datorită mentalității juriștilor, un drept al precedentelor. Precedentul judiciar reprezintă mecanismul cel mai important în formarea acestui sistem.

Acest drept al precedentului cuprinde adesea reguli extrem de tehnice si formaliste, accesibile doar specialiștilor.

Mecanismul de formare explică caracterul original al dreptului englez. Influențele din exterior nu sunt numeroase. Sunt rare sistemele de drept moderne care au rămas atât de puțin afectate de evoluțiile produse în dreptul altor țări ca dreptul englez.

Aspectul cel mai original al common-law-ului este reprezentat de coexistența a trei subsisteme normative autonome și paralele, care reglementează fiecare relațiile sociale: common-law (în sens restrâns), equity și statute-law. Ele exprimă, de fapt, cele trei izvoare principale ale dreptului englez.

Cel mai vechi dintre ele este common-law. Termenul are două accepțiuni. În sens larg, denumește marele sistem de drept de origine engleză. În sens restrâns, termenul indică unul din cele trei izvoare ori subsisteme.

Common-law-ul își are originea în cutumele aflate în vigoare înainte de cucerirea normandă. Reflectă opera de unificare a acestor cutume locale într-un drept comun pentru întregul regat.

Privit din afară, common-law-ul apare ca o însumare de precedente.

Regula precedentului a început să se contureze cu începere de la finele secolului al XVIII – lea. Deciziile curților de justiție: Înalta Curte, Curtea de Apel, Camera Lorzilor se impun jurisdicțiilor de rang inferior.

Noul precedent îl anulează pe cel vechi. Deciziile date de Curtea de Apel o leagă pe ea însăși, cu excepția cazurilor în care sunt incompatibile cu cele ale Camerei Lorzilor sau în care au fost pronunțate „per incuriam”, deci sunt nelegale. Camera Lorzilor, organ judiciar suprem, este întotdeauna legată de hotărârile sale.

Equity reprezintă în fond un corectiv adus regulilor de common-law. Perpetuându-se în timp, dreptul creat de precedente devine nereceptiv la impulsurile sociale. Pentru repunerea în ordine a lucrurilor a apărut, încă din Evul Mediu, equity.

La origine, equity dădea expresie ideii că în fața unei legi nedrepte, supușii pot face apel la rege care putea acționa contra legem, restabilind echitatea încălcată.

Rolul equity-ului în dezvoltarea dreptului englez este însemnat. Equity a adus o serie de perfecționări și completări esențiale anumitor instituții de common-law. Equity nu a reușit să devină un sistem normativ complet care să acopere o arie de reglementare asemănătoare cu common-law-ul.

Important este faptul că equity a evoluat. La începuturile sale se dădea expresie unui sistem în care judecătorul inova de fiecare dată, nefiind ținut practic de nici o regulă. Din secolul al XVII – lea sistemul precedentului a început să acționeze și aici. Equity a devenit în consecință un sistem normativ și paralel concurent cu common-law-ul.

Equity, apărut ca un remediu împotriva conservatorismului, a devenit cu timpul desuet. Ca remediu a apărut legea scrisă. După equity, statute-law a devenit cea de-a doua restricție de acomodare a dreptului englez la imperativele contemporaneității.

O trăsătură caracteristică a sistemului de statute-law decurge din faptul că dreptul englez nu cunoaște nici abrogare implicită și nici desuetudinea. Prin urmare, rămâne în vigoare un număr mare de acte normative care n-au fost niciodată abrogate expres și care datează de secole. Acest fapt face dificilă cunoașterea exactă a legii pentru judecător. Pentru a se facilita cunoașterea statutelor, s-au alcătuit culegeri de statute. Menționăm dintre acestea: „The Statutes of the Real”, care includ legile dintre anii 1011 și 1713, „The Public General Acte” (1714), „The Rivised Statutes” (1870-1897), etc. Statutele contemporane sunt publicate în fascicole suplimentare ale lui Law Reports.

Aceste colecții de statute nu trebuie înțelese ca fiind niște codificări.

Cu toate acestea, în zilele noastre, importanța legii scrise a crescut. În 1966 a fost creat un organ (Law Commission) ale cărui sarcini amintesc de cele ale organelor legiuitoare din alte state.

Comisia este însărcinată să cerceteze reformele ce trebuie făcute în dreptul englez și să alcătuiască proiecte de legi.

În fapt, în Anglia contemporană, legea se înscrie în cadrul principalelor izvoare de drept. Se poate remarca și descreșterea rolului și importanța cutumei în sistemul izvoarelor dreptului englez.

Trebuie menționat și faptul că dreptul englez nu cunoaște împărțirea pe ramuri. Nici măcar împărțirea în drept public și drept privat, fundamentală pentru sistemul romano-germanic, nu este operantă în dreptul englez.

Termenul de „ramuri” își găsește adesea utilizarea în dreptul englez, numai că prin aceasta se înțelege divizarea în cele trei sisteme normative paralele tipice: common-law, equity și statute-law. Fiecare dintre acestea va cuprinde norme din ceea ce suntem obișnuiți să denumim dreptul civil, penal, comercial, etc.

În doctrina engleză contemporană există o tendință de a împărți dreptul după criteriile cunoscute pe continent. Se vorbește astfel despre o mercantile law (drept comercial) sau despre un criminal law (drept penal) ori o labour law (dreptul muncii).

O altă tendința privește proeminența dreptului procesual asupra celui material. Pentru juristul englez este mai important să găsească calea procedurală care poate promova un anumit interes decât dreptul substanțial care îl guvernează. În concepția juriștilor englezi, dacă forma de procedură este respectată întocmai, soluția la care ajunge judecătorul nu poate fi decât cea bună.

Particularități importante se pot constata și cu privire la căile de executare. Dreptul englez este mai operativ din acest punct de vedere decât al multor țări de pe continent. Refuzul executării hotărârilor judecătorești este de neconceput. Procedura executării silite, este ca urmare, necunoscută.

După cum s-a putut remarca din cele prezentate se observă că între cele două mari sisteme de drept – romano-germanic și anglo-saxon – există o serie de diferențe.

Obiectul juridic al dreptului public și al dreptului privat

Între obiectul juridic al dreptului public și acela al dreptului privat există importante deosebiri.

Pentru a înțelege importanța acestei deosebiri, trebuie cunoscută esența și menirea statului.

În societate există relații între membrii acesteia și odată cu cunoașterea acestor relații de fapt, înțelegem că există între ei și relații de drept. Relațiile juridice care se stabilesc între persoane, ca atare, implică o conștiință juridică comună, o comunitate juridică între ele. Pentru ca persoanele să recunoască autoritatea unei norme de drept, trebuie să existe o recunoaștere comună a acestei autorități.

Această convingere trebuie organizată în mod practic spre a-și produce efectul. Această operație este atributul comunității juridice între oameni pe care o numim „stat”. Statul, care reprezintă conștiința juridică a societății, o organizează într-un fel practic.

Astfel se stabilește o distincție de drept între stat și persoanele care-l constituie. Statul rămâne reprezentantul juridic al societății, ca instituție colectivă organizată. Prin natura sa, el are menirea să organizeze dreptul și să-l realizeze.

Acestei realizări juridice îi corespunde în fapt o realitate sociologică – societatea respectivă. Noțiunea de societate este astfel complet distinctă de aceea de stat care este juridică.

Pentru a se determina ce este dreptul public trebuie realizată natura relației care se stabilește între stat și particulari. Trebuie clarificat dacă statul sau individul primează. Se poate spune că între individ și societate, ca o realitate de fapt, nu există o deosebire netedă. Se deduce că societatea este un conglomerat de indivizi. Societatea este însă și elementul care leagă în mod fundamental indivizii.

A vorbi de individ care se opune colectivității este un non sens. Interesul individual poate apărea divergent în anumite momente, dar realitatea fundamentală este comună.

Nu se poate concepe statul ca fiind în opoziție cu individul, cum l-a conceput școala individualistă. Statul reprezintă ceea ce este fundamental în noi, societatea care trăiește în noi.

Pentru realizarea practică a scopurilor ei în dispozițiile de drept pozitiv, comunitatea juridică, statul, recunoaște fiecăruia dintre noi anumite drepturi împotriva sa. Drepturile fundamentale pe care le recunoaște astfel sunt așa-numitele libertăți. Ele se mai numesc și drepturi individuale.

Statul este organul reprezentativ al constituției juridice a societății respective. El o formulează astfel în norme juridice mai mult sau mai puțin fixe. Aceste norme se impun fiecăruia dintre noi. Astfel statul apare ca legislator și organizator al dreptului.

Statul are o putere de comandă; formulează legi, dă decizii executorii pe baza legilor, organizează sancțiuni. Această putere de comandă, de organizare și de realizare a dreptului este esențialul a ceea ce numim suveranitatea statului.

Statul astfel organizat are prin urmare un drept și o natură proprie a lui. Particularii nu pot să organizeze dreptul în mod obligatoriu, să-l formuleze și să-l realizeze. Statul, pentru a îndeplini această misiune, are nevoie de o serie de instituții și acestea sunt instituțiile de drept public.

Atunci când statul se manifestă ca subiect activ sau pasiv cu caracterul său de autoritate, care în mod esențial organizează și aplică dreptul, într-o relație de drept, atunci ne aflăm în fața unei relații de drept public. Atunci când statul găsește de cuviință să nu apară astfel, ne aflăm în fața unei relații de drept privat. Când titularul unui drept sau al unei obligații este o autoritate publică, atunci este vorba de o dispoziție de drept public; când însă se recunosc drepturi sau obligații unui particular sau chiar unei instituții de stat, dar ca o aplicație a dreptului existent și nu cu pretenția de a-l crea sau organiza, acele drepturi sau obligații sunt de drept privat.

2.1 Léon Duguit

În Franța, Léon Duguit, marele reprezentant al așa-zisei școli pozitive, solidariste și sociologice, emite o concepție originală, ca o reacție în contra școlii clasice.

El observă imposibilitatea de a constata, după metoda pozitivă, că statul este o persoană; nu se poate contesta că are un drept de suveranitate, adică un drept de comandă asupra particularilor. Școala germană susține că toate drepturile care se acordă indivizilor, se acordă prin voința statului, ca o autolimitare a competenței lui.

În ceea ce privește metoda, Duguit pornește de la fapte concrete spre a vedea în ce consistă existența statului. În observația pozitivă avem în vedere indivizii. Unii dintre ei sunt guvernați, iar alții guvernanți și în aceasta constă marea deosebire dintre ei. Cei guvernați trebuie să se supună injoncțiunilor guvernanților.

Deosebirea între dreptul public și cel privat se reduce astfel numai la aceea că în materie de drept public nu există sancțiuni, iar în materie de drept privat există.

Guvernaților li se aplică forța organizată de guvernanți. Forța organizată de stat stă la dispoziția guvernanților. Nu se poate înțelege, prin urmare, că ei ar aplica-o în contra lor înșiși. Forța organizată de stat sub formă de sancțiune se aplică deci numai relațiilor din dreptul privat.

Pentru Duguit aceasta ar fi deosebirea esențială dintre dreptul public și cel privat, deoarece ambele se întemeiază pe solidaritate socială.

2.2 Maurice Hauriou

O altă concepție tot pozitivistă, sociologică este a profesorului Hauriou. Acesta combate pe Duguit, dar nu se raliază concepției clasice a dreptului de comandă și de suveranitate a statului.

Personalitatea statului este scopul dreptului public. Dreptul public organizează instituții care se nasc, evoluează în istorie, se agregă într-un tot constituind fiecare o tendință reală spre formarea unei personalități corporative, a unei personalități juridice distincte, legându-se apoi între ele într-o organizație complexă și unitară care este a statului.

Instituțiile de drept public se deosebesc de cele private prin aceea că ele urmăresc interesul public și nu cel privat material.

Dreptul privat, după Hauriou, studiază modul în care ne putem satisface nevoile materiale prin câștigarea unor bunuri. Dreptul privat se ocupă de familie și de bunurile materiale, de modul în care omul le câștigă, le pierde sau le poate spori.

Dreptul public nu are această tendință și serviciul public se caracterizează prin aceea că are drept scop interesele comune superioare. Deosebirea este esențială. Serviciul public nu este făcut în primul rând pentru câștig. O societate particulară este făcută cu scopul unic de a da un câștig material. Scopul lucrativ al serviciului public nu există sau trece pe planul al doilea. Scopul serviciului public este permanenta funcționare într-un interes superior obștesc.

Dacă s-ar compara obiectul dreptului public și al celui privat, s-ar putea spune, că în linii generale, dreptul privat ar avea ca obiect satisfacerea intereselor materiale ale fiecăruia dintre noi, iar dreptul public ar avea ce obiect interesele obștești. În acest sens, statul ca autoritate publică apare ca titular al relațiilor de drept public.

3. Configurarea diviziunii dreptului în sisteme juridice

Dreptul se poate împărți în drept public și drept privat, însă fiecare din aceste două mari ramuri are subdiviziunile sale. Combinând această împărțire cu împărțirea dreptului în intern și extern am putea avea următorul tablou.

Dreptul public, întrucât este extern, se numește drept internațional public și are ca obiect raporturile statelor între ele.

Dreptul public, întrucât este intern, are mai multe ramuri după obiectele pe care le studiază.

Avem astfel, dreptul public general, dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul penal, etc.

Dreptul privat extern este cunoscut sub denumirea de drept internațional privat. Acesta studiază raporturile dintre particularii care aparțin unor state deosebite.

Dreptul privat intern are, la rândul său, mai multe ramuri. În general, se ocupă de două lucruri: organizarea familiei și interesele patrimoniale.

Dreptul privat este și el de mai multe feluri: mai întâi este constituit de dreptul civil. Dreptul civil este dreptul comun în această privință. Aceasta înseamnă ca ori de câte ori o altă lege nu derogă, se aplică principiile dreptului civil și de aceea în dreptul civil se găsesc toate principiile fundamentale ale dreptului privat.

În dreptul privat se includ și dreptul comercial, dreptul maritim, legislația agrară. Toate aceste ramuri nu sunt altceva decât dreptul pozitiv al societății noastre, ele constituie dreptul care se aplică la un moment dat.

3.1 Dreptul public. Principii și conținut

A. Principiile și cuprinsul dreptului constituțional

Dreptul constituțional studiază pe de o parte drepturile individuale, adică libertățile publice și pe de altă parte organizarea suveranității, a puterilor în stat.

La baza dreptului constituțional nu se mai pune ideea dreptului individual conform căreia indivizii se asociază între ei, lăsând și anumite drepturi statului; la baza întregului drept și în special a dreptului constituțional ar sta faptul că între indivizi există o legătură de solidaritate.

Se poate afirma că, după cum întreaga construcție juridică a statului, cu toate drepturile și obligațiile lui se poate face pornind de la indivizii care-l compun, cu drepturile lor, tot astfel teoria drepturilor indivizilor se poate întemeia și construi pe baza concepției juridice pe care o avem despre stat. Ideea de stat și cea de individ sunt corelative, sunt două fețe deosebite ale aceleiași realități.

A doua parte a dreptului constituțional este aceea care studiază constituirea puterilor constituționale, adică organizarea suveranității. În acest scop se analizează ce este suveranitatea și se descriu toate formele de stat, precum și formele de guvernământ.

Organizația de stat se întemeiază pe principiul separației puterilor. Astfel sunt studiate cele trei puteri în stat: cea legislativă, cea executivă și cea judecătorească.

O asemenea organizare nu se poate stabili după reguli abstracte, care să fie valabile în orice timp și orice loc. Ea depinde de temperamentul poporului, de aptitudinile sale, de respectul pe care îl are față de tradiție, de trecutul său. Rostul principiului separației puterilor în stat este ca reprezentanța națiunii să nu se concentreze într-un singur organ, ci să fie repartizată unor organe distincte, care să se controleze unele pe altele.

Una dintre cele mai importante caracteristici ale puterii judecătorești este independența, întemeiată între altele, pe inamovibilitatea magistraturii.

În ceea ce privește relațiile dintre celelalte două puteri, uneori puterea executivă este aproape complet separată de cea legislativă, alteori nu există propriu-zis puteri separate în stat, executivul fiind încredințat legislativului printr-un guvern colegial, care depinde în totalitate de legislativ și este numit de el. Există și situația în care separația puterilor se prezintă ca un echilibru al lor și atunci ia numele de regim parlamentar.

Întreg dreptul constituțional are ca obiect studiul juridic al statului, ca o instituție centrală, organizată a dreptului. Statul reprezintă, în teoria clasică, suveranitatea unei populații numite națiune, așezată pe un teritoriu. Din acest punct de vedere elementele statului ar fi: suveranitatea, națiunea, teritoriul.

Suveranitatea poate fi definită ca fiind atributul esențial al statului, care are ca scop crearea, organizarea și realizarea dreptului.

Al doilea element al statului este națiunea. În sensul dreptului națiunea nu trebuie să se confunde cu ceea ce în mod superficial se numește poporul, adică cu generația prezentă. Statul nu este numai reprezentantul generației prezente, el este reprezentantul tuturor tradițiilor trecutului și al aspirațiilor viitoare.

Al treilea element este teritoriul. Teritoriul este un element material; pe el este așezată o națiune din punct de vedere geografic.

Dreptul statului asupra teritoriului său nu este un drept direct, ci este un drept care se răsfrânge asupra persoanelor care ocupă acel teritoriu.

Acestea fiind elementele esențiale ale statului, el se poate organiza în diferite feluri, care influențează modul de formare a dreptului. Poate avea o organizare autocrată sau una democrată.

Dreptul constituțional, în înțelesul său larg, se ocupă în mod deosebit de formele pe care le poate avea, de formele de guvernare. Studiază puterile constituționale, precum și relațiile dintre ele, aprofundând principiul separației puterilor. Cercetează organele și funcțiile legislative, cele executive și cele judecătorești. În sfârșit, delimitează față de toate acestea câmpul de acțiune a drepturilor individuale, adică studiază libertățile publice.

B. Principiile și cuprinsul dreptului administrativ

În ceea ce privește organizarea puterilor în stat, dreptul constituțional pune principiile, temelia pe care să se clădească în urmă construcția aparatului de stat. Serviciile publice trebuie realizate și prevăzute fiecare cu organe care să funcționeze și să intre în contact cu particularii, spre a apăra interesele publice. Aceste organe sunt organele de drept administrativ. Ele au drept scop punerea în lucrare a principiilor mari cuprinse în dreptul constituțional.

Deosebirea între dreptul constituțional și cel administrativ constă în aceea că administrația se constituie distinctă de tot ce este guvernământ.

Dreptul administrativ studiază compoziția și activitatea serviciilor publice. Activitatea publică nu are drept scop câștigul unor particulari, ci are ca scop o activitate care trebuie să dăinuiască pentru binele tuturor, în interesul general. Continuitatea, permanența și eficacitatea funcționării serviciului sunt scopurile generale care se urmăresc.

În materie administrativă nu se întâlnește ca în materie constituțională un cod sistematic, similar codului civil, comercial. În materie administrativă există o multiplicitate de legi, care se aplică pe măsura nevoilor. Ceea ce se remarcă este mobilitatea legilor în această materie.

Dreptului administrativ îi sunt caracteristice anumite principii. Unul dintre acestea este că dreptul administrativ are drept scop serviciul public. Un alt principiu este cel al permanenței serviciului public.

Alături de principiile sus menționate mai amintim și principiul profesionalizării serviciului public, cel al specializării serviciului public, ceea ce înseamnă că fiecare serviciu prin diviziune se ocupă de o anumită materie pe care are îndatorirea să o cunoască în toate detaliile și necesitățile.

Se poate observa că între dreptul administrativ și cel constituțional se constată o afinitate a principiilor. Ambele ramuri presupun activitatea statului, prin reglementarea funcțiilor sale.

C. Principiile și cuprinsul dreptului penal

Dreptul penal pune, în opoziție pe particular cu interesul general reprezentat prin stat, și astfel se reliefează caracterul său de ramură a dreptului public.

Natura sancțiunii penale a variat în timp.

Până la Revoluția franceză, pe continent, și mai ales în Franța, pedepsele se aplicau arbitrar în sensul că nu existau texte precise care să lege pe judecător în aplicarea acestor pedepse. Revoluția franceză a impus marele principiu potrivit căruia pedeapsa, pentru a exista în mod legal, trebuie prevăzută întâi în lege și numai cu această condiție poate fi pronunțată (nulla poena sine lege).

Consecințele acestui principiu se concretizează în faptul că legea este datoare să dea o definiție exactă fiecărei infracțiuni, iar judecătorul va trebui să interpreteze definiția dată de lege în toate elementele ei în mod restrictiv.

Un alt mare principiu care stă la baza legislației penale este că acela care este acuzat trebuie să poată produce apărarea lui.

Dreptul penal constituie o parte caracteristică a dreptului public, punând în opoziție statul, ca reprezentant al ordinii publice, cu particularii vinovați de tulburarea ei și aplicându-le o sancțiune specială, sancțiunea penală, întemeiată pe ideea de libertate morală.

D. Cuprinsul și principiile dreptului internațional public

Dreptul internațional public pune față în față statele și stabilește relațiile dintre ele.

Mai întâi trebuie clarificat care sunt persoanele de drept public. Acestea sunt statele independente, dar, în mod excepțional, mai sunt și alte instituții.

Dreptul internațional este adus și el, dar din alt punct de vedere decât dreptul constituțional, să studieze în ce constă suveranitatea statelor, considerate în principiu ca egale și libere, cum apar statele, cum dispar și în general care sunt persoanele din dreptul internațional public și care este capacitatea lor. Relațiile dintre state pot duce la convenții între ele și tratate internaționale. Valoarea acestor dispoziții contractuale, modalitatea și durata lor, influențele unora asupra altora formează obiect de preocupare a dreptului internațional public.

Dreptul internațional public studiază și el acțiunea statului, ca reprezentant al comunității juridice organizate și arată influența dreptului public asupra întregului drept.

E. Cuprinsul și principiile dreptului public general

Este nevoie de o concepție unitară care să îmbrățișeze toate materiile dreptului public căutând să construiască o teorie care să le domine și să descopere legile care unifică toate ramurile lui atât de variate. Ea constituie obiectul dreptului public general.

Dreptul public general are, printre altele, ca obiect teoria generală a statului, dar și a grupărilor politice care se manifestă ca atare.

Dreptul general public se va ocupa de acțiunea suveranității în spațiu, asupra teritoriilor, și în timp. Se va ocupa de formele pe care această suveranitate le poate lua și ajunge la studiul formelor de guvernământ, la studiul modului cum trebuie înțeleasă în dreptul comparat separația puterilor și funcțiilor statului, precum și studierea teoriilor centralizatoare și teoriilor care descentralizează acțiunea statului.

Pentru dreptul public general metodele trebuie să fie științifice, întemeiate pe observație, istorie și drept comparat.

Toate drepturile și obligațiile în materie de drept public nu se pot întemeia decât pe ideea de libertate a oamenilor.

3.2 Dreptul privat. Principii și conținut

Principiile și cuprinsul dreptului civil

Dreptul privat are ca fundament dreptul civil.

Dreptul civil se ocupă de viața privată și patrimonială a particularilor. Dreptul civil se împarte în două mari capitole: pe de o parte familia, pe de altă parte, relațiile patrimoniale propriu-zise.

La baza dreptului civil stă teoria obligațiilor. Obligațiile au drept obiect bunuri. Prestațiile pot fi din acest punct de vedere de mai multe feluri: de a da, a face sau a nu face.

Obligațiile iau naștere fie din actele de voință ale oamenilor, fie din lege. Dreptul civil trebuie să studieze izvoarele obligațiilor, să cerceteze voința juridică și diferitele ei manifestări între care sunt convențiile.

În dreptul civil se află și o serie de dispoziții supletive, care reglementează fiecare fel de contracte, dispoziții ce au rolul să înlocuiască ceea ce se presupune că a fost voința părților.

Se studiază, de asemenea, și teoria responsabilității civile. În Codul civil român ea este reglementată de art. 998 și următoarele.

Dreptul civil, în afară de obligații în genere și de izvoarele lor, mai studiază și drepturile reale al căror tip este proprietatea.

În obiectul dreptului civil intră și studiul persoanelor. Acestea pot fi persoane fizice și juridice. Persoanele au un anumit statut. Ele se nasc, mor, apar și dispar și aceste situații trebuie constatate. Odată făcută constatarea că ele există, trebuie să știm în ce relații se află din punct de vedere al dreptului privat și trebuie studiate domiciliul, familia, naționalitatea.

Dreptul civil trebuie să se ocupe și de metodele de interpretare ale textelor sale.

Dreptul civil, pornind de la situația și de la voința expresă sau prezumată a persoanelor de drept privat, voință care trebuie să fie conformă cu anumite norme, le atribuie drepturi și obligații cu caracter patrimonial.

Principiile și cuprinsul dreptului comercial

Dreptul comercial este reprezentat printr-o legislație specială, care se aplică comerțului. Dreptul comercial este un drept excepțional, dreptul comun fiind dreptul civil.

Studiază mai întâi pe comerciant, apoi care sunt și în ce constau actele de comerț.

Dreptul comercial studiază și efectele de comerț care au deosebită importanță pentru credit.

Un capitol esențial al dreptului comercial este falimentul.

În ceea ce privește comerțul pe mare și navigația, ele fac obiectul unor dispoziții speciale care constituie dreptul comercial maritim.

Dreptul comercial este o aplicare a principiilor de drept privat la o anume materie, comerțul.

Principiile și cuprinsul procedurii civile

Procedura, în general, și în special cea civilă, este socotită ca o ramură a dreptului privat, deși după aparențe trebuie trecută la dreptul public.

Procedura organizează în primul rând instanțele judecătorești. În conflictul dintre două părți fiecare vine cu interese proprii. Este necesar să intervină un arbitru cu autoritate care să reprezinte rațiunea calmă și obiectivă.

Procedura civilă determină nu numai funcționarea acestor instanțe, dar și garanțiile necesare în favoarea părților în judecarea litigiilor.

Procedura civilă mai studiază modul de executare al judecăților, stabilind mijloace prin care acela care a obținut o hotărâre o poate executa.

Procedura trebuie să fie simplă, rapidă și cu costuri reduse. Ea trebuie să fie eficace deoarece este mijlocul fără de care dreptul nu se poate realiza.

Dreptul privat general

Vorbind despre dreptul public, am degajat din subîmpărțirile sale o doctrină, dreptul public general, care caută să scoată principiile comune în toate ramurile lui.

Paralel cu această disciplină se poate concepe și un drept privat general.

O primă observație s-ar putea face în legătură cu modul în care tot dreptul privat se fundamentează în ultimă analiză pe dreptul public.

În legătură cu aceasta s-ar arăta deosebirile dintre două mari ramuri ale dreptului, precum și modul în care, din punct de vedere istoric, dreptul privat s-a desfășurat prin evoluție din același trunchi primordial.

Ar trebui să se cerceteze care din materiile socotite de obicei ca fiind de drept privat aparțin în realitate dreptului public și care dispoziții de drept privat s-au infiltrat eventual în studiul dreptului public.

Se vor degaja principiile după care concepția generală de drept privat se aplică sub formă de legislații deosebite în diferite materii.

Modul specific de valorificare al dreptului privat ar trebui și el analizat, printr-un studiu al acțiunii în justiție, precum și unul al caracterelor sancțiunii de drept privat.

Izvoarele formale ale dreptului pozitiv privat, precum și modul lor specific de interpretare, ar trebui să facă parte din această cercetare.

La baza unor astfel de încercări stă școala de interpretare a legii în dreptul privat. În Germania, Franța, Anglia și Italia există o puternică mișcare în acest sens.

Se ajunge la două concepții generale: dreptul privat general și dreptul public general.

Bibliografie selectivă

Mircea Djuvara, „Teoria generală a dreptului”, Ed. All Beck

Mircea Djuvara, „Drept rațional – izvoarele și dreptul pozitiv”

Mircea Manolescu, „Teoria și practica dreptului. Metodologie și sociologie juridică”

G.G. Mironescu, „ Curs de enciclopedia dreptului”, 1947-1948

Nicolae Popa, „Teoria generală a dreptului”, Ed. Actami, București, 1997

Ion Rosetti-Bălănescu, „Curs de enciclopedia dreptului”, Tipografiile Române Unite, București 1939

Romul Boilă, „Diviziunea dreptului în drept public și privat” – Revista „Ardealul juridic”, nr. 1-3,5

Eugeniu Speranția, „Principiile fundamentale de filozofie juridică”

Dan Ciobanu, „Introducere în studiul dreptului”, Ed. Hyperion XXI, București, 1992

Sofia Popescu, „Introducere în studiul dreptului”

Gheorghe Boboș, „Teoria generală a statului și a dreptului”

Genoveva Vrabie, „Teoria generală a dreptului”

I. N. Lungulescu, „Evoluția dreptului și exegeza legii”

Georgio del Vecchio, „Lecții de filozofie juridică”

Hegel, „Principiile filozofiei dreptului sau elemente de drept natural și de știință a statului”

Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, „Introducere în teoria generală a dreptului”, Ed. All, București, 1996

Victor Dan Zlătescu, „Panorama marilor sisteme contemporane de drept”, Ed. Continent XXI, București, 1994