Conferențiar universitar dr . [619360]

– 2018 – UNIVERSITATEA "ECOLOGICĂ"
FACULTATEA DE DREPT

L U C R A R E D E L I C E N Ț Ă
DISCIPLINA: INSTITUTII ALE DREPTULUI
PROCESUAL PENAL
TEMA: PROCEDURA URMĂRIRII ȘI JUDECĂRII
UNOR INFRACȚIUNI FLAGRANTE

COORDONATOR

Conferențiar universitar dr .

IOAN GRIGA

ABSOLVENT: [anonimizat] :

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII CU CARACTER INTRODUCTIV 1
Secțiunea 1 Considerații privind procedurile speciale în
materie penală 1
1. Noțiunea de procedură special ă 2
2. Necesitatea reglementării procedurilor
speciale în materie penală 4

Secțiunea II Starea de flagranță în concepțiile existente în doctrina
din România și în doctrina din străinătate 6
1. Considerații preliminare 6
2.Noțiunea de i nfracțiune flagrantă 7
3.Tipurile sau formele de infracțiune flagrantă 9

Secțiunea III Scurt istoric al reglementării procedurii urgente
în România 18
1. Considerații preliminare 18
2. Reglementările până la Codul lui Cuza 18
3. Reglementările intermediare (Legea Micului Parchet) 20
4.Codul din 1969 22

Secțiunea IV Alte aspecte privind procedura de urgență 25
1. Infracțiunea flagrantă și prezumția de nev inovăție 25
2. Garanții procedurale pentru respectarea legii în
desfășurarea procedurii de urmărire și judecare a
infracțiunilor flagrante 29

CAPITOLUL II

IMPLICAȚIILE STĂRII DE FLAGRANȚĂ ÎN DERULAREA
PROCESULUI PENAL 31
Secțiunea I Instituțiile procesual penale care își modifică regimul
de aplicare în cazul infracțiunilor flagrante 31
1. Referitor la sesizarea organelor judiciar penale 31
2. Referitor la instituțiile procesual penale întâlnite după
sesizarea organel or de urmărire penală 34

Secțiunea II Cazurile în care se aplică procedura specială de

urmărire și judecarea unor infracțiuni flagrante 34
CAPITOLUL III

URMĂRIREA PENALĂ ÎN CAZUL APLICĂRII
PROCEDURII URGENTE 38
Secțiunea I Constatarea infra cțiunii 38
1. Modurile de sesizare ale organelor judiciare în
Infracțiunile flagrante 44
2. Organele de urmărire penală competente 45
3. Activitățile care se întreprind în cadrul constatării
infracțiunilor flagrante 48

Secțiunea II Desfășur area cercetării penale 56
1. Luarea măsurilor de prevenție 57
2. Trimiterea cauzei procurorului 62
3. Verificările și soluțiile procurorului 62
4. Continuarea cercetării după restituire 63
5. Metodica cercetării infracțiunilor f lagrante de dare
și luare de mită 64

CAPITOLUL IV

JUDECATA ÎN PROCEDURA URGENTĂ 73
1. Instanța competentă 73
2. Pregătirea judecății 74
3. Ședința de judecată în prima instanță 74
4. Desfășurarea judecății 76
5. Soluționarea cauzei penale în cazul aplicării procedurii
urgente 79
6. Apelul și recursul 80

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII CU CARACTER INTRODUCTIV

Secțiunea 1

Considerații privind procedurile speciale în materie pe nală

Activitățile privind soluționarea oricărei cauze penale sunt
reglementate prin ansamblul dispozițiilor procesual penale. Acest ansamblu de
dispoziții normative în baza cărora se soluționează o cauză penală constituie
ceea ce se numește procedura ob ișnuită (sau procedura de drept comun). Codul
nostru de procedură penală folosește denumirea de „procedură obișnuită” pentru
a o deosebi de procedurile speciale (art.469, 470, 471, 472, 480, 486 din Codul
de procedură penală)1.
Asemănător altor legislați i, codul nostru de procedură penală concepe
procedurile speciale într -o dublă accepție. Într -un prim sens, proceduri speciale
sunt acelea în care procesul penal nu se desfășoară după normele comune și
obișnuite ori cuprind reguli derogatorii în legătură c u realizarea diferitelor
instituții procesuale. Sunt și situații când datorită condițiilor în care se săvârșesc
anumite infracțiuni, cât și pentru ocrotirea unor interese importante lezate prin
săvârșirea acestora ori pentru alte motive se impun unele de rogări de la
procedura obișnuită prin instituirea unor proceduri speciale destinate să asigure
realizarea corespunzătoare a funcțiilor procesului penal2 .

1 Grigore Theodoru – Drept procesual penal , Partea Specială, Editura „Cugetarea”, Iași , 1998, p.577
2 Ion Neagu – Drept Procesual penal, Editura Academiei. RSR 1988, București, p .662.
Ion Neagu – Tratat de procedură penală, Editura Pro 1994, p.695.

Normele juridice care alcătuiesc procedurile speciale au o serie
limitată de aplicare și ele const ituie derogări de la procedura obișnuită, după
care de desfășoară procesul penal.
În legislația procesuală penală română în vigoare, procedurile
speciale , pot fi întâlnite atât în realizarea tragerii la răspundere penală, cât și cu
ocazia rezolvării pe ca le jurisdicțională a unor aspecte adiacente sarcinilor
fundamentale ale procesului penal. Procedurile speciale nu reglementează
complet soluționarea unor cauze penale, ele având doar caracterul de completare
și derogare de la procedura obișnuită3, suspen darea urmăririi sau judecării,
amânarea executării pedepsei, obligativitatea efectuării unor expertize în
anumite cazuri4. Cu toate acestea, dispozițiile respective nu pot constitui o
procedură specială, de altfel, în lege nici nu există o procedură specia lă
aplicabilă bolnavilor care participă în cauza penală. Considerentele care duc la
instituirea unor proceduri speciale pot fi diferite, cum ar fi: condițiile în care s -a
comis infracțiunea (de exemplu infracțiunea flagrantă), starea în care se află
perso ana infractorului (de exemplu este minor, are o calitate sau îndeplinește o
funcție deosebită), caracterul infracțiunilor (de exemplu infracțiuni contra
statului, a proprietății private 5).

1. Noțiunea de procedură specială
Se poate defini așadar proced ura specială ca un complex de norme de
drept procesual penal, care instituie pentru anumite cauze penale, o desfășurare a
procesului penal parțial diferită de procedura obișnuită6 față de normele
generale. Astfel procedura specială nu se aplică decât în c auzele în care există o
derogare expresă de la procedura obișnuită: procedura specială se realizează și

3 Ionescu George Ilie, Tibacu Nicola, Brânzei Dimitrie – Cercetarea penală. Ministerul de Interne. Serviciul
cultural și editorial,1974, p.167
4 Nicolae Volonciu – Tratat de procedur ă penală. Partea Specială, vol.II, Ediția a II -a revizuită și adăugită.,
p.442, Ed.Paideia, 1998
5 Nicolae Volonciu – Drept procesual penal. Editura didactică și pedagogică, 1972, p.503
6 Grigore Theodoru – Drept procesual penal , Partea Specială, Editura „Cugetarea”, Iași , 1998, p.577

prin normele procedurii obișnuite pentru toate chestiunile pentru care nu se face
nici o derogare în reglementarea procedurii speciale.
O normă nouă pr ivind procedura specială derogă întotdeauna de la
procedura obișnuită, în timp ce o normă generală posterioară uneia speciale nu
abrogă norma specială derogatoare, decât în cazul în care se prevede în mod
expres. Ca urmare a acestor relații între proce dura obișnuită și procedura
specială, în reglementarea unei astfel de proceduri, legiuitorul trebuie să aibă în
vedere următoarele îndatoriri: în primul rând să stabilească cu precizie cauzele
în care se aplică procedura specială, normele derogatorii fiin d de strictă
interpretare, să prevadă normele derogatorii de la procedura obișnuită, astfel
încât să dea formă unei proceduri speciale și nu numai unor elemente de
derogare; în concluzie, precizează că acolo unde nu se derogă, se aplică normele
procedurii obișnuite.
În literatura de specialitate clasificarea acestor proceduri s -a făcut
după diverse criterii.
Astfel, după obiectul cauzelor ce trebuie rezolvate și care cad sub
incidența procedurilor speciale, acestea se împart în proceduri speciale
propriu -zise și alte proceduri speciale (auxiliare)7.
A) sunt considerate proceduri speciale propriu -zise cele în care sunt
rezolvate aspecte privind tragerea la răspundere penală a celor ce săvârșesc
infracțiuni.
În cazul acestor proceduri, obiectul cauzei penale îl constituie
lămurirea problemelor legate de existența raportului juridic procesual principal.
Din această categorie fac parte: procedura de urmărire și judecare a unor
infracțiuni flagrante , procedura în cazul infractorilor minori și procedurile
special e cu reglementarea în forme procesuale simplificate prevăzute de legi
speciale (exemplu: procedura urgentă aplicabilă unor infracțiuni de corupție

7 Ion Neagu – Drept procesual penal, Editura Academiei RSR 1988, București, p.662

reglementată de Legea nr.83/1992). Normele procedurilor speciale propriu -zise
au o sferă de aplicare limitat ă la o anumită categorie de infracțiuni.
Aceste norme deși au un conținut și o sistematizare proprie, nu
constituie decât derogări parțiale de la ansamblul normelor de procedură
obișnuită.8
Proceduri speciale auxiliare
În actuala reglementare întâlnim urmă toarele proceduri speciale
auxiliare9:
– procedura reabilitării judecătorești;
– procedura de reparare a pagubelor în cazul condamnării sau
arestării pe nedrept;
– procedura în caz de dispariție a înscrisurilor judiciare;
– asistența judiciară internațională în ma terie penală.
În concluzie, procedurile speciale în prima accepție dată acestei
noțiuni (procedurii speciale propriu -zise) nu sunt altceva decât forme speciale de
realizare ale procesului penal, după unele dispoziții derogatorii. În cadrul acestor
procedu ri speciale se materializează însă tot conținutul fundamental al
procesului penal, respectiv soluționarea cauzei penale, prin rezolvarea
aspectelor esențiale legate de exercitarea acțiunii penale și tragerea la răspundere
penală.
B) în cea de -a doua cate gorie unde se află proceduri judiciare în care
nu se desfășoară un proces penal în scopul realizării tragerii la răspundere
penală, dar se înfăptuiesc pe cale jurisdicțională, diferite ale aspecte legate direct
sau indirect de o cauză penală în curs de d esfășurare sau care este deja
încheiată.

8 Nicoleta Iliescu – Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea Specială. Vol. II. , Editura
Academiei Române , Bucur ești, 1976, p.361.
9 Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Editura Pro 1997, p.696

În literatura de specialitate s -a arătat că uneori dispozițiile care
constituie proceduri speciale privesc activități procesuale din faza de după
executare sau activități necesare rezolvării unor situații speciale10.
Este posibil ca printr -o procedură specială să se rezolve diferite
solicitări adresate de un subiect îndrituit în urma soluționării cauzei și uneori a
executării hotărârii ( de exemplu: formularea unor reparații decurgând dintr -o
arestare pe nedrept sau introducerea unei cereri de reabilitare judecătorească).
La fel, unele proceduri speciale pot satisface necesitățile de înlocuire
sau reconstituire într -o cauză a diverselor înscrisuri judiciare dispărute, după
cum alte proceduri pot răspunde unei cereri d e a recunoaște o hotărâre sau un act
juridic străin.
Astfel , există proceduri speciale în care se indică atitudinea și modul
de acționare a organelor judiciare în cadrul asistenței juridice internaționale
determinate de o cerere de extrădare sau realizarea unei comisii rogatorii
internaționale11.
Menționez faptul că unii autori consideră ca fiind o procedură cu
caracter autonom procedurii extrădării12. În această privință apreciez că
dispozițiile cu privire la extrădare pot fi tratate în cadrul asistenței jud iciare
internaționale, deoarece normele privind extrădarea fac parte din ansamblul
normelor care reglementează cooperarea în domeniul asistenței judiciare
internaționale.

10 Vintilă Dongoroz ș.a. – Explicații teoretice, vol.II, p.361
11 Nicolae Volonciu – Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II. Ediția a II -a revizuită și adăugită .
Editura Paideia 1998.
12 Matei Basarab – Drept procesual penal. Universitatea „Babeș -Bolyai”. Cluj. Facultatea de drept. Vol.II. 1973,
ediția a II -a, p.671.

2. Necesitatea reglementării procedurilor speciale în materie
penală
La Congresu l al XIV al Asociației Internaționale de Drept penal,
rezoluția acțiunii a III -a cu tema de procedură penală, a dat recomandarea ca
pentru perioada actuală de creștere a infracționalității sub forme diferite, se
justifică proceduri speciale pentru combater ea criminalității organizate și a celei
economice, a criminalității internaționale, dar și așa numitei delincvențe13.
Procedura specială pentru unele infracțiuni flagrante răspunde pe de o
parte unor interese de ordin procesual, deoarece în asemenea condiț ii sporesc
valențele principiului operativității în procesul penal, iar pe de altă parte
procedura urgentă grăbește restaurarea ordinii de drept încălcate și contribuie la
sporirea rolului educativ al procesului penal14.
Împrejurarea săvârșirii infracțiun ilor în condiții de flagranță, justifică
necesitatea unei reglementări speciale a urmăririi și judecării acestora.
Regulile obișnuite de procedură trebuie întocmite în scopul efectuării
imediate a constatării și strângerii neîntârziate a probelor care ulte rior ar putea
dispară15.
Procedura trebuie să fie rapidă și simplifcată, iar atribuțiile polițiștilor
cu totul speciale16. Astfel caracterul de flagranță a unor infracțiuni permite
desfășurarea procesului penal în condiții deosebite față de cele în care se
instrumentează cauzele în procedura obișnuită17.
În literatura d e specialitate se subliniază pe bună dreptate faptul că
modul manifest de săvârșire a infracțiunii facilitează probațiunea în cauza penală
și exclude posibilitatea comiterii unor erori judiciare18.

13 Actes du Congres – volume XIV, Congres de I”AIDP, Vienne, 1989, p.312 Grigore Theodoru – Drept
procesual penal”Parte specială.” Editura „Cugetarea ” Iași, 1998, p.580
14 Vintilă Dongoroz, op.cit., p.363
15 R Merle, A.Vitu – Traite de droit criminel. Edition Cujas, 1967, Paris, p.848
16 Jean Pradel. Droit de procedure penale. Academie francaise. L ’Univer site de Poitiers, 1968, p.326
17 Ion Neagu, Drept procesual penal. Editura Academiei RSR 1988, București, p.665
18 P.Bouzat, J.Pinatel. Traite de droit penal et de ciminologie t.II, Paris, Dalloz, 1963, p.1003

Procedura în cauzele cu infractori minori a izvorât din necesitatea ca
persoanele fizice aflate în stare de minoritate considerate ca fiind insuficient
dezvoltate sub aspect psihofizic să fie ocrotite.
În perioada minorității se dezvoltă capacitatea p sihică,
discernământul, se acumulează cunoștințe despre viață, inclusiv cele privitoare
la normele de conduită socială, statul Român manifestând o grijă deosebită față
de aceste persoane, iar dispozițiile legii civile, Codul Familiei, Codul Muncii
sunt exe mple elocvente în acest sens.
De asemenea, în cazul dispariției unor înscrisuri judiciare a fost
necesară instituirea unei proceduri speciale privind înlocuirea sau reconstituirea
atât a lor, cât și a dosarelor judiciare, dat fiind importanța acestora în procesul
penal.
Aceleași argumente au impus și instituirea asistenței juridice
internaționale în materie penală. Criminalitatea organizată a depășit frontierele
naționale19 și impune tot mai mult o cooperare între state în scopul prevenirii sau
reprimării acesteia.
Fiecare din proceduri speciale are la bază o necesitate de
reglementare.

19 Gh.Theodoru și Lucia Moldovan – Drept procesua l penal, Editura didactică și pedagogică București, 1979.
p.335.

Secțiunea II
Starea flagrantă în concepțiile existente în doctrina din România
și în doctrina din străinătate

1. Considerații preliminare

În C odul de procedură pen ală sunt reglementate atât în partea
generală, cât și în partea specială, precum și modalitatea de desfășurare a
urmăririi penale a judecății și a punerii în executare a hotărârilor judecătorești.
Procedura de drept comun sau procedura obișnuită, este de n atură să asigure
cel mai bine aflarea adevărului, în toate cauzele penale si de asemenea
soluționarea acestora, potrivit legii. Totuși s -a ivit necesitatea ca în unele
situații, pentru o anumită categorie de infracțiuni și pentru grăbirea pedepsirii
sau oc rotirii persoanelor implicate ori pentru evitarea situațiilor unde nu este
vorba de tragerea la răspundere penală, ci de activitati procesuale din faza
de după executare sau activități necesare rezolvării unor situații speciale,
să se introducă unele regle mentări speciale numite proceduri speciale.
În istoria dreptului au existat perioade când diferențierea dintre
infracțiunile flagrante și cele neflagrante exista și pe planul dreptului
substanțial, înscriindu -se cu o înăsprire a pedepsei. Astfel de dispo ziție era
prevăzută în Legea celor XII table, în vechiul drept englez sau francez, unde
erau instituite și proceduri urgente de urmărire și judecată.
În legislația noastră au existat dispoziții speciale incidente în
instrumentarea cauzelor penale privind i nfracțiunile flagrante20. Astfel de
dispoziții erau cuprinse în Codul de procedură penală din 1864, în Legea din 13

20 I. Neagu. Trata de drept procesual penal. Partea Specială. Ed. Global ex. București 2004, p.373

aprilie (Legea micului parchet), precum și în Codul de procedură penală din
193621.
În prezent procedura specială pentru unele infracțiuni fla grante
(denumită și procedura de urgență) are rolul de simplifica formele de realizare a
procesului penal și tragerea cu promtitudine la răspunderea penală a
făptuitorului. Deci caracterul flagrant al unor infracțiuni antrenează un proces
penal diferit de cel care urmează procedura obișnuită, un proces cu o desfășurare
mai rapidă având în vedere probațiunea în cauza penală, excluzându -se deci
posibilitatea comiterii unor erori judiciare.
Prin procedura specială se sporesc valențele principiului operativităț ii
în procesul penal și totodată grăbește restabilirea ordinii de drept contribuind la
sporirea rolului educativ al procesului penal22.
Chiar dacă procedura specială privind infracțiunile flagrante are
abateri de la procedura obișnuită, sunt respectate în a ceeași măsură principiile
fundamenta
Diferența dintre infracțiunile flagrante și cele neflagrante este numai de
ordin procesual, căci sub aspect substanțial nu există deosebiri, limitele
pedepselor fiind aceleași în ambele tipuri de infracț iunile după care se
desfășoară procesul penal.

2.Noțiunea de infracțiune flagrantă
Termenul de „flagrant”, folosit de foarte multă vreme în vocabularul
juridic, își are originea în principalul flagrans -tis al verbului latin flagro -are (a
arde), care tran spus fiind în procesul de săvârșire a unei infracțiuni, incumbă un
anumit raport între momentul comiterii infracțiunii și momentul descoperirii ei
și totodată a făptuitorului. Așadar noțiunea de flagranță reprezintă surprinderea

21 Codul de procedură penală din 1936 conținea dispoziții privind infracțiunile flagrante și d upă modificările
survenite în 22 iunie 1943, 13 februarie 1948 și 4 aprilie 1956.
22 Dongoroz, op.cit. pag.363

făptașului în „focul” acți unii sau imediat după săvârșirea infracțiunii. La un
asemenea fapt se referă art.293 din Codul de procedură penală, care spune că
este flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după
săvârșire. Deci, specific pentru flagranță est e momentul când se descoperă
infracțiunea și în același timp locul unde este săvârșită aceasta dându -i forme
tipice și asimilate.
O forma asimilată care mai poartă denumirea de infracțiune cvasi –
flagrantă reprezintă urmărirea făptuitorului, imediat după să vârșirea infracțiunii,
de către persoana vătămată, de martorii oculari sau strigătul public, sau atunci
când făptuitorul este surprins aproape de locul faptei cu arme, instrumente sau
orice alte obiecte de natură a -l presupune participant la infracțiune23.
În practica judiciară starea de flagranță a unei infracțiuni este apreciată
de la caz la caz, în funcție de împrejurările concrete în care a fost descoperită
fapta și făptuitorul ei 24.
În legislația altor state sunt cuprinse reglementări similare în mater ia
infracțiunii flagrante . Codul de procedură penală italian, la art.382, prevede:
„este starea de flagrant situația în care persoana este prinsă în timpul comiterii
infracțiunii sau care, după ca a comis infracțiunea, este urmărită de organele de
urmărire penală, de persoana vătămată sau de alte persoane, sau care este
surprinsă cu lucrurile sau urmele care o fac să fie considerată ca fiind cea care a
comis infracțiunea”25.
Și legislația franceză are o astfel de reglementare: este flagrantă
infracțiunea de scoperită în momentul săvârșirii sau imediat după aceea, dar și
cazurile când într -un timp foarte apropiat acțiunii, persoana bănuită este

23 În art. 293 se arată că : Este flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după
săvârșire. Este de asemenea, considerat ă flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este
urmărit de organele de ordine publica si de siguran ță națională,de persoana vătămată, de martorii oculari sau de
strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciounea rez onabilă că ar fi săvârșit infracțiunea sau este
surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme,instrumente sau arice alte obiecte de natură a -l presupune
participant la infracțiune.
24 I. Neagu „Trata de drept procesual penal” Partea Specială. Ed. Global ex, București, 2004
25 P.Pisani, A.Molari, V.Perchiunno, P.Corso, Manuale di Procedura penale, 1931, vol.IV, p.109.

urmărită de protestul public sau este găsită în posesia unor obiecte ce prezintă
urme sau indicii care lasă să se înț eleagă că a participat la infracțiune26.
Forma tipică sau flagranța propriu -zisă o reprezintă descoperirea
infracțiunii chiar în momentul săvârșirii acesteia sau imediat, în scurt timp după
săvârșire sau cu alte cuvinte surprinderea infractorului în toiul s ăvârșirii sau
imediat după aceasta. Între cele două forme există o strânsă legătură, constituind
o probațiune de nezdruncinat în fazele de urmărire și judecată.

3.Tipurile sau formele de infracțiune flagrantă
Având în vedere momentul în care a fost descop erită infracțiunea
flagrantă, în literatura de specialitate se arată că asemenea infracțiuni au forme
tipice și forme asimilate27. Definiția (prevăzută de art. 293 alin.1 din Codul de
procedură penală) se referă la infracțiunea tipică flagrantă, căci legea prevede și
o infracțiune denumită cvasi -flagrantă. Descoperirea presupune că a fost
constatată fapta în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire. Legea,
referindu -se la „săvârșirea infracțiunii ”(se aplică dispozițiile art.209 Cod de
procedură penală ) înțelege prin această sintagmă ”săvârșirea oricăreia din
faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă,
precum și participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice”.
De asemenea legea prevede că orice pe rsoană are dreptul să prindă pe
făptuitor, iar organul de urmărire penală întocmește un proces -verbal, în care
consemnează declarațiile învinuitului și dispune reținerea sa, ceea ce implică
cunoașterea făptuitorului din primul moment al descoperirii faptei sau imediat
după săvârșirea ei. Prin expresia descoperirea infracțiunii în momentul
săvârșirii, legiuitorul a înțeles surprinderea făptuitorului în timpul comiterii
faptei.

26 Gaston Stefani, Georges Levaseur, Bernard Bouloc, Procedure penale,16 edition Dalloz, 1996, p.319.
27 Dongoroz II, p.363

De exemplu, doi agenți de ordine din cadrul Poliției Municipiului
Pitești, la data de 14 august 1994 în jurul orelor 21, aflându -se în serviciul de
patrulare au surprins pe cetățeanul P.C., în vârstă de 19 ani, în timp ce sustrăgea
din magazinul „Trivale” în interiorul căruia pătrunse -se prin efracție, diferite
obiecte de îmbrăcăminte.
Prin expresia imediat după săvârșire, legiuitorul a înțeles descoperirea
și prinderea făptuitorului cât mai aproape de momentul săvârșirii infracțiunii.
Această apropriere în timp nefiind determinată de lege în mod
uniform pentru toate situațiile ce se pot ivi în practică, ea urmează să se
stabilească de la caz la caz de către organele judiciare pe baza datelor concrete
ale fiecărei cauze28.
În acest sens poate fi dat exemplu, faptele de furt săvârșite la data de
25 august 1995, în jurul orelor 23. 00, de inc ulpații C.I., S.F. și M.T. din comuna
Mavrodin, județul Teleorman, când au fost surprinși de sergentul major D.G. în
momentul când coborau dintr -un vagon de marfă aflat la rampa de descărcare în
Gara Alexandria, din care furaseră 18 acumulatori în valoare de 900 lei.
Din dispozițiile art.293 alin.2 din Codul de procedură penală rezultă
că este de asemenea flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor imediat după
săvârșire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul
public ori es te surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme,
instrumente sau orice obiecte de natură a -l presupune participant la infracțiune.
Urmărirea făptuitorului, imediat după săvârșirea faptei, înseamnă
urmărirea acestuia din momentul în care a părăs it locul infracțiunii.
Potrivit art.293 alin.2 este de asemenea considerată flagrantă și
infracțiunea a cărui făptuitor imediat după săvârșire:

28 Nicoleta Iliescu – Explicații teoretice ale Codului de procedură penală română. Partea specială, vol.II.
Ed.Academiei Române, București, 1976, p.362

– este urmărit de persoana vătămată (constatând furtul, partea vătămată
a coborât din tramvai și a urmărit pe fă ptuitor care a recunoscut furtul față de
martorii oculari sau de strigătul public)
– ori este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme,
instrumente sau orice obiecte de natură a -l presupune participant la infracțiune.
În aceste cazuri, infr acțiunea este denumită de unii autori quasi –
flagrantă pentru că, deși nu îndeplinește cerințele flagranței, descoperirea ei în
momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire se află în condițiile în care
făptuitorul a fost văzut și urmărit după descoperir ea infracțiunii sau a fost găsit
în circumstanțe care duc la concluzia că a participat la săvârșirea infracțiunii.
Într-adevăr, urmărirea făptuitorului de persoana vătămată care -l acuză de
comiterea infracțiunii, de martorii oculari care l -au văzut săvârș ind infracțiunea
sau de strigătul public, adică de reacția cetățeanului imediat după săvârșirea
infracțiunii, constituie suficiente dovezi care să confirme învinuirea ce i se
aduce.
Strigătul public este atenționarea de alarmare sau de ajutor la care
apelează cei care au observat comiterea infracțiunii sau se aflau în aproprierea
locului săvârșirii infracțiunii. Această atenționare poate consta în folosirea unor
expresii ca: Ajutor! Prindeți hoțul! Etc.
Astfel, în ziua de 4 septembrie 1994, în jurul orelo r 10.00, numitul
P.V. din orașul Câmpina, aflându -se în magazinul alimentar Big din localitate, a
observat cum un tânăr, pe care nu -l cunoștea, profitând de neatenția vânzătoarei
de la raionul mezeluri, a luat din sertarul casei de marcat mai multe bancnot e de
50 lei, încercând să părăsească magazinul în fugă. În urma celor observate,
cetățeanul P.V. a început să strige. Hoțul! Prindeți, hoțul!, iar mai mulți cetățeni
alertați de aceste strigăte l -au urmărit pe tânăr, reușind să -l prindă, după o
urmărire de cca. 50 m. predându -l apoi organului de poliție29.

29 Tribunalul Municipal București, secția I penală, decizia nr.170/1993, revista Dreptul nr.9/1994, p.91

În ce privește surprinderea aproape de locul comiterii infracțiunii,
legiuitorul se referă la faptul că cel surprins în apropriere de locul faptei și
datorită obiectelor aflate asupra sa, duce la concluzia că este participant la
infracțiune, putând avea una di n calitățile prevăzute de art.52 Cod penal.
Un exemplu elocvent în acest sens este și faptul că la data de 5
septembrie 1994, în jurul orelor 3 noaptea, plutonierul G.P., agent de ordine la
Poliția Mun icipiului Cluj Napoca, fiind de serviciu, a surprins în fața
restaurantului „Metropol” pe cetățeanul S.Z. din orașul Câmpia Turzii, care avea
supra lui două pachete voluminoase. Deoarece la apariția organului de poliție
comportarea sa a devenit suspectă, p lutonierul G.P. l -a legitimat și a procedat la
controlul pachetelor, cu care ocazie a constatat că în acestea se aflau mai multe
cămăși bărbătești și șase costume de haine.
Neputând justifica proveniența acestor bunuri, a fost condus la sediul
poliției, un de, în urma cercetărilor efectuate, s -a stabilit că numitul S.Z. la acea
dată, cu aproximativ zece minute înainte de a fi legitimat, părăsise magazinul de
confecții „Romarta S.A.”, unde pătrunsese prin efracție și -și însușise pe nedrept
bunurile ce le ave a asupra sa, în cele două pachete.
Și în acest e situații, prevăzute de art.293 alin.2 Cod procedură penală
se va ține seama de apropierea în timp a momentului urmăririi ori a surprinderii
făptuitorului de momentul comiterii infracțiunii. Legea nefixând nic i de această
dată un anumit termen, așa cum am mai arătat, acest lucru rămâne la aprecierea
organului judiciar, având în vedere împrejurările concrete în care a fost
descoperită fapta, și făptuitorul.
Din conținutul prevederilor legale prezentate, rezult ă că starea de
flagrant nu se poate stabili numai pe baza elementului obiectiv al faptei fiind
necesară, totdeauna și prezența făptuitorului, în lipsa acestuia infracțiunea
neputând fi considerată flagrantă30.

30 Nicolae Vo lonciu, op.cit. Parte Specială, vol.II, Ed.Padeia , București, 1994, p.445.

Nu poate fi însă quasi -flagranță, atunci când d upă un anumit timp,
făptuitorul este recunoscut întâmplător de persoana vătămată, de martori ca fiind
acela care ar fi comis infracțiunea sau care ar fi găsit întâmplător, la o verificare
de rutină, cu arme, instrumente sau alte obiecte care ar fi putut fi folosite la
comiterea infracțiunii. Legea cere pentru flagranță ca făptuitorul să fie „urmărit”
sau „surprins” ceea ce presupune o acțiune care să fie aproape de momentul
comiterii infracțiunii și să ducă la presupunerea că el este persoana care s -a
impli cat în săvârșirea infracțiunii.
Unii teoreticieni străini31 au făcut o clasificare tripartită:
1. flagranța propriu -zisă – ce implică o simultaneitate sau cvasi –
multaneitate între comiterea și constatarea infracțiunii;
2. flagranța de prezumție – legea prez umă flagranța când într -un timp
foarte apropriat de săvârșirea infracțiunii individul bănuit este urmărit de
oprobriul public cu cuvinte „hoțule!”, „asasinule!”, și care are asupra sa obiecte
sau prezintă urme, indicii de natură a fi participat la săvârșir ea infracțiunii;
3. flagranța prin asimilare, de exemplu, situația descoperirii unui
cadavru a cărei cauză este suspectă sau necunoscută32.
Alții33 împart infracțiunile flagrante în: infracțiuni considerate
flagrante și infracțiuni asimilate infracțiunilor flagrante.
În primul caz, infracțiunea se produce, făptuitorul este surprins în
acțiune sau în săvârșirea unui act interzis (de exemplu poliția vine în timpul
atacului unei bănci). Se pune întrebarea de a ști dacă infracțiunea pentru a fi
flagrantă trebuie să fie deschisă, exteriorizată sau parțial exteriorizată. Dacă
marele număr de infracțiuni continue care sunt pe cale să se comită, dar nu au
nici un semn exterior pot fi flagrante? De exemplu cei ce dețin, ascund obiecte
interzise sau de proveniență ilic ită (portul de arme prohibite, deținere de
stupefiante, tăinuirea unor obiecte furate). Răspunsul pe care l -au dat

31 Jean Pardel, Droit de procedure penale, Academie francaise –l’Universite de Poitiers, 1968, p.326
32 Jean Pradel, op.cit., p.327
33 Micheke Kaure Rassat – Procedure penale, Univers ite de Paris, 1990, p.120

teoreticienii a fost afirmativ. Deținere acestor arme, poate face obiectul unei
percheziții ordonate pentru că un delict flagrant este pe cal e să se producă. În
acest caz, se ține seama de noțiunea intrinsecă a flagranței și de consecințele pe
care le poate antrena.
În cazul al doilea, infracțiunea tocmai s -a produs (perioada de
flagranță nu trebuie să depășească 40 de ore).
În al treilea caz, infracțiunea considerată flagrantă, este când bănuitul
este urmărit de oprobriul public având asupra sa obiecte, instrumente, urme de
natură a -l considera participant la săvârșirea infracțiunii, la un interval foarte
apropiat de momentul săvârșirii infracț iunii. În momentul când se face
percheziția, trebuie ca făptuitorul să fie găsit în posesia lor.
Acestei ultime situații a fost asimilat și apelul șefului casei. Șeful unei
case chemă autoritățile pentru a constata o infracțiune ce a fost comisă. O
anchetă de flagranță poate să fie deschisă pentru un furt descoperit de victimă la
întoarcerea dintr -un lung voiaj, dar cu condiția ca persoana bănuită să fie
arestată, să prezinte urmele infracțiunii într -un termen care să nu depășească 24
de ore de la comiterea infracțiunii.
O anchetă specială este ancheta morții suspecte.
Unii teoreticieni francezi34 au afirmat: căutarea cauzelor morții
suspecte poate fi făcută în cadrul anchetei infracțiunii flagrante, dacă este cert că
victima a murit ca urmare a unei infracți uni. Doctrina care a tratat ancheta
morții suspecte ca anchetă flagrantă a fost aspru criticată, afirmându -se că nu
totdeauna cadavrul poate fi rezultatul unei infracțiuni. Verificarea identității
judiciare este posibilă, dacă un indiciu poate să stabilea scă o legătură între o
persoană și infracțiunea comisă.
Verificarea identității în cadrul anchetei infracțiunii flagrante nu se
confundă cu verificarea preventivă ce poate avea loc pentru a preveni săvârșirea

34 Jean Oradel, op.cit., p.329

unei infracțiuni împotriva persoanei sau a bunu rilor, deoarece la infracțiunea
flagrantă aceasta s -a produs, pe când în al doilea caz se încearcă prevenirea.
Prin termenul de „săvârșire” trebuie să se înțeleagă așa cum am arătat
mai sus, orice formă de săvârșire a infracțiunii confo rm art.174 Cod penal
(infracțiune consumată, tentativă) și orice formă de participație (autor, instigator,
complice). Legea nu stabilește concret cât poate dura perioada imediat după
săvârșire și nici criteriile detaliate în acest scop. Organul de cercetare penală este
lăsat l iber să aprecieze, în funcție de situația fiecărei cauze în parte.
Prin strigăt public se înțelege ori formă de alarmare sau de solicitare a
sprijinului autorităților sau populației cum ar fi „săriți”, „prindeți hoțul” și alte
asemenea expresii. Strigătul public nu trebuie confundat cu zvonul public sau cu
notorietatea publică despre săvârșirea unei infracțiuni. În asemenea cazuri, la
sesizarea celor interesați, ori din oficiu, organul de cercetare penală va efectua
acte premergătoare și dacă zvonul nu se c onfirmă, va începe urmărirea penală,
conform procedurii obișnuite.
Este de reținut că strigătul public se poate referi numai la cazul
concret, în timpul comiterii unei infracțiuni sau imediat după săvârșirea acesteia,
cu privire la urmărirea unei persoane surprinse asupra faptului și că încearcă să
dispară.
În cele mai dese cazuri, la săvârșirea infracțiunii flagrante asistă
diferite persoane, uneori chiar organe de cercetare penală. Este evident că în
asemenea situații persoanelor respective le sunt mai pr oaspete în memorie
diferitele împrejurări ale săvârșirii faptei și deci le pot descrie cu mai multă
precizie.
Asistarea la săvârșirea unei infracțiuni flagrante provoacă indignarea
cetățenilor și tulbură ordinea publică, fapt ce impune operativitate
(prom ptitudine) în tragerea la răspundere penală a făptuitorilor.
Argumentele arătate mai sus au condus la necesitatea instituirii unei
proceduri speciale al cărei caracter, în principal, să constea în urgentarea

soluționării acestui gen de cauze. Potrivit ar t.310 alin 1.2 Cod de procedură
penală se acordă, în cazurile infracțiunilor flagrante, oricărei persoane dreptul să
prindă pe făptuitor și să -l ducă înaintea autorităților; adică se acordă
particularului un drept care în mod normal aparține ofițerului de poliție; aceasta
este o dispoziție ce se justifică prin necesitate și sentimentul de solidaritate
socială; căci împotriva făptuitorului surprins sau urmărit, după aceasta, de îndată
trebuie să se acționeze urgent, mai ales dacă identificarea lui este necu noscută și
nu se poate aștepta până ce vine ofițerul de poliție . Aceasta ar însemna a -l face
scăpat și s -ar compromite caracterul flagrant al faptei, iar pe de altă parte,
sentimentul de solidaritate umană și socială ne dictează să sărim în ajutorul
semeni lor atacați de infractori, să -i urmărim în cazuri de flagranță și să -i dăm pe
mâna autorităților (dar să nu degradăm această acțiune umană și socială întru -o
acțiune neumană și antisocială cum ar fi : bătaia sau linșarea infractorului prins).
În continuare, legea prevedea două grupuri de cazuri sau situații:
1. ai cărui făptuitori sunt urmăriți imediat după săvârșire (fiind fapta
caldă), de partea vătămată (care este pe primul loc în situația de a fi observat
faptul sau de a putea da alar ma), de martorii oculari (care au văzut pe făptuitor
fugind de la locul faptei) sau de strigătul public (la clameure publique: săriți!,
prindeți hoțul!, pe ucigaș!, ajutor!);
2. sau când făptuitorii au fost surprinși (fără să fi fost urmăriți, imediat
după săvârșirea faptei ca în ipoteza întâi) cu efecte, arme, instrumente, hârtii sau
alte obiecte de natură a -i presupune (de aici prezumția de flagranță de care am
amintit mai sus și pe care unii autori o tratează ca pe o a treia formă a flagranței)
autori sau complici (fiind surprinși cu lucruri care sunt corpuri delicte, piese de
convingere sau indicii) aproape de locul și de timpul comiterii infracțiunii
(această apropiere de timp nu putea fi stabilită dinainte, în mod uniform pentru
toate cazurile, în a numit interval de timp 24 sau 48 de ore sau în alte cifre, ci
legea lasă ca judecătorul să aprecieze în fiecare caz concret dacă din
circumstanțe relevate sau constatate rezultă această puternică prezumție de

culpabilitate și acest caracter de urgență car e motivează procedura excepțională
a flagrantului delict). În codul de instrucție criminală francez și în Codul de
procedură penală italian era prevăzută numai condiția de timp, nu cea de loc,
cum era prevăzut în codul nostru de procedură penală anterior.
Profesorul V.Manzini releva 35: „conceptul juridic de flagranță este
constituit din o idee de relație între fapt și delincvent. Nu poate exista flagranță
numai în baza elementului obiectiv, este necesară totdeauna prezența
delicventului, afară de cazurile e xpres exceptate de lege”: un cadavru fumegând
încă de sânge (formante ancora di sangue – adică sângerând încă), o casă care
încă arde, un planșeu care se prăbușește sub ochii judecătorului, nu constituie
flagranță dacă infractorul nu este surprins în fărăd elege sau nu este prins de
îndată.

Secțiunea a III
Scurt istoric al reglementării procedurii urgente în România

1. Considerații preliminare.
În legislația procesual penală română au existat dispoziții speciale
incidente în instrumentarea cauzelor penale pr ivind infracțiunile flagrante.
Tendința legislației moderne în genere și a reglementării române în vigoare este
reducerea pe cât posibil a procedurilor speciale pentru o mai deplină realizare a
normelor procedurale. În dreptul procesual mai vechi există tr adițional un număr
mare de proceduri speciale pe de o parte datorită caracterului complicat al
sistemului judiciar, pe da altă parte datorită dorinței de a crea o diversitate de
proceduri în funcție de realizarea anumitor rațiuni mai înguste de politică pe nală.
Spre ilustrare dăm câteva exemple din legislația noastră din trecut cu referire la
reglementarea procedurii urgente în România.

35 V.Manzini, op.cit, IV, nr.383, p.109 și Nota 1 pg.110, cit. Nicolini, Procedure penale 1813, p.489

2. Reglementări până la Codul lui Cuza
O reglementare a procedurilor penale a existat în țările române chiar
înainte de con stituirea statului feudal și anume oștii sătești ce avea și puterea și
organele în drept să judece pricini penale și civile.
După formarea statului feudal domnia, în tendința ei de centralizare a
puterii a dat în competența dregătorilor domnești36 (pârcăla bi, sudeți, căpitani de
județ, bani de județ și ispravnici), pricinile penale, rezervând însă domnului,
marelui ban și marilor boieri un drept aparte. Normele juridice folosite atât în
cadrul obștii, cât și în judecata domnească erau în mare măsură nescris e ele fiind
stabilite prin obiceiuri în general neredactate. Chiar actele de procedură penală
erau nescrise până la reforma lui Constantin Mavrocordat. Domnii și dregătorii
judecau deopotrivă pricini penale și civile neexistând instanțe penale speciale,
nici deosebiri de jurisdicție civilă și penală. Astfel judecând un proces civil,
domnul lua documentele false din mâna împricinaților care pierdeau și „pentru
strâmbătate”, îi băga în temniță.
Acuzația se putea ridica fie de către cei vătămați, fie din ofic iu,
dregătorul competent putându -se sesiza singur, cerceta, iar mijloacele de probă
erau mai ales martorii și jurații. Procedura de judecată era publică, dar relativă,
accesul la locul judecății era strict reglementat, nu oricine putea asista. În
Transilva nia, infracțiunile flagrante aveau, conform Tripartitului III, 20 și 32 și
Constituțiilor aprobate, drept consecințe de ordin procedural judecata accelerată
cu o procedură specială a proceselor respective și că în perioada mai veche ca
mijloace de probă d in categoria ordaliilor, s -a aplicat în special proba cu fierul
roșu.
Dintre domnii fanarioți Alexandru Ispilanti a arătat o grijă deosebită
în această privință, dorind să dea o pravilă, o lege scrisă care să fie potrivită cu
nevoile timpului și să fie cu noscută de toți prin tipar37.

36 Istoria dreptului românesc, vol I, Editura Academiei RSR, p.56
37 Pravilniceasca Condică, 1780, E diție critică. Editura Academiei RSR, Ediția 1957, p.5.

Se întocmise însă, câtva timp înainte, un manual de lege de către
Mihai Fotinopol ce a circulat în diverse manuscrise, întocmit din porunca
Domnului Ștefan Mihai Racoviță ce l -a promulgat în 1765. În acest manual sunt
surprinse părți din Basilicale și alte legiuiri bizantine cu arătarea lor chiar cu
trimitere la ediția Basilicalelor a lui C.A.Fabrotus.
Domnii și -au dat seama că garanția poruncii dregătorilor este
insuficientă, de aceea printr -un pitac din 18 mai 1798 domnul din acea vreme a
luat măsura ca arestații trimiși de spătărie la Criminalion să nu poată fi
încarcerați fără prealabilă poruncă domnească38.
Tot ca o garanție a libertății individuale prin repetate acte domnești s -a
poruncit ca infractorii arestați să nu fie ț inuți de către organele locale care i -au
prins mai mult de 3 zile, după care să fie înaintați la divan sau la departamentul
de Criminalion39.
Proiectul de constituție al cărvunarilor din 1822 prin art.6 traducând
declarația drepturilor omului a prevăzut că nimeni nu poate fi acuzat , arestat sau
pedepsit decât pentru cazuri prevăzute de legi și după formele legale. În art.9 se
prevedea că arestarea prevenitului este permisă, dar trebuie reprimată orice
asprime care n -ar fi necesară.
Condica criminalicească ( 1820 -1826) a interzis zapciilor celor mai
mici ai poliției să închidă pe cineva „fără știrea și hotărârea boierului către care
privesc”(art.34). Această legiune a permis percheziția corporală și domiciliară
ispravnicului sau altei persoane împuternicite (a rt.73).
Codul de procedură penală din 1864 a fost promulgat la 2 decembrie
prin Decretul 1561 din 11 noiembrie 1864 fiind inspirație franceză, concept
după cel francez din 27 noiembrie 1908. În titlul IV40 intitulat „Despre câteva
proceduri particulare” sun t cuprinse ca proceduri speciale: procedura falsului,

38 V.A.Urechilă – Istoria Românilor VII, p.189
39 6 iulie 1777 – Al.Ipailanti către ispravnici. Legiunea Caragea. Ediție critică, p.241, 26.01.1785, V.A.Urechilă,
op.cit., p.356, Pravilniceasca Condică. Ediție critică , p.191
40 Codicele de procedură penală adnotat cu jurisprudență română. Ed. Tipografică Gutenburg 1887 , p.455.

procedura contumacelui; procedura recunoașterii identității „indivizilor
condamnați, scăpați și reprinși”; procedura în caz de „destrucțiune sau răpire a
actelor sau a hotărârilor unui proces” și proced ura „dării sub judecată a
funcționarilor”.

3. Reglementări intermediare (Legea Micului Parchet)
Dispoziții speciale incidente în instrumentarea cauzelor penale privind
infracțiunile flagrante întâlnim în legea privitoare la instrucțiunea și judecarea în
fața instanțelor corecționale a flagrantelor delicte sau Legea Micului Parchet din
13 aprilie 1913 intrată în vigoare la 1 septembrie 1913.
Conform acestei legi41 instrucția sumară a flagrantelor delicte se
aplica numai delictelor comise în orașele de reședi nță de județ, gări, porturi,
dependințe de aceste orașe, chiar când ar fi afară de reședința acestora42.
Individul prins în flagrant delict de o faptă pedepsită corecțional era
dus imediat la procuror, care după interogatoriu îl trimite la tribunal sau
judecătoria de pace ca să -l judece în aceeași zi. Procurorul avea dreptul să emită
mandat de arestare dacă fapta pedepsită de lege era mai mare de 3 luni
închisoare. Tribunalul putea judeca în aceeași zi ori a doua zi, putând convoca
special pentru aceasta.
Instituția Micului Parchet este de origine engleză, justiția sumară
engleză se explică nu numai prin superioritatea judecătorilor englezi, dar și prin
împrejurările particulare ale legislației engleze, unde procedura sumară avea
scopul de sustrage persoane le ce săvârșeau infracțiuni cu un grad de pericol
social redus de la justiția lentă a juraților.
Legea Micului Parchet nu modifica atribuțiile pe care Codul de
procedură penală le conferea procurorului în caz de infracțiuni flagrante, întrucât
impunea cât mai multă celeritate, îngăduind Ministerului Public ca pe temeiul

41 C.Hamangiu – Codul general al României. Legi uzuale, vol.II (1013 -1919). Editura Librăriei Alcaly, p.33
42 I.Tanoviceanu – Tratat al dreptului și procedurii penale, Ediția a II -a, vol.IV, partea I -a, Tipografia Curierul
Național, p.549

cercetărilor făcute de ofițerii de poliție judiciară ce au descoperit delictul
flagrant și în urma unui simplu interogatoriu să trimită în stare de arest pe
vinovați înaintea instanței compe tente chemate la rândul său a judeca imediat.
Această lege se aplica numai delictelor flagrante prevăzute de codul
penal și nu celor din legi speciale. Erau și legi speciale ce au adoptat sistemul
instrucției sumare și procedura urgentă din Legea Micului P archet, chiar atunci
când nu era vorba de delicte flagrante, de exemplul Legea liniștii publice din
1924, Legea pentru înfrânarea speculei din 1923, etc., astfel de proceduri
neexistând în legile multor țări precum Austria, Ungaria, Germania și Polonia,
considerându -se că o procedură specială pentru cazuri flagrante delicte nu este
necesară

4. Codul din 1969
Codul din 1969 a fost adoptat de Marea Adunare Națională din 12
noiembrie 1969 și a intrat în vigoare potrivit dispozițiilor art.524 pe data de 1
ianuarie 196943. Acest cod prevedea numai două cazuri de proceduri speciale
propriu -zise, principiul și tendința în dreptul socialist fiind unitatea reglementării
procedurii și reducerea pe cât posibil a reglementărilor derogatorii prin
proceduri speciale. Pr ocedurile speciale erau cuprinse în titlul IV din acest cod,
în capitolul I – urmărirea și judecarea infracțiunilor flagrante (art.465 -479), în
capitolul II – Procedură în cauzele cu infractori minori (art.480 -493), capitolul
III – Procedura reabilitării j udecătorești, art.494 -503, capitolul IV – Repararea
pagubei în cazul condamnării sau al arestării pe nedrept (art.504 -507), capitolul
V – Procedura în caz de dispariție a înscrisurilor judiciare (508 -512), capitolul
VI – Asistența juridică internațională ( art.513 -522).

Secțiunea a IV

43 V. Dongoroz și alții – Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Parte specială. Vol.II,
editura Academiei RSR, București, p.42 1.

Alte aspecte privind procedura de urgență

1. Infracțiunea flagrantă și prezumția de nevinovăție
Regula prezumției de nevinovăție a fost consacrată pentru prima oară
în istorie în Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului , adoptată de
Adunarea Națională a Franței la 26 august 1789.
Conform art.9 din Declarație se statornicește că „Orice om trebuie
considerat nevinovat până la proba culpabilității sale. Dacă se consideră
indispensabil să fie arestat, orice severitate care n -ar fi necesară pentru a se
asigura de persoana sa, trebuie să fie în mod riguros reprimată prin lege”. Este
textul fundamental care a influențat decisiv, în sens umanist, toate sistemele de
drept procesual penal ale Europei și, în parte ale lumii.
Prezumț ia de nevinovăție a fost consacrată în art.11 din Declarația
Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10
decembrie 1948, în care se statornicește că „orice persoană învinuită (acuzată) a
fi săvârșit o infracțiune este prezu mată nevinovată atâta timp cât vinovăția sa nu
a fost stabilită (dovedită) într -un proces public cu asigurarea garanțiilor necesare
apărării”. Era prima dată când comunitatea internațională – având în memorie
crimele de război, crimele contra păcii și cri mele contra umanității comise sub
regimul hitlerist, organizate de către căpeteniile naziste și înfăptuite de cei ce au
stat pe banca acuzării de la Nurnberg în 1945 -1946 – consacra prezumția de
nevinovăție.
În art.14 pct.2 din Pactul Internațional al Dr epturilor Civile și Politice
(adoptat de România prin Decretul nr.212 din 1974) prezumția de nevinovăție
are următorul conținut: „Orice persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni
este prezumată a fi nevinovată atâta timp cât culpabilitatea sa nu a fos t stabilită
în mod legal”.

Prin Legea nr.30 din 18 mai 1994, Parlamentul României a ratificat
Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și
protocoalele adiționale la această convenție.
Convenția consacră la art.6 pct.2 prezu mția de nevinovăție în
următorii termeni „orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată
nevinovată până ce v inovăția sa va fi legal stabilită”.
În procedura penală română „suspectul sau inculpatul beneficiază de
prezumția de nevinovăție, nefiind obligat să își dovedească nevinovăția și are
dreptul de a nu contribui la propria acuzare” art. 99 alin.2 Cod procedură penală .
Mai mult Constituția României din 2001, statornicește regula prezumției de
nevinovăție, în sensul că „Până la rămânerea definitiv ă a hotărârii judecătorești
de condamnare, persoana este nevinovată”.
Prezumția de nevinovăție în materia infracțiunii flagrante răspunde
funcției de a garanta protecția oricărei persoane acuzate în contra arbitrajului
autorității judecătorești44. Ea se înf ățișează ca o garanție juridico -socială
acordată celui învinuit de săvârșirea unei infracțiuni45.
Chiar și în situația infracțiunilor flagrante, al cărei caracter a fost
reținut greșit de organele de anchetă cel acuzat este apărat efectiv de răspundere,
cu aplicarea unei pedepse, dacă instanța constată, prin reverificarea probelor în
acuzare sau prin administrarea de probe noi, că probele administrate la urmărirea
penală sunt netemeinice, tot astfel în baza aceste prezumții, chiar dacă există
probe de vinovă ție, cel acuzat are dreptul consacrat în art.99 alin.3 Cod
procedură penală de a propune organelor judiciare administrarea de probe .
Împrejurarea că acuzatul oricând până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătorești de condamnare, solicită administrar ea de probe în apărare, nu
antrenează nici o sancțiune procesuală, pentru invocarea vreunei probe în

44 Adrian Ștefan Tulbure, Prezumția de nevinovăție, Sibiu, 1996, p.90
45 Doru Davel, Considerații asupra prezumției de nevinovăție, Revista Română de Drept, nr.10, 1978, p.910

favoarea sa, chiar dacă prin proba propusă în apărare nu reușește să se
dovedească faptul de dovedit.
O a doua funcție la care răspunde prezumția de nevino văție și în cazul
infracțiunilor flagrante este aceea de a garanta exercitarea de către acuzat a
dreptului la contra acțiune în apărare, care dăinuie până la momentul intrării
hotărârii în puterea lucrului judecat. Acest drept implică necesitatea cunoaște rii
învinuirii ce i se atribuie, încadrarea juridică a faptei și asigurarea posibilității
pregătirii și exercitării apărării.
Așadar obiectul principal al prezumției de nevinovăție este de a
proteja individul împotriva oricărui arbitrariu, prin garantarea libertății
individuale, prin stimularea căutării adevărului în activitatea judiciară și prin
evitarea riscurilor care înrădăcinează cu ușurință credința că cel împotriva căruia
se exercită o acțiune penală este vinovat46. Curtea Europeană a Drepturilor
Omul ui prin Decizia din 10 februarie 1995, în cazul Rihemont contra Franța a
statuat că „o încălcare a prezumției de nevinovăție poate să provină nu numai
din partea judecătorilor sau a unui tribunal, ci și din partea altor autorități
publice”47.

2.Garanții p rocedurale pentru respectarea legii în desfășurarea
procedurii de urmărire și judecare a infracțiunilor flagrante
În legislația noastră este instituit un întreg sistem de garanții pentru
respectarea legii pe parcursul desfășurării procesului penal, inclusi v în
desfășurarea procedurii de urmărire și judecare a infracțiunilor flagrante și în
acest caz administrarea probelor nu se face decât cu evitarea oricărei atingeri
care ar putea nesocoti demnitatea umană și prestigiul justiției.

46 M.J.Essaid , prezumția de nevinovăție, rabat, 1971, p.88. În același sens N.V olonciu, Tratat de procedură
penală. Partea Generală. Vol.I., Ed.Paideia, București, 1993, p.121
47 Decizia din 10 februarie 1995 a Curții Supreme a Drepturilor Omului, Revista de drept penal, nr.1, 1996, p.
152

Art.101 alin.1 Cod de pro cedură penală arată că este oprit a se
întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și
promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe. Folosirea
amenințărilor, violențelor și promisiunilor în obținerea de probe aduce atingere
respectului demnității umane și este mai mult o problemă de deontologie a celor
care activează pe tărâmul justiției, decât o problemă de drept48.
În privința folosirii mijloacelor de constrângere cu privire la persoana
cercetată, Codul penal încrim inează cercetarea abuzivă (art.280 Cod penal),
constând în întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe împotriva
unor persoane aflate în curs de cercetare sau de judecată, pentru obținerea de
declarații și infracțiunea de tortură ( art.2821 Cod p enal).
Dreptul la tăcere al învinuitului sau inculpatului se întemeiază pe de o
parte, pe regula de bază a procesului penal al dreptului la apărare, consacrată în
Constituția României revizuită și în art.10 Cod de procedură penală (așa cum a
fost modificat și completat), iar pe de altă parte pe imperativul
contradictorialității49 pe care este conceput și constituit întregul proces penal în
reglementarea în vigoare. Un astfel de drept la tăcere a fost refuzul inculpatului
în sistemul Codului de procedură româ n de la 1936 după modelul Codului de
procedură penală italian al perioadei interbelice, iar doctrina penală a vremii a
arătat că acest drept al inculpatului ar fi „neînțeles”50. Dreptul la tăcere constă
în posibilitatea neîngrădită de lege a învinuitului ș i a inculpatului de a nu
declara tot ce știe cu privire la fapta ce formează obiectul cauzei și la învinuirea
ce i s e aduce în legătură cu aceasta.
Sub imperiul Codului de procedură penală din 1968 până la
modificările intervenite în anii 1990, tăcerea înv inuitului era doar o virtualitate
și nu un drept, dat fiind că, deși, contra acțiunea de apărare subzistă

48 Grigore Theodoru – Culegere de studii. Drept ul ca instrument de formare, dezvoltare și ocrotire a personalității
umane. Ed. Academia , București, 1973, p.237
49 Vintilă Dongoroz, Explicații introductive, în Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român,
partea generală, vol.I, op.cit., p.23
50 Ion Ionescu Dolj – Curs de procedură penală română. Ed. Socee, București, 1937, p.280.

virtualmente din momentul pornirii procesului penal – dreptul la contra acțiunea
de apărare capătă o existență reală abia în momentul punerii în mișca re a
acțiunii penale, deci numai inculpatul putea realmente să -și exercite dreptul la
contra acțiunea de apărare, inclusiv dreptul la tăcere.
Astăzi, învinuitul deși nu este încă parte în proces, are dreptul la un
proces echitabil, în virtutea art.6 paragr af I din Convenția Europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, text care are efecte
și implicații directe în ordinea internă, ca urmare a intrării în vigoare a legii prin
care a fost adoptată această Convenție și Protocoale le adiționale, dat fiind că
învinuitul este o persoană prigonită, întrucât față de ea se efectuează urmărirea
penală.
În concluzie , proc edura penală română în vigoare s e întemeiază pe
imperativul contradictorialității încă de la începutul procesului penal (chiar fără
punerea în mișcare a acțiunii penale) și pe întreaga sa desfășurare – ca urmare a
implementării unui nou conținut a dreptului la apărare și a unei concepții și
reglementări noi a dreptului la apărare și unei concepții și reglementări noi a
dreptului la un proces echitabil, intervenite în sistemul de drept român în anii
1990.
Dacă învinuitul sau inculpatul în cadrul acestei proceduri speciale
înțelege să se apere prin tăcere, o atare comportare nu paralizează, desigur,
urmărirea sau judecata p enală, dar poate constitui o agravantă judiciară, în
ipoteza în care se reține vinovăția acestuia.
Invocarea sau exercitarea dreptului la tăcere de către învinuit precum
și perseverența în a tăgădui fapta imputată în cauză ori stări sau circumstanțe
conexe acestuia, nu trebuie, sub nici un motiv , să conducă la „smulgerea
tăcerii” prin procedee neloiale sau, cu atât mai puțin, prin promisiuni,
amenințări, ori prin supunerea la tortură ori alte mijloace crude, inumane sau
degradante, atare mijloace de constr ângere fiind interzise expres de dispozițiile
art.111 și 101 Cod procedură penală.

În prezența unei declarații prin care inculpatul de manifestă prin
tăcere, fie prin nesinceritate, persoana care are competență să efectueze
urmărirea penală, procurorul are datoria să -și păstreze nealterată lealitatea, o
atare obligație nu cunoaște vacante51.

CAPITOLUL II

IMPLICAȚIILE STĂRII DE FLAGRANȚĂ ÎN DERULAREA

51 Ioan Doltu – probele și mijloacele de probă cu privire specială la declarațiile învinuitului sau ale inculpatului,
ca mijloace de probă și asanare în procesul p enal român. Editura Dobrogea, 1979, p.165.

PROCESULUI PENAL

Secțiunea I
Instituțiile procesual penale care își modifică regimul de aplicare în cazul
infracțiunilor flagrante

1. Referitor la sesizarea organelor judiciar penale
Starea de flagranță își pune amprenta asupra derulării procesului penal
și prin modificarea regimului de aplicare a unor instituții procesual -penale față
de pro cedura obișnuită.

Plângerea prealabilă
Conform art.295 alin.1 Cod de procedură penală „ punerea în mișcare
a acțiunii penale se face numai la plăngerea persoanei vătămate, în cazul
infracțiunilor pentru care legea preved ca este necesară o astefel de plang ere”52.
Așadar primatul procedurii pentru infracțiunile flagrante se impune
față de cel al plângerii prealabile. Dacă infracțiunile sunt din acelea pentru care
este prevăzută acțiunea penală directă, constatările făcute se trimit la cerere,
instanț ei sesizate prin plângere.
În cazul infracțiunii cu plângere prealabilă, dacă acestea sunt flagrante
și săvârșite în condițiile art.293 Codul de procedur ă penală , constatarea lor
potrivit procedurii prevăzute de art.298 este obligatorie. Imediat după cons tatare,
organul de urmărire, cheamă și întreabă persoana vătămată dacă face plângere
prealabilă punându -i în vedere că procedura specială se aplică numai când
plângerea se introduce în termen de 24 de ore de la săvârșirea infracțiunii.
Infracțiunea de audi ență
Prin infracțiunea de audiență se înțelege fapta prevăzută de legea
penală săvârșită în cursul ședinței de judecată . Conform art.360 alin.1 din Codul

52 Dan Lupa șcu – Codul de procedură penală ianuarie 2018

de procedură penală, dacă în cursul ședinței de judecată se săvârșește o faptă
prevăzută de legea pena lă, președintele completului de judecată constată acea
faptă și îl identifică pe făptuitor .Încheierea de ședință se trimite procurorului
competent53.
Infracțiuni săvârșite de persoane care se bucură de imunitate de
jurisdicție
Potrivit legii54 în România a numite persoane se bucură de imunitate de
jurisdicție. Președintele României și membrii parlamentului – senatorii și
deputații – se bucură de imunități. Imunitatea Președintelui României nu poate fi
ridicată cât timp, potrivit legii, mandatul său nu a înc etat. Deputații și senatorii
nu pot fi reținuți, arestați, percheziționați sau trimiși în judecată penală ori
contravențională fără încuviințarea prealabilă a Adunării Deputaților sau a
Senatului, după caz.
Organul de urmărire penală, printr -un referat mot ivat sesizează
Procurorul general al României despre necesitatea reținerii, arestării,
percheziționării sau trimiterii în judecată penală sau contravențională a unui
parlamentar, care, la rândul său, adresează cererea pentru încuviințarea Camerei
din care face parte demnitarul. Referatul motivat trebuie să conțină următoarele:
data și locul întocmirii, gradul, numele, prenumele lucrătorului și unitatea din
care face parte, datele de identitate și calitatea persoanei împotriva căreia
urmează a fi luată vreun a din măsurile privative de libertate, denumirea și
încadrarea juridică, arătarea probelor care susțin învinuirea și a motivelor care
impun luarea măsurilor preventive. Și în această situație organul de urmărire
penală trebuie să raporteze Ministerului Jus tiției, care va informa de îndată pe
președintele Camerei despre măsurile luate. În caz de infracțiune flagrantă

53 Dan Lupașcu –Codul de procedură penală ianuarie 2018
54 Constituția României, art.69 Legea privind renumerarea și alte drepturi ale Președintelui Românie i, senatorilor
și deputaților, art.1 alin.2 Hotărârea nr.12 din 27 iunie 1990 privind Regulamentul Adunării Deputaților,
Hotărârea nr.13/26 iunie 1990 privind Regulamentul Senatului publicată în MO nr.87 bis din 28 iunie 1990,
p.125 -127

deputatul sau senatorul poate fi reținut și supus percheziției fără încuviințarea
prealabilă a Camerei din care face parte.
Reprezentații dipl omatici ai altor state acreditați în România se bucură
de imunitate de jurisdicție55. Sunt și alte persoane care, în conformitate cu
convențiile internaționale, nu sunt supuse jurisdicției penale a statului român
(șefii misiunilor consulare, șefii de state, sedii de guverne)56.
În cazul infracțiunilor flagrante o deosebită importanță o are tactul și
operativitatea cu care se acționează, precum și efectuarea percheziției corporale
pentru descoperirea și asigurarea corpurilor delicte, a mijloacelor materiale de
probă și a altor urme ale infracțiunii.
Dacă se află în urmărirea unei persoane ce a comis o infracțiune și
care, pentru a scăpa de aceasta se refugiază în incinta unei unități publice, pe o
navă ori aeronavă română sau intră în locuința unei persoane fiz ice, organul ce
execută măsura poate57 pătrunde în aceste locuri pentru a o reține, fără a -i fi
necesare autorizația procurorului, consimțământul ori asistența conducerii
unităților publice, comandanților navelor, aeronavelor, organelor căpităniei de
port s au persoanelor fizice deținătoare ale locuinței.

Organel e de constatare din art.55 din Codul de procedură penală.
Competența de a efectua urmărirea penală în cazul infracțiunilor
flagrante o au numai organele de urmărire penală prevăzute în art.55 Cod de
procedură penală; atribuțiile acestor organe se stabilește potrivit regulilor
generale, art.55 alin. 4,5,6 Cod de procedură penală având în cazul infracțiunilor
flagrante o aplicație largă. Au competența de a constata săvârșirea infracțiunilor
flagrante și organele prevăzu te de art.55 Cod procedură penală, care sunt
obligate să sesizeze organele de urmărire penală și să predea de îndată pe

55 Convenția de la V iena din 1961, cu privire la relațiile diplomatice
56 Convenția de la Viena din 1963, cu privire la relațiile și imunitățile consulare
57 Ministerul de Interne, Tratat de tactică criminalistică, ediția a II -a revăzută și completată. Ed. Carpați, 1995 ,
p.83

făptuitor procurorului art.60 Cod procedură penală sau organu lui de cercetare
penală .

2. Referitor la instituțiile procesual penale întâlnite după sesizarea
organelor de urmărire penală.

Percheziția poate contribui la rezolvarea cauzelor penale prin
obiectele și înscrisurile pe care le poate da la iveală și care pot avea relevanță în
elucidarea unor aspecte ale cauzei penale. Ea asigură procurarea unor probe
indispensabile, iar uneori unice pentru rezolvarea cauzei. Potrivit art.159 Cod
procedură penală, organul de cercetare penală sau procurorul poate face
perchez iții domiciliare și pot fi însoțiți după caz de lucrăt orii operativi. De
asemenea, percheziția domiciliară nu se poate face mai devreme de ora 6.00 sau
mai târziu de ora 20.00,cu excepția infracțiunii flrgrante sau cand percheziția
urmează sa se efectueze într -un local deschis publicului la acea oră conform
art.159 alin.3 Cod procedură penală.58

Infracțiunea de audiență
Instanța în cazul infracțiunilor de audiență, dacă este cazul, poate
dispune arestarea preventivă a învinuitului, iar președintele completului de
judecată emite un mandat de arestare al acestuia. Despre luarea acestei măsuri se
face mențiune și în încheierea de ședință.
Spre deosebire de procedura de drept comun, învinuitul este trimis de
îndată procurorului împreună cu procesul verbal și cu mandatul de arestare.

58 Dan Lupașcu – Drept procesual penal ianuarie 2018 p.245 art.159

Secțiunea II
Cazurile în care se aplică procedura specială de urmărire și judecare a
unor infracțiuni flagrante

Infracțiunile flagrante, care îndeplinesc condițiile prevăzute de art.293
din Codul de procedură penală se vor judeca după procedura comună, la care se
adaugă unele derogări cu privire la efectuarea unor activități procesuale. Aici
sunt cuprinse: obligația organului de urmărire penală de a constata săvârșirea
infracțiunii, chiar în lipsa plângerii prealabile prevăzută de art.298 alin.1 Cod
procedură penal ă. Dreptul oricărei persoane de a -l prinde pe făptuitor și de a -l
conduce înaintea autorităților prevăzută de art.293 alin.2 Cod procedură penală,
precum și dispunerea arestării preventive a făptuitorului. În rest, desfășurarea
urmăririi penale și judecar ea cauzelor nu prezintă nici o deosebire față de
urmărirea penală și judecarea cauzelor după procedura de drept comun.
Condițiile necesare pentru aplicarea procedurii speciale sau de urgență
sunt: infracțiunea să fie flagrantă, să fie pedepsită cu închisoa rea mai mare de 1
an și cel mult 12 ani, precum și în cazul formelor agravante a acestor infracțiuni
și infracțiunea să fie săvârșită într -un anumit loc (municipii sau orașe, mijloace
de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, chiar dacă
nu aparțin unităților teritoriale, precum și în orice loc aglomerat).
Referitor la prima condiție, s -a arătat ce reprezintă starea de flagranță
și cum anume trebuie ținut seama de aceasta.
În privința celei de -a doua condiții cerute pentru decl anșarea
procedurii de urgență, putem spune că legiuitorul român a restrâns sfera de
aplicare a acestei proceduri în funcție de gravitatea infracțiunilor săvârșite.
Astfel avem două limite, una minimă de 1 an și alta maximă de 12 ani, peste

care nu se poate aplica procedura specială. Deși această procedură nu justifică
eroarea judiciară, s -a ales această limită superioară pentru a evita eroarea,
deoarece pentru infracțiunile sancționate cu o pedeapsă mai mare de 12 ani este
necesară o cercetare mai amplă. Pe de altă parte, în cele mai frecvente cazuri
infracțiunile pedepsite cu închisoarea mai mare de 12 ani, au conexiune cu alte
infracțiuni, impunându -se o desfășurare obișnuită a procesului penal, în
asemenea situații procedura de urgență putând dăuna bunei rezolvări a cauzei59.
Limita maximă de 12 ani poate fi, însă, depășită, atunci când infracțiunii
flagrante i se atribuie și forme agravante. În acest sens fostul Tribunal Suprem a
emis o decizie de îndrumare (Decizia nr.3 din 25 februarie 1971) în care s -a
arătat că procedura urgentă se aplică infracțiunilor sancționate de lege cu
închisoarea mai mare de 3 luni și cel mult 5 ani (limitele prevăzute de vechea
reglementare), realizându -se o uniformizare a practicii judiciare și clarificând
unele opinii discu tabile formulate în literatura noastră juridică60.
Deși în lege nu se arată limitele indicate în dispozițiile art.466Cod
procedură penală se referă la formele simple ale infracțiunilor, totuși, din faptul
că în același text se menționează că procedura spec ială se aplică și formelor
agravante ale acelorași infracțiuni, rezultă în mod cert că aceste limite se referă
la formele simple. Infracțiunile sancționate în forma lor simplă cu închisoare în
limitele arătate de art.466 Cod procedură penală , pot fi săvâ rșite în anumite
condiții agravante prevăzute expres în partea specială a Codului penal sau în legi
speciale altele decât cele prevăzute în art.75 Cod penal , căpătând o formă
agravantă sau devenind infracțiuni calificate. Prin noțiunea „forme agravante ale
aceleiași infracțiuni” nu se face referire la agravantele prevăzute la art.75 Cod
penal, ci semnalează luarea în vedere a individualizării pedepsei atât în forma
simplă sau agravantă, cât și a infracțiunii în formă calificată, ceea ce înseamnă
că nu se ag ravează infracțiunea ci numai pedeapsa ce trebuie aplicată.

59 Dongoroz II, , p.365
60 R.R.D., nr.4/1971, p.91 -93

A treia condiție ce trebuie cumulativ îndeplinită se referă la locul
săvârșirii faptei și anume în municipii sau orașe, mijloace de transport în comun,
bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, deci în general în locuri
aglomerate. Referitor la bâlciuri, târguri, porturi sau aeroporturi, legea
precizează că nu este necesar să aparțină unor municipii sau orașe. În practica
judiciară s -a arătat că se aplică procedura urgentă în cazul în care infracțiunea
flagrantă a fost săvârșită pe un aeroport aflat în plin câmp sau într -un bâlci în
afara unei localități61.
Privitor la procedura de urgență pentru infracțiunile flagrante se
constată existența unor acte normative care impun aplicarea acestei p roceduri,
fără a se îndeplini toate condițiile prevăzute de art.466 Cod procedură penală
Astfel Legea nr.83/1992 prevede că pentru infracțiunile de corupție, dacă sunt
flagrante se aplică dispozițiile procedurii speciale fără a se cere și îndeplinirea
cond ițiile prevăzute la art.466 Cod procedură penală . Aceiași situație și cu
Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de
corupție, sunt cuprinse dispozițiile pentru aplicarea procedurii de urgență. În
art.21 alin.1 se arată că infracțiunile prevăzute în această lege ca infracțiuni de
corupție sau ca infracțiuni asimilate ori ca infracțiuni în legătură directă cu
infracțiunile de corupție, dacă sunt flagrante, se urmăresc și se judecă potrivit
dispozițiilor art.293 -479 Cod de pr ocedură penală .
De asemenea Legea nr.456/200162, cuprinde prevederile ce impun
aplicarea procedurii speciale, arătându -se că infracțiunile prevăzute de art.209 al
Codului penal , se urmăresc și se judecă potrivit procedurii stabilite de
art.467/479 Cod proce dură penală.
CAPITOLUL III
URMĂRIREA PENALĂ ÎN CAZUL APLICĂRII PROCEDURII

61 J. Alexandria, st.p., nr.810 din I. Neagu. Tratat de Drept procesual penal, Partea Specială. Ed. Global dex
București 2004, p.377.
62 Lege pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.207/2000 privind modificarea și completarea
Cod penal și a Codului de procedură penală.

URGENTE

Secțiunea I
Constatarea infracțiunii

Odată sesizat organul de urmărire penală întocmește un proces -verbal,
în care se consemnează cele constatate cu privire la fapta săv ârșită. Tot aici se
consemnează și declarațiile învinuitului și ale celorlalte persoane ascultate .
După caz și conform art.293 alin.2, se strâng și alte probe.
Prin constatarea infracțiunii se înțelege acțiunea necesară pentru
aflarea adevărului, în ea cu prinzându -se toate activitățile efectuate de către
organul de cercetare penală cu ocazia deplasări la locul faptei. În acest fel se vor
satisface cerințele regulilor de bază ale procesului penal, respectiv rolul activ al
organului de cercetare și aflarea a devărului. Pentru aceste motive, în procesul
verbal vor fi cuprinse și declarațiile participanților, ale martorilor oculari și ale
oricăror persoane care pot furniza informații despre împrejurările cauzei. Un loc
important îl vor ocupa constatările persona le ale organului de cercetare cu
ocazia deplasării la locul faptei. Se va face precizarea despre ceea ce se constată
personal în momentul ajungerii la fața locului (situația găsită, urme, poziția
persoanelor și a obiectelor). Datele și împrejurările dinain tea sosirii la locul
faptei vor fi detailate după mărturia celor care au asistat la acele situații,
făcându -se această mențiune. Se va urmări ca din procesul -verbal să reiasă clar
ce anume a constatat personal, cu propriile simțuri organul de cercetare pe nală și
ce alte împrejurări au fost descrise după mărturia martorilor, a persoanei
vătămate și a învinuitului.
Conform art.310 Cod procedură penală sunt și unele dispoziții care
suplimentează datele ce trebuie să le cuprindă procesul verbal de constatare a
infracțiunii flagrante, și anume declarațiile învinuitului și ale celorlalte persoane
ascultate. Dacă în procesul verbal au fost consemnate aceste declarații, nu mai

este necesară ascultarea persoanelor (declarație separată) în afara cazurilor când
aceast a s-ar impune în scopul aflării adevărului.
Cu ocazia ascultării martorilor și a consemnării declarațiilor acestora
în procesul verbal, se vor respecta prevederile referitoare la această activitate,
conform procedurii obișnuite. De asemenea se vor îndeplin i în mod
corespunzător obligațiile referitoare la ascultarea învinuitului.
În cazul procedurii urgente, procesul verbal reprezintă actul prin care
se dispune începerea urmăririi penale, precum și un mijloc de probă cu
caracteristici specifici. Acest mijlo c de probă conține declarațiile părților și ale
martorilor din proces, în mod obișnuit fiecare declarație este consemnată
separat și constituie un mijloc de probă autohton63. Dacă ulterior în cursul
urmăririi penale este necesară audierea și a altor persoa ne sau audierea din nou a
vreunei persoane a cărei declarație a fost consemnată în procesul -verbal de
constatare, cele arătate vor fi consemnate în acte separate, conform dispozițiilor
din procedura comună.
Competența în constatarea infracțiunilor flagrant e, în afara cazurilor
prevăzute de art.209 alin.3 Cod procedură penală , când aceasta este exclusivă a
procurorului, o mai au și organele prevăzute la art.214 și 215 Cod procedură
penală cu obligația de a înainta de îndată pe făptuitor împreună cu lucrările
efectuate și cu mijloacele de probă, procurorului sau organului de cercetare
penală, în vederea respectării termenelor proprii acestei proceduri.
După întocmirea procesului verbal, acesta se citește învinuitului
precum și persoanelor care au fost ascultat e, atrăgânduli -se atenția că pot
completa declarațiile sau pot face obiecții cu privire la acestea. Apoi procesul
verbal se semnează de către organul de urmărire penală, de învinuit și de către
persoanele ascultate. Paginile albe și locurile nescrise, se p ot bara, pentru a nu se
putea face adăugiri ulterioare. Organul de cercetare penală este lăsat liber să
aprecieze, bineînțeles sub supravegherea și îndrumarea procurorului.

63 I.Neagu. „Tratat de drept procesual penal” Ed. Global dex 2000

Pentru a se respecta spiritul dispozițiilor legale și a se realiza scopul
institui rii lor, este necesar ca organele de cercetare penală ale poliției să
acționeze cu operativitate în soluționarea cauzelor privind infracțiunile
flagrante.
Ca și cercetarea la locul faptei, constatarea infracțiunii flagrante este
un procedeu probatoriu pri n care se administrează mijloacele de probă necesare
aflării adevărului în cauză, cu toate că nu este un mijloc de probă prin ea însăși,
constatarea infracțiunii flagrante capătă caracter de categorie juridico -penală, iar
procesul verbal în care se materia lizează rezultatele acesteia devine, ca orice
înscris ce are legătură cu fapta, mijloc de probă. Aceasta este de altfel, rațiunea
pentru care această activitate este inclusă în categoria mijloacelor de probă.
Printre scopurile constatărilor infracțiunii fl agrante amintim:
împiedicarea consumării activității ilicite; prinderea făptuitorului în momentul
comiterii faptei ori la un moment cât mai apropiat de acesta; strângerea tuturor
probelor care atestă existența infracțiunii și dovedesc vinovăția făptuitoru lui;
despăgubirea urgentă a persoanei vătămate și restabilirii situației anterioare;
asigurarea tragerii la răspunderea penală a infractorului la un moment cât mai
apropiat de cel al săvârșirii infracțiunii; prevenirea săvârșirii în viitor a unor
fapte de natură penală; aplicarea unei proceduri speciale de urmărire și judecată
în condițiile expres prevăzute de lege.
Normele procesuale penale disting două regimuri diferite aplicabile în
cazul infracțiunilor flagrante64. Dacă în cazul infracțiunilor flagrant e ce urmează
procedurii obișnuită, condițiile sunt cele comune tuturor mijloacelor de probă, în
cazul infracțiunilor flagrante li se aplică procedura specială și judecată, trebuie
realizate cumulativ următoarele condiții:
a) infracțiunea să fie flagrantă . Trebuie precizat că este considerată
flagrantă și infracțiunea al cărui făptuitor, imediat după săvârșirea faptei, este
urmărit de persoana vătămată, de martori oculari sau de strigătul public, precum

64 S.Kahane. Urmărirea și judecarea unor infrac țiuni flagrante în RRD, nr.7/1974, p.14.

și în situația în care făptuitorul este surprins apr oape de locul săvârșirii
infracțiunii, având asupra lui arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură
a-l presupune participant al infracțiunii.
b) infracțiunea să fie pedepsită cu închisoare mai mare de 1 an și cel
mult 12 ani, precum și în cazurile formelor agravante ale acestor infracțiuni;
c) infracțiunea să fie săvârșită într -un anumit loc; în municipii sau
orașe, mijloace de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau
gări, chiar dacă nu aparțin municipiilor sau orașelor, pre cum și în orice loc
aglomerat.
Deși, în principiu se admite că acest procedeu probatoriu are aceeași
valoare cu a celorlalte probatorii administrate în cauză, opinez că procesul
verbal de constatare a infracțiunii flagrante – ca mijloc de probă scris – are o
valoare probatorie deosebită pentru următoarele argumente:
1. procesul verbal conține toate datele legate de acțiunile desfășurate
de făptuitor înainte, în momentul intervenției, precum și rezultatul activității
ilicite desfășurate, inclusiv măsurile lu ate pentru întreruperea activității
infracționale,
2. cu prilejul constatării în flagrant a infracțiunii este identificat
autorul ei, nefiind necesare alte măsuri de identificare, urmărire și prindere;
3. tot cu această ocazie, organele de cercetare penal ă procedează la
efectuarea percheziției corporale, asupra bagajelor și a mijlocului de transport
folosit de infractor, consemnând în procesul verbal rezultatul acestor activități;
4. bunurile ce au servit la săvârșirea infracțiunii au fost destinate
acest ui scop ori sunt produsul faptei, sunt ridicate – în unele cazuri, restituite
imediat persoanei vătămate, nefiind necesară efectuarea percheziției, a ridicării
de obiecte și înscrisuri etc., toate acestea fiind consemnate în procesul -verbal.
5. indiferent de procedura ce urmează a fi aplicată constatând
infracțiunea flagrantă, organele de cercetare penală recurg la efectuarea

cercetării în vederea descoperirii urmelor și a obiectelor ce au legătură cu cauza,
în felul acesta probând atât existența infracțiu nii cât și vinovăția celui în cauză.
6. în toate cazurile, dar mai ales atunci când se folosește procedura
specială de urmărire și judecata în cuprinsul procesului -verbal sunt consemnate
declarațiile învinuitului sau inculpatului, ale martorilor și persoan ei vătămate,
nemaifiind necesară ascultarea lor ulterioară.
Argumentele invocate pledează în favoarea ideii potrivit căreia, pe de
o parte, constatarea infracțiunii flagrante înglobează o serie de activități și
procedee de probațiune distincte, iar, pe d e altă parte, procesul -verbal conține un
volum de mijloace de probă normalizate aceluiași act.
Reguli generale . Acestea s -au putea rezuma la următoarele:
– este interzis ca organele de cercetare penală să determine o persoană
să săvârșească sau să continu e comiterea unei infracțiuni, în scopul obținerii
unor probe de vinovăție;
– organele de cercetare penală trebuie să recurgă la constatarea
infracțiunii flagrante numai în situația în care nu există altă modalitate de
întrerupere a acesteia;
– în cazul in fracțiunii flagrante căruia îi este aplicabilă procedura
specială de urmărire și judecată, procesul de constatare constituie actul prin care
se dispune începerea urmăririi penale în acest caz, procesul verbal de constatare
a infracțiunii flagrante nu poate fi confundat cu cel prin care se dispune
începerea urmăririi penale potrivit dispozițiilor legii procesuale penale;
– în cazul folosirii procedurii speciale de urmărire și judecată,
reținerea învinuitului este obligatorie;
– după identificarea făptuito rului este obligatorie efectuarea
percheziției corporale, această activitate extinzându -se asupra bagajelor și a
mijloacelor de transport;

– în toate cazurile în care în urma infracțiunii – constatată în flagrant –
au rămas urme și obiecte materiale la l ocul faptei se impune efectuarea cercetării
la fața locului după regulile cunoscute;
– după 24 de ore procurorul sesizează judecătorul în vedere emiterii
mandatului de arestare a învinuitului. Când judecătorul a emis mandatul de
arestare, iar procurorul a restituit cauza, organul de cercetare penală este obligat
să continue cercetarea și să înainteze dosarul, odată cu învinuitul în cel mult 3
zile de la arestarea acestuia, în caz contrar, cercetarea penală făcându -se după
procedura obișnuită.
Reguli specia le. În raport cu specificul fiecărei cauze se pot
desprinde următoarele reguli speciale:
– obligația organului de cercetare penală, în cazul infracțiunilor pentru
care legea cere plângerea prealabilă a persoanei vătămate de a constata
săvârșirea infracțiu nii chiar în lipsa acestei plângerii;
– dreptul oricărei persoane de a prinde pe făptuitor și a -l conduce în
fața autorităților;
– aplicarea procedurii speciale de urmărire și judecată;
– deși se bucură de imunitate parlamentară, deputatul sau senatoru l
poate fi reținut și supus percheziției în caz de infracțiune flagrantă. În acest caz,
Ministerul Justiției este obligat să informeze neîntârziat pe președintele camerei
asupra reținerii și a percheziției. Aceasta înseamnă că organul de cercetare
penală imediat după ce a procedat la reținerea și percheziționarea unei astfel de
persoane, trebuie să înștiințeze despre aceasta Ministerul Justiției, arătând fapta
comisă, împrejurările săvârșirii ei și motivele ce au impus luarea măsurilor
menționate.
– stabil irea modului de săvârșire a infracțiunii, de exemplu în cazul
furturilor din locuințe, magazine, vagoane de marfă etc., trebuie intervenit în
momentul în care autorii au intrat în posesia bunurilor ce formează obiectul

infracțiunii, în timp ce în cazul fur turilor din autovehicule se recomandă
intervenția după ce făptuitorul a realizat acțiunile de pornire ale motorului65.
1. Modurile de sesizare ale organelor judiciare în infracțiunile
flagrante
Sesizarea organelor de cercetare penală în legătură cu săvârș irea unor
infracțiuni flagrante, în cazul cărora se aplică procedura specială, prezintă unele
particularități. Astfel sesizările făcute oral se întâlnesc destul de rar, iar primirea
acestora sub forma scrisă aproape că este exclusă, dat fiind timpul scurt în care
poate fi sesizat organul de cercetare.
O cale pe care organele de cercetare penală se pot sesiza despre
săvârșirea infracțiunilor flagrante este aceea a informării prin strigătul public sau
prin apelul de ajutor al victimelor. Acest lucru este pos ibil, de regulă, în cazul
unor infracțiuni care se săvârșesc într -o perioadă mai lungă de timp (de
exemplu: tulburarea liniștii publice, art.312 Cod penal) sau în cazul când
făptuitorul a fost prins asupra faptei de către victimă ori populație sau când est e
urmărit imediat după săvârșirea infracțiunii. În toate aceste situații organul de
cercetare penală sau orice ofițer ori subofițer de poliție sau de jandarmerie are
îndatorirea de a acționa cu operativitate, în care scop sunt necesare deplasarea la
locul faptei cu cel mai rapid mijloc de transport, luarea măsurilor
corespunzătoare de restabilire a ordinii publice, de ajutorare a victimelor , de
prindere a infractorilor și a întocmirii actelor de constatare.
Nu se vor pretinde date complete despre natura fa ptei, prejudiciu sau
făptuitor, toate acestea se vor stabili ulterior după luarea măsurilor arătate mai
sus. De asemenea, nu se vor cere plângeri (denunțuri) scrise, întrucât ar necesita
timp în dauna operativității acțiunii și pentru că în unele situații cei în cauză nu
cunosc datele prevăzute de lege.
O deosebită importanță pentru activitatea de instrumentare a
infracțiunilor flagrante o au dispozițiilor art.6 din Decretul nr.130/1972 privind

65 I.G.Aniuțoaie, V.Bercheșan, I.E.Sandu, op.cit., p -295.

înființarea, organizarea și funcționarea Ministerului de Intern e, potrivit cărora
toți ofițerii, maiștrii militari și subofițerii au îndatorirea să intervină și în afara
organelor de program sau a atribuțiilor de serviciu.
2. Organele de urmărire penală competente
Competența de a efectua urmărirea penală în cazul infr acțiunilor
flagrante o au numai organele de urmărire penală, prevăzute în art.201 Cod de
procedură penală. Competența acestor organe se stabilește potrivit regulilor
generale art.213 Cod de procedură penală, având în cazul infracțiunilor flagrante
o aplica ție largă. Au competența de a constata săvârșirea infracțiunilor flagrante
și a organelor prevăzute în art. 214 și 215 Cod de procedură penală care sunt
obligate să sesizeze organele de urmărire penală și să predea de îndată pe
făptuitor procurorului ( art.214 alin.4 Cod procedură penală) sau organului de
cercetare penală ( art.215 alin.3 Cod procedură penală ).
În mod excepțional este competent să constate săvârșirea infracțiunii
flagrante președintelui completului de judecată în cazul infracțiunilor de
audien ță (art.299 Cod procedură penală ) care sunt flagrante în sensul art.465
Cod procedură penală, dar pentru care nu se aplică regulile de la procedura
urgentă, decât dacă sunt întrunite condițiile din art.466 C.proc.penală.
Prevederile art.280 din Codul de pr ocedură penală reglementează
procedura plângerii prealabile, în cazul în care o infracțiune pentru care se cere o
asemenea plângere este flagrantă, stabilind că organul de urmărire penală, are
obligația să constate săvârșirea infracțiunii flagrante, chiar în lipsa plângerii
prealabile.
Așadar primatul procedurii pentru infracțiunile flagrante se impune
față de cel al plângerii prealabile. El este impus de necesitatea sporirii stabilirii
identității făptuitorului, cât și de faptul că organul de urmărire pena lă nu poate
ști de la început, până nu se efectuează, ce fel de infracțiune s -a săvârșit. De
altfel, procesul -verbal de cercetare a infracțiunii flagrante încheiat de către

organul de cercetare, va cuprinde și mențiuni privitoare la identitatea
infractorul ui și la împrejurările în care s -a comis fapta.
Față de derogarea expresă din art.280 alin .1 Cod de procedură penală
nu se vor putea invoca dispozițiile art.221 alin.II Cod procedură penală (lipsa
plângerii prealabile) în cercetarea infracțiunilor flagrant e, ce se aplică la
plângerea prealabilă. Astfel, conform dispozițiilor art.280 alin.II Cod procedură
penală, după ce organul de urmărire penală constată infracțiunea flagrantă, în
art.279 lit.a Cod de procedură penală, are obligația să trimită actele întoc mite, la
cererea persoanei lezate, instanței de judecată. În lipsa acesteia, se va da în
cauză, de către procuror, rezoluția de neîncepere a urmăririi penale în temeiul
dispozițiilor art.228 alin.VI în referire la art.10 lit.f Cod de procedură penală.
Pentru infracțiunile prevăzute în art.279 lit.b și c Cod de procedură
penală organele de urmărire penală au obligația conform art.280 alin.3 Cod
procedură penală să discute cu persoana vătămată. Dacă aceasta declară că face
plângere prealabilă va continua urmă rirea penală, sau după caz, va trimite cauza
organului competent. În situația în care partea vătămată nu a cerut efectuarea
cercetării în fața organului de urmărire penală și n -a introdus plângerea
prealabilă în termen de 24 ore, cum prevede art.479 alin. ultim Cod procedură
penală aceasta nu este decăzută din dreptul de a promova acțiunea penală,
putând să o facă și ulterior, potrivit procedurii și termenului stabilit de art.284
Cod procedură penală.
Uneori, datorită legăturilor ce pot exista între anumit e infracțiuni,
procedura de urgență poate intra în concurs cu procedura obișnuită, punându -se
întrebarea care dintre ele are aplicabilitate. Potrivit art.478 Cod procedură
penală, în caz de concurs de infracțiuni, când procedura specială se aplică numai
unora dintre infracțiunile concurente, se procedează la disjungere, urmărirea și
judecarea făcându -se separat. În acest sens, în practica judiciară s -a arătat, în
mod corect, că este nulă hotărârea instanței care a soluționat două furturi aflate
în concurs r eal, dintre care numai unul era flagrant. În caz de indivizibilitate sau

conexitate, dacă procedura specială se aplică numai unora dintre fapte ori unora
dintre infractori, iar disjungerea nu este posibilă, urmărirea și judecarea se fac
potrivit procedurii obișnuite66.
Mai trebuie menționat că partea vătămată poate să se folosească de
actele întocmite de organele de urmărire penală cu ocazia constatării
infracțiunilor flagrante67.
În art.1 din Legea nr.83 din 21 iulie 1992 privind procedura de
urgență de urm ărire și judecare pentru unele infracțiuni de corupție se arată că
dacă infracțiunile prevăzute de art.254, 255, 256 și 257 din Codul penal , sunt
flagrante, se urmăresc și se judecă potrivit dispozițiilor art.465 și 467 -479 din
Codul de procedură penală. Î n cazul în care infracțiunile menționate mai sus, nu
sunt flagrante, dat fiind natura acestora, gradul mare de pericol social, pe care -l
reprezintă și necesitatea de a se da o ripostă promtă celor care încalcă aceste
dispoziții legale, urmărirea penală se efectuează în termen de cel mult 10 zile de
la sesizarea organului de urmărire penală, termen, care datorită complexității
cauzei, poate fi prelungit de cel mult două ori, fiecare prelungire neputând
depăși 15 zile.
Când urmărirea penală este efectuată de organul de cercetare penală,
acesta este obligat să înainteze dosarul procurorului cu cel puțin 2 zile înainte de
expirarea termenelor prevăzute mai sus.
În concluzie, urmărirea penală potrivit procedurii urgente se
caracterizează prin simplificarea deoseb ită a dosarului și actelor de urmărire care
îl compun (preponderența procesului verbal, neîntocmirea referatului de
terminare a urmăririi etc.). De asemenea intervalul de timp în care pot fi
efectuate actele de cercetare este mult mai restrâns decât în ca zul producerii
obișnuite, iar momentul trimiterii în judecată este și el mult mai condensat în

66 I. Cornescu – Aplicarea procedurii de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante în caz de indivizibilitate
sau conexitate în RRD nr.4/1969, p.89 -93
67 Vintilă Dongoroz ș.a. – Noul cod de procedură penală și codul de procedură anterior, prezentare comparativă,
Ed. Politică, București, 1969, p.216

procedura urgentă decât în procedura obișnuită, procurorul verificând lucrările
de urmărire penală în 2 zile, în loc de 15 zile. În legătură cu începerea urmărir ii
penale în cazul procedurii urgente, nu se poate pune niciodată problema
efectuării de acte premergătoare.
3. Activități care se întreprind în cadrul constatării infracțiunilor
flagrante
Cu prilejul constatării infracțiunii flagrante, organul de cerceta re
penală trebuie să desfășoare, în ordine cronologică, următoarele activități:
– stabilirea martorilor asistenți;
– identificarea martorilor oculari și asigurarea sprijinului persoanelor de
bună credință prezente la fața locului;
– supravegherea făptuit orului – în prezența martorilor asistenți – pentru a
percepe activitatea desfășurată de către acesta în momentul intervenției, acest
lucru este de natură să asigure dovedirea existenței sau inexistenței infracțiunii –
și în caz afirmativ, a vinovăției și a s tării de flagranță;
– prezentarea calității și luarea măsurilor de întrerupere a activității
ilicite;
– acordarea primului ajutor persoanelor vătămate;
– identificarea făptuitorului;
– efectuarea percheziției corporale;
– luarea măsurilor cu privire la infractor, la obiecte, valori, înscrisuri
descoperite;
– efectuarea cercetării la locul faptei;
– ascultarea martorilor oculari, a persoanelor vătămate și a făptuitorului;
– fixarea rezultatelor constatării infracțiunilo r flagrante în procesul –
verbal.
Consemnarea rezultatelor:
– procesul -verbal de constatare a infracțiunii flagrante trebuie să aibă
forma și să cuprindă toate mențiunile prevăzute de legea procesual penală;

– dacă în cauză urmează să se aplice procedura ob ișnuită, declarațiile
martorilor persoanei vătămate și ale făptuitorului se consemnează – pe scurt – la
persoana a III -a singular;
– în situația în care se va aplica procedura specială de urmărire și
judecată, toate declarațiile – ale martorilor, persoanei învinuitului – se
consemnează în cuprinsul procesului verbal la persoana I -a singular;
– când există mai mulți martori, organul de cercetare penală procedează
la selectarea acestora, consemnând în procesul verbal dispozițiile acelora care au
perceput în totalitate – ori în cea mai mare parte – cele petrecute – restul
martorilor, urmând a fi ascultați după regulile obișnuite cunoscute;
1. Stabilirea martorilor asistenți .
Prezența martorilor asistenți este obligatorie atunci când constatarea
se face de căt re organele de cercetare penală, ei trebuind aleși înainte de a se
trece la surprinderea făptuitorului pentru a li se asigura posibilitatea să observe
atât activitățile desfășurare de către făptuitor, cât și modul de acțiune și
constatările organului de ce rcetare penală. În nici un caz nu trebuie folosite în
această calitate persoane care pot fi ascultate ca martori.
2. Identificarea martorilor oculari, asigurarea sprijinului persoanelor
de bună credință prezente la fața locului .
Identificarea martorilor oc ulari este o activitate de maximă importanță
prin identificarea și ascultarea acestora, organul de urmărire penală având
posibilitatea să obțină și alte probe decât cele ce se constată nemijlocit, cu
referire la activitățile desfășurate de către făptuitor i înaintea sosirii organelor de
constatare, persoanelor care l -au ajutat, locurile unde au fost ascunse ori
aruncate obiectele, valorile ce au servit la săvârșirea infracțiunii sau sunt
produsul ei.
Organele de urmărire penală trebuie să țină seama de împr ejurările
concrete de desfășurare a constatării infracțiunii flagrante și să ia măsuri pentru
incidente care să pericliteze acțiunea, să împiedice aflarea adevărului în cauză.

3. Stabilire activității ilicite desfășurată în momentul constatării .
Perceperea activității desfășurate de către făptuitor în momentul
intervenției organului de urmărire penală este de natură să asigure dovedirea
existenței ori inexistenței infracțiunii și, în caz afirmativ, a vinovăției
făptuitorului, precum și a stării de flagranță . Pentru aceasta se impune ca organul
constatator să observe și să noteze ce anume activități se desfășurau în
momentul intervenției sale, persoanele care le desfășurau, cele împotriva cărora
erau îndreptate, precum și persoanele ce le -au perceput și care vor putea fi
identificate și ascultate, pentru a da relații despre faptă și împrejurările comiterii
ei.
4. Prezentarea calității și luarea măsurilor de întrerupere a activității
ilicite
În momentul intervenției, organul de urmărire penală trebuie să -și
prezinte calitatea și să indice unitatea din care face parte, arătând actul doveditor
în acest sens, în mod deosebit în cazurile când cei ce acționează sunt îmbrăcați
civil. Prezentarea calității trebuie făcută în asemenea manieră încât să fie auzită
de făpt uitor, cât și de persoanele din jur. După prezentarea calității, organul de
urmărire penală trebuie să ia toate măsurile posibile pentru încetarea activității
ilicite, în acest scop apelând și la sprijinul persoanelor de bună credință, care se
află la locu l faptei.
5. Acordarea primului ajutor persoanelor vătămate
În raport de natura activității ilicite desfășurate și cu urmările acesteia,
organul de urmărire penală trebuie să asigure acordarea primului ajutor victimei
solicitând, după caz, concursul unor p ersoane de specialitate sau dispunând
transportarea ei la cea mai apropiată unitate sanitară. Înainte de a fi transportată
la spital, victima trebuie să fie identificată, făcându -se mențiunea despre aceasta
și despre măsurile luate în procesul verbal.
6. Identificarea făptuitorului

Autorul faptei trebuie să fie identificat pe baza actelor de identitate pe
care le are asupra sa, reținându -se numele, prenumele, numele și prenumele
părinților, data și locul nașterii, seria, numărul și unitatea de poliție care a emis
actul de identitate, domiciliul și reședința acestuia.
Atunci când făptuitorul nu are asupra lui acte din care să rezulte
identitatea, vor fi menționate datele declarate de acesta urmând a fi verificate
ulterior, de urgență, în evidențele unităților de poliție.
7. Efectuarea percheziției corporale
Percheziția corporală prezintă o mare importanță, este obligatorie în
toate cazurile și se efectuează cu prioritate. În funcție de situație, trebuie avute în
vedere instrumentele folosite la săvârșirea fapt ei sau urmele, rezultat la
infracțiunii comise, pilitură, urme de praf și noroi, pete de sânge, fire de păr și
altele.
Percheziția trebuie efectuată în locuri ferite evitându -se cele
aglomerate, cu mare afluență de public. Această activitate se extinde și asupra
bagajelor, autoturismului în care se găsesc.
Percheziția corporală trebuie efectuată cu deosebită atenție pentru că
tratarea cu superficialitate a acestei activități poate avea consecințe dăunătoare
pentru cauză.
De exemplu, într -un caz de furt săv ârșit dintr -un magazin, percheziția
corporală a infractorilor prins în flagrant a fost efectuată în mod superficial. În
mașină, în drum spre unitatea de poliție, infractorul a cerut permisiunea să
fumeze și cu această ocazie a introdus cheile folosite la săvârșirea furtului în
pachetul de țigări pe care le -a aruncat în stradă. Numai sesizarea zgomotului pe
care l -au făcut cheile în contactul cu solul a evitat pierderea unei probe
importante pentru cauză.
8. Luarea măsurilor cu privire la infractor, la obie cte, valori,
înscrisuri descoperite

După identificarea și efectuarea percheziției corporale, făptuitorului i
se va asigura paza, fiind supravegheat în permanență pentru a nu -i da
posibilitatea să dispară de la locul faptei ori să distrugă probele care -i
demonstrează vinovăția. Organul de urmărire penală este obligat, în același
timp să ia măsuri de protecție a făptuitorului pentru a nu ajunge victima unor
agresiuni din partea persoanelor indignate de activitatea ilicită desfășurată de
către acesta sau a ce lor interesate în cauză.
În conformitate cu prevederile art.51 din Codul de procedură penală
introdus în Legea nr.31/1990, orice persoană aflată în curs de urmărire penală
sau judecată trebuie tratată cu respectarea demnității umane, fiind interzisă
supune rea acesteia la tortură, tratamente cu cruzime inumane ori degradante.
Totodată, organul de urmărire penală este obligat să -i aducă la cunoștință
făptuitorului despre dreptul pe care -l are de a fi asistat de un apărător, făcându –
se ulterior mențiune despre aceasta în cuprinsul declarației consemnate în
procesul verbal.
Obiectele ori valorile dobândite prin infracțiune se ridică de organele
de urmărire penală pentru a fi restituite, pe bază de dovadă, persoanelor
vătămate. Cu privire la celelalte bunuri și valori ridicate se iau măsurile
prevăzute de lege.
9. Cercetarea la locul faptei
Când natura faptei și împrejurările în care a fost comisă impun
cercetarea la locul faptei, aceasta trebuie să fie efectuată dacă a fost constatată în
flagrant, iar autorul e i își recunoaște vinovăția. Sublinierea se impune pentru că
în practică, de multe ori, se omite efectuarea acestei activități, motivându -se
instanței inutilitatea ei în condițiile în care infracțiunea și vinovăția sunt
recunoscute de făptuitor. Or, procedâ ndu-se în acest mod, se ignoră, se pierd
probe prețioase, fapt care are influență negativă asupra clarificării tuturor
împrejurărilor cauzei și aflării adevărului. Metodele și mijloacele folosite la
examinarea locului faptei, natura urmelor care trebuie să fie căutate, procedeele

folosite pentru conservarea lor diferă de la speță la speță în raport cu natura
infracțiunii și, condițiile în care a fost săvârșită.
10. Ascultarea martorilor oculari, a persoanelor vătămate și a
făptuitorului
Prin ascultarea mart orilor oculari se obțin date cu privire la
împrejurările în care s -a săvârșit infracțiunea, date despre făptuitor, activitatea
ilicită desfășurată și urmările acesteia. Martorii oculari pot furniza, de asemenea,
date importante pe baza cărora să se stabile ască infracțiunea săvârșită, vinovăția
făptuitorului și starea de flagranță. Pentru obținerea unor declarații veridice și
complete, avându -se în vedere condițiile de desfășurare pe de o parte, a
activității ilicite, iar pe de altă parte, a ascultării marto rilor oculari, este necesar
să fie luate o serie de măsuri, printre care: stabilirea cu certitudine a persoanelor
ce au această calitate, separarea lor de restul persoanelor existente la locul
săvârșirii infracțiunii și chiar a martorilor oculari unii de a lții, pentru a nu fi
influențați, sugestionați, ascultarea de îndată, în mod individual, separat, a
martorilor.
Ascultarea persoanei vătămate trebuie să ducă la stabilirea activităților
întreprinse de către făptuitor, înaintea și în timpul săvârșirii fapt ei, a relațiilor
anterioare între acesta și victimă, a urmărilor infracțiunii săvârșite. Cu privire la
făptuitor, ascultarea acestuia chiar la locul faptei oferă posibilitatea verificării
urgente a argumentelor și alibiurilor pe care le prezintă.
11. Fixar ea rezultatelor constatării infracțiunilor flagrante în
procesul -verbal.
Modul de desfășurare a activității și rezultatele acesteia se
materializează într -un proces -verbal care trebuie să cuprindă: titlul; data și locul
întocmirii; calitatea, numele, prenu mele și unitatea din care fac parte cei ce au
efectuat constatarea; modul de sesizare – motivarea; datele de identificare a
intervenției martorilor asistenți; activitatea ilicită, constată; datele de identificare
ale făptuitorului; rezultatul percheziției corporale și măsurile care au fost luat cu

privire la obiectele, înscrisurile ori valorile descoperite; bunurile, valorile,
înscrisurile ridicate de la făptuitor și mențiunea că în afara celor specificate în
procesul -verbal nu a fost ridicat altceva; rezul tatele cercetării locului faptei,
atunci când s -a efectuat; explicațiile făptuitorului victimei și martorilor oculari;
obiecțiile făptuitorului sau observațiile celorlalte persoane. Activitățile
desfășurate cu ocazia constatării infracțiunii flagrante și r ezultatele obținute pot
fi fixate și prin fotografii și filme judiciare, înregistrări pe bandă
videomagnetică, schițe, care se atașează la procesul -verbal de constatare.
Fotografia, filmul judiciar și videograma au o valoare deosebită, în asemenea
cazuri, pentru că ele ilustrează ceea ce oricât s -ar încerca și nu se poate reda în
procesul -verbal de constatare a infracțiunii flagrante. Astfel, prin aceste mijloace
se fixează aspectul general al locului faptei, activitatea pe care o desfășoară
făptuitorul î n momentul intervenției organului constatator, urmările activității
ilicite desfășurate, etc.
Pe baza acestor mijloace organul de urmărire penală poate identifica
ulterior martorii oculari ce între timp au părăsit locul faptei, alți participanți la
săvârși rea infracțiunii, obiectele folosite de către infractor, persoanele cărora le –
au fost transmise diverse bunuri. Avantajele acestor mijloace impun ca, înainte
de a se ajunge la locul faptei, de la o distanță corespunzătoare și folosindu -se
mijloacele tehnic e adecvate, să se execute fotografii ori videofilmări pentru
fixarea corectă a tuturor aspectelor menționate.
Practica judiciară a ridicat problema de a se ști dacă în legătură cu
constatarea infracțiunii flagrante pentru care legea impune ca urmărirea pen ală
să se efectueze de procuror ( art.209 C.pr.penală) constatarea și cercetarea ar
putea fi făcută de un organ de cercetare. Fostul Tribunal Suprem prin decizia
nr.1659/27.03.1970 a considerat posibil acest procedeu și a arătat că în cadrul
procedurii spec iale, infracțiunea considerată flagrantă este constatată conform
art.467 Cod procedură penală de organele de urmărire penală sesizate, în

condițiile arătate în acest articol fără a se stabili o anumită competență a
organelor de urmărire penală, în raport d e infracțiunea cercetată.
Organul de urmărire penală este obligat să constate săvârșirea
infracțiunii chiar dacă lipsește plângerea prealabilă cerută de lege. La cererea
părții civile organul de urmărire penală poate lua măsuri privind reparațiile
civile ( fie măsuri asiguratorii, restituirea lucrurilor, restabilirea situației
anterioare și din oficiu).
Procesul verbal de constatare concentrează toate elementele de fapt cu
privire la infracțiunea săvârșită și are o importanță deosebită deoarece
consemnările sale pot înlocuit declarațiile învinuitului, ale celorlalte părți sau ale
martorilor. Nu mai este, deci necesar ca dosarul să cuprindă și aceste acte din
moment ce conținutul procesului -verbal este certificat prin semnăturile
persoanelor ascultate68.
Dacă u lterior, în cursul urmăririi penale este necesară audierea și a
altor persoane sau audierea din nou a vreunei persoane a cărei declarație a fost
consemnată în procesul -verbal de constatare, cele arătate vor fi consemnate în
acte separate, conform dispoziți ilor din procedura comună69.
Competența de a efectua urmărirea penală în cazul acestei proceduri
speciale o au organele de urmărire penală.
Organele de constatare prevăzute în art.214 Cod procedură penală și
comandanții de nave și aeronave, precum și agenți i de poliție de frontieră și
ofițerii și subofițerii jandarmeriei Române pot constata infracțiunile flagrante
însă nu pot efectua urmărirea penală.
În cazul infracțiunilor flagrante aceste organe vor înainta de îndată,
procurorului sau, după caz, organului de cercetare penală, pe făptuitor, împreună
cu lucrările efectuate și mijloacele materiale de probă. Știind că procesele

68 Nicolae Volonciu. Trata de procedură penală. Partea specială, vol.II, Paideia. București, 1994, p.448.
Emilian Stanciu, Investigația științifică a infracțiunii. Partea II -a și a III -a. Tipografia Universității din București,
1988, p.349.
Analele Universității București – Drept, 1989, p.93.
69 N.Volonciu, op.cit., p.448

verbale încheiate de aceste organe pot constitui mijloace de probă, procurorul
sau organul de cercetare penală care a primit procesul verbal de constatare de la
aceste organe dacă constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.466
Cod de procedură penală poate aplica procedura specială.

Secțiunea II

Desfășurarea cercetării penale
În legătură cu începerea urmăririi penale în c azul procedurii urgente,
nu se poate pune niciodată problema efectuării de acte premergătoare, deoarece
aceste mijloace de probă conțin declarațiile părților și martorilor din proces. În
mod obișnuit fiecare declarație este consemnată separat și constituie mijloc de
probă.
Urmărirea potrivit procedurii speciale este un drept exclusiv al
organelor de urmărire penală, deși prin termenele scurte și simplitatea procedurii
activitatea se aseamănă cu cea desfășurată de organele de constatare prevăzute
în art.214 -215 Cod procedură penală, acestea nu au dreptul să realizeze
urmărirea infracțiunilor flagrante, nici când sunt întrunite condițiile prevăzute
de art.366 Cod procedură penală.
Organele respective pot însă contesta infracțiunile flagrante,
ghidându -se în realizarea acestei activități după dispozițiile particulare din
art.214 și 215, 467 Cod procedură penală, care reglementează constatarea
infracțiunilor flagrante, numai de organele de urmărire penală și numai în cadrul
procedurii speciale. În doctrină s -a subliniat că efectuarea constatării de către
organele înscrise în art.214 -215 Cod procedură penală, în cazul infracțiunii
flagrante nu exclude posibilitatea urmăririi acestor infracțiuni potrivit procedurii
speciale70. În practică, s -a ridicat problema de a ști, dacă în cazul unor

70 Kahne – Urmărirea și judecarea unor infr acțiuni flagrante, RRD nr.7/1974, p.7 -14

infracțiuni flagrante din cele prevăzute în art.209 alin.3 , pentru care urmărirea se
efectuează obligatoriu de procuror, este posibilă aplicarea procedurii speciale.
Instanța supremă, dorind o incidență cât mai mare a normelor, a
admis, competența oricărui organ care are dreptul să urmărească o cauză,
motivând că din moment ce art.467 Cod procedură penală derogând de la
regulile comune nu face distincție dintre diferitele organe care pot efectua
urmărirea, o asemenea diferențiere n u este cazul a se face71.

1. Luarea măsurilor de prevenție
În acest caz întâlnim anumite particularități și potrivit art.468,
reținerea învinuitului este obligatorie. La sesizarea organului de cercetare penală
sau din oficiu procurorul poate solicita judecăto rului emiterea mandatului de
arestare a învinuitului. Totuși arestarea învinuitului nu este obligatorie, această
măsură de prevenție fiind lăsată la latitudinea judecătorului. Acest fapt rezultă
din Constituția revizuită în octombrie 2003 și din Ordonanța de Urgență
nr.109/2003.
Dacă există suficiente dovezi pentru punerea în mișcare a acțiunii
penale, procurorul dă rechizitoriu prin care pune în mișcare acțiunea penală,
dispune trimiterea în judecată și trimite dosarul instanței competente înaintea
expirării mandatului de arestare. Acest mandat, poate fi solicitat judecătorului,
de către procuror la sesizarea sa din oficiu sau a organului de cercetare și nu
poate depăși 10 zile. Dacă nu s -a dispus trimiterea în judecată în termen de 3 zile
de la data emi terii ordonanței de reținere se aplică art.146 și următoarele . Dacă
judecătorul a dispus arestarea învinuitului și procurorul a restituit cauza
organului de cercetare penală, acesta este obligat să continue cercetarea și să
înainteze dosarul procurorului, odată cu învinuitul, cel mai târziu în 3 zile de la
arestarea acestuia. În cazul în care nu s -a putut efectua complet cercetarea în

71 Tribunalul Suprem, Secția penală, decizia penală nr.1659/1970, RRD nr.12/1971, p.135

termen de 3 zile de la arestarea învinuitului, continuarea cercetării se face după
procedura obișnuită.
În ipoteza în care procesul penal continuă să se desfășoare după
procedura obișnuită, și nu sunt alte temeiuri care să justifice menținerea
arestării, cel arestat va fi pus în libertate obligatoriu.
În practica instanțelor s -a pus problema dacă în cazul infracțiunilor
flagra nte, când se trece de la procedura specială la procedura obișnuită, este
obligatorie punerea în libertate a învinuitului ori a inculpatului, când nu există și
un alt caz care să justifice menținerea arestării preventive.
Cazurile când se poate lua măsura a restării preventive se pot clasifica
în funcție de scopul urmărit și anume: privarea de libertate a învinuitului sau
inculpatului este necesară, deoarece acesta prezintă un pericol deosebit pentru
societate, fie că este recidivist, fie că există temerea că va săvârși din nou o
infracțiune; privarea de libertate este necesară în interesul urmăririi penale,
pentru a putea ține pe inculpat la dispoziția organelor de urmărire penală,
instanței sau să fie asigurată executarea pedepsei, ori să -l împiedice să
zădărnicească aflarea adevărului.
Această procedură specială aplicată infracțiunilor flagrante s -a impus
datorită faptului că, făptuitorul, martorii, instrumentele cu care a săvârșit
infracțiunea și celelalte mijloace de probă sunt la îndemâna organului de
urmărire penală. De la această caracteristică legiuitorul a avut în vedere că
făptuitorul trebuie să rămână la dispoziția organului de cercetare penală,
prevăzându -se în acest scop obligativitatea reținerii învinuitului, precum și
consemnarea imediată a prob elor în procesul verbal, astfel putându -se realiza cu
rapiditate urmărirea penală și judecata.
Dacă procedura specială este înlocuită cu cea obișnuită se consideră că
dispare rațiunea pentru care a fost instituită luarea măsurii arestării preventive în
cazul infracțiunilor flagrante, nemaiputându -se menține decât în cazul când
există un alt caz prevăzut de art.148 lit.b Cod procedură penală.

Se poate trage concluzia că, atunci când cauza este restituită de
procuror pentru completarea sau refacerea urmăriri i penale, ori instanța reține
cauza pentru a fi judecată potrivit procedurii obișnuite, situația învinuitului ori
inculpatului arestat preventiv, va trebui reexaminată sub raportul existenței altor
cazuri decât cel prevăzut de art.148 lit.b Cod procedură p enală. Dacă nu se poate
stabili alt caz pentru menținerea arestării preventive, organul judiciar este
obligat să dispună punerea în libertate a celui arestat.

OBȚINEREA APROBĂRII PENTRU REȚINERE SAU ARESTARE
DE LA ORGANELE COMPETENTE
Potrivit Constituție i României anumite persoane se bucură de
imunitate de jurisdicție. Președintele României și membrii parlamentului –
senatorii și deputații – se bucură de imunități. Imunitatea Președintelui României
nu poate fi ridicată cât timp, potrivit legii, mandatul s ău nu a încetat. Deputații și
senatorii nu pot fi reținuți, arestați, percheziționați sau trimiși în judecată penală
ori contravențională fără încuviințarea prealabilă a Adunării Deputaților sau a
Senatului, după caz.
Organul de urmărire penală, printr -un referat motivat sesizează
procurorul general al României despre necesitatea reținerii, arestării,
percheziționării sau trimiterii în judecată penală sau contravențională a unui
parlamentar, care, la rândul său, adresează cererea pentru încuviințarea Camere i
din care dace parte demnitarul. Referatul motivat trebuie să conțină următoarele:
data și locul întocmirii; gradul, numele, prenumele lucrătorului și unitatea din
care face parte, datele de identitate și calitatea persoanei împotriva căreia
urmează a fi luată vreuna din măsurile privative de libertate, denumirea și
încadrarea juridică a faptei săvârșite, arătarea probelor care susțin învinuirea și a
motivelor care impun luare măsurilor preventive. Și în această situație organul
de urmărire penală trebuie să raporteze Ministrului Justiției, care va informa de
îndată pe președintele Camerei despre măsurile luate.

În caz de infracțiune flagrantă deputatul sau senatorul poate fi reținut
și supus percheziției fără încuviințarea prealabilă a Camerei din care fac e parte.
Dacă Adunarea Deputaților ori Senatul, după caz, consideră că nu există temei
pentru reținere, dispune imediat punerea în libertate a deputatului ori revocarea
acestei măsuri cu privire la senator.
Reprezentații diplomatici ai altor state acredita ți în România se bucură
de imunitate de jurisdicție. Sunt și alte persoane care, în conformitate cu
convențiile internaționale, nu sunt supuse jurisdicției penale a statului român
(șefii misiunilor consulare, șefii de state, șefii de guverne).
În cazul inf racțiunilor flagrante o deosebită importanță o are tactul și
operativitatea cu care se acționează, precum și efectuarea percheziției corporale
pentru descoperirea și asigurarea corpurilor delicte, a mijloacelor materiale de
probă și a altor urme ale infrac țiunii. În astfel de situații, pregătirea în vederea
efectuării reținerii sau arestarea nu mai poate avea loc, organul judiciar sesizat
despre săvârșirea infracțiunii procedând direct la reținerea făptuitorului și la
conducerea lui la sediul organului de u rmărire penală.
Dacă se află în urmărirea unei persoane ce a comis o infracțiune și
care, pentru a scăpa de aceasta se refugiază în incinta unei unități publice, pe o
navă ori aeronavă română sau intră în locuința unei persoane fizice pentru a o
reține, fă ră a-i fi necesare autorizația procurorului, consimțind ori asistența
conducerii unităților publice, comandanților navelor, aeronavelor, organelor
căpităniei de port sau persoane fizice deținătoare ale locuinței.

PREZENTAREA MATERIALULUI DE URMĂRIRE PEN ALĂ
În literatura de specialitate a fost prezentată și o opinie contrară în
sensul că prezentarea materialului de urmărire penală trebuie efectuată în toate
cauzele în care urmează a se dispune trimiterea în judecată, inclusiv atunci când
cercetarea s -a desfășurat după regulile procedurii speciale pentru infracțiunile
flagrante. Autorul are ca argument faptul că după citirea procesului verbal de

constatare nu se înlocuiește instituția prezentării materialului de urmărire penală,
nici chiar când învinuitul s au persoanele ascultate nu au de făcut completări sau
obiecțiuni și cu atât mai mult în cazul când sunt solicitate probatorii sau se
formulează diverse cereri.
Încheierea acestui proces verbal se face imediat după constatarea
flagrantă a faptei, iar până l a dispunerea trimiterii în judecată, prin emiterea
rechizitoriului se va scurge o perioadă de timp în care în dosar pot apare și alte
acte – despre a căror existență învinuitul ar trebui să aibă cunoștință pentru a -și
formula apărarea. Susținătorii acestei opinii au precizat că necesitatea prezentării
materialului de urmărire penală după rezolvarea problemelor ridicate prin
obiecțiile învinuitului sau ale altor persoane audiate în procesul verbal și pentru
care s -au desfășurat anumite activități de cercetar e și după încheierea acestui act
constatator apare evidentă.
În situația prevăzută de art.469 alin.1 din Codul de procedură penală,
judecătorul a emis mandatul de arestare a învinuitului și procurorul restituie
cauza organului de cercetare, acesta este obl igat să completeze urmărirea penală
și să înainteze dosarul în cel mult 3 zile de le data luării măsurilor preventive.
Această restituire își are menirea tocmai pentru administrarea unor nou acte de
urmărire penală, a strângerii unor noi probe, desfășurări i unor activități specifice
fazei de urmărire penală cum ar fi: efectuarea de percheziții, efectuarea unor
recunoașteri, a obiectelor corp delict, efectuarea unor inventare sau verificări ale
gestiunii stabilirea valorii unui prejudicii etc., toate acestea trebuie aduse la
cunoștința învinuitului arestat căruia i se oferă astfel posibilitatea de a formula
cereri în apărare.
Faptul că în art.470 alin.2 Cod de procedură penală nu se precizează
obligativitatea ca procurorul să prezinte materialul de urmărire p enală, nu
înseamnă că înainte de a dispune trimiterea în judecată acesta nu trebuie să
aducă la cunoștință învinuitului întreg materialul probator și încadrarea juridică
reținută, mai ales că pe parcursul cercetărilor au putut interveni situațiile mai sus

enumerate. Un ultim argument prezentat de susținătorii acestei opinii a fost cel
legat de faptul că cercetarea în cazul infracțiunilor flagrante se face în toate
cazurile cu privare de libertate.
Se impune delegarea unui apărător din oficiu, iar ca o garan ție în plus
valorificarea dreptului la apărare se consideră necesară prezentarea materialului
de urmărire penală în prezența apărătorului. Autoritatea în fața căreia, trebuie să
fie condus făptuitorului poate fi un organ judiciar sau orice autoritate care va
sesiza de îndată organul de urmărire competent. În lipsa cercetării unei
infracțiuni flagrante după procedura urgentă lipsește instituția prezentării
materialului de urmărire penală, ca fiind înlocuită în momentul în care organul
de cercetare citește în vinuitului precum și persoanelor ascultate procesul
verbal72.

2. Trimiterea cauzei procurorului
Dacă cercetarea penală s -a terminat înainte de expirarea a 24 de ore de
la constatarea infracțiunii, organul de cercetare penală, înaintează procurorului
pe înv inuitul reținut, împreună cu dosarul cauzei, pentru a dispune asupra
trimiterii în judecată.
Dacă cercetarea penală nu s -a terminat în cele 24 de ore de la reținerea
învinuitului, organul de cercetare penală, înainte de expirarea acestui termen,
trimite do sarul cauzei procurorului, solicitând emiterea mandatului de arestare a
învinuitului73.

3. Verificările și soluțiile procurorului
Procurorul căruia i -a fost trimis dosarul cauzei procedează mai întâi la
verificarea materialelor existente la dosar și stat uează asupra rezultatelor
cercetării, adoptând, după caz, una din următoarele soluții:

72 Ion Neagu, op.cit., p.668
73 V.Dongoroz, op.cit., p.368

a. dacă apreciază că sunt suficiente dovezi pentru punerea în mișcare
a acțiunii penale, dă rechizitoriu prin care pune în mișcare acțiunea penală și
dispune trimiterea în judecată, solicitând judecătorului arestarea
inculpatului( art.468 alin.2 și art.479 alin.1 și 2 Cod procedură penală).
Procurorul este obligat să înainteze dosarul instanțelor de judecată de „îndată”.
Aceasta înseamnă, în raport de dispoziția prevăzută de art.246 alin.4 Cod
procedură penală care prevede termenul de 24 de ore, că în cazul infracțiunii
flagrante înaintarea dosarului trebuie să se facă în mai puțin de 24 de ore.
b. dacă constată existența vreuneia din cazurile prevăzute în art.10
li.a-e sau vreunul din cazurile prevăzute în art.10 lit.f -g dispune potrivit art.262
pct.2 și art.470 alin.1 Cod procedură penală, după caz, scoaterea de sub urmărire
penală sau încetarea urmăririi penale.
c. dacă apreciază că nu sunt suficiente dovezi pentru punere a în
mișcare a acțiunii penale și judecătorul a emis mandat de arestare învinuitului,
restituie cauza organului de cercetare pentru continuarea cercetării ( art.469
alin.1 Cod procedură penală).

4. Continuarea cercetării după restituire
În cazul când ju decătorul a emis mandat de arestare a învinuitului și
procurorul a restituit cauza organului de cercetare pentru continuarea
cercetărilor, acest organ este obligat să continue și să termine cercetarea și să
înainteze din nou dosarul procurorul odată cu înv inuitul, cel mai târziu în 3 zile
de la arestarea acestuia, pentru ca procurorul să dispună asupra trimiterii în
judecată ( art.469 alin 1 )74.
Nerespectarea termenului de 3 zile, atrage trecerea la procedura
ordinară. Când organul de cercetare penală, după r estituirea cauzei nu a putut

74 V.Dongoroz, ș.a., op.cit., p.368.

efectua complet cercetarea în termen de 3 zile de la arestarea învinuitului,
confirmarea cercetării penale se face potrivit dispozițiilor procedurii obișnuite.
Trecerea de la procedura obișnuită se impune în acest caz, întrucât
expirarea termenului de 3 zile indică existența unei cauze mai complicate care
necesită o urmărire mai îndelungată75.În cazul nerespectării cauzei, după ce s -a
efectuat confirmarea cercetărilor, procurorul poate dispune fie restituirea cauzei
organului car e a efectuat cercetarea, fie trimiterea acestuia altui organ de
urmărire penală pentru completarea sau refacerea cercetărilor penale ( art.470
alin.1 și art.265 Cod de procedură penală ), aceste organe urmând să efectueze
urmărirea penală procedurii obișnuit e (art.470 alin.3 Cod procedură penală).
Când procurorul dispune restituirea sau trimiterea cauzei la alt organ
trebuie să se pronunțe potrivit art.267 și art.470 alin.3 Cod procedură penal,
asupra menținerii sau revocării măsurii arestării preventive.
Dacă procurorul constată că cercetarea a fost efectuată de un organ
necompetent, va trimite, potrivit art.268 Cod procedură penală, cauza la organul
competent ( art.470 alin.3 Cod de procedură penală).

5. Metodica cercetării infracțiunilor flagrante de dar e și luare de mită
Metodica de cercetare a infracțiunilor de dare și luare de mită,
elaborată în raport de principiile fundamentale ale criminalisticii, prezintă o
importanță aparte pentru activitatea procurorilor, întrucât efectuarea urmăririi
penale în a ceste cazuri este de competența procuraturii, iar infracțiunile au un
grad extrem de ridicat de pericol social.
Corupția, un fenomen care este, din păcate, de o surprinzătoare
actualitate, afectează relațiile sociale privind desfășurarea normală în limite le și
pe baza legii, a activității funcționarilor, a relațiilor acestora cu persoane fizice și
juridice, astfel că prevenirea, combaterea infracțiunilor de dare și luare de mită

75 V.Dongoroz, ș.a., op.cit., p.369.

trebuie să fie în permanență în atenția tuturor magistraților.
Problema corup ției nu este caracteristică numai perioadei actuale, existența ei
constituind obiectul de analiză unor oameni de stat încă din secolul trecut.
Astfel referindu -se la perioada 1828 -1840, Vasile Alecsandri aprecia
că „mituirea, departe de a fi considerat un delict sau un păcat, cum zicea atunci,
intrase în obiceiuri, grație coruperii de moravuri lățite în țară prin fatala domnire
a fanarioților și producere, pe lângă lefi, venituri sigure și permise
funcționarilor”76.
Situație neschimbată peste câteva decenii când într -un discurs rostit
de Cameră la 2 aprilie 1884, Titu Maiorescu arăta că pretutindeni există corupție
în administrație77. Realizarea unității naționale, evoluția vieții economice au
impus adoptarea la 17 martie 1936 a unui nou cod penal, care incri minează
darea și luarea de mită la art.250 și 251 din titlul III din partea specială, Crime și
delicte contra administrației publice, cap.II – „delicte săvârșite de funcționari și
particulari”.
În prezent darea și luarea de mită sunt sancționate de prevede rile
art.254 și 255 din Codul penal, existând preocupare pentru o reglementare mai
amplă și cu pedepse mai mari în legislația penală.
În literatura juridică se apreciază că în genere în cercetarea acestor
infracțiuni procurorul trebuie să respecte, alături de prevederile legale, o serie de
reguli metodologice, atât cu caracter general, cât și particular, potrivit
specificului acestei categorii de infracțiuni.
Sesizarea organelor de urmărire penală, potrivit dispozițiilor
art.221alin.1 Cod procedură penală, se poate face prin plângere, denunț, aceste
organe se pot sesiza din oficiu. În cazul dării și luării de mită, organele de
urmărire penală sunt sesizate prin denunț sau se sesizează din oficiu, ambele

76 Vasile Alecsandri, Constantin Negruzzi, Introducere la scrierile lui, citat de I.Roman, Vasile Alecsandri,
Orizonturi și repere, Ed. Albatros, București, 1973.
77 Vasile Dobrinoiu, Traficarea funcției și inflației în dreptul penal, Ed. Științifică și Enc iclopedică. București,
1983, p.28

constituind momente deosebite, de care sunt legate cons ecințe esențiale prin
prisma prevederilor cauzei speciale de impunitate înscrisă în art.255 alin.3 Cod
penal. Practica a demonstrat că „denunțul a constituit în general modalitatea de
sesizare a organelor de urmărire penală, în cauzele când persoana căreia i se
solicită de către un funcționar renumerația prestației la care este obligat prin
atribuțiile de serviciu, se adresează autorităților înainte a a -i fi înmânat valorile
cerute sau când i se pretind astfel de avantaje materiale”. Nu se exclude nici
denu nțul formulat de funcționarul căruia i se oferă avantaje materiale de către
persoana ce solicită efectuarea unui act, intrând în atribuțiile acestuia de
serviciu, dar această situație apare mai rar în practică.
Organul de urmărire penală este obligat în mo mentul primirii
denunțului să întreprindă anumite activități de care depinde desfășurarea în
continuare a cercetărilor. Se impune astfel verificarea cu minuțiozitate a
sesizării, solicitându -se autorului acestuia, verbal și scris, cât mai multe
amănunte, pe baza cărora să se poată desluși intenția celui ce a formulat -o.
O problemă esențială de metodică apare în anumite cazuri, când
împrejurările de fapt dictează luarea măsurilor necesare surprinderii în flagrant a
transmiterii valorilor care fac obiectul i nfracțiunii. Astfel, atunci când
denunțătorul afirmă că i se solicită de către funcționar sume de bani sau alte
foloase materiale, se procedează la întocmirea unui proces -verbal, în care
acestea sunt identificate cu cât mai multe amănunte. De obicei sunt c onsemnate
seriile bacnotelor care urmează a fi înmânate, fiind descrise în detaliu obiectele
solicitate78. De asemenea, sunt utilizate diferite substanțe chimice aflate în
dotarea laboratoarelor de criminalistică pentru marcarea invizibilă a valorilor
repre zentând obiectul infracțiunii, uneori fiind tratat asemănător și ambalajul
acestora.
De menționat că la efectuarea activității de marcare a valorilor nu
trebuie să lucreze personal cel ce urmează să asigure realizarea surprinderii în

78 Ieronim Ursu și Ioan Doru Cristescu, Ghidul procurorului criminalist, Ed. Helicom, 1994, p.221

flagrant a transmiter ii lor, pentru a nu fi purtător de urme la locul faptei, unde se
va deplasa. După marcarea valorilor, se recomandă ca ele să rămână în posesia
organului de anchetă și, să fie înmânate denunțătorului numai cu puțin timp
înainte de realizarea operațiunii de surprindere în flagrant, pentru ca acestea să
nu fie pierdute sau, eventual, schimbate.
Următoarea etapă constă în a se stabili în detaliu modalitatea de
surprindere în flagrant a transmiterii valorilor, trebuind prevăzut apariția oricăror
situații posibil e.
Denunțătorul va fi pus la curent cu modul de desfășurare a acțiunii,
anchetatorul urmând ca în cadrul acestui moment să procedeze cu tact în raport
cu gradul de instruire al denunțătorului – pentru a nu se ajunge la inhibarea lui.
Acesta va fi sfătuit să se comporte cât mai normal așa cum a procedat anterior în
relațiile cu funcționarul respectiv, încât remiterea valorilor să aibă loc, fără ca
cel ce primește să realizeze că operațiunea este supravegheată. Apoi se va stabili
cu denunțătorul ca, după rem iterea valorilor să poată semnaliza, în mod firesc
acest fapt, indiferent de acțiunile întreprinse de persoana în cauză (funcționarul
care a luat mită).
În practică cele mai dificile cazuri s -au dovedit acelea când
făptuitorul urma să primească valorile în locuința sa, ori când acesta, după
intrarea în contact cu denunțătorul efectua deplasări, pentru a se convinge că nu
este supravegheat. De aceea este necesar ca anchetatorul să dispună luare
măsurilor de organizare a unor activități complexe – pândă, urm ărire, de natură a
conduce la reușita acțiunii. Se impune ca în aceste cazuri să se acționeze cu
echipe complexe, cuprinzând numărul de persoane corespunzătoare asigurării
reușitei operațiunii, prevăzându -se și mijloace tehnice ce vor fi utilizate –
autotu rism, aparatură foto și de ascultare, trusă criminalistică.
Anchetatorul trebuie să manifeste calm, pricepere, spirit de inițiativă
în alegerea celor mai potrivite pentru reușita acțiunii, astfel încât să nu se încalce
prevederile legii privind drepturile persoanei, iar după ce a fost informat că

obiectul infracțiunii a fost transmis făptuitorului – prin modalități stabilite
anterior cu denunțătorul – trebuie să acționeze operativ pentru surprinderea lui.
Se apreciază ca obligatorie participarea procurorulu i la asemenea
acțiuni, întrucât în multe cazuri, pentru respectarea condițiilor impuse de lege,
este necesară autorizarea acestuia pentru pătrunderea în locuință, în unități
publice, de stat, ridicarea de documente sau înscrisuri.
Din momentul surprinderii făptuitorului este necesară asigurarea
prezenței unor martori asistenți, pentru a se proceda la întocmirea proceselor –
verbale ce se impun: percheziția domiciliară sau corporală, ridicarea de
înscrisuri sau valori, etc. De la caz la caz, acesta trebuie să se orienteze rapid la
alegerea celor mai bune soluții pentru realizarea scopului acțiunii, organizând
descoperirea, fixarea și ridicarea obiectului material al infracțiunii. Aici sunt
deplin valabile regulile criminalistice privind efectuarea perchezițiilo r în locuri
închise, cercetarea obiectelor din interiorul încăperilor, percheziția locurilor
deschise și percheziția persoanei, un rol aparte având de asemenea psihologia
anchetatorului care desfășoară acțiunea, cât și psihologia făptuitorului.
Fixarea re zultatelor acțiunii și ridicarea obiectului infracțiunii se face
potrivit normelor procedurale, prin întocmirea unui proces -verbal și fotografiere
sau alt mod de înregistrare. Este necesar ca făptuitorului să i se ceară explicații
în detaliu, ce vor fi con semnate în procesul -verbal, iar dacă spațiul o permite să i
se solicite o declarație scrisă personal. Utilitatea acestei declarații constă că, în
multe cazuri, făptuitorul a retractat primele mențiuni făcute cu prilejul
percheziției, acestea neputând fi î nscrise, din eroare, în conținutul procesului –
verbal întocmit.
După realizarea surprinderii în flagrant a făptuitorului care a primit
valorile înmânate de denunțător, sau după efectuarea actelor premergătoare în
cauzele unde sesizarea nu se pretează unei a semenea operațiuni, organul de
urmărire penală dispune începerea urmăririi penale, declanșând ancheta ce este
un atribut exclusiv al procurorului.

Practica de urmărire penală decelează însă și situații – e drept, puține
la număr – în care denunțul fie eman at de la mituitor, fie de la alte persoane
decât acesta, să nu fie de bună credință, să reprezinte un act al unei persoane, cu
dorința de răzbunare, șicanare ori chiar de realizare a unui statut, de persoană
condamnată a celui pe care îl denunță.
Existența acestei posibilități determină pe anchetatorii penali să aibă
prudență deosebită cu prilejul consemnării sau luării denunțului penal și să
acționeze cu maximă precauție în desfășurarea activităților ulterioare
înregistrării denunțului. Evaluarea, de multe ori, extrem de rapidă – celeritatea
fiind impusă de modul de desfășurare al evenimentelor denunțate – presupune
un proces complex, care necesită cunoașterea personalității biopsihologice a
denunțătorului, interesul care îl animă, legătura cu persoana mitu ită,
antecedentele în relația denunțător – mituit și cazierul judiciar.
Un element în evaluarea denunțului îl constituie decelarea
personalității denunțătorului – mituitor și aceasta într -un amplu context, într -un
cadru oferit de legătura denunțătorului cu persoana mituită, resorturile intime
care-l fac să denunțe fapta, dacă demascarea faptei ilicite de luare de mită îi
profită ori nu, în ce măsură există acest profit, dacă există o altă personală care
poate beneficia de efectul denunțului și nu în ultimul rând, profilul moral și
antecedentele penale ale persoanei denunțătorului.
Nu lipsit de semnificația este elementul interior care declanșează
manifestarea denunțătoare și anume prejudicierea morală și pecuniară, la care
este expus subiectul sau chiar lips a posibilităților de a face față unei pretenții
efective sau prezumate din partea celui care pretinde ori primește folosul
necuvenit. Imposibilitatea satisfacerii unei pretenții a funcționarului care
pretinde, pentru efectuarea unui act ce intră în cadrul atribuțiilor sale de serviciu,
diferite foloase, constituie adesea resortul intim care declanșează actul
denunțător.

Influența pe care o suferă denunțătorul din partea unor terțe persoane,
cărora li se confesează în legătură cu folosul necuvenit pretins de către un
anume funcționar, este un alt element, deloc neglijabil, în legătură cu luarea
hotărârii de a aduce la cunoștință organelor judiciare o faptă de corupție.
Ceea ce ține de esența personalității denunțătorului de bună credință,
este moralitatea sa ireproșabilă, care nu poate să conceapă existența unei situații
de corupție, care se decelează anchetatorului, printr -o descriere logică, exactă,
egală, cu inflexiunea caracteristică a unei practici, determinată de inechitate, de
nefiresc. Denunțătorul de bună credință se prezintă la organul judiciar de bună
voie sau îndrumat ori însoțit de o persoană cu cunoștințe juridice, în situația în
care îi lipsesc noțiunile elementare legate de această formă de sesizare.
Pentru a putea discerne reaua -credință de bun a credință a
denunțătorului mituitor, o primă activitate desfășurată de organul judiciar, care
recepționează încunoștințare, care ia act de cele denunțate, este de a evalua
aspectele relevate de denunțător.
1. Din punct de vedere al condițiilor concrete în care se desfășoară
evenimentul (treapta juridică) pentru a se stabili dacă se întrunesc sau nu
elementele constitutive ale unei infracțiuni.
2. Din punct de vedere al credibilității sub raportul condițiilor fizico –
psihice ale denunțătorului, credibilități i sub raportul condițiilor sale morale și
temperamentale, legătura existentă între denunțător și persoana mituită și
conduita denunțătorului în fața anchetatorului care recepționează denunțul.
a) O primă chestiune la care trebuie să reflecteze organul de u rmărire
penală, o reprezintă aprecierea fizico -psihică a denunțătorului, dacă acesta are
capacitatea deplină din punct de vedere intelectual, psihiatric, dacă aptitudinile
sale psihice i -au oferit posibilitatea să perceapă, să memoreze eventuala
pretenție formulată de subiectul care cere anumite foloase în scopul efectuării
unui act, ori să înțeleagă o anumită insinuare, formulată de respectivul
funcționar.

Aceste element – posibilitatea perceperii unei insinuări delicate din
partea funcționarului – este d e maximă importanță, întrucât activitatea de
pretindere, ca element constitutiv al laturii obiective al infracțiunii de luare de
mită, este susceptibil de a fi executat în maniere deosebit de delicate și intuitive
(funcționarul vorbește de o datorie apăsăt oare, despre foamea pe care o îndură,
de dorința soției de a avea bijuterii ori blănuri, etc.). Numai o persoană care are
aptitudini psihice nealterate, poate să perceapă astfel de insinuări, o simplă
supoziție nefiind suficientă și determinantă în cotarea unei atitudini
funcționărești, drept coruptivă.
b) O problemă esențială pe care este necesar ca anchetatorul să o aibă
în vedere o constituie aprecierea conduitei morale, temperamentale, sociale și
juridice a persoanei denunțătorului. În situația unui den unț penal, una din
însușirile care pot defini fizionomia morală a denunțătorului, alături de educația,
reputația și considerațiile de care se bucură în mediul său social din care face
parte, îl reprezintă caracterul acestuia.
Denunțătorul de rea -credință poate transpare cu trăsături
caracteristice, ca de pildă nesinceritate, egoism, lașitate, egocentrism.
Apartenența denunțătorului mituitor, la unul din tipurile psihologice, obiectiv
sau subiectiv, este semnificativă, tipul subiectiv fiind caracteristic de nunțătorului
de rea credință, fondul său afectiv conducând la falsificarea realității,
împrejurare care relevă anchetatorului printr -o participare afectiv emoțională a
subiectului.
c) Aspectul esențial, pe care trebuie să -l aibă în vedere anchetatorul,
față în față cu denunțătorul mituitor îl reprezintă stabilirea raportului pe care -l
are acesta față de persoana denunțată, împrejurare care răspunde întrebărilor: de
ce se depune denunțul? Cui folosește depunerea denunțului? Ce se urmărește
prin depunerea ace stuia? Cine a inițiat depunerea denunțului?
Este cazul a mă referi la existența sau inexistența unei influențe din
partea unor terțe persoane, exercitate asupra persoanei denunțătorului mituitor,

și a resortului care împinge în eventualitatea existenței sa le – pe acest terț, în
determinarea unei alte persoane la a depune un denunț penal, scopul urmărit de
terțul influențator, ce anume îl face să adopte poziția de rămânere în urmă, care
sunt mijloacele prin care influențează. Apreciez că, atât denunțătorul m ituitor,
de rea credință, cât și cel care exercită influență asupra sa, aparțin aceleiași
tipologii, au însușiri comune ale personalității – desigur negative – care numai
prin aceasta îi poate uni în acțiunea lor, ceea ce caracterizează din punct de
vedere al aspectului analizat, raportul dintre denunțătorul mituitor de rea –
credință și cel denunțat poate fi antipatia, ura, invidia, răzbunarea, sentimentul
de teamă declanșat de relațiile profesionale, vanitatea, amorul propriu.
d) Se recomandă ca, după expu nerea liberă a faptelor de către
denunțător, organul de anchetă să intervină urmare și a observației funcțiologice
a subiectului – cu un chestionar, spontan alcătuit, care să provoace la denunțător
reacții în urma cărora să se demaște buna ori reaua credin ță. Explicațiile oferite
de denunțătorul de rea -credință în fața interogatoriului anchetatorului, denotă o
atitudine de prudență exagerată, rezervată, devine șovăielnic, obscur, din ce în
ce mai contradictoriu, urmat de gestică forțată și ezitări.
Un alt criteriu de diagnosticare al unui denunț ca fiind nesincer în
constituie disonanța existentă între nivelul cultural al subiectului și conținutul
încunoștințării sale. Perceperea unor expresii, în conținutul unui denunț ticluit,
relevă pecetea personalități i denunțătorului ori a celui care influențează
depunerea actului ceea ce furnizează un prețios indiciu de nesinceritate.
Pe întreg acest fond nu trebuie să se neglijeze împrejurarea că, omului
îi este proprie capacitatea de disimulare, de contrafacere, de mascare a
adevăratelor sentimente. După întreaga evaluare a elementelor învederate,
organul care recepționează denunțul penal este în măsură de a lua o decizie sau
alta, printre care și posibilitatea declanșării organizării „unui flagrant”.
Flagrantul con stă în graba fără o documentare prealabilă având ca bază doar
supoziții și presupuneri lipsite de suport real, nu ajută cu nimic activitatea de

stabilire a adevărului, ci o îngreunează chiar, știrbind totodată prestigiul și
reputația organelor de anchetă. Avându -se în vedere împrejurarea că infractorul
își perfecționează permanent modul de operare, iar unii denunțători de rea –
credință reclamând sau înscenând cu multă abilitate fapte nereale, este necesar
ca, înainte de stabilirea oportunității și a condiți ilor de realizare a flagrantului, ca
de exemplu la faptele de corupție, procurorul să strângă cât mai multe date extra
procesuale (exemplu: stabilirea atribuțiilor de serviciu ale făptuitorului, relațiile
acestuia cu denunțătorul, caracteristici ale locul ui faptei) și să se folosească cele
mai adecvate mijloace tehnico -științifice și tactice, prefigurând toate variantele
și posibilitățile de acționare ale făptuitorului și denunțătorului, astfel încât să se
elucideze toate împrejurările necesare soluționări i cauzei, fără să fie surprins de
fapte și să le înregistreze greșit ori să omită unele aspecte importante pentru
stabilirea adevărului.

CAPITOLUL IV

JUDECATA ÎN PROCEDURA URGENTĂ

Procedura de urmărire și de judecarea a infracțiunilor flagrante este o
procedură specială propriu -zisă alcătuită în principal, din normele procedurii
obișnuite completate cu dispoziții cu caracter complementar și derogatoriu.

1. Instanța competentă
Activitatea procesuală ce se desfășoară în cazul infracțiunilor
flagrante în faza de judecată este într -o oarecare măsură supusă procedurii
obișnuite, urmând etapele, stadiile și momentele procesuale pe care le parcurge
orice proces obișnuit.

Procedura specială de judecată este reglementată prin dispozițiile
art.471 -477, care se co mpletează potrivit art.466 , când este cazul, cu dispozițiile
de drept comun. Potrivit art.471 alin.1 „competența de judecată în cauzele
privitoare la infracțiunile flagrante este cea obișnuită”. În privința competenței
teritoriale, art.471 alin.1 din Codul de procedură penală prevede că, pentru
municipiile împărțite în sectoare, ministrul justiției poate desemna una sau mai
multe judecătoriile care să judece aceste cauze79.
În acest sens, în municipiul București sunt desemnate două
judecătorii, Judecătoria s ectorului 3 din 1969 și Judecătoria sectorului 6 din anul
1990 (ord. Ministerul Justiției nr.315/1990). Desemnarea de către Ministerul
Justiției a unei judecătorii care să soluționeze aceste cauze, nu constituie o
derogare de la regulile generale de compet ență, ci o anumită deplasare de la o
instanță care are competența materială și persoana obișnuită, la o altă instanță de
același fel și de același grad. Deplasarea de competență privește numai
judecătoriile, deoarece, atât instanțe militare, cât și tribuna lele funcționează
numai câte una dintr -un municipiu.
Judecătorii desemnați sunt competenți să judece numai infracțiuni
flagrante care întrunesc condițiile prevăzute de art.466 Cod de procedură penală.
Judecătoria desemnată pentru a judeca infracțiunile fl agrante nu reprezintă o
instanță specială, ci are numai caracterul unei instanțe specializate, în sensul că
ea a fost instituită în scopul unei mai bune organizări a judecății infracțiunilor
flagrante, aceasta fiind necesară pentru desfășurarea unei judecă ți rapide.
2. Pregătirea judecății
Măsurile premergătoare efectuate în vederea pregătirii judecății
infracțiunii flagrante și pentru a asigura judecata cauzei în termenul fixat sunt, în
parte, cele stabilite de lege pentru o judecată obișnuită, atât cele c omune

79 Ion Neagu., op.cit., Ed. Academiei române, 1988, p.670;
Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro 1997, p.70

ambelor etape ale fazei de judecată (art.291 -294 C.pr.penală ), cât și cele
specializate judecății în prima instanță ( art.313 -318 Cod de procedură penală ).
Dispozițiile din art.472 Cod de procedură penală prevăd unele măsuri
procesuale și procedurile premergătoare, speciale judecății infracțiunilor
flagrante cu caracter derogatoriu sau complinitor, determinate de necesități
specifice infracțiunilor flagrante.
3. Ședința de judecată în primă instanță
a) Președintele instanței, primind dosarul cauzei, fi xează termenul de
judecată, care nu poate depăși 5 zile de la data primirii dosarului și dispune
aducerea cu mandat a martorilor și a părții vătămate ( art.472 C.proc.pen .).
Această limitare, care nu există în procedura obișnuită este în concordanță cu
dispozițiile art.293 Cod proc.pen. care prevede că judecata în cauzele în care
sunt arestați preventiv (în cauzele cu infracțiuni flagrante, totdeauna inculpatul
este arestat) se face de urgență și cu precădere, de unde și obligația, pentru
președintele instan ței de judecată, ca la întocmirea listei cauzelor ce urmează a fi
judecate, cauzele cu infracțiuni flagrante să fie la începutul listei.
b) Președintele instanței, odată cu fixarea termenului de judecată,
dispune aducerea cu mandat a martorilor și părții v ătămate, normă specială
pentru judecarea infracțiunilor flagrante care derogă de la procedura obișnuită.
Necesitatea martorilor și dispunerea de la început a aducerii silite a acestora se
explică prin urgența cu care trebuie să se desfășoare judecarea cauz ei cu
infracțiuni flagrante, admițându -se astfel folosirea constrângerii procesuale față
de o persoană care nu participă la procesul penal ca învinuit sau inculpat.
c) Președintele instanței trebuie să dispună aducerea inculpatului la
judecată (art.472 ali n.2 Cod proc.penală), această normă constituind o aplicare a
normelor de drept comun, potrivit cărora aducerea inculpatului arestat la
judecata în primă instanță este obligatorie, în toate cazurile de judecată ( art.314
alin.2 Cod procedură penală). Aducer ea inculpatului la judecată se face pe baza
mandatului de aducere emis de președintele instanței care a dispus aceasta.

Celelalte părți nu se citează la judecarea cauzei și această dispoziție derogă de la
norma care reglementează procedura obișnuită. Părți le pot însă participa la
judecată fără a fi citate ( art.297 alin.2 Cod procedură penală).
d) Prezența procurorului la judecata infracțiunilor flagrante este
obligatorie (art.472 alin.3 Cod de procedură penală), această dispoziție
corespunde regulii de drep t comun din art.315 alin.1 Cod procedură penală, care
prevede participarea obligatorie a procurorului la ședințele de judecată ale
judecătoriilor în cauzele în care vreunul din inculpați se află în stare de deținere,
iar la ședințele de judecată ale celorl alte instanțe, participarea procurorului este
obligatorie în toate cazurile (art.315 alin.2 Cod proc.penală). Nerespectarea
acestei dispoziții atrage nulitatea absolută prevăzută de art.197 alin.2 C.pr.penal.
Prezența procurorului este obligatorie la judec ata infracțiunilor flagrante și
atunci când inculpatul a fost lăsat în stare de libertate.
Față de cele expuse mai sus, evidențiem cu privire la această etapă
procesuală câteva deosebiri față de procedura obișnuită:
– în primul rând, președintele instanței primind dosarul, are obligația să
fixeze termenul de judecată, care nu poate depăși 5 zile de la data sesizării
instanței. În procedura obișnuită fixarea termenului de judecată se face în funcție
de gradul de încărcare a agendei instanței, prioritate avân d cauzele în care sunt
arestați.
– în procedura urgentă, martorii sunt aduși cu mandat, în timp ce în
procedura obișnuită acest lucru este posibil numai dacă, fiind citați anterior,
aceștia nu s -au prezentat, iar ascultarea ori prezența lor este necesară ( art.183
alin.1 C.pr.penală).
– în procedura obișnuită, învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat
chiar înainte de a fi chemat prin citație, dacă organul de urmărire penală sau
instanța constată motivat că în interesul rezolvării cauzei se impune ac eastă
măsură ( art.183 alin.2 C od procedură penală).

– în procedura specială, participarea procurorului la judecată este obligatorie,
chiar dacă competentă să judece este o judecătorie (art.472 alin.3 C.pr.penală),
în timp ce în procedura obișnuită la judec ătorie procurorul participă obligatoriu
numai în patru categorii de cauze penale80.
– în procedura urgentă, părțile nu se citează, în timp ce în procedura
obișnuită judecata nu poate avea loc decât dacă părțile sunt legal citate și
procedura este completă ( art.291 alin.2 Cod procedură penală).

4. Desfășurarea judecății
Activitatea ce se desfășoară în stadiul cercetării judecătorești, precum
și în stadiul dezbaterilor în judecarea infracțiunilor flagrante se efectuează în
bună parte potrivit procedurii obiș nuite, normele special instituite pentru
judecarea acestor cauze fiind puține.

A. Stadiul premergător
Instanța procedează la verificarea regularității sesizării (potrivit
normei comune din art.300 alin.1 C.pr.penală ), a competenței sale, precum și a
regularității luării sau menținerii măsurii arestării preventive ( art.465 și 464 Cod
de procedură penală) pentru judecarea cauzei potrivit procedurii speciale( art.472
alin.4 Cod de procedură penală).
Când instanța constată că infracțiunea nu este flagrantă sau , deși
flagrantă, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art.466 Cod de procedură
penală, judecata se va face potrivit procedurii obișnuite. Judecata în prima
instanță potrivit procedurii obișnuite a unei cauze, a cărei judecare ar fi trebuit să
urmeze procedura urgentă nu poate constitui un motiv de nulitate, deoarece
procedura obișnuită include toate garanțiile procesuale care funcționează în
procedura specială.

80 Ion Neagu , op.cit.Ed. Academiei Române, București, 1988, p.671

B. Stadiul cercetării judecătorești
Instanța, după ce îndeplinește celelalte acte prevăzu te în art.319 și 320
Cod de procedură penală, începe cercetarea judecătorească potrivit art.322 și
473 Cod de procedură penală.
a. Audieri . Instanța procedează la ascultarea inculpatului (art.473
alin.1 Cod de procedură penală), acesta fiind întotdeauna pr ezent la judecată,
ascultarea lui este asigurată. De asemenea, instanța procedează la ascultarea
martorilor aduși cu mandat și a persoanei vătămate dacă este prezentă. Din
mențiunea că instanța ascultă „martorii prezenți, precum și persoana vătămată
dacă e ste de față” , decurge situația că dacă unii martori sau unele persoane
vătămate nu sunt prezente la judecată, cauza nu se amână.
b. Amânări . Dacă totuși, din cercetarea judecătorească rezultă că
pentru lămurirea faptei sau a împrejurărilor cauzei este n ecesară o completare a
materialului probator, instanța poate dispune, din oficiu sau la cerere,
administrarea de noi probe ( art.473 alin.2 Cod de procedură penală); în acest
scop, instanța ia măsurile corespunzătoare pe care le aduce la îndeplinire în mod
direct sau prin organele de poliție ( art.473 alin.2 Cod de procedură penală).
Dacă administrarea noilor probe impune amânarea cauzei, se pot
acorda termene scurte, ele neputând să depășească în total 10 zile ( art.473 alin.3
Cod de procedură penală).
În situația în care judecata nu are loc la primul termen, fie din cauza
desesizării pentru necompetență, fie din cauză că infracțiunea trebuie să fie
judecată potrivit procedurii obișnuite, fie din cauza amânării pentru
administrarea de noi probe, instanța treb uie să dispună asupra stării de libertate a
inculpatului ( art.474 Cod de procedură penală), putând, după caz, fie să mențină
măsura arestării preventive a inculpatului, fie să o revoce și să pună în libertate
pe inculpat.

Ședința de judecată în procedura urgentă se deosebește de aceeași
etapă procesuală desfășurată în procedura obișnuită.
O primă deosebire poate fi semnalată în legătură cu administrarea
probelor, în această privință, instanța în procedura urgentă are o mai largă
posibilitate de a aprecia utilitatea readministrării probelor culese în faza de
urmărire penală. Acest lucru se explică prin caracterul probelor culese în
momentul constatării infracțiunii flagrante, acestea fiind dintre cele care
dovedesc în mod direct aspectele esențiale ale obie ctului probațiunii și pot servi
la soluționarea cauzei fără a fi necesară administrarea unor noi probe.
Ca aspect diferențial, între ședința de judecată în procedura urgentă și
ședința de judecată în procedura obișnuită, poate fi menționată și posibilitate a pe
care instanța o are de a colabora cu organele de poliție în vederea completării
probelor din dosar. De asemenea, trebuie relevat și faptul că, amânările pentru
administrarea probelor în procedura urgentă nu pot depăși 10 zile, aspect care nu
este prev ăzut în procedura obișnuită.
În ședința de judecată ce se desfășoară potrivit procedurii urgente,
instanța examinează și acțiunea civilă, dacă persoana vătămată este prezentă și
se constituie parte civilă și dacă pretențiile acesteia pot fi soluționate făr ă
amânarea judecății. În cazul în care acțiunea civilă se exercită din oficiu,
instanța o examinează chiar în lipsa persoanei vătămate, chiar dacă aceasta nu s –
a constituit parte civilă, singura condiție cerută de lege fiind aceea că
soluționarea acțiunii civile să nu ducă la amânarea cauzei (art.476 alin.2
C.pr.penală). Dacă rezolvarea acțiunii civile în cadrul procesului penal ar
impieta asupra desfășurării rapide a ședinței de judecată, instanța rezervă
soluționarea acțiunii civile pe cale unei acțiuni s eparate, care este scutită de taxa
de timbru (art.476 alin.3 Cod de procedură penală)81.
5. Soluționarea cauzei penale în cazul aplicării procedurii urgente

81 Ion Neagu, op.cit. Ed.Academiei Române, București, p.673

După judecarea cauzei, instanța este obligată să se pronunțe în aceeași
zi în care s -au încheiat dez baterile sau cel mai târziu în următoarele 2 zile
(art.475 alin.1 Cod de procedură penală)82 și inculpatul aflat în stare de deținere
este adus la pronunțare. Pentru a menține caracterul urgent al procedurii, legea
prevede că hotărârea trebuie redactată în 24 de ore. Ca și în cazul procedurii
obișnuite, instanța, cu ocazia soluționării cauzei, dacă pronunță pedeapsa
închisorii, când inculpatul a fost pus în libertate, poate dispune arestarea acestuia
(art.475 alin.4 Cod de procedură penală). În ipoteza în c are instanța pronunță o
soluție din cele prevăzute în art.350 alin.2 și 3 Cod de procedură penală, dispune
punerea în libertate a inculpatului.
Făcând o paralelă între dispozițiile care privesc soluționarea cauzei
penală în procedura urgentă și cele coresp unzătoare din procedura de drept
comun, putem sesiza unele deosebiri:
a) în procedura urgentă termenele privind pronunțarea și redactarea
hotărârii sunt mult mai scurte decât cele în procedura obișnuită;
b) în procedura urgentă, inculpatul arestat este ad us la pronunțare,
dispoziție care nu are aplicabilitate în procedura obișnuită;
c) rezolvarea acțiunii civile poate fi făcută de instanța penală numai
dacă nu întârzie rezolvarea laturii penale a cauzei;
Menționăm că nu poate constitui un motiv de nulitat e absolută dacă în
prima instanță a fost judecat după procedura obișnuită, o cauză a cărei judecată
ar fi trebuit să se facă după procedura specială, deoarece procedura obișnuită
include toate garanțiile procedurale care funcționează și în procedura specia lă.
6. Apelul și recursul
În exercitarea căilor de atac ordinare, se aplică dispozițiile din cadrul
procedurii obișnuite, cu unele derogări prevăzute expres în art.477 C.proc.pen.,
astfel în procedura de drept comun termenul general de apel și recurs este de 10
zile, iar în procedura specială este de numai 3 zile.

82 V. Dongoroz, op.cit. Partea Specială, vol.II, p.373

Prin decizia Tribunalului Suprem nr.1614 din 1976, s -a considerat
greșită decizia tribunalului județean cu privire la aplicarea procedurii speciale
prevăzută de art.465 și următoarele din C.proc.p en., întrucât în prima instanță s –
a dispus în temeiul art.472 alin. ultim C.proc.pen. că soluționarea cauzei să se
facă conform procedurii obișnuite, termenul de recurs fiind cel prevăzut în
art.363 alin.1 C.p.p., adică 10 zile și nu cel de 3 zile prevăzu t de art.477 alin.1
Cod de procedură penală.
O altă situație a fost Decizia Curții Supreme de Justiție nr.2079 din
26.09.1996, în urma recursului inculpatului care a susținut că apelul
procurorului împotriva hotărârii primei instanțe a fost tardiv introdus , deoarece
în speță trebuia urmată procedura specială de judecată prevăzută de art.465 și
următoarele C.p.p., inculpatul fiind condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de
trafic de influență prev. de art.257, cu aplic.art.861 Cod penal . Instanța supremă
a constatat că recursul este nefondat, motivat de faptul că atât urmărirea penală,
cât și judecata au urmat procedura obișnuită și nu cea referitoare al infracțiunile
flagrante, respectându -se dispozițiile art.472 alin. ultim Cod procedură penală .

BIBLIOGRAFIE
I. Studii cu caracter general, tratate, cursuri, monografii
I.Griga Procedura penala. Parte generala. Teorie, jurisprudență si aplicații
practice, Editura Global Lex.
C.Hamangiu Codul general al României (coduri, legi si regulamente, vol.111,
si vol. XXIV 1936)
General magistrat Comentarii la Codul de Justiție Military din 1937, Editura ziarului
C.Manolache si major „Universal", 1940
magistrat Al.Nadarjac

Matei Basarab Drept procesual penal, Univ. Babes -Bolyai, Cluj, Facultatea de
Drept, vol.II C luj, 1973, ediția a Ii -a, revizuita si adăugata
Colonel -magistrat Politia judiciary militard si ordinary, Editura ziarului „Universal",
V.Pantelimonescu 1940
Traian Pop Drept procesual penal, vol.IV, Partea specială, Cluj, 1948
Tipografia Natională
S. Kah one Drept procesual penal, Ed. didactica si pedagogica, București,
1963
II I.Tanoviceanu Tratat de drept si procedura penala, vol.IV si vol.V., București,
1924 -1927, Tipografia Curierul Național
I.Ionescu Dolj Curs de procedura penala, Bucuresti, 1935
I.Ionescu Dolj Curs de procedura penal roman, Editura Soceac, Bucuresti.
1937
V.Dongoroz Explicații teoretice ale Codului de procedura penala roman,
Bucuresti, 1976
V.Dongoroz Curs de procedura penala, ediția a 11 -a, Bucuresti. 1942
V.Dongoroz Noul Cod de pro cedură penala si Codul de procedura penala
anterior, prezentare comparative. Editura Politica, Bucuresti. 1969
V.Panturescu Cod de procedura penală adnotat. Bucuresti. 1942
Vasile Alecsandri. Introducere in scrierile lui, citat de 1.Roman, Vasile Alecsandr i.
Constantin Negruzzi Orizonturi si părere. Editura Albatros, Bucuresti. 1973
Ion Neagu Drept procesual penal roman. Bucuresti, 1979
Ion Neagu Drept procesual penal, Ed.Academiei RSR. Bucuresti. 1988
Ion Neagu Drept procesual penal roman. Bucuresti, 1992
Ion Neagu Drept procesual penal. Univ. București, 1980
Ion Neagu Drept procesual penal. Îndreptar de Practică judiciară, Ed. Didactică
Lucian Moldovan și pedagogică, București, 1970
Ion Neagu Tratat de procedură penală, Editura Pro, 1997
N.Volonciu Drept procesul penal, Ed.Didactică și Pedagogică, București,1972
N.Volonciu Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed.Pa deea,1994

N.Volonciu Trata de procedură penală, partea specială, vol II, Ediția III -a, .
revizuită și adăugită, Editura Paideia, 1998
George Antoniu Explicații teoret ice ale codului de procedură penală. Ed.Academiei .
Române, București, 1975
Vasile Papadopol Codul de procedură penală adnotat, vol.II. Partea specială, Editura
Vasile Dobrinoiu Albas tru, București, 1997 Mihai
Apetrei
T.Vasiliu Codul penal comentat și adnotat. Partea generală, Ed. Științifică,
și alții 1972
Grigore Theodoru Drept procesual penal, Partea specială, Editura „Cugetarea" Iași.
1.998
Matei Basarab Drept procesual penal , Ediția a II -a, Universitatea Babes -Bolyai,
Cluj, Facultatea de Drept, vol.11, 1973
Ioan Muraru Drept constituțional si instituții politice, Ediția a VI -a, vol.l.
Editura Actami, Bucuresti, 1995
Gh.Nistorescu si alții Drept procesual penal, Ed. Europa No va, Bucuresti, 1996
Gh.Nistorescu, Asistenta juridica in procesul penal. Ed. Ministerului de Interne.
M.Apetrei, L.Nae Bucuresti, 1993
Ioan Doltu Probele si mijloacele de proba en privire specials In declaratiile
învinuitului sau ale inculpatului, ca mijlo ace de proba si asanare in
procesul penal roman. Editura Dobrogea, 1997
Adrian Stefan Tulbure Prezumția de nevinovație. Sibiu, 1996
Alexandru Rosca Psihologie generala
Gh.Teodoru, Drept procesual, Ed.didactica si pedagogica. 1979
Lucia Moldovan – Istoria d reptului romanesc, vol.I. Editura Academiei RSR
– Pravilniceasca Condica 1780, Ediție Critics. Editura Academiei
RSIZ, Ediția 1957

V.A.Urechilă Istoria Românilor. Judecata domnească din Țara Românească
și Moldova (1611 -1831) Partea I. vol II
Nicoleta Iliescu Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român,
partea specială, vol.II, Ed.Academiei Române, București, 1976

Vasile Dobrinoiu Îndrumar de cercetare penală. Ministerul de Interne.
și alții Inspectoratul General al Poliției, Lex București, 1994

Vasile Dobrinoiu Traficarea funcției și a influenței în dreptul penal. Editura
Științifică și enciclopedică, București, 1983

C.Suciu Criminalistică, Ed. Didactică și pedagogică, 1972

I.Mircea Criminalist ică, Ed. Didactică și pedagogică, 1978

E.Stanciu Criminalistica, București, 1981

Emilian Stanciu Criminalistica, știința investigării infracțiunilor, vol. II,
Ed. Pr oarcadia, 1993

I.G.Anițoaie Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpați, Craiova, 1992
V. Bercheșan, E.Sandu

Vasile Bercheșan, Probele și mijloacele de probă. Ed. Ministerului de Interne,
Ion N.Dumitrașcu 1994

Donna Gomian -Vade Mecum de la Convetion Europedes Droits de l’homme.
Strasbourg.1991, Introducere în Convenția Europeană a
Drepturilor Om ului . Ed.All Beck, București 1993

Ionescu George -Ilie Cercetarea penală M.I. – Inspectoratul General al Miliției –
Tibacu Nicolae, Serviciul cultural, presa și editorial, 1974
Brînzei Dimitriu

Dumitru Marinescu So luții date de practica judiciară.M.I.. Direcția cercetări penale.
1975
Ieronim Ursu, Ghidul procurorului criminalist. Editura Helicon 1994
Ioan Doru Cristescu

Eugen V.Ionășeanu Pro cedura începerii urmăririi penale.Editura militară,
București, 1979
Gh.Tarhon Infracțiunile pentru care de aplică proceduri speciale de
urmărir e și judecată. Ed. Științifică. București , 1958

R. Garraud Tratat teoretic de instrucție penală și de procedură penală,
Vol.II., Paris, 1907

V.Manzini Tratat d e drept procesual penal, vol.IV, Tip.Ed.Torinesse, 1931

G.Stefani, G.Lavasseur Drept penal general și de procedură penală, vol.II, Paris, 1975

Jean Pardel Drept de procedură penală, Academia franceză Universitatea
din Poitiers 1968
A.Chevanne, G.Levasseur Drept penal și de procedură penală, ed.3, Paris -Sirey
R.Merle, A.Vitu Tratat de drept criminal, Ed.Cujas, Paris, 1967

Charles Parra Traite de pr ocedure penale policiere – etude theerique et
pratique, Libraire Aristide Quillet, Paris, 1960

Michele Laure Rassat Procedura penală, Universitatea din Paris

V.Scheil Delegați a din Persia, Memorii, Paris, 1902

Seymour Horris Principii ale dreptului de procedură penală englez, Verona,1898

P.Bouzat, J.Panitel Tratat de drept penal și de criminologie, p.II, Paris, Dalloz,1963

Jean Bronchot Analiza și comentariu privind codul de procedură penală, Paris,
1960
M.J.Essaid Prezumția de nevinovăție, Rabat, 1971

II.Articole, studii de specialitate

V. Scherer Situația celui arestat preventiv în cazul schimbării procedurii
speciale a infracțiunilor flagrante în procedura obișnuită în
RRD nr.10/1969

Ionela Cornes cu Aplicarea procedurii de urmărire și judecată a unor infracțiuni
flagrante în caz de indivizibilitate sau conexitate, în RRD
nr.4/1969

Horia Cozma Delimitarea sferei infracțiunilor flagrante supuse procedurii
Speciale de urmărire și judecată, în RRD nr.7/1970

Grigore Theodoru Principiul procesual al prezumției de nevinovăție. Stu dii și
cercetări juridice nr.1/1979

Sigfried Kahone Urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante în
RRD nr.7/1974

Dragoș Chile a Observații în legătură cu prezentarea materialului de urmărire
penală în cazul infracțiunilor flagrante, în Buletinul Intern al
procuraturii nr.3/1988

G. Paraschiv Unele aspecte ale organizării urmăririi penale la infracțiunile
constatate în flagrant , în Buletinul Intern al procuraturii nr.1/1988

Mihai Apetrei Procedura urg entă de urmărire pentru unele infracțiuni de
Corupție, în Analele Academiei de Poliție, „Al.I.Cuza”, anul II,
1994
Grigore Theodoru Culegere de studii; dreptu l ca instrument de formare,
dezvoltare și ocrotirea personalității umane, Editura Academiei,
București, 1973
Doru Pavel Considerații asupra pre zumției de nevinovăție, Revista Română
de drept nr.10 -11/1978

Augustin Ungureanu Referitoare la interpretarea și aplicarea Legii nr.83/1994
privind procedura de urgență de urmărire și judecare pentru
unele infracțiuni de corupție, Revista Dreptul nr.9/1995

Ion Dumitru Aplicarea procedurii specifice de urgență în cazul faptelor
penale care nu sunt flagrante, Revista Dreptul nr.8/1992

N.Volonciu Principiul operativității în procesul penal. Analele Universității
București, Drept , 1987

Emilian Stanciu Investigația științifică a infracțiunilor, Analele Universității,
București – Drept , 1989

Buletin de criminologie nr.52, 84, 123, 169, 187, 313
Revue scientiphique de crimininologi e, javier – mars 1993
Revista științifică de criminologie ianuarie -martie 1993

III. Materiale și note de practică judiciară

Vasile Papadopol Repertoriul alfabetic de practică judiciară în materie penală
Mihai Popovici pe anii 1976 -1980, Ed.Științifică și enciclopedică, București, 1982

Vasile Papadopol Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981 –
Ștefan Daneș 1985, Ed.Științifică și enciclopedică, București, 1989

Culegere de decizii Decizia nr.2902/1971 a Trib. Suprem, Secția Penală . Notă la
ale Trib. Suprem decizia penală nr.1659/1970 a Trib. Suprem în RRD nr.12/1971

Constantin Bulai Drept penal

Constantin Mitrache Partea generală, Culegere de probleme de practică judiciară.
București, 1992

George Antoniu, Practică judiciară penală, Vol.IV, Ed.Academiei Române,
Nicolae Volonciu București, 1993
(coordonatori)
Ion Neagu, Valeriu Stoica.
Dana Popescu, Vasile Papadopol