Conferinta DE Presa
CONFERINȚA DE PRESĂ
Cuprins
Argument
Capitolul I
Aspecte teoretice privind relațiile publice
1.1 Concept , rol și istorie
1.2. Relațiile cu publicul
1.3. Comunicarea socială – factor dominant al relațiilor sociale
1.4. Publicul
1.5. Funcția managerială
Capitolul II
Biroul de presă- organizare și funcționare
2.1. Rolul biroului de presă la nivel organizațional – importanță și misiune
2.2. Activitatea biroului de presă
2.3. Organizarea biroului de presă
2.4. Rolul purtătorului de cuvânt al organizației
Capitolul III
Conferința de presă-reguli de conduită și protocol
3.1.Noțiuni introductive
3.2. Pregătirea conferinței de presă
3.2.1 Stabilirea locului de desfășurare
3.2.2. Redactarea documentației
3.2.3. Pregătirea discursului
3.3. Pregătirea reprezentanților organizației care participă la conferință
3.4. Desfășurarea conferinței de presă
3.4.1. Deschiderea conferinței
3.4.2. Discursul reprezentantului organizației
3.4.3. Închiderea conferinței
Capitolul IV
Studiul de caz
Conferința de presă a TSD Caraș Severin
4.1.Desfășurarea conferinței –PSD
4.2. .Interviu cu purtătorul de cuvânt Eugen Teodorovici-
4.2.1.Interviu cu prim-ministrul Victor Ponta
Concluzii
Anexa 1
Anexa 2
Bibliografie
Argument
Conferința de presă reprezintă o manifestare organizată, pe parcursul căreia, prin intermediul transferului și al contratrasferului informațional, reprezentanții unui sistem informează jurnaliștii sau oricare alte persoane interesate despre un anumit eveniment important și de actualitate, petrecut în interiorul sistemului sau în care este implicat, într-o măsură mai mai mică sau mai mare, respectivul sistem. O parte esențială a activității de relații publice este comunicarea cu mass-media, canalul prin care mesajele importante pot ajunge la cei vizați la timpul și la momentul potrivit.
Conferința de presă este o modalitate de a atrage atenția mediilor de infomare în masă cu scopul de a informa și de a crea imagine propriei organizații (de a face publicitate unui produs/serviciu al acesteia
Am ales această temă pentru că este de actualitate și se pot detalia noțiuni, precum și elemente caracteristice pentru definirea termenilor esențiali, pe care îi întâlnim și în conținutul lucrării. În primul capitol am realizat un scurt istoric al relațiilor publice, completat cu definirea acestor termeni. Am arătat că fără o planificare atentă a acțiunilor de relații publice, câștigarea încrederii jurnaliștilor și a publicului nu poate fi obținută.
În capitolul al II-lea am prezentat organizarea și funcționarea biroului de presă.În al treilea capitol am scris despre conferința de presă , iar ultimul capitol este unul aplicativ, în care am înfățișat felul în care este realizată comunicarea cu presa în cadrul conferinței PSD –Caraș Severin.
Orice organizație are nevoie de o structură/departament de comunicare cu presa deoarece aceasta asigură buna informare a jurnaliștilor, cu scopul de a permite funcționarea armonioasă și eficientă a unei instituții complexe și descentralizate.
Conferința de presă e destinată în primul rând jurnaliștilor, dar pot participa și alte persoane interesate (depinde de instituția care organizează conferința de presă).
Instituțiile demonstrează prin organizarea conferințelor de presă că sunt deschise jurnaliștilor (ei se informează despre organizație dar au și posibilitatea de a pune întrebări) și asigură transparență în procesul de comunicare (cu toate că există și anumite informații despre organizație care nu pot fi date publicității).
Din acest motiv nu trebuie neglijată existența unei astfel de structuri capabile să gestioneze eficient eventualele probleme cu care se confruntă organizația. Biroul de comunicare cu presa trebuie să fie capabil să întrețină relații bune cu jurnaliștii, care sunt mijlocul cel mai eficient de informare a publicului organizației.
Capitolul I
Aspecte teoretice privind relațiile publice
1.1 Concept , rol și istorie
Conceptul de relații publice vizează, așadar, tot ceea ce întreprinde o instituție pentru a crea și menține relații bune (și, implicit, o bună imagine) cu toate categoriile de public cu care aceasta intră în contact: propriii angajați, ca public intern, clienți, furnizori, intermediarii, prescriptorii, instituțiile bancare sau de asigurări, cele administrative, puterea locală sau guvernamentală etc. și, deloc în ultimul rând, cu mass-media, care joacă și rolul de țintă, dar și pe acela, mai special, de releu de transmisie a informațiilor către toate celelalte categorii anterior enumerate.
Relațiile publice sunt o activitate instituțională de construire a credibilității unui grup sau a unei organizații aflate într-un raport de interese comune cu alte grupuri sau organizații și care apelează la strategii de comunicare pentru a obține „atestate” de validare publică a acestor interese. Relațiile publice exprimă efortul pentru obținerea unui acord între grupuri sau instituții, pentru a configura o asociere formală în scopul promovării intereselor comune.
Existența unor forme de comunicare publică este anterioară a ceea ce numim „Relații Publice”. Fie politice, fie legal-administrative („Acta diurna” lansată de Iulius Caesar sau preocuparea cardinalului Richelieu pentru știrile oficiale, de stat), fie ideologii de stat („Principele” lui Machiavelli), practicile anterioare de cultivare a imaginii monarhului, a statului sau a aparatului administrativ sunt interesante și relevante în ce privește formele de influență publică și tipul de opinie generală, fără ca din acestea să putem evidenția un efort metodic de responsabilizare publică a aparatului de stat.
Originile relațiilor publice sunt foarte îndepărtate. De exemplu, inițierea practii de a trimite echipe care să pregătească totul înaintea călătoriei unui demnitar sau politician este pusă pe seama locuitorilor vechiului Babilon, a celor din Grecia sau Roma antică. Riscând o apreciere ce ar putea fi socotită mai puțin pioasă, s-ar putea spune că Sfântul Ioan Botezătorul însuși a făcut o treabă foarte bună, pregătind venirea lui Iisus din Nazareth
Publicitatea fost utilizată, sub diferite forme, pentru gestiunea de imagine, încă din antichitate. Inscripții de genul “Votați pentru Cicero. Este un om bun” au fost găsite de arheologi printre ruinele civilizațiilor antice. Însuși Iulius Cezar a ordonat, în anul 59 î.Hr., lipirea unui afiș de informare, denumit Acta Diurna, în afara Forumului, cu scopul de a informa cetățenii despre activitățile legislatorilor romani. Activitatea de relații publice și de gestiune profesionistă a imaginii a debutat efectiv în Statele Unite în ajunul primului război mondial și a cunoscut următoarele etape:
1900 -1914 – etapa de reacție la critica societății americane. Erau criticate metodele inumane utilizate de marile companii de căi ferate, bănci, companii petroliere și miniere, în goană după profituri cât mai mari. Interesate în refacerea “imaginii” lor, companiile au apelat la specialiști, cum a fost cazul lui Ivy Ledbetter Lee, care, angajat de proprietarii minelor de cărbuni, înființează, în 1905, un prim birou de specialitate “publicity”.
1914 -1919 – etapa Primului Război Mondial, dominată de principiul “publicul trebuie informat”. Pentru a capta încrederea publică, președintele Wilson creează, la 6 aprilie 1917, “Committee on Public Information”, cunoscută sub numele de Comisia Creel, care îmbină relațiile publice, propaganda, războiul psihologic și multiple acțiuni de informare în interiorul și exteriorul SUA.
1919 -1939 – etapa a III-a, când specialiștii formați de “Committee on Public Information” au pus la dispoziția companiilor americane experiența acumulată în domeniul gestiunii de imagine. Se înființează primele companii de relații publice; întreprinderile americane încep să conștientizeze că informația și gestiunea imaginii înseamnă putere și înființează birouri de relații publice; le urmează exemplul fundațiile, institutele de cercetări, spitalele, bisericile, organizațiile politice și apolitice (printre care și sindicatele). Este gestionată marea criză din 1929 – 1933.
1939 – 1945 – etapa a IV-a se desfășoară sub semnul celui de-al Doilea Război Mondial. Președintele Franklin Roosevelt înființează “Office of War Information” (Biroul de Informații de Război – OWI), condus de Elmer Davis, un ziarist din Indiana. Resursa umană a OWI era de 250 de angajați permanenți, iar logistica sa informațională era utilizată de 300 de reporteri și corespondenți. OWI a înființat, în 1942, “Vocea Americii”. OWI este strămoșul Agenției de Informații a SUA, înființată în 1953 sub președinția lui Eisenhower în scopul de “a povesti lumii întregi despre America”.
1945 -1965 – etapa a V-a. Crește importanța relațiilor publice. În SUA, se formează asociații profesionale, se organizează noi cursuri și facultăți. În anul 1948, relațiile publice se predau în 62 de universități. În perioada 1948 – 1962 ele sunt aduse și generalizate în Europa de Vest.
1965 – prezent. Relațiile publice intră în epoca informației globale. Americanii susțin că a gândi în manieră globală înseamnă, pentru specialistul în relații publice, “să aibă o viziune globală și imaginația de a privi dincolo de granițele naționale în cazul programelor de comunicare care pot ajuta la atingerea țelurilor afacerilor. Globalizarea și descentralizarea accentuată fac să fie mai important decât oricând ca organizațiile să aibă sisteme de comunicare internă puternice, care să le permită ca, în operațiile lor diversificate, să folosească o singură “voce”.
1.2. Relațiile cu publicul
Relațiile cu publicul vizează orice tip de informare transmisă de un funcționar cetățenilor interesați de serviciile instituției căreia i se adresează.
Relațiile cu publicul (oricât am extinde semnificațiile cuvântului „public”, pentru a include și alte categorii în afară de clienți) sunt doar o mică parte a relațiilor publice, care vizează în special relațiile unei instituții (organizații) cu clienții (cetățenii), desfășurate printr-un compartiment specializat (ce poartă chiar acest nume) și care cuprind, cel mai adesea, probleme din sfera cererilor, sugestiilor și reclamațiilor.
Un sistem eficient de relații cu publicul trebuie:
să fie accesibil și bine cunoscut de public;
să fie simplu de folosit;
să aibă un timp scurt și limitat de acțiune;
să asigure investigații complete și corecte;
să respecte confidențialitatea;
să fie obiectiv;
să furnizeze informații pentru îmbunătățirea activității instituției publice;
În România, emanciparea antreprenorială și dezvoltarea afacerilor după 1989 au prilejuit adesea amestecuri hilare de funcții și practici instituționale. Întâi de toate, generalizarea structurilor de „relații cu publicul”. Alături de consolidarea unei mai vechi practici birocratice, aceea a „ghișeului” de informare, intră în structurile publice și private „Biroul de informare”. Vizitarea unui birou de „relații cu publicul” sau „cu cetățenii”, ca și așteptarea în fața unui ghișeu, devine un panaceu comunicațional, unind trecutul cu prezentul, tradiția statului la coadă cu modernitatea accesului liber la informații. Ghișeul era, prin excelență, locul public de întâlnire a cetățenilor – de preferință aliniați – cu organizația. Ghișeul este încă, prin definiție și, deseori, prin construcție, proteguitor pentru angajat și pentru organizația lui.
Relațiile cu publicul în administrația publică se concretizează prin distribuirea de informații, răspunsuri la întrebări și rezolvarea problemelor cetățenilor prin intermediul scrisorilor, al telefonului, poștei electronice sau prin contact direct. Emițătorii acestor mesaje către cetățeni sunt reprezentanți ai guvernului, ministerelor, organismelor centrale guvernamentale, prefecturilor și primăriilor.
De exemplu, majoritatea ministerelor au un sistem de servicii informaționale. Astfel, publicul poate fi informat prin decrete sau note publicate în presă sau explicate la radio sau televiziune. Problema o constituie însă faptul că, în dese cazuri, nimeni nu se interesează dacă publicul a înțeles informația pe care a primit-o, neexistând în cadrul administrației publice posibilitatea asigurării unui feed-back, impus de o orientare de marketing al cărei sens este satisfacerea nevoilor și dorințelor cetățenilor. Aceasta se datorează în parte unor factori obiectivi (resursele umane și materiale limitate din cadrul administrației publice nu pot rezolva problemele tuturor cetățenilor).
În plus, trebuie să menționăm că există și alți factori care împiedică personalul existent să răspundă publicului într-un mod eficient. Astfel, funcționarii, în relația lor cu cetățenii, pierd mult timp explicându-le procedura administrativă și dirijându-i către birourile unde aceștia trebuie să se adreseze pentru rezolvarea diferitelor probleme. „Circumstanțele atenuante” invocate de unii directori din ministere se referă la faptul că aceștia sunt foarte solicitați de diverse cereri ale cetățenilor. Asemenea înalți funcționari sunt de părere că o mare parte din solicitările primite din partea cetățenilor ar fi trebuit rezolvate la un nivel inferior, de către alte agenții.
Comportamentul acestor cetățeni, care vor să ajungă la funcționarii poziționați pe niveluri ierarhice superioare, poate conduce la ipoteza că autoritățile publice cu rang mai mic nu au dat dovadă de profesionalism în rezolvarea solicitărilor. Sunt notorii cazurile în care unii cetățeni țin neapărat să se întâlnească cu primul-ministru, prefectul sau primarul pentru a-și rezolva problemele personale.
În anumite oficii centrale și locale, selectate din cadrul celor mai solicitate ministere – de pildă, Ministerul Muncii și Protecției Sociale, Ministerul Justiției, Ministerul de Finanțe etc. -, ar putea fi realizat un model de zonă de primire a publicului.
Reputația este cel important criteriu de referință pentru o instituție în raporturile sale cu publicul. Reputația reprezintă, în fapt, ceea ce cred ceilalți despre tine; cu alte cuvinte, imaginea ta publică. Iată primul aspect asupra căruia se cuvine să se opereze modificări importante pentru a se putea începe cu adevărat o reformă a serviciului de relații cu publicul, pentru că, dacă percepția cetățenilor despre această instituție de administrație publică este una negativă, ei vor căuta alte căi să-și exprime doleanțele, nemulțumirile și propunerile.
1.3. Comunicarea socială – factor dominant al relațiilor sociale
Comunicarea este liantul principal al societății omenești și a ajuns să reprezinte astăzi emblema lumii în care trăim.
Și conceptul de comunicare este dificil de definit. Postulatul cercetătorilor de la Palo Alto susține că non – comunicarea este imposibilă, atâta vreme cât înfățișarea, vestimentația, mimica, privirea, mersul, gesturile și chiar tăcerile noastre le dezvăluie celorlalți condiția socială, temperamentul, obiceiurile, dispoziția, atitudinile sau emoțiile pe care le resimțim.
Majoritatea profesioniștilor din relațiile publice consideră comunicarea eficientă drept cheia succesului în relațiile dintre o instituție și publicul ei. Comunicarea trebuie să fie în ambele sensuri, și de la organizație la public și de la public la organizație.
Specialiștii în domeniu apreciază că există mai multe forme de comunicare. Acestea se diferențiază prin criteriul ales pentru clasificare. Stancu Șerb apreciază că:
– după scopul urmărit există:
– comunicări oficiale;
– comunicări neoficiale.
– după frecvența comunicării:
– permanentă;
– periodică;
– aperiodică.
– după genul de activitate căreia îi este adresată:
– comunicare instructivă sau educațională;
– comunicare profesională sau în procesul muncii;
– comunicare mediatică sau prin intermediul altcuiva.
O altă clasificare împarte comunicarea umană în comunicare verbală sau non-verbală, interpersonală sau intrapersonală. De asemenea, comunicarea interpersonală poate fi directă (în prezență) sau mediată de un anume suport (poate fi un singur suport – scrisoare, telefon, stație de amplificare, internet – sau mai multe (când alături de suportul tehnologic intervin numeroase instituții și profesioniști în comunicare.
Cristina Coman crede că relațiile publice se folosesc de mai multe forme de comunicare: ele fac apel la comunicarea interpersonală (în conferințele de presă spre exemplu), la comunicarea mediată tehnologic (scrisori) și la comunicarea de masă (comunicatele sau înregistrările video).
Indiferent de tipul comunicării, ea implică șapte elemente: sursa (emițătorul), mesajul, canalul, receptorul, codul, zgomotul, feed-back-ul.
Cristina Coman explică aceste șapte elemente din perspectiva relațiilor publice, astfel:
Sursa reprezintă locul unde se naște mesajul și de unde pornește el. Pentru ca o instituție să transmită informații eficiente, ea trebuie să se bucure de credibilitate în rândul clienților. Credibilitatea depinde de factori precum istoria organizației, prestigiul său social, controlul comunicării, abilitățile de comunicare, poziția și reputația persoanei care transmite mesajul etc.
Mesajul constituie conținutul actului de comunicare. Pentru ca un mesaj să fie înțeles de către receptor, trebuie să fie clare scopul și intenția comunicării. Astfel că într-o campanie de relații publice trebuie să se ia în calcul valorile și așteptările publicului. De asemenea, mesajul trebuie să fie construit într-un limbaj accesibil.
Canalul este reprezentat de acele media prin care se transmite mesajul. Alegerea canalului potrivit pentru transmiterea mesajelor are o importanță majoră, deoarece el trebuie să fie credibil și relevant pentru publicul vizat.
Receptorul se referă la persoana sau persoanele pentru care a fost construit mesajul și care primesc acest mesaj. Specialiștii în relații publice, pentru a-și putea adapta mesajul așteptărilor publicului, trebuie să cunoască nevoile și dorințele diferitelor tipuri de public.
Codul reprezintă ansamblul de valori, norme, convenții comune care garantează înțelegerea normală a mesajului. Practicanții de relații publice trebuie să-și adapteze mesajul în funcție de publicul țintă. În consecință, dacă se adresează jurnaliștilor trebuie să respecte normele scriiturii jurnalistice, dacă se adresează unui public specializat trebuie să folosească un limbaj specific.
Feed-back-ul implică reacția receptorului la mesajul primit. Astfel se observă dacă mesajul a fost recepționat și eficiența sa.
Zgomotul este dat de elementele care perturbă comunicarea și (uneori) diminuează eficiența ei.
Comunicarea are un rol esențial în relațiile publice. În acest domeniu sunt folosite toate tipurile de comunicare: comunicarea oficială și cea neoficială, comunicarea permanentă, periodică sau aperiodică. De asemenea, foarte uzitate sunt și comunicarea instructivă (sau educațională), comunicarea profesională (în procesul muncii) și comunicarea mediată (prin intermediul altcuiva).
Din punctul de vedere al relațiilor cu publicul, comunicarea poate fi: comunicare verbală (orală), comunicare în scris și comunicare non-verbală.
De obicei, specialiștii în relații publice folosesc o combinație a acestor tipuri de comunicare.
Comunicarea înnoiește radical formele dominării sociale; o face însă discret și chiar fără ca mediatorii care îi gestionează dezvoltarea să fie conștienți că ea aduce cu sine un nou mod de exercitare a dominației sociale. Această dominare este diferită de propagandă, pentru că se dezvoltă la inițiativa celor mai diverse instituții sociale (cu mijloace foarte diferite, de la caz la caz) și nu implică doar acceptarea pasivă a opiniilor emițătorilor sau aderarea la niște modele de comportament, ea este un ,,catalizator" al schimbării sociale, intrând în mod necesar în interacțiune cu indivizii și grupurile sociale cărora li se adresează; paradoxal, ea presupune o anumită participare din partea ,,țintelor" pe care reușește să le definească cu o precizie din ce în ce mai mare. Comunicarea este asimetrică și inegalitară, dar nu poate fi unilaterală.
Abundența de critici a noului spațiu public se concentrează pe două acuze: statul este hipertrofiat și impregnat de o raționalitate tehnicistă, iar mișcările sociale care i se opun întrețin puține legături unele cu altele.
Ioan Drăgan afirma că este eronat ca, plecând de la constatarea pregnanței tehnicilor de comunicare și a pătrunderii lor în toate câmpurile sociale, să se ajungă la o asemenea concluzie: aceste tehnici nu țin doar de ordinul simbolicului și cu atât mai puțin pot fi analizate ca ,, punere în practică" a unui simplu artefact. În ciuda forței lor (care nu se dezvăluie ca atare, căci ele iau de obicei aparența interacțiunii sau chiar a convivialității), dispozitivele comunicaționale se confruntă cu strategiile sociale și sunt obligate să se adapteze raporturilor sociale, participând însă în același timp la reclădirea lor.
Dacă acceptăm că este un puternic catalizator al schimbării sociale, comunicarea nu întâlnește în cale niște elemente inerte: ea trebuie să țină seama de reacțiile celor cărora li se adresează (indivizi sau grupuri sociale); mai mult, ea implică o oarecare interactivitate.
Comunicarea comportă câteva caracteristici în câmpul social:
-asimetria, rezultat al importanței crescânde a dispozitivelor comunicaționale folosite astăzi de cea mai mare parte a instituțiilor sociale care îi pun pe subiecți într-o ,,interacțiune parțială";
– diversificarea modalităților de exercitare (discurs argumentativ, persuasiv, interactiv);
– fărâmițarea în spații care se juxtapun sau chiar se suprapun (comunicarea politică se suprapune uneori cu cea publică, comunicarea publicitară, de asemenea);
– o participare diferită în funcție de clasă și grup social (acces la media în funcție de modalitățile de exercitare a controlului social);
– tendința spre o anumită întrepătrundere cu viața profesională precum și cu spațiul privat; în acest sens, dispozitivele comunicaționale vor ajuta la compatibilizarea mișcării de individualizare a practicilor sociale cu participarea la spațiul public.
Pentru Bernard Miege , ( Societatea cucerită de comunicare ) comunicarea publică reprezintă recurgerea din ce în ce mai clară și mai organizată din partea administrațiilor de stat la mijloacele publicitare si la relațiile publice. Acest lucru se datorează faptului că, pe de o parte, statul trebuie să facă față unor noi responsabilități, iar pe de altă parte, recurge la noi procedee de gestionare, inclusiv la procedeele de gestionare a opiniei puse la punct în sfera afacerilor comerciale si industriale.
Trăsătura esențială a comunicării publice ( sociale ) este aceea de a acționa la nivelul reprezentărilor sociale și de a permite o rapidă modificare a discursurilor publice ; unii specialiști sunt de părere că ea diferă, în mod esențial, de alte tipuri de comunicare – societală, publicitară, guvernamentală – prin finalitatea sa.
În orice caz, complexitatea spațiului public de astăzi este o invitație la a-i înțelege mai bine marile articulări.
1.4. Publicul
Importanța opiniei publicului a fost percepută de toți marii conducători de-a lungul istoriei, cel care a făcut pentru prima dată referire la ea a fost Abraham Lincoln. El era interesat de opinia publicului și o respecta, astfel că în 1859 a spus: "Simpatia publicului este totul; având-o, nu vei avea eșecuri, dar neavând-o, nimic nu-ți va reuși".
Termenul de public se referă la "orice grup ai cărui membri au un interes comun într-o anumită situație sau împărtășesc valori comune". Această formulare este mult prea generală, astfel că teoreticienii și practicienii relațiilor publice consideră că publicul reprezintă:"… orice grup sau individ care este implicat în vreun fel anume în viața unei organizații".
O instituție nu are un public general, unic și omogen, ci mai multe categorii de public care se individualizează și se ierarhizează după gradul de implicare în procesele de comunicare, de susținere sau de constrângere ale unei organizații.
Cristina Coman a diferențiat patru categorii de public:
"- publicul tuturor problemelor – ia parte activ la toate dezbaterile;
– publicul apatic – acesta este puțin activ;
– publicul unei singure probleme – acesta este activ numai în ceea ce privește un număr limitat de teme, apropiate între ele;
– publicul problemelor fierbinți – acesta devine activ numai după ce presa a transformat problema într-o chestiune de maximă actualitate."
Katie Milo, Sharon Yoder consideră că din publicul unei instituții fac parte:
– mijloacele de informare în masă (care influențează publicul țintă al organizației);
– comunitatea (din care fac parte clienții organizației);
– personalul instituției – angajații trebuie transformați în ambasadori neoficiali ai întreprinderii.
Un exemplu edificator este cel al unui partid. Acesta are un public intern, format din membri de partid și un public extern alcătuit din simpatizanți, din alegători potențiali și din non-alegători. Tot din publicul extern al partidului fac parte și mijloacele de informare în masă.
Pentru a putea realiza o politică comunicațională coerentă, specialiștii în relații publice trebuie să determine opinia publicului. "Opinia publică nu este doar o oglindă a anumitor aspecte ale realității, ci și o formă specifică de raportare la aceasta. Ea este nu numai o reflectare, ci și o atitudine, poziție, reacție. Cercetarea ei ne furnizează informații nu numai despre anumite stări de lucruri, pe care nu le putem surprinde direct, ci și despre structura mentală și afectivă a populației anchetate, despre maturitatea conștiinței indivizilor care o compun"
Doru Pop crede că în sens psihologic "opinia publică e legată de interesul personal, orice încercare de modificare a acesteia având loc în limitele în care stimulii și evenimentele intră în raza de interes a persoanei.
Prin urmare, toți specialiștii în relații publice sunt de acord în privința importanței cunoașterii publicului țintă și a opiniei lui, deoarece numai o asemenea cunoaștere le permite construirea unor mesaje diferențiate, în concordanță cu valorile, reprezentările despre lume, așteptările și limbajul numeroaselor tipuri de public cu care ei și organizația lor intră în contact.
Date importante despre opinia publicului sunt aduse de sondajele de opinie. Publice sau nu, sondajele, în special cele care abordează teme electorale sunt adesea solicitate devenind repere de realizare a listelor candidaților partidelor. Nu de puține ori, de concluziile lor s-a ținut seama în alcătuirea programelor electorale ale formațiunilor politice și la elaborarea strategiilor campaniilor electorale. Aceasta este prima certificare a faptului că sondajele de opinie au devenit un element esențial al discursului politic și că rolul lor nu mai este ignorat. În România, prin intermediul lor se observă o realitate dramatică și anume scăderea încrederii populației în instituțiile statului și diminuarea dorinței de participare la vot într-o proporție îngrijorătoare. Deținând aceste informații partidele autohtone și-au putut converti mesajele pentru a putea convinge o parte cât mai mare din electorat. În absența datelor cuprinse de sondaje, organizațiile, în cazul nostru partidele politice nu și-ar adapta mesajul la dorințele publicului riscând astfel să-și piardă audiența.
1.5.Funcția managerială
Agenții de relații publice consiliază conducerea instituției, fiind mediator între aceasta și categoriile de public intern și extern.
După Official Statement of Public Relations Society of America, funcția managerială a relațiilor publice are următoarele roluri:
a) analizarea, interpretarea și anticiparea opiniei publice;
b) sfătuirea managerilor organizației în ceea ce privește deciziile, direcțiile de acțiune și strategiile de comunicare;
c) analiza, dirijarea și evaluarea permanentă a programelor de acțiune și de comunicare, pentru a informa publicul și a-i permite înțelegerea obiectivelor instituției;
d) planificarea și implementarea acțiunilor organizației referitoare la influențarea sau schimbarea politicilor publice;
e) gestionarea resurselor necesare îndeplinirii obiectivelor de mai sus.
Katie Milo, Sharon Yoder cred că la nivel managerial agentul de relații publice trebuie să "anticipeze dorințele publicului țintă, să descopere și să analizeze problemele ce stau în calea comunicării între client și populația țintă". Acum sunt necesare "conceptualizarea unor soluții pentru o comunicare optimă, designul comunicării, stabilirea elementelor de implementare și a tehnicilor ce urmează a fi utilizate".
Capitolul II
Biroul de presă- organizare și funcționare
2.1. Rolul biroului de presă la nivel organizațional – importanță și misiune
Biroul de presă este un departament din cadrul unei organizații, care are ca sarcină principală stabilirea și menținerea relațiilor de comunicare dintre organizație și mass media. În marile organizații, biroul de presă este o secție din cadrul departamentului de relații publice; ierarhic, el este subordonat direct șefului departamentului de relații publice, care, la rândul său, se subordonează direct conducătorului instituției, în organizațiile mai mici, în care nu există un departament de relații publice, șeful biroului de presă va fi subordonat direct conducerii instituției.
Această poziție, în partea superioară a ierarhiei organizației, este necesară deoarece el trebuie:
– să știe tot ce se întâmplă sau se va întâmpla important în organizație, pentru a putea reacționa rapid și corect în cazul în care presa solicită anumite informații;
– să poată urmări și chiar prevedea evoluția unor evenimente majore, îndeosebi a celor cu potențial de criză;
– să cunoască deciziile luate de conducere și să poată contribui la orientarea lor corectă din perspectiva impactului lor comunicațional;
– să poată obține cooperarea permanentă a personalului din diferitele departamente ale organizației, să aibă o poziție ierarhică suficient de importantă pentru a nu fi blocat în activitatea sa de diferitele cadre de conducere de pe eșaloanele intermediare;
– să se evite dependența celor care lucrează in biroul de presă de serviciile de marketing sau de publicitate;
Deseori se afirmă, în mod greșit, că obiectivul principal al biroului de presă, este să facă să se vorbească despre organizație în mass media, sau, mai rău, să contribuie la promovarea, chiar vânzarea, produselor și serviciilor acesteia. În realitate, biroul de presă are o misiune specifică, bine definită de tradiția profesiei și bine precizată în lucrările de specialitate.
Deschepper oferă cea mai clară sinteză a dezbaterilor privind rolul biroului de presă, identificând două obiective majore pe care și le poate fixa un birou de presă:
– să stabilească și să întrețină o bună legătură cu presa, în beneficiul organizației pe care o reprezintă; această activitate are ca scop difuzarea imaginii instituției în rândul publicului său, crearea unui climat de înțelegere și colaborare între organizație și presă, satisfacerea nevoilor de informare ale presei și ale publicului;
– să informeze organizația asupra a ceea ce se afirmă în presă, în legătură cu activitățile ei sau cu alte aspecte care pot interesa ori influența organizația.
2.2. Activitatea biroului de presă
Pentru a-și duce la îndeplinire aceste obiective generale, biroul de presă trebuie să organizeze un ansamblu complex de activități.
I. Căutarea și selectarea informațiilor în/din interiorul organizației
După cum subliniază Mircea Alex, căutarea și selectarea informațiilor reprezintă o "activitate fundamentală, pe care se bazează existența și întreaga activitate a biroului de presă". Fără a avea un capital de informații, mereu împrospătat, acesta nu își va putea atinge obiectivele, deoarece nu va avea ce să comunice presei. Cei care dețin diverse informații (de obicei, responsabilii diferitelor departamente ale organizației) nu se grăbesc să le transmită biroului de presă, deoarece nu știu dacă acestea pot fi interesante pentru mass media; pe de altă parte, biroul de presă nu poate fi în posesia tuturor informațiilor legate de viața de zi cu zi a organizației, deoarece membrii săi nu pot fi prezenți, în același timp, peste tot, în toate departamentele organizației, în felul acesta se explică necesitatea unei activități consecvente de descoperire, selectare și verificare a informațiilor. Această activitate trebuie făcută cu mult profesionalism, pentru că nu orice informație este relevantă pentru specificul organizației, altfel spus, nu orice informație prezintă interes pentru presă.
De exemplu, în cazul unei organizațtii economice există mai multe tipuri de informații care ar putea prezenta interes:
a) În cadrul general al întreprinderii:
– declarațiile de principiu ale conducătorilor întreprinderii;
– participarea lor la diferite manifestări publice;
– declarațiile unor personalități referitoare la întreprindere;
– prezența unor personalități la diverse manifestări organizate de întreprindere;
– acorduri, fuziuni, luarea sub control a altor întreprinderi;
– diversificarea gamei de produse;
– inaugurarea unor noi unități de producție;
– bilanțuri și analize financiare;
b) În cadrul politicii interne a întreprinderii:
– acorduri cu sindicatele;
– măsuri sociale puse în aplicare;
– diverse inițiative referitoare la viața culturală sau sportivă;
c) În cadrul politicii tehnologice a întreprinderii:
– eforturi în domeniul cercetării – rezultatele obținute;
– cumpărarea sau cedarea de brevete, apariția de noi materiale, noi utilaje;
– teste tehnice efectuate;
d) În cadrul politicii comerciale a întreprinderii:
– deschiderea de noi piețe;
– evoluția vânzărilor;
– creșterea numărului de puncte de desfacere;
– apariția de produse sau servicii noi;
– rezultatele activității de export.
Aceasta este doar o listă orientativă; este însă de datoria biroului de presă dintr-o întreprindere să definească toate sferele de interes și să găsească toate informațiile care ar putea fi necesare uneia sau alteia din categoriile de public ale organizației respective.
După ce a adunat o mare cantitate de informații, biroul de presă va trece la evaluarea lor și la selectarea celor pe care le consideră interesante; pentru fiecare informație se va stabili modalitatea cea mai eficientă de difuzare. Astfel, o informație minoră, din perspectiva generală (adică pentru presa națională), poate fi de mare interes într-un plan particular (adică pentru presa locală sau specializată). O informație poate fi greu de valorificat în presa scrisă (nu se constituie într-o narațiune de amploare), dar poate avea un potențial sporit pentru radio sau televiziune.
Cea mai bună metodă de a obține informații constă în a explica tuturor persoanelor din organizație, considerate a fi potențiale deținătoare de informații, scopul urmărit de biroul de presă, metodele sale de lucru, rezultatele care ar putea fi obținute prin difuzarea regulată a informației către presă. Nu trebuie să uităm ca, de fiecare dată când o informație a fost obținută prin contribuția unui membru al organizației, să-i arătăm celui care ne-a furnizat-o cum a fost folosită, cum a reacționat presa și ce repercusiuni a avut asupra organizației acest fapt. În felul acesta, cel care a furnizat informația va fi convins că a participat direct la rezultatele obținute prin difuzarea ei în presă.
II. Crearea și reactualizarea documentelor de bază referitoare la organizație
Un birou de presă trebuie să fie capabil să răspundă, în orice moment, cerințelor jurnaliștilor, adică să fie capabil să furnizeze la timp o documentație de calitate. De aceea, el trebuie să dispună de o bază de date cât mai bogată și mai operațională. Rămânând la cazul, citat anterior, al unei organizații economice, iată o listă standard a elementelor care ar putea fi oferite de banca de date a unei întreprinderi:
– statistici (pe ultimii 3 ani) referitoare la producție, vânzări, exporturi, cifre de afaceri, beneficii, fluctuații de personal, investiții, etc;
– date referitoare la produse ( calitatea si prețul lor );
– informații cu privire la evoluția organizației (etapele importante);
– date despre conducătorii organizației (biografii, fotografii);
– informații referitoare la locul organizației în mediul profesional;
– date cu privire la proiectele de viitor (cele care pot fi făcute publice);
– principalele luări de poziție ale conducerii cu privire la problemele generale (economice, sociale, ipolitice, etc) care intră în sfera de interes a organizației.
La toate acestea se adaugă o fototecă bine organizată, conținând fotografii ce prezintă sediul organizației, secții de producție, produse, lideri și diverși angajați, personalități care au vizitat întreprinderea, etc.
Birourile de presă ale organizațiilor puternice dispun și de o videotecă, ce conține filme despre instituția respectivă, realizate de profesioniști, filme care pot fi utilizate oricând de către studiourile de televiziune.
O asemenea bază de date îi va ajuta pe reprezentanții biroului de presă ori de câte ori jurnaliștii vor solicita informații suplimentare; făcând apel la documentația existentă, ei vor putea să le ofere, cu promptitudine, informațiile de care au nevoie. Cu o singură condiție: pentru a fi funcțională, banca de date a unei organizații trebuie actualizată permanent, indiferent de cât de ocupat este biroul de presă, indiferent de cât de monotonă poate părea o asemenea activitate.
III. Pregătirea materialelor și organizarea manifestărilor pentru presă
Succesul unei informații de presă depinde atât de modul în care este ea prezentată organelor de presă cărora li se adresează, cât și modului în care ea parvine la aceste organe de presă.
Astfel, poate fi organizată o conferință de presă, o dezbatere sau o masă rotundă cu presa și cu anumite personalități, se trimite sub forma unei circulare un comunicat sau o știre de presă, sunt convinși reprezentanții peresei să participe la o anumită manifestare, la o călătorie de informare etc pentru a culege informația de la fața locului ș.a.m.d.
Informațiile culese din interiorul organizației pot să fie transmise presei fie prin materiale scrise, fie cu ocazia unor manifestări create special pentru jurnaliști. Când vorbim despre materiale destinate presei, ne referim, în mod deosebit, la comunicate de presă, dosare de presă sau buletine informative; evenimentele organizate de biroul de presă pentru ziariști, cu scopul de a difuza informațiile importante despre organizație, sunt, în principal, conferințele de presă, vizitele sau voiajele de presă, seminariile sau dezbaterile.
Informațiile sunt transmise presei cu scopul ca, prin aceasta, să ajungă la publicul specific al organizației. În funcție de modul în care este prezentată, o informație poate să trezească sau nu interesul jurnaliștilor; altfel spus, valoarea de utilizare a informației depinde de felul în care ea este transmisă; se înțelege de aici că o prezentare adecvată a informațiilor este un factor esențial în efortul de difuzare a mesajelor organizației către publicul ei.
O informație trebuie să fie întotdeauna legată de un context (economic, financiar, social, politic, cultural); o informație poate fi însă raportată la mai multe contexte și este rolul biroului de presă să-l găsească pe acela care o va pune mai bine în valoare, care va ajuta organizația să-și atingă obiectivele propuse. Pe lângă contextele specifice, trebuie să se țină seama și de actualitatea generală – un anumit unghi de atac (corespunzând exclusiv unui singur context) poate fi excelent !a un anume moment dat, dar poate fi total lipsit de interes peste câtva timp.
O altă condiție importantă pentru ca informația să aibă succes este ca materialul să fie redactat în stil jurnalistic și să fie adaptat tipului de presă căruia îi este destinat. Opțiunile privind strategia de difuzare a informațiilor se fac în funcție de relația ei cu publicul vizat: dacă ea are un grad deosebit de interes, atunci vor fi alese mijloacele de comunicare de masă cu rezonanță națională și va fi utilizată acea acțiune cu cel mai mare potențial de mobilizare a jurnaliștilor: conferința de presă; dacă impactul estimat este mai mic, se poate face apel la presa specializată sau locală (unde este cazul) și la instrumentele de lucru mai puțin "solemne": communicate, dosare, buletine de informare, etc.
IV.Crearea de contacte individuale cu jurnaliștii
Pentru a promova imaginea organizației în rândul publicului, biroul de presă trebuie să facă apel la mijloacele de informare de masă, numai prin intermediul acestora el va reuși să transmită, constant, informații despre organizație și să atragă cele mai diverse categorii de public. În acest scop, biroul trebuie să fie capabil să mențină mereu treaz interesul presei față de organizația pe care o reprezintă.
Un asemenea lucru nu este posibil dacă reprezentanții biroului de presă nu reușesc să creeze relații personalizate cu reprezentanții presei. Partenerul lor nu este organul de presă, ci un anume jurnalist, ales în funcție de tipul de informație care trebuie să fie distribuit. De aceea, reprezentanții biroului de presă trebuie să-și creeze relații de cooperare cu mai mulți jurnaliști dintr-o redacție, astfel încât să poată avea parteneri competenți pentru fiecare din multiplele aspecte pe care va dori să le transmită prin intermediul mass media. O bună relație cu ziariștii nu înseamnă prietenie sau apropiere pe baza unor interese personale; ea presupune în primul rând, calitatea de partener profesionalizat, altfel spus, capacitatea de a oferi informații complete, adevărate, în timp scurt și într-c formă adecvată atât stilului jurnalistic, cât și trăsăturilor specifice fiecărui canal de comunicare. O bună relație înseamnă, totodată, capacitatea de a ajuta jurnalistul atunci când acesta dorește să aibă un contact personal cu conducerea sau cu membrii organizației, sau atunci când solicită un surplus de documentare sau o perspectivă "off the record" asupra anumitor evenimente.
V. Căutarea și selectarea informațiilor externe
Biroul de presă nu funcționează unilateral: el nu este numai un căutător de informații în interiorul organizației, ci și un furnizor de informații, prin presă, către publicul ei extern. În mod simetric, el este și un căutător de informații importante în mediul extern și un distribuitor al acestor informații în interiorul organizației. Această activitate este cunoscută îndeosebi sub numele de "revistă a presei", ea constă în urmărirea zilnică a presei, pentru culegerea informațiilor distribuite de aceasta. În acest caz, biroul de presă urmărește două mari tipuri de informații: cele referitoare la organizație și cele referitoare la sferele de interes ale organizației.
Scopul acestei activități este informarea conducerii organizației în legătură cu ceea ce se afirmă în presă despre instituția în cauză; pe baza datelor astfel obținute, aceasta poate să-și orienteze mai bine anumite decizii, să le reconsidere sau să solicite departamentului de relații publice să declanșeze o campanie pentru mai buna informare a presei.
2.3. Organizarea biroului de presă În mod normal, pentru a-și asigura o bună vizibilitate, organizația trebuie să dea publicității informații despre sine. Pentru difuzarea acestor informații și pentru o corectă gestionare a încrederii publicului și a presei în special, instituția și fiecare organizație își alcătuiește un birou de presă.
Biroul de presă este "un departament din cadrul unei organizații, care are ca sarcină principală stabilirea și menținerea relațiilor de comunicare dintre organizație și mass-media" În majoritatea organizațiilor, acesta este o secție în cadrul departamentului de relații publice, fiind subordonat șefului departamentului. În cazul instituțiilor mici, șeful biroului de presă este subordonat direct conducerii instituției.
Această poziție privilegiată a șefului biroului de presă este necesară deoarece el trebuie:
– să cunoască toate informațiile legate de activitatea organizației, pentru a le putea transmite presei, în cazul în care aceasta le solicită;
– să fie la curent cu deciziile conducerii;
– să coopereze cu personalul din diferitele departamente ale unei firme;
– să nu fie dependent de serviciul de marketing sau de publicitate.
Obiectivele biroului de presă, sintetizate de J. Deschepper sunt: "să stabilească și să întrețină o bună legătură cu presa, în beneficiul organizației pe care o reprezintă, această activitate are ca scop difuzarea imaginii instituției în rândul publicului său, crearea unui climat de înțelegere și colaborare între organizație și presă, satisfacerea nevoilor de informare a presei și a publicului;
– să informeze organizația asupra a ceea ce se afirmă în presă, în legătură cu activitățile ei sau cu alte aspecte care pot interesa ori influența organizația."
Pentru a menține în permanență interesul presei, biroul de presă trebuie să caute și să selecteze informațiile din interiorul întreprinderii. Pentru început, trebuie să facă un inventar al tuturor informațiilor susceptibile de a putea fi difuzate în cursul anului, și anume, informații de bază și informații cu ocazia evenimentelor programate (lansarea unui nou serviciu, a unui nou produs, construcția unei noi uzine, bilanțul, participarea la târguri și expoziții). În același timp, serviciul de informare trebuie să realizeze un inventar eșalonat calendaristic cu evenimente ce urmează să se producă și care vor putea fi "exploatate". (pătrunderea pe noi piețe, participarea anumitor cadre de conducere la congrese, conferințe, realizarea de acorduri, contracte). În final, este necesar să se stabilească un program al evenimentelor ce urmează a fi create.
După cum se observă, este de datoria biroului de presă dintr-o întreprindere "să definească toate sferele de interes și să găsească toate informațiile care ar putea fi necesare uneia sau alteia dintre categoriile de public ale organizației respective".
Urmează apoi evaluarea și selectarea informațiilor interesante pentru public. Pentru aceste informații se stabilește care este mijlocul de comunicare în masă cel mai eficient.
Toate aceste date se adună și se stochează într-o bancă de date. Aceasta cuprinde:
– statistici referitoare la producție, vânzări, exporturi etc.;
– date referitoare la produse, calitățile lor, la prețuri etc.;
– informații despre evoluția organizației;
– date referitoare la locul instituției în cadrul profesional;
– informații care pot fi făcute publice despre proiectele organizației.
Pe lângă acestea, trebuie să existe o fototecă bine organizată, alcătuită din fotografii ce prezintă sediul organizației, secțiile de producție, produsele, liderii și diverșii angajați, personalitățile care au vizitat întreprinderea etc. Ideal ar fi să existe și o videotecă cu filme despre instituția respectivă, care să poată fi folosită oricând de studiourile de televiziune.
Toate aceste informații trebuie puse la dispoziția mass-mediei cu promptitudine. Comunicatorii însă le vor prelucra, deoarece o informație poate să prezinte sau nu interes în funcție de modul de prezentare. În consecință, o transmitere adecvată a mesajelor este un factor esențial în efortul de difuzare a anunțurilor organizației către publicul ei. Indiferent dacă sunt comunicate de presă, dosare de presă sau buletine informative, toate aceste materiale trebuie să îndeplinească șase cerințe: "claritate, prospețime a limbajului, onestitate, precizie, adecvate, eficiență .Toate aceste materiale se cere să răspundă la următoarele întrebări, fără de care înțelegerea lor nu este posibilă: Ce ? (Ce s-a întâmplat); Cine ? (Cui i s-a întâmplat, cine e făptașul ? – vârsta, înfățișare, funcție, referințe, și orice amănunt relevant); Unde ? (unde s-a întâmplat); Când ? (când s-a întâmplat? La ce oră, în ce zi, în ce lună); Cum ? (cum s-a întâmplat ? Explicații); De ce ? ( de ce s-a întâmplat).
Mesajele vor fi adaptate tipului de presă căruia îi sunt destinate. Dar, doar o bună redactare a materialului nu este suficientă, ci este necesar ca între membrii biroului de relații cu presa și jurnaliști să existe relații de încredere și respect reciproc, se manifestă prin " capacitatea de a oferi informații adevărate într-un timp scurt și într-o formă adecvată atât stilului jurnalistic, cât și trăsăturilor caracteristice fiecărui canal de comunicare. Comunicatorul trebuie să-i faciliteze ziaristului întâlnirea cu echipa managerială a instituției ori de câte ori acesta dorește. De asemenea, el trebuie să-i ofere informațiile și documentele dorite.
Pentru a îndeplini cu succes rolul său, practicianul de relații publice trebuie:
– să fie cinstit – să recunoască deschis dacă există o problemă în cadrul organizației. Astfel sunt eliminate din start zvonurile nefondate;
– să fie scrupulos – să determine exact informațiile ce vor fi publicate de către media;
– să fie conștient de normele de confidențialitate internă – nu trebuie să dezvăluie jurnaliștilor informațiile secrete;
– să fie sincer – în cazul în care nu cunoaște răspunsul la unele întrebări, trebuie să afirme clar acest lucru. Se va preciza faptul că se va reveni cu răspuns la o dată ulterioară. Și această dată se impune a fi respectată, altfel pierzându-se încrederea mass-mediei. Nu este indicat să nu se răspundă la întrebări;
– să fie întotdeauna prietenos și politicos când presa cere informații;
– să furnizeze informațiile cerute de jurnaliști cât se poate de urgent;
– să permită reporterilor să-l viziteze și să-l "ancheteze" oricând;
– să furnizeze presei materialele necesare pentru documentare;
– să nu vorbească despre lucruri confidențiale și să explice această reținere pe baza intereselor organizației.
Există și o serie de comportamente neindicate:
– să evite să vorbească cu presa;
– să refuze când i se cere permisiunea să fie citat;
– să roage un reporter ca o informație dată să nu fie publicată;
– să îi ceară ca o anumită informație să fie publicată;
– nu trebuie reclamat reporterul când în articol s-au strecurat mici imprecizii.
După cum am precizat, activitatea biroului de presă nu constă doar în furnizarea de informații despre instituție presei, ci și dintr-o atentă monitorizare a presei. Aceasta este realizată prin intermediul revistei presei care adună la un loc toate informațiile despre organizație și sferele ei de interes din mass-media. Astfel, sunt urmărite zilnic cotidienele, revistele, posturile de radio și de televiziune cele mai importante.
"Scopul acestei activități este informarea conducerii organizației în legătură cu ceea ce se afirmă în presă despre instituția în cauză; pe baza datelor astfel obținute, aceasta poate să-și orienteze mai bine anumite decizii, să le reconsidere sau să solicite departamentului de relații publice, să declanșeze o campanie pentru o mai bună informare a presei."
În momentul în care o instituție decide că este necesară crearea unui birou de relații cu presa trebuie să hotărască locul unde va fi amplasat, dotarea sa și nu în ultimul rând, numărul de membri și funcțiile specifice fiecăruia.
Spațiul în care-și va desfășura activitatea trebuie să beneficieze de mai multe facilități: să fie în incinta organizației, în apropierea birourilor conducerii și într-un loc accesibil jurnaliștilor. De asemenea, să fie încăpător, luminos, aerisit, călduros. Cu cât acest spațiu va arăta mai bine, cu atât imaginea de echilibru, bunăstare și soliditate a organizației va fi mai evidentă.
Și pentru ca activitatea sa să se desfășoare la parametri normali de profesionalism și eficiență, biroul de presă este indicat să fie utilat cel puțin cu:
– un telefon cu număr direct, dotat și cu fax. Acesta este necesar pentru a se lua legătura cu jurnaliștii;
– un telefon corelat la rețeaua interioară pentru a se comunica rapid cu membrii organizației;
– un calculator cu imprimantă pentru a se redacta materialele destinate presei, dar și pentru a se putea crea o bancă de date;
– un copiator, pentru a se multiplica materialele destinate presei și conducerii organizației;
– un radiocasetofon cu ajutorul căruia se vor asculta și înregistra emisiunile radiofonice de informare.
Ideal ar fi ca pe lângă aceste echipamente să mai existe și:
– un televizor și un aparat video, pentru urmărirea și înregistrarea materialelor televizate care au impact asupra organizației;
– un aparat de fotografiat profesional, cu ajutorul căruia să se fotografieze sediul instituției, membrii săi și produsele sale;
– o cameră video, pentru a se înregistra conferințele de presă și alte momente importante din viața instituției.
După utilarea spațiului, urmează alegerea membrilor biroului de presă. Numărul lor variază în funcție de mărimea organizației și de volumul activităților de comunicare cu mass-media. În structura sa cea mai redusă, biroul de presă este format din două persoane: specialistul în comunicarea cu presa și o secretară. Secretara este foarte importantă deoarece ea este permanent în birou, dactilografiază toate materialele realizate în cadrul biroului, pregătește dosarele pentru presă, realizează fotocopierea documentelor.
Specialistul în comunicarea cu media în cadrul acestui minibirou îndeplinește și funcția purtătorului de cuvânt, pe lângă activitățile uzuale.
Teoreticienii acestui domeniu susțin că pentru a face parte dintr-un birou de presă, o persoană trebuie să fie absolventă a unei facultăți cu profil de comunicare (relații publice sau jurnalism) sau a unor cursuri de specializare organizate de instituții acreditate. De asemenea, să cunoască bine mediul jurnalistic, condițiile de lucru din presă, cerințele și așteptările jurnaliștilor.
2.4. Rolul purtătorului de cuvânt al organizației
În cadrul biroului de presă, unul dintre membrii acestuia are, pe lângă sarcinile obișnuite, enumerate mai sus, un ansamblu de atribuții specifice (care cer și o seamă de calități deosebite) și, implicit, o poziție aparte. Acesta este purtătorul de cuvânt.
Jurnaliștii doresc întotdeauna să folosească drept sursă pentru informațiile pe care le vor evoca, o personalitate a organizației; ei solicită acest lucru, deoarece ei au nevoie de o poziție oficială, care să exprime punctul de vedere al instituției și să ofere greutate și prestigiu acestor afirmații. Din diferite motive (lipsa de timp a conducătorului instituției, absența sa din localitate, starea sănătății în acel moment, absența unor abilități de comunicare orală, uneori frica sau resentimentul față de presă), organizațiile au desemnat una sau mai multe persoane care să îl reprezinte pe liderul instituției în relația cu presa. Această funcție este cunoscută sub numele de purtător de cuvânt.
Ținând locul conducătorului organizației în fața mass media, el dobândește o responsabilitate și o autonomie aparte, deoarece el reprezintă, în orice moment, instituția și exprimă, prin luările sale de cuvânt, atitudinea oficială a acesteia asupra chestiunilor de interes general sau specific, solicitate de jurnaliști. De aici derivă poziția sa ierarhică privilegiată, el se subordonează direct conducătorului organizației și șefului biroului de presă. Totuși, în existența de zi cu zi a organizațiilor, aceste structuri nu sunt întotdeauna respectate; în unele situații purtătorul de cuvânt este și șeful biroului de presă (C. Howard, W. Mathews, 1985, p. 72), iar în altele el are un statut de independență față de biroul de presă. Această situație nu permite corelarea dintre inițiativele lui și activitatea biroului de presă și duce fie la nesincronizări fie la suprapuneri inutile.
Purtătorul de cuvânt trebuie să aibă toate calitățile și competențele solicitate pentru oricare alt membru al biroului de presă. În plus, el trebuie să aibă o voce "radiofonică" și o înfățișare plăcută, experiența vorbitului în public, viteză de reacție și o anume siguranță de sine (prin care să poată ascunde eventualele momente de emoție sau de dificultate). Deși "unele studii au arătat că femeile câștigă mai ușor încrederea jurnaliștilor și că ele sunt mai bune în acest rol, îndeosebi în organizațiile guvernamentale", totuși părerea specialiștilor este că trebuie să fie aleasă persoana cea mai competentă, fără nici un fel de prejudecăți referitoare la sex sau vârstă, într-o formulă succintă: "criteriile trebuie să fie autoritatea, credibilitatea și farmecul personal".
Un bun purtător de cuvânt trebuie să aibă următoarele însușiri:
– să cunoască bine toate aspectele legate de activitatea organizației pe care o reprezintă;
– să cunoască obiectivele și strategiile organizației, astfel încât să poată da răspunsuri, la situații particulare, în consens cu politica generală a instituției;
– să aibă abilitatea de a exprima clar și convingător (din punctul de vedere al jurnalistului și al publicului) ideile în chestiune;
– să se bucure de încrederea conducerii organizației, pentru a putea fi la curent cu toate deciziile și pentru a avea girul liderului instituției în tot ce face.
Unele lucrări din domeniul relațiilor publice, consacră spații ample prezentării tehnicilor și trucurilor pe care trebuie să le utilizeze un purtător de cuvânt atunci când se întâlnește cu jurnaliștii. Ele subliniază constant faptul că persoana care îndeplinește aceste atribuții trebuie să se supună unor sesiuni de pregătire specifice, iar înaintea unor întâlniri-cheie cu presa trebuie să repete anumite replici și, chiar să simuleze anumite situații posibile; în esență, sfaturile practice se referă la următoarele aspecte:
– să știe sau să anticipeze cu precizie ceea ce doresc jurnaliștii; să afle, astfel încât să posede toate informațiile și să nu fie prins în capcana unor întrebări încrucișate;
– să cunoască preocupările anterioare ale jurnaliștilor, zona lor tematică, tipul de articole pe care le realizează, tacticile lor, în general atitudinea lor față de organizație;
– să cunoască specificul genurilor și formatelor jurnalistice (îndeosebi ale diverselor tipuri de interviu) pentru a putea face față solicitărilor jurnaliștilor;
– să vorbească din punctul de vedere al interesului public și nu exclusiv din acela al intereselor și preocupărilor organizației;
– să nu fie pasiv – purtătorul de cuvânt răspunde întrebărilor presei, dar nu trebuie să aștepte ca aspectele pe care dorește să le sublinieze să fie ridicate numai de jurnaliști; o întrebare poate fi provocată, o temă poate fi discret sugerată;
– să nu fie defensiv: întrebările sunt prilejuri de a prezenta organizația, nu de a infirma sau confirma o părere a jurnalistului; în plus, purtătorul de cuvânt trebuie să manifeste un anume entuziasm, o încredere naturală în instituția, cauza, ideea pe care o reprezintă, să-și "umanizeze" răspunsurile, dându-le o notă personală;
– să știe să treacă ușor de la aspectele negative la cele pozitive, să releve contribuția sau eforturile organizației în a ameliora o situație, în a-și schimba atitudinile sau comportamentele ce s-au dovedit eronate;
– să aibă abilitatea de a plasa cele mai importante informații sau luări de poziție la începutul mesajului său și de a termina discuția cu jurnaliștii într-o notă pozitivă;
– să dea răspunsuri directe, fără exagerări, minciuni, fără agresivitate și fără pripeală (o formulă aforistică spune: gândește repede și răspunde încet);
– să nu răspundă la întrebările la care nu posedă informații clare, ci să se angajeze că, în timpul cel mai scurt, va obține acele date și le va pune la dispoziția jurnalistului; niciodată, spun specialiștii, nu trebuie să uzeze de formula "no comment", ci să explice onest de ce nu poate răspunde la o anumită întrebare; el nu trebuie să ocolească răspunsul la întrebări, să se încurce în pretexte, divagații, false răspunsuri – să nu se certe cu jurnaliștii, să-și păstreze calmul chiar și atunci când întrebările lor i se par agresive.
Odată numit, purtătorul de cuvânt devine o persoană publică, ce va fi urmărită, în tot ceea ce spune și face, cu interes sporit, de ziariști și de audiențe. El nu are însă statutul unei vedete, ci reprezintă, în orice moment, organizația, fiind adeseori identificat cu aceasta. De aceea, oriunde se află (în sala de conferințe, în redacții, în locuri publice), el trebuie să fie conștient că orice declară va putea fi considerat ca un punct de vedere oficial al organizației, chiar dacă nu a uitat să precizeze că vorbește "off the record" (neoficial). În general, el trebuie să evite să exprime păreri personale, iar dacă o face, va trebui să accentueze de mai multe ori acest lucru, știind însă că riscă să fie citat de anumiți jurnaliști ca și cum ar fi exprimat tot o poziție oficială. "Când lucrezi cu mass media, orice greșeală pe care o comiți, poate deveni oricând publică" .
Purtătorul de cuvânt trebuie să înțeleagă că relația sa cu jurnaliștii este una de colaborare și respect reciproc și nu una de amiciție și confidențialitate. Acest adevăr este valabil mai ales pentru acei purtători de cuvânt care provin din mediul jurnalistic și care au tendința de a nu sesiza schimbările de poziții și raporturi de forță care apar din momentul în care au acceptat funcția de purtător de cuvânt. Nimeni nu spune să-ți uiți prietenii, dar, în această nouă ipostază, trebuie să-ți amintești că a fi jurnalist înseamnă a alerga după știrile de ultimă oră, obținute în exclusivitate și (uneori) după senzațional. Altfel spus, el nu trebuie să uite că jurnalistul va exploata orice ocazie pentru a obține asemenea materiale, chiar și de la foștii colegi, transformați acum în surse de informare.
Pe de altă parte, cel care provine din presă poate folosi experiența și relațiile acumulate pentru a clădi o atmosferă de lucru cu presa deschisă, corectă, neinhibâtă.
Deși unii lideri consideră (fie din dorința de a avea un contact direct cu jurnaliștii și de a fi mai vizibili în plan mediatic, fie din neîncrederea în eficiența instituției purtătorului de cuvânt) că nu au nevoie de o persoană interpusă între ei și presă, această opțiune este cât se poate de greșită; în realitate, mai mulți factori susțin necesitatea utilizării purtătorului de cuvânt:
– conducătorul instituției are un program încărcat și nu poate fi întotdeauna la dispoziția jurnaliștilor;
– conducătorul instituției nu posedă în mod necesar abilități de comunicare;
– orice spune o asemenea persoană angajează total instituția; în anumite situații, mai neclare, purtătorul poate să declare că nu cunoaște punctul de vedere al conducerii, că subiectul este încă în dezbatere, oferind astfel un răgaz necesar definitivării poziției oficiale;
– imaginea oricărei persoane care apare prea frecvent în mass media se erodează, tocmai datorită epuizării potențialului de comunicare pe care ea îl deținea la început (așa-numitul "efect bumerang"); de aceea, pentru a proteja conducătorul instituției, este bine ca în
relația cotidiană de informare a presei, să apară purtătorul de cuvânt, persoană specializată în acest domeniu.
Conducătorul organizației va putea astfel să apară numai în momentele deosebite, în care va angaja, prin prestigiul său, imaginea și renumele acesteia. Purtătorul de cuvânt este un actor important în angrenajul unui birou de presă. El este principala sursă de informare a jurnaliștilor și, totodată, imaginea accesibilă și concretă a organizației. De aceea, alegerea și pregătirea unui bun purtător de cuvânt constituie o operație prioritară, căreia conducerea organizației și departamentul de relații publice trebuie să îi acorde o atenție maximă.
Capitolul III
Conferința de presă- reguli de conduită și protocol
3.1.Noțiuni introductive
Instituțiile publice pot organiza conferințe de presă în cazul unor evenimente foarte importante, cu totul speciale, din viața comunității locale. Organizațiile administrative (de tipul primăriilor, consiliilor) care organizează săptămânal „conferințe de presă”, de fapt, numesc impropriu aceste manifestări „conferințe”; ele sunt întâlniri săptămânale cu presa, nici pe departe la fel de ample și complexe precum adevăratele conferințe de presă.
Conferințele de presă nu servesc vanității liderilor instituției publice, ci presei. Acestea le dau jurnaliștilor prilejul de a-i chestiona pe membrii conducerii unei instituții în legătură cu aspecte majore ale activității ei și de a comunica întregii prese un mesaj unitar. Când ziariștii abordează conducerea unul câte unul, uniformitatea mesajului transmis este imposibil de susținut. Și pentru o parte, și pentru cealaltă, administrarea resurselor de timp este, de asemenea, foarte importantă, o conferință de presă fiind mai avantajoasă, fiindcă, dacă presupunem că douăzeci de jurnaliști ar suna pe rând ca să cerceteze aceeași tema, cei din urmă vor avea mai puțin timp să verifice afirmațiile făcute și să scrie articolul propriu-zis, iar comunicatorul ar irosi mult timp spunând același lucru.
Conferințele de presă au devenit o metodă răspândită și s-au dovedit a fi, totodată, o modalitate extrem de eficientă de transmitere a informației pentru presă. Nu este recomandabilă însă organizarea de conferințe de presă și cocteiluri dacă acestea nu pot fi focalizate pe un subiect anume; ele se convoacă în cazurile când este necesar ca purtătorul de cuvânt al instituției să aducă la cunoștința publică o informație inedită ori când în discuție se pune o temă destul de importantă sau în controversă, care poate genera întrebări din partea jurnaliștilor.
Conferința de presă este evenimentul care îi pune față în față pe jurnaliști și pe reprezentanții instituției, oferind posibilitatea publicului/cetățenilor să adreseze întrebări oficialilor guvernamentali sau de la alte niveluri prin intermediul presei. În același timp, este unul din momentele în care guvernanții află, prin intermediul presei, ce spun cetățenii, care sunt mesajele, întrebările, expectanțele acestora.
Organizarea unei conferințe de presă este justificată atunci când instituția publică are ceva important de comunicat, când mesajul are relevanță pentru o masă largă de cetățeni și când liderii organizației sunt pregătiți să răspundă la cele mai diverse întrebări, de la cele mai simple, până la cele mai incomode.
Conferințele de presă sunt ideale pentru a anunța evenimente de importanță majoră.
Tipologia conferințelor de presă:
– conferințe unde sunt difuzate informații de interes major (știri hard)
– conferințe destinate fotografilor
– recepțiile pentru presă, unde are loc lansarea de produse noi (stiri soft)
3.2. Pregătirea conferinței de presă
– alegerea subiectului care va fi abordat;
– stabilirea momentului (data, ziua, ora) și a locului de desfășurare optime;
– redactarea și trimiterea invitațiilor pentru presă;
– elaborarea materialelor ajutătoare legate de tema expusă (de tipul dosarelor de presă, al statisticilor și al graficelor).
Subiectul trebuie pregătit de specialiștii în relații publice, alături de liderii instituției. Astfel, specialiștii în relații publice se vor documenta asupra subiectului și vor realiza un punctaj cu informațiile relevante pentru presă, de care liderii instituției publice trebuie să țină cont în discursul lor, îi vor ajuta pe aceștia în redactarea mesajului, vor identifica posibilele întrebări și răspunsurile corespunzătoare, vor stabili împreună cu liderii instituției cine va prezenta punctul de vedere al acesteia.
Dacă momentul ales pentru organizarea conferinței de presă este concurat de alte evenimente, jurnaliștii vor fi atrași de ceea ce consideră ei a fi mai important și s-ar putea ca acea conferință să fie sortită eșecului.
Intervalul din mijlocul săptămânii (marți, miercuri, joi) este cel mai indicat pentru organizarea conferinței de presă de către instituția publică. Timpul de desfășurare recomandat este între orele 10,00 și 12,00.
3.2.1 Stabilirea locului de desfășurare
Cel mai adesea reprezentanții biroului de presă se confruntă cu următoarea întrebare: unde este mai bine să se organizeze conferința – la sediul organizației sau într-o sală specială? Este greu de precizat care localizare prezintă mai multe avantaje.
Cadrul ales trebuie să fie agreabil și conform cu imaginea pe care organizația vrea să o dea despre ea însăși. Locul respectiv trebuie să poată fi identificat ușor și găsit repede de către ziariști. Sala trebuie să fie suficient de mare pentru a găzdui confortabil pe toți participanții la conferință.
Lângă sala în care se desfășoară conferința trebuie să mai existe o încăpere destinată ziariștilor (“camera presei”), care să fie dotată cu telefon, fax, copiator, eventual calculator sau mașină de scris. In felul acesta se asigură reporterilor condiții optime pentru a redacta în viteză și pentru a transmite rapid un material, astfel încât acesta să prindă pagina de a doua zi.
De asemenea, organizatorii trebuie să prevadă o încăpere sau un spațiu suficient de izolate de zgomotele exterioare, unde un reprezentant sau o personalitate a instituției gazdă să poată da interviuri radio sau de televiziune, înainte sau după conferință.
3.2.2. Redactarea documentației
Materialul de sprijin se referă la texte cu caracter documentar, fotografii, grafice, diagrame etc, care pot fi distribuite odată cu trimiterea invitațiilor, ca dosare de presă, sau după terminarea conferinței de presă.
Dosarul de presă va fi înmânat tuturor gazetarilor, la intrarea în sală de conferință, sau va fi trimis la redacție, a doua zi, pentru jurnaliștii care au absentat. Dosarul nu are scopul de a satura reporterii cu materiale publicitare, ci de a le oferi cât mai multe date despre activitatea organizației respective, astfel încât aceștia să-și realizeze cât mai bine articolele lor.
3.2.3. Pregătirea discursului
De cele mai multe ori reușita unei conferințe este asigurată de prestația celui care reprezintă organizația. El trebuie să fie adecvat audienței, să fie specific în conținut, să genereze o reacție, să aibă un obiectiv bine definit și să se integreze în timpul alocat.
După ce a fost scris, discursul va fi dat vorbitorului, pentru ca acesta să-l citească, să facă modificări, să scotă sau să adăuge unele pasaje. Această etapă este extrem de importantă, pentru că vorbitorul trebuie să regăsească în textul respectiv propriul său stil și propriile sale puncte de vedere; de asemenea, el trebuie să se familiarizeze cu discursul pe care îl va rosti, să-l înțeleagă și să-i simtă ritmul specific. Din nefericire, puțini conducători de organizații înțeleg importanța acestui lucru; majoritatea așteaptă discursul, fără să fi avut nici o întrevedere cu cel care îl scrie și, în final, sunt mirați că audiența nu le acordă atenție și cred că vina aparține în exclusivitate autorului textului. De fapt, ei ar trebui să înțeleagă că nu pot fi convingători dacă ei nu cred în ceea ce spun și nu pot crede în ceva care nu a fost lucrat în comun cu specialistul din relații publice.
3.3. Pregătirea reprezentanților organizației care participă la conferință
Reușita unei conferințe depinde, în mare măsură, de alegerea și pregătirea celor care vor ține discursuri și vor răspunde la întrebările gazetarilor.
În majoritatea cazurilor este ales directorul (conducătorul) organizației, deoarece el este considerat persoana cea mai reprezentativă. În plus, ziariștii apreciază o asemenea alegere, știind că un citat din discursul celui care reprezintă cea mai înaltă funcție de conducere dă mai multă greutate materialului jurnalistic.
Acesta trebuie:
să fie relaxat și onest;
să adopte o adresare directă, să alterneze momentele în care vorbește cu un ton mai ridicat cu cele în care tonul este scăzut;
să aibă o exprimare concisă: jurnaliștii aleg întotdeauna citatele scurte și la obiect;
să nu utilizeze jargonul sau termenii prea tehnici;
să nu își înceapă discursurile cu aprecieri legate de întrebare (de tipul: “da, este o întrebare grea, interesantă, plăcută”; “mă bucur că mi-ați pus această întrebare”), deoarece asemenea comentarii pot irita pe jurnaliștii ale căror întrebări nu au beneficiat de aceleași calificative;
să nu folosească formula “no coment” (nu comentez), dacă nu este sigur că va putea preciza de ce nu poate discuta despre subiectul respectiv;
să nu fie defensiv: răspunsurile trebuie să fie pozitive;
să evite schimburile verbale violente cu jurnaliștii;
să fie prudent în utilizarea informațiilor: dacă știe că ceva nu poate să fie făcut public, este de preferat să nu abordeze acel subiect și să nu facă apel la formula “off the reccord” (nu există niciodată certitudinea că niciun ziarist nu va publica acest tip de informație);
să dea câte un răspuns pentru fiecare întrebare;
Si cel mai important sfat: să își păstreze mereu calmul, să zâmbească (dacă subiectul îi permite), să fie comunicativ.
3.4. Desfășurarea conferinței de presă
La intrarea în sala de conferință jurnaliștii vor fi întâmpinați de doi-trei reprezentanți ai biroului de presă sau ai organizației. Aceștia trebuie să fie persoane care cunosc toate detaliile conferinței și care pot oferi informații jurnaliștilor cu care se întâlnesc; ei vor purta ecusoane pentru a putea fi identificați și vor avea o listă cu invitații (în ordine alfabetică sau a instituțiilor de presă) pentru a putea ține evidența celor prezenți sau absenți; totodată ei vor înmâna jurnaliștilor dosarele de presă, eventualele ecusoane și îi vor conduce în sală.
3.4.1. Deschiderea conferinței
Conferința trebuie să înceapă la ora anunțată pe invitație; întârziații pot fi așteptați max. 10 minute, timp în care fotografii pot să-și facă meseria, fără să stingherească desfășurarea conferinței.
Deși în majoritatea lucrărilor de specialitate se precizează faptul că o conferință de presă este condusă de persoana cea mai importantă din organizație, se consideră că, dacă în organizația respectivă există un purtător de cuvânt, este mult mai bine ca acesta să joace rolul de moderator. O asemenea opțiune mi se pare mai potrivită, deoarece el are o experiență mai bogată în lucrul cu jurnaliștii, îi cunoaște mai bine și poate anticipa unele reacții ale acestora; în plus, dacă va modera discuțiile, va fi o prezență activă, nu doar un simplu element de decor – așa cum, din nefericire, se întâmplă adeseori. Un bun purtător de cuvânt poate să sesizeze rapid atât momentele tensionate (când ziariștii se înfierbântă și liderii organizației sunt puși în dificultate), cât și momentele "moarte", când jurnaliștii nu mai pun întrebări. În asemenea situații, el are posibilitatea, ca moderator, să intervină eficient, cu tact, pentru a reașeza lucrurile pe făgașul lor normal (rolul purtătorului de cuvânt va fi scos mai bine în evidență în subcapitolul consacrat "momentului întrebărilor").
Orice persoană care conduce conferința de presă trebuie, în deschidere, să-i salute pe jurnaliști, să le mulțumească pentru participare, să precizeze titlul (tema) conferinței și să-i prezinte, în ordine ierarhică (nume și funcție) pe reprezentanții organizației care iau parte la întâlnirea cu presa.
Apoi ea va reaminti programul conferinței, arătând cine va vorbi din partea organizației, cât timp va dura această intervenție (max. 15-20 min.), cât timp este alocat pentru întrebări și răspunsuri (max. 45 – 60 min.) și va invita jurnaliștii ca, după terminarea conferinței, să ia parte la un dialog informal, servind o cafea, răcoritoare, fursecuri etc (specificând timpul afectat: max. 30 – 40 min.). Aceste intervale de timp sunt orientative; în fiecare caz particular, ele depind de cantitatea de informație care este conținută în discurs, precum și de interesul pe care îl dovedesc ziariștii pentru subiectul respectiv. Oricum, nu este indicat ca aceste valori să fie depășite cu mult: desfășurarea conferinței nu trebuie să ia mai mult de 60-80 de minute.
După această scurtă introducere, ea va da cuvântul celui mai important reprezentant al organizației aflat în sală.
3.4.2. Discursul reprezentantului organizației
Discursul reprezentantului organizației – discursul va fi ținut de un membru marcant al organizației, care a fost în prealabil pregătit de membrii biroului de presă. Dacă nu a avut ocazia să o facă înainte, la începutul alocuțiunii sale, el va saluta jurnaliștii și va prezenta, pe scurt, tema conferinței. În unele situații, când subiectul o cere, pe lângă reprezentantul conducerii organizației, pot să aibă scurte intervenții și 1-2 specialiști, care cunosc în amănunt acele probleme; în acest caz, cel care va ține discursul va preciza importanța specifică a fiecăruia din aceste aspecte. De obicei însă, rolul specialiștilor este de a participa la dialogul din cea de a doua parte a conferinței de presă, răspunzând la acele întrebări ale jurnaliștilor care vizează detalii de ordin tehnic.
Indiferent însă de numărul celor care intervin în diferitele momente ale conferinței, trebuie să se respecte durata de desfășurare stabilită și anunțată inițial.
Cel mai eficient discurs este acela care nu este citit. Ceea ce nu înseamnă improvizație. Vorbitorul poate să aibă în față o schiță cu ideile principale, axată pe cuvintele-cheie care strucurează alocuțiunea sa. Aceasta îi va permite să nu se abată de la firul principal al alocuțiunii și să aibă permanent controlul asupra scurgerii discursului și a încadrării în timp.
Dezavantajele unui discurs citit: în cazul în care textul discursului este citit, jurnaliștii ar putea rămâne cu impresia că persoana respectivă nu cunoaște foarte bine subiectul. De asemenea, dacă cel care citește textul nu a făcut mai multe repetiții, pentru a învăța cum să facă o lectură atractivă (prin ritm, accente, pauze, inflexiuni ale vocii), el riscă să piardă atenția publicului, fie pentru că se grăbește și înghite sunete, fie pentru că este prea lent și devine monoton.
Dezavantajele unui discurs liber: există însă și riscul ca, ținând un discurs liber, fără un plan bine structurat, vorbitorul să: a) se piardă în amănunte și să depășească timpul afectat; b) să facă tot felul de paranteze și să devină plictisitor sau greu de urmărit; c) să dea prea multe informații, golindu-și tolba și eliminând astfel etapa întrebărilor21.
Reprezentantul organizației nu trebuie să uite nici o clipă că el se adresează unor jurnaliști, adică unor oameni specializați în căutarea informației și în organizarea ei pentru a o face cât mai accesibilă publicului. De aceea el va trebui să-și structureze mesajul în funcție de acest public specific pe care îl are în fața sa: "Planul discursului său trebuie sa respecte principiile comunicării jurnalistice, având ideea principală la început, iar apoi informații complementare, așezate în ordinea descrescătoare a importanței. Finalul discursului va relua ideea principală, cu o deschidere spre viitor – dacă este posibil. Discursul trebuie să cuprindă exemple, comparații, anecdote, elemente de umor, pentru a fi atrăgător și concret".
De asemenea, în timpul discursului, vorbitorul trebuie să evite să dea informații "confidențiale" sau aflate sub embargou. Întâi, pentru că se poate întâmpla ca el sa nu fi precizat foarte clar unde începe și unde se termină partea confidențială, fapt care-i poate irita pe ziariști, deoarece ei nu mai știu ce se poate face public și ce nu. A doua oară, pentru că, există riscul ca nu toți gazetarii să respecte aceste indicații.
Discursul trebuie rostit cu mare grijă, astfel încât jurnaliștii să nu aibă impresia că li se indică felul cum trebuie să scrie, despre ce au și despre ce nu au voie să scrie, ce idei trebuie subliniate, ce poziții susținute sau contrazise, etc.
În esență, trebuie să se țină seama de faptul că "o conferință de presă nu este totuna cu o declarație", că "trebuie lăsat jurnaliștilor suficientă materie și suficient timp" pentru a pune întrebări.
În cazul în care lor li se refuză un rol activ, de parteneri la un schimb de informații, mesajul conferinței nu se va bucura de interesul reprezentanților presei și va fi slab mediatizat.
3.4.3. Închiderea conferinței
După expirarea timpului stabilit pentru întrebări și răspunsuri, liderul organizației sau purtătorul de cuvânt vor face un scurt rezumat al temei respective, scoțând în evidență faptele, informațiile sau ideile cele mai importante. În final, li se va mulțumi jurnaliștilor pentru participare și va fi lansată invitația la un dialog amical, la o cafea.
În intervalul prevăzut pentru întâlnirea informala se pot acorda interviurile (pentru radio ori televiziune) pe care jurnaliștii le-au solicitat, folosindu-se o sală pregătită dinainte în acest scop; excepție de la acesată regula fac acele cazuri când ziariștii, care doresc să dea o anumită “culoare” materialului, insistă ca interviul să se facă pe holuri, în sala de conferințe sau în orice alt loc care sugerează mai bine identitatea aparte a acelui moment.
După terminarea conferinței se va parcurge lista jurnaliștilor invitați și se vor nota în fișierele de presă ziariștii care au venit (eventual se trec și câteva informații despre tipul de întrebări pe care le-au pus). Astfel, pe termen lung vor putea fi identificați jurnaliștii care sunt interesați de organizație și care răspund ori de câte ori sunt invitați și jurnaliștii care refuză sistematic să participe la activitățile organizației.
A doua zi se trimit dosare de presă celor care nu au venit la conferință, evident fără a li se face reproșuri. Celor care au fost prezenți li se trimit scrisori de mulțumire (sub semnătura conducătorului organizației). De asemenea, se va trimite documentația suplimentară acelor gazetari care au solicitat acest lucru.
În zilele următoare se va urmări reacția presei, pentru a se vedea ce și cât s-a scris în diversele publicații sau s-a difuzat în audiovizual despre organizație.
Capitolul IV
Studiul de caz
Prim-ministrul Victor Ponta a prezentat, într-o conferință de presă, „Rezultatele economice în anul 2013 – Țintele pentru 2014-2015”
„Transcrierea conferinței de presă cu tema „Rezultatele economice în anul 2013 – Țintele pentru 2014-2015” în Caraș Severin
4.1. Desfășurarea conferinței PSD
Conferința de presă a fost deschisă de către prim-ministrul Victor Ponta în sala de conferințe a Consiliului Județean Caraș-Severin.Acesta a prezentat subiectul principal al conferinței, „Rezultatele economice în anul 2013 – Țintele pentru 2014-2015”în data de 10 decembrie 2013. Conferința de presă a început la ora 10.
Acesta a început printr-o scurtă prezentare mulțumind colegilor miniștri, care au diverse responsabilități pe zona economică și socială, reprezentanților mass media, pentru prezența la această prezentare legată de anul 2013 și de perspectivele, așa cum sunt avute în vedere de Guvern, pentru 2014-2015.
Prim-ministrul a anunțat, în mod oficial o parte din datele referitoare la anul 2013 și o performanță extraordinară a României, și anume anunțul oficial privind creșterea economică, 3,5%, mult peste estimarea inițială a partenerilor internaționali – cred că 1,6% a fost estimarea inițială – deci, mai mult decât dublu; până la urmă, mult peste convingerea noastră, a celor care trăim zi de zi și ne gândim că viața economică este întotdeauna cea mai mare provocare; și mult peste media și majoritatea țărilor Uniunii Europene, țările noastre partenere în cadrul Europei, față de care ne raportăm de fiecare dată.
A dorit să reliefeze faptul că această creștere economică este meritul tuturor celor care, în România, au muncit în anul 2013, pentru a avea o creștere-record a producției industriale, a exporturilor, a agriculturii. A precizat de la început că, într-adevăr, agricultura a contribuit, dar nu toată creșterea economică e datorată agriculturii; Cifrele din partea INS și Eurostat sunt acum oficiale și agricultura, alături de industrie, alături de servicii, alături de absorbția fondurilor europene au făcut posibil acest lucru,.
A subliniat faptul că suntem pe primul loc la creștere economică și a mulțumit tuturor celor care, în țara noastră, au muncit pentru ca aceste rezultate să apară.
Victor Ponta a precizat că este un trend pozitiv pe care, în mod sigur, trebuie să-l păstrăm .
”În urma datelor oficiale, creșterea la trimestru este, raportat la toate celelalte țări ale Uniunii Europene, mult peste așteptări și ne permite să fim optimiști pentru perioada care urmează. Extrem de important – și este un efort comun, al Guvernului, al mediului privat, al politicii monetare duse de Banca Națională a României – rata inflației a ajuns la un minim istoric de după 1989, după anul 2010, când ajunsesem din nou la 7,9, nu chiar la două cifre, dar, oricum, la o rată importantă a inflației. 2013 – 1,55 și în ianuarie deja 1.06. Efectivul salariaților din economie reprezintă în continuare cea mai mare provocare pentru societatea noastră și pentru economie, după căderea extrem de abruptă din 2009, peste 500 de mii de locuri de muncă pierdute în perioada 2010-2011. Există un reviriment, însă acesta trebuie accentuat prin măsurile pe care Guvernul le-a luat deja, cele referitoare la angajarea, de fapt, la deducerea a jumătate din costul salarial pentru cei care creează peste 20 de locuri de muncă, prin implementarea schemei de ajutor de stat pentru IMM-uri și prin reducerea contribuțiilor de asigurări sociale; însă, nu putem să uităm contextul european, în care România, până la urmă, evoluează și modul în care trăim, cu excepția Germaniei și a Marii Britanii, celelalte țări ale UE au pierdut din numărul de locuri de muncă stabile și atunci, în mod sigur, o creștere semnificativă poate să aibă loc doar dacă această tendință pozitivă economică se menține pentru o perioadă de cel puțin doi ani.” a subliniat prim-ministrul Victor Ponta.
În ceea ce privește rata șomajului, România este în partea, nu e neapărat bine să ai 7,1% rata șomajului, însă este sub media europeană – 10,7% – și este în mod sigur alături de țări care au o economie mult mai performantă decât România: Olanda, Danemarca, Austria, Germania, Cehia și înaintea altor țări. Evident că eforturile economice pe care le face România sunt în direcția reducerii șomajului.
În mod sigur, dincolo de rezultatul de 3,5% creștere economică, în mod real, cel mai mare și poate mai neașteptat succes pe care România l-a avut în 2013 este o evoluție radical îmbunătățită a ratei de absorbție a fondurilor structurale și de coeziune de la 6,3% în 2011 la 33,47% este cifra oficială cu care încheiem anul 2013.
Acesta a subliniat că a fost un efort uriaș din partea tuturor miniștrilor și ministerelor și autorităților de management, organisme intermediare – de aceea i-a și invitat pe colegii săi din Caraș- Severin, miniștri, care au avut în directă responsabilitate autorități de management și organisme intermediare -, un efort extraordinar de deblocare a programelor europene, de schimbare a procedurilor, de îmbunătățire a activității personalului.
Rata cea mai mare de creștere s-a înregistrat la Mediu și la Transporturi, acolo unde, de fapt, s-a pornit aproape de la zero.
În mod oficial, România este la un procent dublu față de următoarea țară din Uniunea Europeană în ceea ce privește nivelul de creștere a sumelor rambursate raportat la primii șase ani ai exercițiului financiar și evident că acest lucru a fost posibil și pentru că am avut foarte mult de recuperat.
Extrem de important: subvențiile directe pentru agricultură au crescut în fiecare an în mod real, de la anul 2011 – 100 de euro pentru hectar, 2012 – 119 euro la hectar, 2013 – 139 de euro la hectar, 2014 – 159 de euro, subvențiile pentru fiecare hectar sunt plătite deja în mare parte, prin împrumutul din Trezorerie, care a fost acordat Ministerului Agriculturii, iar banii vor fi imediat recuperați de la Comisia Europeană, 96% efectuate plăți.
„În 2015 va continua această tendință de creștere reală a subvențiilor la agricultură, iar rezultatele, alături de alte măsuri pe care le-am luat, sunt evidente în ceea ce privește revirimentul agriculturii românești; pentru prima dată după 20 de ani, după 1994, România a exportat mai multe produse alimentare decât a importat. Deci, de 20 de ani, importam mai multă mâncare decât exportam. Cifrele la 11 luni arată un excedent comercial pentru România de 300 milioane de euro și, cel mai important lucru, exporturi de produse agroalimentare de aproape 5 miliarde de euro, pe măsură ce piețe pe care România nu le-a accesat în mod tradițional, mă refer în primul rând la China, la piețe asiatice, la Rusia sunt deschise pentru agricultura românească, Turcia, unde s-au ridicat, de asemenea, restricții; evident că această tendință de creștere poate să capete o viteză chiar și mai mare și România să redevină unul din marii producători și exportatori de produse agroalimentare.” Preciza Victor Ponta.
De fiecare dată reamintesc faptul că România și-a construit deja în acești doi – trei – patru ani, un brand internațional în ceea ce privește agricultura ecologica și că, în aceste zile, la Nürnberg, la cel mai mare târg mondial de produse bio, România este una din țările cu cea mai importantă participare și cu cel mai important potențial.
Câștigul salarial mediu net a crescut din aprilie 2012 – 1.553 lei, 1.697 lei în decembrie 2012, 1.760 lei în decembrie 2013 și este important ca orice creștere economică să fie resimțită și în veniturile populației. De asemenea, pensia medie lunară în sistemul de asigurări de stat a crescut – 778 lei, 811 lei și, în 2014, va ajunge la aproape 900 RON. Aceste trei rezultate – câștigul mediu, pensia medie, salariul minim – trebuie să reflecte, până la urmă, modul în care rezultatele economice se simt pentru fiecare cetățean și în măsura în care proiectul privind acel credit fiscal pentru plata ratelor la bancă va aduce în piață încă aproape 4 miliarde RON, acest lucru se va resimți în mod direct și în creșterea consumului, în creșterea Produsului Intern Brut și a nivelului de viață.
Toate aceste creșteri sunt importante în condițiile în care cursul de schimb euro-leu a stagnat după 2012, pentru că, dacă avem creștere în lei, dar devalorizarea față de euro este accentuată, practic, ce se câștigă pe o parte, se pierde pe alta. Pentru toți cei care au credite în euro, pentru toate companiile private care și-au făcut business-planuri, această stabilitate a cursului de schimb este extrem de importantă și este rezultatul unor politici economice stabile.
Este extrem de important de spus că, în ultimii doi ani, România și-a îmbunătățit în mod radical percepția pe piețele financiare private internaționale, nu mai suntem ca în 2009, când doar Fondul Monetar Internațional și Comisia Europeană au fost dispuse să ne împrumute cu bani; în acest moment toate emisiunile de titluri de stat au fost supra-subscrise.
Suntem considerați, la nivel european, încă având un risc mai mare decât Polonia sau Germania, dar ca o țară cu riscuri net scăzute față de mulți dintre vecinii noștri din Europa, și asta se reflectă în mod direct în dobânzile pe care le plătim și, pe care, de fapt, le vor plăti guvernele și generațiile viitoare, pentru împrumuturile României.
Prim- ministrul aținut să mulțumescă BNR-ului, care a sprijinit acest trend pozitiv și, de asemenea, creditarea activității economice, printr-un mix de politici monetar-fiscal-bugetare și printr-o reducere radicală – în 2009 era 10, 25% pe rata dobânzii de referință, în ianuarie 2014 este cea mai mică rată din 1989 încoace, 3, 5%. Asta înseamnă că băncile pot să împrumute mai ușor beneficiarii, și la prețuri mai mici. Costurile de finanțare pe care statul român le plătește au scăzut atât în lei, cât și în valută, și vreau să precizez că, pentru prima dată în istorie, România a emis obligațiuni în dolari, la o maturitate de 30 de ani; deci cei care ne-au împrumutat bani privați au încredere că România peste 30 de ani își va plăti fără probleme, și în următorii 30 de ani, datoriile. Este un semn de încredere extraordinar. Iar în mod concret în 2014 România se va împrumuta cu 2 miliarde de euro mai puțin decât în anii precedenți. Deci, 2 miliarde de euro, mai puțin, împrumuturi în 2014, față de perioada anterioară.
O veste extrem de bună, care, sigur, poate fi o surpriză, dacă cineva lua în serios declarațiile politice, că fug investitorii străini din România. Din fericire, după o cădere constantă după 2008, 2009, 2010, 2011, în 2012 a avut loc o oarecare plafonare, iar în 2013 investițiile străine directe au crescut peste nivelul lui 2010; evident, trebuie să păstrăm acest trend, însă vreau să precizez că în această creștere un rol important l-au avut programele de ajutor de stat pentru firme private care au creat locuri de muncă;
Și pentru Bursa de Valori București, un alt semn al însănătoșirii României, anul 2013 este cel mai bun an de după criză. O creștere a tranzacțiilor cu 43% și a profiturilor cu 37%. Din acest punct de vedere, listarea Romgaz, listarea celorlalte companii, Transelectrica, Transgaz, și listările din acest an, Hidroelectrica, Electrica, Compania Energetică Oltenia, sunt un semn de încredere și învestitorii privați în piețele de capital consideră România, evident, după Varșovia, care are o altă vechime și tradiție ca piață de capital care se dezvoltă cel mai repede și mai sănătos, în această regiune.
Exporturile – în urmă cu 15 ani, dl ministru Voinea îmi aduce aminte, un reputat analist spunea că România nu va putea niciodată să exporte mai mult de 10 miliarde de… atunci nu cred că erau euro, dolari, nu? Bun! Nu s-a înșelat decât de cinci ori, slavă Domnului! Sau de șapte – nu mai știu cum este rata de schimb. România a ajuns la 49,6 miliarde de euro exporturi în 2013. Important este că în 2014 putem, practic, să dublăm anul 2009 și asta înseamnă o creștere sănătoasă, în condițiile de competitivitate extrem de ridicate, pe plan european și pe plan mondial.
Din acest punct de vedere, vreau să anunț intenția Guvernului de a continua să dezvolte relații economice și cu alte piețe decât cele din UE; vorbesc de piețele asiatice, vorbesc de țări, de economii care se dezvoltă extrem de rapid și care, iată, au reprezentat și pot reprezenta pentru România piețe de desfacere extrem de importante. Aici este nevoie doar de inteligență și de bunăvoință politică, pentru ca blocajele care au existat în acești ani să fie înlăturate și pentru ca România să fie considerată un partener comercial important, pentru țări care și-au dezvoltat economiile foarte mult în ultima perioadă.
În continuare, avem, evident, o balanță negativă comercială, însă, dacă exporturile au crescut cu 10% nu s-a făcut doar pe baza creșterii importurilor, acolo creșterea este doar de 1%, asta înseamnă un câștig net important pentru România, iar deficitul comercial în termeni nominali a scăzut cu aproape 4 miliarde de euro, ceea ce înseamnă mai puțini bani care au plecat din România pentru a importa bunuri, servicii, produse din afara României. Toate aceste evoluții s-au făcut pe fondul unei reduceri drastice, dureroase uneori, a deficitului bugetar, în așa fel încât România, de la faimosul minus 9% deficit în 2009, a încheiat anul 2013 cu un deficit de 2,6% și în 2014 are obiectivul 2,2%. Mai pe înțelesul oamenilor, care nu au o cunoștință directă sau, până la urmă, o simpatie pentru ideea reducerii deficitului, asta înseamnă, cu cât cheltuim mai mult decât producem. Deci, cu cât ne împrumutăm mai puțin pentru generațiile care vin. Așa cum noi plătim acuma împrumuturile făcute în 2009, la FMI, la Comisia Europeană, putem să lăsăm celor care vin repede după noi, peste trei, patru, cinci, șase ani, mai puțini bani de returnat, de rambursat și, evident, mai mulți bani de cheltuit pentru ceea ce este cel mai mare nevoie, și anume, cheltuielile publice pe POS finanțat pentru educație, pentru sănătate – acestea două reprezintă în mod sigur pentru Guvern și pentru România prioritățile absolute, fără a uita însă de necesarul extraordinar de investiții în infrastructură, în multe alte domenii în care România are încă decalaje importante de recuperat.
România astăzi îndeplinește toate criteriile de convergență nominală pentru a adera la spațiul euro. Asta înseamnă că avem rata inflației, rata dobânzii la obligațiuni, cursul de schimb, deficitul bugetar și datoria publică care ne-ar permite, din punct de vedere, repet, nominal, să intrăm și mâine în zona euro. În realitate, dincolo de aceste criterii de convergență nominală, pe hârtie, este vorba și de convergența reală, și anume, capacitatea economiei României de a îndeplini toate condițiile de competitivitate și stabilitate pentru zona euro. Din acest punct de vedere, dacă păstrăm acest trend pozitiv și continuăm să îmbunătățim condițiile de convergență reală, România își poate atinge ținta nouă asumată, de a fi un membru integrat deplin în spațiul euro, în anul 2019, anul în care, de altfel, România va și deține președinția Uniunii Europene.
4.2.Interviu cu purtătorul de cuvânt Eugen Teodorovici-
Reporter:
Vă rog să-mi explicați de ce a aprobat Guvernul un proiect de ordonanță de urgență privind transferul Transgaz și Transelectrica de la Ministerul Finanțelor la SGG, fără un anunț în prealabil și fără niciun fel de dezbatere publică, în condițiile în care au aflat cu două zile…
E T: Pot să vă răspund la întrebare?
Reporter: Nu…
E.T.: A, nu pot să vă răspund. Răspundeți dumneavoastră.
Reporter: În condițiile în care au aflat cu două zile după ce a fost aprobată ordonanța de urgență, reprezentanții companiilor care lucrează direct cu Transgaz și Transelectrica sunt extrem de nemulțumite de acest mod de lucru al Guvernului, pentru că nu știu la ce să se aștepte în continuare.
E.T: Păi, vă spun eu la ce să se aștepte. Și anume: Transgaz și Transelectrica sunt listate la bursă și trebuie să funcționeze și funcționează pe baza managementului profesionist și a respectării tuturor criteriilor de competitivitate pe plan european. Doi, conform normelor europene, Transgaz și Transelectrica fiind transportatori nu pot să fie în același portofoliu, adică la energie, unde sunt producătorii. Trei, Ministerul Finanțelor are printre obiectivele fundamentale ale anului 2014, reforma sistemului de redevențe și de taxe și impozite; ori, conform normelor europene, cel care face regula reglementatorul nu poate fi și administrator. Și patru, România își propune în 2014, ca obiective principale de dezvoltare a infrastructurii energetice, în primul rând interconexiunile cu Moldova. După cum știți foarte bine, gazoductul se finalizează, dar avem de lucrat – și, aici, dl Niță vă poate da detalii – la interconectările de energie electrică. Și, de asemenea, România trebuie, în anul 2014, să finalizeze concepția proiectului – nu proiectul, ci concepția proiectului – pentru cablul care va lega România de Turcia, pentru ca producția de energie a României să poată fi exportată într-una din țările mari consumatoare de energie și unde energia românească are prețuri extrem de competitive. Din aceste motive de politică economică, Guvernul, la nivelul său de Secretariat General, deci de prim-ministru, va răspunde de toate aceste politici economice.
Reporter: Tot nu ați răspuns la întrebarea de ce… Da. Voiam să vă spun că /…/ deja s-a produs în condițiile în care au fost deja transferate companiile de la Ministerul Energiei, la Ministerul Finanțelor, unu la mână; doi la mână, reglementatorul este ANRM.
E.T.: În materia redevențelor, Ministerul de Finanțe trebuie să vină. Nu știu ce știți dvs. Eu așa știu, că Ministerul de Finanțe vine cu proiectul de lege, dar nu-mi permit să vă contrazic. Vă rog, dacă aveți alte întrebări!
Reporter: În draftul scrisorii de intenție… Încă o întrebare, vă rog! În draftul scrisorii de intenție…
E.T.: Nu, iertați-mă, chiar nu este corect față de ceilalți. Vin eu la dvs, la HotNews, da? Și facem un interviu. Nu este corect față de ceilalți
.
Reporter: Dar asta este o întrebare foarte importantă. Vă rog frumos!
E.T.: Dvs. aveți numai întrebări importante, dar cred că trebuie să-i lăsăm și pe ceilalți colegi.
Reporter: Dacă mă lasă colegii să pun o întrebarea? Da. În draftul scrisorii de intenție, se arată că Ministerul Finanțelor și Ministerul Muncii trebuie să facă o evaluare… Îmi pare rău, iertați-mă o secundă, eu nu am draftul scrisorii de intenție; va fi discutat miercurea viitoare. Nu știu despre…
Reporter: Potrivit informațiilor pe care le deținem, Guvernul intenționează să desființeze acest pilon doi de pensii.
E.T: Nu știu ce informații dețineți dvs. și de unde le dețineți, eu nu am acces la informațiile dvs. Doar dvs. aveți la informații, în general, acces.
Reporter: Vorbeam de draft!
E.T.: Răspunsul este același!
4.2.1.Interviu cu prim-ministrul Victor Ponta
Roxana Neagu: Aș vrea să vă întreb dacă puteți să faceți o scurtă analiză, dincolo de ceea ce ați prezentat până acum, ce a lipsit în 2013, ca această creștere economică, iată, peste așteptări, să se resimtă și în nivelul de trai al oamenilor?
Victor Ponta: Păi, dacă vă uitați la grafice, s-a simțit – fiecare român a câștigat mai mult. Credeam că o să mă întrebați și profit de ocazie ce a lipsit ca această creștere economică să fie și mai mare; și vă spun de pe acum. Dacă am fi avut legea insolvenței, probabil că România ar fi avut o creștere cu cel puțin încă un punct procentual, pentru că s-ar fi combătut evaziunea fiscală gravă; vorbesc despre firme și societăți care de ani de zile evazionează statul, nu plătesc nicio taxă la buget, dar nu plătesc nici beneficiarii privați, ceea ce este și mai grav. Adică, acumulează nonstop taxe și datorii pe care nu le plătesc, și afectează mediul concurențial pentru că cel care plătește taxe și impozite este dezavantajat față de cel care, folosind în mod abuziv procedura insolvenței, nu plătește nici la buget, nici către beneficiari. Deci, dacă aveam codul insolvenței, în mod sigur, ar fi fost o creștere economică mult mai mare. Doi. Evident că o stabilitate și consens politic: și faptul că orice inițiativă economică este contestată politic, la Curtea Constituțională, în declarații publice, și asta afectează, mă refer, de exemplu, la cazul Rompetrol, care, pentru orice om, este foarte clar și evident că este în beneficiul României. Am fi avut anul trecut 1 miliard de dolari fondul de investiții. Să sperăm că îl avem acum, până la urmă. Deci, așa cred eu că ar fi putut să fie, dar, întotdeauna, când se termină anul, te gândești și ce ar fi putut să fie. Pentru 2014, intrarea în vigoare a noilor reglementări privind insolvența și consens politic pe marile proiecte economice pot să ne ajute să accelerăm acest ritm de creștere.
.
Reporter: Domnule premier, vorbeați despre problema datoriilor către stat ale companiilor, însă în top 10 cei mai mari datornici la stat sunt tocmai firmele statului, cu datorii istorice atât către taxe și impozite, cât și către contribuțiile sociale. Nu au fost proceduri concrete de executare silită și nici de recuperare a câtorva bani din sumele respective. Ce intenționați să faceți mai departe? Am înțeles, firmele private primesc somații la o lună după ce au întârziat să își plătească taxele, însă companiile de stat… ce soluții sunt aici?
Victor Ponta: Nu, nu toate. Unele de trei ani nu plătesc nicio taxă și o duc bine mersi. Deci nu e… și aici.. Companiile de stat, despre care vorbiți, nu afectează mediul concurențial, în general, e vorba despre companii care lucrează în domeniile restructurate din punct de vedere economic și poate să vă spună domnul ministru Voinea că 2013 a reprezentat anul în care cel puțin la autorități locale și centrale, gradul arieratelor a fost redus drastic. La fel se face în diverse companii. De altfel, discuția principală de la această vizită a FMI, Comisia Europeană, a fost legată de reducerea arieratelor și probabil chiar în ședința de miercuri venim cu soluțiile de reducere a arieratelor, în special în ceea ce privește companiile de căi ferate – acolo este un grad important de arierate. Sunt companii care merg în insolvență. E o restructurare care cred că a început în urmă cu vreo 15 ani a anumitor sectoare, pentru că de companiile de care spuneți se referă la huilă, la zonele … căile ferate. Restructurarea CFR-ului a fost începută de un ilustru ministru al transporturilor, care a pus toate datoriile într-un loc și a încercat să le plimbe. Toate țin de restructurări în sectoare neconcurențiale și în care concurența pe plan european și cu zona privată le obligă pe acestea să se restructureze și asta facem, reformele structurale.
Reporter: Că tot ați adus vorba de arierate, oficialii străini, care au fost de curând la București, ne-au vorbit într-o discuție cu presa despre aceste arierate care au crescut foarte mult, cu aproape 1% din PIB dacă nu mai mult – sper să nu greșesc cifra – într-o singură lună și că, în acest moment, depășind ținta care este prior action în acest acord pe care îl avem cu FMI, și aveți o lună – două la dispoziție să găsiți soluții. Aceste soluții înseamnă inclusiv declanșarea unei proceduri de insolvență pentru unele companii de stat?
Victor Ponta: În primul rând, arieratele companiilor de stat, primele pe care le observăm, aproximativ 8 miliarde, au scăzut de la lună la lună. Nu au scăzut atât de agresiv, atât de mult cât ne-am propus să scadă, dar trăim într-un context. În acest context, datoriile sectorului privat nu au scăzut mai rapid decât ale sectorului public, iar raportul e de 4 la 1, deci privatul are datorii de stat de patru ori mai mari decât statul.
Sunt câteva companii mici, niciuna din cele mari, care au datorii istorice și care, da, vor intra în insolvență, sigur că da, și după aceea în lichidare.
Reporter: Pentru că-l văd în sală, aici, pe ministrul economiei, ministrul demisionar al economiei, nu-l văd și pe domnul Chițoiu, ministrul finanțelor, încă. Nu l-ați invitat? Sau…
Victor Ponta: E cu soția.
Reporter: Domnia sa a plecat deja de la DNA.
Victor Ponta: Știți dumneavoastră că a plecat de la DNA?
Reporter: Prin urmare, l-ați invitat și nu a putut să vină aici?
Victor Ponta: Da, eu vreau să le mulțumesc și domnului Chițoiu, care nu-i aici, și celor care sunt aici, tuturor miniștrilor, pentru că în 2013 ei au fost miniștri. În 2014, vor fi alții. Să dea Dumnezeu să fie rezultate și mai bune, dar, evident că fiecare dintre membrii Cabinetului care au avut însărcinări în acest sens au contribuit în egală măsură și, când este un moment de vești bune, este normal să le mulțumesc tuturor și să-i felicit pe toți.
Reporter: Și pentru că instabilitatea politică se poate reflecta în economie – care este subiectul conferinței dumneavoastră de astăzi – v-aș întreba, dacă v-a deranjat ultimatumul pe care vi l-a dat aseară Crin Antonescu, cel care vă sfătuia să alegeți între PNL și PC?
Victor Ponta: Am ales.
Redactor: PC, pentru că…
Victor Ponta: Am ales. Nu, să nu alegeți dumneavoastră în locul meu. Eu am ales ca, și în 2014 și în 2015 și în 2016, formula de succes, care a permis aceste rezultate, și anume, Uniunea Social Liberală, să o păstrăm.
Redactor: Asta înseamnă că veți renunța la un vicepremier din partea Partidului Conservator, pentru că…
Victor Ponta: Vă rog să nu traduceți dumneavoastră ce am zis eu.
Reporter: Nu. Tocmai de aceea, vă întreb pe dumneavoastră.
Victor Ponta: Da.
Reporter: Dacă asta înseamnă că veți renunța la propunerea unui al patrulea vicepremier, în condițiile în care Crin Antonescu spunea că această propunere este inacceptabilă pentru PNL. Prin urmare, faceți dumneavoastră un compromis?
Victor Ponta: În 2014, 2015, 2016, cred că cea mai bună formulă de guvernare este Uniunea Social Liberală. Și vă promit că, dacă întrebați de o sută de ori, vă voi da, de o sută de ori, același răspuns. Cu același calm și apreciere pe care știți că v-o port.
Reporter: Nu ne spuneți care este compromisul pe care aveți de gând să-l faceți, sau dacă dumneavoastră veți ceda…?
Victor Ponta: Vă spun că sunt extraordinar de fericit alături de membrii Guvernului, pentru ceea ce s-a confirmat azi, că în 2013 am făcut treabă bună în economie. Așa încât cred că v-am și răspuns la întrebare, cum vrem să guvernăm în anii care urmează: Uniunea Social Liberală. Pentru că în 2013, Uniunea Social Liberală a fost la guvernare. Vă rog.
Reporter: Dacă tot sunteți hotărât să continuați guvernarea cu PNL, ați vorbit de indexarea pensiilor, creșterea salariilor, dar nu ați pomenit nimic, pentru viitor, de reducerea CAS.
Victor Ponta: Este în strategia fiscal-bugetară, pe care în noiembrie am afișat-o.
Reporter: O.K. Și rămâne valabilă? Pentru când?
Victor Ponta: Este, alături de scutirea de impozit a profitului reinvestit. Acestea sunt cele două elemente principale de negociere, în luna aprilie, când vin reprezentanții Comisiei Europene, Fondului Monetar Internațional și Băncii Mondiale, la București.
Reporter: Deci, le susțineți.
Victor Ponta: Evident, că le susțin, cum să nu.
Reporter: Și dacă tot veni vorba de date, vroiam să vă pun o întrebare legată de INS, în special legat de sediul acestei instituții, pentru că este vorba de sediul acela, pe care l-a refuzat Ministerul Fondurilor Europene, ca fiind impropriu. Se pare că este potrivit pentru INS?
Victor Ponta: Să vă spun sincer, nu știu unde stă INS acum și unde ar trebui să se mute. De ce trebuie să se mute?
Reporter: Nu știu nici eu, asta.
Victor Ponta: Am crezut că aveți mai multe informații decât mie.
Reporter: Nu, dar știu că ei nu sunt de acord cu mutarea și nici…
Victor Ponta: Păi, este o țară democratică. Nu sunt de acord – nu se mută. Nu știți că, la noi, dacă nu ești de acord, nu te muți. Chiar nu știu, nu cunosc detalii despre sediile… Îl cunosc doar pe șeful INS-ului, pe care l-am întâlnit o singură dată în ultima perioadă, când a fost la mine, împreună cu directorul Eurostat-ului. Altceva… Știți foarte bine, datele INS-ului sunt supravegheate direct și controlate de Eurostat și, slavă Domnului, că sunt verificate și sunt corecte.
Reporter: De aia ar fi bine să aibă și un sediu adecvat.
Victor Ponta: Categoric, da. Cu totul, de acord. Dar, spre deosebire de Ministerul Fondurilor Europene, nu pot să deconteze prețul sediului. Asta e.
Reporter: Puteți estima în acest moment când ar putea fi aplicată cota regresivă de impozitare, care este asumată prin programul de guvernare și care apare și în strategia fiscal-bugetară?
Victor Ponta: În primul rând, iertați-mă, dar am învățat și eu nefiind economist, că termenul corect nu e de cotă regresivă. Cotă regresivă presupune contrariul, pe măsură ce ai venituri mai mari impozabile, să fie o cotă mai mică. Aici vorbim de altceva și anume de faptul că încă din 2011, de la lansarea oficială a Programului economic al USL, pe care, de altfel, l-am consfințit și prin votul Parlamentului, la învestirea Guvernului, Guvernul pe care îl conduc se obligă să păstreze cota unică de 16% pentru toate persoanele juridice, vorbim de societăți comerciale aici. În cazul persoanelor fizice, am enunțat ideea, pe care o vom aplica pe măsură ce avem spațiul bugetar necesar, ca pentru persoanele care pentru o perioadă de timp limitată au venituri reduse să putem să le scădem această cotă de la 16%, la 12% și la 8%. Deci dacă vreți, exprimarea corectă este a unei excepții pentru persoane fizice cu venituri reduse pe o perioadă limitată de timp de la ceea ce rămâne, evident, ca fundament al Programului economic al USL și anume cota unică de 16%. Deci e important, chiar mai mult decât cota unică, e importantă cifra de 16%, pentru că dacă vreți să… putem să facem cota unică de 40% și tot cotă unică e și cred că nimeni nu ar fi fericit. Deci, sunt importante două lucruri și anume maximul de 16%, nicio companie nu va plăti vreun leu în plus și, în al doilea rând, o componentă socială la care, într-adevăr, sigur, PSD a ținut foarte mult, dar care poate să se reflecte în primul rând, din datele pe care Ministerul Muncii le are referitoare la pragul de sărăcie, anume de a ajuta anumite categorii de persoane fizice, pe perioade determinate, prin, practic, o scădere a nivelului de la 16% către 12% și 8%.
Reporter: Ne puteți spune și când ar putea să fie aplicată această măsură?
Victor Ponta: În mod sigur, nu în 2014.
Reporter: Dacă îmi permiteți, după toate declarațiile de ieri, dacă puteți dumneavoastră să ne lămuriți în legătură cu două chestiuni.
Victor Ponta: Da, pot.
Reporter: Prima: al cui este postul de președinte al Senatului? Și cea de-a doua: dacă actualul președinte al Senatului știa din timp ce conține Pactul de coabitare? Pentru că am văzut ieri declarațiile domnului Daniel Constantin, cel care spunea că se afla documentul pe biroul președintelui Senatului? Mulțumesc.
Victor Ponta: Sigur că pot să vă lămuresc, în sensul în care în 2015 și 2016 vreau să guvernez alături de USL. Vă mulțumesc!
Reporter: V-ați informat partenerul înainte de a merge la Cotroceni?
Victor Ponta: Întotdeauna îmi informez partenerii înainte de a face orice e important. Vă rog.
Reporter: Legat de investiții, doresc să vă întreb ce are de câștigat statul, în urma Memorandumului cu Rompetrol, în condițiile în care ar urma să răscumpere, dacă se va întâmpla acest lucru, 26% din acțiuni la prețul de 200 de milioane de euro, adică aproape jumătate din cât reprezentau obligațiunile când au fost transformate în acțiuni în 2010, și în condițiile în care Rompetrol a anunțat că acele investiții, la care v-ați referit de nenumărate ori, de un miliard de euro, mare parte vor fi făcute în Turcia și în Republica Moldova?
Victor Ponta: Nu, cred că sunteți în eroare și, de altfel, această polemică aproape politică pe care o am cu agenția dumneavoastră, legată de Rompetrol, că e politică deja, nu mai e, că pe cifre tot vă explic și explic degeaba. Și anume: România, statul român a avut o creanță care a fost convertită în acțiuni de către Rompetrol. Acele acțiuni, noi vrem să le vindem, să recuperăm mai mult decât valoarea lor de cotație la bursă și, de asemenea, să avem investiție din partea unei companii, care altfel poate să intre în insolvență să nu mai plătească niciun leu statului român. Cred că în 2013, grupul Rompetrol a plătit taxe și impozite de peste un miliard de euro, dacă nu greșesc. Deci, aici alegerea e foarte simplă, ca să înțeleagă cei care se uită la noi, că dumneavoastră ați înțeles, dar polemica e politică. Și anume: închidem Rompetrolul, punem cheia pe ușă și suntem fericiți că România mai are un necaz, că, de fapt, asta a fost intenția președintelui când ne-a sabotat acordul, sau păstrăm un investitor important, așa cum vreau să păstrăm toți investitorii importanți în România, care plătesc taxe, impozite, creează locuri de muncă și fac investiții pentru viitor. Astea sunt cele două alegeri. Eu am ales pe acela de a păstra un investitor important, restul discuțiilor sunt strict politice. Vă rog!
Reporter: Vă mulțumesc!
Victor Ponta: Mulțumesc și eu!
Concluzii
Tehnicile de comunicare cu presa sunt de o importanță covârșitoare în activitatea desfășurată de birul de presă al unei organizații.
Biroul de presă este destinat informării corecte a publicului, de aceea el trebuie să cunoască bine activitățile și oamenii din organizație, să cerceteze viața organizației, să culeagă, să verifice și să selecteze permanent informațiile care prezintă interes pentru publicul-țintă și, implicit, pentru mass media.
Conferința de presă este o modalitate de a atrage atenția mediilor de infomare în masă cu scopul de a informa și de a crea imagine propriei organizații (de a face publicitate unui produs/serviciu al acesteia).
De multe ori, cetățenii încearcă să pătrundă în sistemul administrației prin intermediul relațiilor personale. Cu toate acestea, aceleași relații sunt criticate atunci când sunt folosite de alții. Relevant pentru modul în care, de exemplu, ministerele percep relația cu publicul este sistemul de primire a lui în majoritatea acestor instituții ale statului.
Ca urmare, se impune o îmbunătățire a modalităților de acces al cetățenilor la punctele de intrare în sistemul administrativ. Aici avem în vedere punctele de acces situate în oficiile prefecturilor și ale altor organisme descentralizate ale administrației publice centrale (Oficiul Județean al Forței de Muncă, Direcția Județeană de Sănătate Publică, Agenția pentru Protecția Mediului etc.) și în cadrul organismelor centrale.
Prin urmare, conferința de presă, este poate elementul ce trebuie pregătit cel mai atent cand o organizație de orice fel are nevoie de publicitate pozitivă pentru un produs, eveniment, etc. Tratată corect și profesionist, poate crea avantaje foarte mari, însă tratată fără simț de răspundere și de oameni nepregătiți poate duce la deteriorări mari de imagine. De aceea, fiecare organizație ar trebui să cuprindă un departament PR care să coordoneze acest gen de activități.
Bibliografie
Coman,Cristina, Relațiile publice și mass-media, Editura Polirom, Iași, 2000
Coman,Cristina,, Relațiile publice. Principii și strategii, Editura Polirom, Iași, 2001
Coman, Mihai, ,Introducere in sistemul mass-media, Editura Polirom, Iași,1999
Gaillard,Phiilippe, Tehnica jurnalismului, Editura Științifică, București.,2000
Gelu,P. ,1974, Psihologie socială ,Editura Didactică și Pedagogică, București.
. Jefkins , Frank, Cum să stăpânești reclama la perfecție, Editura Rentrop & Straton, București,2000
Milo, Katie, Yoder, Sharon, Gross, Peter, Miculescu-Maier, Ștefan, 1998, Introducere în relații publice, Editura Nim, București.
L.W. Nolte, 1974, Fundamentals of Public Relations – Professional Guidelines, Concepts and Integration, Pergamon Press Inc.
Ramonet , Igmacio,Tirania comunicării, Editura Doina, București, 2000
Straton ,George, Rezolvarea conflictelor și negocierea, Editura Rentrop & Straton, București., 2000
Toffler, Alvin, 1996, Corporația adaptabilă, Editura Antet, Iași
Tran ,Vasile, Comunicarea socială în situații critice. Repere pentru gestionarea comunicării militare, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2000
Bibliografie
Coman,Cristina, Relațiile publice și mass-media, Editura Polirom, Iași, 2000
Coman,Cristina,, Relațiile publice. Principii și strategii, Editura Polirom, Iași, 2001
Coman, Mihai, ,Introducere in sistemul mass-media, Editura Polirom, Iași,1999
Gaillard,Phiilippe, Tehnica jurnalismului, Editura Științifică, București.,2000
Gelu,P. ,1974, Psihologie socială ,Editura Didactică și Pedagogică, București.
. Jefkins , Frank, Cum să stăpânești reclama la perfecție, Editura Rentrop & Straton, București,2000
Milo, Katie, Yoder, Sharon, Gross, Peter, Miculescu-Maier, Ștefan, 1998, Introducere în relații publice, Editura Nim, București.
L.W. Nolte, 1974, Fundamentals of Public Relations – Professional Guidelines, Concepts and Integration, Pergamon Press Inc.
Ramonet , Igmacio,Tirania comunicării, Editura Doina, București, 2000
Straton ,George, Rezolvarea conflictelor și negocierea, Editura Rentrop & Straton, București., 2000
Toffler, Alvin, 1996, Corporația adaptabilă, Editura Antet, Iași
Tran ,Vasile, Comunicarea socială în situații critice. Repere pentru gestionarea comunicării militare, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2000
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conferinta DE Presa (ID: 112204)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.