Conferința Națiunilor Unite Pentru Comerț ȘI Dezvoltare
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR
Specializarea: ECONOMIE ȘI AFACERI INTERNAȚIONALE
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator științific,
conf. univ. dr. Cosmin Fratoștițeanu
Absolvent,
Craiova
2016
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR
Specializarea: ECONOMIE ȘI AFACERI INTERNAȚIONALE
CONFERINȚA NAȚIUNILOR UNITE PENTRU COMERȚ ȘI DEZVOLTARE
Coordonator științific,
conf. univ. dr. Cosmin Fratoștițeanu
Absolvent,
Craiova
2016
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
ORGANIZAȚIILE INTERNAȚIONALE ȘI IMPACTUL LOR ASUPRA PROMOVĂRII COOPERĂRII LA NIVEL GLOBAL
1. Organizațiile international, componente și determinanți ai globalizării
2. Factorii determinanți ai apariției, proliferării și diversificării organizațiilor internaționale
3. Activitatea de cooperare a organizatiilor cu vocație universală în context global.
3.1. Organizația Națiunilor Unite
3.1.1. Obiective si principii
3.1.2. Organisme ale Organizației Națiunilor Unite
3.2. Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare, organ permanent
specializat al Adunarii Generale a ONU
CAPITOLUL II
UNCTAD ȘI POLITICA INTERNAȚIONALĂ PENTRU DEZVOLTARE
1. Instituționalizarea UNCTAD
1.1. Structura organizatorica a UNCTAD si princiaele atributii
1.2.’’Grupul celor 77"
2. Probleme abordate în cadrul Sesiunilor UNCTAD
2.1. Comerțul internațional cu produse de bază
2.2. Comerțul international cu produse manufacturate
2.3. Principii de coordonare a relațiilor economice dintre state și politicile lor
comerciale.
2.4. Relațiile comerciale dintre țările cu nivele și sisteme economice diferite.
2.5. Relațiile comerciale și de cooperare economică dintre țările în curs de
dezvoltare.
3. Poziția și propunerile formulate de România în cadrul UNCTAD
CAPITOLUL I
ORGANIZAȚIILE INTERNAȚIONALE ȘI IMPACTUL LOR ASUPRA PROMOVĂRII COOPERĂRII LA NIVEL GLOBAL
1. Organizațiile internaționale – componente și determinanți ai globalizării
Globalizarea este un proces complex care se dezvoltă și se experimentează în timp. De aceea, se simte nevoia ca promovarea globalizării și evitarea consecințelor ei nedorite să îmbrace hainele unei politici economice adecvate. Din acest punct de vedere, deși se pune accentul adesea pe politicile globale sau regionale, totuși cele naționale nu și-au pierdut definitiv valoarea. Afirmarea trebuie amendată cu precizarea că în era globalizării politicile economice naționale nu mai pot fi identice cu cele din perioadele anterioare. Ele pot fi eficiente numai în măsura în care țin seama de noul context.
De remarcat că globalizarea s-a confruntat cu trei mari probleme în ultimul sfert de veac: dezvoltarea țărilor cele mai sărace, tranziția fostelor țări comuniste la economia de piață și crizele din ultimii ani. Instituțiile internaționale, în frunte cu FMI, s-au dovedit incapabile să le gestioneze.
Fondul Monetar Internațional a definit globalizarea drept integrarea internațională crescândă a piețelor, atât pentru bunuri și servicii, cât și pentru capital. Termenul de „globalizare" este utilizat pentru a explica și a da sens conținutului specific al capitalismului contemporan, deși nu toate procesele ce sunt părți componente ale globalizării sunt noi.
La o scară mult mai mică, un fel de globalizare s-a petrecut și în urmă cu 150 de ani, când au apărut și s-au dezvoltat rețelele de telegraf și de căi ferate. Rezultatul acelui proces a fost edificarea națiunilor, în SUA și în Europa. Diferența față de ceea ce se întâmplă azi este că, atunci, procesul era supravegheat de guvernele naționale, ceea ce făcea ca efectele să fie benefice. „Astăzi, preciza Joseph Stiglitz, nu există un sistem similar care să supravegheze procesul de globalizare mondială. Avem o guvernare globală, fără a avea un guvern global. În schimb, de 50 de ani avem un sistem de instituții internaționale, cum sunt Banca Mondială (BM), Fondul Monetar Internațional (FMI), Organizația Mondială a Comerțului (OMC), care sunt responsabile pentru diverse segmente ale procesului: dezvoltare, comerț, stabilitate financiară. Modul în care sunt conduse aceste organizații economice vine din modul cum s-au dezvoltat ele de-a lungul anilor, nedemocratic, netransparent, dependente de marile interese, pe seama țărilor sărace".
O mare atenție este acordată, în cadrul globalizării, aplicării noilor tehnologii (în cea mai mare parte utilizând cuceririle revoluției informaționale) în procesul de producție, dar și schimbărilor ce au loc concomitent în organizarea, managementul și comunicarea la nivelul unităților economice, al statului și instituțiilor sale și al întregii societăți, în general.
Contactele din ce în ce mai extinse (în plan economic, politic, social și cultural) dincolo de frontierele statelor sunt elemente caracteristice ale globalizării și conduc la reducerea rolului de bariere pe care aceste frontiere statale le îndeplinesc.
Politologii iau în considerare două posibile tendințe de evoluție a procesului globalizării: o tendință optimistă și una pesimistă.
Conform scenariului optimist, susținut de teoria neoliberală, suveranitatea națională va fi din ce în ce mai restrânsă, pe măsură ce globalizarea piețelor și a civilizațiilor va depăși frontierele geopolitice de astăzi și va eroda puternic identitatea națională creând „cetățeni globali" care vor asimila interesele generale ale întregii umanități.
Celălalt scenariu, bazat pe teoria realistă, prognozează că statele vor exacerba competiția în care se află unele cu altele, tocmai datorită fenomenului globalizării, încercând să preia controlul asupra noilor tendințe. Această competiție va reconfigura distribuția mondială a puterii, ducând la creșterea bogăției și stabilității unora dintre state și dimpotrivă, la sărăcirea și mai accentuată și la creșterea instabilității în țările deja sărace, astfel încât, datorită globalizării, decalajele dintre țările bogate și cele sărace se vor accentua.
În luna martie 1997 la Salzburg, în Austria, s-a desfășurat cel de-al 50-lea Seminar Internațional de Științe Politice, consacrat analizei viitorului instituției statului față de transformările produse de globalizare. Principala întrebare care a fost pusă la această dezbatere a fost dacă statul și în special cel național se află la sfârșitul „carierei" sale lungi de aproximativ 500 de ani, ca urmare a globalizării economiei, a rivalităților etnice și religioase și a reconfigurării mondiale a centrelor de putere. Răspunsul pe care l-au dat acestei întrebări provocatoare reprezentanții din 32 de state, atât dezvoltate și puternice cât și mai puțin dezvoltate și puternice a fost quasi-unanim negativ. „Mai avem încă nevoie de stat, au arătat în luările lor de cuvânt acești reprezentanți, pentru a da identitate oamenilor, pentru a colecta impozitele și taxele, pentru a face să funcționeze sistemul de protecție și securitate socială, pentru a asigura protecția și conservarea mediului și pentru a asigura cel puțin stabilitatea și securitatea internă”.
Schimbările ce au loc în prezent în sistemul mondial sunt datorate în primul rând globalizării. Comunicațiile în timp real, datorită revoluției în tehnologia informatică, generează noi relații și un nou tip de economie mai puțin controlat de guvernele statelor.
Corporațiile multinaționale produc bunuri în fabrici situate în nenumărate țări, pe continente diferite și diversifică gama serviciilor oferite transfrontalier (asistența juridică și financiară, reclame, implementarea rețelelor informatice etc). Piețele financiare, de asemenea s-au globalizat. De unde până nu demult băncile centrale (și deci statele) erau cele ce stabileau ratele de schimb ale monedelor naționale, acum speculatorii privați (de exemplu George Soros), controlează fluxurile și piețele financiare, la un nivel mediu de 1,3 miliarde dolari SUA pe zi.
Pentru a putea face față tuturor acestor provocări, statele au creat instituții economice și financiar monetare internaționale, ca de exemplu Organizația Națiunilor Unite, Organizația Mondială a Comerțului, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială. Fiecare dintre aceste instituții și-a creat propria politică (ce poate fi însă influențată de statele membre), dar și propriul corp de cadre, care nu depind însă de nici un guvern național. În paralel cu acest proces se constată o creștere a influenței organizațiilor internaționale neguvernamentale ce acționează în plan global, într-un spectru larg al domeniilor de activitate, de la Green Peace (organizație ecologistă), la Amnesty International (organizație ce monitorizează respectarea drepturilor omului) sau organizațiile ce promovează drepturile animalelor. Toate aceste organizații internaționale neguvernamentale au primit o recunoaștere oficială din partea O.N.U. La reuniunea la nivelul șefilor de state și de guverne ce a avut loc în anul 1992 la Rio de Janeiro, în Brazilia sub egida O.N.U. și a fost consacrată problemelor de protecție a mediului. În prezent, multe dintre organizațiile internaționale neguvernamentale și-au unit eforturile pentru a negocia cu Organizația Națiunilor Unite de pe o poziție unitară, în vederea obținerii dreptului de reprezentare oficială în cadrul procesului de deliberare și luare a deciziilor, propriu organizației mondiale.
Marea majoritate a organizațiilor internaționale neguvernamentale ca și marea majoritate a companiilor multinaționale, își au originea și sunt situate în Europa și America de Nord, acționând în sensul stabilirii de standarde internaționale, finanțând cercetările în domeniul tehnologiilor de vârf pe care apoi le utilizează în activitatea proprie, fără a fi nevoite să solicite aprobările de rigoare din partea guvernelor statelor în care își desfășoară activitatea așa cum ar face-o organizațiile interguvernamentale cu profil similar de activitate.
Procesul de globalizare creează un imens profit și conduce la acumularea unor bogății materiale apreciabile. Totuși, țările nepregătite din punct de vedere tehnologic pentru a face față cu succes acestui proces (cea mai mare parte a statelor din Africa de exemplu și într-o oarecare măsură și unele state din alte regiuni) vor trebuie să facă față în curând unui proces de marginalizare, de izolare chiar de accentuare a sărăciei endemice.
Din aceste motive, mulți politologi și politicieni, unele organizații internaționale neguvernamentale au arătat că noua ordine mondială care s-a întronat sub impulsul procesului de globalizare va fi prea crudă și lipsită de morală, prea exclusivistă în procesul de management al puterii. De aceea, se impune ca o condiție esențială a avansării procesului de globalizare, asigurarea unei „fețe umane”acestuia, reorientarea globalizării prin umanizarea sa, punerea în centrul său a ființei umane cu întregul său arsenal de nevoi spirituale, temeri și susceptibilități.
În paralel cu eroziunea din exterior, căreia îi fac față statele ca urmare a procesului de globalizare, ele trebuie să reziste și unui proces de eroziune internă. Multe state mai trebuie să găsească un răspuns adecvat criticilor ce sunt aduse guvernului central de către diverse regiuni sau provincii, ce se arată nemulțumite de inerția birocrației și lipsa de inițiativă a guvernelor centrale. Partizanii secesiunii intrastatale dau ca modele încununate de succes – statele, așa-zise „tigri asiatici”: Taiwan, Singapore și Hong-Kong (chiar unit cu China). Chiar în Statele Unite ale Americii, patru dintre statele componente ale uniunii au decis că este mai eficient să-și reprezinte interesele în mod direct la Organizația Internațională a Comerțului, unde au reprezentanți oficiali, în afara celui al guvernului federal american. O altă forță centrifugă o reprezintă unele grupuri etnice, rasiale și religioase ce luptă pentru independență, autonomie ori cel puțin o recunoaștere oficială și în mod implicit pentru a participa la administrarea puterii, în diferite forme. Sfârșitul războiului rece a marcat redeșteptarea unei multitudini de tensiuni naționaliste. În anul 1991, O.N.U. avea 166 de membri. În anul 1999 avea 185, iar numărul membrilor a crescut cu fiecare an. Câte dintre noile state se vor dovedi viabile în timp? Care va fi atitudinea statelor puternice, dezvoltate din punct de vedere economic față de statele ajunse în stare de colaps ca urmare a neputinței de a se adapta fenomenului globalizării? Care va fi viitorul locuitorilor din Somalia, Sierra Leone sau Liberia? Este posibil ca, utilizând modelul Uniunii Europene, să ia ființă noi structuri regionale în Asia, America de Sud ori Africa pentru a asigura un răspuns adecvat fenomenului globalizării.
Dezbaterea și punctele de vedere în legătură cu globalizarea și efectele sale este, pe scurt, un „dialog al surzilor”. Pe de o parte economiștii închiși într-un adevărat „turn de fildeș” clamează beneficiile pe care globalizarea le aduce intensificării comerțului internațional, facilitării investițiilor transfrontaliere, ignorând însă costurile sociale implicite acestora.
Mai mult, criticii liberalizării comerțului internațional și a piețelor de capital, nu dovedesc o cunoaștere adecvată a mecanismelor și proceselor economice, dar devin din ce în ce mai activi (de exemplu serioasele incidente de stradă ce au avut loc la Seattle, în S.U.A., în luna februarie 2000 cu ocazia summit-ului Organizației Mondiale a Comerțului și la Zurich în Elveția cu ocazia Sesiunii Fondului Monetar Internațional), precum și cu multe alte ocazii ce au avut loc la asemenea nivele.
Problema esențială în discuția despre globalizare este aceea a eticii, moralei și justiției în cadrul noii ordini internaționale și nu aceea a beneficiilor libertății comerțului, pe care atât țările bogate cât și cele sărace le recunosc, căutând în același timp să cucerească o parte cât mai mare a pieței internaționale. Dovezile în legătură cu costurile prea mari, în special din punct de vedere social, impuse de globalizare și dimpotrivă cu beneficiile acesteia sunt contradictorii și interpretabile, deoarece se referă la fenomene diferite iar rezultatele acestora sunt deschise unor interpretări la rândul lor diferite, chiar contradictorii, în funcție de anumite interese și de obiectivitatea relativă a analizei efectuate. Se pare totuși, conform unor analiști ai fenomenului globalizării, că în realitate economiile naționale mențin încă un grad important de autonomie în raport unele cu altele (contrar opiniilor general acceptate despre tendința creșterii interconectării acestora), iar factorii de decizie politică la nivel național se bucură de mai multă autonomie decât afirmă majoritatea analiștilor în domeniu. În același timp, este de remarcat că în ultimii patruzeci de ani, datorită creșterii importanței schimburilor economice internaționale gama deciziilor politice la îndemâna conducerii politice a statelor s-a îngustat continuu, făcând excepție perioada actualei crize financiar monetară internațională.
Degradarea continuă a mediului înconjurător necesită acțiuni la nivelul comunității internaționale, în concordanță cu susținerea unui climat general de creștere economică la nivel global.
În acest context toate statele lumii s-au angajat pe calea liberalizării comerțului și a intensificării protecției mediului, susținând ideea că problemele generate de protejarea mediului înconjurător trebuie să se rezolve prin negocierea unor acorduri multilaterale de mediu, cu o participare cât mai largă și care să nu afecteze sau să modifice regulile multilaterale de comerț din sistemul OMC.
Organizația Mondială a Comerțului a identificat căile și mijloacele cele mai adecvate pentru a spori complementaritatea dintre procesul de liberalizare a comerțului și protecția mediului în vederea realizării unui sistem comercial multilateral care să susțină și să răspundă necesităților unei dezvoltări economice durabile.
Având în vedere aceste aspecte, România a susținut ideea că pe agenda OMC privind negocierile asupra comerțului și mediului trebuie incluse următoarele aspecte: clarificarea în cadrul multilateral a legăturilor și interdependențelor dintre regulile OMC și Acordurile Multilaterale de Mediu, în contextul unui sprijin reciproc și al obiectivului comun privind dezvoltarea durabilă; stabilirea în cadrul multilateral a drepturilor membrilor de a invoca principiul precauționar în problematica mediului, evitându-se utilizarea unor practici discriminatorii, precum și elaborarea de noi discipline multilaterale în cadrul OMC care să reglementeze problema eco-etichetării.
Există, fără îndoială, o corelație cu efect pozitiv între deciziile diferitelor state de a liberaliza schimburile economice și nivelul cheltuielilor alocate programelor sociale, pe care aceste state și le permit. Integrarea economică internațională ridică o dilemă importantă: globalizarea mărește nevoia obiectivă a unei protecții sociale mai largi a populației reducând în același timp capacitatea statului de a răspunde eficace acestei cereri. În consecință, pe măsură ce globalizarea se adâncește și se lărgește, consensul național necesar asigurării și menținerii liberalizării schimburilor economice internaționale se erodează. Multe aspecte ale globalizării sunt încă neclare, dar ceea ce este sigur este că globalizarea nu este un fenomen din care toți participanții să iasă învingători.
Totodată, globalizarea reduce capacitatea de a exercita puterea politică asupra domeniilor în care operează companiile private. Această pierdere graduală dar continuă a controlului de către instituțiile statului semnifică o desființare a monopolului statului asupra suveranității naționale, stare ce este garantată de deținerea controlului asupra teritoriului național.
Existența companiilor multinaționale, proliferarea lor și trecerea în patrimoniul acestora a unei părți din ce în ce mai mari din avuția națională a diferitelor state micșorează în mod corespunzător capacitatea statelor de a-și exercita prerogativele de suveranitate, în egală măsură cu reducerea independenței naționale ca urmare a integrării politice în instituții suprastatale? Aceste schimbări deposedează suveranitatea statelor de valoarea sa funcțională. După unii autori se va ajunge chiar la situația ca suveranitatea statelor să nu mai aibă valoare din punct de vedere funcțional în cadrul relațiilor externe pe care statele le angajează cu actori de același tip sau cu actori nonstate ce acționează în arena internațională.
Regimurile internaționale apărute după cel de-al doilea război mondial, care au fost eficiente în promovarea unor măsuri globale în domeniul politicii monetare și în acela al liberalizării comerțului pot deveni la fel de eficiente și în rezolvarea de o manieră satisfăcătoare a provocărilor generate de globalizare. O problemă esențială va fi găsirea de către state a unui limbaj comun și a unor puncte de referință, care să constituie fundamentul unor norme general acceptabile pe baza cărora să se poată edifica o cooperare echitabilă și mutual avantajoasă. Teoreticienii liberali, care accentuează posibilitatea tuturor statelor de a câștiga din cooperarea internațională, sunt în general optimiști cu privire la perspectivele pe care globalizarea le oferă umanității.
Teoreticienii făcând parte din curentul realist sunt mai pesimiști, arătând că multe din aparentele câștiguri sunt foarte relative, raportate la valorile fundamentale ale societății.
Această viziune trebuie raportată și la un alt aspect controversat al globalizării: impactul asupra mediului global. Este necesar să fie luate măsuri pentru ca posibilitatea de a distruge echilibrul fragil al ecosistemului planetar să nu se materializeze sub impactul creșterii accentuate a consumului energetic și a diferitelor materii prime și resurse naturale. Creșterea accelerată a populației depășește posibilitatea de adaptare corespunzătoare a producției de hrană în multe din statele subdezvoltate, cu consecințe dramatice în plan social, creând adevărate crize umanitare.
Creșterea dramatică a populației Terrei în secolul XX este fără precedent în istorie. A fost nevoie de 2 milioane de ani până când populația planetei a ajuns la 1 miliard în anul 1804. Al doilea miliard a fost atins în 1927, cel de al treilea în 1960, al patrulea în 1974, al cincilea în 1987, iar cel de-al șaselea chiar la începutul anului 2000.
Impactul creșterii populației asupra dezvoltării economice, a securității alimentare și a calității mediului este de mai mult timp un subiect de dispută și continuă să rămână așa. Există în prezent două grupuri de teoreticieni care abordează aceste probleme de pe poziții diametral opuse.
2. Factorii determinanți ai apariției, proliferării și diversificării organizațiilor internaționale
Apariția, și apoi, proliferarea și diversificarea organizațiilor internaționale a fost determinată de o multitudine de factori. Primul ar fi necesitatea prevenirii războiului și reglementării regulilor purtării acestuia, mai ales în condițiile descoperirii, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, a unor noi arme de distrugere în masă, care prezentau pericolul „mondializării” conflictelor militare.
De altfel, tocmai prevenirea unui nou război și menținerea păcii au constituit scopul primordial, atât al constituirii Societății Națiunilor cât și al Organizației Națiunilor Unite. Încă din cele mai vechi timpuri, în filozofia politică și, mai apoi, în cea politico-juridică, atitudinile față de război se încadrează în trei curente de gândire: susținerea războiului ca politică de stat, acceptarea lui ca inevitabil și necesar și numai în anumite împrejurări condamnarea și eliminarea acestuia. În planul căutărilor unor soluții alternative războiului, sunt prezentate tezele privind realizarea unei lumi unice sub forma unui imperiu universal, după modelul imperiului roman; o alianță largă a statelor creștine, sub conducerea Franței care presupunea acțiuni comune împotriva violatorilor termenilor alianței sau instituirea unui sistem de norme de drept internaționale, în baza cărora să fie reglementate raporturile dintre state.
Un loc aparte în șirul acestor căutări îl au ideile care se apropie de formula instituționalizării relațiilor dintre state. În 1623, francezul Emeric Cruce, pornind de la principiul interdependenței statelor, a propus constituirea unei organizații universale pentru promovarea, în primul rând, a comerțului. Această idee este dezvoltată ceva mai târziu de William Penn și de abatele de Saint Pierre, care au propus crearea unui parlament sau a unei adunări generale pentru rezolvarea disputelor, care să decidă cu o majoritate de două treimi aplicarea de sancțiuni colective, inclusiv de ordin militar. Planul filozofului german I. Kant pentru o pace perpetuă (1795) avea în vedere constituirea pe baze voluntare a unei federații deschisă tuturor statelor, cu un congres care să reglementeze disputele. Cel mai elaborat plan, înaintea constituirii Societății Națiunilor, a fost propus în 1840 de americanul William Ladd. El avea în vedere stabilirea unui Congres al Națiunilor și o Curte a Națiunilor cu puteri legislative și judiciare în domeniul dezvoltării și aplicării dreptului internațional.
Un al doilea factor determinant în apariția și proliferarea organizațiilor internaționale l-a constituit interdependențele care au apărut în procesele de dezvoltare a națiunilor. Acestea impun cooperarea între state în forme care să permită o asociere liberă, cu luarea în considerare a intereselor comune și, pe cât posibil, a intereselor particulare ale membrilor asociației. Revoluția industrială și dezvoltările în domeniul științei au micșorat distanțele dintre națiuni și au amplificat contactele internaționale, a căror coordonare se putea realiza prin intermediul organizațiilor internaționale, care, la rândul lor puteau favoriza cooperarea între state în multiple domenii. Astfel, de exemplu, într-o primă perioadă, utilizarea telegrafiei electrice a impus înființarea Uniunii Telegrafice Internaționale, descoperirea undelor herțiene și generalizarea telegrafiei fără fir au condus la constituirea Uniunii Radio-telegrafice Internaționale.
Domeniile în care, după al doilea război mondial, interdependențele apar cel mai manifest privesc comerțul, relațiile monetare și financiare, transferul de tehnologie și dezvoltarea regională. Cel mai important mecanism pentru promovarea și reglementarea comerțului internațional a fost Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT) din 1947, ale cărui principii de bază au fost încorporate Organizației Mondiale a Comerțului, constituită în anul 1995. Relațiile financiare și monetare internaționale au ca principal cadru organizatoric instituțiile create la Bretton Woods în 1945: Fondul Monetar Internațional, și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare. Transferul de cunoștințe tehnice face obiectul Consiliului Economic și Social al ONU și al majorității instituțiilor specializate ale acestei organizații, iar tendința înlăturării pe plan regional a barierelor circulației libere a bunurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor, în scopul constituirii unor politici economice comune, este cel mai elocvent ilustrată de constituirea și, apoi, evoluția Comunităților Economice Europene.
Un al treilea factor, cu o influență hotărâtoare în evoluția organizațiilor internaționale din ultimele decenii, ține de efectul conjugat al noilor probleme cu care este confruntată comunitatea internațională, ale, căror proporții globale nu pot fi supuse decât unui tratament global. Printre acestea sunt: creșterea populației, sărăcia și alimentația, controlul deteriorării mediului, epuizarea unor resurse, valorificarea resurselor marine, utilizarea spațiului cosmic. Deși nu se poate concluziona că eforturile comunității internaționale de a face față acestor provocări s-au materializat în găsirea celor mai adecvate soluții, asocierea acestor eforturi, în cadrul unor organizații internaționale, cum ar fi Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură, Fondul Mondial de Dezvoltare Agricolă, Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială, Autoritatea Internațională privind Teritoriile Submarine, Programul Națiunilor Unite pentru Mediu etc. nu pot fi ignorate. Organizațiile internaționale îndeplinesc astfel o funcție utilă „în canalizarea unei părți a raporturilor de interdependență dintre state și în asigurarea unor mijloace adecvate pentru intensificarea cooperării dintre națiuni”.
În contextul multiplicării aspectelor vieții economice internaționale care se cereau instituționalizate, au luat naștere – în special din inițiativa țărilor mici și mijlocii, mai ales în dezvoltare – noi organizații și organisme interguvernamentale, cu precădere în domeniile dezvoltării economice și finanțării acesteia. Astfel, au fost constituite noi organizații și organisme internaționale specializate: Asociația Internațională pentru Dezvoltare – AID – în cadrul Grupului Băncii Mondiale; Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială – ONUDI; Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare – PNUD; Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare – UNCTAD. De asemenea, au avut loc transformări și adaptări în activitatea organizațiilor și organismelor deja existente.
Toate aceste organizații și organisme economice constituie forme interguvernamentale de colaborare economică, cu vocație mondială. Datorită acestei vocații, ele prezintă o dublă caracteristică: – nu au la bază un criteriu geografic, ci reunesc țări participante din toate zonele globului; – se află într-o legătură mai mult sau mai puțin suplă cu Organizația Națiunilor Unite, chiar dacă unele au fost create ulterior acesteia. Aproape toate sunt instituții specializate ale ONU sau organe subsidiare ale Adunării Generale a ONU, intrând, în consecință, în componența sistemului Organizației.
Cel dintâi factor motivațional amintit a condus la crearea, în perioada postbelică, a numeroase organizații interguvernamentale regionale, în special cu caracter de integrare economică. Astfel, în Europa Occidentală au luat naștere Comunitățile Economice Europene (CEE) și Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS), ambele grupări integraționiste, însă cu caracteristici diferite. Asemenea grupări, reunind însă țări în dezvoltare, au fost, de asemenea, constituite în America Latină, Africa și Asia.
Pe baza celui de-al doilea factor motivațional funcționează în prezent Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) – reunind principalele state capitaliste dezvoltate – precum și Forumul de Cooperare Economică Asia-Pacific (APEC), organizație care cuprinde țări din Europa, America de Nord, America Latină și Asia.
În fine, trebuie menționat faptul că unul din elementele componente reprezentative ale procesului de instituționalizare tot mai accentuat a relațiilor economice internaționale constă în proliferarea, într-un ritm fără precedent, a organizațiilor și organismelor neguvernamentale, reunind persoane fizice și juridice din diverse țări ale lumii și care urmăresc realizarea unor scopuri limitate, de interes specific pe linia colaborării internaționale în unele domenii mai restrânse.
Simpla privire retrospectivă asupra procesului istoric obiectiv de formare a cadrului instituțional actual al relațiilor economice și financiar monetare internaționale ne duce la concluzia care se impune, de altfel, că majoritatea organizațiilor și organismelor economice internaționale se află în legătură directă sau indirectă cu Organizația Națiunilor Unite. Actualul cadru instituțional al relațiilor economice internaționale este, în consecință, și într-o însemnată măsură, parte componentă a sistemului ONU.
La organizațiile și organismele cuprinse sau aflate în legătură cu sistemul ONU se adaugă cele deja amintite, și anume: – organizațiile și organismele economice pluriregionale (OCDE, APEC); – organizațiile și organismele economice regionale (grupări integraționiste, bănci regionale de dezvoltare etc).
Precizez faptul că această structură nu este statică, imuabilă. Organizațiile și organismele economice internaționale constituie o categorie istorică, supusă dinamicii factorilor de înnoire și progres. În consecință, funcțiile, precum și structura acestora cunosc, pe termen mediu și lung, adaptări și înnoiri în funcție de evoluțiile din viața internațională.
Pe baza celor precizate putem aprecia că, după 50 de ani, se poate evalua pozitiv acest proces de instituționalizare al economiei internaționale. Mai mult, acesta nu și-a redus notabil doar intensitatea și amplitudinea conflictelor armate, ci s-a și reușit să se construiască un sistem de colaborare internațională fără precedent în istoria umanității. În aceste momente, omenirea este de fiecare dată mai conștientă de gradul de interacțiune globală atins de economie. Globalizarea are apărători și detractori pentru că s-a pus în evidență că are avantaje și inconveniente: globalizarea împinge creșterea și dezvoltarea economică, dar câteodată produce tensiuni și dezechilibre de fiecare dată mai grave. De asemenea, este mai evidentă necesitatea de a avea organisme internaționale puternice, cu capacitatea de a impune o nouă ordine economică globală care se angajează să redistribuie global beneficiile dezvoltării umane.
3. Activitatea de cooperare a organizatiilor cu vocație universală în context global
3.1. Organizația Națiunilor Unite
3.1.1. Obiective si principii
Organizația Națiunilor Unite (ONU) este cea mai importantă organizație internațională din lume. Fondată în 1945, după al Doilea Război Mondial, are astăzi 193 de state membre. Întemeierea ei a constat din semnarea, de către membrii ei fondatori, a Cartei Organizației Națiunilor Unite. Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a asigura „pacea mondială”, „respectarea drepturilor omului”, „cooperarea internațională” și „respectarea dreptului internațional”. Sediul central al organizației este la New York.
Cel de-al Doilea Război Mondial nu a avut ca rezultat un tratat de pace general, cauza a fost nivelul scăzut de solidaritate între aliați. Carta ONU a fost un substitut al unui tratat general de pace. Obiectivul – menținerea păcii și a securității internaționale.
În afara scopului fundamental, de a institui un nou sistem de securitate colectivă, Carta ONU menționează în preambulul său trei finalități: respectul drepturilor funadamentale ale persoanei, respectul dreptului internațional și al dreptății de promovare a progresului social general într-un climat de libertate.
ONU a început să existe oficial la 24 octombrie 1945, când Carta Organizației a fost ratificată de China, Franța, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii și de o majoritate a celorlalți semnatari. Ziua ONU este sărbătorită la 24 octombrie a fiecărui an.
Secretarul General al ONU este domnul Ban Ki-moon – Republica Coreea (de la 1 ianuarie 2007), ales de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pentru un mandat de cinci ani, reînnoit în iunie 2011. Cel de-al doilea mandat acoperă perioada 1 ianuarie 2012 – 31 decembrie 2016.
Sediul principal al ONU se află la New York. Alte două sedii majore se află la Geneva și la Viena.
Cand statele devin membre ONU, ele accepta si isi asuma obligatiile prevazute in Carta Natiunilor Unite, un tratat international care stabileste principiile de baza ale relatiilor internationale.
Obiective și principii
Obiectivele ONU, conform Cartei ONU, sunt următoarele :
să mențină pacea și securitatea la nivel internațional;
să dezvolte relațiile prietenești între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului
egalității în drepturi a popoarelor și dreptului lor la autodeterminare;
să realizeze cooperarea internațională în soluționarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar și în promovarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale;
să fie un centru pentru armonizarea eforturilor națiunilor în realizarea acestor scopuri comune.
În realizarea obiectivelor de mai sus, ONU și membrii săi trebuie să acționeze în conformitate cu următoarele principii:
egalitatea suverană a tuturor statelor membre;
îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate conform Cartei;
soluționarea diferendelor internaționale prin mijloace pașnice;
abținerea de a recurge la amenințarea cu forța sau folosirea ei împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile ONU;
statele membre trebuie să acorde Organizației asistență în orice acțiune pe care aceasta o întreprinde în conformitate cu Carta ONU și să se abțină de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia ONU întreprinde o acțiune preventivă sau de constrângere.
ONU nu este un guvern si nu emite legi. Ofera totusi mijloace pentru rezolvarea conflictelor internationale si pentru formularea de politici in chestiuni care ne afecteaza pe toti. In cadrul Organizatiei toate statele membre – mari sau mici, bogate sau sarace, cu vederi politice si sisteme sociale diferite – au un cuvant de spus si drept de vot egal.
ONU are sase organisme distincte. Cinci dintre ele – Adunarea Generala, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic si Social, Consiliul de Tutela si Secretariatul – au sediul central in New York. Cel de-al saselea – Curtea Internationala de Justitie – isi desfasoara activitatea la Haga, in Olanda.
Deși dorința României de a face parte din ONU a fost exprimată oficial încă din 1946, aderarea țării noastre a fost blocată până în 1955. La 14 decembrie 1955, Adunarea generală a decis, prin rezoluția nr. 995 (X), primirea României în ONU
3.1.2. Organisme ale Organizației Națiunilor Unite
Organizația Națiunilor Unite este compusă din cinci entități: Adunarea Generală a Națiunilor Unite, Secretariatul Națiunilor Unite, Curtea internațională de justiție, Consiliul de Securitate al ONU și Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite. O a șasea entitate, Consiliul de Tutelă, și-a încetat activitatea în 1994, atunci când Palau a devenit stat independent. Patru dintre cele cinci entități au sediul în New York. Curtea internațională de justiție se află în Haga, Regatul Țărilor de Jos, iar alte agenții își au sediile în Biroul Națiunilor Unite de la Geneva, Biroul Națiunilor Unite de la Viena și Biroul Națiunilor Unite de la Nairobi. În baza Convenției legată de privilegii și imunități a Națiunilor Unite, ONU și agențiile sale au imunitate în fața legilor din țările în care își desfășoară activitatea, menținând astfel imparțialitatea Națiunilor Unite legată de țările gazdă și statele membre.
Alături de cele șase entități principale se regăsește „o colecție extraordinară de entități și organizații, unele dintre ele chiar mai vechi decât organizația mamă, care își desfășoară activitatea aproape independent față de Națiunile Unite” Această colecție include agenții specializate, instituții de cercetare și educație, programe, fonduri etc.
Principalele organisme ale Organizatiei Natiunilor Unite
Adunarea Generală
Toate statele membre ONU sunt reprezentate in Adunarea Generala – “un parlament al natiunilor” care se intruneste in sesiuni ordinare sau extraordinare pentru a discuta cele mai presante probleme mondiale. Fiecare stat membru are drept de vot. Decizii in probleme-cheie precum pacea si securitatea internationale, admiterea de noi membri si bugetul ONU sunt aprobate cu o majoritate de doua treimi. Alte decizii sunt votate prin majoritate simpla. In ultimii ani, s-au depus eforturi spre a se lua decizii mai degraba prin consens, decat prin vot formal. Adunarea nu poate forta statele sa actioneze, dar recomandarile ei sunt indicatorul opiniei internationale generale si reprezinta autoritatea morala a comunitatii natiunilor.
Consiliul de Securitate
Carta Natiunilor Unite acorda Consiliului de Securitate principala responsabilitate in mentinerea pacii si securitatii internationale. Consiliul se poate reuni oricand, de fiecare data cand exista amenintari la adresa pacii mondiale. Conform Cartei, toate statele membre ONU sunt obligate sa respecte si sa aplice deciziile Consiliului.
Consiliul are 15 membri. Cinci dintre acestia – China, Franta, Federatia Rusa, Regatul Unit al Marii Britanii si Statele Unite ale Americii – sunt membri permanenti. Ceilalti 10 (Africa de Sud, Belgia, Congo, Ghana, Indonezia, Italia, Panama, Peru, Qatar, Slovacia) sunt alesi de catre Adunarea Generala pentru un mandat de doi ani.
Cand Consiliul considera ca exista o amenintare la adresa pacii mondiale, acesta discuta mai intai modalitatile de rezolvare pasnica a unei dispute, poate sugera principiile unui acord de pace sau poate media conflictul. In cazul unor conflicte armate, Consiliul incearca sa asigure mai incetarea focului. Poate trimite o misiune pentru mentinerea pacii cu scopul de a ajuta partile aflate in conflict sa mentina armistitiul si sa impiedice reluarea violentelor.
Consiliul poate lua masuri de implementare a deciziilor sale. Poate impune sanctiuni economice sau poate impune un embargo asupra armelor. Rareori Consiliul a autorizat statele membre sa adopte “orice mijloace necesare”, inclusiv actiunea militara colectiva, pentru a asigura ducerea la bun sfarsit a deciziilor sale.
Consiliul face de asemenea recomandari Adunarii Generale pentru numirea unui nou Secretar General si pentru admiterea de noi membri.
Consiliul Economic si Social
Consiliul Economic si Social (ECOSOC), aflat in subordinea Adunarii Generale, coordoneaza activitatea economica si sociala a Natiunilor Unite si a organizatiilor din sistemul ONU. In calitate de forum central de discutie a subiectelor economice si sociale internationale si formulare de recomandari de politici, Consiliul joaca un rol-cheie in cooperarea internationala pentru dezvoltare. Se poate consulta cu organizatiile neguvernamentale, dezvoltand astfel o veriga vitala intre Natiunile Unite si societatea civila.
Consiliul are 54 de membri, alesi de Adunarea Generala pentru mandate de cate 3 ani. Se intruneste pe tot parcursul anului si are o sesiune principala in cursul lunii iulie, perioada in care ministrii statelor membre discuta, in cadrul unei reuniuni la nivel inalt, problemele economice, sociale si umanitare majore.
Consiliul de Tutelă
Consiliul de Tutelă a fost infiintat pentru a asigura supravegherea internationala a unui numar de 11 teritorii aflate sub tutela si administrate de sapte state membre; de asemenea, s-au asigurat toate masurile necesare pregatirii teritoriilor respective pentru auto-guvernare si independenta. Pana in 1994, toate teritoriile isi obtinusera auto-guvernarea sau independenta, fie ca state separate, fie prin alaturarea la state vecine independente. Ultimul care a facut acest lucru a fost Teritoriul sub Tutela al Insulele Pacifice – Palau – care era administrat de SUA si a devenit al 185-lea membru ONU.
Indeplinindu-si astfel misiunea, Consiliul de Tutela este alcatuit astazi din cei cinci membri permanenti ai Consiliului de Securitate. Si-a amendat regulile de procedura astfel incat sa se poata intruni doar cand ocazia ar cere-o.
Curtea Internationala de Justitie
Curtea Internationala de Justitie, cunoscuta si sub numele de Curtea Mondiala, este principalul organism judiciar al ONU. Cei 15 judecatori ai sai sunt alesi de Adunarea Generala si de Consiliul de Securitate. Ei iau decizii prin vot independent si simultan. Curtea dezbate disputele dintre state in baza participarii voluntare a statelor aflate in litigiu. Daca un stat alege sa participe la procedurile curtii, atunci este obligat sa se supuna rezolutiilor acesteia. Curtea emite de asemenea opinii consultative catre ONU si agentiile specializate ale acesteia.
Secretariatul
Secretariatul se ocupa de partea administrativa a Natiunilor Unite, una esentiala, pe baza mandatului aprobat de catre Adunarea Generala, dar si a deciziilor Consiliul de Securitate si ale altor organisme ONU. In fruntea Secretariatului se afla Secretarul General, care are drept sarcina asigurarea managementului general.
Secretariatul este alcatuit din departamente si oficii si are aproximativ 7500 de angajati platiti din bugetul obisnuit. Acestia provin dintr-un numar de 170 de tari. Printre sediile principale ale Secretariatului se numara Cartierul General din New York, dar si birourile ONU din Geneva, Viena sau Nairobi.
3.2. Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare UNCTAD-organ permanent specializat al Adunarii Generale a ONU
Înființată în 1964 ca organ interguvernamental permanent, UNCTAD este principalul organ al Adunării Generale a Națiunilor Unite care se ocupă de probleme de comerț, investiții și dezvoltare.
Aceasta este o instituție fondată în anul 1964 la inițiativa țărilor în curs de dezvoltare, având ca obiect promovarea de negocieri multilaterale între aceste țări și țările dezvoltate.
În general, negocierile multilaterale în cadrul UNCTAD urmăresc, în principal, următoarele:
– formularea de principii și politici în domeniul comerțului exterior și problemele conexe ale dezvoltării;
– negocierea de instrumente juridice internaționale, multilaterale;
– facilitarea coordonării activității altor instituții din sistemul ONU, în problemele care intră în sfera sa de competență.
Principalele obiective ale organizației le reprezintă maximizarea oportunităților de comerț, investiții și a oportunităților de dezvoltare a țărilor în curs de dezvoltare și sprijinirea lor în eforturile de a se integra în economia mondială, pe o bază echitabilă.
Toate statele membre ONU sunt membre UNCTAD. În plus, o serie de organisme interguvernamentale și non-guvernamentale participă la lucrările sale în calitate de observatori.
Membrii UNCTAD alcătuiesc patru grupuri, structurate după criterii economice și geografice, similar celor din sistemul ONU. Cele patru grupuri sunt:
Grupul A, al țărilor în curs de dezvoltare, din Africa și Asia;
Grupul B, al țărilor dezvoltate, membre OCDE (Andorra, Australia, Austria, Belgia, Canada, Cipru, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Sfântul Scaun, Islanda, Irlanda, Italia, Japonia, Liechtenstein, Luxembourg, Malta, Monaco, Olanda, Noua Zeelandă, Portugalia, San Marino, Spania, Suedia, Elveția, Turcia, Marea Britanie și SUA);
Grupul C, al țărilor latino-americane, inclusiv Cuba;
Grupul D, al țărilor foste socialiste astăzi cu economii în tranziție (Albania, Azerbaijan, Belarus, Bulgaria, Croația, Republica Cehă, Georgia, Ungaria, Kyrgyzstan, Letonia, Lituania, Moldova, Polonia, România, Federația Rusă, Serbia, Slovacia, Slovenia, Ucraina și Uzbekistan).
Țările din grupurile A și C alcătuiesc Grupul celor 77 (care numără în prezent 131 membri). G77 a fost creat în anul 1964 ca o mișcare de solidaritate și o formă de acțiune a țărilor în curs de dezvoltare în domeniul relațiilor internaționale, cu accent pe componenta economică.
UNCTAD ține sesiuni din 4 în 4 ani, iar activitatea sa permanentă este asigurată de Consiliul pentru Comerț și Dezvoltare, cu sediul la Geneva. Dintre rezultatele activității UNCTAD sunt de menționat:
a) Instituirea sistemului de preferințe vamale
Acest sistem este în favoarea țărilor în curs de dezvoltare.
b) Elaborarea unui program integrat pentru produsele de bază
Prin elaborarea acestui program se preconizează realizarea stabilității țărilor în curs de dezvoltare la activități de prelucrare și de comercializare a produselor de bază.
c) Instituirea unui sistem global de preferințe comerciale
Reuniunea ministerială de la Belgrad a adoptat “Sistemul Global de Preferințe Comerciale (SGPC)” care a fost semnat de cele 46 de țări participante. Acordul reprezintă primul instrument juridic cu caracter multilateral realizat sub egida Grupului celor 77. El prevede acordarea următoarelor facilități comerciale preferențiale între țările participante: reducerea taxelor vamale, diminuarea sau eliminarea obstacolelor paratarifare și netarifare, măsuri directe de promovare a comerțului (inclusiv stimularea încheierii de contracte pe termen lung), realizarea de acorduri sectoriale privind liberalizarea comerțului cu produse de interes deosebit. Obiectivele Acordului privind SGPC urmează a fi realizate în cadrul unor runde succesive de negocieri.
În ultimii 15 ani, țările în curs de dezvoltare din “Grupul celor 77”, au promovat o platformă comună, mai tranșantă, de negociere cu țările dezvoltate, instituirea unei noi ordini economice internaționale, care să aibă următoarele obiective fundamentale:
– reforma sistemului monetar internațional, spre a-l face mai echitabil și mai adaptat la nevoile țărilor în curs de dezvoltare;
– reducerea sau chiar anularea, după caz, a datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare în raporturile lor cu țările dezvoltate;
– constituirea unui fond special pentru ajutor de urgență, în favoarea țărilor cel mai puțin dezvoltate;
– transferul net de resurse reale către țările în curs de dezvoltare;
– finanțarea internațională a industriei țărilor în curs de dezvoltare;
– constituirea unui sistem eficace de securitate alimentară mondială;
– exploatarea și punerea în valoare a resurselor energetice locale în țările în curs de dezvoltare, care au o aprovizionare insuficientă cu energie;
– creșterea capacităților locale de depozitare și prelucrare a materiilor prime de către țările în curs de dezvoltare;
Negocierile și consultările țărilor în curs de dezvoltare la diferite sesiuni ale UNCTAD, precum și în cadrul Adunărilor Generale ale ONU nu au condus la consensul general pentru lansarea negocierilor globale, principalele țări industriale nefiind de acord cu ordinea de zi, procedurile și modalitățile de desfășurare a negocierilor. Aceasta rămâne mai departe o preocupare permanentă a țărilor în curs de dezvoltare. Este just ca în prima etapă asemenea negocieri să se limiteze la problemele de însemnătate vitală, precum cele referitoare la alimentație, energie, balanța comercială și balanța de plăți.
Participarea României în activitățile UNCTAD
România este membră a UNCTAD de la înființare (1964), participând activ la lucrările sale, contribuind la dezbaterile privind problemele economiei globale și la elaborarea de acorduri și recomandări vizând sprijinirea țărilor în curs de dezvoltare și în tranziție.
România a făcut parte din G77. România a fost admisă în G77 în anul 1976, în baza definirii României ca țară în curs de dezvoltare, retrăgându-se începând cu 1 ianuarie 2007, în contextul aderării la U.E.
Poziția României în noua sa calitate de stat membru al Uniunii Europene
În prezent, România participă la activitățile UNCTAD în noua sa calitate de stat membru UE, contribuind la elaborarea și finalizarea poziției comune a UE.
Poziția comună a UE este prezentată în cadrul reuniunilor UNCTAD de către Președinția UE.
Începând cu 1 ianuarie 2007, România aplică politica comercială comună și politica de cooperare pentru dezvoltare a UE. În acest context, România, care anterior a fost beneficiar de preferințe, a devenit donator.
De asemenea, România s-a retras din G77. În dialogul cu membrii G77, România (la fel ca și celelalte state membre UE) susține poziția comună a U.E.
CAPITOLUL II
UNCTAD și politica internațională pentru dezvoltare
1. Instituționalizarea UNCTAD
Ideea convocării unei conferințe care să dezbata problemele comerțului mondial și să pună bazele unei organizații internaționale a comertului a aparut incă din primii ani postbelici. Din inițiativa O.N.U la inceputul anului 1948 a fost convocată la Havana o astfel de conferința care s-a soldat cu adoptarea statutului viitoarei Organizații Internaționale a Comerțului,dar neratifirea acestui document de catre parlamentele țarilor semnatare a dus la eșuarea acestei prime încercări pe linia creării unei instituții specializate a comerțului. Eșecul acestei prime încercări nu a dus la abandonarea ideii unei conferințe mondiale a comerțului.Ca urmare a unor eforturi stăruitoare desfășurate în această direcție de catre tările in curs de dezvoltare și cele socialiste, în decembrie 1962 , Adunarea Generala a O.N.U a adoptat hotărarea privind convocarea Conferinței Natiunilor Unite pentru Comerț si Dezvoltare.
Prima Conferință a Națiunilor Unite pentru Comert si Dezvoltare si-a desfasurat lucrarile la Geneva in lunile Martie Iunie 1964. La recomandarea acesteia , Adunarea Generala a O.N.U a adoptat la 30 Decembrie 1964, rezolutie 1965 prin care s-a institutionalizat UNCTAD-ul ca organ al Adunarii Generale a O.N.U . Aceasta constituie un pas important pe linia eforturilor depuse in directia crearii unei organizatii mondiale a comertului a carui principal obiectiv ar trebui sa fie normalizarea desfasurarii comertului international si transformarea lui intr-un instrument al dezvoltari economice.UNCTAD-ul are menirea sa joace un rol deosebit pe linia extinderii colaborarii economice internationale si a atenuarii decalajelor care espart tarile in curs de dezvoltare ce cele puternic industrializate.
1.1. Structura organizatorica a UNCTAD si principalele atrubutii
Membrii aI UNCTAD sunt toate tarile membre ale O.N.U sau ale uneia din institutiile sale specializate.Rezolutia 1965 adoptata, la 30 Decembrie 1964 de catre Adunarea Generala a O.N.U a stabilit urmatoarea structura organizatorica a UNCTAD. Sesiunea,Consiliul pentru Comert si Dezvoltare , in subodinea caruia activeaza o serie de comisii permanente si grupe de lucru. Secretariatul si Comitetul de consiliere.
Sesiunea U.N.C.T.A.D
In conformitate cu statul sau de organizare, UNCTAD-ul s-a instruit in sesiuni din patru in patru ani sau din trei in trei ani,dupa cum urmeaza:In 1964 la Geneva; In 1968 la New-Delhi; In 1972 la Santiago de Chile; In 1976 la Nairobi; In 1979 la Manila; In 1983 la Belgrad; In 1987 la Geneva; In 1992 la Cartagena;
Principalele atributii ale Sesiunii UNCTAD sunt umatoarele:
-Sa intieze masuri care sa favorizeze expansiunea comertului mondial in scopul inpulsionarii dezvoltarii economice a tuturor tarilor si in primul rand a celor in curs de dezoltare;
-Sa initieze masuri care sa favorizeze si dezvoltarea comertului intre tari cu nivele economice diferite, intre tari in curs de dezvoltare si intre tari cu sisteme economice sociale diferite;
-Sa elaboreze principii si politici privind comertul international si problemele conexe ale dezvoltarii economice si propuneri pentru aplicarea in practica acestora, care sa tina seama de deosebirile dintre sstemele economice si nivelurile de dezvoltare economica ale statelor membre;
-Sa urmareasca si sa faciliteze coordonarea activitatii altor institutii apartinand sistemunui Natiunilor Unite in domeniul Comertului international si problemelor conexe ale dezvoltari economice si sa colaboreze in aceasta privinta cu Adunarea Generala a O.N.U si cu ECOSOC;
-sa ia masuri, in colaborare cu organele competente ale O.N.U, in vederea negocierii si adoptarii de instrumente juridice multilaterale in domeniul comertului;
-sa contribuie la armonizarea politicilor guvernelor si gruparilor economice regionale in materie de comert si dezvoltare;
-sa examineze , in lumina experientei dobandite , eficacitatea si evolutia viitoare a mecanizmelor sale internationale in scopul de a recomanda schimbarile si perfectionarile ce se impunsi care trebuie sa fie supuse aprobarii Aunarii Generale a O.N.U.
Consiliul pentru Comert si Dezvoltare
Este un organ permanent al Conferintei si actioneaza in intervalul dintre sesiuni.
La cea de a patra Sesiune a UNCTAD s-a hotarat ca aceasta sa fie deschis participarii tuturor membrilor UNCTAD.Principalele atributii ale Consiliului pentru Comert si Dezvoltare sunt urmatoarele: exercita functii ce sunt de competenta Conferintei ;in intervalul dintre Sesiunile UNCTAD urmareste punerea in aplicare a recomandarilor , declaratiilor, rezolutiilor si altor hotarari ale Conferintei , luand in acest scop masurile ce tin de competenta sa;initieza si intocmeste studii si rapoarte in domeniul comertului si cu privire la problemele conexe ale dezvoltarii;in functie de necesitati,adopta masurile necesare pentru obtinerea de rapoarte din partea organismelor interguvernamentale a caror activitatea are tangenta cu atributiile sale si pentru a stabili legaturi cu aceste organisme ;indeplineste rolul de comitet pregatitor al Sesiunilor UNCTAD ;in acest scop el ia initiatica intocmirii documentelor necesare a ordinii de zi provizorii a sesiunii si face recomandari cu privire la data si locul tinerii acestuia;intocmeste rapoarte pentru conferinta si o dare de seama anuala cu privire la activitatea sa,pe care le prezinta Adunarii Generale a O.N.U. prin intermediul ECOSOC;in functie de necesitati face propuneri pentru crearea organismelor subsidiare menite sa-i inlezneasca indeplinirea eficienta a activitatii ce-i revin
Comisii permanente comitete si grupe de lucru
Ca organe subsidiare ale Consiliului pentru Comert si Dezvoltare au actionat urmatoarele comisii , comitete si grupe de lucru.
a.Comisia pentru produsele de baza, creata la prima sesiune a UNCTAD in cadrul acesteia s-au desfasurat activitatea :sub comitetul permanent pentru produsele de baza;grupul permanent pentru produsele sintetice si de inlocuire;comitetul pentru Tungsten;comitetul interguvernamental special pentru Programul integrat.
b.Comisia pentru produsele manufacturate,creata la prima sesiune a UNCTAD
c.Comitetul special pentru preferinte,creat la cea de a doua sesiune a UNCTAD si permanetizat la cea de a treia sesiune; in cadrul acestuia functioneaza grupul de lucru pentru reguliele de origine;
d.Comisia pentru invizibile si finantarea comertului, creata la prima sesiune a UNCTAD ;in cadrul ei a functionat Grupul de lucru pentru reglementarea internationala a transporturilor maritime ;
f.Comisia pentru transferul de tehnologie , creata la a doua sesiune UNCATD si in subordinea careia a functionat Serviciul consultativ pentru transferul de tehnologie, instituit la sesiunea a patra a UNCTAD;
g.Comisia pentru cooperare economica intre tarile in curs de dezvoltare, creata la sesiunea a patra a UNCTAD
Secretariatul UNCTAD
UNCTAD-ul are un secretariat permanent,care este condus de un Secretar general, numit de Secretarul general al O.N.U si confirmat de Adunarea Generala a O.N.U .Sediul Secretariatului este la Geneva. El are un birou de legatura la sediul O.N.U din New York.
Secretariatul UNCTAD are sarcina sa asigure serviciiile necesare bunei functionari a Conferintei, Consiliului pentru Comert si Dezvoltare si organele sale subsidiare.El trebuie sa coopereze cu ECOSOC, cu secretariatele comisiilor economice regionale ale O.N.U si cu secretariatele institutilor specializate in problemele comertului international,politicilor comerciale si cele conexe dezvoltarii economice.
Comitetul de conciliere
Acesta are o componență restrânsă, fiind alcătuit din reprezentanții țărilor interesate în probleme pentru care procedura de conciliere este inițiată. El își începe lucrările de îndată ce este posibil și se străduiește să ajungă la un acord în cursul aceleiași sesiuni a Conferinței sau a Consiliului pentru Comerț și Dezvoltare. În cadrul acestui comitet nu se votează. El întocmește un raport în care se arată dacă s-a ajuns la un acord sau nu și dacă este nevoie de o nouă perioada de conciliere, raport pe care îl prezintă Conferinței sau Consiliului, care decid.
Dim structura organizatorică a UNCTAD mai face parte din 1968 și Centrul
Comun de Comerț Internațional G ATT-UNCTAD (creat în 1964 în cadrul G ATT ) și care are menirea să acorde asistență de specialitate țărilor în curs de dezvoltare pe probleme privitoare la promovarea exportului acestora. GATT-ul și UNCTAD-ui contribuie în mod egal îa bugetul Centrului comun de comerț internațional, iar acțiunile mai importante pe care le întreprinde acest centru sunt finanțate de către PNUD și prin contribuții voluntare ale statelor.
Tot în 1968, Adunarea Generală a O.N.U. a hotărât ca. UNCTAD să participe la PNUD, primind in acest fel responsabilitatea activității de asistență tehnică în domeniul comerțului internațional și al invizibilelor în favoarea țărilor in curs de dezvoltare. În cadrul activității de asistență tehnică, UNCTAD-ului îi revin sarcini cu privire la: promovarea exporturilor, politica comercială, planificarea și prognoza, transporturile maritime și porturile, reasigurarea și transferul de tehnici în favoarea țărilor în curs de dezvoltare.
1.2. Grupul celor 77
In cadrul primei sesiuni a UNCTAD (Geneva 1964) s-a constituit "Grupul celor 77", cuprinzând atunci țările în curs de dezvoltare participante la lucrările acestei sesiuni. Fără a ii o organizație internațională, "Grupul celor 77" s-a constituit cu scopul de a contribui la armonizarea pozițiilor țărilor în curs de dezvoltare cu privire la problemele ce urmau să fie dezbătute în cadrul UNCTAD.
Potrivit actului de constituire ("Declarația celor 75",la care au mai aderat încă doua tări, formând "Grupul celor 77"), Conferința ministerială a "Grupului celor 77" se întrunește ori de câte ori va fi nevoie și, în orice caz, cu regularitate în perioadele premergătoare convocării si desfășurării sesiunilor UNCTAD. Actul de constituire prevede că în cadrul grupului, hotărârile se iau prin consens.
În cadrul grupului a fost creat un comitete de coordonare care își are sediul la Geneva (unde este și sediul UNCTAD) și care are sarcina să dezbată, în prealabil, toate problemele ce urmează a fit discutate în cadrul Consiliului pentru Comerț si Dezvoltare pentru a stabili poziția comună a țărilor in curs de dezvoltare.
Prima conferință ministerială a "Grupului celor 77" s-a desfășurat la Alger, în octombrie 1967, la ea participând reprezentanții a 86 de tari în curs dc dezvoltare. Conferința a adoptat documentul intitulat: "Carta de la Alger a drepturilor economice a lumii a treia", sintetizând pozițiile acestor tari fată de problematica înscrisă pe ordinea de zi a celei de a doua sesiuni a UNCTAD (1968, New Delhi)
A doua conferință ministerială a "Grupului celor 77’’a avut loc la Lima (Peru), în octombrie-noiembrie 1971. Cele 96 de țări în curs de dezvoltare participante la această conferință au adoptat documentul intitulat: "Declarația, principiile și programul de acțiune de la Lima", care precizează poziția acestor tari față de problemele înscrise pe ordinea de zi a celei de a treia Sesiuni a UNCTAD (1972, Santiago de Chile).
În februarie 1976 a avut loc la Manila (Filipine) cea de a treia conferință ministerială a "Grupului celor 77" la care au participat reprezentanții a 110 tari membre (printre care și România). Reuniunea s-a încheiat prin adoptarea a două documente importante: "Declarația de la Manila" și "Programul de acțiune" care sintetizează concluziile, pozițiile și propunerile comune ale grupului cu privire la problematica celei de a patra sesiuni a UNCTAD (1972 – Nairobi – Kenya).
Această reuniune are o semnificație deosebită pentru țara noastră întrucât ea a fost primită atunci ca membră cu drepturi depline în cadrul "Grupului celor 77" și a participat efectiv la elaborarea și adoptarea celor două documente menționate mai sus. Primirea României ca membră a "Grupului celor 77" reprezintă expresia relațiilor tot mai strânse de solidaritate și cooperare existente între tara noastră și statele în curs de dezvoltare, extinderea raporturilor prietenești și a conlucrării pe arena internațională cu aceste tari.
A patra conferință ministerială a "Grupului celor 77" a avut lor la Arusha (Tanzania), în februarie 1979, și ia ea au participat reprezentanții a 117 state membre. Conferința a dezbătut si adoptat documentul intitulat "Programul de la Arusha privind autonomia colectivă și cadrul de negocieri". Documentul cuprinde trei părți și anume:
– prima parte a programului ("Prezentarea generală") este, de fapt. o declarație a miniștrilor in care se subliniază condițiile internaționale (economice și politice) în care și-a desfășurat lucrările conferința ministerială;
-partea a doua ("Programul pentru autonomia colectivă") cuprinde "Primul plan de acțiune pe termen scurt și mijlociu cu privire la prioritățile globale în materie de cooperare economică între tări în curs de dezvoltare";
-partea a treia a programului ("Cadrul de negocieri’’) prezintă, pe larg, poziția, concluziile și propunerile "Grupului celor 77" in legătură cu toate problemele înscrise pe ordinea de zi a celei de a cincea sesiuni a UNCTAD (1979 – Manila).
A cincea conferință ministerială a ’’Grupului celor 77", la care au participat 125 țări membre, a avut loc la Buenos Aires (Argentina), între 28 martie și 9 aprilie 1983.
Ea a dezbătut problematica înscrisă pe ordinea cate zi a cetei de a Vl-a sesiuni a UNCTAD (iunie 1983. .Belgrad) și a adoptat documentul final ce poartă denumirea de "Platforma de la Buenos Aires' . Acest document cuprinde patru părți: 1) Mesajul de la Buenos Aires; apel la dialog și consens: 2) Declarația ministerială; 3) Situația economiei mondiale, în special din punctul de vedere al dezvoltării: modul de abordare în contextul crizei economice mondiale actuale și perspective pentru anii 80, inclusiv problemele politice și măsurile privind instaurarea unei noi ordini economice internaționale: 4) Măsurile luate cu privire la problemele înscrise pe ordinea de zi provizorie a celei de a Vl a sesiuni a UNCTAD
Dacă în prima parte a documentului adoptat ’’Grupul celor 77’’ face apel la dialog și consens către toate tarile participante la lucrările IJNCTAD-ului, in partea a doua și a treia este analizată situația economică mondială actuală și implicațiile crizei economice asupra diverselor categorii de țări și asupra comertului internațional. Documentul subliniaza îndeosebi incidența crizei economice mondiale asupra țârilor în curs de dezvoltare, a căror economie are cel mai mult de suferit. Prăbușirea prețurilor la produsele de bază, caracteristice la exportul acestor tări , escaladarea protecționismului țărilor capitaliste dezvoltate, creșterea prețurilor la produsele manufacturate importate de tarile in curs eu dezvoltare și nivelul ridicat ai dobânzilor clin ultimii am au dezechilibrat pin emu balanțele comerciale și de plăti ale majorității covârșitoare a țârilor în curs de dezvoltare. Numai în perioada anilor 1980-1982, se arată în document, deficitul net înregistrat de tarile în curs de dezvoltare în balanțele lor de plăti s-a ridicat la cca 200 miliarde dolari, iar datoria lor externa s-a cifrat la sfârșitul anului 1982 la 630 miliarde dolari. În același an, serviciul datoriei externe s-a ridicat la 130 miliarde dolari.
Criza economică mondială a avut grave incidente și asupra comerțului internațional, care. în anii 1981-1983. a înregistrat o scadere cu cca 100 fata de nivelul atins in 1980. Luând in considerare interdependențele ale economiilor naționale, indiferent de orânduirea lor sociala, si incidențele profunde ale crizei economice mondiale actuale. Grupul celor 77 subliniază în ’’Platforma de la Buenos Aires" necesitatea lansării unui program de măsuri concrete la nivelul comunității internaționale de natură sa contribuie la relansarea economiei mondiale și la dezvoltarea accelerata, pe o bază stabilă și de durată, a tuturor țărilor lumii. Sarcina lansării unui astfel de program urma sa revină celei de a Vl-a Sesiuni a UNCTAD.
Ultima parte din "Platforma de la Buenos Aires’’ a fost consacrata propunerilor și măsurilor pe care "Grupul celor 77" le-a formulat înlegatura cu problematica înscrisă pe ordinea de zi a Sesiunii a Vl-a a UNCTAD. Aceste propuneri și măsuri au îmbrăcat forma unor rezoluții, decizii și declarații vizând punctele 8-13 de pe ordinea de zi provizorie a sesiunii.
A șasea reuniune, ministerială a "Grupului celor 77’’ a avut loc în aprilie 1987 la Havana. Au participat 127 de țări în curs de dezvoltare. Ea a dezbătut problematica înscrisă pe ordinea de zi a celei de a Vl-a sesiuni a UNCTAD-ului. care a avut loc îa Geneva în iunie 1987. Documentul adoptat de "Grupul celor 77" la această reuniune a fost denumit "Declarația de la Havana" (Revitalizarea dezvoltării, creșterii și comerțului internațional). În mare măsură, acest document reia aproape în aceiași termeni problemele ca și la reuniunea de la Buenos Aires, având în vedere faptul că lucrurile s-au agravat pentru marea majoritate a țărilor "Grupul celor 77".
2. Probleme abordate în cadrul Sesiunilor U.N.C.T.A.D.
Cele opt sesiuni ale UNCTAD s-au înscris în cadrul mai larg al acțiunilor care au fost întreprinse de către O.N.U. în cele patru decenii ale dezvoltării (1961-1970, 1971-1980, 1981-1990, 1991-2000), in care problema fundamentală a fost de a găsi mijloacele necesare prin care țările dezvoltate din punct de vedere economic să sprijine țările în curs de dezvoltare pentru a impulsiona creșterea lor economică și a micșora decalajul care le separă.
Numărul foarte mare al țarilor participante la sesiunile UNCTAD atesta interesul manifestat de comunitatea internațională față de problemele dezvoltării economice în general si ale dezvoltării lumii a treia în special, față de problemele comerțului mondial și ale cooperării economice internaționale.
Aria tot mai larga de probleme înscrise pe ordinea de zi a primelor șase sesiuni și mai selectiva a ultimelor două, confirmă preocuparea comunității internaționale de a găsi căile și mijloacele potrivite pentru a sprijini țările în curs de dezvoltare în procesul lung și anevoios al emancipării lor economice, de a elabora si pune în practică o serie de principii ale dreptului internațional menite sa restructureze radical relațiile economice și comerciale dintre toate statele lumii și să creeze condiții pentru înlăturarea fenomenului subdezvoltării și instaurarea unei noi ordini economice și politice internaționale.
2.1. Comerțul internațional cu produse de bază
Întrucât produsele de bază (produse neprelucrate sau cu un grad foarte scăzut de prelucrare) dețin o pondere considerabilă în exportul majorității covârșitoare a țărilor în curs de dezvoltare și vor deține încă multă vreme o astfel de poziție, problema comerțului internațional cu aceste produse a ocupat și va continua să ocupe un loc central în dezbaterile UNCTAD. În cadrul acestor dezbateri s-a urmărit negocierea, unor măsuri care să permită un acces mai larg al acestor produse pe piețele țărilor dezvoltate, o mai mare stabilitate a prețurilor și sporirea competitivității produselor de bază naturale în raport cu cele sintetice și de înlocuire, precum și diversificarea acestor produse, ca un obiectiv important ai procesului de dezvoltare economică.
După opinia experților O.N.U., desemnați a studia evoluția comerțului internațional cu produse de baza în perioada postbelică,opinie prezentată la prima sesiune a UNCTAD,comerțul cu aceste produse prezenta patru trăsături
caracteristice și anume; a) creșterea lentă a cererii pentru produsele de bază naturale;b)tendința de înrăutățire a prețurilor la aceste produse, comparativ cu prețurile la produsele manufacturate; c) imposibilitatea pentru țările în curs de dezvoltare de a finanța necesitățile lor crescânde de importuri de produse manufacturate pe seama exportului de produse de bază; d) scăderea ponderii țărilor în curs de dezvoltare în comerțul mondial cu produse de bază.
În mare măsură, aceste concluzii își păstrează și în prezent valabilitatea, apărând însă și aspecte noi, începând cu deceniul opt, ca urmare a fenomenelor negative cu care s-a confruntat și continuă să se confrunte economia mondială și în primul rând economia acestor țări.
Pornind de la aceste constatări și demonstrând că, datorită înrăutățirii raportului de schimb, aceste tări au înregistrat anual pierderi in valută de miliarde de dolari, în dezbaterile UNCTAD, încă de la prima sesiune, tarile în curs de dezvoltare au solicitat să se instituie finanțarea compensatorie (nerambursabilă) pentru a stabiliza încasările lor din exportul produselor de bază, revendicarea fiind însă respinsă de către tarile industrializate.
În al doilea rând, tările în curs de dezvoltare au subliniat că pentru înlăturarea marilor neajunsuri din calea comerțului internațional cu produse eu bază, neajunsuri care impietează asupra procesului de dezvoltare economică din aceste tări, este necesară eliminarea tuturor obstacolelor (tarifare și netarifare) pe care produsele de baza le întâlnesc pe piețele țarilor dezvoltate, stabilizarea acestor piețe și asigurarea unor prețuri echitabile și remuneratorii pentru aceste produse.
Încă de la prima sesiune a UNCTAD a fost recunoscut aproape unanim faptul că, pentru realizarea dezideratelor formulate de țările în curs de dezvoltare privind comerțul internațional, cu produse de bază, una din căile principale ar fi negocierea și încheierea de acorduri internaționale pe produse (pentru cca 20 de produse de bază cu o pondere relativ mare in exportul acestor țări).
O altă cale menită să asigure, într-o anumită măsură, realizarea dezideratelor formulate de tarile în curs de dezvoltare cu privire la comerțul internațional cu produse de bază este încheierea de acorduri comerciale bilaterale de lungă durată intre tarile producătoare și exportatoare și cele importatoare de astfel de produse. Propunerea a fost făcută de România încă de la prima sesiune a UNCTAD, fiind adoptată în acest sens o rezoluție.
Dat fiind faptul că doar în mică măsură au început să fie puse în aplicare propunerile de mai sus și că progrese substanțiale în evoluția comerțului internațional cu produse de bază nu s-au înregistrat, la sesiunile următoare ale UNCTAD, îndeosebi reprezentanții țărilor în curs de dezvoltare, au formulat noi propuneri.
La cea de a treia Sesiune a UNCTAD, propunerile formulate de reprezentanții acestor țări vizau:
– necesitatea elaborării și adoptării unui acord general cu privire la produsele de bază care să cuprindă un ansamblu de principii și de linii directoare accesibile care să conducă la promovarea unei politici internaționale raționale și echitabile în domeniul comerțului internațional cu produse de baza;
– îmbunătățirea sistemelor de comercializare și de distribuire a produselor de bază cu luarea in considerare a intereselor țărilor în curs de dezvoltare;
– sporirea competitivității produselor de bază naturale în raport cu produsele sintetice și de înlocuire și evitarea consecințelor economice ale exploatării fundurilor mărilor și oceanelor asupra exportului de produse minerale provenind din țările în curs de dezvoltare;
– extinderea sistemului generalizat de preferințe vamale nereciproce și nediscriminatorii asupra produselor de bază exportate din țările în curs de dezvoltare.
Măsuri concrete pentru realizarea în practică a acestor propuneri n-au fost adoptate îndeosebi datorită opoziției majorității țărilor dezvoltate. De aceea, la cea de a patra Sesiune a UNCTAD, au fost supuse atenției țărilor participante noi propuneri.
Experiența din ultimii ani a arătat că acordurile internaționale pe produse n- au dat rezultate satisfăcătoare pe linia stabilizării piețelor și prețurilor produselor de bază și că, in general, au fost negociate puține astfel de acorduri la care n-au participat toate țările mari producătoare și exportatoare și țările importatoare. Ca urmare, fără a abandona ideea negocierii unor astfel de acorduri, cea de a Vl-a Sesiune extraordinară a Adunării Genereale a ONU, din aprilie-mai 1974, care a dezbătut problema materiilor prime și resurselor energetice, a lansat ideea negocierii și adoptării unui program global integrat eu privire la produsele de bază, idee înscrisă in ’’Programul de acțiune cu privire la instaurarea unei noi ordini economice internaționale".
Propunerea a fost reluată și dezvoltată apoi în rezoluția celei de a VII-a Sesiuni extraordinare a Adunării Generale a ONU din septembrie 1975, precum și în ’’Programul de acțiune“ adoptat la Manila în februarie 1976 de către "Grupul celor 77".
Programul integrat cu privire la produsele de bază a stat în centrul discuțiilor la cea de a patra sesiune a UNCTAD (mai 1976, Nairobi.) si in ultima zi a conferinței a fost adoptată pe marginea acestei probleme a rezoluției .
Acest program, așa cum a fost conceput de țările în curs de dezvoltare, are în vedere o abordare globală și multidimensională a problemelor comerțului internațional cu produse de bază, fără a nega importanța acordurilor internaționale pe produse.
Potrivit rezoluției adoptate la Nairobi pentru început, programul integrat se va aplica la 18 produse sau grupe de produse de bază; banane, bauxită, bumbac, cacao, cafea, carne, cauciuc, ceai, cositor, cupru, fibre dure, fosfați, iută, lemn tropical, minereu de fier, minereu de mangan, uleiuri vegetale și zahăr.
Programul integrat are în vedere o ameliorare substanțială și pe termen, lung a funcționării piețelor produselor de bază care dețin o pondere mare în producția și exportul țărilor în curs de dezvoltare. Obiectivele principale urmărite prin aplicarea in practică a. acestui program sunt:
– asigurarea stabilității comerțului internațional cu produse de bază, evitarea fluctuațiilor excesive ale prețurilor acestor produse și menținerea acestora la niveluri care, în expresie reală, să fie remuneratorii și juste pentru producători și echitabile pentru consumatori, care să țină seama de evoluția inflației pe plan mondial și să constribuie la asigurarea unui echilibru între cerere si ofertă în cadrul comerțului internațional cu produse de bază;
– creșterea și menținerea veniturilor reale ale țărilor in curs de dezvoltare producătoare de produse de bază prin sporirea încasărilor la exportul acestora;
– asigurarea unui acces mai bun la piețe și a securității aprovizionării cu produse de bază, ținându-se seama de nevoile și interesele țărilor in curs de dezvoltare;
– diversificarea producției în țările în curs de dezvoltare și extinderea prelucrării produselor de bază în aceste țări, in vederea impulsionării industrializării lor și a sporirii încasărilor la. export;
– sporirea competitivității produselor de bază naturale in raport cu cele sintetice și de înlocuire, încurajarea cercetării-dezvoltării în acest domeniu, precum și armonizarea, pe măsura oportunității, a producției produselor sintetice și a înlocuitorilor din țările dezvoltate cu oferte de produse naturale din țările în curs de dezvoltare;
– îmbunătățirea sistemelor de comercializare, distribuire și transport a produselor de bază exportate de țările in curs de dezvoltare si participarea acestor tari la activitățile respective, precum și la veniturile obținute de ele.
Sintetic, s-ar putea spune că principalul obiectiv al Programului integrat este asigurarea unui echilibru pe termen lung între cererea și oferta de produse de bază în scopul menținerii prețurilor la niveluri caro să fie remuneratorii pentru producători și echitabile pentru comparatori.
Pentru realizarea acestor obiective, in rezoluția cu privire la Programul integrat s fost schițat si un ansamblu de masuri care vizează: constituirea de stocuri
regulatorii (la nivel național si internațional) pentru produsele de bază înscrise în Programul integrat și care se pretează la stocare: crearea unui fond comun de finanțare a constituirii stocurilor regulatorii la care să participe atât țările exportatoare cât și cele importatoare; negocierea de acorduri internaționale pentru toate produsele înscrise în Programul integrat; negocierea de aranjamente pentru asigurarea de prețuri echitabile la produsele de bază: asumarea de obligații multilaterale pe termen lung privind livrările și cumpărările de produse de bază; îmbunătățirea si extinderea finanțării compensatorii pentru stabilizarea încasărilor la exportul de produse de bază ale țărilor în curs de dezvoltare ameliorarea infrastructurii și a capacităților de prelucrare industrială a țărilor în curs de dezvoltare; măsuri speciale pentru produsele de bază care nu pot fi stocate și ale căror prețuri tind să scadă; măsuri specifice diferențiate pentru protejarea intereselor țărilor în curs de dezvoltare net importatoare de produse de bază, precum și acelor mai puțin avansate; continuarea eforturilor pentru încheierea de aranjamente cu privire la produsele de bază care n-au fost incluse în Programul integrat în prima etapă.
Negocierile cu privire la principalele elemente ale Programului integrat s-au desfășurat extrem de greoi și s-au prelungit cu mult peste termenele stabilite
inițial, neputând-se încheia pană la cea de a V-n sesiune a UNCTAD (Manila –
1979). După aproape trei ani de negocieri, la 20 martie 1979 fost adoptat acordul privind “elementele fundamentale ale Fondului Comun . Negocierile au continuat până în iunie 1980, când a fost oficial înființai Fondul comun, prin parafarea de către 101 țâri a actului constitutiv.
Fondul comun va începe să funcționeze efectiv atunci când statutul său va fi ratificat de cel puțin 90 de state din cele 162 carora le este deschisă participarea, cu condiția ca subscripțiile lor totale să reprezinte cel puțin 2/3 din contribuțiile directe guvernamentale și atunci când contribuțiile voluntare vor acoperi cel puțin
50% din obiectivele inițiale. Deși cele două condiții au fost deja îndeplinite, pană la finele anului 1990.Fondul comun nu a început să functioneze .Funcționarea lui
este legată si de negocierea altor elemente importante ale Programului integrat.
Potrivit acordului de constituire, Fondul comun, are doua ghișee: primul ghișeu – dotat cu un fond total de 400 miliarde dolari – este destinat finanțării stocurilor regulatorii la nivel internațional menite sa contribuie la stabilizarea prețurilor la cele 18 produse de bază; al doilea ghișeu – dotat cu un fond total de 350 milioane datori – este menit sa contribuie la finantarea altor obiective înscrise în Programal integrat și anume: comercializarea, prelucrarea, distribuția si transportul produselor de bază.
Fundul comun va funcționa ca o bancă la care, în condițiile și modalitățile prevăzute de statut , acordurile internaționale pe produse își vor depune resursele lor si de la care vor putea obtine imprumuturi (de la ghișeul numarul 1 în vederea finantării actiunilor de stocare si de la ghiseul numarul 2 in vederea finantarii altor masuri).
Negocierile celorlalte elemente ale Programului integrat s-au desfășurat și continuă să se desfășoare exterm de greu . De aceea, la cea de a patra, a cincea, a șasea și a șaptea reuniune ministerială a "Grupului celor 77" de la Arusha (februarie 1979), Buenos Aires( martie-aprilie 1983) , Havana (aprilie 1987) și Teheran (1991 ) s-a subliniat din nou importanța Programului integrat, solicicându- se urgentarea negocierilor și aplicarea lui în practică.
Dat fiind faptul ca rezoluțiile adoptate la cea de a v-a Sesiune a UNCTAD (Manila-1979)în domeniul comertului international cu produse de baza nu au fost puse în practică de catre țările dezvoltate,la cea de a Vl-a și a Vll-asesiune ale UNCTAD, țările în curs de dezvoltare au prezentat o serie de propuneri care se găsesc formulate in ’’Platforma de la Buenos-Aires" și "Declarația de la Havana" și care vizau îndeosebi:
– urgentarea punerii în aplicare a Programuiui integrat prin încheierea acordurilor internaționale pentru toate produsele de bază ce intră sub incidența acestuia;
– Fondul comun din cadrul Programului integrat să-și înceapă activitatea cel mai târziu la 1 ianuarie 1984, respectiv 1 ianuarie 1988, pentru a spriiini acordurile internationale pe produse in politica de stabilizare a prețurilor la produsele respective (cea ce nu s-a realizat in practica);
– sporirea rolului țărilor în curs de dezvoltare în activitățile de prelucrare, comercializare, distribuția și transportul produselor de bază și convocarea unei conferințe internaționale sub egida O.N.U., cel mai târziu in anul 1984, pentru stabilirea cadrului instituțional de cooperare în aceste domenii;
– lărgirea actualelor facilități convenite in cadrul F.M.i. și crearea de noi facilități pentru finanțarea compensatorie a deficitelor din exportul produselor de bază al țărilor în curs de dezvoltare, care să nu mai fie condiționate de situația balanțelor lor de plati.
Datorita opoziției țărilor capitaliste dezvoltate ,rezoluțiile adoptate lde UNCTAD Vl și actul final adoptat la UNCTAD Vll nu au luat in considerare decât în mica măsură aceste propuneri. Rezoluția cu privire la Fondul comun reafirmă sprijinul pentru intrarea neîntârziată in vigoare a acestuia, fară a se prevedea insă de la ce dată trebuie să devină operațional. Rezoluția privind sporirea participării țarilor în curs de dezvoltare la prelucrarea, comercializarea, distribuția și transportul produselor de baza a prevăzut doar convocarea unei sesiuni extraordinare a Comisiei UNCTAD pentru produsele de bază și a respins ideea unei conferințe de negocieri internaționale sub egida ONU, așa cum a propus ’’ Grupul celor 77’’. Rezoluția cu privire la finanțarea compensatorie a deficitelor din încasările la produsele de baza a prevăzut doar convocarea unui grup de experți pentru studierea acestei probleme, țările dezvoltate respingând ideea unor noi facilități în acest domeniu.
Cu alte cuvinte, UNCTAD VI si UNCTAD VII, nu au marcat un progres substanțial, de fond, in problemele dezbătute cu privire la comerțul internațional cu produse de bază.
2.2. Comerțul internațional cu produse manufacturate
Datorită unei multitudini de factori, între care un rol de prim ordin a revenit revoluției tehnico-științifice și adâncirii diviziunii industriale a muncii, în perioada postbelică comerțul internațional cu produse manufacturate a devansat ca ritm și ca pondere comerțul cu produse de bază. La sfârșitul deceniului nouă, cca 70-75% din comerțul mondial revenea produselor manufacturate (față de numai 1/3 din perioada interbelică). Comerțul internațional cu produse manufacturate este dominat de grupul țarilor capitaliste dezvoltate (74-75% în 1990-1992). In exportul și importul acestora, produsele manufacturate dețineau în anii 1985-1991 ponderea prioritară ( cca 75-78% la export si cca 70-72% ia import). Cât privește țările in curs de dezvoltare, acestea dețineau în 1985-1991 cca 15-18% din exportul și cca 20-25% din importul mondial de produse manufacturate (cu o ușoară tendință de creștere), iar în exporturile lor totale aceste produse dețineau în anii 1985-1991 cca 45-60%, spre deosebire de import, care era dominat de produsele manufacturate intr-o proporție mult mai mare (cca 65-72%).
Spre deosebire de țările capitaliste dezvoltate, ceea ce caracterizează exportul țărilor în curs de dezvoltare este, pe lângă ponderea mai redusă a produselor manufacturate la exportul lor total, slaba diversificare a nomenclatorului acestor produsa, dar cu o tot mai pronunțată tendință de îmbunătățire (îndeosebi ca urmare a structurii tot mai bogate a exportului grupului țărilor recent industrializate). Produsele din domeniul industriei grele prelucrătoare sunt de dată mai recentă în exportul unui număr relativ restrâns de țări în curs de dezvoltare care au făcut progrese mai substanțiale pe linia industrializarii in ultimii 10-15 ani. Cu toate acestea, țările în curs de dezvoltare, luate în ansamblul lor, au manifestat un interes deosebit în cadrul diverselor sesiuni ale UNCTAD cu privire la comerțul internațional cu produse manufacturate.
Pornind de la premisa potrivit căreia comerțul internațional este un principal factor de creștere economică, problema care s-a impus dezbaterilor în cadrul UNCTAD a fost aceea a diversificării și expansiunii exportului de produse manufacturate ale țărilor în curs de dezvoltare. Pentru realizarea acestui deziderat s-a recunoscut că este necesară, in primul rând, industrializarea acestor țări. In al doilea rând, s-a subliniat necesitatea de a fi eliminate toate obstacolele tarifare și netarifare aplicate la importul acestor produse in țările dezvoltate, fără reciprocitate din partea țărilor în curs de dezvoltare.
Pentru realizarea dezideratului privind diversificarea producției de produse manufacturate și a intensificării exportului acestora de către țările în curs de dezvoltare au fost discutate în cadrul UNCTAD o serie de propuneri și recomandări. Printre propunerile care au reținut atenția se înscrie și cea făcută de România, încă la prima sesiune a UNCTAD ca una din metodele menite să contribuie la dezvoltarea și diversificarea producției industriale în țările în curs de dezvoltare să fie livrările de echipament industrial pe credit, rambursabil prin cote părți din producția obținută in obiectivele industriale construite cu aceste echipamente, sau prin alte bunuri convenite.
Această formă de cooperare poate contribui nu numai Ia diversificarea economiei țărilor în curs de dezvoltare, la accelerarea procesului de industrializare, la folosirea cât mai completă a resurselor lor naturale și a forței de muncă, la sporirea producției și a comerțului lor exterior, ci și la realizarea unor însemnate economii în valută și ia îmbunătățirea balanței de plăți a țărilor respective. Această formă de cooperare este avantajoasă nu numai pentru țările în curs de dezvoltare, ci și pentru țările industrializate, contribuind la dezvoltarea economică generală și Ia expansiunea comerțului mondial.
Tot pe linia propunerilor si revendicărilor menite să contribuie la dezvoltarea industrială a țărilor în curs de dezvoltare se înscrie și hotărârea adoptată la prima sesiune a UNCTAD de a recomanda ONU să ia măsurile corespunzătoare în vederea creării unei instituții specializate pentru dezvoltarea industrială. Așa a luat ființă Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI) in 1966, cu sediul la Viena.
De reținut este recomandarea făcută la prima sesiune a UNCTAD de către un grup de țări în curs de dezvoltare, între care și România, de a se acorda o atenție deosebită sectorului de stat al economiei acestora. Având în vedere că acest sector poate contribui la accelerarea diversificării economiei țărilor în curs de dezvoltare și implicit a exportului acestora, s-a făcut recomandarea ca țările în curs de dezvoltare să stimuleze activitatea acestui sector, iar țările dezvoltate care acordă asistență financiară țărilor în curs de dezvoltare să se abțină de la orice discriminări între întreprinderile sectorului de stat și cele ale sectorului particular.
Pe linia eliminării sau atenuării obstacolelor tarifare și netarifare din calea exportului de produse manufacturate ale țărilor în curs de dezvoltare se înscrie și propunerea acestora, îndelung dezbătută la UNCTAD , de a se institui un sistem generalizat de preferințe vamale nereciproce și nediscrimiantorii. Recomandarea privind acordarea de preferințe vamale țărilor în curs de dezvoltare pentru exportul lor de produse manufacturate a fost înscrisă în Actul final al primei sesiuni a UNCTAD, dar nu a fost transpusă în practică.
Discuțiile au continuat si la cea de a doua sesiune a UNCTAD la care s-a adoptat o rezoluție în care se preciza ca elaborarea sistemului generalizat de preferințe vamale va reveni unui comitet special (Comitetul special pentru preferințe) care va funcționa ca organ subsidiar al Consiliului pentru Comerț și Dezvoltare.
Acest comitet a adoptat in octombrie 1970, la Geneva, un proiect de concluzii cu privire la instituirea sistemului generalizat de preferințe vamale in favoarea țărilor în curs de dezvoltare, proiect care a fost prezentat spre aprobarea celei de a XXV-a Sesiuni în Adunării Generală a O.N.U. din toamna anului 1970. Proiectul a fost adoptat de către ONU șt a fost inclus in strategia internatională a dezvoltării pentru cel de al doilea deceniu al Națiunilor Unite ( 1971-1980). Este cea mai importantă realizare, a UNCTAD. Sistemu generalizat de preferințe a fost pus in aplicare începând cu anul 1971. treptat, de către tarile capitaliste dezvoltate si câteva țări socialiste.
Problema comerțului internațional cu produse manufacturate a fost amplu dezbătută și la celelalte sesiuni ale UNCTAD. insistandu-se in special asupra următoarelor aspecte: aplicarea de către toate țările dezvoltate a SGP; angajarea de negocieri si consultari cu tarile dezvoltate pentru imbunatatirea SGP;înlăturarea sau atenuarea obstacolelor netarifare la importul de produse manufacturte provenind din țările în curs de dezvoltare beneficiare de preferințe; adoptarea unor măsuri menite să sprijine țările în curs de dezvoltare pentru ajustarea structurilor lor economice și pentru accelerarea procesului lor de dezvoltare industriala.Pe plan mai general, îndeosebi la ultimele sesiuni ale UNCTAD, s-a recomandat și cooperarea mai strânsă între UNCTAD și ONUDI dată fiind interdependența dintre industrializare si comerțul exterior cu produse manufacturate al țărilor în curs de dezvoltare.
Poziția '’Grupului celei' 77" față de toate aceste aspecte a fost pe larg prezentată atât în Programul de la Arusha (februarie 1979), cât și în Platforma de la Buenos-Aires (martie-aprilie 1983) și Declarația de la Havana (aprilie 1987). S-a subliniat în cadrul acestor documente necesitatea restructurării cât mai rapide cu putință a producției industriale si a comerțului mondial de așa maniera încat sa asigure o creștere substanțială a ponderii țărilor in curs de dezvoltare, inclusiv a celor mai puțin dezvoltate, insulare si fară litoral, în producția și exportul mondial de produse manufacturate. în spiritul celor adoptate la Lima în 1975 de către ONUDI (pana în anul 2000 aceste tari să atingă o pondere de 25% din producția industrială de produse mănufacturate și 30% din exportul mondial de astfel de produse). Atingerea acestui obiectiv cere o reorientare în politicile industriale ale țărilor dezvoltate, precum și în activitatea societăților transnaționale care joacă un rol important în producția și comercializarea produselor manufacturate.
Totodată, s-a subliniat din nou necesitatea înlăturării sau atenuării practicilor comerciale restrictive în general și ale societăților transnaționale în special pentru a permite țărilor in curs de- dezvoltam să-și sporească exproturile de produse manufacturate pe piața mondială. S-a cerut, totodată, tarilor dezvoltate să-și lărgească și să-si imbunătăteaseă schemele individuale de preferințe, se se dea un plus de securitate si stabilitate acestor scheme pentru a crea facilități suplimentare țărilor în curs de dezvoltare la expntul lor de produse manufacturate pe piețele acestora.
Punctul de vedere ai "Grupului celor 77" cu privire la comerțul internațional cu produse manufacturate a fost pe larg prezentat la UNCTAD V și VI, dar nu s-au înregistrat progrese pe linia satisfacerii revendicărilor acestor țâri.
La cea de a cincea sesiune a UNCTAD s-a dezbătut în special problema practicilor comerciale restrictive care afectează exportul țărilor în curs de dezvoltare dar nu s-a adoptat nici o rezoluție în această chestiune. Sesiunea și-a exprimat doar acordul de a sprijini Conferința Națiunilor Unite pentru practicile comerciale restrictive care urma să-și desfășoare lucrările până la finele anului 1979 sau la începutul anului 1980, conform hotărârii Adunării Generale a O.N.U. din decembrie 1978.
Singura hotarare adoptată de către UNCTAD V a fost să-și continue activitatea de strângere a informațiilor asupra practicilor comerciale restrictive la care au recurs pe scara largă țările capitaliste dezvoltate și a măsurilor pe care le-au luat țările în curs de dezvoltare pentru a face față acestor practici care afectează exportul lor de produse manufacturate.
Rezoluția adoptată în această privință la cea de a a VI-a sesiune a UNCTAD nu cuprinde angajamente suplimentare ale țărilor dezvoltate față de cele asumate anterior în cadrul UNCTAD-ului și GATT-ului . Rezoluția nu a reținut propunerile făcute de "Grupul celor 77", privind eliminarea, pe baza unui calendar precis a tuturor restricțiilor care afectează exportul de produse manufacturate ale țărilor în curs de dezvoltare, precum și necesitatea elaborării unui nou ansamblu de reguli și principii care să stea Ia baza comerțului internațional și instituirea unui tratament preferențial față de țările în curs de dezvoltare în domeniul serviciilor.
Deși țările capitaliste s-au pronunțat, în principiu, împotriva protecționismului, ele au condiționat restrângerea acestuia de ieșirea din criza economică a țărilor respective și numai dacă țările in curs de dezvoltare vor adopta, în compensație, măsuri similare pentru a înlesni importul din țările dezvoltate. Aceste țări s-au opus unei îmbunătățiri a actualului sistem comercial internațional, pe care il considera corespunzator, si au acceptat doar ideea unor noi masuri de liberalizare numai in cadrul G.AT.T-ului.
2.3. Principii de coordonare a relațiilor economice dintre state și politicile lor comerciale
Un rol important in dezbaterea UNCTAD, îndeosebi la prima și a treia sesiune, au ocupat și problema principiilor menite să călăuzească relațiile economice dintre state și politicile lor comerciale. În cadrul primei sesiuni a UNCTAD au fost adoptate și înscrise în Actul final al conferinței următoarele principii: a) respectarea reciprocă a suvernității și independenței naționale; b) neamestecul în treburile interne ale altor state; c) lichidarea discriminărilor comerciale; d) dezvoltarea economică a tuturor țărilor; e) expansiunea și diversificarea comerțului paralel cu înlesnirea accesului țărilor în curs de dezvoltare pe piețele țărilor dezvoltate; f) finanțarea internațională fără condiții politice sau militare; g)folosirea în scopul dezvoltării economice a fondurilor eliberate prin dezarmare.
Cea de a doua sesiune a UNCTAD a reînscris pe ordinea de zi problema dezvoltării și completării principiilor menite să guverneze relațiile economice dintre state și politicile lor comerciale, a dezbătut această problemă, dar n-a înregistrat nici un progres față de prima sesiune UNCTAD. Ceea ce s-a realizat, la insistențele țărilor în curs de dezvoltare și ale țărilor socialiste, a fost adoptarea unei rezoluții care reafirmă importanța principiilor elaborate și adoptate la prima sesiune și face apel la toate țările lumii să le pună în practică.
La cea de a treia, sesiune a UNCTAD au continuat discuțiile pe margiena acestei probleme și s-a adoptat o rezoluție în care s-au înscris o serie de noi principii care priveau: a) instaurarea unei diviziuni a muncii mai raționale și echitabile: b) dreptul suveran al fiecărei țări de a dispune de resursele sale naturale în interesul dezvoltării economice și a bunăstării populației sale; c) statu-quo-ul pentru obstacole tarifare și netarifare în comerțul internațional; d) concesii comerciale și tratament preferențial în favoarea țărilor în curs de dezvoltare; e) măsuri speciale în favoarea țărilor în curs de dezvoltare mai puțin avansate; f) eliminarea obstacolelor din calea dezvoltării; g) participarea tuturor țărilor la luarea deciziilor asupra reformei sisemului comercial și monetar internațional; h) ajutor financiar în condiții favorabile pentru țările în curs de dezvoltare; i) utilizarea în interesul țărilor în curs de dezvoltare a economiilor rezultate din dezarmare.
Această rezoluție n-a marcat însă un progres substanțial față de realizările primei sesiuni a UNCTAD. Tot la cea de a treia sesiune a UNCTAD-ului, fostul președinte al Mexicului, Luis Echeveria Alvarez, a tăcut propunerea, reținută de conferință, de a se elabora o Cartă a drepturilor si îndatoririlor economice ale statelor care să statueze principiile menite sa calauzeaza relațiile dintre state.
Prin efectul conjugat al statelor, inclusiv al României, această cartă a fost elaborată și apoi adoptată de către Adunarea Generală a O.N.U. în decembrie 1974. In capitolul 1 al acestei carți (fundamentele relațiilor economice internaționale) se stipulează că: "Relațiile economice și cele politice și de altă natură dintre state vor fi guvernate, între altele, de următoarele principii: a) suveranitate, integritate teritorială și independență politică a statelor: b) egalitate suverană a tuturor statelor; c) neagresiune; d) neintervenție; e)avantaj mutual si echitabil; f) coexistența pașnică; g) egalitate in drepturi a popoarelor și dreptul lor de a dispune de ele însele; h) reglementare pe cale pașnica a. diferendelor; i) reparare a injustițiilor impuse prin forță și caro lipsesc o națiune de mijloacele necesare pentru dezvoltarea sa normală; j) îndeplinire cu bună credință a obligațiilor internaționale; k) respectare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale; l) îndatorire a statelor de a nu urmări să-și asigure hegemonia și sfere de influenta; m) promovare a justiției sociale și internaționale; n) cooperare internațională pentru dezvoltare; e) acces liber la mare și de la mare pentru tarile fără litoral in cadrul principiilor de mai sus".
Adoptarea Cartei drepturilor și îndatoririlor- economice ale statelor de către ONU reprezintă un pas înainte pe linia instaurării principiilor dreptului internațional în raporturile dintre state, un pas înainte pe linia înfăptuirii noii ordini economice și politice internaționale în măsura în care aceste principii vor fi transpuse în practică.
2.4.Relațiile comerciale dintre tarile cu nivele și sisteme economice diferite
Încă de la prima sesiune a UNGTAD a fost dezbătută problema relațiilor comerciale între tari cu sisteme social-economice diferite și cu nivele economice diferite. Discuțiile în jurul acestei probleme s-au axat în principal pe necesitatea
înlăturării discriminărilor tarifare și netarifare în relațiile dintre aceste categorii de tari.
Pe această linie, la cea de a doua sesiune a UNCTAD a fost adoptată o rezoluție care cuprindea câteva recomandări menite să călăuzească relațiile comerciale dintre aceste state. Rezoluția invită guvernele țărilor cu sisteme social- economice diferite să-și acorde clauza națiunii celei mai favorizate și să întreprindă măsuri constructive de natură să favorizeze dezvoltarea relațiilor economice reciproce.
Pentru a se asigura o anumită stabilitate în evoluția relațiilor comerciale dintre state eu orânduiri sociale diferite, a fost readusă în discuție propunerea românească privind necesitatea încheierii de acorduri comerciale pe termen lung, propunere în lezătură cu care a fost adoptată o rezoluție încă la prima sesiune a UNCTAD și care recomandă îndeosebi țârilor cu sisteme social-economice diferite și cu nivele economice diferite să extindă utilizarea acordurilor comerciale pe termen lung.
Dacă la primele sesiuni ale UNCTAD discuțiile purtate vizau atât relațiile comerciale dintre tari cu sisteme social-economice diferite cât și între tari cu nivele economice diferite, la următoarele sesiuni discuțiile au vizat numai relațiile dintre tarile socialiste și tarile în curs de dezvoltare.
Pe marginea acestei probleme, tarile în curs de dezvoltare au sublimat faptul că relațiile lor comerciale cu tarile socialiste evoluează pozitiv și că cea mai mare parte a revendicărilor formulate de ele au început să fie puse în aplicare de către statele socialiste, dar doresc ca aceste relații să se intensifice pentru a sprijini pe această cale eforturile lor de dezvoltare economică.
Reprezentanții țârilor socialiste din Europa (membre ale Grupului D )au subliniat că acțiunile întreprinse de către tarile lor se înscriu, în general, pe linia revendicărilor formulate de tarile in curs de dezvoltare și că vor depune în continuare eforturi pentru intensificarea legăturilor economice cu aceste tari în avantajul reciproc al părților. Ei au subliniat însă ca au fost cazuri când unele tări în curs de dezvoltare nu au acordat un tratament similar importurilor provenind din tarile socialiste cu cel acordat importurilor provenind din tarile capitaliste dezvoltate. De asemenea, au fost cazuri când calitatea mărfurilor furnizate de către tarile in curs de dezvoltare unor tari socialiste nu a fost la nivelul convenit. Ca urmare, se impune conjugarea eforturilor tuturor țârilor în vederea creării celor mai bune condiții care să favorizeze intensificarea legăturilor economice reciproce.
În "Programul de la Arusha adoptat de 'Grupul celor 77’ în februarie 1979, a fost acordata o atenție specială relațiilor comerciale intre tari cu sisteme social- economice diferite. Plecându-se de la stadiul atins în cadrul acestor relații, "Grupul celor 77” a propus ca cea de a V-a sesiune a UNCTAD (Manila – mai 1979) sa adopte un program de ansamblu privind relatiile economice (comerciale si de cooperare) între tari cu sisteme social-economice diferite, program care să cuprindă următoarele măsuri:
a) lărgirea și îmbunătățirea schemelor preferențiale acordate de către tarile socialiste europene grupului țârilor în curs de dezvoltare; îmbunătățirile trebuiau să vizeze suprimarea tuturor obstacolelor tarifare și netarifare din calea importurilor provenind din tarile in curs de dezvoltare, fără reciprocitate din partea acestora;
b) ameliorarea acordurilor de plăti dintre tarile socialiste europene și tarile în curs de dezvoltare în special prin utilizarea rublelor transferabile , astfel încât tarile în curs de dezvoltare să poată utiliza soldurile lor excedentare în monedă convertibilă cu tarile socialiste în relațiile lor comerciale cu alte tari;
c) intensificarea schimburilor comerciale dintre tarile socialiste europene și tarile în curs de dezvoltare; încurajarea într-o mai mare măsura a importurilor de produse manufacturate din tarile în curs de dezvoltare;
d) intensificarea cooperării în producție ( industrie, agricultură, transporturi și comerț), inclusiv crearea de societăți mixte intre tarile socialiste europene și tarile în curs de dezvoltare cu scopul de a contribui la promovarea industrializării acestor tari și la creșterea exportului lor de produse manufacturate;
e) sporirea asistenței financiare acordată de tarile socialiste europene țarilor în curs de dezvoltare in așa fel încât, până la finele anului 1980, să fie atins obiectivul de 0,7% din PNB-lu țârilor socialiste ca ajutor public pentru dezvoltare;
f) sporirea asistenței tehnice și în pregătirea de cadre pe care tarile socialiste din Europa sunt solicitate să o acorde tarilor in curs de dezvoltare; tarile socialiste ar trebui să-si sporească volumul asistenței în special pentru formarea de cadre cu înaltă calificare în domeniul științei și tehnicii și pentru crearea de instituții sau centre tehnice si științifice în tarile în curs de dezvoltare, la cererea acestora.
Pentru a facilita și impulsiona coouperarea economică și tehnica științifica dintre tarile socialiste europene și cele in curs de dezvoltare s-a făcut recomandarea de a se cerea comisii mixte interguvernamentale între acest tari. Practica a arătat că aceste comisii mixte pot desfășura activități cu rezultate satisfăcătoare pentru ambele pârți.
Propunerile formulate de "Grupul celor 77’’ au fost discutate la cea de a cincea sesiune a UNCTAD dar, neputându-se adopta nici o rezoluție, problema a fost reportată pentru sesiunea ordinară a Consiliului pentru Comerț și Dezvoltare care n-a reușit să scoată negocierile din impas.
De aceea, problema a fost ridicată la Buenos-Aires de către "Grupul celor 77" și, în rezoluția adoptată, au fost înscrise propunerile formulate în "Programul de la Arusha" și anume, tarile socialiste ale Grupului D: a) să contribuie plenar și efectiv la eforturile țârilor în curs de dezvoltare cu privire la diversificarea și intensificarea comerțului b) să largeasca schemele lor de preferințe vamale în relațiile cu tarile în curs ne dezvoltare; c) să îmbunătățească volumul și calitatea asistenței economice și să realizeze obiectivul privind transferul de resurse către tarile în curs de dezvoltare în conformitate cu obiectivele strategiei internaționale pentru dezvoltare; d) să anuleze datoria externă a țârilor cel mai puțin avansate să să îmbunătățească condițiile de acordare a creditelor țârilor în curs de dezvoltare e)să faciliteze finantarea de proiecte economice in tarilein curs de dezvoltare; f) să sporească partea revenind lichidităților convertibile în resursele totale alocate ca asistenta financiară țârilor în curs de dezvoltare.
Discutiile de la Belgrad(UNCTAD VI) pe marginea acestei probleme n-au
permis adoptarea unei rezoluții care să satisfacă pe deplin tarile membre ale "Grupului celor 77".
2.5. Relațiile comerciale și de cooperare economică dintre tarile în curs de dezvoltare
Dezbaterile pe marginea acestei probleme au prilejuit un schimb util de păreri
între tarile în curs de dezvoltare cu privire In stadiul folosirii diferitelor forme de colaborare economică și la evoluția proceselor de integrare din regiunile în curs de dezvoltare, cu privire la preocupările majore actuale și de perspectivă ale acestor tari privind dezvoltarea lor economică, perfecționarea asistenței financiare și tehnice etc.
Cu prilejul acestor schimburi de păreri s-au făcut o serie de recomandări, între care au reținut atenția la primele două sesiuni ale UNCTAD următoarele:
– necesitatea adoptării unor măsuri concrete în vederea folosirii integrării
economice regionale în scopul eliminării decalajelor, a disparităților în nivelele de dezvoltare economică a statelor participante la grupările economice regionale si subregionale;
– necesitatea respectării voinței liber exprimate a statelor interesate în expansiunea comerțului, cooperării și integrării economice;
– armonizarea planurilor naționale de dezvoltare economică ale țârilor în curs de dezvoltare pentru ca integrarea economică și specializarea producției să tina seama de interesele țârilor membre mai puțin dezvoltate;
– necesitatea adoptării unor măsuri speciale în favoarea țârilor în curs de dezvoltare mai puțin avansate atât din partea celorlalte tari membre ale grupărilor economice respective, cât și din partea altor tari, organizații și organisme internationale .Continuând dialogul la cea de a treia sesiune a UJNCTAD (1972), îndeosebi în legătură cu expansiunea comerțului și cooperării economice dintre tarile în curs de dezvoltare, s-au formulate noi recomandări și anume;
tarile în curs de dezvoltare să-și intensifice eforturile în vederea negocierii și aplicării în relațiile dinții ele, în cadrul regional sau altfel, de aranjamente (acorduri) pe termen lung care să le permită o impulsionare a schimburilor comerciale reciproce;
– tarile socialiste din Europa să acorde atenția corespunzătoare în planurile și programele lor cooperării economice și comerciale între tarile în curs de dezvoltare, intensificând asistenta pe care le-o furnizează;
– organizațiile internaționale să sprijine multilateral proiectele de cooperare și integrare economica din regiunile în curs de dezvoltare;
– UNCTAD-ul să organizeze consultații între tarile dezvoltate și cele în curs de dezvoltare pentru discutarea unor proiecte concrete în domeniul expansiunii comerțului, cooperării economice și integrării economice a țârilor în curs de dezvoltare.
Cea de a treia sesiune ministerială de la Manila (febr. 1976) a Grupului celor 77" a înscris ca un punct special în "Programul de acțiune"' adoptat extinderea cooperării economice dintre tarile in curs de dezvoltare, problemă amplu dezbătută la cea de a patra sesiune a UNCTAD de La Nairobi (1976) .În documentele adoptate, sesiunea a patra a UNCTAD a proclamat angajamentul tarilor dezvoltate de a se abține de la orice formă de acțiuni; sau de la orice măsură care ar risca să contravină deciziilor luate de tarile în curs de dezvoltare privitoare la întărirea cooperării lor economice și la diversificarea structuri ii producției lor. Tarile dezvoltate s-au angajat, de asemenea, sa sprijine și să faciliteze aplicarea deciziilor legitime luate de tarile în curs de dezvoltare pentru a asigura realizarea programelor lor de cooperare economică, inclusiv crearea de întreprinderi multinaționale de comercializare, și sa înlăture toate restricțiile care ar dăuna funcționării acestor întreprinderi. Totodată, tarile dezvoltate au fost chemate să sprijine acordurile comerciale preferențiale încheiate între tarile în curs de dezvoltare.
Rezoluția adoptată la Nairobi pe această temă cerea ONU, precum și instituțiilor financiare internaționale, să sprijine cu fermitate cooperarea economică între tarile în curs de dezvoltare în special în domeniul finanțării întreprinderilor multinaționale.
În spiritul documentelor adoptate la Manila și Nairobi, în septembrie 1976,
"Grupul celor 77" a ținut în capitala Mexicului o reuniune (prima la care a participat și România) pentru definitivarea programului de măsuri privind, cooperarea, economică dintre tarile în curs de dezvoltare. Reuniunea a adoptat documentul intitulat "Programul de măsuri pentru cooperarea economică intre tarile in curs de dezvoltare".
In septembrie 1978 a avut loc la Buenos-Aires (Argentina) Conferința Națiunilor Unite privind cooperarea tehnică dintre tarile în curs de dezvoltare la care au participat delegații din 145 de tari, inclusiv România. Această conferință a aprobat prin consens "Planul de acțiune de la Buenos-Aires care cuprinde, pe de o parte, poziția exprimată de tarile în curs de dezvoltare fată de problematica cooperării dintre ele, iar, pe de altă parte, exprimă opinia participanților cu privire la modul cum trebuie înțeleasă și aplicată în practică cooperarea tehnică cu tarile dezvoltate. Documentul adoptat prevedea o participare activă a țârilor industrializate la programele de dezvoltare ale țârilor lumii a treia, precum și măsuri speciale în favoarea țârilor cel mai puțin avansate, insulare și tara litoral. Acest plan de acțiune a fost supus aprobării celei de a XXXIII-a sesiuni a Adunării Generala a O.N.U. din toamna, anului 1978.
În spiritul documentelor adoptate la Manila (febr. 1976) și Nairobi (mai 1976) precum și a celor adoptate la Ciudat de México (sept. 1976) și Buenos-Aires (sept. 1978) ‚’’ Grupul celor 77 ’’ la cea de a patra sesiune ministerială, care a avut loc în februarie 1979 la Arusha, a elaborat și adoptat cunoscutul "Program de la Arusha privind autonomia colectivă și cadrul de negocieri'. Acest amplu program cuprinde și "Primul plan de acțiune pe termen scurt, și mediu cu privire la prioritățile globale in materie de cooperare economică intre tarile in curs de dezvoltare". Planul este o concretizare a hotărârilor adoptate de tarile în curs de dezvoltare la Ciudad de Mexico și Buenos-Aires.
În cadrul acestui plan de acțiune pe termen scurt și mediu privind colaborarea multilaterala dintre tările în curs de dezvoltare s-a convenit să se întreprindă măsuri în următoarele direcții:
a) negocierea și adoptarea unui sistem global de preferințe comerciale (tarifare și netarifare) între tarile în curs de dezvoltare, sistem care nu va fi extins în relațiile cu tarile dezvoltate, care implică principiul avantajului reciproc și care, fată de tarile cel mai puțin dezvoltate, insulare și fără litoral, implică principiul nereciprocității pentru preferințele acordate;
b) extinderea cooperării între organismele (întreprinderile) comerțului de stat din tarile în curs de dezvoltare;
c) crearea de întreprinderi multinaționale de comercializare la care să participe tarile în curs de dezvoltare interesate;
d) consolidarea integrării și cooperării economice a țârilor în curs de dezvoltare la nivel subregional, regional și intra regional;
e) cooperarea țârilor în curs de dezvoltare în domeniul transferului și dezvoltării tehnologice;
f) măsuri speciale de ajutorare în favoarea țârilor cel mai puțin dezvoltate, insulare si fără litoral;
g) negocierea de aranjamente regionale și internaționale privitoare la asigurări și reasigurări între tarile în curs de dezvoltare;
h) intensificarea cooperării monetare și financiare între tarile în curs de dezvoltare (acorduri multilaterale de plăti și credit, finanțarea comerțului, crearea unei bănci a țârilor în curs de dezvoltare, mobilizarea resurselor financiare în cadrul țârilor în curs de dezvoltare);
i) crearea de societăți multinaționale de producție (în industrie si agricultură) la care să participe tarile în curs de dezvoltare interesate etc.
Acest plan de acțiune a fost supus atenției celei de a cincea sesiuni a UNCTAD (Manila – 1979), prilej cu care s-a subliniat faptul că cooperarea economică între tarile in curs de dezvoltare este privită ca un element cheie în promovarea bizuirii pe forțele proprii ale acestor tari și ca element esențial pentru promovarea schimbărilor structurale în economia acestora.
Rezoluția adoptată la cea de a cincea sesiune a UNCTAD cu privire la această problemă subliniază rolul pe care trebuie să-l joace tarile dezvoltate și Sistemul Națiunilor Unite pe linia sprijinirii țârilor în curs de dezvoltare pentru înfăptuirea în practică a acestui plan de acțiune privind colaborarea multilaterală dintre ele. S-a subliniat, în același timp, si rolul ce revenea Comisiei pentru cooperare economică între tarile în curs de dezvoltare din cadrul UNCTAD pentru negocierea și înfăptuirea tuturor acțiunilor înscrise în acest plan.
Pregătirile pentru negocierea diverselor aspecte ale cooperării economice dintre tarile în curs de dezvoltare au început încă de la finele anului 1979, mai întâi la nivelul grupurilor de experți pe regiuni (Montevideo, Addis Abeba și Manila) și apoi la nivelul "Grupului celor 77" la Geneva (aprilie 1980). Dezbaterile din cadrul reuniunii de la Geneva s-au concentrat asupra definirii mecanismului, principiilor și procedurilor referitoare la înfăptuirea în practica a Planului de acțiune , adoptat la Arusha (febr. 1979). într-o primă etapa au fost vizate masurile care privesc intensificarea cooperării comerciale a țarilor în curs de dezvoltare (sistemul global de preferințe comerciale dintre tarile în curs de dezvoltare, intensificarea cooperării dintre organizațiile comerciale de stat și crearea de întreprinderi multinaționale de comercializare). Reuniunea de la Geneva a decis crearea unui comitet de negocieri, deschis participăm tuturor țârilor membre ale "Grupului celor 77° interesate, care să constituie mecanismul, necesar pregătirii și desfășurării efective a negocierilor.
Declarația ministerială a "Grupului celor 77" de la New York, din 8 octombrie 1982, a declanșat procesul de pregătire a negocierii Sistemului global de preferințe comerciale dintre tarile in curs de dezvoltare .Al doilea pas pe linia pregătirii negocierilor s-a înregistrat la New-Dalhi, la 26 iulie 1985, când a fost adoptată declarația ministerială a țârilor care și-au exprimat intenția de a participa la negocierea acestui sistem preferențial.
Pasul următor s-a înfăptuit în mai 1986, la Brasilia, unde a avut loc o nouă reuniune ministeriala la care au participat 67 de tari, membre ale Grupului celor 77" care și-au exprimat intenția de a participa la negocierile privind S.G.P.C. și care au stabilit programul negocierilor.
România a participat activ și la elaborarea tuturor programelor de măsuri adoptate de "Grupul celor 77" în acest domeniu formulând propuneri concrete cu privire la modalitățile de transpunere în practică a prevederilor înscrise în "Programul de la Arusha’’. Tara noastră a militat pentru întărirea solidarității și colaborării tuturor țârilor în curs de dezvoltare.
Problematica cooperării economice dintre tarile in curs de dezvoltare a stat în atenția acestor tari și la reuniunea ministerială a 'Grupului celor 77" de la Buenos-Aires, precum și la cea de a VI-a sesiune a UNCTAD de la Belgrad.
Cu aceste două prilejuri, "Grupul celor 77" a reafirmat rolul și importanta întăririi și dezvoltării cooperării economice între tarile în curs de dezvoltare în condițiile crizei economice mondiale actuale și a reînnoit angajamentul acestor tari privind realizarea în practică a obiectivelor convenite prin "Programul de la Arusha’’(1979) și "Programul de acțiune de la Caracas” adoptat la Conferința la nivel înalt, asupra cooperării economice între tarile in curs de dezvoltare, din mai 1981.
În rezoluția adoptată la UNCTAD VI pe această temă, s-a pus accentul, ca și la sesiunile IV și V ale UNCTAD, pe măsurile ce ar trebui să fie întreprinse de către tarile dezvoltate și organizațiile internaționale pentru a sprijini tarile în curs de dezvoltare în realizarea obiectivelor și măsurilor înscrise în programele de mai sus, ca o contribuție Ia înfăptuirea obiectivului celui de al treilea deceniu ai dezvoltării instituit de O.N.U. Rezoluția adoptată solicita totodată Comitetului de cooperare economică între țările în curs de dezvoltare din cadrul UNCTAD să urmărească aplicarea în practică a Programului de acțiune de la Arusha și să ia în considerare o sporire a sprijinului UNCTAD pentru transformarea în fapt a programelor de cooperare economică între tarile în curs de dazvoltare, inclusiv ’’Programul de acțiune de la Caracas’’.
La ultimele patru sesiuni ale UNCTAD, una din problemele căreia i-a revenit un loc aparte în cadrul dezvoltarilor a fost ceavizand masurile speciale în favoarea țârilor în curs de dezvoltare, mai puțin avansate, insulare și fără litoral.
Aceasta problemă a constituit și obiectul unor intense dezbateri la reuniunile ministeriale ale “Grupului celor 77" de la Lima (1971), Manila (1976), Arusha (1979), Buenos Aires (1983) și Havana (1987). Dar, spre deosebire de alte probleme dezbătute de "Grupul celor 77", aceasta a fost însoțită și de puternice elemente de divergență între tarile în curs de dezvoltare. Cauza acestor divergențe rezidă din dorința statelor africane, în principal, de a beneficia cu prioritate de asistenta și facilități internaționale, plecând de la considerentul că aceste tari se găsesc întra- un stadiu incipient de dezvoltare.
Având în vedere ca o reevaluare a criteriilor de acordare a asistenței s-ar face, în condițiile în care volumul asistenței financiare ar rămâne neschimbat, în dauna altor tari în curs de dezvoltare, acestea din urmă și în special cele latino- americane au reacționat susținând principiul neinterferații asistenței speciale pentru tarile cel mai puțin dezvoltate, insulare și fără litoral, cu asistenta generală destinată tuturor țârilor în curs de dezvoltare.
Acest deziderat a fost respins de către tarile dezvoltate care au invocat faptul că acest lucru îl pot face unele organisme economice și financiare internaționale (Banca Mondială, FMI, PNUD). Tarile capitaliste au lăsat să se înțeleagă ca se gandesc nu atat la acordarea de asistenta suplimentara in favoarea tarilor cel mai puțin avansate, insulare și fără litoral, cât mai ales la redistribuirea actualei asistențe ceea ce, desigur, nu convine țârilor în curs de dezvoltare mai avansate. Totodată, s-a susținut și ideea că la finanțarea suplimentară a țârilor in curs de dezvoltare cel mai puțin avansate, insulare și fără litoral să contribuie, pe măsura posibilităților lor, si celelalte tari în curs de dezvoltare mai avansate.
România a sprijinit cerințele formulate de "Grupul celor 77", declarându-se în favoarea inițierii unor acțiuni constructive la care sa participe toate tarile dezvoltate și care să vină efectiv in sprijinul țârilor în curs de dezvoltare mai puțin avansate, insulare si fără litoral,
in urma dezbaterilor pe marginea acestei probleme au fost adoptate la cea de a treia sesiune a UNCTAD câteva rezoluții care nu răspund decât parțial dezideratelor țârilor în curs de dezvoltare și care cuprind următoarele recomandări:
– tarile dezvoltate să promoveze măsuri speciale în favoarea țârilor în curs de dezvoltare mai puțin avansate, insulare și fără litoral cu privire la: produsele de bază, accesul la piețe, practicile comerciale, diversificarea economiei, finanțarea dezvoltării, transferul de tehnici și transporturile maritime ale acestora;
– Consiliul Economic și Social al ONU să studieze dacă este de dorit și posibil să se creeze un fond special de asistenta financiară pentru tarile în curs de dezvoltare mai putin avansate,insulare si fara litoral si sa comunice concluziile sale Adunării Generale a ONU;
– un grup de experți ai O.NU. să studieze mijloacele de ameliorare a infra-structurii transporturilor țârilor în curs de dezvoltare fără litoral, iar concluziile acestuia să fie dezbătute de către Consiliul pentru Comerț și Dezvoltare în vederea aplicării masurilor necesare. La sea de a patra sesiune a UNCTAD (Nairobi – 1976) s-a reafirmat necesitatea de a se conveni asupra unor acțiuni eficace în vederea soluționării problemelor particulare, de durată sau permanente, ale țârilor în curs de dezvoltare mai puțin avansate, insulare și fără litoral. Sesiunea de la Nairobi a recomandat ca măsurile care vor fi adoptate să se inspire direct din Programul de acțiune de la Manila adoptat, de "Grupul celor 77" (februarie 1976).
Potrivit rezoluției adoptate, tarile dezvoltate trebuiau să-și sporească ajutorul public pentru dezvoltare acordat acestor tarii la nivelul obiectivului stabilit de 0,7% din PNB-ul lor sau chiar să depășească acest obiectiv. Rezoluția mai cuprindea și alte recomandări de care să se tina seama in materie de politică comercială, de cooperare economică, de transporturi maritime, asigurări, reasigurări, transfer de tehnologie etc. pentru a răspunde nevoilor specifice ale acestor țări.
Dezbaterile pe marginea acestei probleme au continuat si la cea de a patra reuniune ministeriala a ‚’’Grupului celor 77’’ (Arusha- februarie 1979) precum si la cea de a cincea sesiune a UNCTAD (Manila-mai1979).În ’’Programul de la Arsura", adoptat de "Grupul celor 77" s-a recomandat celei de a cincea sesiuni a UNCTAD să adopte de urgenta un program de acțiune în favoarea țârilor în curs de dezvoltare, mai puțin avansate, care urma să fie aplicat în două faze:
– Prima fază (1979-1981): – Un program accelerat de asistenta – în vederea impulsionării imediate a economiei acestor tari și a sprijinirii proiectelor vizând satisfacerea necesităților sociale cele mai presante.
– A doua fază: Un program de acțiune substanțial pentru anii ’80 în favoarea țârilor cel mai puțin avansate – care să conducă la transformări de structură în economia acestora în vederea unei dezvoltări autonome și care să le permită, în același timp să asigure cel puțin condițiile minime in materie de nutriție, sănătate, locuință, instrucție și educație, transporturi și comunicații la nivelul întregii populații din aceste tari.
Ambele programe de acțiune implică un sprijin substanțial multilateral dinpartea țârilor dezvoltate. Programul de acțiune pentru anii ’80 a fost inclus în cadrul strategiei internaționale pentru cel de al treilea deceniu al dezvoltării (1981 – 1990)
Cea de a cincea sesiune a UNCTAD și-a însușit propunerile făcute de "Grupul celor 77" în Programul de la Arusha și a adoptat în acest sens o rezoluție în care se cerea tuturor statelor să atingă obiectivul stabilit de ONU privind asistenta financiară pentru dezvoltare de 0,7%. din PNB-ul lor, în primul rând, fată de aceste tari. Totodată, rezoluția recomanda sporirea asistenței tehnice atât din partea țârilor dezvoltate cât și din partea UNCTAD fată de tarile în curs de dezvoltare cel mai puțin avansate. Alte două rezoluții adoptate vizau acțiunile ce se cereau a fi întreprinse în sprijinul țârilor în curs de dezvoltare, insulare și fără litoral.
Analizându-se această problema și la sesiunea ministerială a ’’Grupului celor 77" de la Buenos-Aires (1983), au fost adoptate un proiect de "Declarație cu privire la progresele realizate pe linia aplicării noului program substanțial de acțiune în favoarea țârilor cel mai puțin dezvoltate", precum și un proiect de rezoluție. In declarație se subliniază deteriorarea situației economice a țârilor cel mai puțin dezvoltate în ultimii ani, precum și ritmul lent și nesatisfăcător de aplicare in practică a Noului program substanțial de acțiune adoptat la Manila (1979) și se adresează un apel țârilor dezvoltate, precum și instituțiilor multilaterale de asistenta tehnică și financiară pentru adoptarea urgentă de măsuri concrete în spiritul prevederilor acestui program. Aceeași idee este subliniată și în Proiectul de rezoluție prezentat la cea de a VI-a Sesiune a UNCTAD de la Belgrad (iunie 1983), cerându-se țârilor dezvoltate respectarea angajamentelor asumate în legătură cu ajutorul de dezvoltare, astfel încât volumul acestui ajutor acordat țârilor în curs de dezvoltare cel mai puțin avansate să fie dublat, sau să atingă o pondere de 0,15% din PNB-ul țârilor donatoare până în 1985.
Se poate aprecia că, deși s-au întreprins unele acțiuni în favoarea țârilor în curs de dezvoltare mai puțin "avansate, insulare și fără litoral, ele au răspuns numai în parte dezideratelor și mai ales nevoilor acestora pentru a ieși din starea de subdezvoltare în care se găsesc. De aceea, problema a fost reluată si dezbatută în continuare si la cea de a Vll-a sesiune a UNCTAD, după cum se va vedea în cele ce urmează.
Cea de a șaptea Sesiune a UNCTAD (iulie-august 1987 – Geneva)
Cea de a șaptea Sesiune a Conferinței Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare și-a desfășurat lucrările la Geneva în perioada 9 iulie – 3 august 1987. fiind considerată ca cea mai importantă reuniune internațională a anului. La lucrările ei au participat reprezentanții a 141 de state și s-au primit mesaje din partea a 11 șefi de state și guverne.
Lucrările Conferinței au fost deschise de Lazăr Moisov, președintele Prezidiului R.S.F. Iugoslavia (tara gazdă a Sesiunii UNCTAD VI care a avut loc la Belgrad in 1983), care a atras atenția că economia mondială și relațiile economice internaționale se găsesc în cea mai îndelungată criză din perioada postbelică ce afectează îndeosebi tarile în curs de dezvoltare și că UNCTAD VII ar trebui să prilejuiască negocieri serioase pentru adoptarea de măsuri menite să conducă la ieșirea din această situație.
Conferința a fost salutată de Secretarul general al ONU, Javier Perez de Cuellar, care a denunțat transferul de resurse financiare din tarile sărace spre tarile bogate, subliniind că datoria externă cu care se confruntă acestea reprezintă principalul obstacol în calea progresului lor economico-sociaL
In plenul Conferinței a fost apoi prezentat raportul Secretarului general al UNCTAD (Keneth Dadzie), intitulat "Revitalizarea dezvoltării, creșterii si comertului international;evaluare si optiuni politice ,structurat in general,[e patru mari domeni care au constituit siobiectulnegocierilor in cadrul acestei sesiuni(resursele pentru dezvoltare,produsele de baza comertul international,tarile cel mai putin dezvoltate)
Prima parte a lucrarilor sesiunii a fost rezervata dezbaterilor generale în cadrul carora reprezentanții țârilor participante și-au expus pozițiile și propunerile în legătură cu problemele înscrise pe ordinea de zi a Conferinței.
Partea a doua a lucrărilor sesiunii s-a desfășurat pe grupe de negocieri având sarcina sa analizeze propunerile facute sa le negocieze si sa le înscrie în documentele finale pe cele care vor întruni consensul.
Au fost constituite in acest sens patru grupe de negocieri pentru cele patru mari domenii interdependente: (1) resursele pentru dezvoltare, inclusiv resursele financiare și chestiunile monetare conexe; 2) produsele de bază; 3) comerțul internațional; 4) tarile cel mai puțin avansate.
Ca și la sesiunile anterioare, tarile participante la conferință au ‘fost împărțite în "Grupul celor 77" (127 de tari), Grupul "B" (cel al țârilor capitaliste dezvoltate), Grupul "D" (cel al țârilor socialiste care nu sunt membre ale "Grupului celor 77") și R.P. Chineză, care nu face parte din nici un grup de state.
Rezultatul -principal al Conferinței îl constituie adoptarea prin. consens a "Actului final al UNCTAD VII" care reflectă, echilibrat și realist, poziția diverselor tari și grupe de tari participante la negocieri. Deși rezultatele sesiunii sunt apreciate ca modeste ,Conferința a fost și continuă sa fie apreciată de majoritatea observatorilor ca un eveniment pozitiv ai anului 1987, întrucât a prilejuit un amplu și aprofundat schimb internațional de păreri cu privire la problemele fundamentale ale economiei mondiale și căile soluționării lor, lucrările conferinței caracterizându-se, într-o mai mare măsură decât în trecut, prin spirit de cooperare și de evitare a confruntărilor, ceea ce a permis ajungerea la un consens într-o serie de probleme importante derivate din problematica ordinii de zi.
"Grupul celor 77" a prezentat sesiunii UNCTAD VII propunerile adoptate la cea de a șasea reuniune ministerială de la Havana, din aprilie 1987, consemnate în documentul intitulat: "Evaluare și propuneri ale "Grupului celor 77’’ cu privire la cea de a șaptea sesiune a Conferinței Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare" , care este parte integrantă a "Declarației de la Havana'’ în prima parte a documentului se face o apreciere a realizărilor și mai ales a nerealizărilor care s-au înregistrat de la precedenta reuniune ministerială (Buenos-Aires, 1983 ) în domeniile care au stat în atenția celei de a VI-a sesiuni a UNCTAD (Belgrad, 1983). Concluziile acestei analize sunt dintre cele mai nefavorabile. Se consemnează faptul că tarile în curs de dezvoltare au cunoscut în anii ’80 cel mai sever regres economic din ultimii 30 de ani, datoriile externe ale acestora atingând la mijlocul anului 1987, uriașa cifra 1057 miliara dolari cifră egala cu jumătate din valoarea producției lor globale; aceste tari au plătit numai între anii 1979-1986 în contul dobânzilor la datoria externă o sumă egală cu peste 95% din nivelul datoriei de la începutul anului 1979, iar ponderea serviciului datoriei externe în încasările din exporturile acestor tari a sporit de la 20,3% în 1980 la 27,7%' în 1976. In numeroase tari din lumea a treia, datoria externă pe locuitor a depășit venitul pe locuitor, iar în țâri ca Brazilia, serviciul datoriei externe a ajuns să absoarbă peste 90% din încasările anuale din exporturi.
Politica dobânzilor înalte practicată de tarile capitaliste dezvoltate, conjugată cu escaladarea protecționismului, îndeosebi netarifar, a contribuit și la prăbușirea prețurilor la principalele produse de bază exportate de tarile în curs de dezvoltare și implicit la reducerea substanțială a încasărilor acestora din exporturi. Statisticile internaționale arată că în anul 1986, preturile produselor de bază erau mai reduse cu 1/3 fată de nivelul anului 1980; ca urmare, în 1986, veniturile în devize ale acestor tari au fost mai reduse cu cea 120 miliarde dolari. Aceasta a dus și la scăderea ponderii țârilor în curs de dezvoltare în comerțul internațional de la 27% în 1980 la 19,9% în 1986.
Dinamica încasărilor din exporturi, concomitent cu creșterea plăților în contul serviciului datoriei externe, a dus la o acută penurie de resurse financiare în tarile în curs de dezvoltare, ceea a determinat reducerea importurilor acestora și a investițiilor în economie.
Ca urmare, în prima jumătate a deceniului nouă (1981-1985), tarile în curs de dezvoltare au înregistrat un ritm mediu anual de creștere a PIB de cca 1% (fată de 5,2% în perioada 1976-1980 și de 7% cât se prevede în strategia internațională a celui de al treilea deceniu al O.N.U. pentru dezvoltare – 1981-1990).
Politicile și practicile țârilor capitaliste dezvoltate, îndeosebi în domeniul relatiilor comerciale, au continuat, să agraveze situația țarilor in curs de dezvoltare, acestea traversând în prezent o criză fară precedent. De aceea, "Grupul celor 77” a considerat că cea de a Vll-a sesiune a UNCTAD ar fi o ocazie potrivită pentru comunitatea internațională de a examina interdependențele din cadrul economiei mondiale și consecințele situației economice actuale asupra comerțului și dezvoltării țârilor în curs de dezvoltare și, în acest sens, în partea a doua a Declarației de la Havana a formulat o serie de propuneri și revendicări, unele fiind o reluare a acelora formulate anterior, dar neagreate de tarile dezvoltate. Aceste tari au pus accentul în propunerile lor pe obiectivele imediate, pe termen scurt, vizând: ușurarea poverii datoriei externe, sporirea asistenței financiare, stabilitatea prețurilor la produsele de bază, lărgirea accesului pe piețele țârilor dezvoltate pentru produsele manufacturate ale țârilor în curs de dezvoltare, sprijinirea substanțială a țârilor cel mai puțin avansate.
"Grupul celor 77" nu a neglijat, în propunerile formulate în Declarația de la Havana, nici obiectivele pe termen lung, propuneri vizând restructurarea actualului sistem economic internațional. Merită subliniat faptul că, pe parcursul negocierilor în cadrul celei de a VII-a sesiuni a UNCTAD, tarile membre ale "Grupului celor 77" au manifestat o atitudine mai flexibilă în vederea ajungerii la un consens în majoritatea problemelor puse în discuție, reușind să introducă, în cele din urmă, în Actul final al Sesiunii, cea mai mare parte a propunerilor formulate în Declarația de la Havana. Cât privește țările socialiste (membre ale Grupului D) , acestea au sprijinit, în general, propunerile prezentate de tarile în curs de dezvoltare. Pe parcursul desfășurării lucrărilor sesiunii, URSS și Bulgaria au semnat Acordul privind crearea Fondului comun pentru finanțarea stabilizării pieței produselor de bază din cadrul Programului integrat, adoptat la cea de a IV-a sesiune a UNCTAD (1976).Tarile capitaliste dezvoltate(membre ale grupului B) au manifestat în general, o atitudine rezonabilă, angajând-se in negocieri cu dorința de a se ajunge la un consens, fară a-si asuma însă angajamente care sa depășească pozițiile convenite la reuniunea ministerială a OCDE de la Paris, din mai 1987, și la întâlnirea la nivel înalt a celor șapte tari occidentale, care a avut loc la Veneția în iunie 1987. Ele au respins propunerile țârilor în curs de dezvoltare vizând crearea unui nou sistem de relații economice internaționale, motivând că ar fi suficientă îmbunătățirea actualului sistem. De asemenea, ele au susținut că măsurile concrete vizând domeniul comercial și financiar-valutar ar trebui să fie negociate în cadrul GATT și FMI-BIRD, limitând în felul acesta rolul UNCTAD- ului în aceste domenii.
Totodată, tarile capitaliste dezvoltate au condiționat acordarea de sprijin țârilor în curs de dezvoltare de înfăptuirea de către acestea a unor reforme economice interne care să favorizeze dezvoltarea sectorului privat și penetrarea investițiilor străine de capital.
Documentul final ai Sesiunii UNCTAD reflectă poziția diverselor tari și grupe de tari participante la negocieri. Acest document cuprinde în prima parte o evaluare a situației economice mondiale, subliniind-se că aceasta a fost caracterizată în anii ’80 prin: încetinirea creșterii cererii și producției în raport cu perioada anterioară; creșterea considerabilă a datoriei externe a țârilor în curs de dezvoltare; rate reale ridicate ale dobânzilor; insuficiența resurselor financiare pentru tarile lumii a treia; instabilitatea cursurilor de schimb ale principalelor valute; escaladarea protecționismului pe planul relațiilor comerciale; scăderea considerabilă a prețurilor la principalele produse de bază exportate de tarile în curs de dezvoltare; instabilitatea economică generală.
Documentul relevă faptul că evoluțiile negative din economia mondială au înrăutățit situația țârilor în curs de dezvoltare, afectând capacitatea lor de a accelera procesul dezvoltării economica-sociale și de a-și achita datoria externă. De aceea, în Actul final al Sesiunii se subliniază responsabilitatea comună a tuturor țârilor lumii de a tine seama de creșterea interdependențelor economice generale si de a adopta măsuri convergente în vederea depășirii gravelor dificultăți pe care le traversează economia mondială și îndeosebi tarile în curs de dezvoltare.
Totodată, documentul subliniază că adoptarea de măsuri comune pentru depășirea acestor dificultăți trebuie să excludă orice tentativă de a impune un model unic de gestiune economică pentru toate tarile, reafirmându-se că fiecare tara este responsabilă pentru propria sa dezvoltare economica-socială și politică și că are dreptul de a adopta sistemul economic, social și politic pe care îl consideră cel mai potrivit pentru ea.
Partea a doua a Actului final înscrie o serie de recomandări adoptate prin consens care vizează cele patru domenii care au făcut obiectul negocierilor în cadrul celei de a Vll-a Sesiuni a UNCTAD.
a) în domeniul resurselor pentru dezvoltare locul principal l-a ocupat examinarea problemei datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare, convenindu-și că obiectivul ce trebuie urmărit în acest domeniu este crearea unei astfel de situații în care resursele interne și externe să fie suficiente pentru finanțarea importurilor si a nevoilor de investiții în vederea impulsionării procesului de dezvoltare economica-socială a acestor tari. In acest sens, Conferința a recomandat unele măsuri concrete pentru reducerea datoriei externe a țârilor în curs de dezvoltare și în special a celor mai sărace cum sunt: reducerea dobânzilor pentru datoria actuală a țârilor celor mai sărace, suplețe în operațiunile de reeșalonare a datoriei externe și în acordarea de noi credite acestor tari, anularea de către tarile dezvoltate a datoriei țârilor celor mai sărace provenind din ajutorul public pentru dezvoltare etc.
În ce privește resursele externe pentru dezvoltare, Conferința a recomandat sporirea transferului de resurse pentru a atinge obiectivul stabilit (0.7% din PNB-ul țârilor dezvoltate pentru ajutorul public destinat dezvoltării și 0,15% pentru tarile cel mai puțin avansate) și creșterea capitalului instituțiilor financiare internaționale (FMI și BIRD) care să pună la dispoziția țârilor în curs de dezvoltare resurse financiare mai mari.
în domeniul monetar s-a subliniat necesitatea asigurării de lichidități internaționale suficiente, realizarea stabilității cursurilor de schimb ale valutelor și reducerea dobânzilor pentru a veni în sprijinul țârilor în curs de dezvoltare.
b) în domeniul comerțului internațional cu produse de bază, Conferința a recomandat măsuri menite să amelioreze funcționarea acordurilor internaționale de produse existente, negocierea de noi acorduri și aranjamente pentru produsele de bază vizate de Programul integrat și intrarea cât mai curând cu putință în vigoare a acordului privind Fondul comun de finanțare a stabilității pieței produselor de bază. Totodată, sesiunea UNCTAD VII a recomandat sprijinirea tarilor in curs de dezvoltare ,pe linia eforturilor lorde diversificare a producției produselor de baza și de participare sporită la producția, comercializarea, transportul și distribuirea acestora.
c) în domeniul comerțului internațional (cu produse manufacturate), Conferința a reafirmat angajamentul statelor membre de a contracara și atenua protectionismul, de a îmbunătăți sistemul generalizat de preferințe vamale nereciproce și nediscriminatorii în favoarea țârilor în curs de dezvoltare, de a ameliora accesul Ia piețe în special pentru produsele care prezintă interes pentru tarile in curs de dezvoltare și în acest scop, s-a subliniat necesitatea ca UNCTAD-ul să urmărească negocierile comerciale în cadrul "Rundei Uruguay" ce se desfășoară în cadrul GATT-ului.
Totodată-, Sesiunea UNCTAD VII a recomandat să se studieze posibilitatea elaborării unui program care să vizeze promovarea în continuare a relațiilor comerciale și de cooperare-economică între tari. cu sisteme social-economice diferite, în special între tarile socialiste și cele în curs de dezvoltare nesocialiste.
d) în domeniul vizând tarile cel mai puțin avansate, Conferința a recomandat să se pună imediat și integral în. aplicare "noul program substanțial de acțiune pentru anii ’80" în favoarea acestor tari și a acceptat ofertă Franței de a găzdui în 1990 Conferința Națiunilor Unite privind situația țârilor in curs de dezvoltare (conferință care a avut deja loc, dar ea nu s-a soldat cu măsurile scontate).
Actul final adoptat la cea de a Vll-a Sesiune a UNCTAD exprimă angajamentul statelor membre de a-și spori eforturile pentru intensificarea cooperării multilaterale spre a favoriza adoptarea și aplicarea de politici vizând revitalizarea dezvoltării economice în general, a comerțului internațional în special, și creșterea eficienței activității UNCTAD-ului in acest domeniu.
A șaptea reuniune ministerială a "Grupului celor 77"(noiembrie 1991 – Teheran)
A șaptea reuniune ministerială a "Grupului celor 77" a avut loc între 19 și 23 noiembrie 1991 la Teheran (Iran) și s-a solda cu adoptarea "Documentelort finale de la Teheran". Aceste documente cuprind și analizează o serie de probleme de importantă deosebită pentru tarile în curs de dezvoltare și, în legătură cu acestea, formulează un mare număr de propuneri grupate pe capitole astfel:
– Declarația de la Teheran;
– Platforma de bază a "Grupului celor 77" pentru cooperarea internațională;
– Prima parte: Chestiuni sectoriale;
I. Resursele pentru dezvoltare
II. Comerțul internațional
III. Tehnologia
IV. Serviciile
V. Produsele de bază
– Partea a doua: Mari obiective
– Partea a treia: Tarile cel mai puțin avansate
– Partea a patra: Chestiuni instituționale
– Declarația miniștrilor cu privire la cooperarea economică între tarile în curs de dezvoltare.
– Declarația de lu Teheran, intitulată – Către un nou parteneriat pentru dezvoltare pune în discuție următoarele cinci probleme:
– relansarea dialogului asupra dezvoltării; sarcina țârilor în curs de dezvoltare; exigențele interdependențelor și a unei dezvoltări accelerate și durabile; necesitatea revitalizării UNCTAD; acțiunea conducerii.
Acest capitol scoate în evidentă o schimbare de optică, mai ales din partea țârilor în curs de dezvoltare, în ce privește sarcinile ce revin tuturor grupelor de state în procesul dezvoltării, în contextul noilor evenimente politice care au avut loc în Centrul și Estul Europei la sfârșitul deceniului nouă. În ceea ce privește grupul țârilor dezvoltate, ele recunosc sarcinile ce le revin în condițiile unor interdependențe crescânde între toate statele lumii, pentru că numai împreună pot realiza accelerarea dezvoltării de durată a economiei și comerțului mondial. Un rol major in această privință trebuie să revină și UNCTAD-ului, alături de alte organizații, acorduri și conferințe internaționale. Pentru aceasta el trebuie sași modifice structura organizatorică în noile condiții în care va activa.
Platforma de bază a "Grupului celor 77’’ pentru o cooperare internaționala exprimă poziția țârilor în curs de dezvoltare privitoare la problematica ce urma să fie dezbătută la UNCTAD VIII și anume:
– Prima parte: chestiuni sectoriale:
1. Resursele pentru dezvoltare: – datoria externă; transferul de resurse; finanțarea protecției mediului; mobilizarea resurselor interne și punerea în valoare a resurselor umane.
2. Comerțul internațional: protecționism, ajustarea structurală și liberalizarea schimburilor; sistemul generalizat de preferințe; negocierile multilaterale din cadrul Rundei Uruguay; comerțul și mediul; practici comerciale restrictive și politici concurențiale internaționale; infrastructuri globale pentru comerț și facilități comerciale; ameliorarea cadrului comercial internațional.
3. Tehnologia.
4. Serviciile: expansiunea și consolidarea serviciilor în tarile în curs de dezvoltare; serviciile de transporturi maritime.
5. Produsele de bază – obiective; instrumente, politici și măsuri (acorduri și aranjamente internaționale pe produse; accesul la piață; diversificarea, finanțarea compensatorie; importanta mediului înconjurător; coordonare și transparență a măsurilor naționale: fondul comun pentru produsele de bază); rolul UNCTAD; dezvoltarea durabilă a sectorului produselor de bază.
– Partea a doua: Mari obiective:
– promovarea creșterii economice, ameliorarea capacității tehnice și accelerarea dezvoltării țârilor lumii a treia;
– consolidarea acțiunilor naționale, internaționale și multilaterale pentru realizarea unei economii mondiale sănătoase și echitabile;
– asigurarea unei repartiții eficace a resurselor umane și economice;
– Partea a treia: Tarile cel mai puțin avansate.
– Partea a patra: Chestiuni instituționale: adaptarea UNCTAD la evoluția mediului economic și politic internațional (analiza globală și coordonarea politicilor; negocieri; cooperarea tehnică în favoarea țârilor în curs de dezvoltare).
– Declarația miniștrilor asupra cooperării economice între tarile în curs de dezvoltare.
Aici se reafirmă importanta cooperării economice între tarile în curs de
dezvoltare și necesitatea intensificării eforturilor pentru revitalizarea și consolidarea mecanismelor existente de cooperare economică și tehnică între tarile în curs de dezvoltare. Cooperarea economică și tehnică dintre tarile in curs de dezvoltare trebuie să ducă la revitalizarea creșterii și dezvoltării acestor tari.
Rezultatele celei de-a opta Sesiuni a UNCTAD (februarie1992 – Cartagena – Columbia)
Sesiunea a opta a UNCTAD a avut loc ia Cartagena între 8 și 25 februarie 1992. Se apreciază că, deși a durat mai puțin decât precedentele conferințe, ea s-a încheiat, în general, cu rezultate pozitive care ar putea contribui la revitalizarea organizației și la adaptarea ei la noile realități economice și politice de la sfârșitul deceniului nouă și începutul deceniului zece.
Ca și precedenta sesiune (a Vll-a), ea s-a desfășurat intra-un climat constructiv, lipsit de confruntare și puternice contradicții, adoptând la sfârșitul lucrărilor (pe bază de consens) două importante documente: Declarația politică, și Actul final.
Această sesiune se caracterizează printr-o serie ele trăsături caracteristice ce vor fi subliniate mai jos:
a) A VlII-a Sesiune a UNCTAD a reorientât activitatea organizației in funcție de conjunctura economică și politică, actuală, marcând trecerea, de la abordarea preponderent politică a problemelor comerțului și dezvoltării, la tratarea lor pragmatică, realistă. Totodată, s-a renunțat la concepțiile intervenționiste (din partea statului) în economie și s-a acceptat in mod general doctrina liberală bazată pe folosirea pieței și recunoașterea rolului motor al sectorului privat.
– S-a pus un accent mai mare pe rolul politicilor naționale, considerate ca factor determinant al progresului economic. In acest cadru se are în vedere ca UNCTAD să devină mai mult un centru de difuzare a experiențelor pozitive în domeniul politicilor naționale., inclusiv în ce privește privatizarea, fapt important și pentru tarile în tranziție la economia de piață.
b) UNCTAD VIII a elaborat și adoptat o serie de concepte noi care îi vor călăuzi activitatea: noul partenariat, buna gestiune și dezvoltarea durabilă (continuă).
1. – Conceptul privind noul parteneriat pentru dezvoltare se bazează pe asumarea de obligații și. responsabilități de către toți membrii UNCTAD, în funcție de nivelul dezvoltării lor economice. El implică, un dialog constructiv in vederea instaurării unei economii mondiale mai eficiente și echitabile, spirit de cooperare și decizii pe bază de consens.
2. – Conceptul bunei gestiuni la nivel național și internațional pin funcție de care organele UNCTAD vor evalua în viitor experiența statelor membre în domeniul dezvoltării economice, implică câteva, dimensiuni: presupune acțiunea guvernului pentru stabilirea cadrului si regulilor de joc în vederea funcționării efective și corecte,a pieței și pentru asigurarea unui climat sănătos activității economice: presupune crearea infrastructurii economice și sociale necesare, elaborarea unei politici macroeconomice, a unei politici a mediului și dezvoltarea resurselor umane necesare ca suport al activității economice; el presupune, de asemenea, o legislație clară, asigurarea transparenței și instituții eficiente în domeniul alocării resurselor.
3. – Conceptul de dezvoltare durabilă (susținută) urmărește atât realizarea unor performanțe economice de eficiență, cât și echilibrul ecologic și echitatea socială, la toate nivelele dezvoltării. Dezvoltarea susținută plasează problemele legate de medui în contextul creșterii economice și UNCTAD recunoaște că toate statele au o responsabilitate comună în ce privește mediul înconjurător.
c) Rămânând o organizație axată pe examinarea problematicii economice și comerciale a țărilor în curs de dezvoltare, UNCTAD se implica într-o măsură crescândă și în sprijinirea țârilor în tranziție la economia de piață,în acest sens, Actul final al UNCTAD VIII prevede furnizarea de asistență financiară și tehnică acestor țări, liberalizarea accesului lor la piețe, sprijinirea dezvoltării sectorului lor de servicii și acordarea unei atenții sporite nevoilor lor tehnologice.
d) în problemele dezbătute, UNCTAD VIII a adoptat o scrie de recomandări realiste și echilibrate (cu privire la resursele pentru dezvoltare, comerțul internațional, tehnologie, servicii, produse de bază) de natură să conducă la rezolvarea multor aspecte ale acestora și la întărirea cooperării internaționale.
Pe probleme, au fost adoptate următoarele recomandări mai importante:
1. în domeniul resurselor pentru dezvoltare:
– sprijinirea soluționării de la caz la caz a problemei datoriei externe a țărilor care execută programe naționale de reformă economică;
– ameliorarea cantitativă și calitativă a asistentei financiare pentru țările în curs de dezvoltare;
– studierea mijloacelor de încurajare a investițiilor străine directe în aceste țări;
– furnizarea de către țările în curs de dezvoltare, de resurse financiare suplimentare suficiente, pentru problemele mediului înconjurător;
2. în domeniul comerțului internațional:
– stoparea și contracararea protecționismului;
– întărirea sistemului comercial internațional în urma încheierii cu rezultatele scontate a Rundei Uruguay;
– facilitarea integrării tuturor țărilor în economia mondială și în sistemul comercial;
– ameliorarea sistemului generalizat de preferințe vamale nereciproce și nediscriminatorii în favoarea țărilor în curs de dezvoltare:
– studierea consecințelor noilor acorduri de integrare regională și subregională;
– limitarea efectelor negative ale măsurilor ecologice asupra comerțului;
promovarea folosirii tehnicilor noi în domeniul tranzacțiilor și procedurilor comerciale internaționale, în vederea economisirii timpului și a mijloacelor financiare.
3. în domeniul 'tehnologiei:
– sprijinirea creării capacităților tehnologico proprii ale țărilor în curs de dezvoltare;
– stimularea transferului de tehnologie in aceste țări;
– instituirea și aplicarea de norme convenite Ia nivel internațional pentru protejarea drepturilor de proprietate intelectuală;
– transferul in țările, in curs de dezvoltare de tehnologii ecologice, inclusiv în condiții privilegiate și preferențiale.
4. In domeniul serviciilor:
– acordarea de ajutor pentru dezvoltarea infrastructurii serviciilor în țările în curs de dezvoltare și sporirea participării lor la comerțul internațional cu servicii
5. în domeniul produselor de bază:
– întărirea și ameliorarea cooperării între producători și consumatori spre a contribui la soluționarea problemelor privind produsele de bază, inclusiv prin negocierea de acorduri Internaționale viabile și mai eficiente;
– sprijinirea politicilor nationale in domeniul produselor de baza prin crearea unui mediu economic internațional mai favorabil, ameliorarea accesului produselor de bază la piețele externe, sprijin pentru finanțarea programelor de diversificare, etc.
– asigurarea unei funcționări corespunzătoare a Fondului comun pentru produsele de bază;
– sprijinirea țărilor în curs de dezvoltare în soluționarea problemelor ecologice privind produsele de bază;
Urmărind problematica dezbătută de conferință este de remarcat includerea in programul de lucru al UNCTAD a unui domeniu de activitate de interes practic si a nume creșterea eficienței comerțului gratie informaticii, promovării de tehnici noi în domeniul comerțului, care. să permită economii substanțiale de timp și resurse financiare.
e) La Conferința de la Cartagena s-a ajuns la un acord privind o amplă reformă instituțională a UNCTAD în scopul sporirii eficienței acesteia. Astfel, s-a convenit:
1. întărirea rolului UNCTAD ca forma de analiză și dezvoltare a politicilor economice și a cooperării pentru dezvoltare, precum și de furnizor de asistență tehnică pentru țările în curs de dezvoltare; negocierea de instrumente juridice de cooperare economică internațională în domeniul său de competență se va angaja numai in cazuri bine determinate, când sunt reunite condițiile necesare în acest scop;
2. Evitarea paralelismelor cu instituțiile internaționale, specializate (FMI, BIRD, GATT, etc.) și îndeplinirea de către UNCTAD a unui rol complementar față de aceste organisme, inclusiv examinarea Interdependenței dintre diferite sectoare și probleme ale economiei mondiale;
3. Restructurarea mecanismului instituțional al UNCTAD și a metodelor sale de lucru, în funcție de noile orientări și posibilități ale organizației. Structura instituțională s-a modificat, reducăndu-se numărul organelor sale subsidiare, într- o formă viabilă, până la viitoarea conferința, după cum urmează:
– Consiliul pentru Comerț și Dezvoltare rămâne organul de conducere al UNCTAD în perioada dintre sesiunile Conferinței, fiind investit cu puteri sporite, de decizie politică în vederea adaptării rapide a organizației la schimbările intervenite pe plan mondial;
– Comitetele (Comisiile) permanente existente au fost suspendate și in locul lor au fost create alte patru comitete privind:
– comerțul cu mărfuri;
– atenuarea sărăciei;
– cooperarea economică între tarile în curs de dezvoltare;
– dezvoltarea sectorului de servicii.
– A fost menținut Comitetul special pentru preferința și Grupul interguvernamental pentru practicile comerciale restrictive.
Totodată, s-au constituit cinci grupuri de lucru ad-hoc care se vor ocupa de probleme privind:
1. investițiile și fluxurile financiare;
2. eficienta comerțului;
3. experiențele comparative în domeniul privatizării;
4. lărgirea posibilităților de comerț pentru tarile în curs de dezvoltare;
5. corelația dintre investiții și transferul de tehnologie.
Aceste grupuri ad-hoc, constituite pe o perioadă de 2 ani, care poate fi prelungită, vor fi alcătuite în principal din experți naționali, desemnați de tarile interesate, și din experți care participă cu titlu consultativ.
– Secretariatul se reorganizează pentru a răspunde imperativelor noului program de lucru și noilor structuri interguvernamentale. Se prevede o flexibilitate sporită în ce privește programarea, durata și ordinea de zi a organelor subsidiare ale UNCTAD,precum și desfășurarea consultărilor și negocierilor interguvemamentale.
f) în ceea ce privește participarea la lucrările UNCTAD, textul documentului final stipulează că guvernele își mențin întreaga libertate de a se asocia între ele pentru a promova aceleași scopuri și a adopta poziții comune.
Deja UNCTAD VIII a marcat o slăbire evidentă a sistemului rigid al grupurilor de state (’’VII", "B'’ ‚’'D'’), ceea ce reflectează diferențierea intereselor țârilor membre. Nici chiar "Grupul celor 77" nu a mai acționat ca o entitate în cadrul negocierilor privind documentul final. Statele occidentale, cele central și est-europene, inclusiv fostele republici sovietice, au adoptat, de asemenea, poziții individuale, fără a promova poziții de grup.
Delegația României a acționat în conformitate cu interesele noastre de tara în tranziție la economia de piață și în aceiași timp, de tara in curs de dezvoltare. Ea a participat nemijlocit la cele două grupuri de redactare a documentului final al Conferinței și la grupul restrâns pentru definirea reformei instituționale a UNCTAD. Propunerile României s-au reflectat în documentele adoptate.
3. Poziția și propunerile formulate de România în cadrul U.N.C.T.A.D.
România a militat activ pentru convocarea unei conferințe mondiale care să dezbată problemele comerțului și ale dezvoltării economice și să promoveze astfel de măsuri care să contribuie efectiv la lărgirea cooperării internaționale și la impulsionarea dezvoltării economice a tuturor statelor lumii. Ca țara in curs de dezvoltare, România a promovat pe plan internațional inițiative care răspund dezideratelor și intereselor majore ale țârilor lumii a treia, a sprijinit poziția acestora fată de principalele probleme abordate în cadrul sesiunilor UNCTAD.
Dacă la primele sesiuni ale UNCTAD, România și-a prezentat în mod independent inițiativele și propunerile, nefiind încadrată în vreun grup de state, la ultimele sesiuni ale UNCTAD, participând ca membră cu drepturi depline în cadrul "Grupului celor 77", și-a înscris o bună parte din inițiativele și propunerile sale în documentele adoptate de acest grup la reuniunile premergătoare sesiunilor UNCTAD, inițiative și propuneri care au fost apoi subliniate pe larg în cuvântărilor șefilor delegațiilor tarii noastre La sesiunile respective .
În cele ce urmează, ne vom referi numai la poziția și propunerile României la cea de a VI-a și a Vll-a sesiune a UNCTAD de la Belgrad (1983) și respectiv de la Geneva (1987).
5.5.1. Poziția și propunerile României la UNCTAD VI
Pornind de la situația economică și politică actuală, România, împreună cu celelalte tari membre ale "Grupului celor 77", care au adoptat 'Platforma de la Buenos Aires(martie-aprilie 1983), a considerat că UNCTAD VI avea sarcina să- și concentreze eforturile în direcția formulării unor soluții care să îmbine masurile pe termen scurt – în cadrul unui program imediat de acțiune – cu măsurile pe termen lung, de transformare a sistemului economic internațional în scopul așezării lui pe principii noi, echitabile, care să ducă la soluții bazate pe egalitate, echitate și avantaj reciproc între toate statele lumii. în acest context, România a formulat următoarele propuneri la cea de a VI-a sesiune a UNCTAD, care și-a desfășurat lucrările în iunie-iulie 1983 la Belgrad:
a) Promovarea largă a colaborării mondiale prin reglementarea situației în comerțul internațional pentru ca aceasta să devină un adevărat instrument eficient al creșterii economice. Pentru realizarea acestui obiectiv, după opinia României, era necesar să se ia următoarele măsuri:
– să se pună capăt practicilor și măsurilor protecționiste care afectează schimburile comerciale internaționale și sa se acționeze cu mai multă fermitate pentru instaurarea unui comerț liber și echitabil;
– tarile dezvoltate să se angajeze să nu introducă noi măsuri restrictive care ar afecta interesele comerciale, în primul rând, ale țârilor în curs de dezvoltare;
– de asemenea, aceste tari să efectueze restructurările și adaptările necesare pentru a facilita într-o mai mare măsură exporturile de produse manufacturate ale țârilor în curs de dezvoltare pe piețele țârilor dezvoltate și să îmbunătățească sistemul generalizat de preferințe vamale nereciproce si nediscriminatorii în favoarea țârilor în curs de dezvoltare;
b) Soluționarea problemei materiilor prime în spiritul revendicărilor formulate de tarile în curs de dezvoltare .În vederea rezolvării acestei probleme era necesar să se aplice în practică măsuri concrete și eficiente menite să asigure raporturi corespunzătoare între preturile produselor de bază și cele ale produselor manufacturate. In acest context, comercializarea produselor de bază trebuia să se facă la preturi remunerator pentru producători și echitabile pentru consumatori. Numai în acest mod ar fi putut să fie oprit procesul de înrăutățire, a raportului de schimb pentru tarile în curs de dezvoltare, cu efecte negative asupra, economiei acestora.
c) Convenirea unor programe speciale de ajutorare a țârilor în curs dc dezvoltare în domeniul agriculturii, al industriei, al transporturilor și în alte domenii, care să asigure condițiile necesare pentru o mai bună valorificare a resurselor materiale și umane de care dispun aceste tari. Elaborarea și aplicarea unor asemenea programe ar fi putut sprijini tarile în curs de dezvoltare să atingă un nivel rezonabil al creșterii lor economice și, prin aceasta, ar fi putut stimula relansarea economică și în tarile dezvoltate.
d) Asigurarea unui transfer substanțial de tehnologii moderne către tarile în curs de dezvoltare în condiții avantajoase, care să corespundă nevoilor de dezvoltare și condițiilor specifice din aceste tari. Pentru realizarea acestui deziderat se impune urgentarea convenirii unui cadru instituțional de principii și reguli care să garanteze transferul internațional de tehnologie în favoarea țârilor în curs de dezvoltare.
e) Sprijinirea formării de cadre naționale în tarile in curs de dezvoltare și evitarea consecințelor deosebit de negative pe care le are procesul de racolare de cadre califícate din aceste tari asupra economiei acestora.
f) Sprijinirea dezvoltării cooperării economice intre tarile in curs de dezvoltare. Programele pe termen lung, pe termen scurt și mediu, adoptate de ''Grupul celor 77" la sesiunile precedente, programe la care și-a adus contribuția si România, ofereau un cadru corespunzător de acțiune pentru ca tarile în curs de dezvoltare să-și poată rezolva cu forte proprii unele probleme ale asigurării progresului lor economica-social.
Pentru realizarea acestor programe de cooperare economică între tarile în curs de dezvoltare este necesară reafirmarea și întărirea angajamentului țârilor dezvoltate de a acorda sprijinul necesar, prin intermediul UNCTAD sau prin intermediul ONU și instituțiilor sale specializate, pentru ca tarile în curs de dezvoltare să pună cât mai bine în valoare potențialul lor economic.
g) Sporirea substanțială a fondurilor alocate pentru sprijinirea țârilor în curs de dezvoltare. Relansarea activității economice in tarile în curs de dezvoltare si accelerarea acestui proces impunea, pe lângă efortul propriu al acestor tari, măsuri de sporire a asistenței financiare internaționale, astfel încât în următorii 3-4 ani să se pună la dispoziția acestora un volum anual de resurse financiare suplimentare de cca 60 miliarde dolari. (Ulterior s-a apreciat că volumul anual real de resurse financiare necesare pentru accelerarea dezvoltării acestor tari trebuie să fie cu mult mai mare).
h) Soluționarea problemei datoriei externe a țârilor în curs de dezvoltare. în concepția României, soluționarea acestei probleme reclama anularea datoriilor țârilor celor mari sărace (cu un venit pe locuitor de pană la 500-600 dolari), reducerea și reeșalonarea datoriilor celorlalte tari în curs de dezvoltare, fără dobândă sau cu dobânzi mici, pe o perioadă lungă de timp, reducerea urmând să se facă proporțional cu venitul național pe locuitor al acestor tari. In acest context, era necesară stabilirea unor principii și proceduri acceptate pe plan internațional care să stea la baza discuțiilor și negocierilor dintre tarile debitoare și cele creditoare.
i) Convenirea de modalități practice pentru reducerea și stabilizarea dobânzilor la niveluri rezonabile și pentru asigurarea accesului țarilor în curs de dezvoltare la creditele internaționale în condiții preferențiale. După opinia României, pentru tarile în curs de dezvoltare, dobânzile nu ar ti trebuit să depășească 5%, iar pentru tarile cele mai sărace, creditele ar fi trebuit sa fie acordate cu dobânzi de 2-3% său fără .Cat priveste dobanzile platite peste aceste limite, ele ar fi trebuit să fie considerate ca o restituire a datoriilor. Numai astfel creditul internațional ar fi putut juca un rol pozitiv în facilitarea schimburilor comerciale internaționale, a investițiilor productive și, în general, in activitatea economică.
j) Trecerea hotărâtă la reducerea cheltuielilor militare, al căror nivel constituia unul din principalii factori de agravare a situației economice mondiale. Dupa opinia României, începerea unui proces real de dezarmare, menit să oprească tendința de creștere accelerată a cheltuielilor militare și să determine o reducere substanțială a acestora, ar deschide perspective noi nu numai pentru asigurarea păcii mondiale, dar ar permite în același timp reconversiunea în scopuri pașnice a fondurilor astfel eliberate. Cu mai mulți ani in urmă, România a propus reducerea cheltuielilor militare până în anul 1985 cu 10-15%, urmând ca o parte din fondurile astfel economisite să fie folosite pentru dezvoltarea economică a țârilor care efectuează aceste reduceri, iar cealaltă parte, pentru asistenta țârilor în curs de dezvoltare. Se pare că acest deziderat va începe să se înfăptuiască in practică ca urmare a acordurilor semnate la sfârșitul anului 1990 în cadrul Conferinței pentru Securitate și Cooperare din Europa.
Cât privește rolul ONU și al UNCTAD pentru soluționarea problemelor înscrise pe ordinea de zi a celei de a șasea sesiuni a Conferinței Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare, România a formulat următoarele propuneri:
– perfecționarea Q.N.U. și creșterea rolului acesteia în viața internațională; ONU trebuie să joace un rol mai activ în stimularea cooperării dintre state pe plan economic, tehnico-științific, în formarea de cadre etc., precum și în instaurarea unei noi ordini economice internaționale; pe această linie, de o mare însemnătate ar fi lansarea negocierilor globale din cadrul ONU în domeniul materiilor prime, energiei, comerțului internațional sistemului monetar-financiar.
-întărirea mecanismului de consultări și negocieri din cadrul UNCTAD pentru examinarea și soluționarea problemelor economiei mondiale, prin adoptarea de măsuri concrete care să răspundă intereselor comunității internaționale și a cerințelor edificării noii ordini economice mondiale; având in vedere complexitatea situației economice internaționale, în concepția României nu era suficientă numai realizarea unor înțelegeri generale, de principiu în cadrul UNCTAD, ci trebuiau convenite și unele modalități pentru continuarea dialogului și după încheierea sesiunii, sub forme adecvate, care sa permita punerea efectivă în practică a înțelegerilor și deciziilor care urmau să fie adoptate în cadrul UNCTAD.
În sfârșit, potrivit concepției României, orientarea într-o direcție pozitivă a cursului evenimentelor economice internaționale, depindea și de capacitatea țârilor in curs de dezvoltare si nealiniate de a întări unitatea si colaborarea dintre ele. Pe această linie se impunea intensificarea consultărilor reciproce la orice niveluri considerate corespunzătoare, inclusiv în cadrul unei reuniuni la nivelul cel mai înalt consacrată în exclusivitate problemelor economice.
Poziția și propunerilor României la UNCTAD VII
Ca membra cu drepturi depline în cadrul "Grupului celor 77", România a luat parte activă la elaborarea și adoptarea Declarației de la Havana" (aprilie 1987) susținând pe parcursul negocierilor propunerile formulate în acest domeniu.
Cu prilejul deschiderii celei de a VII-a Sesiuni a UNCTAD, delegația țării noastre a reafirmat o serie de propuneri pe care România le-a prezentat la O.N.U. și în diferite alte foruri internaționale, cum sunt; anularea totală a datoriilor țărilor cele mai sărace, reducerea în proporții corespunzătoare a datoriilor tuturor celorlalte țari, reeșalonarea pe o perioadă de 15-20 de ani a restului datoriilor acestor țări, cu o dobândă minimă sau chiar fără dobândă, stabilirea unui plafon maxim pentru plățile anuale în cadrul datoriei externe care să nu depășească 10% din încasările obținute din exporturile țărilor în curs de dezvoltare, reducerea generală a dobânzilor, inclusiv de către BIRD și FMI, și acordarea în continuare de noi credite țărilor în curs de dezvoltare în condiții avantajoase, cu dobânzi raționale, în scopul dezvoltării lor economico-sociale.
S-a subliniat ,totodata ca este necesar ca UNCTAD-ulsa elaboreze măsuri care să ducă la soluționarea problemei prețurilor, îndeosebi la materiile prime și la asigurarea stabilității acestora, să acționeze cu mai multă fermitate pentru înlăturarea protecționismului și liberalizarea schimburilor comerciale internaționale pentru eliminarea oricăror forme de presiune si bariere artificiale în calea comerțului internațional, pentru promovarea unor relații economice bazate pe deplina egalitate, respect al independenței și suveranității naționale, neamestec în treburile interne și avantaj reciproc.
S-a emis părerea că ar fi necesar ca cea de a VII-a Sesiune a UNCTAD ar trebui să ducă și la convocarea unei conferințe speciale în cadrul O.N.U. la care să participe, în condiții de deplină egalitate, atât țările în curs de dezvoltare, cât si țările dezvoltate, să determine angajarea de negocieri efective și obținerea de rezultate pozitive în cadrul acestora, care să răspundă intereselor și aspirațiilor de progres ale tuturor țârilor. In acest scop, România aprecia că ar fi fost deosebit de utilă crearea unei comisii speciale de lucru în cadrul UNCTAD, care, pe baza dezbaterilor din sesiune, a propunerilor ce urmau să fie făcute, să elaboreze măsuri concrete în vederea soluționării acestor probleme. În concluzie, se poate aprecia că România, că de altfel și alte țări în curs de dezvoltare, a făcut atât în cadrul "Grupului celor 77" (începând din 1976) cat si în cadrul tuturor sesiunilor UNCTAD o serie de aprecieri realiste și o serie de propuneri constructive, majoritatea lor fiind reținute, fie în documentele adoptate de "Grupul celor 77", fie în rezoluțiile sau actele finale ale Sesiunii UNCTAD.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conferința Națiunilor Unite Pentru Comerț ȘI Dezvoltare (ID: 112206)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.