Conferen țiar univ. dr. Bianca SELEJAN-GU ȚAN [604114]
1
Conferen țiar univ. dr. Bianca SELEJAN-GU ȚAN
Lector univ. dr. Laura-Maria CR ĂCIUNEAN
DREPT INTERNA ȚIONAL PUBLIC
Manual
pentru uzul studen ților la forma de înv ățământ la distan ță
Editura Universit ății Lucian Blaga din Sibiu
2009
2
CUPRINS
GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU……………………………p.5
PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ȘI A DISCIPLINEI………………p.7
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………..p.9
TEMA I – INTRODUCERE ÎN DREPTUL INTERNA ȚIONAL PUBLIC………p.10
1. Noțiuni introductive
2. Particularit ățile și natura dreptului interna țional public
3. Dreptul interna țional public și dreptul intern
4. Dreptul interna țional public și dreptul interna țional privat
5. Repere în dezvoltarea istoric ă a dreptului interna țional public
TEMA II – IZVOARELE DREPTULUI INTERNA ȚIONAL PUBLIC……………p.19
1. Noțiunea și sfera izvoarelor dreptului interna țional public
2. Prezentarea izvoarelor și a principiilor dreptului interna țional public
1. Tratatul internațional
2. Cutuma internațională
3. Principiile generale
de drept
4. Principiile dreptului interna țional public
5. Jurispruden ța sau hotărârile judec ătorești
6. Doctrina
7. Echitatea
8. Actele unilaterale ale statelor
9. Actele organiza țiilor internaționale
3. Ierarhia normelor în dreptul interna țional public. Ius cogens
TEMA III – SUBIECTELE DREPTULUI INTERNA ȚIONAL PUBLIC………….p.28
1 . Introducere. Despre personalitate în dreptul interna țional public
2 . Prezentarea sferei subiectelor de drept interna țional public
3. Statele – principalele subiecte de drept interna țional public
4. Organiza țiile internaționale interguvernamentale : Organiza ția Națiunilor Unite
(ONU)
5. Alte entit ăți cu personalitate interna țională restrânsă sau discutabil ă:
a. popoarele și mișc
ările de eliberare na țională
b. organizațiile nonguvernamentale
c. societățile transnaționale
d. individul (persoana fizic ă)
TEMA IV – POPULA ȚIA ÎN DREPTUL INTERNA ȚIONAL PUBLIC………….p.44
3
1. Popula ția – element constitutiv al statului
2. Cetățenia în dreptul interna țional public
3. Regimul juridic al străinilor
4. Protecția diplomatic ă
5. Regimul juridic al refugiaților și al persoanelor str ămutate
6. Azilul teritorial
TEMA 5 – PROTEC ȚIA INTERNA ȚIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI…..p.53
1. Primele preocup ări pentru protec ția drepturilor omului
2. Principalele sisteme de protec ție a drepturilor omului
a) Sistemul ONU de protec ție a drepturilor omului
b) Sisteme regionale :
1. Sistemul european :
– Consiliul Europei
– Organiza ția pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE)
– Uniunea European ă (UE)
2. Sistemul interamerican
3. Sistemul african
4. Carta arab ă a drepturilor omului
3. Protec ția minorit
ăților în dreptul interna țional public
TEMA 6 – TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNA ȚIONAL PUBLIC………….p.66
1. Noțiunea și elementele teritoriului
2. Dobândirea și modificarea titlului asupra teritoriului
3. Delimitarea teritoriului
4. Regimul juridic al unor spa ții în dreptul interna țional public
a. Fluviile, lacurile și canalele interna ționale
b. Marea teritorial ă
c. Marea liber ă
d. Spațiul aerian
e. Spațiul cosmic
f. Arctica și Antarctica
TEMA 7 – JURISDIC ȚIA STATELOR ÎN DREPTUL INTERNA ȚIONAL
PUBLIC………………………………………………………………………………….p.75
1. Jurisdicția statelor
2. Imunitatea statelor
3. Imunitățile și privilegiile diplomatice și consulare
a.
Dreptul diplomatic
b. Dreptul consular
TEMA 8 – TRATATUL INTERNA ȚIONAL…………………………………………p.85
1. Definiția, clasificarea și codificarea dreptului tratatelor
2. Încheierea tratatelor interna ționale
a. Condiții de fond și de formă
4b. Etapele încheierii tratatelor interna ționale
c. Legislația română în materia încheierii tratatelor interna ționale
3. Respectarea și aplicarea tratatelor de c ătre statele părți
4. Efectele tratatelor fa ță de terți
5. Modificarea, încetarea, suspendarea efectelor tratatelor interna ționale
6. Nulitatea tratatelor interna ționale
7. Reguli de interpretare a tratatelor interna ționale
TEMA 9 – INTRODUCERE ÎN DREPTUL INTERNA ȚIONAL
UMANITAR…………………………… …………………………………………………p.94
1. Scurte considera ții istorice
2. Dreptul interna țional umanitar contemporan
3. Comitetul Interna țional al Crucii Ro șii
TEMA 10 – R ĂSPUNDEREA INTERNA ȚIONALĂ……………………………….p.104
1. Răspunderea interna țională a statelor
2. Răspunderea interna țională a indivizilor. Dreptul interna țional penal
3. Tribunalele penale interna ționale
a. Tribunalul Interna țional Penal pentru fosta Iugoslavie
b. Tribunalul Interna țional Penal pentru Ruanda
c. Curtea Penal ă Internațională Permanent ă
TEMA 11 – SOLU ȚIONAREA PE CALE PA ȘNICĂ A DIFERENDELOR
INTERNA ȚIONALE …………………………………………………………………p.113
1. Noțiunea de diferend interna țional
2. Principii aplicabile solu ționării diferendelor interna ționale
3. Mijloace non-jurisdic ționale de soluționare pașnică a diferendelor interna ționale
a. Negocierea
b. Bunele oficii
c. Medierea
d. Ancheta
e. Concilierea
4. Mijloace jurisdic ționale de soluționare a diferendelor interna ționale
a. Arbitrajul interna țional
b. Curtea Interna țională de Justiție
5. Soluționarea pa șnică a diferendelor interna ționale în cadrul ONU
RĂSPUNSURI LA TESTELE DE AUTOEVALUARE……………………………….p.121
5GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU
Introducere
Prezentul manual de studiu reprezint ă o sintez ă a conținutului disciplinei DREPT
INTERNA ȚIONAL PUBLIC, care este comun ă învățământului la forma de zi și la forma
de învățământ la distan ță, conform planurilor de înv ățământ în vigoare.
El este destinat studen ților de la forma de înv ățământ la distan ță (ID) și constituie materialul
bibliografic minim necesar pentru parcurgerea, însu șirea și evaluarea disciplinei respective.
Manualul este structurat în conformitate cu standardele și procedurile de uz larg în înv ățământ
național și internațional, care se adreseaz ă învățării individuale pe baze interactive. Parcurgerea
manualului, pe baza prezentelor instruc țiuni asigur ă reținerea informa țiilor de baz ă, înțelegerea
fenomenelor fundamentale și aplicarea cuno ștințelor dobândite la rezo lvarea unor probleme
specializate.
Manualul este structurat pe teme de studiu. Tema de studiu reprezint ă o parte omogen ă din
componen ța manualului, caracterizat ă d e u n n u m ăr limitat de termeni de referin ță
(cuvinte-
cheie), care poate fi parcurs și însușit printr-un efort continuu de concentrare intelectual ă care
să nu depășească 2-6 ore (intervalul se refer ă la conținutul de idei al modulului de studiu și nu ia
în calcul întreb ările recapitulative, temele pentru acas ă, testele de autoevaluare sau pe cele de
evaluare).
Fiecare unitate de studiu are o structur ă proiectată din perspectiva exigen țelor autoinstruirii .
Rezultatele efective ale utiliz ării manualului se vor suprapune pe rezultatele a șteptate doar cu
condiția respectării întocmai a procedurii de parcurge re a modulelor de studiu, procedur ă care
este prezentate în cele ce urmeaz ă.
Procedura de înv ățare în sistem de autoinstruire
Utilizarea manualului de studiu individual se face pe baza unui program de autoinstruire.
Recomand ăm câteva reguli de baz ă în procedura de realizare a pr ogramului de autoinstruire pe
baza manualului de fa ță:
1. Temele de studiu se parcurg în ordinea în ca re sunt prezentate în manual, chiar în cazul în
care studentul apreciaz ă că ar putea ”s ări” direct la o alt ă unitate de studiu. Criteriile și
modalitatea de ”înl ănțuire” a modulelor de studiu sunt prezentate la fiecare modul de studiu și
ele trebuie respectate întocmai, sub sanc țiunea nerealiz ării la parametrii maximali a programului
de autoinstruire;
2. Fiecare modul de studiu con ține și un test de evaluare și/sau tem ă pentru acas ă pe care
studentul trebuie s ă le realizeze, cu scopul evalu ării gradului și corectitudinii în țelegerii
fenomenelor ți proceselor descrise sau prezentate în modulul de studiu;
3. Întreb ările de autocontrol, testele de evaluare sau tema pentru acas ă nu sunt de
perspicacitate, deci nu trebuie rezolvate contra cronometru;
6
4. Ordinea logic ă a parcurgerii unit ății de studiu este urm ătoarea:
• se citesc obiectivele și competen țele modulului de studiu
• se citesc termenii de referin ță (cuvintele cheie)
• se parcurg ideile principale ale modulului sintetizate în rezumat
• se parcurge con ținutul dezvoltat de idei al modulului
• se parcurge bibliografia recomandat ă
• se răspunde la întreb ările recapitulative, rev ăzând, dac ă este necesar, con ținutul
dezvoltat de idei al modulului
• se efectueaz ă testul de autoevaluare ți se verific ă, prin confruntare cu r ăspunsurile date
la sfârșitul manualului, corectitudinea r ăspunsurilor
• se efectueaz ă testul de evaluare și/sau tema pentru acas ă sau de control (dup ă caz)
OBS.: Este recomandabil ca, înainte de efectuarea testelor de autoevaluare, s ă se facă o pauză
de 30 de minute sau o or ă. De asemenea este recomandabil ca la fiecare 2 ore de studiu s ă se
facă o pauză de 30 de minute.
5. Nu este recomandabil s ă se parcurg ă mai mult de un modul de studiu pe zi, pentru a nu se
periclita însu șirea temeinic ă și structural ă a materiei. În func ție de necesit ățile și posibilitățile de
studiu ale studentului, studiul unui modul poate fi frac ționat pe mai multe zile, dedicând cel
puțin 30 de minute pe zi studiului.
TEMA PENTRU ACAS Ă (TA) reprezintă un exerci țiu obligatoriu de reflec ție pentru fiecare
temă de studiu. Ea se constituie într-un instrument indispensabil de studiu individual necesar
însușirii și mai ales în țelegerii temei. Rezolvarea ei se poate face în aprox. 1-2 ore.
TEMA DE CONTROL (TC): reprezintă un exerci țiu obligatoriu mai amplu, cu caracter
integrativ, care are rolul de a realiza un liant no țional și cognitiv între temele studiate anterior și
de a provoca capacitatea sintetic ă și creativă a studentului. Preg ătirea ei necesit ă un efort mai
îndelungat (aprox.10 ore), implic ă stăpânirea temelor anterioare precum și consultarea tutorelui
de disciplin ă. Cele dou ă teme de control se reg ăsesc pe parcursul manualului astfel încât s ă
acopere cele mai importante p ărți ale acestuia.
7PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ȘI A DISCIPLINEI
Manualul de studiu DREPT INTERNA ȚIONAL PUBLIC reprezint ă o sintez ă
realizată în manier ă interactiv ă a cursului corespondent utilizat la forma de înv ățământ zi.
Conți n u t u l d e i d e i n u a f o s t r e d u s c i d o a r sintetizat, în principiu, într-o manier ă mai
accentuat enun țiativă, elementele de detaliu sau de explica ție redundant ă (necesare pentru
atingerea scopului pedagogic al fix ării și corelării cunoștințelor) putând fi g ăsite de către student
în bibliografia de specialitate recomandat ă.
Obiectul cursului DREPT INTERNA ȚIONAL PUBLIC:
Cursul își propune s ă realizeze o introducere în vasta disciplin ă drept interna țional public
prin cunoa șterea problematicii specifice acestei ramuri de drept, a evolu ției societ ății
internaționale, a principalelor concepte cu care opereaz ă această disciplină, prin con știentizarea
rolului dreptului interna țional în dezvoltarea societ ății internaționale și în raport cu dreptul
intern (în principal prin stabilirea ș
i analizarea rela țiilor care exist ă, în prezent, între dreptul
intern și dreptul interna țional).
Obiectivele disciplinei:
Prezentarea cursului va urm ări dobândirea unor cuno ștințe și concepte specifice
diferitelor ramuri ale dreptului interna țional public precum: dreptul tratatelor, dreptul
organizațiilor interna ționale, dreptul umanitar, dreptul interna țional al drepturilor omului,
dreptul diplomatic și consular ori dreptul interna țional penal.
Cursul de drept interna țional public constituie și premisa necesar ă învățării și
aprofundării ulterioare a altor discipline precum dreptul comunitar, protec ția internațională a
drepturilor omului sau dreptul interna țional privat.
Obiective principale:
a) înțelegerea mecanismelor generale ale raportului dintre dreptul interna țional public și
dreptul intern al statelor;
b) abordarea comparativ ă a instituțiilor și principiilor înv ățate deja la alte ramuri de
drept intern și cele ale dreptului interna țional public (de exempl u, tratat – contact,
răspundere interna țională – răspundere civil ă
, penală; cetățenie – componenta de
drept constitu țional și cea de drept interna țional; drepturile omului din perspectiva
dreptului constitu țional și a dreptului interna țional public etc.);
c) formarea unui vocabular juridic necesar oric ărui jurist și indispensabil pentru studiul
unor discipline precum dreptul comunitar, protec ția interna țională a drepturilor
omului sau dreptul interna țional privat.
Descrierea structurii manualului:
Manualul este structurat în conformitate cu rigorile studiului individual (autoinstruire) și
este compartimentat în teme de studiu. Structura fiec ărei teme de studiu este urm ătoarea:
8
I. Obiective (rezultatele a șteptate ale temei)
II. Competen țele dobândite de student (utilitatea temei pentru student)
III. Termeni de referin ță (concepte cheie)
IV. Structura temei de studiu
V. Rezumatul ideilor principale
VI. Conținutul dezvoltat de idei al modulului
VII. Bibliografia recomandat ă
VIII. Întrebări recapitulative
IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de cas ă
9
I. Prezentul manual constituie bibliografia general ă minimal ă obligatorie pentru
studiul disciplinei DREPT INTERNA ȚIONAL PUBLIC. El reprezint ă minimul de
informație necesar ă pentru în țelegerea și însușirea noțiunilor fundamentale ale disciplinei.
II. Bibliografia general ă complementar ă:
Studiul științific al disciplinei impune parcurgerea urm ătoarei liste de bibliografie
româneasc ă selectivă:
1. B. Selejan-Gu țan, Drept interna țional public , Editura Universit ății „Lucian Blaga”Sibiu,
2003;
2. B. Selejan-Gu țan, Laura-Maria Cr ăciunean, Drept interna țional public , Editura Hamangiu,
București, 2008;
3. R. Miga-Be șteliu, Drept interna țional. Introducere în dreptul interna țional public, Ediția a III-a,
Editura ALL-Beck, Bucure ști, 2003;
4. R. Miga-Be șteliu, Drept interna țional public, 2 volume, Editura C.H. Beck, Bucure ști, 2005,
2008;
5. M. Niciu, Culegere de texte de drept interna țional public, 2 volume, Editura Lumina Lex,
București, 1998;
6. B. Selejan-Gu țan, Protecția european ă a drepturilor omului, Editura C.H. Beck, Bucure ști, 2004
(ediția I), 2006 (edi ția a II-a), 2008 (edi ția a III-a);
7. S. Scăunaș, Drept interna țional umanitar , Sibiu, Editura Burg, 2000;
8. S. Scăunaș, Drept interna țional public , Editura C.H. Beck, Bucure ști, 2007;
9. Al. Bolintineanu, A. N
ăstase, B. Aurescu, Drept interna țional contemporan. Bucure ști,
Editura All Beck, 2000;
10. A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept interna țional public . Sinteze pentru examen , Editura
C.H. Beck, Bucure ști, 2006 (edi ția a IV-a), 2009 (edi ția a V-a).
11. A. N ăstase, B. Aurescu, I. Gâlea, Drept diplomatic și consular. Sinteze pentru examen ,
București, Editura All Beck, 2002;
12. M. Niciu, Drept interna țional public , Arad, Editura Servosat, 1997;
III. Pentru realizarea unor studii științifice, a temelor pentru acas ă, a temelor de
control, a lucr ării de licen ță precum și pentru aprofundarea disciplinei studentul se va
adresa pentru bibliografie suplimentar ă tutorelui de disciplin ă.
10TEMA I – INTRODUCERE ÎN DREPTUL INTERNA ȚIONAL
PUBLIC
I. OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:
• înțelegerea deosebirilor dintre dreptul interna țional public și dreptul intern
• înțelegerea particularit ățile dreptului interna țional public
• înțelegerea raportului dintre dreptul interna țional public și dreptul intern
• înțelegerea deosebirilor dintre dreptul interna țional public și dreptul interna țional privat
• studentul s ă înțeleagă rolul deținut de Liga Na țiunilor și ONU în dezvoltarea dreptului
internațional public
II. COMPETEN ȚE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT:
• studentul s ă fie capabil s ă identifice raporturile specifice dreptului interna țional public
• studentul s ă fie capabil s ă facă distincția între raporturile de drept interna țional public și
cele de drept interna țional privat
• studentul s ă fie capabil s ă identifice care este raportul dintre dreptul intern și dreptul
internațional, în general, și în cazul României, în particular
• studentul s ă fie capabil s ă identifice momentele istorice de importan ță fundamental ă în
dezvoltarea dreptului interna țional public
III. TERMENI DE REFERIN ȚĂ (CONCEPTE CHEIE): societate interna țională,
relații internaționale, drept interna țional, monism, dualism, natura consensual ă, drept de
coordonare, ius cogens, Tratatul Sub lim, Pactul Briand-Kellogg, capitula ții, Pacea de la
Westfalia
IV. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU :
1. Definiția dreptului interna țional public
2. Particularit ățile și natura dreptului interna țional public
3. Dreptul interna țional public și dreptul intern
4. Dreptul interna țional public și dreptul interna țional privat
5. Repere în dezvoltarea istoric ă a dreptului interna țional public
V. REZUMAT:
"Dreptul poate exista doar într-o societate și nu poate exista nicio societate f ără un sistem
de drept care s ă reglementeze rela țiile dintre membrii s ăi". Transpunerea acestei afirma ții,
perfect valabile pentru sistemele de drept intern, asupra dreptului interna țional, nu s-a f ăcut fără
dificultate. Exist ă o societate interna țională? Dar un drept aplicabil acesteia, în adev ăratul sens
al cuvântului? Care sunt particularit ățile și punctele slabe ale acestei ramuri de drept?
Despre drept interna țional public, în sensul modern al cuvântului, se poate vorbi numai dup ă
Pacea de la Westfalia îns ă manifestări incipiente ale acestuia pot fi reg ăsite, cu ușurință, și în
perioada antic ă ori în evul mediu.
11CONȚINUTUL TEMEI I:
1. Definiția dreptului interna țional public
Societatea interna țională a fost definit ă ca acea comunitate a statelor suverane care intr ă în
raporturi juridice unele cu altele. Dac ă în perioada clasic ă a dreptului interna țional (sec. al XIX-
lea și începutul sec. al XX-lea), participarea la societatea interna țională era un privilegiu al
statelor, în timpurile moderne aceast ă societate s-a îmbog ățit însă și cu alte elemente:
organizațiile interna ționale interguvernamentale, organiza țiile interna ționale non-
guvernamentale și chiar individul, ca actor în rela țiile interna ționale.
Raporturile stabilite între membrii societ ății internaționale poart ă denumirea de relații
internaționale , iar normele juridice care guverneaz ă aceste raporturi formeaz ă dreptul
internațional public.
Dreptul interna țional public a fost definit ca "acel corp de reguli obligatorii din punct de
vedere juridic pentru state în rela țiile dintre acestea". Un alt autor define ște dreptul
internațional public pornind de la elementele sale esen țiale: "un ansamblu de norme juridice
chemate s ă reglementeze raporturile dintre state și celelalte subiecte ale dreptului interna țional,
norme create de aceste subiecte pe baza acordului lor de voin ță."
2. Trăs
ăturile specifice și natura dreptului interna țional public
O serie de particularit ăți deosebesc dreptul interna țional public de dreptul intern al statelor.
A. Modul de elaborare a normelor – procesul de elaborare a normelor sale este marcat de
participarea exclusiv ă a statelor, care sunt în acela și timp și beneficiarii normelor adoptate,
precum și de absen ța unei autorit ăți superioare cu atribu ții legislative.
B. Modul de aplicare a normelor – din nou, suntem în fa ța unei suprapuneri a autorilor normei cu
cei chema ți să o aplice. Unele organiza ții internaționale sau organe ale acestora pot fi
însărcinate cu anumite competen țe privind aplicarea normelor dar nu exist ă un sistem de
autorități ale administra ției publice îns ărcinate cu aceast ă aplicare.
C. Modul de control al respect ării normelor – controlul respect ării normelor de drept interna țional
ține tot de voin ța statelor, chiar și în cazul în care competen ța aparține unor organe
jurisdicționale special create în acest scop. Nu exist ă un sistem judiciar cu competen ță generală
și obligatorie.
D. Modul de sanc ționare a înc ălcării normelor – trăsăturile specifice ale dreptului interna ț
ional public,
în mod special caracterul s ău consensual, fac dificil ă introducerea de sanc țiuni împotriva
eventualelor înc ălcări.
E. Natura consensual ă a dreptului interna țional public – este principala caracteristic ă a acestuia.
Normele dreptului interna țional iau na ștere prin acordul de voin ță al statelor: "regulile de drept
obligatorii pentru toate statele sunt emana ția propriei lor voin țe, liber exprimate, a șa cum
rezultă aceasta din conven ții sau cutume general acceptate ca exprimând principii de drept"
(Curtea Permanent ă de Justiție Internațională, hotărârea din cauza Lotus, 1927).
3. Dreptul interna țional public și dreptul intern
12 Doctrina dreptului interna țional public a creat o celebr ă controvers ă în jurul problemei
relației dintre dreptul interna țional public și dreptul intern: controversa dintre monism și
dualism. Întrebarea fundamental ă de la care a pornit aceast ă dezbatere teoretic ă a fost: exist ă
una sau dou ă ordini juridice – intern ă și internațională?
Potrivit teoriei moniste, reprezentate de juri ști faimoși ca Hersch Lauterpacht, Lassa
Oppenheim, Georges Scelle, Hans Kelsen, dreptul este o structur ă unitară, instituind o singur ă
ordine normativ ă, în care dreptul interna țional și dreptul intern î și ocupă fiecare un loc stabilit.
Teoria dualistă propune ideea existen ței a două ordini juridice distincte, având obiecte
de reglementare distincte și subiecte distincte.
În dreptul interna țional contemporan și în practica statelor, remarc ăm următoarele
dezvoltări ale raporturilor dintre dreptul interna țional și dreptul intern, care dovedesc tot mai
accentuata tendință spre influen țare reciproc ă a celor dou ă ordini juridice :
a) art. 46 al Conven ției de la Viena privind dreptul tratatelor, care prevede c ă un stat nu
se poate prevala de faptul c ă consimțământul său la încheierea unui tratat a fost exprimat cu
violarea unei dispozi ții a dreptului s ău intern privitoare la competen ța de a încheia tratate, cu
excepția cazului când este vorba despre o violare v ădită și a unei dispozi ții interne de o
importanță fundamental ă;
b) conferirea, de c ătre state, de efecte directe în dreptul intern ale unor tratate
internaționale (de exemplu, art. 11 al Constitu ției României);
c) recunoa șterea priorit ății față de dreptul intern a unor prevederi ale dreptului
internațional, în mod special a celor privind drepturile omului (de exemplu, art. 20 al
Constituției României).
d) crearea unor ordini interna ționale sui generis , cel mai elocvent exemplu fiind cel al
Uniunii Europene, care tinde tot mai mult spre o îmbinare a tr ăsăturilor unui sistem
internațional cu cele ale unui sistem constitu țional.
4. Dreptul interna țional public și dreptul interna țional privat
Dreptul interna țional public, ca și parte a dreptului interna țional, trebuie distins de
dreptul interna țional privat, acesta din urm ă fiind numit și „conflict de legi”.
Astfel, dreptul interna țional privat reprezint ă o parte a dreptului privat al statelor, adic ă un
ansamblu de norme juridice de drept intern, și are ca obiect determinarea legii care va fi în
concret aplicabil ă în cazul conflictului de legi sau de jurisdic ții
Normele juridice de drept privat sunt edictate de legiuitorul fiec ărui stat, în România,
spre exemplu, reglementând aceste raporturi Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept interna țional privat.
Dreptul interna țional public , pe de alt ă parte, cuprinde ansamblul de norme juridice care
reglementeaz ă raporturile dintre state și celelalte subiecte de drept interna țional public, norme
care sunt create de aceste subiecte pe baza acordului lor de voin ță.
Sfera subiectelor dreptului interna țional public este restrâns ă, ea limitându-se la state și
organizații interna ționale interguvernamentale, entit ăți precum organiza țiile interna ționale
nonguvernamentale, societ ățile transna ționale, mi șcările de eliberare na țională sau individul
având o capacitate de drept interna țional public restrâns ă, nefiind admis ă calitatea lor de
subiecte de drept interna țional public.
5. Repere în dezvoltarea istoric ă a dreptului interna țional public
a. Perioada antic ă. „Putem afirma c ă dreptul interna țional a existat independent de
existența statului și a națiunilor?” în contextul în care defini ția clasică a dreptului interna țional
public face referire la reglementarea rela țiilor dintre state, prin in termediul normelor juridice.
13Problema originilor dreptului interna țional în societatea antic ă a stârnit numeroase
controverse, marea majoritate a autorilor de drept interna țional public preferând s ă înceapă
prezentarea istoric ă din secolul al XIV-lea, cel mult, secol în care s-au manifestat într-o form ă
incipientă națiunile.
Remarcăm dintre autorii cita ți poziția lui Roger Pinto care în cepe prezentarea istoric ă a
dreptului interna țional cu Machiavelli, adic ă din secolul al XVI-lea, sub motiva ția că acesta a
fost cel care a introdus în vocabularul politic și instituțional noțiunea de „stat” și că în lipsa
statelor orice discu ție cu privire la existen ța unui drept interna țional este de prisos.
Este meritul marilor interna ționaliști Georges Scelle, Lassa Oppenheim și Hersch
Lauterpacht de a fi redat perioadei antice locul meritat în istoria dreptului interna țional,
lucrările lor cuprinzând referiri ample la aceast ă perioadă istorică.
Egiptul Antic și Mesopotamia. Descoperirile arheologice recente au demonstrat
faptul că, în perioada antic ă, în Orientul Apropiat au existat rela ții diplomatice, s-au încheiat
tratate și s-a folosit chiar și o limbă diplomatic ă oficială între entit ăți politice precum Egiptul,
statele hitite, lumea mesopotamian ă și cea persano-iranian ă.
În ceea ce prive ște tratatele , dintre numeroasele texte p ăstrate unul a preocupat, cu
precădere, marea majoritate a speciali știlor în drept interna țional – acest lucru datorându-se și
caracterului s ău complex – și anume Tratatul sublim dintre faraonul Egiptului Ramses al II-
lea și regele hitit Hattu șill al III-lea (1292 î. Hr.), încheiat la sfâr șitul bătăliei de la Qadesh. Ceea
ce a făcut ca acest text s ă fie cu totul remarcabil și pe cale de consecin ță să se disting ă între
tratatele încheiate la acea vreme au fost elem ente precum: calificarea lui drept un pact de
neagresiune cu consecin ța încheierii lui de pe picior de egalitate de și în preambul se proclama
victoria faraonului egiptean; reform ularea unui acord mai vechi de ap ărare comun ă; stabilirea
succesiunii la tronul hitit; redactarea lui în dou ă limbi (egiptean ă și babilonian ă – cea din urm ă
fiind limba diplomatic ă a timpului); consacrarea unui mecanism complex de extr ădare a
refugiaților politici; ga rantarea respect ării tratatului de c ătre cele dou ă divinități supreme, cu
consecința consacrării unei sanc țiuni religioase în cazul în care tratatul nu este respectat.
Roma antic ă. Nu putem vorbi despre Roma antic ă fără a aminti cuvintele
internaționalistului Pierre Vellas: „…cu Roma antic ă dreptul interna țional beneficiaz ă de geniul juridic
roman”, dar în acela și timp trebuie s ă menționăm că „geniul juridic” al romanilor s-a manifestat
în ceea ce prive ște transpunerea raporturilor Imperiului Roman cu popoarele str ăine în reguli
juridice și nu în ceea ce prive ște spiritul dreptului interna țional de ast ăzi, deoarece regulile
juridice ale romanilor cu alte popoare poart ă amprenta pozi ției lor de superioritate, nicidecum
de egalitate.
Grecia antic ă. Preocuparea grecilor pentru stabilirea de rela ții internaționale cu alte
comunități decât cele grece ști reglementate prin drept a fost destul de limitat ă, cauza principal ă
fiind considerat ă civilizația și superioritatea lor cultural ă. Astfel, sunt destul de rare situa țiile în
care putem s ă vorbim despre acorduri încheiate între greci și alte comunit ăți, acestea din urm ă
fiind, de regul ă, considerate a fi alc ătuite din barbari și pe cale de consecin ță destinate a fi
aservite grecilor.
b. Pentru dreptul interna țional, perioada Evului Mediu a fost una extrem de
tumultuoas ă. Pe de o parte, asist ăm la manifestarea unor factori care au împiedicat dezvoltarea
normală a unui drept interna țional propriu-zis ale c ărui rădăcini le-am putut deja z ări în
perioada antic ă, iar pe de alt ă parte se pot constata și o serie de factori care au influen țat
enunțarea unor reguli devenite ulterior principii de baz ă ale dreptului interna țional.
Din prima categorie amintim: dezvoltarea de c ătre biseric ă a unui sistem de drept
propriu (dreptul canonic), apoi existen ța unui așa numit „drept imperial”, al c ărui promotor a
fost Imperiul German – care dorea s ă-și extindă și să-și manifeste autoritatea asupra întregii
Europe Occidentale – și, nu în ultimul rând, interven ția factorul feudal, care a rea șezat
raporturile dintre state pe baze noi și foarte diferite.
14
c. Pacea din Westfalia (1648) a inaugurat "o nou ă eră" în relațiile interstatale, punând
capăt perioadei de conflict între cei doi poli de autoritate existen ți anterior: Papa –
conducătorul Bisericii Catolice și Împăratul – conduc ător al Sfântului Imperiu Roman, conflict
căruia îi corespundea un conflict între dou ă sisteme de drept: cel bisericesc și cel laic, între care
un drept interna țional nu își putea găsi locul.
Tratatele p ăcii din Westfalia, semnate la Münster și Osnabrück, recuno șteau:
– existen ța statelor bazate pe credin ța protestant ă;
– independen ța Statului de Biseric ă;
– existen ța lui ius foederationis , adică a dreptului statelor membre ale Sfântului Imperiu
Roman de a încheia alian țe cu puteri str ăine și de a declara r ăzboi, dar nu împotriva Sfântului
Imperiu sau împotriva "p ăcii publice";
– introduce o împ ărțire politic ă a puterii în Europa, recunoa ște existen ța unor state
neutre (Elve ția și Olanda).
Comunitatea interna țională astfel format ă includea, la început, exclusiv state cre știne.
Abia la mijlocul sec. al XIX-lea, au fost „admise” și state necre știne: Imperiul Otoman, Persia,
China, Japonia, Burma, Siam ș.a. Aceast ă acceptare a statelor necre știne a fost f ăcută, la
început, de pe pozi ții de superioritate, prin impunerea regimului capitula țiilor și prin
expansiunea colonial ă.
Tratatul de la Paris din 26 septembrie 1815 a instituit Sfânta Alian ță dintre Austria,
Rusia și Prusia, proclamând datoria statelor de a se ajuta reciproc în scopul men ținerii religiei,
păcii și justiției, ca membri ai aceleia și "familii cre știne". Un al doilea tratat, încheiat tot la Paris,
la 20 noiembrie 1815, instituia o alian ță militară între marile puteri, introducând un sistem de
securitate colectiv ă și un nou mod de solu ționate a problemelor politice, prin metode
diplomatice și mai ales prin "diploma ția multilateral ă".
d. În perioada situat ă între prima jum ătate a sec. al XIX-lea și prima jum ătate a
sec. al XX-lea , asistăm la dezvoltarea dreptului interna țional clasic, pe urm ătoarele coordonate:
a) distinc ția, în procesul de elaborare a normelor de drept interna țional, dintre marile
puteri și statele mici;
b) instituirea unor sfere de influen ță ale marilor puteri;
c) impunerea unor principii generale și speciale ale dreptului interna țional, dintre care:
suveranitatea și egalitatea statelor, principiul libert ății de naviga ție;
d) emergen ța dreptului umanitar, odat ă cu crearea Comitetului Crucii Ro șii, în 1864 și
cu adoptarea primelor instrumente juridice în materie;
e) instituirea unor reguli privind rela țiile diplomatice și consulare și privind neutralitatea
unor state;
f) unele încerc ări de a limita domina ția marilor puteri au avut loc la începutul sec. al
XX-lea. De exemplu, clauzele introduse în unele contracte de concesiune încheiate de statele latino-americane cu cet ățeni ai statelor occidentale, prin care ace știa din urm ă renunțau la
dreptul de a se prevala de protec ția juridică și diplomatic ă a statului lor în caz de conflicte
rezultate din contractele respective și acceptau ca diferendul s ă fie soluționat de instan țele
locale (așa-numita doctrină Calvo , după numele juristului argentinian Calvo).
g) primele preocup ări în domeniul drepturilor omul ui, în cadrul luptei împotriva
sclaviei.
e. Primul r ăzboi mondial a constituit un punct de r ăscruce al societ ății internaționale
și al dreptului interna țional.
Principalele repere în dezvoltarea dreptului interna țional în aceast ă perioadă au fost:
a) introducerea principiului scoaterii r ăzboiului în afara legii, prin Pactul Ligii Na țiunilor
și prin Pactul Briand-Kellogg din 1928 ( Pactul de la Paris privind Interzicerea R ăzboiului );
15 b) crearea Cur ții Permanente de Justi ție Interna țională, în 1921 și recurgerea frecvent ă
la tribunale arbitrale pentru solu ționarea diferendelor dintre state;
c) abrogarea sistemului capitula țiilor;
d) dezvoltarea preocup ărilor pentru drepturile omului, prin protec ția acordat ă
minorităților naționale și prin emergen ța drepturilor sociale datorit ă activității Organiza ției
Internaționale a Muncii.
f. Adevărata dezvoltare a dreptului interna țional a avut loc abia după încheierea celui
de-al doilea r ăzboi mondial . Crearea Organiza ției Națiunilor Unite a însemnat începutul
unei noi ere a rela țiilor interna ționale, bazate pe necesitatea men ținerii păcii și securității
internaționale. Dintre coordonatele majore ale dreptului interna țional începând cu 1945
menționăm:
a) crearea ONU, ca organiza ție interna țională cu vocație universal ă, însărcinată cu
asigurarea cooper ării statelor în vederea men ținerii păcii și securității internaționale;
b) concretizarea ideii de justi ție penală internațională, prin instituirea Tribunalelor
speciale de la Nürnberg și Tokyo, pentru judecarea criminalilor de r ăzboi;
c) sfâr șitul perioadei coloniale și afirmarea dreptului popoarelor la auto-determinare ca
normă imperativ ă a dreptului interna țional;
d) extinderea f ără precedent a preocup ărilor în domeniul drepturilor omului;
e) modific ări fundamentale în structura comunit ății internaționale. În perioada 1945-
1989 aceasta a stat sub semnul "r ăzboiului rece" dintre blocul st atelor democratice occidentale
și blocul statelor socialiste;
f) cre șterea num ărului organiza țiilor interna ționale interguvernamentale, inclusiv
regionale;
g) cre șterea num ărului și rolului organiza țiilor non-guvernamentale interna ționale;
h) din punct de vedere normativ, codifi carea unor domenii importante ale dreptului
internațional: dreptul tratatelor, dreptul diplomatic și consular, dreptul m ării ș.a.
Cea mai mare parte a acestor dezvolt ări ale dreptului interna țional contemporan vor
face obiectul capitolelor ce urmeaz ă.
16VII. BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTAR Ă NECESAR Ă APROFUND ĂRII:
B. Guțan, op. cit., 2003, pp.3-13;
B. Selejan-Gu țan, L.-M. Cr ăciunean, op. cit ., 2008, pp. 1-17;
R. Miga-Be șteliu , op. cit ., vol.I, 2005, pp.1-20;
A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura , op. cit. , 2006, p.1-58.
Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi
VIII. ÎNTREB ĂRI RECAPITULATIVE:
1) Care sunt tr ăsăturile dreptului interna țional public care îl disting de dreptul intern?
2) Care este rela ția dintre dreptul interna țional public și dreptul intern?
3) Care sunt principalele etape în dezvoltarea istoric ă a dreptului interna țional public, în epoca modern ă?
17IX. TESTE DE AUTOEVALUARE:
1. Sunt trăsături specifice dreptului interna țional public :
a. natura consensual ă a dreptului interna țional public
b. existența unui sistem judiciar cu competen ță generală și obligatorie
c. normele de drept interna țional public iau na ștere prin acordul de voin ță al statelor
d. existența unui sistem de autorit ăți ale administra ției publice îns ărcinate cu aplicarea
normelor de drept interna țional public
2. Nu sunt tr ăsături specifice dreptului interna țional public:
a. existența unui sistem de autorit ăți ale administra ției publice îns ărcinate cu aplicarea
normelor de drept interna țional public
b. ca și regulă, inexisten ța unor sanc țiuni aplicabile în cazul nerespect ării obligațiilor
asumate
c.
natura consensual ă a dreptului interna țional public
d. existența unui sistem judiciar cu competen ță generală și obligatorie
e. normele de drept interna țional public iau na ștere prin acordul de voin ță al statelor
f. existența unor sanc țiuni specifice precum: sanc țiunile economice, ruperea rela țiilor
diplomatice
3. În România se aplic ă, în materia raportului dintre dreptul interna țional și dreptul
intern:
a. monismul
b. dualismul
c. o combina ție a celor dou ă
4. Cum mai este denumit dreptul interna țional public:
a. drept de autoritate
b. drept de subordonare
c. drept de coordonare
5. Când a fost creat ă Liga Na țiunilor?
a. 1815
b. 1648
c. 1919
d. 1945
Răspunsurile corecte se reg ăsesc la sfâr șitul manualului.
TESTE DE EVALUARE:
1. Este considerat p ărintele dreptului interna țional public:
a. Lassa Oppenheim
b. Hugo Grotius c. Georges Scelles
182. Pactul Briand-Kellogg:
a. a fost adoptat în 1918
b. mai este denumit si Tratatul de la Paris
c. scoate r ăzboiul de agresiune în afara legii
d. nu a intrat înc ă în vigoare
3. Organiza ția Națiunilor Unite:
a. are la baz ă Carta ONU
b. este o organiza ție internațională regională
c. a fost înfiin țată în 1920
4. Pacea de la Westfalia:
a. nu are relevan ță deosebită pentru dreptul interna țional
b. a marcat desprinderea Statului de Biseric ă
c. a fost încheiat ă în 1648
d. a fost încheiat ă în 1864
5. Dreptul interna țional privat:
a. este o ramur ă a dreptului interna țional public
b. cuprinde norme juridice de drept intern c. este acela și lucru cu dreptul interna țional public
d. se mai nume ște și conflict de legi
TEMĂ PENTRU ACAS Ă: Realizați o compara ție între dreptul interna țional public și
drept interna țional privat.
19TEMA II – IZVOARELE DREPTULUI INTERNA ȚIONAL PUBLIC
I. OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:
• înțelegerea deosebirilor dintre izvoarele dreptului interna țional public și ale dreptului
intern
• înțelegerea particularit ățile izvoarelor dreptului interna țional public, în special a cutumei
și actelor organiza țiilor interna ționale
• înțelegerea raportului dintre principiile generale de drept și principiile dreptului
internațional public
• înțelegerea conceptului și a implica țiilor normelor de ius cogens
• studentul s ă înțeleagă rolul deținut de Liga Na țiunilor și ONU în dezvoltarea dreptului
internațional public
II. COMPETEN ȚE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT:
• studentul s ă fie capabil s ă identifice izvoarele specifice dreptului interna țional public
• studentul s ă fie capabil s ă aplice izvoarele la rezolvarea unor cazuri practice
• studentul s ă fie capabil s ă distingă între principiile generale de drept și principiile
dreptului interna țional public
• studentul s ă fie capabil s ă identifice normele de ius cogens și să cunoască consecințele lor
• studentul s ă fie capabil s ă comenteze art.38 din Statutul Cur ții Internaționale de Justi ție
III. TERMENI DE REFERIN ȚĂ (CONCEPTE CHEIE): izvor de drept, principiile
generale de drept , ius cogens, soft law, tratatul interna țional, cutuma, regula obiectorului
persistent
IV. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU :
1. Noțiunea și sfera izvoarelor dreptului interna țional public
2. Prezentarea izvoarelor și principiilor dreptului interna țional public
3. Ierarhia normelor în dreptul interna țional public. Ius cogens
V. REZUMAT:
Trăsăturile specifice ale dreptului interna țional fac dificil ă aplicarea distinc ției între
izvoarele materiale și formale. Orice analogie cu dreptul intern, din acest punct de vedere, apare
ca imposibil de aplicat. Ceea ce se pune la îndoial ă este existen
ța "izvoarelor formale", astfel
cum sunt ele definite în dreptul intern, în dreptul interna țional public, mai ales datorit ă lipsei
unei autorit ăți superioare și a unui mecanism de crea ție a acestor norme. Cu toate acestea,
principiul acordului de voin ță al statelor care st ă la baza cre ării normelor de drept interna țional
este considerat ca substituind aceast ă lipsă, în mod special cu referire la cutuma interna țională.
Unii autori v ăd chiar dreptul interna țional ca pe "un sistem de reguli cutumiare, pe care s-a
înălțat (…) o suprastructur ă de norme conven ționale".
Sfera izvoarelor dreptului interna țional public este determinat ă de Statutul Cur ții
Internaționale de Justi ție, în art. 38 , care statueaz ă asupra dreptului aplicabil de c ătre această
instanță în litigiile aduse în fa ța ei
20Deși la elaborarea Statutului CIJ au existat propuneri de instituire a unei ordini de
aplicare a izvoarelor dreptului interna țional public enumerat ă la art. 38, acestea nu au fost
acceptate. A fost încet ățenită astfel regula egalit ății izvoarelor dreptului interna țional. Cu toate
acestea, ideea unei ierarhii a normelor în dreptul interna țional public nu a fost definitiv
abandonat ă. Pe plan teoretic, au ap ărut clasific ări ale normelor în "norme fundamentale" și
celelalte norme.
CONȚINUTUL TEMEI II:
1. Noțiunea și sfera izvoarelor dreptului interna țional public
Distinc ția izvor material – izvor form al de drept este controversat ă în dreptul
internațional public. În dreptul intern, izvoarele materiale sunt constituite din "condi țiile
sociale care duc la apari ția unor norme de drept" sau ca "dovezi ale existen ței regulilor care,
odată stabilite, dobândesc statutul de reguli obligatorii de aplica ție general ă". Izvoarele
formale sunt acele forme sau mijloace juridice de creare și exprimare a normelor juridice.
Trăsăturile specifice ale dreptului interna țional fac dificil ă aplicarea acestei distinc ții în
privința izvoarelor sale.
a. Distincția precisă existentă în dreptul intern al statelor între:
– izvoarele materiale – "condi țiile sociale care duc la apari ția unor norme de drept" sau
"dovezi ale existen ței regulilor care, odat ă stabilite, dobândesc statutul de reguli obligatorii de
aplicație generală";
– izvoarele formale – forme sau mijloace juridice de creare și exprimare a normelor juridice.
b. Imposibilitatea de a face o distinc ție similar ă în dreptul interna țional și mai
ales imposibilitatea definirii izvoarelor formale în mod similar, datorit ă trăsăturilor specifice ale
dreptului interna țional – caracterul consensual.
c. Sfera izvoarelor – rolul art.38 /Statutul Cur ț
ii Internaționale de Justi ție
Sfera izvoarelor dreptului interna țional public este determinat ă de Statutul Cur ții Internaționale
de Justiție, în art. 38, care statueaz ă asupra dreptului aplicabil de c ătre aceast ă instanță în
litigiile aduse în fa ța ei:
„1. Curtea, a c ărei misiune este de a solu ționa conform dreptului interna țional diferendele care
îi sunt supuse, va aplica:
a. convențiile interna ționale, fie generale , fie speciale , care stabilesc reguli
recunoscute în mod expres de statele în litigiu;
b. cutuma interna țională, ca dovad ă a unei practici generale acceptat ă ca drept;
c. principiile generale de drept recunoscute de na țiunile civilizate;
d. sub rezerva dispozi țiilor art. 59, hotărârile judec ătorești și doctrina celor mai
calificați specialiști în drept public ai diferitelor na țiuni,ca mijloace auxiliare de determinare a
regulilor de drept .
2. Prezenta dispozi ție nu aduce atingere dreptului Cur ții de a solu ționa o cauz ă ex aequo et
bono , dacă părțile sunt de acord cu acesta”.
d. Alte izvoare decât cele enumerate de art.38 : actele unilaterale ale statelor, actele
organizațiilor interna ționale, principiile dreptului interna țional public
2. Prezentarea izvoarelor și a principiilor dreptului interna țional public
21
1. Tratatul interna țional
a. Noțiune: Tratatul interna țional este considerat ca fiind izvorul cel mai important al
dreptului interna țional public, mai ales datorit ă faptului c ă exprimă consimțământul expres al
statelor cu privire la normele sale, precum și din punctul de vedere al frecven ței și stabilității.
b. Clasificare :
– tratatele interna ționale, bi- sau multilaterale, au devenit cea mai utilizat ă formă de
reglementare a drepturilor și obligațiilor statelor în raporturile dintre ele, inclusiv prin
codificarea unor domenii de mare importan ță în cadrul comunit ății internaționale: dreptul
mării, relațiile diplomatice și consulare, dreptul umanitar ș.a.
– nu toate tratatele pot fi, îns ă, considerate izvoare ale dreptului interna țional public, ci numai
cele licite . Un tratat este ilicit dacă, prin obiectul și scopul s ău, contravine unei norme
imperative de drept interna țional sau dac ă a fost încheiat cu vicierea consim țământului unui
stat.
c. Exemple : Convenția privind statutul refugia ților (1951); Convenția de la Viena privind dreptul
tratatelor
(1969); Convenția de la Viena privind rela țiile diplomatice (1961); Carta Organiza ției
Națiunilor Unite (1945).
2. Cutuma interna țională
a. Noțiune: Cutuma poate fi definit ă ca acea practic ă urmată de anumite subiecte de drept cu
convingerea c ă reprezint ă o normă cu forță juridică obligatorie. În plus, cutuma trebuie s ă
îndeplineasc ă condiția constan ței și a duratei îndelungate a aplic ării sale.
b. Elementele cutumei : Pentru a fi considerat ă izvor de drept interna țional, cutuma trebuie
să întruneasc ă, așadar, două elemente principale: elementul material (durata, uniformitatea sau
constanța și generalitatea aplic ării) și elementul subiectiv (opinio iuris sive necessitatis).
Elementul material al cutumei este constituit, la rândul s ău, din mai multe componente:
durata, uniformitatea sau constan ța și generalitatea practicii.
Elementul subiectiv al cutumei mai poart ă denumirea de opinio iuris sive necessitatis și rezultă
chiar din formularea textului art. 38 al Statutului CIJ: "practica general ă acceptată ca drept " (s.n.).
Opinio iuris are semnifica ția recunoa șterii de către state a caracterului obligatoriu al normei
consacrate printr-o anumit ă practică.
c. Regula obiectorului persistent (persistent objector ) presupune faptul c ă în cazul în care un stat
obiectează în mod constant împotriva unei cutume, în procesul de formare a acesteia, aceasta
nu îi va fi opozabil ă dacă dovada obiec ției este clar ă.
d. Dovada cutumei : Sarcina probei privind existen ța unei cutume revine, într-un litigiu
internațional, statului care o invoc ă. Elementele ce pot fi utilizate în acest scop sunt de o mare
diversitate și au fost enumerate de Comisia de Drept Interna țional într-o list ă fără caracter
exhaustiv: tratate, decizii ale instan țelor naționale și internaționale, acte legislative interne,
coresponden ță diplomatic ă, opinii ale unor juri ști, practica organiza țiilor interna ționale. Alte
mijloace de prob ă a cutumei includ: declara ții politice ale statelor, comunicate de pres ă,
manuale oficiale pe probleme juri dice, comentarii ale statelor la proiectele propuse de Comisia
de Drept Interna țional, culegeri de doctrin ă
, culegeri de jurispruden ță.
223. Principiile generale de drept
a. Noțiune: Principiile generale recunoscute în dreptu l intern sunt consider ate "un rezervor de
principii la care judec ătorul interna țional este autorizat s ă recurgă într-o disput ă internațională,
dacă aplicarea lor este relevant ă și potrivită în contextul diferit al rela țiilor interstatale."
Aplicarea principiilor generale de drept are uneori un rol completiv, în cazul existen ței unor
lacune în reglementarea prin norme de drept interna țional. Principiile generale de drept sunt,
însă, de cele mai multe ori, aplicate ca reguli de sine-st ătătoare, adaptate la situa țiile specifice de
drept interna țional.
b. Clasificare : Există autori care împart aceste principii în patru categorii:
a. principii ata șate concepției generale de drept , și anume, principiul bunei-credin țe, principiul
consecințelor abuzului de drept, principiul potrivit c ăruia nimeni nu poate invoca propria
sa greșeală pentru a ob ține protec ția judiciar ă a unui drept, principiul potrivit c ăruia
consecința oricărei încălcări a unei obliga ții asumate d ă dreptul la desp ăgubire;
b. principii contractuale care sunt transpuse în materia tratatelor, respectiv, principiul for ței
majore, efectului util sau efectele viciilor de consim țământ;
c. principii relative la responsabilitatea judiciar ă, de exemplu, principiul repar ării integrale a
prejudiciului suferit, principiul leg ăturii de cauzalitate între fapt ă generatoare de
responsabilitate și existența unui prejudiciu;
d. principii de procedur ă contencioas ă, precum, autoritatea de lucru judecat, egalitatea p ărților,
nimeni nu poate fi judec ător în propria cauz ă etc.
c. Exemple : Exemple de principii generale de drept la care s-a recurs de c ătre tribunalele
internaționale, ca izvoare ale dreptului interna țional: ilegalitatea îmbog ățirii fără justă cauză;
principiul autorit ății de lucru judecat; principiul expressio unius est exclusio alterius; principiul
bunei credin țe; regula potrivit c ăreia nu po ți fi judecător în propria cauz ă;
4. Principiile dreptului interna țional public
a. Noțiune Principiile dreptului interna țional public sunt acele reguli generale aplicabile
relațiilor între subiectele acestei ramuri de drept. Al ături de principiile generale de drept intern,
aceste principii formeaz ă un corpus de reguli de maxim ă generalitate și aplicabilitate și cu un
caracter imperativ pentru toate subiectele dreptului interna
țional. Unele dintre aceste principii
au devenit norme superioare, imperative, ale dreptului interna țional public, denumite ius cogens.
Acestea sunt principiile fundamentale ale dreptului interna țional.
b. Documente interna ționale relevante: Carta ONU (1945); Declarația AG a ONU referitoare
la principiile dreptului interna țional privind rela țiile prietene ști și cooperarea dintre stat e, în conformitate cu
Carta ONU (1970); Actul Final al Conferin ței pentru Securitate și Cooperare în Europa , semnat la
Helsinki în 1975.
c. Sfera principiilor dreptului interna țional public:
1. principiul nerecurgerii la for ță sau la amenin țarea cu for ța;
2. solu ționarea pa șnică a diferendelor interna ționale;
3. neamestecul în treburile interne ale altor state; 4. îndatorirea statelor de a coopera între ele;
5. dreptul popoarelor la autodeterminare;
6. egalitatea suveran ă a statelor;
7. îndeplinirea cu bun ă-credință a obligațiilor interna ționale ( pacta sunt servanda );
8. principiul inviolabilit ății frontierelor;
23 9. principiul integrit ății teritoriale;
10. principiul respectului drepturilor omului și al libertăților fundamentale.
5. Jurispruden ța sau hotărârile judecătorești
Jurispruden ța este un mijloc auxiliar de determinare a normelor de drept. Hot ărârile
judecătorești ale instan țelor naționale sau interna ționale pot fi utilizate de c ătre Curtea
Internațională de Justiție ca mijloace suplimentare de determinare a con ținutului unor norme
de drept interna țional. Potrivit art. 59 al Statutului CIJ, hot ărârile acestei instan țe nu au for ță
obligatorie decât între p ărțile litigiului și doar cu privire la cazul concret solu ționat.
6. Doctrina
Doctrina este mijloc auxiliar de determinar e a normelor de drept. Calificarea doctrinei
"celor mai califica ți specialiști" ca mijloc auxiliar de determinare a normelor dreptului
internațional își are originea în rolul jucat de doctrin ă la formarea și dezvoltarea acestei ramuri
de drept, prin primii reprezentan ți ai științei dreptului interna țional: Grotius, de Vitoria, Suarez,
Vatel, Gentili ș.a.
Doctrina dreptului interna țional se bucur ă și astăzi de autoritate și influență chiar asupra
formării unor norme. Este suficient s ă amintim contribu ția unor autori ca: Guggenheim,
Oppenheim, Verdross, Charles Rousseau sau lucr ările Comisiei de Drept Interna țional, care
reunește experți independen ți, pentru a sublinia înc ă o dată rolul deosebit pe care doctrina îl
joacă în dreptul interna țional, spre deosebire de dreptul intern.
7. Echitatea
a. Potrivit art. 38 al CIJ, rezolvarea unei cauze de c ătre această instanță poate avea loc și ex
aequo et bono , dacă părțile consimt la aceasta. A șadar, pentru a nu constitui o atingere adus ă
suveranității statelor, recurgerea la echitate trebuie s ă se facă, de către Curtea Interna țională,
numai cu acordul statelor implicate.
b. Aplicarea echit ății de către judecătorul interna țional poate interveni:
– infra legem – pentru adaptarea normelor existente la situa țiile concrete;
– praeter legem
– pentru completarea unor lacune ale normelor existente;
– contra legem – pentru modificarea sau abrogarea unei norme de drept interna țional, doctrina
nu oferă un punct de vedere unitar.
8. Actele unilaterale ale statelor
a. Odată cu crearea ONU și cu creșterea num ărului organiza țiilor interna ționale cu voca ție
universală și regională, a fost creat și îmbogățit un corpus de reguli derivate din actele acestor
organizații, astfel încât lista izvoarelor dreptului interna țional public, enumerate de art. 38 al
Statutului CIJ, nu mai apare ca exhaustiv ă.
b. sfera actelor: declarații, acte de recunoa ștere, acte de protest , acte de renun țare,
promisiuni; c. deciziile Cur ții Internaționale de Justi ție în Cauza Noua Zeeland ă c/Franței și Cauza Australia
c/Franței, privind testele nucleare .
9. Actele organiza țiilor interna ționale
24a. Odată cu crearea ONU și cu creșterea num ărului organiza țiilor interna ționale cu voca ție
universală și regională, a fost creat și îmbogățit un corpus de reguli derivate din actele acestor
organizații, astfel încât lista izvoarelor dreptului interna țional public, enumerate de art. 38 al
Statutului CIJ, nu mai apare ca exhaustiv ă.
b. Natura juridic ă: calificarea actelor organiza țiilor interna ționale ca izvoare ale dreptului
internațional nu este acceptat ă în mod unanim de doctrin ă. Pe lângă cei care sus țin această
idee, mai putem identifica dou ă curente de opinie respectiv, cei care sus țin caracterul de drept
cu forță juridică restrânsă (soft law ) și cei care sus țin caracterul de drept derivat .
c. Sfera actelor : Dacă ne referim, ca situa ție particular ă în materia actelor organiza țiilor
internaționale, doar la rezoluțiile Adun ării Generale a ONU , putem constata, în primul
rând, că acestea se subîmpart în mai multe categorii:
–
decizii , adoptate în temeiul art. 17 al Cartei ONU, în domeniile bugetar și financiar. Acestea
sunt obligatorii pentru statele membre, înc ălcarea lor putând duce la suspendarea sau
excluderea din organiza ție;
– recomandări, adoptate în baza art. 10 al Cartei ONU, sunt acte f ără caracter obligatoriu, dar pot
fi deveni, prin practica statelor, surse materiale ale unor norme cutumiare;
– declarații, adoptate în afara prevederilor exprese al e Cartei ONU, sunt bazate pe practica
Adunării generale și au ca obiect, de regul ă, principii ale dreptului interna țional în diverse
domenii.
3. Ierarhia normelor în dreptul interna țional public. Ius cogens
Art. 53 al Conven ției de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969: "în în țelesul
prezentei conven ții, o normă imperativ ă a dreptului interna țional general este o norm ă
acceptată și recunoscut ă de comunitatea interna țională a statelor în ansamblul s ău, ca o
normă de la care nu este permis ă nici o derogare și care nu poate fi modificat ă decât
printr-o nou ă normă a dreptului interna țional general având acela și caracter".
Art. 64 al aceleia și convenții prevede c ă, în cazul apari ției unei noi norme imperative de
drept interna țional general, orice tratat exis tent care este în contradic ție cu aceast ă normă devine
nul și încetează. Efectele normelor de ius cogens nu se limiteaz ă însă la dreptul tratatelor. Ele sunt
obligatorii și în ordinea intern ă a statelor, înc ălcarea lor putând antrena r ăspunderea
internațională a acestora. R ăspunderea pentru înc ălcarea unei norme de ius cogens este
imprescriptibil ă.
Reguli ale dreptului interna țional contemporan considerate ius cogens sunt:
– interzicerea recurgerii la for ță și la amenin țarea cu for ța;
– interzicerea genocidului, a sclaviei, a apartheidului; – interzicerea torturii etc.
Art. 103 al Chartei ONU: "în caz de conflict între obliga țiile Membrilor Na țiunilor
Unite decurgând din prezenta Chart ă și obligațiile care decurg din orice alt acord
internațional, vor prevala obliga țiile decutgând din Chart ă". Prevederi similare con ținea și
Pactul Ligii Na țiunilor (art. 20). Caracterul prioritar al dispozi țiilor Chartei ONU decurge, pentru
statele membre, din rolul prim ordial declarat al organiza ției în men ținerea păcii și securității
internaționale, ca și din voca ția de universalitate a acesteia.
VII. BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTAR Ă NECESAR Ă APROFUND ĂRII:
B. Guțan, op. cit. , 2003, pp.14-30;
25B. Selejan-Gu țan, L.-M. Cr ăciunean, op. cit. , 2008, pp. 23-37;
R. Miga-Be șteliu , op. cit. , vol.I, 2005, pp.65-90;
A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura , op. cit ., 2006, p.39-58.
Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi
VIII. ÎNTREB ĂRI RECAPITULATIVE:
1) Care sunt elementele cutumei interna ționale și în ce constau acestea?
2) Există o ierarhie a izvoarelor dreptului interna țional public? Da ți un răspuns și detaliați.
3) Când se aplic ă echitatea ca izvor de drept interna țional public?
IX. TESTE DE AUTOEVALUARE:
1. Ierarhia izvoarelor dreptului interna țional public, conform art. 38 din Statutul
Curții interna ționale de Justi ție este:
26
a. tratatul, cutuma interna țională, principiile generale de drept, hot ărârile
judecătorești, doctrina, echitatea;
b. convențiile generale și speciale, cutuma interna țională, principiile generale de
drept, hot ărârile judec ătorești, doctrina, echitatea;
c. cutuma interna țională, convențiile generale și speciale, principiile generale de
drept, hot ărârile judec ătorești, doctrina, echitatea;
d. principiile generale de drept, cutuma interna țională, hotărârile judec ătorești,
doctrina, echitatea;
2. Noțiunea soft law semnific ă:
a. lege ușor de aplicat;
b. lege lipsită de claritate;
c. normă cu forță juridică restrânsă;
d. normă clară.
3. Sunt izvoare materiale ale dreptului interna țional public:
a. cutuma;
b. tratatul interna țional;
c. condițiile sociale care duc la apari ția unei norme de drept;
d. principiile generale de drept recunoscute de na țiunile civilizate.
4. Potrivit dreptului interna țional public constituie principii generale de drept :
a. principiul nerecurgerii la for ță sau la amenin țarea cu for ța;
b. principiul neamestecului în treburile interne;
c. principiul bune-credin țe;
d. principiul autorit ății de lucru judecat;
e. principiul respect ării drepturilor omului.
5. Noțiunea ius cogens semnific ă:
a. normă înțeleaptă;
b. drept al statelor;
c. normă imperativ ă;
d. cutumă;
e. normă de la care nu este admis ă derogarea.
Răspunsurile corecte se reg ăsesc la sfâr șitul manualului.
TESTE DE EVALUARE:
1. Cutuma interna țională:
a. reune ște două elemente
b. este compus ă din trei elemente
c. trebuie s ă fie dovedit ă de cel ce o invoc ă
2. Cutuma interna țională:
a. este izvor de drept interna țional public
b. nu este izvor de drept interna țional public
c. este un mijloc auxiliar de determinare a normelor de drept
27
3. Se consider ă că fac parte din categoria normelor de ius cogens
a. interdic ția torturii
b. autoritatea de lucru judecat c. interdic ția de a se recurge la for ță
4. Articolul 38 din Statutul Cur ții Interna ționale de Justi ție:
a. nu stabile ște decât o parte a izvoarelor dreptului interna țional public
b. stabile ște o ierarhie a izvoarelor dreptului interna țional public
c. stabile ște toate izvoarele dreptului interna țional public
d. con ține și enunțarea mijloacelor auxiliare de determinare a normelor de drept
5. Statutul Cur ții Interna ționale de Justi ție este anex ă la Carta ONU:
a. adev ărat
b. fals
TEMĂ PENTRU ACAS Ă:
Se dă Art. 38 /Statutul Cur ții Internaționale de Justi ție:
„1. Curtea, a c ărei misiune este de a solu ționa conform dreptului interna țional diferendele care
îi sunt supuse, va aplica:
a. convențiile internaționale , fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în
mod expres de statele în litigiu;
b. cutuma interna
țională, ca dovad ă a unei practici generale acceptat ă ca drept;
c. principiile generale de drept recunoscute de na țiunile civilizate;
d. sub rezerva dispozi țiilor art. 59, hotărârile judecătorești și doctrina celor mai califica ți
specialiști în drept public ai diferitelor na țiuni,ca mijloace auxiliare de determinare
a regulilor de drept.
2. Prezenta dispozi ție nu aduce atingere dreptului Cur ții de a solu ționa o cauz ă ex aequo et bono ,
dacă părțile sunt de acord cu acesta”.
Cerințe:
a. Care este rolul și valoarea acestui text pentru dreptul interna țional public?
b. Enumerarea f ăcută este limitativ ă sau exemplificativ ă? Este înc ă actuală această enumerare?
c. Stabilește, textul în discu ție, o ierarhie între izvoarele dreptului interna țional public?
d. Care este raportul dintre tratat, cutum ă și principiile generale de drept recunoscute de
națiunile civilizate?
e. Comenta
ți expresia „principii generale de drept recunoscute de na țiunile civilizate” , prin prisma
principiului egalit ății suverane a statelor.
28TEMA III – SUBIECTELE DREPTULUI INTERNA ȚIONAL PUBLIC
I. OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:
• înțelegerea deosebirilor dintre subiectele dreptului interna țional public și cele ale
dreptului intern; problema personalit ății de drept interna țional public
• înțelegerea particularit ățile diferitelor tipuri de state în dreptul interna țional public
contemporan (state neutre, state de facto, mini-state) și a consecin țelor acestora asupra
capacității de drept interna țional public
• înțelegerea conceptului de stat și suveranitate în dreptul interna țional public
contemporan
• înțelegerea problemei succesiunii statelor și a consecin țelor acesteia
• studentul s ă înțeleagă rolul deținut de Liga Na țiunilor și ONU în dezvoltarea dreptului
internațional public
• înțelegerea provoc ărilor la care este supus dreptul interna țional public contemporan din
perspectiva entit ăților dotate cu personalitate juridic ă internațională
II. COMPETEN ȚE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT:
• studentul s ă fie capabil s ă explice conceptul de suveranitate în sensul clasic și în cel
modern
• studentul s ă fie capabil s ă aplice regulile de succesiune a statelor, la cazuri practice
• studentul s ă fie capabil s ă facă deosebirea între recunoa șterea statelor și a guvernelor și
să identifice efectele specifice produse de acestea
• studentul s ă fie capabil s ă facă deosebirea și să furnizeze exemple de organiza ții
internaționale interguvernamentale și nonguvernamentale
• studentul s ă fie capabil s ă comenteze rolul Consiliului de Securitate al ONU
III. TERMENI DE REFERIN ȚĂ (CONCEPTE CHEIE): personalitate juridic ă
internațională, egalitate suveran ă, state de facto, neutralitate, neutralitate diferen țiată, mini-
state, Conven ția de la Montevideo, succesiune, recunoa ștere a statelor, recunoa ștere a
guvernelor, ONU, Consiliul de Securitate, organiza ții nonguvernamentale, dreptul de
autodeterminare a popoarelor.
IV. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU :
1. Introducere. Despre personalitate în dreptul interna țional public
2. Prezentarea sferei subiectelor de drept interna țional public
3. Statele – principalele subiecte de drept interna țional public
4. Organiza țiile internaționale interguvernamentale : Organiza ția Națiunilor Unite
(ONU) 5. Alte entit ăți cu personalitate interna țională restrânsă sau discutabil ă:
a. popoarele și mișcările de eliberare na țională
b. organiza țiile nonguvernamentale
c. societățile transna ționale
d. individul (persoana fizic ă)
V. REZUMAT:
29 Statele sunt cele mai importante subiecte ale dreptului interna țional public, în calitatea lor
de colectivit ăți umane organizate care se bucur ă de suveranitate și au fost considerate, mult ă
vreme, drept singurele subiecte de drept interna țional public.
Evoluția societății internaționale a determinat și evoluția formelor de cooperare între state.
Doctrina situeaz ă în perioada Congresului de la Viena (1815) începuturile "erei conferin țelor
internaționale și a tratatelor multilaterale". Mai târziu au ap ărut primele organiza ții
internaționale sub forma unor comisii legate de problematica naviga ției pe fluviile
internaționale.
În perioada interbelic ă, cooperarea statelor s-a extins, creându-se prima organiza ție
internațională interguvernamental ă cu vocație universal ă – Liga Na țiunilor. Dup ă eșecul Ligii
Națiunilor în privin ța prevenirii r ăzboiului, perioada postbelic ă a început prin crearea unei noi
organizații internaționale cu voca ție universal ă, în cadrul c ăreia cooperarea stat elor în vederea
menținerii păcii și securității internaționale să fie mai eficient ă: Organiza ția Națiunilor Unite
(creată prin adoptarea Cartei ONU, la 26 iunie 1945).
Alte entit ăți, cum ar fi popoarele și mișcările de eliberare na țională, organizațiile nonguvernamentale
internaționale, societ ățile transnaționale , sunt incluse de unii autori în categoria subiectelor dreptului
internațional. Acestea au un statut special , putând dobândi anumite drepturi și asuma anumite
obligații internaționale, dar f ără a dispune de o capacitate juridic ă deplină pe plan interna țional.
De asemenea, o pozi ție aparte în privin ța capacității juridice de drept interna țional o ocup ă
individul.
CONȚINUTUL TEMEI III:
1. Introducere. Despre personalitate în dreptul interna țional public
a. Definiția personalit ății juridice internaționale în opinia Cur ții Interna ționale de
Justiție: „noțiunea de subiecte de drept desemneaz ă acele entit ăți care posed ă personalitate
juridică internațională, adică sunt capabile de a avea drepturi și obligații pe plan interna țional,
ca și de a își menține aceste drepturi prin ac țiuni în justi ție. (Cauza Reparații pentru prejudiciile
suferite în serviciul Na țiunilor Unite . Aviz consultativ al Cur ții Internaționale de Justi ție).
b. Definiția Curții a fost completat ă de doctrin ă:
– prof. Ian Brownlie deduce astfel urm ătoarele elemente ale personalit ății juridice în dreptul
internațional public: 1. capacitatea de a încheia tratate interna ționale;
2. capacitatea de a ac ționa înaintea instan țelor interna ționale;
3. beneficiul privilegiilor și imunităților în fa
ța jurisdicțiilor naționale.
– prof. Raluca Miga-Be șteliu:
1. participarea la el aborarea normelor de drept interna țional;
2. desf ășoară raporturi juridice guvernate de aceste norme;
3. pot dobândi drepturi și își pot asuma obliga ții.
2. Prezentarea sferei subiectelor dreptului interna țional public
Categorii de subiecte în dreptul interna țional public contemporan:
– necontestate:
1. statele
302. organizațiile interna ționale interguvernamentale
– fără o capacitate deplin ă de drept interna țional:
1. popoarele și mișcările de eliberare na țională
2. organiza țiile nonguvernamentale interna ționale
3. societățile transna ționale
4. individul (persoana fizic ă)
3. Statele – principalele subiecte de drept interna țional public
Statele sunt cele mai importante subiecte ale dreptului interna țional public, în calitatea
lor de colectivit ăți umane organizate care se bucur ă de suveranitate.
a. Surse și criterii de identificare a statelor : Convenția de la Montevideo privind drepturile și
îndatoririle statelor din 1933 stabile ște criterii pentru identificarea statelor:
a) o popula ție permanent ă;
b) un teritoriu determinat;
c) o autoritate guvernamental ă;
d) capacitatea de a intra în rela ții cu alte state.
b. Principiile egalit ății și suveranit ății statelor
Concepțiile despre suveranitate au evoluat de-a lungul timpului, ajungându-se azi la tendin țe
de adaptare a principiului suveranit ății la noile realit ăți ale comunit ății interna ționale.
Dezvoltarea dreptului umanitar, a dreptului interna țional al drepturilor omului, dar și procesele
de integrare de ordin economic, pol itic, cultural care se manifest ă tot mai pregnant, au
determinat regândirea conceptului clasic de suveranitate.
Egalitatea statelor este cea mai important ă consecință a suveranit ății. Egalitatea statelor a
fost recunoscut ă ca normă a dreptului interna țional contemporan prin Carta ONU.
Egalitatea statelor presupune recunoa șterea aceleia și capacități juridice în rela țiile conven ționale
dintre ele. Aceasta determin ă egalitatea de statut și de capacitate juridic
ă în exercitarea
drepturilor și a obliga țiilor, cu respectarea drepturilor inerente suveranit ății celorlalte state,
egalitatea în participarea la el aborarea normelor de drept interna țional, aplicarea egal ă a
mijloacelor de solu ționare pașnică a diferendelor interna ționale.
c. Elementele statului : Așa cum rezult ă din textul art. 1 al Conven ției de la Montevideo,
elementele constitutive ale statului sunt: teritoriul, populația și autoritatea guvernamental ă, precum și
capacitatea de a intra în rela ții cu alte state ;
– capacitatea de a intra în rela ții cu alte state, denumit ă și independen ță, presupune:
a) capacitatea de a încheia tratate internaționale;
b) capacitatea de a deveni membru al organiza țiilor internaționale
interguvernamentale și de a participa la activitatea acestora;
c) capacitatea de a înainta plângeri în fața instanțelor interna ționale;
d) capacitatea de a stabili relații diplomatice și consulare cu alte state.
d. Tipuri speciale de state în dreptul interna țional contemporan: federaț
ia, asociația de
state , statele de facto , statele neutre , mini-statele (Vaticanul) , teritoriile aflate sub mandat ,
teritoriile aflate sub tutelă;
31e. Recunoa șterea statelor și guvernelor:
1. Recunoa șterea statelor :
a. Noțiune: Recunoa șterea unui stat reprezint ă manifestarea de voin ță prin care un stat
admite, în mod expres sau tacit, c ă o entitate politic ă întrunește criteriile de existen ță a
unui stat nou cu personalitate juridic ă deplină de drept interna țional;
b. Caractere (unilateral , în principiu discreționar, neuniform – criteriile de la nivel european)
c. Forme (expresă/tacită; individuală/colectivă; de facto /de jure )
d. Efecte (constitutiv sau declarativ )
2. Recunoa șterea guvernelor :
a. Noțiune: Recunoa șterea guvernelor este actul unilateral prin care un stat
consideră guvernul altui stat ca organ capabil s ă stabileasc ă rela
ții bilaterale între cele
două state.
b. Criterii : Acest tip de recunoa ștere apare atunci când o nou ă autoritate
guvernamental ă se instaleaz ă la putere prin for ță, cu schimbarea ordinii constitu ționale
a statului, de regul ă ca urmare a unei revolu ții sau lovituri de stat, astfel c ă trebuie
constatată îndeplinirea unor criterii precum: efectivitatea, stabilitatea , capacitatea de a îndeplini
obligațiile internaționale ale statului.
c. Doctrinele Tobar și Estrada. Practica recunoa șterii guvernelor a cunoscut o
oarecare notorietate în America Latin ă, unde a fost folosit ă pentru a marca
dezaprobarea unor state fa ță de guvernele nou instalate ale altor state. Expresia acestei
notorietăți este dată și de faptul c ă datorăm continentului sud-american dou ă dintre cele
mai cunoscute doctrine în materie și anume, doctina Tobar și doctina Estrada .
f. Succesiunea statelor:
a. Noțiunea și contextul în care se pune problema succesiunii statelor. În contextul
mai larg al statului ca subiect primar al dreptului interna țional public, poate ap ărea
problema modific ării structurii comunit ății internaționale prin dispari
ția unor state prin
dezmembrare sau separare, urmat ă de regruparea componentelor (prin fuziune sau
absorbție) ori formarea unor state noi. O alt ă cauză a creării unor state noi a fost
procesul de decolonizare. În aceste situa ții, se pune problema transmisiunii drepturilor
și obligațiilor vechiului stat, problem ă ce face obiectul institu ției succesiunii statelor .
b. Surse :
1. Convenția referitoare la succesiunea statelor cu privire la tratate (Viena, 1978, intrat ă în
vigoare în 1996);
2. Convenția referitoare la succesiunea statelor cu privire la bunuri, arhive și datorii
(Viena, 1983; nu a intrat înc ă în vigoare);
c. Reguli aplicabile:
1. succesiunea la tratate
32
– regula atunci când numai o parte a unui teritoriu trece de la statul predecesor la
statul succesor – tratatele încheiate de statul predecesor î și încetează aplicabilitatea pe
acest teritoriu, în timp ce tratatele încheiate de statul succesor î și extind câmpul de
aplicare și pe teritoriul care a deveni t parte a statului succesor.
– în cazul decoloniz ării – reguli aplicabile tratatelor bilaterale – se aplic ă regula
intransmisibilit ății obligațiilor asumate prin tratate. Astfel, în privin ța tratatelor bilaterale
încheiate de statul predecesor, statul succesor nu este obligat s ă devină parte la acestea;
reguli aplicabile tratatelor multilaterale – acestea nu vor fi opozabile statului succesor decât
în virtutea unei notific ări prin care î și stabilește calitatea de parte la un astfel de tratat, cu
excepția cazului când rezult ă din tratat sau în orice alt mod c ă o astfel de calitate ar fi
incompatibil ă cu obiectul sau scopul tratatului sau ar schimba în mod esen țial condițiile
de aplicare ale tratatului.
– în cazul separării – menținerea de c ătre fiecare stat succesor al tratatelor care legau
statul predecesor cu privire la ansamblu teritoriului s ău;
– în cazul unificării – statul succesor va fi obligat doar prin tratatele în vigoare referitoare
la teritoriul care s-a unificat;
– reguli aplicabile tratatelor politice , tratate care stabilesc alian țe militare, stabilirea de
baze militare, tratate de asisten ță reciprocă – intransmisibilitatea obligațiilor rezultate din
ele;
– reguli aplicabile tratatelor care creeaz ă situații obiective – opozabile erga omnes , rămân
valabile fa ță de statul succesor;
– reguli aplicabile tratatelor care impun norme imperative de drept interna țional –
norme de ius cogens – rămân în vigoare pentru statul successor;
– regulile aplicabile tratatelor constitutive ale unor organiza ții internaționale – statul
succesor va deveni parte doar printr-o manifestare de voin ță expresă în acest sens și a
desfășurării procedurii prev ăzute de respectivul act privind primirea de noi membri ai
organizației.
2. răspunderea interna țională
– este guvernat ă de imposibilitatea imput ării actelor ilicite ale statului predecesor în
sarcina statului succesor;
3. succesiunea la bunuri
– de regulă, se reglementeaz ă prin tratat;
– în cazul unui nou stat independent, acesta va dobândi bunuri le imobile ale statului
predecesor aflate pe teritoriul s ău și alte bunuri imobile ale statului predecesor la
dobândirea c ărora a contribuit – se face în mod propor țional;
– nou stat independent se înțelege, conform art. 2 alin. (1) al Conven ției, un stat
succesor al c ărui teritoriu a fost un teritoriu dependent în rela țiile interna ționale
stabilite de statul predecesor.
4. succesiunea la arhivele statului
33
– prin acordul p ărților.
5. succesiunea la datorii
– noțiunea de datorie de stat – o obliga ție financiar ă a statului predecesor;
– printr-un acord între statul succesor și statul predecesor sau într-o proporție echitabilă., în
lipsa acordului;
6. cetățenia persoanelor implicate
– nu există o soluție general acceptat ă a acestei probleme.
– statul succesor nu are obliga ția de a respecta principiul men ținerii drepturilor câ știgate;
– se poate prevedea un drept de op țiune al persoanelor implicate.
4. Organiza țiile internaționale interguvernamentale : Organiza ția Națiunilor Unite (ONU)
a. Noțiuni introductive:
– justificarea dobândirii calit ății de subiect de drept interna țional public la sf. sec. al XIX-lea
se datoreaz ă evoluției formelor de cooperare între state – primele organiza ții internaționale
interguvernamentale care au ilustrat cooperarea statelor în domenii tehnice: Uniunea Po ștală
Internațională (1874), Uniunea Telegrafic ă Internațională, etc.
– prima organiza ție interna țională interguvernamental ă cu voca ție universal ă – Liga
Națiunilor – dispare dup ă cel de al doilea r ăzboi mondial;
– înființarea ONU (Organiza ției Națiunilor Unite) la 26 iunie 1945;
– exemple de organizații interna ționale interguvernamentale : Fondul Monetar
Internațional; Banca Interna țională pentru Reconstruc ție și Dezvoltare; Organiza ția Aviației
Civile Interna ționale; Organiza ția pentru Alimenta ție și Agricultur ă (FAO); Organiza ția
Mondială a Sănătății (OMS)
– exemple agen ții ale ONU : Fondul Interna țional de Ajutorare a Copilului (UNICEF);
Agenția Interna țională pentru Energie Atomic ă; Conferin ța Națiunilor Unite pentru Comer ț
și Dezvoltare (UNCTAD); În altul Comisariat al Na țiunilor Unite pentru Refugia ți; Înaltul
Comisariat al Na țiunilor Unite pentru Drepturilor Omului
– exemple de organizații interna ționale interguvernamentale regionale: Consiliul
Europei; Organiza ția Statelor Americane; Organiza ția pentru Securitate și Cooperare în
Europa; Organiza ția Tratatului Atlanticului de Nord; Comunitatea European ă a Cărbunelui
și Oțelului; Comunitatea European ă a Energiei Atomice; Comunitatea Economic ă
European ă; Uniunea European ă (din 1993).
b. Personalitatea juridic ă internațională a organiza țiilor interna ționale
1. Defini ție – Organiza țiile interna ționale interguvernamentale sunt asocieri ale statelor,
constituite în temeiul acordului lor de voin ță, în scopul realiz ării unor obiective și activități
determinate în planul rela țiilor interna ționale.
2. Elemente constitutive
1. să fie constituit ă din state în calitate de membri;
2. să fie constituite în temeiul unui tratat multilateral încheiat între statele membre;
3. să aibă o structură instituțională proprie (format ă din organe cu func ționare permanent ă
sau periodic ă și cu atribu ții determinate de tratatul constitutiv), capabil ă să adopte acte
opozabile membrilor organiza ției.
344. necesitatea conformității organizației cu normele dreptului interna țional.
3. Personalitatea interna țională
1. de a încheia tratate cu statele membre, cu state ter țe sau cu alte organiza ții, cu
excepția cazurilor în care actul cons titutiv interzice acest lucru;
2. de a stabili și menține legături cu misiunile permanente ale statelor membre
acreditate pe lâng ă ele și de a numi misiuni proprii pe lâng ă state membre, state ter țe
sau alte organiza ții internaționale;
3. de a înainta plângeri internaționale pentru daunele suferite de organiza ție sau de
reprezentan ții săi;
4. de a-și constitui și gestiona resursele financiare .
4. Structura organiza țiilor interna ționale
Structura institu țională a organiza țiilor interna ționale se stabile ște prin actul constitutiv și
depinde de o serie de factori cum ar fi: natura organiza ției, numărul membrilor, scopul și
obiectivele organiza ției etc.
5. Calitatea de membru
Calitatea de membru al unei organiza ții internaționale se dobânde ște de către un stat prin
semnarea sau aderarea la trat atul constitutiv al organiza ției. În prima situa ție se află statele
participante la negocierea și elaborarea tratatului constitutiv, iar în cea de-a doua, statele care
doresc să dobândeasc ă calitatea de membru dup ă înființarea organiza ției. Aderarea noilor
membri presupune, de regul ă, îndeplinirea de c ătre aceștia a unor condi ții statuate în actul
constitutiv al organiza ției și după o procedur ă stabilită de același act.
Calitatea de membru la o organiza ție internațională se poate pierde prin excludere sau
prin retragere voluntar ă a statului în cauz ă.
Excluderea unui stat dintr-o organiza ție interna țională este una din cele mai grave
sancțiuni din dreptul interna țional. Ea poate fi consecin ța nerespect ării grave a prevederilor
tratatului constitutiv. În practic ă, această sancțiune se aplic ă cu mare reticen ță.
Retragerea voluntar ă este un act unilateral al statului prin care acesta renun ță la calitatea de
membru al organiza ției, în temeiul suveranit ății sale.
6. Organiza ția Națiunilor Unite (ONU) – cea mai importanta organiza ție interna țională
interguvernamental ă (1945-prezent)
a. Scurt istoric . Primele preocup ări pentru constituirea unei organiza ții internaționale cu
vocație universal ă care să înlocuiasc ă Liga Națiunilor s-au manifestat cu prilejul Conferin ței
miniștrilor de externe ai Marii Britanii, SUA și URSS de la Moscova (1943), conferin ță în cadrul
căreia a fost adoptat ă Declarația asupra securit ății generale. Discu țiile au fost reluate, în aceea și
componen ță, în același an și numai o lun ă mai târziu, în cadrul Conferin ței de la Teheran, unde
s-a hotărât redactarea unui proiect de statut al viitoarei organiza ții, iar un an mai târziu, în 1944,
la Conferin ța miniștrilor de externe de la Dumbarton Oaks, acest proiect a fost adoptat,
alăturându-se celor trei state deja men ționate și China.
Anul 1945 a debutat cu adoptarea de hot ărâri privitoare la organizarea și funcționarea viitoarei
organizații, în cadrul Conferin ței la nivel înalt de la Ya lta, a continuat cu Conferin ța de la San
Francisco unde au fost invitate înc ă 50 de state devenite membri fondatori ai organiza ției și a
fost semnat statutul acesteia – Carta ONU – iar sfâr șitul anului a adus și intrarea actului
constitutiv în vigoare, respectiv la data de 24 octombrie 1945.
35b. Structur ă: organe principale – articolul 7 din Carta ONU și organe subsidiare – număr
nelimitat; regulamente proprii.
c. Organele principale:
a. Adunarea General ă este organul principal și cel mai reprezentativ al organiza ției,
cuprinzând reprezentan ți ai tuturor statelor membre, fiecare stat având dreptul s ă aibă
în adunare cel mult cinci reprezentan ți (art. 5).
Actele Adunării Generale poart ă denumirea de rezoluții și au, de regul ă, caracter de
recomandare, prin excep ție acestea fiind obligatorii dac ă privesc: adoptarea bugetului,
alegerea Secretarului General, primirea de noi membri sau aplicarea de sanc țiuni. În
Adunarea General ă fiecare stat are un vot – potrivit principiului egalit ății suverane–
rezoluțiile putând fi adoptate, ca și regulă, cu majoritate simpl ă iar prin excep ție, cu
votul a 2/3 din membrii dac ă vizează probleme precum: pacea și securitatea;
problemele de buget; alegerea membrilor oric ăruia dintre organe; admiterea sau
excluderea de membri.
Atribuțiile Adunării pot fi grupate în două mari categorii : a. atribuții legate de realizarea
scopurilor ONU și b. atribuții legate de buna-func ționare a organiza ției.
b. Consiliul de Securitate este considerat a fi cea mai puternic ă structură a organiza ției și
este compus din cincisprezece membri (unsprezece, pân ă în 1965), cinci
permanen ți: Republica China, Fran ța, Rusia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
de Nord și Statele Unite ale Americii și zece nepermanen ți, aleși din doi în doi ani,
ținându-se seama de contribu ția lor la men ținerea păcii și securității internaționale, la
înfăptuirea celorlalte scopuri ale organiza ției precum și o reparti ție geografic ă echitabilă.
Actele Consiliului de Securitate poart ă denumirea de rezoluții.
Atribuțiile Consiliului de Securitate pot fi grupate în patru categorii : a. atribuții legate de
rezolvarea pa șnică a diferendelor interna ționale (Capitolul VI din Carta ONU) ; b. acțiunile în caz de
amenințări împotriva p ăcii, încălcări ale păcii și acte de agresiune (Capitolul VII din Carta ONU); c.
atribuții legate de existen ța unor acorduri regionale cu acelea și obiective (Capitolul VIII din Carta
ONU) și d. alte atribuții.
c. Consiliul Economic și Social este organul ONU care se ocup ă de coordonarea
activităților organiza ției în domeniile economic, social, cultural, educa ție,
sănătate etc. Este alc ătuit, începând cu anul 1973, din 54 de membri aleși de Adunarea
Generală, optsprezece dintre ace știa fiind ale și în fiecare an pentru o perioad ă de trei ani,
un membru al c ărui mandat expir ă putând fi reales imediat. În practic ă, membrii
permanen ți ai Consiliului de Securitate sunt reale și de fiecare dat ă iar pentru restul
locurilor este folosit criteriul reparti ției geografice echitabile.
Pentru îndeplinirea atribu țiilor care îi revin conform Cartei ONU, ECOSOC și-a creat
mai multe organe subsidiare , comitete permanente, comisii și subcomisii.
d. Consiliul de Tutel ă se ocupă de regimul interna țional al tutelei statelor care nu se
autoguverneaz ă fiind reglementat în cuprinsul Capitolului XIII din Carta ONU.
Dat fiind faptul c ă dintre cele 11 teritorii care au fost plasate sub tutel ă, ultimul dintre ele,
Insula Palau, și-a dobândit independen ța în anul 1994, Consiliul de Tutel ă și-a
suspendat activitatea.
e. Curtea Interna țională de Justiție este organul judiciar principal al Națiunilor Unite fiind
organizată și funcționând în conformitate cu Carta ONU (Capitolul al XIV-lea) și
Statutul Cur ții, care este anex ă la Carta ONU și face parte integrant ă din aceasta.
36Curtea este alc ătuită din 15 judecători independen ți aleși de către Adunarea General ă și
Consiliul de Securita te indiferent de cet ățenia lor, dintre pers oane cu înalte calit ăți
morale, care îndeplinesc condi țiile cerute în țara lor pentru numirea în cele mai înalte
funcții judiciare sau sunt juri ști cu competen ță recunoscut ă în materie de drept
internațional.
Sediul Cur ții este la Haga unde se desf ășoară și ședințele de judecat ă însă Curtea poate
să țină ședințe și să-și exercite func țiile și în alt loc ori de câte ori consider ă că este de
dorit. Competen ța Curții este facultativ ă.
Procedura în fa ța Curții este alcătuită din două părți: procedura scris ă și cea orală.
Actele Curții sunt ordonanțele, deciziile și avizele consultative . Ordonan țele vizează
desfășurarea procesului, succesiunea termenelor de judecat ă etc., deciziile reprezint ă
actele principale prin care Curtea solu ționează litigiul ce i-a fost dedus spre judecare.
f. Secretariatul este alcătuit dintr- un Secretar General și personalul auxiliar necesar
desfășurării activității organiza ției. Secretarul General este numit de Adunarea General ă la
propunerea Consiliului de Securitate pentru un mandat de cinci ani , care poate fi
reînnoit o singur ă dată, și este cel mai înalt func ționar administrativ al organiza ției.
Atribuțiile acestuia sunt de dou ă feluri: atribuții administrative și atribuții executive .
Personalul auxiliar este numit de Secretarul General potrivit regulilor stabilite de
Adunarea General ă avându-se în vedere ca acesta s ă posede cele mai înalte calit ăți de
muncă, de competen ță și integritate precum și o reprezentare geografic ă echitabilă
5. Alte entit ăți cu personalitate interna țională restrânsă sau discutabil ă:
a. popoarele și mișcările de eliberare na țională
Calitatea de subiect interna țional al popoarelor rezultă din prevederile Cartei ONU,
care face referi re la ele înc ă din art. 1 alin. (2): un ul din scopurile organiza ției este cel de
a "dezvolta rela ții prietene ști între na țiuni, întemeiate pe respectarea principiului
egalității în drepturi a popoarelor și dreptului lor de a dispune de ele însele" (s.n.) și se
întemeiază pe afirmarea principiului auto-determin ării ca principiu fundamental al
dreptului interna țional.
Pentru ca o entitate s ă poată fi considerat ă popor, ea trebuie s ă îndeplineasc ă
următoarele condi ții: să fie determinat ă, să aibă o identitate evident ă și să aibă legătură
cu un anumit teritoriu.
Pentru a fi recunoscute ca subiecte de drept interna țional, mișcările de eliberare
națională trebuie să îndeplineasc ă următoarele condi ții:
– să aibă organe proprii de cond ucere, reprezentative;
– să exercite autoritatea de facto pe un anumit teritoriu;
– acest teritoriu s ă reprezinte o parte însemnat ă din teritoriul statului în care
acționează;
– să constituie o for ță organizat ă, capabilă să ducă până la capăt lupta de eliberare
națională în vederea constituirii unui stat independent.
b. organiza țiile nonguvernamentale
Organizațiile interna ționale nonguvernamentale (ONG) sunt forme private de
asociere , capabile a avea un rol în rela țiile interna ționale și ai căror membri se bucur ă
de drepturi independente de vot în cadrul organiza ției
37Deși organiza țiile nonguvernamentale sunt priv ite, din perspectiva dreptului
intern, ca simple asociații supuse legisla ției statului în care s-au constituit , ele pot
juca uneori un rol important pe planul dreptului interna țional.
Exemple: Amnesty International (Londra); Anti-Slavery International
(Organiza ția Interna țională împotriva Sclaviei, cu sediul la Londra); Articolul 19
(organizație dedicat ă libertății de opinie și exprimare, cu sediul la Londra); Asocia ția
pentru prevenirea torturii (c u sediul la Geneva); Federa ția Interna țională a Ligilor
Drepturilor Omului (cu sediul la Paris);
Reprezentan ți ai ONG-urilor participă la lucrările acestor organiza ții, fiind
implicați în procesul de elaborare a unor norme ale dreptului interna țional al
drepturilor omului (prin intermediul promov ării de noi idei în domeniu sau al
propunerilor de norme sau amendamente).
De asemenea, ONG-urile interna ționale participă la activitatea institu țiilor
specializate în protec ția drepturilor omului , prin furnizarea de informa ții din statele
implicate, prin informarea și implicarea opiniei publice în cazurile de înc ălcare grav ă a
drepturilor omului, prin presiunile exercitate asupra organiza țiilor interna ționale pentru
luarea unor m ăsuri (trimiterea de raportori specia li, organizarea de grupuri de lucru
etc.). În plus, ONG-urile elaboreaz ă de multe ori rapoarte paralele cu cele ale statelor
în anumite probleme privind respectul dr epturilor omului, pe care le prezint ă
instituțiilor interna ționale
ONG-urilor li se recunoa ște o anumit ă capacitate de drept interna țional în raport
cu ONU, prin acordarea unui statut consultativ .
Reprezentan ți ai ONG-urilor pot deveni reprezentan ți ai reclaman ților individuali
în litigiile din fa ța acestor jurisdic ții sau chiar amici curiae .
Putem constata, a șadar, că rolul ONG-urilor pe plan interna țional este în
continuă creștere, unii doctrinari numind aceste organiza ții chiar "locomotive" în
evoluția dreptului interna țional al drepturilor omului.
c. societățile transna ționale
Societățile transna ționale reprezint ă întreprinderi formate dintr-un centru de
decizie localizat într-o țară și centre de activitate înzest rate sau nu cu personalitate
juridică proprie situate în una sau mai multe țări
Determinarea locului și rolului acestor entit ăți în cadrul comunit ății internaționale
constituie o problem ă controversat ă. Unii autori consider ă societățile transna ționale ca
fiind veritabile subiecte ale dreptului interna țional, având în vedere for ța lor
economic ă și extinderea activit ății lor în numeroase state, precum și capacitatea acestor
societăți de a încheia contracte de stat , adică acele contracte ce intervin între un stat și o
astfel de societate, privind furnizarea u nor bunuri sau servicii, exploatarea unor bog ății
naturale etc.
Cu toate c ă nu au un statut asem ănător ONG-urilor, societ ăților transna ționale
nu le poate fi negat ă implicarea tot mai mare în via ța internațională.
d. individul
Una din cele mai controversate probl eme din doctrina dreptului interna țional
contemporan este cea a pozi ției individului ca subiect al dreptului interna țional public.
Unii autori sus țin că individul este un subiect al dreptului interna țional public, prin
aceea că statul nu ar fi decât un instrument pe ntru promovarea unor interese colective,
iar actele sale sunt aduse la îndeplinir e prin intermediul indivizilor, considera ți singurele
38subiecte ale dreptului interna țional public (Georges Scelle, Leon Duguit). Al ți autori
neagă calitatea individului de subiect al dreptului interna țional public, ar ătând că el
este doar un obiect al acestei ramuri de drept, prin leg ătura de cet ățenie pe care o are
cu statul.
Individul beneficiaz ă de aceste drepturi și capacități doar în temeiul acordului statelor ,
având o personalitate juridic ă internațională "derivat ă" din acest acord, prin
intermediul tratatelor încheiate de acestea. In dividul apare astfel doar ca beneficiar al
unor norme acceptate de c ătre state: accesul s ău la ordinea juridic ă internațională este
mediat prin participarea statelor la tratatele respective.
X. BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTAR Ă NECESAR Ă APROFUND ĂRII:
B. Guțan, op. cit. , 2003, pp.30-56;
B. Selejan-Gu țan, L.-M. Cr ăciunean, op. cit. , 2008, pp. 43-75;
R. Miga-Be șteliu , op. cit. , vol.I, 2005, pp.21-59;
A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura , op. cit ., 2006, p.81-142.
Timpul necesar studiului: 6 h sau 30 min. / zi
XI. ÎNTREB ĂRI RECAPITULATIVE:
4)
Care sunt caracteristicile personalit ății juridice interna ționale?
5) Expuneți problematica stat elor de facto.
6) Ce sunt societ ățile transnaționale și care este rolul lor în dreptul interna țional public?
39
7) Expuneți problemele specifice statelor neutre.
8) Care sunt regulile privind succesiunea statelor la tratate?
9) Liga Națiunilor și ONU, asem ănări și deosebiri.
10) Ce presupune capacitatea de a intra în rela ții cu alte state?
40
11) Enunțați principalele reguli aplicabile în materia recunoa șterii statelor și guvernelor.
XII. TESTE DE AUTOEVALUARE:
1. Popoarele sunt:
a. participan ți la relațiile interna ționale
b. beneficiari ai dreptului interna țional public
c. subiecte ale dreptului interna țional public
2. Sunt subiecte de drept interna țional public:
a. societățile transna ționale
b. statele
c. organizațiile interna ționale neguvernamentale
d. organizațiile interna ționale interguvernamentale
e. mișcările de eliberare na țională
3. Individul este: a. subiect al dreptului interna țional public
b. participant la rela țiile interna ționale
c. beneficiar al dreptului interna țional public
4. Care sunt caracterele recunoa șterii statelor:
a. obligatorie b. reciproc ă
c. discre ționară
d. unilateral ă
5. Ce efect are succesiunea statelor asupr a tratatelor constitutive ale unei organiza ții
internaționale:
a. statul nou devine automat membru b. numai statul nou trebuie s ă-și manifeste voin ța de a deveni membru
c. este necesar ă o manifestare de voin
ță reciprocă
6. Care sunt efectele recunoa șterii unui stat:
a. crearea efectiv ă a statului
41 b. constituirea puterii în stat
c. stabilirea de rela ții între cele dou ă state
7. ONG-urile pot avea: a. calitatea de membri ai unor organiza ții internaționale interguvernamentale
b. rol consultativ pe lâng ă organizații internaționale interguvernamentale
c. rol consultativ pe lâng ă instanțe internaționale
8. Ce efect are succesiunea statelor cu privire la tratatele politice:
a. obliga țiile se transmit automat statului succesor
b. numai drepturile se transmit automat statului succesor c. obliga țiile sunt intransmisibile
Răspunsurile corecte se reg ăsesc la sfâr șitul manualului.
TESTE DE EVALUARE:
1. ONU este:
a. o organiza ție internațională nonguvernamental ă cu vocație regional ă
b. o organiza ție internațională interguvernamental ă
c. o organiza ție internațională militară
d. o organiza ție internațională cu vocație universal ă
e. o altă denumire pentru Liga Na țiunilor
f. o altă denumire pentru Societatea Na țiunilor
2. Sunt organe principale ale ONU:
a. Înaltul Comisariat ONU pentru refugia ți
b. Adunarea General ă a ONU
c. Consiliul de Mandat
d. Consiliul Economic și Social
e. Secretariatul
3. Curtea Interna țională de Justiție:
a. este organ principal al ONU;
b. este compus ă din 15 judec ători aparținând SUA;
c. nu este organ al ONU;
d. este reglementat ă în privința organizării și funcționării de Carta ONU;
e. este reglementat ă în privin ța organiz ării și funcționării de către Statutul Cur ții
Internaționale de Justi ție;
f. nu este subiect de drept interna țional public.
4. Consiliul de Securitate al ONU este alc ătuit din:
a. 17 judec ători;
b. reprezenta ți ai statelor membre ale ONU;
c. reprezenta ți ai statelor membre ONU dar și ai altor state nemembre;
d. are în componen ță 15 membri permanen ți;
e. are în componen ță 5 membri permanen ți;
f. are mai mult de 15 membri.
425. Secretariatul General al ONU:
a. este condus de un secretar;
b. îndepline ște atribuții administrative;
c. poate atrage aten ția Consiliului de Securitate asup ra unor probleme care constituie
amenințări pentru pace mondial ă;
d. este depozitarul a numeroase conven ții internaționale;
e. este obligat s ă prezinte rapoarte anuale Adun ării Generale a ONU.
6. Consiliul de Tutel ă:
a. nu mai exist ă în prezent;
b. poate consulta Consiliul Economic și Social;
c. nu este un organ al ONU;
d. este o agen ție a ONU;
e. nu mai func ționează în prezent dar continu ă să existe.
7. ONU:
a. are în prezent 192 de membri; b. ultimul stat care a aderat la ONU este Serbia;
c. a fost înfiin țată prin semnarea Cartei ONU la San Francisco, în 1945;
d. a fost înfiin țată prin Tratatul de pace de la Versalilles din 1919;
e. are ca și membru Elve ția;
f. are ca și membru Vaticanul.
8. Adunarea General ă a ONU:
a. are sediul la New York;
b. este numit ă de statele membre;
c. este un organ temporar al organiza ției;
d. are în competen ța sa adoptarea bugetului organiza ției;
9. Excluderea unui membru al ONU din organiza ț
ie:
a. poate avea loc numai dac ă acesta încalc ă o obligație, de orice natur ă și gravitate ar fi ea;
b. nu poate avea loc niciodat ă fiind contrar ă principiului egalit ății suverane a statelor;
c. poate avea loc cu autorizarea Cur ții Internaționale de Justi ție;
d. poate avea loc numai în cazul înc ălcării repetate a unor principii ale Cartei ONU;
e. se face de c ătre Adunarea General ă a ONU;
f. se face de Adunarea General ă a ONU la recomandarea Consiliului de Securitate.
10. Vaticanul:
a. este membru al ONU;
b. nu este membru al ONU deoarece nu îndepline ște condițiile necesare pentru a fi
considerat stat;
c. are calitatea de observator la ONU.
11. Elveția:
a. nu este membru al ONU;
b. este membru al ONU din anul 2003; c. nu este și nici nu poate deveni membru al ON U deoarece este un stat neutru iar
statutul de neutralitate este incompatibil cu aceast ă calitate;
d. este membru al ONU dar nu particip ă la acțiunile ONU cu caracter militar.
12. România:
43a. nu este membru al ONU dar va deveni în 2010;
b. este membru al ONU din 1955;
c. nu poate deveni membru al ONU deoarece nu îndepline ște condițiile prevăzute de
Carta ONU; d. este membru fondator al ONU, din 1945.
13. Curtea Interna țională de Justiție:
a. are o competen ță obligatorie;
b. are o competen ță facultativ ă;
c. are o competen ță consultativ ă;
d. poate solu ționa nu numai litigii de natur ă juridică ci orice fel de litigii îi supun p ărțile;
e. a avut în componen ța sa și un judec ător român.
14. Carta ONU:
a. este un tratat multilateral; b. este actul constitutiv al organiza ției;
c. este un tratat social-economic;
d. este un tratat închis; e. este un tratat ilicit din punct de vedere al dreptului interna țional.
15. Care dintre urm ătoarele state sunt membre permanente ale Consiliului de
Securitate al ONU:
a. Statele Unite ale Americii;
b. România; c. Franța;
d. Germania;
e. Japonia; f. China.
TEMĂ PENTRU ACAS Ă (TA):
Analizați rolul individului în dreptul interna țional public.
TEMĂ DE CONTROL (TC):
Rolul organiza țiilor nonguvernamentale în dreptul interna țional public.
44
TEMA IV – POPULA ȚIA ÎN DREPTULUI INTERNA ȚIONAL
PUBLIC
I. OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:
• înțelegerea problemelor specifice ale cet ățeniei/naționalității în dreptul interna țional
public și ale efectelor acesteia
• înțelegerea particularit ăților regimului juridic al str ăinilor – componenta de drept intern
și cea de drept interna țional
• înțelegerea particularit ăților regimului juridic al refugia ților – componenta de drept
intern și cea de drept interna țional
• înțelegerea problemelor specifice legate de extr ădare și expulzare
• înțelegerea provoc ărilor unor institu ții precum protec ția diplomatic ă sau azilul teritorial
II. COMPETEN ȚE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT:
• studentul s ă fie capabil s ă explice care sunt problemele specifice cet ățeniei în dreptul
internațional, respectiv cele legate, în special, de conflictele pozitive și cele negative de
cetățenie
• studentul s ă fie capabil s ă aplice, s ă recunoasc ă și să explice regulile speciale ale
regimului juridic al refugia ților
• studentul s ă fie capabil s ă aplice, s ă recunoasc ă și să explice regulile speciale ale
regimului juridic al str ăinilor
• studentul s ă fie capabil s ă facă deosebirea între extr ădare și expulzare și să identifice
efectele specifice produse de acestea
• studentul s ă fie capabil aplice la situa ții practice regulile în materie de cet ățenie elaborate
la nivel european prin Conven ția european ă cu privire la cet ățenie
III. TERMENI DE REFERIN ȚĂ (CONCEPTE CHEIE): populație, cetățenie, conflicte
pozitive de cet ățenie, conflicte negative de cet ățenie, apatrid, principiul non-return ării,
străin, refugiat, azil teritorial, extr ădare, expulzare
IV. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU :
1. Popula ția – element constitutiv al statului
2. Cetățenia în dreptul interna țional public
3. Regimul juridic al str ăinilor
4. Protecția diplomatic ă
5. Regimul juridic al refugiaților și al persoanelor str ămutate
6. Azilul teritorial
V. REZUMAT:
Populația statului a fost definit ă, în sens larg, ca fiind to talitatea persoanelor care tr ăiesc
pe teritoriul statului, indiferent de cet ățenie. Potrivit unei opinii din doctrina dreptului
constituțional, indiferent de sensul dat no țiunii de popula ție, ceea ce este definitoriu pentru
aceasta din punctul de vedere al dreptului constitu țional este elementul cet ățeniei. Alături de
45cetățenii proprii, pe teritoriul unui stat se pot afla și cetățeni străini, precum și apatrizi, în mod
permanent sau temporar, ei având un regim juridic diferit de cel al cet ățenilor.
Aceste regimuri juridice sunt determinate în temeiul jurisdic ției teritoriale a statului, cu
respectarea unor principii generale: regimul juridic al cet ățenilor proprii s ă nu aducă atingeri
grave drepturilor fundamentale ale omului; regimul str ăinilor să nu aducă prejudicii acestora sau
statului lor de origine.
Un alt aspect strâns le gat de problematica popula ției este protec ția diplomatic ă, adică
regimul cet ățenilor statului afla ți pe teritoriul altor state.
CONȚINUTUL TEMEI IV:
1. Popula ția – element constitutiv al statului
În sens larg , populație este definit ă ca fiind totalitatea persoanelor care tr ăiesc pe
teritoriul statului, indiferent de cet ățenie.
Doctrina dreptului constitu țional, arată că, indiferent de sensul dat no țiunii de popula ție,
ceea ce este definitoriu pentru aceasta din punctul de vedere al dreptului constitu țional este
elementul cet ățeniei.
Pentru dreptul interna țional public este relevant ă noțiunea de populație în sens
larg – alături de cet ățenii proprii, pe teritoriul unui stat se pot afla și cetățeni străini, precum și
apatrizi, refugia ți sau alte categorii de persoane, în mod permanent sau temporar. Toate aceste
persoane au un regim juridic diferit de cel al cet ățenilor.
2. Cetățenia în dreptul interna țional public
a. Noțiune:
1. în doctrina dreptului constitu țional, noțiunea de cet ățenie are dou ă sensuri principale:
– institu ție juridică
– condiție juridică
2. în doctrina de drept interna țional public ea a fost definit ă ca: acea situa ție juridic ă specială a
persoanei fizice, situa ție ce rezult ă din apartenen ța acelei persoane la un anumit stat, și
care îi confer ă deplinătatea existen ței și exercițiului drepturilor și obligațiilor prev ăzute
de Constitu ția și legile statului respectiv;
3. Curtea Interna țională de Justiție – Cauza Nottebohm (Liechtenstein c/Guatemalei), 1955 , a
arătat că cetățenia este:
– "o legătură juridică având la baz ă un fapt social de ata
șament, o leg ătură reală de
existență, interese și sentimente, al ături de existen ța unor drepturi și obligații reciproce".
– Curtea a considerat c ă cetățenia constituie expresia juridic ă a faptului c ă individul
căruia îi este conferit ă, prin lege sau prin act al autorit ății, este în fapt mai strâns legat
de popula ția statului care i-o acord ă decât a oric ărui alt stat.
b. Principii:
– cetățenia este în exclusivitate o chestiune de stat , astfel că statul are puterea
discreționară de a reglementa cet ățenia, condi țiile de pierdere, de dobândire etc.;
– puterea statului nu este îns ă absolută ci marcat ă de existen ța unor limite impuse de
dreptul interna țional pentru opozabilitatea cetățeniei, în rela țiile cu alte state. Aceste
limite pot fi sintetizate în:
46 – principiul efectivit ății cetățeniei
– interdic ția de a elabora reglement ări în materie de cet ățenie bazate pe
discriminări de orice fel – rasiale, etnice, religioase etc.
c. Convenția european ă din 6 noiembrie 1997 cu privire la cet ățenie – Consiliul
Europei:
Convenția a fost ratificată de România și este în vigoare de la 1 mai 2005.
Scopul adoptării aceste Conven ții de către statele membre ale Consiliului Europei dar și de
către celelalte state semnatare, este canalizat, a șa cum se precizeaz ă în preambulul s ău, spre
rezolvarea mai multor probleme precum: evitarea discrimin ării în probleme relative la cet ățenie,
evitarea cazurilor de apatridie, g ăsirea solu țiilor corespunz ătoare consecin țelor pluralit ății de
cetățenii – cum ar fi, rezolvarea problemei stagiului militar obligatoriu în cazul resortisan ților
care posed ă mai multe cet ățenii, problema drepturilor și a îndatoririlor resortisan ților deținători
ai mai multor cet ățenii – cooperarea interna țională efectivă între autorit ățile naționale
responsabile de problemele cet ățeniei
Principiile după care statele ar trebui s ă se ghideze tocmai pentru a colabora mai u șor, și
anume:
1. fiecare individ are dreptul la o cet ățenie;
2. apatridia trebuie evitat ă;
3. nimeni nu poate fi lipsi t în mod arbitrar de cet ățenia sa;
4. nici căsătoria și nici desfacerea c ăsătoriei între un resortisant al unui stat parte și un
străin, nici schimbarea na ționalității unuia dintre so ți în timpul c ăsătoriei nu poate avea
efecte de drept asupra cet ățeniei celuilalt so ț;
5. regulile unui stat relative la cet ățenie nu trebuie s ă facă distincție sau să includă practici
care ar constitui o discriminare bazat ă pe sex, religie, ras ă, culoare sau origine na țională
ori etnică;
6. fiecare stat parte trebuie s ă fie călăuzit de principiul nediscrimin ării între resortisan ții
săi, indiferent dac ă sunt resortisan ți prin naștere sau și-au dobândit cet ățenia ulterior.
Alte prevederi ale Conven ției formuleaz ă principii aplicabile situa țiilor de pluricet ățenie arătând că
statele trebuie s ă permită pluricetățenia de drept urm ătoarelor persoane:
1. copiilor care au dobândit automat la na ștere cetățenii diferite, s ă le poată păstra pe
amândouă;
2. resortisan ților săi de a avea o alt ă cetățenie atunci când aceast ă cetățenie este dobândit ă
prin căsătorie
dispoziții care trebuie respectate sub rezerva situa țiilor în care se impune pierderea de drept a
cetățeniei sale. De asemenea Conven ția lasă libertatea statelor de a determina prin dreptul s ău
intern dac ă resortisan ții săi care dobândesc sau posed ă cetățenia altui stat î și pierd cet ățenia
acestui stat parte precum și dacă dobândirea sau p ăstrarea cet ățeniei sale este subordonat ă
renunțării sau pierderii unei alte cet ățenii.
d. Reguli generale privind dobândirea cet ățeniei:
– ius sanguinis – copilul dobânde ște de drept cet ățenia părinților săi, determinant ă în
cadrul acestui sistem fiind leg ătura de sânge a copilului cu p ărinții săi.
– ius loci sau ius soli – cetățenia copilului va fi cea a statului pe teritoriul c ăruia s-a
născut, chiar dac ă părinții au o alt ă cetățenie, acest sistem considerând ca element
determinant pentru dobândirea de drept a cet ățeniei, teritoriul statului unde se produce
faptul nașterii.
– principiul op țiunii soției – în privința dobândirii cet ățeniei prin c ăsătorie, a fost
consacrat principiul op țiunii soției, în scopul elimin ării oricărei discrimin ări față de
femei: căsătoria cu un str ăin nu trebuie s ă afecteze automat cet ățenia soției, silind-o s ă
ia cetățenia soțului sau să rămână fără cetățenie.
47- principiul dreptului de op țiune – în cazul transferului de teritoriu de la un stat la
altul, pentru persoanele afla te pe teritoriul transferat.
e. Reguli generale privind pierderea cet ățeniei:
Pierderea cet ățeniei poate avea loc fie de drept, fie prin renun țare sau retragere.
– de drept – de exemplu, prin adop ția unui minor de c ătre cetățeni străini;
– retragerea – retragerea cet ățeniei are caracter de sancțiune pentru săvârșirea unor fapte
grave de c ătre persoana respectiv ă. De asemenea, retragerea are caracter excepțional și nu
poate privi persoanele care au dobândit cet ățenia prin na ștere.
– renunțarea – act unilateral de voință; renunțarea la cet ățenie are loc la cererea persoanei
și cu aprobarea statului , în urma verific ării dacă sunt îndeplinite condi țiile prevăzute de
lege; renun țarea la cet ățenie a unei persoane nu implic ă automat pierderea cet ățeniei
soțului sau a membrilor familiei, cu excep ția copiilor minori atunci când exist ă acordul
părinților.
f. Reguli generale privind conflictele pozitive și conflictele negative de cet ățenie
Situațiile în care, datorit ă lipsei de uniformitate între legisla țiile mai multor state privind
acordarea și pierderea cet ățeniei, un individ are mai multe cet ățenii sau nu are nicio cet ățenie,
poartă denumirea de conflicte de cet ățenie.
Conflictul pozitiv de cetățenie apare în cazul pluricet ățeniei, cel mai frecvent sub forma
bipatridiei sau dublei cet ățenii. Aceasta poate fi consecin ța nașterii (copilul n ăscut din p ărinți al
căror stat aplic ă principiul ius sanguinis, pe teritoriul unui stat care aplic ă ius soli ), a adopției sau
pur și simplu a p ăstrării cetățeniei de origine în cazul dobândirii și a unei alte cet ățenii, atunci
când legisla ția ambelor țări permite acest lucru.
Pentru a evita astfel de conflicte, statele încheie de regul ă tratate bilaterale privind
eliminarea cauzelor care duc la bipatridie, dar a fost încheiat ă și o conven ție generală respectiv
Convenția asupra reducerii cazurilor de pluralitate de cet ăț
enii și asupra obliga țiilor militare în caz de
pluralitate de cet ățenii (Strasbourg, 6 mai 1963).
Conflictul negativ de cetățenie apare atunci când, din cauza neconcordan țelor
legislațiilor în materie, o persoan ă devine apatrid, sau f ără cetățenie. Apatridul pierde orice
legătură juridică cu un stat, neavând nici obliga țiile dar nici drepturile care rezult ă din calitatea
de cetățean. Apatrizii beneficiaz ă de regulă de tratamentul aplicat str ăinilor, dar nu se bucur ă de
nici un fel de protec ție diplomatic ă. Apatridia este a șadar o situa ție defavorabil ă persoanei, care
poate da na ștere la unele discrimin ări.
De aceea, pentru a reduce aceste cazuri, au fost elaborate la nivel interna țional o serie
de conven ții: Convenția ONU privind statutul apatrizilor (New York, 1954) și Convenția pentru
reducerea cauzelor de apatridie (1961). Aceste conven ții recunosc dreptul oric ărei persoane la o
cetățenie. Statele-p ărți se obligă să nu retragă niciunei persoane cet ățenia dacă aceasta i s-ar crea
situația de apatrid și să acorde cet ățenia lor copiilor n ăscuți pe teritoriul lor din p ărinți apatrizi.
De asemenea, Conven ția din 1954 mai prevede unele reguli privind situa ția apatrizilor în raport
cu regimul juridic al cet ățenilor și al străinilor.
3. Regimul juridic al str ăinilor
48Regimul juridic al str ăinilor este stabilit de c ătre fiecare stat în parte și constă în
determinarea drepturilor și obligațiilor străinilor, condi țiile în care ace știa pot intra, r ămâne și
părăsi teritoriul statului ș.a. Regimul juridic al str ăinilor nu poate fi identic cu cel acordat
propriilor cet ățeni. Deși este o chestiune exclusiv ă a dreptului intern, reglementarea regimului
juridic al str ăinilor trebuie s ă se conformeze unor cerin țe ale dreptului interna țional, pentru a
evita eventualele abuzuri sau discrimin ări.
Tratamentul aplicabil str ăinilor cunoa ște mai multe forme , rezultate din practica
statelor:
– regimul na țional : conform c ăruia cetățenii străini beneficiaz ă de acelea și drepturi ca
și proprii cet ățeni ai statului, cu excep ția drepturilor politice;
– regimul clauzei na țiunii celei mai favorizate : în temeiul c ăruia statul acord ă
străinilor, în temeiul unor tratate interna ționale, regimul cel mai favorabil care a fost
acordat cet ăț
enilor unui stat ter ț;
– standardul minim interna țional: "statele sunt obligate a asigura str ăinilor beneficiul
acelorași drepturi civile și accesul la acelea și garanții ca și cele ale cet ățenilor săi. Aceste
drepturi și garanții nu vor fi în niciun caz mai pu ține decât "drepturile fundamentale ale
omului" recunoscute și definite în instrumentele interna ționale contemporane.
Probleme deosebite, sub aspectul dreptului interna țional, au ap ărut în privin ța extrădării și
expulzării.
– extrădarea – este actul prin care un stat pred ă, în anumite condi ții, la cererea altui stat, o
persoană aflată pe teritoriul s ău, presupus ă a fi autoarea unei infrac țiuni, pentru a fi judecat ă sau
pentru a executa o pedeaps ă la care a fost condamnat ă anterior.
– expulzarea – act de constrângere este actul prin ca re un stat constrânge unul sau mai mul ți
străini aflați pe teritoriul s ău să-l părăsească, în situa
ți a î n c a r e a c e știa devin indezirabili ca
urmare a s ăvârșirii unor fapte care încalc ă legile sau interesele acelui stat.
4. Protecția diplomatic ă
Obiectul protec ției diplomatice a unui stat sunt proprii cet ățeni aflați pe teritoriul altui
stat și care au suferit prejudicii. Protec ția diplomatic ă este una din obliga țiile misiunilor
diplomatice ale statului respectiv. Protec ția diplomatic ă derivă din legătura de cet ățenie între
persoana fizic ă și stat.
Pe plan interna țional, protec ția diplomatic ă este reglementat ă de Convenția pentru
codificarea dreptului diplomatic (Viena, 1961), care prevede, printre func țiile misiunilor diplomatice,
și pe aceea privind protejarea, în statul ac reditar, a intereselor statului acreditant și ale
cetățenilor săi, în limitele admise de dreptul interna țional
Art.17 din Constitu ția României, reglementeaz ă dreptul la protec ție diplomatic ă a
cetățenilor români.
6. Regimul juridic al refugia ților și al persoanelor str ămutate
Persoanele refugiate reprezint ă "o categorie distinct ă de străini existen ți, la un moment
dat pe teritoriul unui stat"1. La nivelul dreptului interna țional public, s-a dezvoltat, în mod
1 Raluca Miga-Be șteliu, op. cit., p. 175.
49special dup ă cel de-al doilea r ăzboi mondial, un "drept interna țional al refugia ților", care
grupează normele privind protec ția specială a acestor persoane. Dreptul refugia ților are dou ă
dimensiuni: cea universal ă și cea regional ă.
Documentele interna ționale relevante, în materie, sunt:
– Convenția privind statutul refugia ților (1951);
– Protocolul la Conven ția privind statutul refugia ților (1967);
– Conven ția Organiza ției Unității Africane privind aspecte specifice ale problemelor
refugiaților (1969);
– Regulile comune europene asupra azilului (Tampere, 1999).
Statutul persoanelor refugiate cuprinde o serie de drepturi și obligații reglementate
atât de Conven ția din 1951, cât și de dreptul intern al statelor. Astfel, Conven ția stabilește, în
art. 2, obliga ția general ă a refugia ților de a se conforma legilor, regulamentelor, precum și
măsurilor luate pentru men ținerea ordinii publice, în țara în care se afl ă. Pe de alt ă parte, statele
părți la Conven ție se oblig ă:
– să aplice dispozi țiile acesteia f ără discrimin ări;
– să acorde refugia ților un tratament cel pu țin la fel de favorabil ca și cel acordat
cetățenilor, în ce prive ște libertatea de a practica religia lor și libertatea de instruire religioas ă a
copiilor lor;
– să asigure accesul la instan țele judecătorești, beneficiind de acela și tratament ca și
cetățenii și scutirea de cautio judicatum solvi (suma de bani pe care str ăinii, în calitate de
reclamanți, erau obliga ți, prin legile unor state, s ă o plătească ca o garan ție pentru cazul în care
acțiunea le-ar fi fost respins ă și ar fi fost obliga ți la plata cheltuielilor de judecat ă și a altor
daune);
– să garanteze alte drepturi ca: exercitarea unor profesii remunerate, dreptul la o
locuință, dreptul la înv ățământul primar, dreptul de asociere, dreptul la asigur ări sociale etc.
În România regimul juridic al refugia ților este reglementat de Ordonan ța nr. 102/2000,
aprobată, cu unele modific ări, prin Legea nr. 323/2001 și modificat ă prin: Ordonan ța nr.13/24
ianuarie 2002; OUG nr.76/28 august 2003; Ordonan ța nr.43/29 ianuarie 2004; Ordonan ța
nr.44/29 ianuarie 2004.
7. Azilul teritorial :
Acordarea azilului teritorial reprezint ă un drept suveran al statului privind intrarea și
șederea pe teritoriul s ău a unor persoane de alt ă cetățenie, care sunt supuse în țara de origine
unor persecu ții pentru activit ăți politice, religioase. Dreptul de a acorda sau de a refuza
acordarea azilului teritorial este o manifestare a suveranit ății statului. La baza acord ării azilului
stau, de regul ă, rațiuni umanitare. De aceea, aceast ă acordare nu poate fi considerat ă un act
inamical fa ță de statul de origine al celui care solicit ă azilul.
O specie a azilului teritorial este azilul diplomatic. Acesta const ă în primirea și protecția
acordată în localurile misiunilor diplomatice ale unui stat a unor cet ățeni ai statului acreditar,
care sunt urm ăriți de autorit ățile acestuia sau a c ăror viață este în pericol ca urmare a unor
evenimente interne cu caracter excep țional (răz b o i , r e v o l t e , l o v i t u r i d e s t a t e t c . ) . A z i l u l
diplomatic nu este recunoscut ca institu ție a dreptului interna țional, deoarece poate fi
considerat o înc ălcare a suveranit ății statului de re ședință: pe calea sa, beneficiarii se pot
sustrage aplic ării legilor acestui stat.
În România institu ția azilului este reglementat ă de Legea nr. 122/2006 privind azilul în
România2, act normativ care reglementeaz ă regimul juridic al acord ării acestuia, principiile de
acordare, drepturile și obligațiile solicitan ților de azil etc.
2 Publicată în M. Of. nr. 428 din 18 mai 2006.
50
VII. BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTAR Ă NECESAR Ă APROFUND ĂRII:
B. Guțan, op. cit. , 2003, pp.57-68;
B. Selejan-Gu țan, L.-M. Cr ăciunean, op. cit. , 2008, pp. 84-97;
R. Miga-Be șteliu , op. cit. , vol.I, 2005, pp.127-142;
A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura , op. cit ., 2006, p.144-154.
Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi
VIII. ÎNTREB ĂRI RECAPITULATIVE:
1) Ce sunt apatrizii și care sunt m ăsurile, la nivel interna țional, pentru evitarea situa ției de apatridie?
2) Comparați instituțiile azilului teritorial și a azilului diplomatic.
3) Menționați câteva reguli de drept interna țional privind extr ădarea și expulzarea.
51
4) Care sunt principalele reguli aplicabile regimului juridic al refugia ților?
5) Care sunt regulile privind regimul juridic al str ăinilor?
IX. TESTE DE AUTOEVALUARE:
1. Ce obliga ții au statele fa ță de refugia ți:
a. s ă le asigure un loc de munc ă
b. s ă le acorde un tratament cel pu țin la fel de favorabil ca și cetățenilor
c. s ă le acorde un tratament cel pu țin la fel de favorabil ca și străinilor
d. s ă nu îi returneze
e. s ă nu îi extrădeze
2. Conflictul pozitiv de cet ățenie este acea situa ție în care:
a. o persoan ă nu are nici o cet ățenie
b. o persoan ă este apatrid ă
c. o persoan ă are două cetățenii
d. o persoan ă are trei cet ățenii
3. Conflictul negativ de cet ățenie este acea situa ție în care:
a. o persoan ă are o cetățenie dar nu locuie ște pe teritoriul statului a c ărui cetățenie o
deține
b. o persoan ă are două cetățenii
c. o persoan ă are trei cet ățenii
d. o persoan ă nu are nici o cet ățenie
4. Refugiații:
a. sunt apatrizi
b. pot fi și apatrizi
c. pot beneficia de protec ția statului care îi adopt ă
d. nu beneficiaz ă nici de drepturi și nu au nici obliga ții
525. În ce cauz ă, Curtea Interna țională de Justi ție a formulat principiul cet ățeniei
efective:
a. Cauza Lotus
b. Cauza Nicaragua
c. Cauza Nottebohm
d. o persoan ă nu are nici o cet ățenie
Răspunsurile corecte se reg ăsesc la sfâr șitul manualului.
TESTE DE EVALUARE:
1. Care este conven ția interna țională asupra dreptului refugia ților:
a. Convenția de la Montevideo
b. Convenția de la Belgrad
c. Convenția de la Geneva din 1951
d. Convenția de la New York din 1954
e. Convenția de la Viena din 1961
2. Conflictul pozitiv de cet ățenie este acea situa ție în care:
a. o persoan ă are o cetățenie dar nu locuie ște pe teritoriul statului a c ărui cetățenie
o deț
ine
b. o persoan ă are două cetățenii
c. o persoan ă are trei cet ățenii
d. o persoan ă nu are nici o cet ățenie
3. Ce obliga ții au statele fa ță de străini:
a. să le asigure un loc de munc ă
b. pot să le acorde un tratament cel pu țin la fel de favorabil ca și cetățenilor
c. să le acorde un tratament cel pu țin la fel de favorabil ca și refugiaților
d. să nu îi returneze
e. să nu îi extrădeze
4. Apatridia este acea situa ție în care:
a. o persoan ă nu are nici o cet ățenie
b. o persoan ă este apatrid ă
c. o persoan ă are două cetățenii
d. o persoan ă are trei cet ățenii
5. Consiliul Europei a adoptat conven ții precum:
a. Carta ONU
b. Convenția european ă privind cet ățenia
c. Carta Drepturilor Fundamentale al UE
d. Convenția european ă a drepturilor omului
TEMĂ PENTRU ACAS Ă (TA):
Protecția diplomatic ă a propriilor cet ățeni – forme de manifestare
53TEMA V – PROTEC ȚIA INTERNA ȚIONALĂ A DREPTURILOR
OMULUI
I. OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:
• înțelegerea provoc ărilor specifice ale protec ției drepturilor omului în dreptul
internațional contemporan
• înțelegerea particularit ăților fiecărui sistem de protec ție a drepturilor omului
• înțelegerea particularit ăților regimului juridic al minorit ăților
• înțelegerea problemelor specifice protec ției suprapuse a drepturilor omului
II. COMPETEN ȚE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT:
• studentul s ă fie capabil s ă explice care sunt problemele specifice ale protec ției suprapuse
a drepturilor omului
• studentul s ă fie capabil s ă aplice, să recunoasc ă și să explice regulile na ționale, regionale
și internaționale de protec ție a drepturilor omului
• studentul s ă fie capabil s ă aplice, să recunoasc ă și să explice modul în care va solu ționa
conflictele între norme cu con ținut diferit dar cu voca ție de aplicare concomitent ă
• studentul s ă fie capabil s ă facă deosebirea între principalele sisteme de protec ție a
drepturilor omului și să cunoască mecanismele specifice fiec ăruia
III. TERMENI DE REFERIN ȚĂ (CONCEPTE CHEIE): drepturile omului, sistemul
african, sistemul inter-american, ONU, Carta arab ă, drepturi civile și politice, drepturi
economice, sociale și culturale, minorit ăți naționale, autodeterminarea popoarelor, identitate
națională.
IV. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU :
1. Primele preocup ări pentru protec ția drepturilor omului
2. Principalele sisteme de protec ție a drepturilor omului
a) Sistemul ONU de protec ție a drepturilor omului
b) Sisteme regionale :
1. Sistemul european :
– Consiliul Europei
– Organiza ția pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE)
– Uniunea European ă (UE)
2. Sistemul interamerican
3. Sistemul african
4. Carta arab ă a drepturilor omului
3. Protec ția minorit ăților în dreptul interna țional public
V. REZUMAT:
Ideea protec ției unor drepturi fundamentale ale persoanei nu apar ține doar timpurilor
noastre. Ideologii revolu țiilor burgheze au folosit ca port-drapel ideea drepturilor naturale,
inerente persoanei. Stau m ărturie declara țiile de drepturi de la sfâr șitul sec. al XVIII-lea:
Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789, declara țiile de drepturi din America de Nord,
54Bill of Rights al Constitu ției americane, din 1791. Cu toate acestea, problema protec ției acestor
drepturi nu putea dep ăși, în acel stadiu al dezvolt ării dreptului și relațiilor interna ționale, cadrul
intern al fiec ărui stat. Abia în sec. al XIX-lea au ap ărut firave încerc ări de interna ționalizare a
unor categorii de drepturi, dar aceasta în considerarea unor interese geopolitice ale marilor puteri vis-a-vis de drepturile propriilor cet ățeni aflați în străinătate.
Un alt domeniu în care protec ția drepturilor s-a impus la nivel interna țional a fost
dreptul umanitar, care are ca scop protec ția victimelor conflictelor armate. În 1864 a ap ărut la
Geneva prima Conven ție internațională destinată ameliorării situației militarilor r ăniți în luptă,
completat ă apoi de alte acte ce vizau protec ția civililor și a prizonierilor.
Sfâr șitul primului r ăzboi mondial a însemnat începutul unei noi etape în dezvoltarea
dreptului interna țional, în special în domeniul a ceea ce înc ă nu se numea "protec ția drepturilor
omului". Una din direc țiile majore ale acestei dezvolt ări a fost protec ția minorit ăților. Tratatele
ce puneau cap ăt primului conflict mondial con țineau prevederi destinate a asigura un sistem de
protec
ție a minorit ăților.
CONȚINUTUL TEMEI V:
1. Primele preocup ări pentru protec ția drepturilor omului
Una dintre cele mai importante direc ții de dezvoltare a dreptului interna țional după cel
de-al doilea r ăzboi mondial a fost preocuparea pentru protec ția drepturilor omului. Protec ția
drepturilor omului prin intermediul ac țiunilor interna ționale a fost o idee revolu ționară, care
nu-și găsea locul în dreptul interna țional tradi țional. Aceasta pentru c ă dreptul interna țional
clasic este construit în jurul intereselor statelor. În acest context, ordinea politic ă internațională
se confund ă, uneori, cu ordinea juridic ă internațională. De aceea, orice norm ă de drept
internațional are o dimensiune și o semnifica ție politică în egală măsură cu cea juridic ă. În plus,
dreptul interna țional clasic este puternic ma rcat de principiul suveranit ății statelor, iar punerea
sa în practic ă depinde exclusiv de organele politice ale statelor. Observ ăm, astfel, c ă întreaga
structură a dreptului interna țional clasic este construit ă în afara perspectivei drepturilor omului.
Potrivit concep ției clasice, problema drepturilor omului trebuie s ă rămână în competen ța
exclusivă a statelor. Cu toate acestea, în a doua jum ătate a sec. al XX-lea, a luat na ștere ceea ce
se numește “dreptul interna țional al drepturilor omului”, care dep ășește această contradic ție a
dreptului interna țional clasic, potrivit c ăreia protec ția individului se poate realiza doar prin
intermediul unui drept in terstatal, creat de c ătre și pentru state.
Dreptul interna țional al drepturilor omului difer ă în mod substan țial de concep ția
tradițională a dreptului interna țional, prin aceea c ă oamenii sunt considera ți a avea drepturi
garantate interna țional, dar ca pers oane individuale, și nu ca cet ățeni ai unui anumit stat.
Această concepție a dus la adoptarea unor instrumente juridice interna ționale de protec ție a
drepturilor individuale și la crearea unor institu ții internaționale în a c ăror competen ță intră
protecția indivizilor împotriva înc ălcărilor drepturilor lor de c ătre state. Aceste instrumente
juridice și instituții au interna ționalizat problema protec ției drepturilor omului care a devenit,
treptat, și în ordinea politic ă internațională, una din cele mai importante preocup ări.
2. Principalele sisteme de protec ție a drepturilor omului
a. Sistemul ONU de protec ție a drepturilor omului
Cadrul juridic interna țional care marcheaz ă începutul “erei drepturilor” este constituit
dintr-o serie de documente ce formeaz ă așa-numita “Chart ă internațională a Drepturilor
Omului”, documente ce au fost elaborate, adoptate și aplicate în cadrul ONU.
551. Charta Organiza ției Națiunilor Unite
Dreptul interna țional modern al drepturilor omului s-a dezvoltat cu prec ădere după cel
de-al doilea r ăzboi mondial. Charta Na țiunilor Unite, adoptat ă în urma Conferin ței de la San
Francisco proclam ă, în preambulul s ău, “credin ța în drepturile fundamentale ale omului, în
demnitate și în valoarea persoanei umane, în egalitatea de drept a b ărbaților cu femeile, ca și a
națiunilor, mari și mici”. Articolul 1 §3 al Chartei confer ă ONU scopul fundamental “de a
realiza cooperarea interna țională, dezvoltând și încurajând respectul drepturilor omului și al
libertăților fundamentale pentru to ți, fără distincție de rasă, sex, limb ă sau religie.” Aceasta este
prima consacrare de ordin general a protec ției drepturilor omului la nivel interna țional, printr-
un tratat interna țional fundamental cu voca ție de universalitate. Ideea protec ției drepturilor
traverseaz ă întreg textul Chartei ca un fir ro șu:
– art. 10 și 13
– articolul 55/c
– art. 62 §2 – art. 68
2. Declara ția Universal ă a Drepturilor Omului
Declarația Universal
ă a Drepturilor Omului, adoptat ă la 10 decembrie 1948 de c ătre
Adunarea General ă a ONU, este primul document cuprinz ător în sfera drepturilor omului,
adoptat de o organiza ție internațională.
Declarația Universal ă cuprinde dou ă mari categorii de drepturi: drepturile civile și
politice și drepturile economice, sociale și culturale.
Din categoria drepturilor civile și politice fac parte: dreptul la via ță, la libertatea și la
securitatea persoanei, interdic ția sclaviei, torturii și tratamentelor crude, inumane sau
degradante, dreptul de a nu fi supus în mod arbitrar arest ării, reținerii sau exilului, dreptul la un
proces echitabil, prezum ția de nevinov ăție. Se mai recunoa ște dreptul la via ță privată și dreptul
de proprietate. Declara ția proclam ă libertatea de exprimare, de religie, de întrunire și dreptul la
liberă circulație. Articolul 21 prevede drepturile politice ale individului, inclusiv dreptul acestuia
de a participa la guvernarea țării sale, direct sau prin reprezentan ți liber aleși.
Din categoria drepturilor economice, sociale și culturale fac parte: dreptul persoanei
la asigurări sociale, la munc ă și la protec ție împotriva șomajului, dreptul la plat ă egală pentru
muncă egală, dreptul la o retribu ție echitabil ă și satisfăcătoare, dreptul la odihn ă, dreptul la
educație. Articolul 27 se refer ă la drepturile culturale: “orice persoan ă are dreptul de a participa
liber la via ța culturală a comunit ății, de a se bucura de valorile artistice și de a beneficia de
progresul științific și avantajele acestuia”.
Declarația Universal ă nu este un tratat. Ea a fost adoptat ă de AG a ONU ca rezolu ție,
deci nu are putere obligatorie.
3. Pactele interna ționale privind drepturile omului
Cele două Pacte interna ționale au fost adoptate de AG a ONU și deschise spre semnare
în decembrie 1966. Abia dup ă un deceniu a fost posibil ă intrarea lor în vigoare, prin ratificarea
de către 35 de state. Având statutul de tratat interna țional, cele dou ă Pacte creeaz ă obligații
juridice pentru statele p ărți.
3.1. Pactul Interna țional privind drepturile civile și politice (PIDCP)
Pactul a fost adoptat în 1966 și proclamă mai multe drepturi din aceast ă categorie decât
Declarația Universal ă a Drepturilor Omului. Una din cele mai importante complet ări este
articolul 27, care con ține angajamentul statelor de a recunoa ște membrilor minorit ăților etnice,
religioase sau lingvistice dreptul de a se bucura, împreun ă cu alți membri ai grupului lor, de
cultura proprie, de a profesa și practica propria religie, sau de a folosi limba proprie. Printre
drepturile garantate de Pact care nu sunt men ționate de DUDO se num ără: libertatea de a nu fi
închis pentru datorii, dreptul tuturor persoanelo r private de libertate de a fi tratate în mod
omenos și cu respect pentru demnitatea inerent ă ființei umane, dreptul copilului de a dobândi o
56cetățenie și de a i se oferi acele m ăsuri de protec ție decurgând din statutul s ău de minor. Cu
toate acestea, exist ă și drepturi enun țate de DUDO care nu se reg ăsesc în Pact: dreptul de
proprietate, dreptul de a solicita și a primi azil și dreptul la cet ățenie.
Pentru a asigura respectarea obliga țiilor asumate prin Pact, acsta instituie un mecanism
de aplicare, prin intermediul Comitetului Drepturilor Omului , organ înfiin țat prin tratat și
format din 18 exper ți independen ți aleși pentru o perioad ă de 4 ani. Activitatea Comitetului se
desfășoară pe două planuri: procedura de raportare și procedura de examinare a plângerilor
inter-statale și individuale.
3.2.Pactul Interna țional privind drepturile economice, sociale și culturale
(PIDESC) Acest pact recunoa ște următoarele drepturi: dreptul la munc ă; dreptul de a se bucura de
condiții de munc ă juste și prielnice; dreptul de a înfiin ța și de a face parte din sindicate; dreptul
la securitate social ă; dreptul la protec ția familiei; dreptul la un standard de via ță satisfăcător;
dreptul de a se bucura de cel mai înalt standard posibil de s ă
nătate fizică și psihică; dreptul la
educație; dreptul de a participa la via ța culturală.
Ratificând PIDESC, un stat nu se angajeaz ă să confere tuturor drepturilor enumerate
un efect imediat, ci doar s ă utilizeze la maximum toate resursele sale disponibile în scopul de a
ajunge treptat la deplina realizare a acestor drepturi.
PIDESC nu cuprinde prevederi referitoare la un sistem de plângeri interstatale sau
individuale. El cere doar statelor p ărți să prezinte rapoarte asupra m ăsurilor pe care le-au
adoptat și asupra progresului înregistrat în respectarea drepturilor recunoscute prin Pact. Pactul
nu înființa nici un Comitet special pentru examinarea rapoartelor, ci stipuleaz ă doar că aceste
rapoarte sunt înaintate Consiliului Economic și Social al ONU (ECOSOC). Începând cu 1976,
ECOSOC a adoptat o serie de rezolu ții care au culminat cu înfiin țarea Comitetului pentru
drepturile economice, sociale și culturale , compus din 18 exper ți aleși cu titlu personal, și
nu în reprezentarea statului de unde provin. Di n punct de vedere tehnic, Comitetul nu este un
organ conven țional, ci un organ al ONU, mandatul s ău fiind acela de a asista ECOSOC în
examinarea rapoartelor statale.
4. Alte conven ții ONU privind drepturile omului
La nivelul ONU au fost adoptate de-a lungul timpului o serie de conven ții specializate,
pentru protec ția unor categorii speciale de drepturi sau de beneficiari. Dintre acestea, "nucleul"
(core treaties ) îl formeaz ă următoarele conven ții:
– Conven ția pentru eliminarea oric ărei forme de discriminare rasial ă (1965; intrat ă în
vigoare în 1969);
– Conven ția asupra elimin ării oricărei forme de discriminare fa ță de femei (1979; intrat ă
în vigoare în 1981);
– Conven ția împotriva torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante (1984; intrat ă în vigoare în 1987);
– Conven ția pentru drepturile copilului (1989; intrat ă în vigoare în 1990);
– Conven ția pentru protec ția muncitorilor migran ți și a membrilor de familie ai acestora
(1990; intrat ă în vigoare la 1 iulie 2003).
Al ături de acestea, trebuie men ționate :
– Conven ția privind statutul refugia ților (1951) și protocolul acesteia din 1967;
– Conven ția pentru prevenirea și pedepsirea crimei de genocid (1948);
– Conven ția asupra elimin ării și reprimării crimei de apartheid (1973) ș.a.
5. Proceduri extra-conven ționale de protec ție a drepturilor omului la nivelul
ONU
57Procedurile extra-conven ționale sunt acele proceduri de implementare a drepturilor
omului fără caracter obligatoriu, dezvoltate în cadrul ONU și bazate în primul rând pe Charta
organizației, dar care î și au originea în rezolu ții ale Adun ării Generale ( non-conventional
procedures). Aceste proceduri se numesc astfel pentru a le deosebi de procedurile convenționale, care î și au originea în tratatele și convențiile din materia drepturilor omului
(treaty-based procedures ).
Cel mai important rol în cadrul acestor proceduri îl joac ă Comisia Drepturilor
Omului, organ înfiin țat de Consiliul Economic și Social (ECOSOC) în 1946, în baza art. 68 al
Chartei ONU. Comisia este un organ politic, alc ătuit din reprezentan ți ai 53 de state membre,
alese pe o perioad ă de 5 ani dup ă criteriul repartiz ării geografice echitabile. Comisia are
mandatul de a elabora propuneri de declara ții și convenții internaționale, pe care le înainteaz ă,
prin ECOSOC, Adun ării Generale a ONU. În 1947, Comisia a înfiin țat Subcomisia pentru
Prevenirea Discrimin ării și Protec ția Minorit ăților, compusă din 26 de membri
independen ți, aleși pe o perioad ă de 4 ani, pe acela și criteriu al repartiz ării geografice echitabile.
Denumirea Subcomisiei nu a însemnat limitarea activit ății acesteia: activit
ățile sale dep ășesc
cadrul dat de denumire, extinzându-se la acela și nivel cu cele ale Comisiei.
b. Sisteme regionale de protec ție a drepturilor omului
1. Sistemul european :
1.1. Scurt istoric
Întreg complexul de factori care a condus ONU la preocuparea deosebit ă pentru
protecția drepturilor omului a avut un ef ect similar în Europa. Unul din ace ști factori a fost, în
mod special, reac ția împotriva sistemelor fasciste ca re au provocat ce l de-al doilea r ăzboi
mondial. Negarea existen ței drepturilor omului nu a fost doar un rezultat incident al acestor
sisteme, ci “un instrume nt deliberat de politic ă internă și chiar o precondi ție a ascensiunii lor.”
Un alt factor a fost necesitatea protec ției sistemelor democratice ale Europei Occidentale, nu
doar împotriva unei rena șteri a regimurilor dictatoriale fasciste, ci și împotriva unui alt fel de
regimuri care preluaser ă controlul asupra unei jum ătăți a continentului: regimurile comuniste.
1949 – na șterea Consiliului Europei.
1.2.Organele Consiliului Europei
Comitetul Mini ștrilor este organul decizional al Consiliului Europei, compus din
miniștrii de externe ai statelor membre sau din reprezentan ții lor diplomatici permanen ți la
Strasbourg.
Adunarea Parlamentar ă este prima adunare european ă din istoria continentului și
totodată are cea mai extins ă reprezentare: 46 de state sunt reprezentate în cadrul ei.
Secretarul General are responsabilitatea direc țiilor strategice ale programului de lucru
al Consiliului Europei și asupra bugetului organiza ției și supravegheaz ă organizarea și
funcționarea curent ă a Consiliului.
Congresul Autorit ăților Locale și Regionale din Europa (CALRE) este un organ
creat de Summit-ul de la Viena din anul 1993 , care are menirea de a reprezenta atât
colectivitățile locale, cât și colectivit ățile regionale din Europa care aplic ă prevederile Chartei
Autonomiei Locale adoptată de Comitetul Mini ștrilor în 1985.
Comisarul Drepturilor Omului a fost creat în 1999 și este o institu ție independent ă,
ce are ca scop promovarea educa ției în domeniul drepturilor omului, a con știentizării și
respectării drepturilor omului în statele membre.
583.3. Elaborarea și semnarea Conven ției Europene a Drepturilor Omului
Convenția a fost semnat ă la Roma în luna noiembrie 1950 și a intrat în vigoare la 3
septembrie 1953, dup ă depunerea a trei ratific ări. Ea a fost urmat ă de 13 protocoale adi ționale.
Drepturile garantate de Conven ția European ă a Drepturilor Omului. În forma ini țială,
CEDO garanta urm ătoarele drepturi:
dreptul la via ță
dreptul de a nu fi supus torturii sau altor tratamente sau pedepse inumane sau degradante
dreptul de a nu fi ținut în sclavie; interzicerea muncii for țate
dreptul la libertatea și siguranța persoanei
dreptul la un proces echitabil
dreptul de a nu fi supus unor legi și pedepse ex post facto
dreptul la via ță privată și de familie
libertatea de gândire, con știință și religie
libertatea de expresie
libertatea de asociere și de întrunire pa șnică
libertatea de a se c ăsători și de a întemeia o familie
Convenția mai con ține o clauz ă de nediscriminare (art. 14) și obligația de a se acorda un
remediu eficace prin instan țele naționale oric ărei persoane ale c ărei drepturi au fost violate (art.
13).
Catalogul drepturilor garantate a fost l ărgit prin Protocoalele adi ționale ulterioare:
Protocolul 1: – dreptul la proprietate; dreptul la educa ție; angajamentul statelor de a organiza
alegeri libere și secrete la intervale de timp rezonabile.
Protocolul 4: – interzicerea priv ării de libertate pentru nerespectarea obliga țiilor contractuale;
dreptul la liber ă circulație; interzicerea expulz ării propriilor cet ățeni și a expulzării colective a
străinilor.
Protocolul 6: – abolirea pedeapsa cu moartea pe timp de pace
Protocolul 7: – garan ții acordate str ăinilor înainte de a fi expulza ți din țara unde î și au
reședința; dreptul la recurs în procesele penale, dreptul la repara ții în caz de eroare judiciar ă,
dreptul de a nu fi judecat de dou ă ori pentru aceea și faptă; egalitatea în drepturi și obligații
între soți.
Protocolul 12 a introdus principiul general al non-discrimin ării.
Protocolul 13 a introdus abolirea pe depsei cu moartea în orice circumstan țe.
1.4. Curtea European ă a Drepturilor Omului
Curtea European ă a Drepturilor Omului are dou ă categorii de competen țe:
soluționarea litigiilor și emiterea de avize consultative. Competen ța ei acoper ă toate problemele
privind interpretarea și aplicarea CEDO și a Protocoalelor sale.
Judecătorii noii Cur ți Europene a Drepturilor Omului sunt, conform art. 20-24 ale
Convenției, în num ăr egal cu acela al statelor-p ărți la CEDO.
Curtea își desfășoară activitatea în: Adunarea Plenar ă a Curții; Comitete; Camere; Marea
Cameră.
Pentru celelalte activit ăți ale Curții decât cea de examinare a cauzelor aduse înaintea sa,
în structura Cur ții se regăsesc: Adunarea Plenar ă a Curții; Președintele Cur ții; 1 sau 2
vicepreședinți; președinții Camerelor.
Principala sarcin ă a noii Cur ți Europene a Drepturilor Omului este asigurarea
respectării angajamentelor care decurg pentru statele p ărți la CEDO. Sesizarea Cur ții privind
încălcarea drepturilor garantate de CEDO se poate fa ce fie de un stat-parte, fie de un particular.
59Condițiile de admisibilitate ale unei cereri individuale introduse la Curtea
European ă a Drepturilor Omului. Pentru a fi examinate pe fond de c ătre Curte, cererile
individuale trebuie s ă îndeplineasc ă o serie de condi ții de admisibilitate prev ăzute de articolul 35
al Conven ției:
A. Epuizarea prealabil ă a tuturor căilor de recurs interne;
B. Introducerea cererii într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive;
C. Cererea s ă nu fie anonim ă;
D. Cererea s ă nu fie esențial aceeași cu o cerere anterior examinat ă de Curte;
E. Cererea s ă nu mai fi fost supus ă examinării unei alte instan țe internaționale , dac ă nu conține
fapte noi;
F. Cererea s ă nu fie incompatibil ă cu prevederile Conven ției, manifest nefondat ă sau abuziv ă .
Procedura de judecare a cererii individuale de Camer ă sau de Marea Camer ă – a
se studia dup ă curs.
1.5. Charta Social ă European ă
Charta Social ă European ă a fost semnat ă la Torino, sub auspiciile Consiliului Europei,
la 18 octombrie 1961 și a intrat în vigoare la 26 februarie 1965. Charta este destinat ă a completa
prevederile Conven ției Europene a Drepturilor Omului, ca re cuprinde în principal drepturi
civile și politice, cu un catalog de drepturi economice, sociale și culturale.
Pentru a deveni parte la Chart ă, un stat trebuie s ă accepte cel pu țin 10 din cele 19
articole care formeaz ă partea a II-a a Chartei sau 45 din cele 72 de paragrafe numerotate ale
acestor articole. În urma acestui algoritm, un stat trebuie s ă accepte doar între jum ătate și două
treimi din obliga țiile prevăzute de Chart ă.
1.6. Alte conven ții privind drepturile omului elaborate în cadrul Consiliului Europei
Cu titlu exemplificativ, enumer ăm următoarele tratate:
– Conven ția european ă pentru prevenirea torturii și pedepselor sau tratamentelor
inumane ori degradante (1987; intrat ă în vigoare în 1989);
– Conven ția-cadru pentru protec ția minorit ăților naționale (1994; intrat ă în vigoare în
1998);
– Conven ția privind drepturile omului și bio-medicina (1997);
– Charta european ă a limbilor regionale sau minoritare (1992);
– Conven ția european ă cu privire la extr ădare (1957);
– Conven ția european ă asupra cybercriminalit ății (2001).
1.7. Protec ția drepturilor omului în cadrul Uniunii Europene
În cadrul Uniunii Europene, sistemul de protec ție a drepturilor omului este
esențialmente jurispruden țial. Judecătorul comunitar a intervenit în acest scop, inspirându-se
din texte scrise de drept primar și de drept derivat, din tradi țiile constitu ționale naționale și din
CEDO. De altfel, art. F § 2 din Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht)
afirmă că Uniunea respect ă drepturile fundamentale a șa cum sunt garantate de CEDO și așa
cum rezult ă din tradi țiile constitu ționale comune ale statelor membre. Totu și, absența unei
enumerări a acestor drepturi implic ă inevitabil recursul la Curtea de Justi ție.
Tratatul de la Amsterdam , din 2 octombrie 1997, intrat în vigoare la 1 mai 1999, con ține
importante dispozi ții relative la drepturile omului. El cuprinde inten ția statelor de a m ări
posibilitatea de interven ție a Curții de la Luxembourg în aces t domeniu. Tratatul consacr ă
competen ța Curții de Justi ție în domeniul controlului respect ului drepturilor fundamentale de
către organele comunitare. De asemenea, Tratatul pune în lumin ă importan ța garanției politice a
drepturilor omului, al c ăror respect deplin a devenit o condi ție de adeziune și de apartenen ță la
60Uniune. În cazul înc ălcării grave și persistente a principiilor enun țate în art. 6 al Tratatului –
libertatea, democra ția, respectul drepturilor omului și al libert ăților fundamentale, statul de
drept – Consiliul UE, reunit la nivelul șefilor de stat sau de guve rn, poate, în anumite condi ții,
să suspende cu o majoritate calificat ă, unele drepturi ale statului în cauz ă, inclusiv dreptul s ău
de vot în cadrul Consiliului.
Charta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene – adoptată la Nisa, în anul
2000.
Conținutul și structura Chartei. Charta con ține o serie de principii generale, care
privesc în primul rând câmpul s ău de aplicare, autonomia sa, limit ările aduse drepturilor.
Cât prive ște catalogul drepturilor, documentul reafirm ă drepturile clasice – demnitatea
umană, libertățile, egalitatea, justi ția, conținând însă un bogat catalog de drepturi sociale:
dreptul la munc ă, la securitate social ă, la ajutor social, la grev ă.
Charta a fost integrat ă în Tratatul privind Constitu ția pentru Europa, semnat la Roma,
la 29 octombrie 2004.
1.8. Protec ția drepturilor omului în cadrul Organiza ției pentru Securitate și
Cooperare în Europa
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (fosta Conferin ță pentru
Securitate și Cooperare în Europa) este o organiza ție politică ce are ca principal scop asigurarea
păcii și securității la nivel regional european. Unul din principalele domenii de ac țiune în acest
cadru larg al organiza ției este a șa-numita dimensiune uman ă, adică protecția drepturilor
fundamentale, precum și "stabilirea contactelor umane și alte probleme cu caracter umanitar".
Dimensiunea uman ă a OSCE î și are originea în principiul VII enun țat în Actul Final de la
Helsinki (1975).
2. Sistemul interamerican
Declarația American ă asupra Drepturilor și Obligațiilor Omului, 1948. Declara ția este bazat ă
pe aceeași viziune "holistic ă", globală, asupra drepturilor: cuprinde toate categoriile de drepturi
inerente persoane umane. Ceea ce aduce nou declara ția este legătura dintre drepturi și obligaț
ii.
Comisia Inter-american ă a drepturilor omului a fost creat ă prin Rezolu ție a OAS în
1959, la Santiago de Chile. Convenția Inter-american ă a drepturilor omului a fost adoptat ă în 1969 și a intrat în
vigoare în 1978, instituind un sistem mai eficient, bazat pe examinarea peti țiilor individuale
privind înc ălcări ale drepturilor omului în statele p ărți. Prin Conven ție, statele-p ărți își asumă
obligația complex ă de a respecta și de a asigura drepturile enumerate (se subliniaz ă astfel
existența obligațiilor pozitive în sarcina statelor).
Principalele institu ții create de Conven ție sunt Comisia Inter-american ă a drepturilor
omului și Curtea Inter-american ă a drepturilor omului.
Conven ția a fost completat ă prin dou ă protocoale adi ționale: Protocolul adi țional în
domeniul drepturilor economice, sociale și culturale (1988) și Protocolul privind abolirea
pedepsei cu moartea (1990). Tot la nivelul si stemului inter-american, în 1985 a fost adoptat ă
Convenția Inter-american ă pentru prevenirea și pedepsirea torturii.
3. Sistemul african
Sistemul african are la baz
ă Charta african ă a drepturilor omului și popoarelor ,
adoptată la Nairobi, în 1981, de c ătre Organiza ția Unității Africane și intrată în vigoare în 1986.
În 2001, Organiza ția Unității Africane s-a transformat în Uniunea African ă. Alte instrumente de
61protecție a drepturilor omului din cadrul sistemului african: Conven ția african ă asupra
refugiaților, Charta african ă a drepturilor și bunăstării copilului, Protocolul asupra drepturilor
femeii.
Mecanismul de aplicare a Chartei se desf ășoară prin Comisia african ă a drepturilor
omului și popoarelor și, de anul acesta și prin Curtea african ă a drepturilor omului și
popoarelor. Comisia este format ă din 11 membri, înal ți funcționari guvernamentali ale și de
Conferința Șefilor de Stat și de Guvern a Uniunii Africane pe o perioad ă de 6 ani.
În cazul constat ării unor viol ări ale drepturilor, statele au urm ătoarele obliga ții:
– obligația de încetare a viol ării;
– obligația de restitutio in integrum prin repara ții în natură sau prin echivalent ;
– obligația de a nu repeta violarea.
Comisia poate indica statelor m ăsurile speciale și generale pe care trebuie s ă le ia în
vederea elimin ării efectelor viol ării drepturilor.
În vederea reform ării sistemului african, subiect al u nor serioase lacune, s-a impus ideea
creării unui organism jurisdic țional de protec ție a drepturilor omului la nivel african. Prin
Protocolul adoptat în 1998, și intrat în vigoare în iulie 2004, se instituie Curtea african ă a
drepturilor omului și popoarelor. C u r t e a v a f i f o r m a t ă din 11 judec ători independen ți,
resortisan ți ai statelor membre ale Uniunii Africane, juri ști cu o înalt ă autoritate moral ă,
competen ță și experien ță juridică, judiciară sau academic ă recunoscut ă în domeniul drepturilor
omului și popoarelor. Judec ătorii sunt ale și de Conferin ța UA pe o perioad ă de 6 ani.
Curtea va avea o competen ță consultativ ă și una contencioas ă.
6. Carta arab ă a drepturilor omului
În luna mai 2004, Liga Statelor Arabe (Liga Arab ă) a adoptat versiunea revizuit ă a
Cartei arabe a drepturilor omului. Textul ini țial al Cartei fusese adoptat de c ătre Liga Arab ă
în anul 1994, îns ă nu a fost ratificat de niciun stat membru. Acela și text inițial a fost destul de
vehement criticat de organiza țiile din domeniul drepturilor omului pentru c ă nu era considerat
ca îndeplinind standardele interna ționale în materie. Acesta a fost motivul pentru care, în anul
2002, Consiliul Ligii Arabe a adoptat o serie de rezolu ții prin care încuraja „modernizarea Cartei
pentru a corespunde cu standardele interna ționale ale drepturilor omului”. Aceast ă revizuire a
însemnat reformularea majorit ății articolelor Cartei, precum și adăugarea unor drepturi noi.
Considerat ă ca fiind un pas înainte fa ță de predecesoarea sa, Carta Arab ă revizuită
conține încă unele devieri de la standardele interna ționale consacrate în materie (de exemplu, în
privința dreptului la via ță prin permiterea prevederii pedeps ei cu moartea pentru persoanele
sub 18 ani), dar reprezint ă, cu toate acestea, o reafirmare a începutului angaj ării statelor
membre ale Ligii Arabe spre protec ția drepturilor omului, cu posibilitatea consolid ării acestei
angajări prin îmbun ătățirea viitoare a textului și a aplicării Cartei. Carta Arab ă revizuită va intra
în vigoare la dou ă luni după ce va fi ratificat ă de șapte state membre ale Ligii Arabe.
3. Protecția minorit ăților în dreptul interna țional public
Comunitatea interna țională a devenit con știentă de gravitatea problemelor ridicate de
existența minorităților abia dup ă primul război mondial. Ca urmare a pr ăbușirii celor trei mari
imperii europene: aust ro-ungar, otoman si țarist, noi state au ap ărut pe harta politic ă a Europei:
Polonia, România, Cehoslovacia, Iugoslavia, Gr ecia, Bulgaria. Pe teritoriile acestor state tr ăiau
grupuri etnice, religioase și lingvistice care difereau din punct de vedere al culturii, religiei și
limbii de principalul segment al popula ției. În consecin ță, M a r i l e P u t e r i a u h o t ărât stabilirea,
prin intermediul tratatelor, a unor obliga ții speciale pentru ocrotirea acestor grupuri minoritare.
Ca urmare, au fost încheiate cinci tratate speciale privind minorit ățile: cu Polonia (Versailles,
621919), cu Cehoslovacia și Iugoslavia (St. Germain en Laye, 1919), cu România (Trianon, 1920)
și Grecia (Sevres, 1920).
Tratatele de pace care au pus cap ăt războiului au inclus de asemenea prevederi speciale cu
privire la drepturile minorit ăților.
Nu exist ă nicio defini ție stabilit ă, oficială, a termenului minoritate în dreptul
internațional și nici în instrumentele juridice existente de protec ție a drepturilor omului. Unele
state, în special latino-americane, au sus ținut că nu au niciun fel de minoritate pe teritoriile lor,
în timp ce alte state au inclus sau au inten ționat să includă drepturile minorit ăților în
constituțiile lor. Aceast ă situație ambigu ă a generat dezbateri la nivelul ONU, în vederea
elaborării unei defini ții.
După cel de-al doilea r ăzboi mondial, sarcina ocrotirii drepturilor omului și a creării
normelor juridice pentru îndeplinirea acestui scop a fost încredin țată Organiza ției Națiunilor
Unite. Dup ă expunerea principiilor generale ale recunoa șterii și ocrotirii drepturilor omului în
Carta ONU, alte documente au fost adoptate pentru a da eficien ță acestei protec ții universale.
Primul document asupra drepturilor omului adoptat sub egida Na țiunilor Unite a fost Declara ția
Universală a Drepturilor Omului (DUDO). În ceea ce prive ște drepturile minorit ăților, nici
Charta, nici Declara ția nu conțin prevederi specifice.
După promulgarea DUDO, importan ța protecției drepturilor minorit ăților a crescut.
Referiri speciale au fost incluse în tratatele asupra drepturilor omului adoptate în urm ătorii ani.
Articolul 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (1950) se refer ă la non-discriminare
“pentru orice motiv ca (…) ras ă, culoare, limb ă, (…), asociere cu o minoritate na țională”.
Minoritățile sunt de asemenea men ționate indirect în Convenția asupra Prevenirii și
Pedepsirii Crimei de Genocid ( 1948 ). Convenția asupra Elimin ării Tuturor Formelor de Discriminare
Rasială prevede în art. 1 că “măsurile speciale luate doar în scopul asigur ării avansării adecvate a
anumitor grupuri sau indivizi nu va fi considerat ă discriminatorie cu condi ția ca aceste m ăsuri
să nu ducă la menținerea de drepturi separate pentru dife rite grupuri rasiale.” Alte referiri la
minorități apar în Convenția UNESCO împotriva Discrimin ării în Domeniul Înv ățământului.
Cea mai important ă și directă referire la protec ția minorit ăților se află în articolul 27 al
Pactului Interna țional cu privire la Drepturile Civile și Politice , articol care este considerat parte a
dreptului cutumiar interna țional. Textul art. 27 prevede: “În acele state în care exist ă minorități
etnice, religioase și lingvistice, persoanelor care apar țin acestor minorit ăți nu le va fi negat
dreptul, în comunitate cu ceilal ți membri ai grupului, de a se bucura de propria lor cultur ă, de a
profesa și practica propria lor religie, sau de a folosi propria lor limb ă.” Formularea art. 27
ridică unele probleme de interpretare, dintre care cele mai importante sunt: stabilirea
beneficiarilor acestor drepturi , determinarea naturii obliga ției impuse asupra statelor,
determinarea drepturilor propriu-zis garantate. Dreptul interna țional ar fi lipsit de eficien ță și valoare practic ă dacă nu s-ar reflecta la
nivel național. Statele trebuie s ă se conformeze normelor interna ționale și să-și adapteze
acestora politica lor intern ă. Cazurile de înc ălcare a drepturilor persoanelor apar ținând
minorităților trebuie rezolvate eficient la nivel na țional prin procedurile corespunz ătoare, și
dreptul na țional trebuie s ă asigure ca restric țiile asupra drepturilor membrilor minorit ăților să
aibă “o justificare rezonabil ă ș
i obiectiv ă și sunt necesare pentru continua viabilitate și
bunăstare a minorit ății în întregul ei.”3
Problema minorit ăților rămâne un aspect complex al dreptului interna țional
contemporan. Tensiunile etnice de pe cuprin sul lumii cer maxima ei considerare de c ătre state și
organizațiile interna ționale.
VI. BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTAR Ă NECESAR Ă APROFUND ĂRII:
3 Kitok v. Suedia, HRC Report, GAOR, 44th Sess., Supp. 40, p. 271
63
B. Selejan-Gu țan, op. cit. , 2003, pp.57-68;
B. Selejan-Gu țan, L.-M. Cr ăciunean, op. cit. , 2008, pp. 84-97;
R. Miga-Be șteliu , op. cit. , vol.I, 2005, pp.127-142;
A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura , op. cit ., 2006, p.144-154
B. Selejan-Gu țan, Protecția european ă a drepturilor omului , Editura C.H. Beck, Bucure ști, 2004
(ediția I), 2006 (edi ția a II-a), 2008 (edi ția a III-a);
C.-L. Popescu , Protecția internațională a drepturilor omului. Surse, institu ții, proceduri, Editura All
Beck, 2001.
Timpul necesar studiului: 6 h sau 30 min. / zi
VII. ÎNTREB ĂRI RECAPITULATIVE:
1) Care sunt procedurile extra-conven ționale de protec ție a drepturilor omului în cadrul ONU?
2) Prezentați evoluția și caracteristicile sistemului inter-american de protec ție a drepturilor omului.
3) Care sunt particularit ățile protec ției
drepturilor omului în cadrul OSCE?
64
4) Care sunt principalele reguli aplicabile minorit ăților, în dreptul interna țioanal?
5) Proceduri prev ăzute de PIDCP pentru protec ția drepturilor omului.
6) Cum pot fi definite minorit ățile?
VIII. TESTE DE AUTOEVALUARE:
1. Organele sistemului interamerican de protec ție a drepturilor omului sunt:
a. Comitetul Drepturilor Omului
b. Comisia c. Curtea
d. Comitetul Mini ștrilor
2. Curtea african ă a drepturilor omului poate fi sesizat ă de:
a. orice individ
b. statele p ărți la protocol
c. ONG-uri d. Comisia african ă a drepturilor omului
e. numai de indivizi și state
653. Individul poate sesiza Curtea inter-american ă a drepturilor omului:
a. oricând
b. niciodat ă
c. în faza de stabilire a compensa ției
d. în cazul neexecut ării unei hot ărâri
4. Curtea african ă a drepturilor omului:
a. înc ă nu funcționează
b. func ționează din 2005
c. va începe s ă funcționeze în 2007
5. Curtea inter-american ă a drepturilor omului poate:
a. examina rapoarte
b. solu ționa plângeri individuale
c. da avize consultative
Răspunsurile corecte se reg ăsesc la sfâr șitul manualului.
TESTE DE EVALUARE:
1. Comisia african ă a drepturilor omului are urm ătoarele func ții:
a. de raportare b. de promovare a drepturilor omului
c. de protec ție a drepturilor omului
2. Organele sistemului african de protec ție a drepturilor omului sunt:
a. Comitetul Drepturilor Omului
b. Comisia
c. Curtea
3. Conven ția pentru protec ția minorit ăților naționale a fost adoptat ă în cadrul:
a. NATO b. UNESCO
c. OSCE
d. Consiliului Europei
4. Declara ția Universal ă a Drepturilor omului:
a. este un tratat elaborat în cadrul ONU b. nu are for ță juridică
c. a fost adoptat ă
la 10 decembrie 1948
5. Principiul respectului pentru drepturile omului: a. este consacrat în Carta ONU
b. nu este consacrat în Carta ONU
c. este consacrat în Actul Final de la Helsinki (1975)
TEMĂ PENTRU ACAS Ă (TA):
Evoluția și caracteristicile sistemului european de protec ție a drepturilor omului
66
TEMA VI – TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNA ȚIONAL PUBLIC
I. OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:
• înțelegerea modalit ăților de dobândire a teritoriului atât din perspectiv ă istorică cât și
din perspectiva dreptului interna țional contemporan
• înțelegerea particularit ăților teritoriului în dreptul interna țional public
• înțelegerea particularit ăților regimului juridic al unor spa ții care nu fac parte din
teritoriul de stat dar asupra c ărora statul exercit ă drepturi suverane
• înțelegerea problemelor specifice regimului juridic al m ării libere, spa țiului cosmic și a
unor zone precum Arctica și Antarctica
II. COMPETEN ȚE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT:
• studentul s ă fie capabil s ă explice regimul juridic al m ării libere și respectiv al celei
teritoriale
• studentul s ă fie capabil s ă aplice, să recunoasc ă și să explice regulile care guverneaz ă, în
prezent, dobândirea titlului asupra teritoriului
• studentul s ă fie capabil s ă aplice, să recunoasc ă și să explice modul în care va solu ționa
conflictele legate de delimitarea teritorial ă, inclusiv maritim ă
• studentul s ă fie capabil s ă facă deosebirea, pentru diferite spa ții, între regimuri juridice
stabilite obiectiv, regimuri juridice în competen ța suveran ă a statului și regimuri juridice
stabilite prin intermediul dreptului interna țional
III. TERMENI DE REFERIN ȚĂ (CONCEPTE CHEIE): suveranitate teritorial ă,
Arctica, Antarctica, spa țiul cosmic, Dun ărea, marea teritorial ă., platoul continental, marea
liberă, frontiere, canale interna ționale, libertate de naviga ție, pavilion, jurisdic ție
IV. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU :
1. Noțiunea și elementele teritoriului
2. Dobândirea și modificarea titlului asupra teritoriului
3. Delimitarea teritoriului
4. Regimul juridic al unor spa ții în dreptul interna țional public
a. Fluviile, lacurile și canalele interna ționale
b. Marea teritorial ă
c. Marea liber ă
d. Spațiul aerian
e. Spațiul cosmic
f. Arctica și Antarctica
V. REZUMAT:
Teritoriul reprezint ă elementul material al statului, definit ca acel spa țiu geografic în cadrul
căruia statul î și exercită suveranitatea. Suve ranitatea teritorial ă reprezint ă dreptul de a exercita,
în limitele spa țiale determinate, func țiile statale, f ără niciun fel de ingerin ță din afar ă:
"suveranitatea, în rela țiile dintre state, înseamn ă independen ță. Independen ța cu privire la o
67parte a globului reprezint ă dreptul de a exercita în interiorul acesteia, cu excluderea oric ărui alt
stat, funcțiile statului."
Respectarea suveranit ății teritoriale este unul din principiile fundamentale ale dreptului
internațional. Suveranitatea teritorial ă se caracterizeaz ă, astfel, prin dou ă trăsături: este
exclusivă și deplină. Plenitudinea suveranit ății înseamn ă că statul este singurul în m ăsură să
determine întinderea și natura competen țelor pe care le exercit ă în limitele teritoriului s ău.
Suveranitatea teritorial ă implică, însă, și o obliga ție corelativ ă, aceea de a proteja, în limitele
teritoriului, drepturile altor state, în mod special dreptul acestora la integritate și inviolabilitate.
În dreptul interna țional public, o importan ță deosebită o joacă și alte spații care nu intr ă
sub suveranitatea teritorial ă a statelor și care au un regim juridic deosebit: marea liber ă,
strâmtorile interna ționale, Arctica și Antarctica, spa țiul cosmic.
CONȚINUTUL TEMEI VI:
1. Noțiunea și elementele teritoriului
Teritoriul reprezint ă elementul material al statului, definit ca acel spa țiu geografic în
cadrul căruia statul î și exercită suveranitatea. Suveranitatea teritorial ă reprezint ă dreptul de a
exercita, în limitele spa țiale determinate, func țiile statale, f ără nici un fel de ingerin ță din afară.
Suveranitatea teritorial ă se exercit ă asupra urm ătoarelor elemente :
a) spațiul terestru aflat deasupra nivelului m ării, precum și subsolul aflat între limitele
frontierelor;
b) spațiul acvatic : apele interioare, marea teritorial ă;
c) spațiul aerian (coloana de aer situat ă deasupra teritoriului, pân ă la limita spa țiului
cosmic). În dreptul interna țional public, o importan ță deosebită o joacă și alte spații care nu intr ă
sub suveranitatea teritorial ă a statelor și care au un regim juridic deosebit: marea liber ă,
strâmtorile interna ționale, Arctica și Antarctica, spa țiul cosmic.
2. Dobândirea și modificarea titlului asupra teritoriului
Modalități de dobândire a titlului asupra teritoriului
Principalele modalit ăți de dobândire a titlului asupra teritoriului pe care le vom analiza
sunt:
a) ocupația;
b) prescrip ția achizitiv ă;
c) cucerirea; d) extinderea sau acumularea;
e) cesiunea.
Dintre acestea, ocupa ția și extinderea sunt considerate moduri originare, iar cesiunea
reprezintă un mod derivat de dobândire a titlului.
Modificarea teritoriului
În dreptul interna țional contemporan, orice modific ări teritoriale, inclusiv cele survenite
în cadrul procesului de decolonizare, sunt legale doar dac ă sunt consecin ța exprimării voinței
suverane a poporului afla t pe acele teritorii.
3. Delimitarea teritoriului
68Frontierele: Frontierele reprezint ă acele linii reale sau imaginare trasate între
diferite puncte ale globului, care stabilesc limitele teritoriului statal. În dreptul
internațional public, frontiera reprezint ă linia de demarca ție a limitelor teritoriale în care
statul își exercită suveranitatea.
Frontierele pot fi clasificate dup ă mai multe criterii.
Frontierele se stabilesc fie prin acorduri închei ate între statele vecine, fie prin tratatele de
pace încheiate în urma unui conflict, fie prin hot ărâri ale unor instan țe internaționale. Unele
frontiere se stabilesc prin lege intern ă, cum ar fi limita m ării teritoriale
4. Regimul juridic al unor spa ții în dreptul interna țional public
a. Fluviile, lacurile și canalele interna ționale
Fluviile interna ționale sunt acele cursuri de ap ă care separ ă sau traverseaz ă teritoriile mai
multor state și care sunt navigabile pân ă la vărsarea în mare. A șadar, fluviile interna ționale pot fi
contigue (cele care separ ă teritoriile unor state) și succesive (cele care traverseaz ă mai multe
state).
Lacurile interna ționale sunt acele mase de ap ă dulce sau s ărată, înconjurate de teritoriile
mai multor state sau formând o frontier ă între dou ă sau mai multe state.
Fluviile și lacurile interna ționale, datorit ă importan ței lor economice, sunt supuse unui
regim juridic diferit de cel al apelor interioare ale unui stat.
Regimul juridic al Dun ării ca fluviu interna țional a cunoscut o evolu ție interesant ă. El
este reglementat în prezent prin Conven ția de la Belgrad.
Canalele interna ționale. Canalele interna ționale sunt c ăi maritime de comunica ție,
construite pe teritoriul unui stat, pentru a crea o leg ătură între dou ă mări libere, în scopul
facilitării naviga
ției. Canalele sunt ape inte rioare ale statului respectiv, dar au un regim juridic
special, fiind deschise naviga ției pentru navele tuturor statelor.
b. Marea teritorial ă
Dreptul m ării reprezint ă astăzi o subramur ă distinctă a dreptului interna țional
public, ce are ca obiect de reglementare regimul juridic al spa țiului marin.
Printre primele încerc ări de codificare în acest domeniu se num ără Conferin ța de la Haga
(1907) privind regulile de purtare a r ăzboiului pe mare și Conferin ța de codificare din 1930.
Prima Conferin ță asupra dreptului m ării a fost convocat ă sub auspiciile ONU, în 1958. În
cadrul ei au fost adoptate 4 conven ții: privind marea liber ă, privind marea teritorial ă, privind
platoul continental și pescuitul și privind conservarea resurselor biologice. În 1982 a fost
adoptată, la Montego Bay, Conven ția Națiunilor Unite privind dreptul m ării, o adev ărată
codificare a dreptului în materie.
Marea teritorial ă reprezintă fâșia de mare adiacent ă litoralului, pân ă la o anumit ă lățime în
larg. Fiind supus suveranit ății exclusive a statului riveran, reglementarea regimului juridic al m ării
teritoriale este de competen
ța statului riveran, aceasta f ăcându-se, îns ă, cu respectarea unor
norme speciale de drept interna țional.
Jurisdicția asupra navelor aflate în marea teritorial ă diferă după cum este vorba de nave
comerciale sau de nave militare.
Jurisdicția asupra navelor comerciale apar ține, de regul ă, statului pavili onului navei. În
unele situa ții, se poate impune și jurisdicția statului riveran. Astfel, în materie penal ă, statul
riveran are competen ța de a interveni: dac ă la bordul unei nave comerciale s-a s ăvârșit o
69infracțiune prin care se aduce atingere ordinii sale publice sau ordinii publice din marea
teritorială; dacă actele de urm ărire penal ă sunt necesare în vederea reprim ării traficului de
stupefiante; dac ă se solicit ă sprijinul autorit ăților sale de c ătre căpitanul navei sau de
reprezentantul diplomatic al statul ui pavilionului. În materie civil ă, statul riveran poate lua unele
măsuri asiguratorii sau de executare silit ă, pentru executarea unor obliga ții contractuale sau în
virtutea răspunderii pentru activit ăți care au leg ătură cu trecerea prin marea teritorial ă.
Navele militare și alte nave de stat beneficiaz ă de imunitatea statului str ăin. În consecin ță,
asupra lor nu pot fi efectuate acte de urm ărire penală, de executare silit ă sau măsuri asiguratorii.
Zona contigu ă reprezint ă fâșia de mare adiacent ă mării teritoriale, dincolo de limita
exterioară a acesteia, pân ă la o lățime de maximum 24 de mile marine.
Zona economic ă exclusiv ă este așa-numita "mare patrimonial ă", în care statele au
dreptul de a dispune de resursele naturale ale m ării adiacente țărmului, ca și ale solului și
subsolului acesteia, "pentru a încura ja la maximum dezvoltarea economic ă și ridicarea nivelului
de trai".
În cadrul zonei economice excl usive, statul riveran are:
– drepturi suverane în scopul explor ării, exploat ării, conserv ării și gestiunii resurselor
naturale
– jurisdicția, în conformitate cu prevederile relevante ale Conven ției, asupra:
a) instalării de insule artificiale, de alte instala ții și structuri;
b) cercetării științifice marine;
c) protecției și menținerii mediului marin.
– alte drepturi și obligații prevăzute de Conven ție.
Platoul continental reprezint ă, din punct de vedere geolog ic, o parte a continentului
(sau o prelungire a țărmului) acoperit ă de apele m ării pe o por țiune restrâns ă, de regulă între
50 și 550 metri adâncime.
c. Marea liber ă
Marea liber ă este format ă din spațiile marine care nu sunt incluse în marea teritorial ă, în
zona economic ă exclusivă sau în apele interioare ale unui stat (art. 86 al Conven ției din 1982).
Regimul juridic al m ării libere este guvernat de principiul libert ății acesteia, în sensul c ă,
potrivit art. 3 al Convenției de la Geneva privind marea liber ă, aceasta este deschis ă tuturor statelor și
nici un stat nu poate pretinde în mod valabil c ă vreo parte a ei este supus ă suveranit ății sale.
Principiul libert ății mării are urm ătoarele componente:
– libertatea de naviga ție;
– libertatea pescuitului; – libertatea de a instala cabluri și conducte submarine;
– libertatea de a zbura deasupra m ării libere.
d. Spațiul aerian
Spațiul aerian na țional reprezint ă coloana de aer aflat ă deasupra teritoriului unui stat,
până la limita spa țiului cosmic. Spa țiul aerian interna țional este situat deasupra m ării libere, a
zonei economice exclusive și platoului continental. Acesta din urm ă este deschis naviga ției
aeriene a tuturor statelor.
Regimul juridic al spa țiului aerian este reglementat de urm
ătoarele documente
internaționale:
– Convenția de la Chicago din 1944;
70- Convenția referitoare la avia ția civilă internațională;
– cele dou ă acorduri interna ționale suplimentare privind tranzitul aerian și serviciile
aeriene interna ționale și anexele acestora.
Fiecare stat are suveranitate deplin ă și exclusivă asupra spa țiului aerian situat deasupra
teritoriului s ău.
e. Spațiul cosmic
Preocupările pentru stabilirea unui regim juridic al spa țiului cosmic au ap ărut odată cu
progresul tehnic și științific al activit ăților legate de acesta. În dreptul intern al statelor capabile s ă
susțină din punct de vedere tehnic și financiar astfel de activit ăți au apărut treptat reglement ări
ale acestora, iar la nivel interna țional au fost adoptate unele documente în acest domeniu, sub
egida ONU. În 1958 a fost creat, de c ătre Adunarea General ă a ONU, Comitetul Special pentru
problemele spa țiului cosmic, care are dou ă subcomitete, unul tehnic și unul juridic. Dintre
primele instrumente interna ționale în materia spa țiului cosmic amintim:
– Rezoluția AG a ONU nr. 1721(XVI) din 1961 privind principiul libert ății spațiului cosmic;
– Declarația asupra principiilor juridice care guverneaz ă activitatea statelor în explorarea și utilizarea spa țiului
cosmic (adoptată prin Rezolu ția AG a ONU nr. 1962 (XVII) din1963);
– Tratatul privind principiile care guverneaz ă activitatea statelor în explorarea și utilizarea spa țiului cosmic,
inclusiv Luna și celelalte corpuri cere ști ("tratatul spa țial") din 1967.
Aceste tratate guverneaz ă regimul juridic al spa țiului cosmic, stabilind în primul rând
principiile fundamentale ale acestuia:
– explorării și utilizării spațiului cosmic în interesul tuturor statelor;
– principiul neaproprierii ;
– principiul utilizării în scopuri pa șnice a spațiului cosmic;
– principiul cooperării statelor în utilizarea și explorarea spa țiului cosmic.
f. Arctica și Antarctica
Antarctica este o regiune a p ământului acoperit ă cu gheață care dispune și de o fâșie de
mare uneori navigabil ă.
În privința titlului asupra teritoriului Antarcticii au formulat preten ții mai multe state
Marea Britanie, Noua Zeeland ă, Argentina, Australia, Chile, Norvegia, Fran ța și SUA.
În 1955 Marea Britanie, care revendica terito riul Antarcticii în temeiul „descoperirile
istorice britanice” a formulat o cerere la Curtea Interna țională de Justiție cerându-i acesteia s ă
se pronun țe în problema disputelor teritoriale dintre ea, pe de o parte, și Chile pe de alt ă parte.
Regimul juridic al Antarcticii este stabilit în principal de urm ătoarele documente
internaționale:
– Tratatul privind Antarctica (1959);
– Convenția privind protejarea resurselor marine vii din Antarctica (1982)
– Convenția privind reglementarea exploat ării resurselor minerale din Antarctica (1988) ;
– Convenția privind protec ția focilor din Antarctica (1978) ;
– Convenția privind pescuitul de balene (1948) ;
– Protocolul privind protec ția mediului , la Tratatul privind Antarctica;
– l a c a r e s e a d a u g ă și încă aproximativ 150 de recomand ări ale Întâlnirilor Consultative ale
părților la tratatul din 1959.
Arctica reprezintă mai degrab ă o imensă bucată de gheață decât de p ământ, în totalitate
nelocuită.
Principalele revendic ări de suveranitate asupra acestui teritoriu au apar ținut fostei URSS și
Canadei care au și modificat de-a lungul timpului interpretarea principiului contiguit ății
71geografice, principiu ce guverneaz ă regimul juridic al acestui teritoriu îns ă au manifestat interes
în această zonă și Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia și Statele Unite ale Americii.
Toate aceste state au fost reunite sub denumirea generic ă de State Arctice și au pus bazele, în
anul 1996, ale Consiliului Arctic, un forum interguvernamental care î și propune monitorizarea
și reducerea polu ării în zonă, conservarea zonei ori prevenirea schimb ărilor climatice.
Conform principiului men ționat, necuprins în vreun tratat sau act interna țional cu o for ță
similară, statele care au grani ța situată la marginile zonei polare și-au extins suveranitatea și
asupra unor sectoare din aceast ă întindere urmând linia meridianelor geografice pân ă la pol.
VI. BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTAR Ă NECESAR Ă APROFUND ĂRII:
B. Selejan-Gu țan, op. cit. , 2003, pp.117-134;
B. Selejan-Gu țan, L.-M. Cr ăciunean, op. cit. , 2008, pp. 154-174;
R. Miga-Be șteliu , op. cit. , vol.I, 2005, pp.145-157;
A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura , op. cit ., 2006, p.189-245.
Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi
VII. ÎNTREB ĂRI RECAPITULATIVE:
1) Care este regimul juridic al Dun ă
rii?
2) Prezentați principalele reguli specific e regimului juridic al spa țiului cosmic.
3) Cum poate fi definit teritoriul în dreptul interna țional și care sunt elementele sale componente?
72
4) Care sunt principalele modalit ăți de dobândire a titlului asupra teritoriului și în ce constau acestea?
5) Prezentați regimul juridic al Antarcticii.
VIII. TESTE DE AUTOEVALUARE:
1. Sunt modalit ăți de dobândire a titlului asupra teritoriului admise de dreptul
internațional contemporan:
a. cucerirea; b. cesiunea;
c. ocupația;
d. anexarea.
2. Regimul naviga ției pe Dun ăre are la baz ă principii precum :
a. libertatea de naviga ție pentru navele militare ale tuturor statelor;
b. libertatea de naviga ție pentru orice nave pe timp de pace;
c. libertatea de naviga ție pentru navele comercia le ale tuturor statelor;
d. suveranitatea deplin ă a statelor riverane asupra por țiunilor de fluviu aflate pe
teritoriul lor; e. interzicerea accesului navelor militare str ăine.
3. Canalele interna ționale:
a. sunt ape interna ționale;
b. sunt ape interioare ale statului pe teritoriul c ăruia se găsesc dar au un regim
juridic deosebit;
73c. au un regim juridic stabilit universal;
d. au un regim juridic particular pentru fiecare;
e. sunt guvernate și de regula cutumiar ă a dreptului de liber ă trecere;
4. Marea teritorial ă:
a. reprezint ă o fâșie de mare adiacent ă țărmului cu o l ățime stabilit ă universal la 12
mile marine; b. reprezint ă o fâși e d e m a r e a d i a c e n t ă țărmului cu o l ățime între 3 și 12 mile
marine;
c. poate avea chiar și o lățime de 200 de mile marine;
d. are un regim juridic interna țional;
e. are un regim juridic stabilit de statul riveran în temeiul suveranit ății sale pe
teritoriul dintre frontiere;
f. se măsoară de la liniile de baz ă.
5. Marea liber ă:
a. se caracterizeaz ă, în ceea ce prive ște jurisdic ția, prin aplicarea regulii pavilionului;
b. este supus ă suveranit ății statului riveran;
c. din punct de vedere al regimului juridic, se bucur ă de principiul libert ății de
navigație, pescuit, de a instala cabluri și conducte submarine;
d. are o lățime de 12 mile marine m ăsurate de la liniile de baz ă.
6. Fac parte din teritoriul de stat:
a. marea liber ă;
b. zona economic ă
exclusivă;
c. platoul continental; d. apele interioare; e. marea teritorial ă.
Răspunsurile corecte se reg ăsesc la sfâr șitul manualului.
TESTE DE EVALUARE:
1. Regimul juridic al spa țiului cosmic este guvernat de urm ătoarele principii:
a. principiul interzicerii abuzului de drept; b. principiul cooper ării;
c. principiul neaproprierii;
d. principiul utiliz ării spațiului cosmic în scopuri pa șnice și nu numai;
e. principiul r ăspunderii absolute.
2. Zona economic ă exclusivă:
a. este supus ă suveranit ății statului riveran;
b. statul riveran nu este suveran ci poate exercita numai anumite drepturi suverane;
c. este acela și lucru, din punct de vedere term inologic, cu platoul continental.
3. Regimul actual al naviga ției pe Dun ăre este reglementat de:
a. Conven ția de la Viena, 1969;
b. Conven ția de la Montego Bay, 1982;
c. Conven ția de la Belgrad, 1948;
d. Conven ția Dunării, 1921.
74
4. Frontierele unui stat pot fi stabilite:
a. hotărârea Cur ții Internaționale de Justi ție;
b. tratate interna ționale;
c. legi interne ale statelor implicate.
d. prin anexarea for țată și impunerea voin ței învingătorului.
5. Fluviile interna ționale sunt guvernate de:
a. principiul trecerii pa șnice
b. principiul libert ății de naviga ție
c. principiul libert ății de naviga ție doar pentru na vele comerciale
d. principiul egalit ății de tratament a navelor comerciale
6. Statul riveran are urm ătoarele drepturi în marea teritorial ă:
a. toate drepturile suverane
b. drepturi de explorare și exploatare
c. drepturi de trecere d. drepturi de control
7. Spațiul cosmic este guvernat de:
a. principiul libert ății de naviga ție
b. principiul suveranit ății
c. principiul neaproprierii
8. Comisia Dun ării are rolul:
a. de a solu ționa litigiile între statele riverane
b. coordonarea ac țiunilor statelor riverane
c. coordonarea și consultarea statelor riverane
TEMĂ PENTRU ACAS Ă (TA):
Prezentați comparativ, regimul juridic al m ării libere și regimul juridic al m ă
rii teritoriale
75
TEMA VII – JURISDIC ȚIA STATELOR ÎN DREPTUL
INTERNA ȚIONAL PUBLIC
I. OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:
• înțelegerea principiilor care stau la baza jurisdic ției statelor în dreptul interna țional
• înțelegerea particularit ăților regimului juridic al imunit ăților
• înțelegerea particularit ăților regimului juridic al imunit ăților și privilegiilor diplomatice
• înțelegerea problemelor specifice regimului juridic imunit ăților și privilegiilor consulare
• dobândirea cuno ștințelor legate de terminologia specific ă a dreptului diplomatic și
consular
II. COMPETEN ȚE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT:
• studentul s ă fie capabil s ă explice aplicarea jurisdic ției statelor la cazuri particulare
• studentul s ă fie capabil s ă aplice, să recunoasc ă și să explice regulile care guverneaz ă
imunitățile și privilegiile diplomatice
• studentul s ă fie capabil s ă aplice, să recunoasc ă și să explice modul care guverneaz ă
imunitățile și privilegiile consulare și să facă deosebirea între acestea și cele diplomatice
• studentul s ă fie capabil s ă facă deosebirea între diferitele forme de imunitate
III. TERMENI DE REFERIN ȚĂ (CONCEPTE CHEIE): jurisdicție civilă, jurisdicție
penală, personal diplomatic, personal consular, misiune diplomatic ă, stat acreditar, stat
acreditant, privilegii diplomatice, imunitate de jurisdic ție, imunit ăți diplomatice,
inviolabilitate, valiza diplomatic ă.
IV. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU :
4. Jurisdicția statelor
5. Imunitatea statelor
6. Imunitățile și privilegiile diplomatice și consulare
a. Dreptul diplomatic
b. Dreptul consular
V. REZUMAT:
Materia jurisdic ției statelor în dreptul interna țional public are la baz ă principiile
suveranității și egalității statelor. No țiunea de jurisdic ție a statelor poate fi definit ă ca acel
aspect al suveranit ății ce se refer ă la competen ța lor legislativ ă, administrativ ă și judiciară. În
această accepțiune, jurisdic ția poate fi teritorial ă și personal ă. O defini ție mai concis ă arată că
jurisdicția este puterea statului de a guverna persoanele și bunurile prin dreptul s ău intern:
puterea de a edicta reguli ("jurisdic ția prescriptiv ă") și puterea de a impune respectarea
acestora ("jurisdic ția executiv ă și judiciară").
Imunitatea statelor fa ță de jurisdic ția altor state este o consecin ță a suveranit ății și
egalității statelor. Ea "protejeaz ă bunurile unui stat af late pe teritoriu str ăin și actele sale
juridice, care, în ge neral, nu pot fi contestate în str ăinătate
76Imunitatea se manifest ă sub dou ă forme principale: imunitatea de jurisdic ție și
imunitatea de execu ție. În temeiul imunit ății de jurisdic ție, statele, organiza țiile interna ționale,
șefii de stat nu pot fi supu și autorităților jurisdic ționale ale altor state. Imunitatea de execu ție
presupune exceptarea acestor entit ăți sau persoane de la orice m ăsuri de executare silit ă din
partea autorit ăților altui stat.
Imunitatea diplomatic ă este o form ă particular ă a imunit ății de stat. Ea se aplic ă
reprezentan ților diplomatici ai unui stat fa ță de jurisdic ția statului acreditant. Normele privind
imunitățile și privilegiile diplomatice fac parte, al ături de celelalte reguli aplicabile rela țiilor
diplomatice, din sfera dreptului diplomatic și consular.
CONȚINUTUL TEMEI VII:
1. Jurisdic ția statelor
Materia jurisdic ției statelor în dreptul interna țional public are la baz ă principiile
suveranității și egalității statelor. Principalele consecin țe ale acestora în materie de jurisdic ție
sunt:
a) suveranitatea implic ă în primul rând jurisdic ția exclusiv ă asupra unui teritoriu
determinat și asupra popula ției ce îl ocup ă;
b) suveranitatea implic ă obligația de non-ingerin ță a altor state în zona de jurisdic ție
exclusivă a statului.
Noțiunea de jurisdic ție a statelor poate fi definit ă ca acel aspect al suveranit ății ce se
referă la competen ța lor legislativ ă, administrativ ă și judiciară. În aceast ă accepțiune, jurisdic ția
poate fi teritorial ă și personal ă. O altă distincție se face între jurisdic ția civilă și jurisdicția penală
a statelor.
Jurisdicția civilă. Din punctul de vedere al dreptului interna țional public, jurisdic ția civilă a
statului ține în primul rând de standardele acestuia privind tratamentul aplicat str ănilor. Statul
trebuie ca, prin sistemul s ău legislativ și judiciar, s ă asigure solu ționarea conflictelor de jurisdic ție
(prin edictarea și aplicarea regulilor de drept interna țional privat).
Jurisdicția penală. În materie penal ă, conflictele de jurisdic ție produc o serie de efecte
specifice în dreptul interna țional public. Principiul general consacrat este cel al teritorialității:
judecarea unei infrac țiuni este de competen ța instanțelor de pe teritoriul unde a fost comis ă.
Excepții de la principiul teritorialit ății:
– regula cetățeniei ;
– principiul personalit ății pasive ;
– principiul securității;
– principiul universalit ății de jurisdic ție.
2. Imunitatea statelor
Imunitatea statelor are la baz ă două reguli fundamentale:
– egalitatea sau par in parem non habet jurisdictionem: conflictele dintre entit ățile juridice
aflate pe aceea și poziție nu pot fi supuse instan țelor uneia dintre acestea;
– principiul non-interven ției în treburile interne ale altor state.
Imunitatea se manifest ă sub dou ă forme principale: imunitatea de jurisdic ție și
imunitatea de execu ție.
Reguli rezultate din legisla ția și practica statelor privind imunitatea statelor ratione
materiae:
– validitatea, în țelesul și efectul tranzac țiilor statelor suverane în temeiul dreptului
internațional public nu pot fi supuse judec ății în fața instanțelor naționale ale altor state;
77- validitatea, în țelesul și efectul actelor interne legislative și administrative ale statelor
suverane nu pot fi supuse judec ății în instan țele naționale ale altor state;
– conținutul, forma și implementarea politicilor externe și de apărare ale statelor sunt în
afara jurisdic ției altor state;
– tranzac țiile privind validitatea, în țelesul și implementarea unor acorduri
interguvernamentale care creeaz ă agenții, institu ții sau fonduri guvernate de dreptul
internațional public sunt în afara jurisdic ției statului unde se încheie aceste tranzac ții.
Sunt supuse jurisdic ției statului:
– tranzacțiile comerciale cu un stat str ăin;
– dispute juridice cu caracter de drept privat la care este parte un stat str ăin (contracte
comerciale, contracte de prest ări servicii, împrumuturi etc.);
– dispute juridice provenind din raporturi de munc ă;
– proceduri referitoare la moartea, v ătămarea corporal ă a unei persoane sau prejudiciile
cauzate unor bunuri, cauzate de un act ori de o omisiune a unui stat str ăin sau al agen ților
acestuia (de exemplu un asasinat);
– proceduri legate de bunurile mobi le sau imobile ale unui stat str ăin;
– proceduri legate de r ăspunderea fiscal ă.
Convenția European ă privind Imunitatea Statelor (1972) este una din cele mai importante
contribuții la dezvoltarea acestei institu ții în dreptul interna țional public. Conven ția reprezint ă o
cale de mijloc între doctrina imunit ății absolute și a celei restrictive.
Imunitatea organiza țiilor interna ționale. Pe lângă state, și organiza țiile interna ționale se
bucură de imunitate de jurisdic ție, care le excepteaz ă de la competen ța instanțelor statelor
membre. În temeiul art. 105 al Cartei ONU, "organiza ția va beneficia, pe teritoriul fiec ăruia
dintre membrii s ăi, de acele privilegii și imunități care sunt necesare pentru îndeplinirea
scopurilor sale." Astfel, ONU, bunurile și activele sale, indiferent de sediul și deținătorul lor, se
bucură de imunitate de jurisdic ție, exceptând situa ția în care organiza ția a renun țat expres într-
un caz particular.4 În plus, reprezentan ții membrilor ONU și oficialii organiza ției beneficiaz ă și
ei de acele privilegii și imunități care sunt necesare pentru exercitarea în mod independent a
funcțiilor lor ce au leg ătură cu Organiza ția.
Imunitatea de jurisdic ție nu acoper ă pe autorii unor fapte considerate crime de drept
internațional, crime împotriva umanit ății sau crime de r ăzboi.
3. Imunit ățile și privilegiile diplomatice
Imunitatea diplomatic ă este o form ă particular ă a imunit ății de stat. Ea se aplic ă
reprezentan ților diplomatici ai unui stat fa ță de jurisdic ția statului acreditant. Principalul izvor al
dreptului diplomatic este Convenția de la Viena privind rela țiile diplomatice , adoptată în 1961 și
intrată în vigoare în 1964.
a. Concepte-cheie ale dreptului diplomatic
Misiunile diplomatice sau reprezentan țele diplomatice au fost definite în doctrin ă ca
fiind acele "organe ale unui subiect de drept interna țional, instituit în mod permanent pe lâng ă
un alt subiect de drept interna țional și însărcinat cu asigurarea rela țiilor diplomatice ale acestui
subiect." Misiunile diplomat ice se pot clasifica dup ă mai multe criterii: dup ă criteriul duratei,
distingem misiuni permanente și misiuni temporare; dup ă subiectele rela țiilor diplomatice,
întâlnim misiuni diplomatice între state (ambasade, lega ții, nunțiaturi etc.) și misiuni diplomatice
între state și organiza ții internaționale.
4 A se vedea Convenția privind privilegiile și imunitățile Națiunilor Unite (1946).
78Statul care trimite misiunea diplomatic ă poartă denumirea de stat acreditant , iar statul
care prime ște această misiune se nume ște stat acreditar.
Art. 3 al Conven ției de la Viena stabile ște principalele func ții ale misiunilor diplomatice.
Structura și personalul misiunilor diplomatice. Organizarea intern ă a misiunii
diplomatice este de competen ța statului acreditant.
Structura misiunii diplomatice cuprinde, în general urm ătoarele subdiviziuni:
– șeful misiunii;
– cancelaria – sec ția centrală a misiunii, unde are loc primirea și pregătirea actelor care
sunt de competen ța șefului misiunii și unde se coordoneaz ă munca celorlalte sec ții ale misiunii.
Tot aici se p ăstrează arhivele și codurile diplomatice;
– secția politică;
– secția economic ă și comercial ă;
– secția sau biroul de pres ă;
– secția consular ă – gestioneaz ă activitățile legate de pa șapoarte, vize, actele
administrative, notariale, judiciare, asisten
ță și protecție consular ă;
– biroul ata șatului cultural;
– biroul ata șatului militar;
– biroul pentru migra țiuni (apare în cazul statelor cu o politic ă de imigrare sau de
emigrare).
Personalul misiunii diplomatice se împarte, potrivit art. 1 al Conven ției de la Viena,
în mai trei categorii: personal dipl omatic, personal tehnic-administrativ și personal de serviciu.
Personalul diplomatic este alc ătuit din șeful misiunii și ceilalți membri ai acestuia (numi ți
și agenți diplomatici ). Personalul tehnic-administrativ se ocup ă de serviciile tehnice și administrative
ale misiunii. Personalul de serviciu este de dou ă feluri: membri ai personalului de serviciu angaja ți
de statul acreditant și personal privat de serviciu, adic ă acei membri ai personalului de serviciu
care nu sunt angaja ți de statul acreditant.
Potrivit doctrinei dreptului interna țional, la baza imunit ăților diplomatice stau
următoarele teorii: teoria reprezent ării personale, teoria extrateritorialit ății și teoria necesit ății
funcționale.
Teoria reprezent ării personale este cea mai veche. În temeiul ei, reprezentan ții diplomatici
erau reprezentan ții personali ai suveranulu i, iar imunitatea lor era o extindere a imunit ății
acestuia.
Teoria extrateritorialit ății are la baz ă
ideea că localurile și reședințele ambasadorilor trebuie
privite ca f ăcând parte din teritoriul statului acreditant: "casa unui ambasador este, ca și
persoana sa, considerat ă ca fiind în afara țării" (Emerich de Vattel). Teoria extrateritorialit ății se
bazează pe o ficțiune juridic ă și nu mai este acceptat ă în practica statelor.
Teoria necesit ății funcționale pune la baza acord ării imunităților și privilegiilor diplomatice
funcțiile agenților diplomatici. În scopul îndeplinirii acestor func ții în raport cu statul acreditant,
agenții diplomatici trebuie s ă beneficieze de mai mult ă libertate. Astfel, imunitatea diplomatic ă
nu este privit ă ca un beneficiu individual, ci ca o garan ție a îndeplinirii func țiilor misiunilor
diplomatice.
Imunitățile și privilegiile diplomatice.
1. Inviolabilitatea localurilor misiunilor diplomatice
– art. 22 al Conven ției de la Viena: localurile misiunilor diplomatice sunt inviolabile.
Agenții statului acreditar nu pot intra în aceste localuri decât cu consim țământul șefului
79misiunii. Statul acreditar are îndatorirea special ă de a lua toate m ăsurile necesare pentru
protecția localurilor misiunii împotriva oric ărei ingerin țe sau pagube și de a preveni
orice tulburare a lini știi misiunii sau atingere adus ă demnității acesteia.
2. Inviolabilitatea arhivelor, documentelor și coresponden ței diplomatice .
Arhivele, documentele și coresponden ța diplomatic ă sunt și ele ocrotite de orice
ingerință, oriunde s-ar afla, potrivit art. 24 al Conven ției de la Viena. Valiza diplomatic ă
nu poate fi deschis ă sau reținută. Din necesit ăți demonstrate de practic ă, unele state au
prevăzut măsuri de scanare a valizei diplomatice, atunci când exist ă indicii temeinice c ă
prin intermediul ei se transport ă droguri sau echipament pentru atacuri teroriste. În
aceste situa ții, este necesar ă prezența unui reprezentant al misiunii.
3. Imunit ățile și privilegiile personalului diplomatic. Potrivit art. 29 al Conven ției
de la Viena, persoana unui ag ent diplomatic este inviolabil ă. Acesta nu va putea fi supus
nici unei forme de arest sau deten ție. Statul acreditar îl trateaz ă cu tot respectul cuvenit
și va lua toate m ăsurile corespunz ătoare pentru a împiedica orice atingere adus ă
persoanei, libert ății și demnității sale. Aceast ă inviolabilitate este distinct ă de imunitatea
de jurisdic ție penală. Ca și în cazul inviolabilit ății sediilor, nu exist ă nici o referire la
situații de urgen ță.
4. Imunit ăți personale
a) Imunitatea de jurisdic ție penală este garantat ă de art. 31 alin. (1) al Conven ției:
agentul diplomatic se bucur ă de imunitatea de jurisdic ție penală a statului acreditar.
Aceasta presupune imposibilitatea urm ăririi și trimiterii în judecat ă, precum și a
condamnării penale a agen ților diplomatici. Un agent diplomatic care se face vinovat de
fapte grave în statul acre ditar poate fi declarat persona non grata și expulzat. Aceast ă
imunitate nu îl excepteaz ă de jurisdic ția statului acreditant [art. 31 alin. (4)].
b) Imunitatea de jurisdic ție civilă și administrativ ă este prev ăzută tot de art. 31
alin. (1). Dac ă imunitatea de jurisdic ție penală este absolut ă, în cazul imunit ății de
jurisdicție civilă și administrativ ă se pot face unele excep ții:
– dacă este vorba de o ac țiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul
statului acreditar, afar ă numai dac ă agentul diplomatic îl posed ă î n c o n t u l s t a t u l u i
acreditant pentru realiz area scopurilor misiunii;
– dacă este vorba de o ac țiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic figureaz ă
ca executor testamentar, administrator, mo ștenitor sau legatar, cu titlu particular;
– dacă este vorba de o ac țiune privind o activitate profesional ă sau comercial ă, oricare ar
fi ea, exercitat ă de agentul diplomatic în statul acreditar, în afara func țiilor sale oficiale.
Art. 42 al Conven ției interzice agen ților diplomatici s ă exercite în statul acreditar
vreo activitate profesional ă sau comercial ă în vederea unui câ știg personal.
5. Privilegiile diplomatice reprezintă tratamente speciale aplicate agen ților diplomatici
de către statul acreditar, în diverse domenii.
a) Libertatea de comunicare a misiunii diplomatice – trebuie permis ă și ocrotită de
statul acreditar, potrivit art. 27 din Conven ție. Pentru a comunica cu guvernul, precum
și cu celelalte ale statului acreditant, oriunde se afl ă acestea, misiunea poate folosi toate
mijloacele de comunica ție potrivite.
80b) Privilegiile fiscale sunt prev ăzute de art. 34 al Conven ției. Astfel, agentul
diplomatic este scutit de orice impozite și taxe personale sau reale, na ționale sau locale,
cu excepția unor cazuri limitativ prev ăzute, cum ar fi impozitele și taxele indirecte,
impozitele și taxele asupra bunurilor imobile partic ulare, taxele privind drepturile de
succesiune ș.a.
d) Privilegiile vamale vizează scutirea de taxe vamale pent ru obiectele destinate uzului
oficial al misiunii și uzului personal al agentului diplomatic sau al membrilor familiei
sale.
e) Alte privilegii – scutirea de dispozi țiile cu privire la asigur ările sociale în vigoare în
statul acreditar;
– scutirea de orice presta ție personal ă, de orice serviciu public, de sarcini militare, de
rechiziții, contribu ții și încartiruiri militare;
– dreptul de a arbora drapelul na țional și stema na țională pe localul misiunii, re ședința
șefului misiunii și pe mijloacele de transport ale acesteia.
6. Facilit ățile diplomatice constau în înlesniri acordate de statul acreditar misiunilor
diplomatice în scopul desf ășurării normale a activit ăților lor: înlesnirea ob ținerii unui
sediu, a locuin țelor membrilor misiunii etc.
Orice persoan ă care are dreptul la aceste privilegii și imunități beneficiaz
ă de ele imediat
ce pătrunde pe teritoriul statului acreditar pentru a- și lua în primire postul. Când func ția
unei astfel de persoane ia sfâr șit, privilegiile și imunitățile înceteaz ă în momentul când
persoana respectiv ă părăsește țara sau într-un termen rezonab il care îi este acordat în
acest sens.
b. Concepte-cheie ale dreptului consular
Relațiile consulare pot fi definite ca raporturi între state, bazate pe reciprocitate, având
ca scop protec ția cetățenilor afla ți în străinătate. Rezult ă, așadar, că principala deosebire dintre
relațiile diplomatice și cele consulare const ă în specializarea acestora din urm ă: în timp ce
relațiile diplomatice vizeaz ă reprezentarea politic ă generală, relațiile consulare au în vedere
protecția persoanelor, a inte reselor acestora, dar și dezvoltarea unor rela ții economice și
culturale. Rela țiile consulare produc efecte în ordinea juridic ă internă a statului. Stabilirea
relațiilor consulare este determinat ă, de cele mai multe ori, de prezen ța în num ăr mare a
cetățenilor statului trimi țător în statul de re ședință, ca și de frecven ța acțiunilor de cooperare
reciprocă în diverse domenii. Între misiunile diplomatice și oficiile consulare ale aceluia și stat
există un raport de subordonare.
Reglementarea rela țiilor consulare în dreptul interna țional contemporan a fost
codificată în Convenția de la Viena cu privire la rela țiile consulare (1963). Ca principiu general,
Convenția stabilește că stabilirea rela țiilor consulare se face prin consim țământ reciproc.
Ruperea rela țiilor diplomatice nu atrage dup ă sine ipso facto ruperea rela țiilor consulare.
Misiunile consulare poart ă, după rangul lor, denumirea de consulate generale,
consulate, viceconsulate sau agen ții consulare.
VI. BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTAR Ă NECESAR Ă APROFUND ĂRII:
81B. Selejan-Gu țan, op. cit. , 2003, pp.138-150;
B. Selejan-Gu țan, L.-M. Cr ăciunean, op. cit. , 2008, pp. 178-187;
R. Năstase, B. Aurescu, I. Gâlea, Drept diplomatic și consular. Sinteze pentru examen , Editura ALL
Beck, Bucure ști, 2002;
I.M. Anghel, Drept diplomatic și consular , Editura Lumina Lex, Bucure ști, 1996;
S. Scăunaș, Drept interna țional public , Editura C.H. Beck, Bucure ști, 2007, p.281-308.
Timpul necesar studiului: 4 h sau 30 min. / zi
VII. ÎNTREB ĂRI RECAPITULATIVE:
1) Definiți și clasificați imunitatea statelor.
2) Care sunt actele care nu beneficiaz ă de imunitate?
3) În ce condiții poate fi deschis ă valiza diplomatic ă de către agenții statului acreditar?
4) Care sunt regulile și principiile dup ă care se stabile ște jurisdicția penală a statelor?
82
5) Prezentați imunitățile diplomatice.
VIII. TESTE DE AUTOEVALUARE:
1. Ridicarea imunit ății diplomatice poate fi dispus ă:
a. de statul acreditar
b. de statul acreditant c. de o instan ță judecătorească
2. Exceptarea de la jurisdic ția penală a statului acreditar este:
a. o imunitate
b. un privilegiu
c. o facilitate
3. Nu beneficiaz ă de imunitate interna țională:
a. șeful statului, dac ă a săvârșit crima de înalt ă trădare
b. oficialii statului, dac ă au săvârșit crime împotriva umanit ății
c. reprezentan ții organiza țiilor interna ționale
4. Localurile misiunilor diplomatice beneficiaz ă de:
a. imunitate
b. inviolabilitate
c. ambele
5. Valiza diplomatic ă:
a. nu poate fi deschis ă niciodată de către reprezenta ții statului acreditar
b. poate fi deschis ă în anumite condi ții de către reprezenta ții statului acreditar
c. poate fi scanat ă de reprezenta ții statului acreditar, numai în anumite situa ții.
Răspunsurile corecte se reg
ăsesc la sfâr șitul manualului.
83 TESTE DE EVALUARE:
1. Ridicarea imunit ății diplomatice nu poate fi dispus ă:
a. de statul acreditar b. de statul acreditant
c. de o instan ță judecătorească
2. Condițiile de punere în practic ă a protecției diplomatice sunt:
a. condi ția de naționalitate între persoana privat ă și statul său
b. epuizarea c ăilor de recurs interne
c. condi ția „clean hands”
3. Statutul personalului diplomatic și consular. Decizia Curții Internaționale de Justi ție în
Cauza Teherah (SUA c/Iran, 1980)
„La 4 noiembrie 1979 mai multe sute de studen ți iranieni și alți demonstran ți au luat cu
asalt și ocupat ambasada SUA de la Te heran protestând în acest mod fa ță de SUA pentru
admiterea pe teritoriul s ău a unui fost conduc ător iranian sub pretextul unui tratament
medical. For țele de securitate iraniene nu s-au implicat, în niciun mod, în oprirea acestei
activități ci doar au disp ărut de la locul faptei. Toate consulatele SUA din Iran au fost
ocupate, situa ția fiind men ținută așa chiar și după decizia Cur ții Internaționale de Justi
ție.
Protestatarii au preluat arhivele și documentele apar ținând ambasadelor și consulatelor SUA
și au reținut ostateci de na ționalitate american ă (în număr de 52) 50 provenind din rândul
personalului acestor misiuni dipl omatice iar 2 din rândul popula ției civile. Au fost eliberate
numai femeile și persoanele de culoare.
SUA a solicitat Cur ții Interna ționale de Justi ție luarea de m ăsuri provizorii pentru
protecția naționalilor s ăi precum și adoptarea unei decizii prin care s ă oblige Iranul la
eliberarea ostatecilor, evacuarea ambasadelor și a consulatelor, pedepsirea persoanelor
responsabile și plata de desp ăgubiri.
În aprilie 1980, în timp ce cazul se afla înc ă pe rolul Cur ții, forțe militare aeriene ale
SUA au descins în Iran în zona de șertului, într-o tentativ ă de salvare a cet ățenilor săi deținuți
ostateci. Tentativa a fost îns ă abandonat ă datorită defectuozit ății echipamentului folosit. O
serie de militari americani fiind uci și în timp ce se retr ăgeau, datorit ă unei coliziuni. Nu a
fost produs niciun fel de prejudiciu, nici propriet ății și nici persoanei vreunui na țional
iranian”.
(Preluat dup ă D.J. Harris, Cases and Materials on International Law , p. 373)
Cerințe:
Plecând de la starea de fapt descris ă mai sus, preciza ți:
a. Care sunt regulile de baz ă în materia statutului personalului diplomatic și consular și ce
documente interna ționale sunt incidente în materie?
b. Ce principii, reguli, obliga ții în materia dreptului diplomatic și consular au fost înc ălcate
de către Iran?
c. Care au fost consecin țele încălcării acestor principii, reguli, obliga ții pentru statele
implicate în acest incident?
d. Ambele p ărți implicate în conflict au înc ălcat dreptul interna țional? În ce m ăsură și cum?
Argumenta ți.
e. Care crede ți că a fost solu ția Curții Internaționale de Justi ție în aceast ă cauză?
84TEMĂ PENTRU ACAS Ă (TA):
Prezentați comparativ, imunit ățile și privilegiile diplomatice, respectiv imunit ățile și
privilegiile consulare.
85TEMA VIII – TRATATUL INTERNA ȚIONAL
I. OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:
• înțelegerea principiilor care stau la baza încheierii tratatelor interna ționale
• înțelegerea etapelor care trebuie parcurse pentru încheierea valabil ă a tratatelor
internaționale
• înțelegerea efectelor pe care tratatele interna ționale le produc fa ță de părți
• înțelegerea efectelor pe care tratatele interna ționale le produc fa ță de terți
• dobândirea cuno ștințelor legate de terminologia specific ă a dreptului tratatelor
• înțelegerea cauzelor de nulitate a tratatelor și a regulilor de interpretare a acestora
II. COMPETEN ȚE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT:
• studentul s ă fie capabil s ă explice etapele care trebuie parcurse pentru a fi încheiat un
tratat, în general, și un tratat de c ătre România, în particular
• studentul s ă fie capabil s ă evidențieze care sunt efectele tratatelor fa ță de părți și față de
terți
• studentul s ă fie capabil s ă aplice, să recunoasc ă și să explice regulile care guverneaz ă
interpretarea tratelor interna ționale
• studentul s ă fie capabil s ă aplice, să recunoasc ă și să explice diferitele tipuri de tratate
încheiate în planul dreptului interna țional
III. TERMENI DE REFERIN ȚĂ (CONCEPTE CHEIE): tratat interna țional, condi ții
de fond și de formă, negociere, ratificare, depline pute ri, ius cogens, nulitate, pacta sunt
servanda, principiul relativit ății, rebus sic standibus, codificarea dreptului tratatelor,
Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor.
IV. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU :
1. Definiția, clasificarea și codificarea dreptului tratatelor
2. Încheierea tratatelor interna ționale
d. Condiții de fond și de formă
e. Etapele încheierii tratatelor interna ționale
f. Legislația română în materia încheierii tratatelor interna ționale
3. Respectarea și aplicarea tratatelor de c ătre statele părți
4. Efectele tratatelor fa ță de terți
5. Modificarea, încetarea, suspendarea efectelor tratatelor interna ționale
6. Nulitatea tratatelor interna ționale
7. Reguli de interpretare a tratatelor interna ționale
V. REZUMAT:
Importanța specială a dreptului tratatelor în dreptul interna țional aproape c ă nu mai
trebuie subliniat ă. Într-adev ăr, tratatul interna țional este cel mai utilizat instrument juridic de
reglementare în rela țiile interna ționale contemporane.
86Definiția legală a tratatului interna țional se afl ă în art. 2 alin. (1) al Conven ției de la Viena
din 1969 privind dreptul tratatelor: tratatul "este un acord interna țional încheiat între state în
formă scrisă și guvernat de dreptul interna țional, fie c ă este consemnat într-un instrument sau
în mai multe instrumente conexe și oricare ar fi denumirea lor particular ă."
Preocupările Comisiei de Drept Interna țional privind codificarea dr eptului tratatelor s-au
concretizat în adoptarea, în anul 1966, a unui set de 75 de articole-proiect, care au format baza
Convenției privind Dreptul Tratatelor, adoptat ă la Viena, în cadrul Conferin ței ce a avut loc
între 1968 și 1969. Conven ția, cunoscut ă sub numele de Convenția de la Viena din 1969 privind
dreptul tratatelor , a intrat în vigoare la 27 ianuarie 1980. Ea cuprinde 85 de articole și constituie
un adevărat cod al celor mai importante domenii ale dr eptului tratatelor. Sunt exceptate de la
aplicarea Conven ției tratatele dintre state și organiza ții internaționale, problemele legate de
succesiunea statelor la tratate și efectele r ăzboiului asupra tratatelor. În privin ța tratatelor
încheiate între state și organiza ții internaționale, acestea sunt reglementate de Convenția privind
dreptul tratatelor dintre state și organizații internaționale , adoptată la Viena în 1986 și intrată în vigoare
în 1987. Aceasta a preluat regulile cuprinse în Conven ția din 1969, adaptându-le la tratatele care
fac obiectul ei.
CONȚINUTUL TEMEI VIII:
1. Definiția, clasificarea și codificarea dreptului tratatelor
a. Definiția. Tratatul interna țional este, a șadar, acordul de voin ță intervenit între subiecte ce au
capacitatea de a îl încheia în mod valabil (state sau organiza ții internaționale), cu inten ția de a stabili raporturi
juridice în conformitate cu dreptul interna țional.
b. Clasificarea tratatelor se face dup ă mai multe criterii. Astfel, dup ă efectele tratatelor
față de părți, se disting: tratate-legi (cu valoare normativ ă) și tratate-contract (cu efecte
comparabile cu cele ale contractelor din dreptul privat).
După criteriul num ărului subiectelor, întâlnim tratate bilaterale și tratate multilaterale.
Aplicarea criteriului calit ății subiectelor determin ă distincția dintre tratate între state, tratate între
state și organizații internaționale și tratate între organiza ții internaționale.
Un alt criteriu este cel al obiectului tratatului: tratate politice, militare, economice, culturale etc.
După criteriul aplic ării în timp, tratatele pot fi cu termen sau nelimitate în timp. După
criteriul aplic ării în spațiu, distingem tratate universale și tratate regionale.
În sfârșit, după criteriul formal sau al denumirii, apar o multitudine de tipuri de tratate:
– tratatele propriu-zise: tratate de pa ce, tratate politice etc.
– convențiile reglementeaz ă un domeniu determinat: drep turile omului, eliminarea
discriminării rasiale, dreptul m ării etc;
– pactele desemneaz ă acorduri cu caracter solemn: Pactul Ligii Na țiunilor, Pactul Briand-
Kellogg, Pactul Interna țional privind Drepturile Civile și Politice;
– acordurile sunt înțelegeri încheiate la un nivel mai concret: acorduri economice,
științifice, culturale;
– chartele și statutele sunt, de regul ă, acte constitutive ale organiza țiilor interna ționale sau
instituțiilor interna ționale: Charta ONU, Charta Organiza ției Statelor Americane, Charta
Uniunii Africane, Statutul Consiliului Europei, Statutul Cur ții Internaționale de Justi ție etc.;
– alte tratate și acorduri ca: protocoale, memorandumuri , concordate, agremente etc.
c. Codificarea dreptului tratatelor – Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor
(1969)
87
2. Încheierea tratatelor interna ționale
Odată îndeplinite unele condi ții de fond și de formă pentru încheierea tratatelor, aceasta
poate avea loc, urmând cele trei etape tradi ționale: negocierea, semnarea și exprimarea
consimțământului statelor de a fi obligate prin tratat.
g. Condiții de fond și de formă
Pentru existen ța tratatelor este necesar ă îndeplinirea unor condi ții de fond care privesc
manifestarea de voin ță a părților, obiectul și scopul tratatului, calitatea subiectelor, precum și
intenția acestora de a produce efecte juridice.
a) exprimarea liber ă a acordului de voin ță al părților
b) obiectul tratatului s ă fie realizabil și licit
c) P ărțile care încheie tratatul trebuie s ă fie subiecte ale dreptului interna țional.
d) Acordul de voin ță al părților tratatului trebuie s ă intervină cu intenția de a produce
efecte juridice: stabilirea unor norme de conduit ă general obligatorii.
e) Acordul de voin ță al statului trebuie s ă fie guvernat de normele dreptului
internațional.
h. Etapele încheierii tratatelor interna ționale
1. Negocierea tratatelor . Negocierea reprezint ă prima etap ă a procesului de încheiere a
unui tratat, în care se elaboreaz ă conținutul acestuia. Negocierea cu privire la cuprinsul tratatului
are loc între reprezentan ții statelor învesti ți cu autoritate în acest sc op. Dovada acestei autorit ăți
o reprezint ă, de regulă, documentele privind acordarea deplinelor puteri pentru aceast ă negociere,
precum și pentru etapele ulterioare ale încheierii. Astfel, potrivit art. 7 al Conven ției din 1969, o
persoană este considerat ă ca reprezentând un stat pentru ad optarea sau autentificarea textului
unui tratat sau pentru a exprima consim țământul unui stat de a fi legat prin tratat dac ă:
a) prezintă depline puteri cuvenite;
b) rezultă din practica statelor inte resate sau din alte împrejur ări, că aveau inten ția de a
considera aceast ă persoană ca reprezentând statul în acest scop și a nu pretinde prezentarea de
depline puteri.
Unele persoane sunt considerate ca re prezentând statul în virtutea func ției lor, fără a
mai fi obligate s ă prezinte depline puteri: șefii de stat, șefii de guvern, mini ștrii afacerilor
externe, pentru toate etapele încheierii tratatului; șefii misiunilor diplomat ice, pentru adoptarea
textului unui tratat încheiat între statul acreditant și cel acreditar; reprezentan
ții acredita ți ai
statelor la o conferin ță internațională sau pe lâng ă o organiza ție internațională sau un organ al
acesteia, pentru adoptarea textului unui tratat în aceast ă conferință, organizație sau organ.
2. Autentificarea tratatelor. După adoptare, tratatul este semnat, în scopul autentific ării
textului. Autentificarea prin semnare reprezint ă un act solemn, prin care statele confirm ă
încheierea negocierilor și adoptarea formei definitive a tratatului. Autentificarea tratatului mai
poate fi făcută și prin includerea sa în actul final al unei conferin țe sau în alte moduri stabilite de
statele participante. Cel mai frecvent, îns ă, autentificarea se face prin semnare.
Pe lângă autentificare, semnarea tratatului poate avea ca efect exprimarea
consimțământului statului de a fi legat prin tratat, atunci când nu este supus ă ratificării,
acceptării sau aprob ării.
883. Exprimarea consim țământului statului de a fi legat prin tratat
3.1.Ratificarea este cea mai frecvent ă modalitate de exprimare a consim țământului
statelor. Actul ratific ării presupune dou ă etape procedurale: una de drept
constituțional, actul ratific ării fiind de competen ța organelor interne ale statelor, de
regulă a parlamentelor; a doua etap ă a ratificării ține de dreptul interna țional și este
concretizat ă în schimbul sau depune rea instrumentelor de ratificare între statele
contractante sau la depozitarul acestora.
3.2. Acceptarea, aprobarea și aderarea sunt modalit ăți alternative de exprimare a
consimțământului statelor. Acceptarea și aprobarea sunt acte echivalente ratific ării,
în timp ce aderarea se referă la exprimarea consim țământului de c ătre un stat care nu
a negociat și semnat tratatul respectiv, dar dore ște să devină parte la acesta. Potrivit
art. 15 al Conven ției din 1969, aderarea este posibil ă numai dac ă ea este prev ăzută
expres în textul tratatului sau dac ă este stabilit pe alt ă cale de către statele participante
la negociere.
3.3. Un alt mod de exprimare a consim țământului statelor de a fi legate prin tratat
este cel prev ăzut de art. 13 al Conven ției, schimbul de instrumente constituind
tratatul. Această modalitate de exprimare a consim țământului este valabil ă atunci
când instrumentele prev ăd că schimbul lor va avea acest efect sau când se poate
stabili inten ția părților de a conferi acest efect schimbului de instrumente.
4. Intrarea în vigoare a tratatelor. Intrarea în vigoare a tratat elor este momentul de la
care acestea produc efecte și are loc la data și după modalitățile stabilite prin dispozi țiile tratatului
sau prin acordul statelor participante la negoci ere. În cazul tratatelor multilaterale, de regul ă,
intrarea în vigoare se stabile ște în func ție de depunerea unui anumit num ăr de instrumente de
ratificare pe lâng ă unul din guvernele statelor p ărți sau pe lâng ă o organiza ție interna țională
special desemnat ă ca depozitar.
i. Legislația român ă în materia încheierii tratatelor interna ționale
Constituția României și Legea nr. 590/2003 privind tratatele stabilesc normele privind
încheierea tratatelor interna ționale de c ătre statul român. Prerogativa încheierii acestor tratate
revine Pre ședintelui României. Negocierea și semnarea tratatelor interna
ționale se face de c ătre
delegați special abilita ți de către președinte sau de c ătre guvern. Tratatele negociate și semnate în
numele României sunt ulterior supuse fie ratific ării de către Parlament, fie aprob ării de către
Guvern.
3. Respectarea și aplicarea tratatelor de c ătre statele părți
Problema rezervelor la tratatele interna ționale este unul din cele mai controversate
aspecte ale dreptului tratatelor. Rezerva a fost definit ă în doctrin ă ca fiind "o declara ție
unilaterală prin care un stat, atunci când semneaz ă, ratifică, acceptă sau ader ă la un tratat,
precizează, ca o condi ție a consim țământului s ău de a fi legat prin tratat, un anumit termen care
face ca efectele tratatului s ă varieze în aplicarea lui între statul respectiv și celelalte p ărți la
acesta. Potrivit principiului pacta sunt servanda , orice tratat în vigoare leag ă părțile și trebuie s ă fie
executat de ele cu bun ă credință. O parte nu poate invoca dispozi țiile dreptului s ău intern
pentru a justifica neexecutarea unui tratat.
89 Art. 28 al Conven ției din 1969 consacr ă regula neretroactivit ății tratatelor: dac ă din
cuprinsul tratatului nu reiese o inten ție diferită sau aceasta nu este stabilit ă pe altă cale,
dispozițiile unui tratat nu leag ă o parte în ce prive ște un act sau fapt anterior datei intr ării în
vigoare a acestui tratat fa ță de această parte sau în ce prive ște o situație care încetase s ă existe la
acea dată.
Din punct de vedere teri torial, tratatele se aplic ă cu privire la întreg teritoriul statului, cu
excepția cazului când din cuprinsul s ău reiese o inten ție diferită (art. 29). Unele state au
practicat, destul de rar, aceast ă exceptare de la aplicarea teritorial ă a unor dispozi ții ale
tratatelor, fie cu privire la teritoriul coloniilor ("clauza colonial ă"), fie cu
privire la teritoriul unora din st atele federate ("clauza federal ă").
O problem ă specială este cea a tratatelor succesive având acela și obiect. În aceast ă
privință, textul art. 30 al Conven ției din 1969 este supus prevederilor art. 103 al Cartei ONU,
potrivit căruia obliga țiile care rezult ă din Cartă au prioritate fa ță de orice alt acord interna țional.
4. Efectele tratatelor fa ță de terți
Natura cvasi-contractual ă a tratatelor interna ționale impune aplicarea principiului
relativității efectelor acestora: un tratat nu creeaz ă nici obliga ții, nici drepturi pentru un stat ter ț,
fără consimțământul său, principiu consacrat și de art. 34 al Conven ției din 1969. Este o
consecință firească a principiilor suveranit ății și egalității statelor și a naturii consensuale a
dreptului interna țional. Rezult ă, așadar, că un stat ter ț poate accepta ca un tratat la care nu este
parte să producă unele efecte în ceea ce-l prive ște, dacă sunt îndeplinite unele condi ții, ce difer ă
după cum este vorba de tratate care prev ăd obligații pentru statele ter țe sau de tratate care
prevăd drepturi pentru statele ter țe.
5. Modificarea, încetarea, suspendarea efectelor tratatelor interna ționale
Ca și încheierea, și modificarea tratatelor depinde de consim țământul părților, în temeiul
principiul libert ății de voin ță și al egalit ății suverane a statelor. În general, textele tratatelor
prevăd și clauzele aplicabile modific ării acestora. Uneori, se apeleaz ă la așa-numita "clauz ă a
unanimității", potrivit c ăreia pentru a interveni o modi ficare este nevoie de consim țământul
tuturor statelor p ărți). Alteori, mai frecvent, pentru o mai mare flexibilitate a procesului de
modificare, se recurge la regula majorit ății părților.
Pentru situa țiile în care tratatele nu con țin astfel de referiri exprese la clauzele de
modificare, Conven ția din 1969 stabile ște, în art. 40-41 un set de reguli aplicabile modific ării
tratatelor.
Principiul general impus de art. 43 al Conven ției din 1969 este cel potrivit c ăruia
nulitatea, stingerea sau denun țarea unui tratat, retragerea uneia din p ărți sau suspendarea
aplicării tratatului, nu afecteaz ă în nici un fel îndatorirea unui stat de a executa orice obliga ții
enunțate în tratat, la care este supus în temeiul dreptului interna țional, independent de tratatul
respectiv.
Încetarea efectelor unui tratat, denun țarea sa sau retragerea unei p ărți, precum și
suspendarea, nu pot avea loc decât în aplicarea prevederilor tratatului sau ale Conven ției din
1969. Astfel, potrivit art. 54, încetarea unui tratat sau retragerea unei p ărți pot avea loc:
– în conformitate cu dispozi țiile tratatului;
– în orice moment, prin consim țământul tuturor p ărților, după consultarea celorlalte
state contractante. Tratatele pot cuprinde în textul lor clauzele ce guverneaz ă încetarea și suspendarea:
condiții rezolutorii, clauze privind denun țarea sau retragerea etc.
90
6. Nulitatea tratatelor interna ționale
Nulitatea reprezint ă o cauză specială de încetare a efectelor tratatelor. Conven ția din 1969
prevede urm ătoarele cauze de nulitate a tratatelor:
1. Violarea unei norme de ius cogens prin dispozi țiile tratatului
2. Existen ța unor vicii de consim țământ la încheierea tratatului:
a) Violarea unei dispozi ții a dreptului intern
b) Eroarea
c) Dolul
d) Coruperea reprezentantului unui stat
e) Constrângerea exercitat ă asupra reprezentantului statului
f) Constrângerea exercitat ă asupra unui stat
7. Reguli de interpretare a tratatelor interna ționale
Interpretarea tratatelor are ca scop asigurarea aplic ării lor corecte și uniforme de c ătre
toate statele p ărți. Competen ța principal ă de a interpreta tratatele interna ționale revine statelor
părți, dacă acestea nu recurg la interpretarea unui tribunal ad hoc sau a unei instan țe
internaționale.
Conven ția din 1969 stabile ște regulile generale de in terpretare, în art. 31:
– un tratat trebuie interpretat cu bună credință potrivit sensului obi șnuit;
– interpretarea unui termen general înso țit de un termen special este limitat ă la înțelesul
indicat de termenul special (doctrina ejusdem generis sau a aplic ării termenilor de acela și
fel);
– o prevedere expres ă exclude orice alt ă interpretare ( expressio unius est exclusio alterius ).
În toate cazurile, interpretarea textului tratatului este supus ă principiului efectivit ății: atunci
când o norm ă este susceptibil ă de două sensuri, trebuie în țeleasă în acel sens în care produce
efecte, și nu în cel contrar producerii acestor efecte.
VI. BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTAR Ă NECESAR Ă
APROFUND ĂRII:
B. Selejan-Gu țan, op. cit. , 2003, pp.154-171;
B. Selejan-Gu țan, L.-M. Cr ăciunean, op. cit. , 2008, pp. 196-211;
R. Miga-Be șteliu , op. cit. , vol.I, 2005, pp.95-120;
A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura , op. cit ., 2006, p.249-304.
Timpul necesar studiului: 4 h sau 30 min. / zi
VII. ÎNTREB ĂRI RECAPITULATIVE:
1) Arătați care sunt etapele încheierii tratatelor interna ționale și explicați fiecare etap ă în parte.
91
2) Care sunt regulile privind încetarea și suspendarea aplic ării tratatelor interna ționale?
3) Arătați care sunt efectele tratatelor fa ță de părți.
4) În ce condiții poate produce efecte tratatele, fa ță de statele ter țe?
5) Prezentați regulile de interpretare a tratatelor interna ționale.
92
VIII. TESTE DE AUTOEVALUARE:
1. Un tratat interna țional produce efecte juridice fa ță de un stat-parte:
a. dup ă ce a fost semnat
b. dup ă ce textul s ău a fost adoptat de c ătre toate statele-p ărți
c. dup ă ratificare
2. O rezerv ă la un tratat interna țional se poate face dac ă:
a. este formulat ă în scris
b. este comunicat ă la timp depozitarului
c. nu este incompatibil ă cu obiectul și scopul tratatului
d. nu este vag ă
e. este acceptat ă de toate celelalte state-p ărți
3. O rezerv ă la un tratat interna țional are ca efect:
a. modificarea tratatului
b. modificarea întregului tratat fa ță de statul care face rezerva
c. modificarea dispozi ției din tratat cu privire la care statul a f ăcut rezerva, fa ță de toate
statele-părți
d. modificarea dispozi ției din tratat cu privire la care statul a f ăcut rezerva, fa ță de statul
rezervatar
4. Tratatele produc efecte:
a. fa ță de indivizi
b. între statele p ărți
c. în anumite condi ții, și față de state ter
țe
5. Tratatele interna ționale pot înceta prin:
a. abrogare
b. anulare c. denun țare și retragere
d. schimbarea fundamental ă a împrejur ărilor
Răspunsurile corecte se reg ăsesc la sfâr șitul manualului.
TESTE DE EVALUARE:
1. Un tratat interna țional poate fi negociat de:
a. un ambasador b. șeful statului
c. orice agent diplomatic
d. o persoan ă care prezint ă depline puteri
2. Nulitatea unui tratat poate interveni:
93 a. pentru neîncheierea în forma adecvat ă
b. pentru violarea unei norme de ius cogens
c. pentru nerespectarea obliga țiilor fundamentale ale p ărților
d. pentru vicii de consim țământ
3. Conven ția de la Viena privind dreptul tratatelor:
a. a intrat în vigoare în 1980 b. mai este denumit ă și tratat al tratatelor
c. a intrat în vigoare în 1969
d. se aplic ă numai tratatelor încheiate între state nu și celor încheiate între state și
organizații internaționale
4. Principiul relativit ății efectelor tratatului se refer ă la:
a. efectele tratatului fa ță de terți
b. efectele tratatului între p ărți
c. admite excep ții
5. Consim țământul statului de a fi legat printr-un tratat poate fi exprimat prin:
a. semnare
b. schimbul de instrumente de ratificare c. schimbul de instrumente de aprobare
6. Ce principiu de drept interna țional public specific materiei tratatelor interna ționale
poate fi identificat în citatele de mai jos? În ce const ă acesta, în general, și ce
particularit ăți prezintă în materia tratatelor?
a. „( ) Un stat trebuie s ă se abțină de la comiterea unor acte care ar putea lipsi un tratat de
obiectul și scopul său:
a. când a semnat tratatul sau a schimbat inst rumentele care constituie tratatul sub rezerva
ratificării, accept ării sau aprob
ării, atâta timp cât nu și-a manifestat inten ția de a nu deveni
parte la tratat; sau b. când și-a exprimat consim țământul de a fi legat prin trat at, în perioada care precede
intrarea în vigoare a tratatului și cu condi ția ca aceasta s ă nu fie întârziat ă nejustificat”.
(Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor 1969, art. 18)
b. „O obliga ție de bun ă-credință, de a se ab ține de la acte care ar putea aduce atingere
obiectului tratatului, este considerat ă a fi general acceptat ă pentru un stat din momentul în
care, semnând tratatul, l-a supus spre ratificare”.
(International Law Commission , citată de D.J. Harris, Cases and materials on international law ,
Thomson, London, 2004, p. 808)
c. „Aceasta este pentru a v ă informa (…) c ă SUA nu inten ționează să devină parte la
Statutul Cur ții Penale Interna ționale (…) Pe cale de consecin ță, SUA consider ă că nu are
niciun fel de obliga ție născută din semnarea Statutului la 31 decembrie 2000. Statele Unite
ale Americii solicit ă ca intenția lor de a nu fi parte la acest statut (…) s ă fie reflectat ă în lista
corespunz ătoare deținută
de depozitarul tratatului (…)”
(Comunicatul Departamentului de Pres ă al Statelor Unite ale Americii , May 2002, citat de D.J.
Harris, Cases and materials on international law , Thomson, London, 2004, p. 808)
TEMĂ PENTRU ACAS Ă (TA):
94
Prezentați și comenta ți cauzele de nulitate a tratatelor interna ționale
TEMA IX – INTRODUCER E ÎN DREPTUL INTERNA ȚIONAL
UMANITAR
I. OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:
• înțelegerea principiilor care stau la baza dreptului interna țional umanitar
• înțelegerea regulilor de aplicare a dreptului interna țional umanitar
• înțelegerea efectelor pe care le are aplicarea a șa-numitei Clauze Martens
• înțelegerea rolului Comitetului Interna țional al Crucii Ro șii în dezvoltarea și
promovarea dreptului umanitar
• înțelegerea obliga țiilor pe care și le asum ă statele pentru respectarea și aplicarea
dreptului interna țional umanitar
• înțelegerea interac țiunii dreptului interna țional umanitar cu dreptul penal, intern și
internațional, și materia drepturilor omului
II. COMPETEN ȚE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT:
• studentul s ă fie capabil s ă explice distinc ția între dreptul de la Haga și dreptul de la
Geneva
• studentul s ă fie capabil s ă evidențieze care sunt obliga țiile asumate de statele semnatare
ale Conven țiilor de la Haga și Geneva și consecin țele lor
• studentul s ă fie capabil s ă aplice, să recunoasc ă și să explice regulile aplicabile în cazul
conflictelor armate cu privire la protec ția bunurilor, persoanelor etc.
• studentul s ă fie capabil s ă aplice, să recunoasc ă și să explice diferitele tipuri de interdic ții
în utilizarea anumitor mijloace de purtare a r ăzboiului considerate interzise de dreptul
umanitar
III. TERMENI DE REFERIN ȚĂ (CONCEPTE CHEIE): combatant, militar,
populație civilă, dreptul de la Haga, dreptul de la Geneva, Crucea Ro șie, Semiluna Ro șie,
principiul umanit ății, principiul distinc ției între combatan ți și necombatan ți; interzicerea
suferințelor inutile.
IV. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU :
4. Scurte considera ții istorice
5. Dreptul interna țional umanitar contemporan
6. Comitetul Interna țional al Crucii Ro șii
V. REZUMAT:
Întrebarea fundamental ă care guverneaz ă materia dreptului interna țional umanitar este:
cum se poate desf ășura o activitate esen țialmente inuman ă (războiul) în condi ții umane?
Dreptul interna țional umanitar mai este cunoscut și sub denumirea de ius in bello
(dreptul privind purtarea r ăzboiului), pentru a-l deosebi de ius ad bellum (dreptul la r ăzboi).
Astfel, dac ă ius ad bellum determină legalitatea unui conflict armat dup ă normele dreptului
internațional (în mod special prin aplicarea art. 2 alin. (4) și (7) ale Cartei ONU), ius in bello nu
95vizează legalitatea conflictului și se aplică indiferent de aceasta. Dreptul umanitar se aplic ă în
interesul umanit ății, fără a avea preten ția de a preveni efectele negative ale r ăzboiului.
Dreptul interna țional umanitar poate fi definit ca ansamblul regulilor de drept
internațional, stabilite prin tratate sau cutume interna ționale, care sunt destinate s ă rezolve
probleme de ordin umanitar, ce rezult ă direct din conflicte armate interne sau interna ționale și
care, din motive umanitare, limiteaz ă dreptul p ărților conflictului de a utiliza anumite metode și
mijloace de purtare a r ăzboiului, instituind obliga ția de a proteja persoanele sau bunurile care
sunt sau pot fi af ectate de conflict.
CONȚINUTUL TEMEI IX:
1. Scurte considera ții istorice
– primele preocup ări pentru protec ția răniților și a prizonierilor de r ăzboi – Arta războiului
(China), Legile lui Manu (India);
– primele m ăsuri pentru protec ția acestor categorii de persoa ne, în Europa se contureaz ă abia
în secolul al XVIII-lea – Contractul social (Jean-Jaques Rousseau);
– primele reguli de drept în materie apar tot în Europa – secolul al XIX-lea – Jean-Henry
Dunant– B ătălia de la Solferino – Comitetul interna țional de Permanent de Ajutorare a R ăniților
devenit Comitetul Interna țional al Crucii Ro șii;
– Conferin țele de la Geneva – Convenția de la Geneva ( 1864) revizuit ă în 1906 și 1929;
– Conferin țele de pace de la Haga din 1899 și 1907 au extins prevederile Conven ției de la
Geneva și la războiul pe mare, aceste dispozi ții rămânând în vigoare pân ă în 1949, când au fost
înlocuite de prevederile Conven ției nr. II de la Geneva, din 12 august 1949;
– Convenția nr. IV de la Haga (1907) asupra legilor și cutumelor r ăzboiului pe uscat.
– clauza de Martens – conform c ăreia mijloacele și metodele de purtare a r ăzboiului nu sunt
nelimitate
2. Dreptul interna țional umanitar contemporan
Întrebarea fundamental ă care guverneaz ă materia dreptului interna țional umanitar este:
cum se poate desf ășura o activitate esen țialmente inuman ă (războiul) în condi ții umane?
Dreptul interna țional umanitar mai este cunoscut și sub denumirea de ius in bello
(dreptul privind purtarea r ăzboiului), pentru a-l deosebi de ius ad bellum (dreptul la r ăzboi).
Astfel, dac ă ius ad bellum determină legalitatea unui conflict armat dup ă normele dreptului
internațional (în mod special prin aplicarea art. 2 alin. (4) și (7) ale Cartei ONU), ius in bello nu
vizează legalitatea conflictului și se aplică indiferent de aceasta. Dreptul umanitar se aplic ă în
interesul umanit ății, fără a avea preten ția de a preveni efectele negative ale r ăzboiului.
1. Noțiune: ansamblul regulilor de drept interna țional, stabilite prin tratate sau cutume interna ționale, care
sunt destinate s ă rezolve probleme de ordin umanitar, ce rezult ă direct din conflicte armate interne sau
internaționale și care, din motive umanitare, limiteaz ă dreptul părților conflictului de a utiliza anumite metode
și mijloace de purtare a r ăzboiului, instituind obliga ț
ia de a proteja persoanele sau bunurile care sunt sau pot fi
afectate de conflict.
2. Distincția ius in bello (dreptul privind purtarea r ăzboiului) și ius ad bellum (dreptul la
război); dreptul pr ivind purtarea r ăzboiului cuprinde dou ă categorii de reguli:
– regulile privind purtarea r ăzboiului (denumit tradi țional "dreptul de la Haga");
– regulile privind protec ția persoanelor și bunurilor în timpul conflictelor armate (sau "dreptul
de la Geneva").
96
3. Obiectul protec ției normelor de drept umanitar – categorii de persoane protejate de
dreptul umanitar;
– persoanele protejate: combatan ții, răniții, bolnavii, naufragia ții, populația civilă;
– bunurile protejate
4. Izvoarele dreptului umanitar contemporan
– Convenția pentru îmbun ătățirea soartei r ăniților și bolnavilor din for țele armate
de campanie;
– Convenția pentru îmbun ătățirea soartei r ăniților, bolnavilor și naufragia ților din
forțele armate pe mare;
– Convenția privind tratamentul prizonierilor de r ăzboi;
– Convenția privind protec ția persoanelor civile în timp de r ăzboi;
– Protocolul adi țional I privind protec ția victimelor conflictelor armate
internaționale;
– Protocolul adi țional II privind protec ția victimelor conflictelor armate f ără
caracter interna țional.
Alte izvoare:
– Convenția pentru prevenirea și pedepsirea crimei de genocid
(1948);
– Conven ția pentru protec ția bunurilor culturale în caz de conflict armat (Haga,
1954); – Convenția privind imprescriptibilitatea crimelor de r ăzboi și a crimelor împotriva
umanității (1968);
– Convenția privind unele arme conven ționale;
– Conven ția privind securitatea personalului Na țiunilor Unite și a celui asociat
(1994).
5. Principiile dreptului umanitar
a. Principiul umanității – care stă la baza mi șcării internaționale a Crucii Ro șii, vizează,
conform rezolu ției celei de-a 20-a conferin țe internaționale a Crucii Ro șii din 1965,
„prevenirea și ușurarea în orice circumstan țe a suferin țelor umane”;
b. Principiul proporționalității;
c. Principiul non-discrimin ării;
d. Principiul distincției între combatan ți și necombatan ți – Combatan
ții sunt
membrii for țelor armate, adic ă acele persoane care au dreptul s ă participe la ostilit ăți și
pot fi ucise în mod legitim în cursul r ăzboiului. Necombatan ții sau civilii sunt
persoanele care nu au dreptul de a participa direct la ostilit ăți și nu pot fi atacate
în cadrul acestora.
e. Obligația de a proteja cât mai mult populația civilă;
f. Principiul interzicerii suferin țelor inutile ;
g. Regula potrivit c ăreia dreptul părților la conflict de a alege metodele și mijloacele
de luptă nu este nelimitat ;
97h. Limitele umanitare impuse for țelor de ocupa ție
6. Câmpul de aplicare a dreptului umanitar
Conflictele armate interna ționale pot fi definite ca acele conflicte armat ă între dou ă
sau mai multe state, chiar dac ă s t a r e a d e r ăzboi nu este recunoscut ă de una din ele. De
asemenea, dreptul umanitar este aplicabil și în cazurile de ocupa ție totală sau parțială a
teritoriului unui stat, chiar dac ă această ocupație nu întâmpin ă nicio rezisten ță militară.
Conflictele armate interna ționale pot îmbr ăca diverse forme, cum ar fi: conflicte interstatale
declanșate printr-o declara ție de război sau chiar în lipsa unei asemenea declara ții, dar și lupta
de rezisten ță a unor mi șcări organizate în caz de ocupa ție a unui teritoriu sau luptele armate
duse de unele entit ăți nestatale.
Conflictele armate non-interna ționale sunt reglementate de art. 3 comun al celor 4
Convenții de la Geneva (art. 3 comun) și de Protocolul adi țional nr. II. Art. 3 comun al
convențiilor de la Geneva stabileau pentru prima dat ă că dreptul umanitar se aplic ă și în cazul
conflictelor armate f ără caracter interna țional. În acest caz, articolul citat stabilea un minim de
reguli aplicabile în aceste conflicte.
– nu intră în câmpul de aplicare a dreptului umanitar situa țiile de tensiune sau de tulbur ări
interne.
7. Categorii de persoane și bunuri protejate de dreptul umanitar:
– persoane protejate: r ăniții, bolnavii, naufragia ții, personalul medical, personalul religios,
prizonierii de r ăzboi, popula ția civilă;
– bunurile protejate: bunu rile cu caracter civil și bunurile cu caracter medical;
– reguli de protec ție a răniților, bolnavilor și naufragia ților: exemplificativ
– reguli de protec ție a prizonierilor de r ăzboi: exemplificativ;
– reguli de protec ție a popula ției civile: exemplificativ.
8. Metode și mijloace de purtare a r ăzboiului interzise de dreptul umanitar
– categorii:
a. Metode și mijloace care produc un rău inutil (superfluu);
b. Metode și mijloace care nu respectă principiul distinc ției dintre combatan ți și
necombatan ți;
c. Metode și mijloace de război ecologic ;
d. Metodele perfide de război.
9. Aplicarea dreptulu i umanitar de c ătre state :
– presupune îndeplinirea unor obliga ții de către acestea și anume:
1. angajamentul de a respecta normele acestui drept în toate împrejur ările;
2. obligația de a difuza cât mai larg posibil, pe timp de pace și de război, textul conven țiilor și de a
încorpora studiul lor în programele de instruc ție militară și, dacă este posibil, civil ă,
astfel ca principiile acestuia s ă fie cunoscute de întreaga popula ție;
3. obligația de a lua măsuri legislative pentru stabilirea sanc țiunilor penale menite s ă fie aplicate
persoanelor care au comis sau au dat ordin s ă se comită oricare din infrac
țiunile grave
la Conven țiile de la Geneva;
984. obligația de a urmări și judeca persoanele b ănuite de a fi comis sau de a fi ordonat s ă se comită
astfel de infrac țiuni;
5. obligația de a lua măsurile necesare pentru încetarea actelor contrare dreptului umanitar.
– înființarea de către România a Comisiei Na ționale de Drept Umanitar ca organ consultativ al
Guvernului; sanc ționarea penal ă a utilizării fără drept a semnului distinctiv; 4 iulie ziua Crucii
Roșii Române etc.
3. Comitetul interna țional al Crucii Ro șii www.icrc.org
– înființat la Geneva în 1863 și consacrat prin Conven țiile de la Geneva;
– contribuția lui Henry Dunant;
– statut juridic : instituție umanitar ă independent ă, cu statut propriu;
– rol:
1. de a men ține și difuza principiile fundamentale ale mi șcării: umanitatea,
imparțialitatea, neutra litatea, independen ța, serviciul voluntar, unitatea și
universalitatea;
2. de a recunoa ște orice nou ă Societate Na țională de Cruce Ro șie constituit ă,
care îndepline ște condițiile prevăzute în statut;
3. de a îndeplini sarcinile ca re îi revin potrivit Conven țiilor de la Geneva, de a
lucra pentru aplicarea corect ă a dreptului umanitar și de a lua cuno ștință despre orice
plângeri privind pretinse viol ări ale acestuia;
4 . d e a s e s t r ădui în permanen ță, ca institu ție neutră, să asigure protec ția și
asistența necesar
ă militarilor și civililor victime ale conflictelor armate;
5. de a asigura func ționarea Agen ției Centrale de C ăutare, prev ăzută de
Convențiile de la Geneva;
6. de a contribui la form area personalului medical și la preg ătirea
echipamentului medical, în cooperare cu autorit ățile competente;
7. de a contribui la în țelegerea și difuzarea cuno ștințelor de drept interna țional
umanitar.
– simboluri:
99VI. BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTAR Ă NECESAR Ă APROFUND ĂRII:
B. Selejan-Gu țan, op. cit. , 2003, pp.174-185;
B. Selejan-Gu țan, L.-M. Cr ăciunean, op. cit. , 2008, pp. 215-223;
S. Scăunaș, op. cit. , 2007, pp.340-371;
A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura , op. cit ., 2006, p.412-418;
N. Lupulescu , Drept umanitar , Editura C.H. Beck, Bucure ști, 2009.
Timpul necesar studiului: 4 h sau 30 min. / zi
VII. ÎNTREB ĂRI RECAPITULATIVE:
1) Care este rolul Comitetului Interna țional al Crucii Ro șii?
2) În ce constă principiul distinc ției între combatan ți și necombatan ți?
3) Enunțați câteva reguli privind protec ția persoanelor și bunurilor, potrivit dreptului umanitar.
4) Care sunt izvoarele dreptului interna țional umanitar contemporan?
100
5) Care este câmpul de ap licare a dreptului interna țional umanitar?
VIII. TESTE DE AUTOEVALUARE:
1. Un principiu fundamental al dreptului umanitar este:
a. principiul suveranit ății
b. principiul umanit ății
c. principiul distinc ției dintre combatan ți și necombatan ți
2. Dreptul interna țional umanitar se aplic ă:
a. numai conflictelor armate interna ționale
b. numai conflictelor între st atele care au semnat Conven țiile de la Geneva
c. tuturor conflictelor armate
3. Beneficiaz ă de protec ția dreptului interna țional umanitar:
a. militarii b. combatan ții
c. popula ția civilă
d. prizonierii de r ăzboi
e. mercenarii
4. Comitetul Interna țional al Crucii Ro șii este:
a. o organiza ție internațională interguvernamental ă
b. o institu ție guvernamental ă elvețiană
c. o organiza ție independent ă cu caracter privat
5. Nu beneficiaz ă de tratament umanitar, dac ă sunt rănite, și nici de tratamentul
special aplicabil prizonierilor de r ăzboi:
a. mercenarii
b. populaț
ia civilă
c. spionii
d. persoanele care nu su nt asimilate combatan ților
101
6. Prin expresia ius in bello :
a. se înțelege dreptul de a recurge la agresiune, r ăzboi în orice condi ții
b. se înțelege dreptul de a recurge la agresiune, r ăzboi în condi țiile strict și limitativ
prevăzute de Carta ONU
c. se vizeaz ă legalitatea unui conflict armat
d. se desemneaz ă regulile de purtare a r ăzboiului
7. Dreptul interna țional umanitar:
a. mai este denumit și „dreptul de la Geneva”
b. presupune stabilirea unor reguli aplicabile conflictelor armate
c. mai este denumit și ius in bello
d. nu poate fi considerat ramur ă a dreptului interna țional public
8. Ius ad bellum :
a. constituie o regul ă pentru reglementarea diferendelor dintre state
b. conține norme juridice care reglementeaz ă măsuri de protec ție a popula ției civile în
timpul conflictelor armate
c. este o excep ție de la principiul neagresiunii
d. poate fi exercitat în condi țiile limitativ prev ăzute de Carta ONU
9. Sunt izvoare ale dreptului interna țional umanitar:
a. Conven ția de la Montevideo privind drepturile și îndatoririle statelor, 1933
b. Conven ția de la Geneva privind protec ția răniților
c. Conven ția de la Geneva privind protec ția prizonierilor de r ăzboi
d. Conven ția de la Viena privind dreptul tratatelor 1969
10. Sunt mijloace și metode de purtare a r ăzboiului interzise de dreptul umanitar:
a. folosirea gloan țelor de orice fel
b. folosirea minelor antipersonal
c. folosirea armelor laser care provoac ă orbirea
d. uciderea unui inamic care s-a predat e. folosirea gloan țelor explozive
f. folosirea armelor chimice sau nucleare
Răspunsurile corecte se reg ăsesc la sfâr șitul manualului.
TESTE DE EVALUARE:
1. Pot fi încadrate în categoria regulilor de protec ție a prizonierilor de r ăzboi
următoarele:
a. interdic ția atacurilor asupra popula ției civile
b. tratamentul omenos aplicabil prizonierilor de r ăzboi
c. protecția vieții, integrității corporale, onoarei și sănătății prizonierilor de r ăzboi
d. interdic ția deposed ării acestor persoane de decora ții sau obiecte cu valoare
sentimental ă ori personal ă
2. Dreptul interna țional umanitar se aplic ă:
a. conflictelor armate interna ționale
b. numai conflictelor armate non-interna ționale
102c. numai conflictelor armate interna ționale
d. conflictelor armate non-interna ționale
e. situațiilor de tensiune intern ă
f. actelor sporadice de violen ță din interiorul unui stat
3. Pot fi considerate principii specifice dreptului umanitar:
a. principiul potrivit c ăruia sunt interzise suferin țele inutile
b. principiul neamestecului în treburile interne ale unui alt stat
c. principiul propor ționalității
d. principiul abuzului de drept e. principiul potrivit c ăruia dreptul p ărților la conflict de a alege metodele și mijloacele
de luptă nu este nelimitat
4. Nu sunt considera ți combatan ți, în sensul dat de dreptul interna țional umanitar :
a. populația dintr-un teritoriu neocupat care ridic ă în mod spontan armele împotriva
trupelor de ocupa ție
b. mercenarii c. membrii for țelor armate
d. membrii for țelor armate care se dedau la acte de spionaj
5. Comitetul Interna țional al Crucii Ro șii:
a. a fost creat la Geneva în 1863
b. a fost creat la Haga în 1963 c. este o institu ție aflată sub tutela ONU
d. contribuie la formar ea personalului medical și la pregătirea echipamentului medical
e. este o institu ție independent ă, cu un statut propriu
6. Sunt considerate obliga ții ale statelor p ărți la Conven țiile de la Geneva:
a. respectarea normelor dreptului umanitar
b. luarea de m ăsuri legislative pentru a permite tragerea la r
ăspundere a celor vinova ți
de încălcarea dreptului umanitar
c. urmărirea și judecarea celor care au comis sau sunt b ănuite că au comis sau au
ordonat să se comită astfel de infrac țiuni
7. Sunt reguli de protec ție a popula ției civile:
a. interdic ția înfomet ării civililor ca metod ă de război
b. protecția femeilor
c. protecția bătrânilor
d. interzicerea atacurilor asupra popula ției civile
8. Dreptul interna țional umanitar nu se aplic ă:
a. situațiilor de tensiuni interne
b. conflictelor non-interna ționale
c. altor acte care nu pot fi considerate conflicte armate
d. actelor de dezordine public ă internă
9. Pot fi considerate fapte care intr ă sub inciden ța dreptului umanitar:
a. asasinatul și tortura
b. abuzul fa ță de emblema Crucii Ro șii
c. purificarea etnic ă
d. uciderea prizonierilor captura ți
103e. violuri și atrocități comise împotriva femeilor și copiilor
10. Încălcări ale dreptului umanitar au fost considerate, de-a lungul timpului în
conflicte precum :
a. cel din fosta Iugoslavie (ucideri, tortur ă, asasinate, purificare etnic ă)
b. cel din Ruanda (genocid, tortur ă etc.)
c. cel din Kosovo (ucideri, tortur ă, asasinate, purificare etnic ă)
d. cel din Cecenia (atentate, genocid, tortur ă etc.)
TEMĂ PENTRU ACAS Ă (TA):
Reguli privind metodele și mijloacele de purtare a r ăzboiului. Enumerare și prezentare.
104TEMA X – R ĂSPUNDEREA INTERNA ȚIONALĂ
I. OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:
• înțelegerea principiilor care stau la baza r ăspunderii interna ționale a statelor și a
indivizilor
• înțelegerea regulilor de aplicare a dreptului interna țional penal și a distinc ției dintre
acesta și dreptul penal interna țional
• înțelegerea modului de interpretare a actelor și faptelor care pot atrage r ăspunderea
penală internațională
• înțelegerea modului în care sunt tra și la răspundere juridic ă cei care au s ăvârșit crime
împotriva umanit ății
• înțelegerea evolu ției jurisdic țiilor penale interna ționale
• înțelegerea rolului Cur ții Penale Interna ționale Permanente
II. COMPETEN ȚE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT:
• studentul s ă fie capabil s ă explice distinc ția între dreptul interna țional penal și dreptul
penal interna țional
• studentul s ă fie capabil s ă facă deosebirea între r ăspunderea interna țională a statului și
răspunderea interna țională a individului și să precizeze corela ția dintre ele
• studentul s ă fie capabil s ă aplice, să recunoasc ă și să explice regulile de sanc ționare a
diferitelor fapte considerate crime de r ăzboi, crime împotriva umanit ății etc. și să facă
deosebirea dintre acestea și delictele de drept interna țional
• studentul s ă fie capabil s ă explice modul în care a evoluat justi ția penală internațională și
care este rolul Cur ții Penale Interna ționale Permanente
III. TERMENI DE REFERIN ȚĂ (CONCEPTE CHEIE): Proiectul Articolelor
privind răspunderea interna țională a statelor; dreptul interna țional penal, Curtea Penal ă
Internațională Permanent ă, Tribunalul Penal pentru fosta Iugoslavie, Tribunalul Penal
pentru Ruanda, crime de r ăzboi, crime împotriva umanit ății, răspundere penal ă personală;
contramăsuri.
IV. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU :
4. Răspunderea interna țională a statelor
5. Răspunderea interna țională a indivizilor. Dreptul interna țional penal
6. Tribunalele penale interna ționale
a. Tribunalul Interna țional Penal pentru fosta Iugoslavie
b. Tribunalul Interna țional Penal pentru Ruanda
c. Curtea Penal ă Internațională Permanent ă
V. REZUMAT:
Instituția răspunderii în dreptul interna țional este guvernat
ă de acelea și principii ale
răspunderii din dreptul intern. R ăspunderea este o consecin ță firească a încălcării obligațiilor
create prin normele dreptului interna țional. De exemplu, r ăspunderea unui stat poate fi
antrenată dacă încalcă prevederile unui tratat la care este parte, dac ă violează suveranitatea altui
105stat, dacă recurge la for ța armată împotriva altui stat sau chiar dac ă încalcă anumite drepturi ale
cetățenilor străini aflați sub jurisdic ția sa etc. În orice situa ție, răspunderea interna țională a
statelor "nu poate fi interpretat ă ca aducând atingere suveranit ății acestora, ci, dimpotriv ă, ea
constituie o manifestare a personalit ății lor interna ționale.” Într-adev ăr, calitatea de subiect de
drept interna țional confer ă unei entit ăți capacitatea de a dobândi atât drepturi, cât și obligații în
temeiul dreptului interna țional, iar r ăspunderea este un corolar al acestei capacit ăți.
În dreptul interna țional contemporan, regulile privind institu ția răspunderii vizeaz ă
existența și efectele actelor și faptelor ilicite, precum și obligația de reparare a prejudiciilor
cauzate de acestea. Aceste reguli nu au fost codificate înc ă sub forma unui tratat-cadru. Comisia
de Drept Interna țional a elaborat, începând cu anul 1961, prin eforturile mai multor raportori
speciali în materie, un set de reguli sub forma Proiectului Articolelor privind R ăspunderea
Internațională (Draft Articles on State Responsibility) .
CONȚINUTUL TEMEI X:
1. Răspunderea interna țională a statelor
a. Considera ții generale:
– răspunderea interna țională este consecin ța firească a încălcării obligațiilor decurgând din
normele de drept interna țional – este guvernat ă de acelea și principii ale r ăspunderii din dreptul
intern; – antrenarea r ăspunderii unui stat nu poate fi interpretat ă ca aducând atingere suveranit ății
statului;
– inexisten ța unui document interna țional cu for ță juridică prin care s ă fie codificate regulile
privind r ăspunderea interna țională a statelor – Proiectului Articolelor privind R ăspunderea
Internațională (Draft Articles on State R esponsibility) – CDI (1961);
– particularit ăți ale răspunderii interna ționale a statelor: r ăspundere sui generis în sensul c ă nu
este nici „civil ă”, nici „penal ă” ci pur și simplu interna țională;
– definiție: o instituție juridică în temeiul c
ăreia statul sau alt subiect de drept interna țional care a s ăvârșit un
fapt interna țional ilicit trebuie s ă repare prejudiciile cauzate altui stat sau cet ățenilor altui stat sau comunit ății
internaționale prin acel fapt ilicit.
b. Temeiul r ăspunderii interna ționale a statelor :
– două teorii:
a. Teoria culpei – formulat ă pentru prima dat ă de Hugo Grotius, și susținută de autori ca Hersch
Lauterpacht și Georges Scelle, fundamenta existen ța răspunderii interna ționale pe existen ța
elementului subiectiv al culpei în s ăvârșirea faptului interna țional ilicit. Aceast ă teorie a stat la
baza unor decizii ale Cur ții Internaționale de Justi ție, cum ar fi cea din cauza Canalul Corfu
(Regatul Unit c/ Albania), în care Curtea a ar ătat că "nu se poate conchide din simplul fapt c ă
statul exercit ă controlul asupra teritoriului s ău că acesta a știut sau ar fi trebuit s ă cunoască
orice act ilicit s ăvârșit în acest teritoriu sau pe autori i acestuia. Acest fapt, prin el însu
și, nu
poate implica responsabilitatea statului (…)".
b. Teoria r ăspunderii bazate pe risc (a r ăspunderii obiective) fundamenteaz ă existența răspunderii
internaționale pe simpla producere a faptului interna țional ilicit care poate fi atribuit statului,
fără a fi necesar ă dovedirea culpei acestuia. Potr ivit acestei teorii, statul r ăspunde în baza
legăturii de cauzalitate între activitatea sa și prejudiciul cauzat unui alt stat sau unor indivizi.
106
c. Condiții pentru angajarea r ăspunderii (art. 3 al Proiectului):
1. imputabilitatea – faptul, constând într-o ac țiune sau o omisiune, este imputabil
statului conform dreptului interna țional;
– categorii de acte și fapte ale statului:
1. actele autorit ăților publice ale statului;
2. conduita altor entit ăți împuternicite s ă execute elemente ale autorit ății publice;
3. conduita persoanelor care ac ționează în numele statului;
4. conduita organelor puse la dispozi ția statului de c ătre alt stat sau de c ătre o organiza ție
internațională;
5. conduita organelor statului care au ac ționat în afara competen țelor lor;
– categorii de acte și fapte care nu pot fi imputabile statului:
1. conduita persoanelor care nu ac ționează în numele statului;
2. conduita organelor altui stat pe teritoriul statului în cauz ă;
3. conduita organelor unei organiza ții internaționale pe teritoriul statului în cauz ă;
4. conduita organelor unei mi șcări insurecționale .
2. ilegalitatea – faptul constituie o înc ălcare a unei obliga ții internaționale a statului;
– condiția ca obliga ția internațională
încălcată să fi fost în vigoare fa ță de statul respectiv;
– distincția dintre răspunderea civil ă sau delictual ă a statelor și răspunderea penal ă în
dreptul interna țional:
– crima interna țională și delictul interna țional constituie temei pentru angajarea
răspunderii interna ționale a statului – sunt acte ale statului – exemple: înc ălcarea
obligației de a men ține pacea și securitatea, înc ălcarea grav ă a unei obliga ții internaționale
esențiale pentru protec ția mediului etc.);
– crima de drept interna țional (de război, contra p ăcii, împotriva umanit ății etc.) – sunt
fapte săvârșite de indivizi și atrag răspunderea interna țională penală a acestora.
d. Cauze care înl ătură caracterul ilicit al faptului (Capitolul V al Proiectului):
1. consimțământul statului-victim ă;
2. contramăsurile;
3. forța majoră și cazul fortuit;
4. starea de primejdie;
5. starea de necesitate;
6. legitima ap ărare.
e. Conținutul răspunderii interna ționale a statelor :
1. Încetarea comiterii faptului ilicit;
2. Depunerea de asigur ări sau garan ții că acesta nu se va mai repeta (Cauza LaGrand);
3. Obligația de a repara prejudiciul cauzat (materia l sau moral; direct sa u indirect; actual) –
principii: restituirea în natur ă, compensarea, satisfac ția, contram ăsurile etc.).
2. Răspunderea interna țională a indivizilor. Dreptul interna țional penal
107
a. Dreptul interna țional penal
1. Noțiune: este o ramur ă distinctă, parte a dreptului interna țional public, format ă din
ansamblul regulilor, institu țiilor și procedurilor privind reprimarea crimelor de drept
internațional;
– distincția dintre dreptul interna țional penal și dreptul penal interna țional;
2. Subiecte : statele ; individul – subiect subsidiar;
3. Obiect de reglementare : raporturile juridice privind reprimarea crimelor de drept
internațional;
4. Izvoare : tratate bilaterale de cooperare și asistență juridică, tratate multilaterale ( Statutul
Curții penale interna ționale, 1998), cutume interna ționale, precum și norme de soft law (de
exemplu, Rezolu ția AG a ONU privind Principiile Cooper ării internaționale privind detectarea,
arestarea, extr ădarea și pedepsirea persoanelor vinovate de crime de r ăzboi și crime împotriva umanit ății,
1973) ;
5. Principii:
a. Principiul legalității incriminării ș
i sancțiunilor;
b. Principiul jurisdicției universale ;
c. Principiul răspunderii penale personale ;
d. Principiul imprescriptibilit ății crimelor de drept interna țional;
e. Principiul potrivit c ăruia unicul temei al r ăspunderii interna ționale penale este crima de
drept interna țional.
b. Crimele de drept interna țional
– Statutul Cur ții Penale Interna ționale prevede urm ătoarele categorii de crime de drept
internațional:
a) Genocidul
b) Crimele împotriva umanității (omorul, exterminarea, sclavia, deportarea,
tortura, dispari țiile forțate, apartheid etc.)
c) Crimele de război: violările grave ale Conven țiilor de la Geneva din 12 august 1949, alte
violări grave ale legilor și cutumelor aplicabile în conflictele armate interna ționale și în caz de
conflict armat intern, acele viol ări grave ale Conven țiilor de la Geneva
d) Crima de agresiune (sau crimele împotriva p ăcii): în lipsa unei defini ții
convenționale a agresiunii: "Curtea va avea competen ța de a judeca crima de
agresiune dup ă adoptarea unei dispozi ț
ii pentru a defini aceast ă crimă și a stabili
condițiile în care Curtea s ă-și exercite aceast ă competen ță ".
c. Delictele de drept interna țional
– criteriul de distinc ție dintre crimele și delictele de drept interna țional este gravitatea;
– Exemple:
– pirateria (Convenția privind infrac țiunile și alte acte s ăvârșite la bordul navelor, Tokyo, 1963;
Convenția pentru reprimarea captur ării ilicite a avioanelor, Haga, 1970, Convenția privind
reprimarea actelor ilicite contra securit ății navigației maritime, Montreal, 1971);
– traficul cu fiin țe umane (Convenția pentru suprimarea traficului cu fiin țe umane, Geneva,
1951; Convenția pentru eliminarea oric ărei forme de discriminare fa ță de femei, 1979);
108- traficul cu stupefiante (Convenția unică asupra stupefiantelor, 1961, Convenția asupra
stupefiantelor psihotrope, Viena, 1971; Convenția ONU împotriva traficului ilicit de stupefiante și
substanțe psihotrope, Viena, 1988);
– falsificarea de moned ă ;
– difuzarea de publica ții pornografice;
– terorismul interna țional.
3. Tribunalele penale interna ționale
Crearea și dezvoltarea unei justi ții penale interna ționale a fost una din preocup ările
constante ale comunit ății internaționale, chiar dac ă o concretizare a acestor preocup ări s-a
realizat abia în urma celui de-al doilea r ăzboi mondial. Chiar dac ă prin Tratatul de la Versailles
se prevedea crearea unui tribunal special pentru judecarea împ ăratului Germaniei, Wilhelm al
II-lea, aceste dispozi ții nu au fost puse în aplicare. Cu toate acestea, ideea justi ției penale
internaționale și a răspunderii individuale pentru crime de r ăzboi, indiferent de pozi ția ocupată
în ierarhia autorit ăților statului, a r ămas, începând cu acest moment, una dintre preocup ările
importante ale societ ății internaționale. Nici încerc ările, de sub egida Ligii Na țiunilor, din
perioada interbelic ă, de a realiza o codificare în acest domeniu nu s-au bucurat de succes. Abia
în urma atrocit ăților comise în timpul celui de-al doilea r ăzboi mondial, ideea institu ționalizării
justiției penale interna ționale a devenit o priori tate. Timp de mai bine de 50 de ani, aceast ă
instituționalizare s-a realizat prin tribunale ad-hoc: Tribunalele Militare Interna ționale de la
Nürnberg și Tokyo, Tribunalele Interna ționale pentru Fosta Iugoslavie și pentru Ruanda.
La 17 iulie 1998 a fost adoptat la Roma, Statutul Cur ții Penale Interna ționale, rod al
eforturilor Comisiei de Drept Interna țional încă din anul 1946, cu o lung ă întrerupere între
1953 și 1990. Statutul a intrat în vigoare la 1 iulie 2002.
a. Tribunalul Interna țional Penal pentru fosta Iugoslavie
Tribunalul penal interna țional pentru fosta Iugoslavie (TPII) a fost înfiin țat cu
scopul represiunii penale împotriva pe rsoanelor care au comis grave înc ălcări ale dreptului
umanitar în timpul r ăzboiului din fosta Iugoslavie (începând cu anul 1991). Tribunalul a fost
creat în urma Rezolu ției Consiliului de Securitate nr. 808 din 1993, ca aplicare a art. 41 al
Chartei ONU, potrivit c ăruia "Consiliul de Securitate poate hot ărî ce măsuri, care nu implic ă
folosirea for ței armate, trebuie luate spre a se a urmare hot ărârilor sale și poate cere
membrilor Na țiunilor Unite s ă aplice aceste m ăsuri". Prin aceast ă rezoluție, Secretarul
General ONU era împuternicit s ă prezinte Consiliului de Securitate un raport asupra creerii
unui tribunal interna țional. Raportul a fost aprobat prin Rezolu ția Consiliului de Securitate
nr. 827 din 25 mai 1993.
b. Tribunalul Interna țional Penal pentru Ruanda
Tribunalul penal interna țional pentru Ruanda (TPIR) ) a fost înfiin țat tot printr-o
rezoluție a Consiliului de Securitate , nr. 955 din 8 noiembrie 1994 și stabilit la Arusha în
Tanzania. Competen ța, organizarea și procedura din fa ța TPIR sunt similare cu cele prev ăzute
de Statutul TPII. Mai mult, cele dou ă instanț
e împart institu ții precum cea a procurorului (de și
există un procuror adjunct care lucreaz ă la Arusha) sau camera de apel (compus ă din șapte
judecători permanen ți, patru de la TPII și trei de la TPIR).
Tribunalul a început s ă lucreze efectiv în 1995, punând sub acuzare mai mult de 20 de
persoane considerate vinovate de genocid, care sunt de ținute în Tanzania, la Arusha, sau în
109Camerun. Printre persoanele puse sub acuzare și aflate în deten ție la dispozi ția tribunalului se
numără Théoneste Basosora (care co nducea problemele externe și militare în Ruanda), Jean-
Paul Akayesu (primar al unei comune ruandeze, care a fost și primul condamnat pentru genocid
al TPIR, în anul 1998) și Jean Kambada.
c. Curtea Penal ă Internațională Permanent ă
Competen ța Curții Penale Interna ționale este calificat ă ca fiind complementar ă jurisdicțiilor
penale na ționale (art. 1), spre deosebire de Tribunalele pentru fosta Iugoslavie și Ruanda, a
căror competen ță era guvernat ă de principiul priorit ății.
Curtea se bucur ă de personalitate juridic ă internațională și are capacitatea juridic ă
necesară pentru exercitarea func țiilor și îndeplinirea scopurilor sale. Potrivit art. 4 alin. (2) al
Statutului, Curtea î și poate exercita func țiile și prerogativele pe teritoriul oric ărui stat parte și,
prin acord special, pe teritoriul oric ărui alt stat.
Sediul Cur ții este la Haga .
Sub aspectul competen ței materiale , Curtea Penal ă Internațională poate judeca:
– crima de genocid; – crimele împotriva umanit ății;
– crimele de r ăzboi;
– crima de agresiune .
Curtea este alc ătuită din 18 judec ători, organiza ți în: Prezidiu, Sec țiunea de Judecat ă și
Secțiunea de Pre-Judecat ă, Biroul Procurorului și Grefa. Judec ătorii sunt ale și de către adunarea
statelor p ărți, pe o perioad ă de 9 ani și se au în vedere pentru alegerea lor criterii precum:
reprezentarea principalelor sisteme de drept din lume, reprezentarea geografic ă echitabilă (7
judecători din grupul vest-european și alte state, 4 din grupul latino-american și caraibian, 3 din
grupul asiatic, 3 din grupul african și unul din Europa de Est) și repartizarea echitabil ă între
bărbați și femei (dintre primii judec ători ai Cur ții aleși în 2003, 7 erau femei iar 11 b ărbați).
Statutul detaliaz ă regulile privind urm ărirea ș
i judecarea de c ătre Curte, precum și
pedepsele pe care aceasta le poate pronun ța. Acestea sunt fie deten ția până l a 3 0 d e a n i ,
detenția pe viață, precum și amenzi, confiscarea bunurilor rezultate direct sau indirect din
săvârșirea crimei.
Hotărârile Curții sunt supuse apelului și revizuirii, în condi țiile prevăzute de Statut.
VI. BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTAR Ă NECESAR Ă APROFUND ĂRII:
B. Selejan-Gu țan, op. cit. , 2003, pp.187-201;
B. Selejan-Gu țan, L.-M. Cr ăciunean, op. cit. , 2008, pp. 228-245;
S. Scăunaș, op. cit. , 2007, pp.374-415;
A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura , op. cit ., 2006, p.372-404;
Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi
VII. ÎNTREB ĂRI RECAPITULATIVE:
1) Ce este r ăspunderea interna țională?
110
2) În ce constă principiul universalit ății de jurisdic ție?
3) Care sunt actele care antreneaz ă răspunderea interna țională?
4) Care sunt consecin țele răspunderii interna ționale?
5) Tribunalele penale interna ționale.
111
VIII. TESTE DE AUTOEVALUARE:
1. Pot atrage r ăspunderea interna țională a statelor:
a. acte ale persoanelor care ac ționează în numele statelor
b. crimele împotriva umanit ății
c. crimele de r ăzboi
2. Pot atrage r ăspunderea interna țională a statelor:
a. conduita organelor unei organiza ții internaționale pe teritoriul statului în cauz ă
b. genocidul
c. actele autorit ăților publice ale statelor
3. Încălcări ale dreptului umanitar au fost consider ate, de-a lungul timpului în conflicte
precum :
a. cel din fosta Iugoslavie (ucideri, tortur ă, asasinate, purificare etnic ă)
b. cel din Ruanda (genocid, tortur ă etc.)
c. cel din Kosovo (ucideri, tortur ă, asasinate, purificare etnic ă)
d. cel din Cecenia (atentate, genocid, tortur ă etc.)
4. Caracterul ilicit al faptului este înl ăturat de urm ătoarele împrejur ări :
a. for ța majoră
b. contram ăsurile sau represaliile
c. starea de primejdie
d. legitima ap ărare
5. Care sunt elementele constitutive ale r ăspunderii interna ționale:
a. conduita ilicit ă
b. existen ța unui prejudiciu
c. imputabilitatea
Răspunsurile corecte se reg ăsesc la sfâr șitul manualului.
TESTE DE EVALUARE:
1. În ce const ă distincția între crime și delicte interna ționale:
a. în cazul crimei interna ționale, numai statul direct lezat are dreptul de a invoca
răspunderea interna țională
b. în cazul unui delict orice stat are dreptul de a invoca r ăspunderea interna țională
c. nu exist ă nicio distinc ție
2. Pot atrage r ăspunderea interna țională a statelor:
a. existen ța unui fapt interna țional ilicit
b. atribuirea unui fapt interna țional ilicit
c. recunoa șterea responsabilit ății statului de c ătre alte state
3. Proiectul articolelor privind r ăspunderea interna țională a statelor, adoptat în 1996 de
Comisia de Drept Interna țional:
a. nu face deosebirea între crime și delicte interna ționale
112b. nu introduce termenul de crim ă internațională în categoria faptelor ilicite de natur ă
să angajeze responsab ilitatea statului
c. a fost revizuit relativ recent
4. Regulile din care rezult ă răspunderea interna țională a statelor sunt de natur ă
convențională:
a. adev ărat
b. fals
5. Curtea Penal ă Internațională Permanent ă:
a. nu func ționează încă
b. a fost înfiin țată prin Statutul de la Roma
c. nu are o competen ță complementar ă jurisdicțiilor criminale na ționale
TEMĂ PENTRU ACAS Ă (TA):
Reguli privind r ăspunderea interna țională a indivizilor
TEMĂ DE CONTROL (TC):
Curtea Penal ă Internațională Permanent ă
113TEMA XI– SOLU ȚIONAREA PE CALE PA ȘNICĂ A
DIFERENDELOR INTERNA ȚIONALE
I. OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:
• înțelegerea principiilor care stau la baza solu ționării pe cale pa șnică a diferendelor
internaționale
• înțelegerea regulilor de aplicare a mijloacelor de solu ționare pe cale pa șnică a
diferendelor interna ționale
• înțelegerea rolului ONU și a organelor acesteia în solu ționarea pe cale pa șnică a
diferendelor interna ționale
• înțelegerea rolului Cur ții Internaționale de Justi ție în solu ționarea pe cale pa șnică a
diferendelor interna ționale
• înțelegerea arbitrajului ca modalitate de solu ționare pe cale pa șnică a diferendelor
internaționale
II. COMPETEN ȚE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT:
• studentul s ă fie capabil s ă explice distinc ția între mijloacele jurisdic ționale și cele non-
jurisdicționale de solu ționare pe cale pa șnică a diferendelor interna ționale
• studentul s ă fie capabil s ă evidențieze care sunt principalele mijloace non-jurisdic ționale
de soluționare a diferendelor interna ționale
• studentul s ă fie capabil s ă aplice, să recunoasc ă și să explice regulile aplicabile în cazul
mijloacelor jurisdic ționale de solu ționare pe cale pa șnică a diferendelor interna ționale
• studentul s ă fie capabil explice care este rolul ONU și a organelor sale în solu ționarea
pe cale pa șnică a diferendelor interna ționale
III. TERMENI DE REFERIN ȚĂ (CONCEPTE CHEIE): diferend, conciliere,
arbitraj, mediere, solu ționarea pe cale pa șnică, anchetă, bune-oficii, Curtea Interna țională
de Justiție, ONU.
IV.
STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU :
6. Noțiunea de diferend interna țional
7. Principii aplicabile solu ționării diferendelor interna ționale
8. Mijloace non-jurisdic ționale de soluționare pașnică a diferendelor interna ționale
a. Negocierea
b. Bunele oficii
c. Medierea
d. Ancheta
e. Concilierea
9. Mijloace jurisdic ționale de soluționare a diferendelor interna ționale
a. Arbitrajul interna țional
b. Curtea Interna țională de Justiție
10. Soluționarea pa șnică a diferendelor interna ționale în cadrul ONU
V. REZUMAT:
114Noțiunea de diferend interna țional a fost definit ă, în jurispruden ța Curții Permanente de
Justiție, ca fiind "un dezacord asupra unei chestiuni de drept sau de fapt, un conflict de opinii
juridice sau de interese între state" (cauza Concesiunile Mavromma tis în Palestina , Grecia c/
Regatului Unit, 1924). Diferendul interna țional este, a șadar, o contradic ție declarat ă între dou ă
state, având ca obiect drepturi, preten ții sau interese ale acestora. În documentele interna ționale
în materie se mai utilizeaz ă și noțiunea de "situa ție", ca stare de fapt ce ar putea da na ștere unui
diferend sau ar putea duce la fric țiuni interna ționale (art. 34 al Cartei ONU). Situa ția este, deci,
o stare general ă care ar putea genera, în timp, prin nesolu ționarea ei, diferende localizate și
grave.
CONȚINUTUL TEMEI XI:
1. Noțiunea de diferend interna țional
Noțiunea de diferend interna țional a fost definit ă, în jurispruden ța Curții Permanente
de Justiție, ca fiind "un dezacord asupra unei ches tiuni de drept sau de fapt, un conflict de
opinii juridice sau de interese între state".
2. Principii aplicabile solu ționării diferendelor interna ționale
1. Principiul fundamental aplicabi l în materia diferendelor interna ționale este
principiul solu ționării pașnice a diferendelor interna ționale.
2. Principiul nerecurgerii la for ță și la amenin țarea cu for ța, cu caracter de
normă imperativ ă a dreptului interna țional.
Declara ția privind rela țiile prietenești dintre state ( 1970 ) enumeră și alte principii aplicabile în
materia solu ționării pașnice a diferendelor interna ționale:
– principiul bunei credin țe în relațiile interna ționale;
– principiul non-interven ției în afacerile interne ale unui alt stat;
– principiul egalit ății suverane a statelor;
– principiul drepturilor egale și al auto-determin ării popoarelor;
– principiul suveranit ății, independen ței și integrității teritoriale a statelor.
Art. 33 al Chartei ONU: mijloacele de solu ționare pașnică a diferendelor:
– mijloacele non-jurisdic ționale sau diplomatice: negocieri, anchet ă, mediere, conciliere;
– mijloace jurisdic ționale: arbitrajul și solu
ționarea judiciar ă.
Acestor mijloace li se adaug ă procdurile de solu ționare a diferendelor prin organiza ții
internaționale sau acorduri regionale.
3. Mijloace non-jurisdic ționale de soluționare pașnică a diferendelor interna ționale
a. Negocierea sau tratativele este cel mai popular mijloc de solu ționare a
diferendelor între state. Negocierile se deosebesc de celelalte mijloace
diplomatice prin aceea c ă se desfășoară numai între statele p ărți la diferend, f ără
intervenția unui al treilea. Negocierile presupun contacte directe între p ărțile
diferendului, prin "canalele diplomatice normale": schimburi de documente,
contacte între reprezentan ții părților (mini ștri de externe, ambasadori etc).
Uneori, negocierile sunt utilizate ca o etap ă preliminar ă unei solu ționări pe cale
judiciară. Există chiar o tez ă, bazată pe decizia Cur ții Permanente în cauza
Mavrommatis , precitat ă, conform c ăreia negocierile reprezint ă o etap ă
115obligatorie, înainte ca un diferend s ă ajungă în fața justiției (teza anteriorit ății
negocierilor ). Regula general ă aplicabilă negocierilor este cea a bunei credin țe:
"părțile sunt obligate s ă intre în negocieri cu scopul ajungerii la un acord și nu
doar pentru a trece printr-un proces formal de negociere ca o condi ție pentru
aplicarea unei alte metode de solu ționare în lipsa unui acord; ele au obliga ția de
a se comporta în a șa fel încât negocierile s ă aibă un sens, ceea ce nu ar fi posibil
dacă oricare dintre ele insist ă asupra propriei pozi ții fără a avea în vedere
modificarea acesteia.
b. Bunele oficii sunt acel mijloc de solu ționare pa șnică a diferendelor care
presupune implicarea unui ter ț: persoan ă sau stat sunt acel mijloc de
soluționare pa șnică a diferendelor care presupune implicarea unui ter ț:
persoană sau stat. Ter țul ce asigur ă "bunele oficii" este o persoan ă sau stat
neutru față de diferend. Misiunea lui este de a ajuta p ărțile în vederea începerii
unor negocieri sau a relu ării negocierilor întrerupte. Practic, ter țul nu se implic ă
în soluționarea conflictului, ci doar în stabilirea de contacte între p ărți în
vederea solu ționării acestuia. Numirea ter țului se face prin acordul statelor p ărți
la diferend. De exemplu, Secretarul Ge neral al ONU este de seori implicat în
activități de "bune oficii".
c. Medierea este o variant ă mai complex ă a bunelor oficii. Dac ă în cazul bunelor
oficii, implicarea ter țului este minim ă și la nivelul stabilirii de contacte între
părți, în cadrul medierii, acesta joac ă un rol mai mare, prin implicarea sa în
soluționarea pe fond a diferendului.
d. Ancheta presupune și ea implicarea unui ter ț în soluționarea unui conflict, dar
cu scopul de a verifica starea de fapt care st ă la baza acestuia.
e. Concilierea presupune de asemenea implicarea unui ter ț, numit și conciliator.
Acesta se implic ă în investigarea cauzelor disputei dintre p ărți și prezintă
propuneri de solu ționare.
4. Mijloace jurisdic ționale de soluționare pașnică a diferendelor interna ționale
Mijloacele jurisdic ționale de solu ționare a diferendelor interna ționale cuprind
procedurile desf ășurate în fa ța unor organe jurisdic ționale permanente sa u temporare, create
fie prin tratate interna ționale, fie prin acordul p ărților la litigiu, la nivel universal sau regional,
organe ce sunt abilitate s ă rezolve litigiile cu caracter interna țional. Unele instan țe au o
competen ță generală, altele sunt specializate într-un anumit domeniu.
Astfel de instan țe sunt:
– instan țele arbitrale ad-hoc;
– Curtea Interna țională de Justiție;
– Curtea European ă de Justiție;
– Curtea European ă a Drepturilor Omului;
– Curtea Inter-american ă a Drepturilor Omului;
– Tribunalul Interna țional pentru Dreptul M ării.
a. Arbitrajul interna țional
116Arbitrajul are un caracter jurisdic țional, deoarece implic ă o procedur ă cu caracter
contradictoriu (procedur ă contencioas ă) care se finalizeaz ă printr-o hot ărâre pronun țată de
un organ independent fa ță de părți, hotărâre obligatorie pent ru acestea din urm ă. Potrivit art.
37 al Conven ției de la Haga din 1907, recurgerea la arbitraj implic ă angajamentul de a se
supune sentin ței cu bună credință.
Potrivit doctrinei, singura diferen ță dintre arbitraj și soluționarea judiciar ă provine din
modul de selectare a membrilor organelor jurisdic ționale: "în timp ce în procedura arbitral ă
aceasta are loc prin acordul p ărților, soluționarea judiciar ă presupune existen ța unui tribunal
stabil cu proprii judec ători și propriile reguli de procedur ă, pe care p ărțile trebuie s ă le
accepte."
Stabilirea recurgerii la arbi traj are loc prin acordul p ărților, de regul ă prin includerea
într-un tratat bi- sau multilateral, anterior na șterii vreunui diferend, a unei clauze
compromisorii care să exprime consim țământul părților în aceast ă privință. În cazul unui
diferend deja n ăscut, statele p ărți pot conveni recurgerea la arbitraj prin a șa-numitul compromis ,
adică un acord special încheiat între statele p ărți la diferend, prin care se stabile ște arbitrul
(unic sau organ colegial), obiectul diferendului, modul de constituire și procedura de urmat.
Procedura arbitral ă se bucură, în general, de o mai mare flexibilitate decât o procedur ă
jurisdicțională standard. Ea cuprinde dou ă faze: una scris ă și una oral ă. Instanța arbitrală
poate face cercet ări la fața locului, poate audia martori, exper ți, poate institui m ăsuri
provizorii etc.
Sentința arbitrală este obligatorie pentru p ărțile litigiului și are caracter definitiv.
Caracterul obligatoriu rezult ă din aplicarea principiului pacta sunt servanda , cu privire la tratatul
prin care s-a stabilit recu rgerea la arbitraj. Sentin ța arbitrală are însă caracter obligatoriu
numai pentru cauza judecat ă. Sentința arbitrală nu este, îns ă, executorie, în aplicarea
principiului suveranit ății statelor. Executarea acestei sentin țe depinde de voin ța statului și de
aplicarea principiului bunei credin țe.
b. Curtea Interna țională de Justiție
Curtea Interna țională de Justiție a fost creat ă în 1920, sub forma Cur ții Permanente de
Justiție Interna țională, care a primit, în 1946, denumirea actual ă. Ideea unei jurisdic ții
internaționale permanente dateaz ă însă de la Conferin ța de la Haga din 19 07, când s-a propus
crearea unui astfel de tribunal pentru judecarea problemelor interna ționale. Propunerea nu s-
a materializat imediat, dar în 1920, în baza art. 14 al Pactului Ligii Na țiunilor, Consiliul Ligii a
numit un comitet consultativ de juri ști pentru elaborarea unui pr oiect de statut al unei Cur ți
Permanente de Justi ție Internațională. Proiectul, inspirat și din propunerile formulate la Haga
în 1907, prevedea o jurisdic ție obligatorie a Cur ții, dar opozi ția statelor a dus la formula de
compromis a clauzei op ționale privind jurisdic ția. Statutul a intrat în vigoare în 1921, iar
Curtea a început s ă funcționaze în 1922.
După cel de-al doilea r ăzboi mondial, revizuirea statutului Cur ții a devenit necesar ă,
mai ales din perspectiva rela ției acesteia cu Na țiunile Unite. Potrivit art. 92 al Chartei ONU,
Curtea Interna țională de Justiție a devenit unul din organele principale ale ONU și toți
membrii acesteia sunt ipso facto și părți la Statutul Cur ții. Dincolo de aceste modific ări de
formă, inclusiv a denumirii instan ței, noua Curte este continuatoarea celei vechi: sub aspectul
prevederilor Statutului, al jurisdic ției și al jurispruden ței.
Organizarea Cur ții. Curtea este alc ătuită din 15 judec ători permanen ți, aleși pe
termen de 9 ani, indiferent de cet ățenie, dintre persoanele cu înalt ă ținută morală și care sunt
calificați corespunz ător în țările de origine pentru a ocupa înalte func ții judiciare sau sunt
117juriști cu competen ță recunoscut ă în dreptul interna țional. Nu pot fi membri ai Cur ții doi
judecători având aceea și cetățenie.
Judecătorii sunt ale și de Adunarea General ă a ONU și de Consiliul de Securitate, de pe
o listă de persoane nominalizate de grupurile na ționale din cadrul Cur ții Permanente de
Arbitraj. Numirea judec ătorilor trebuie s ă țină seama de reprezentarea "principalelor forme
de civiliza ție și de principalele sisteme juridice ale lumii" (art. 9).
Competen ța Curții. Curtea Interna țională de Justi ție are dou ă categorii de
competen țe: competen ța contencioas ă și competen ța consultativ ă.
Ratione personae, numai statele pot fi p ărți în litigiile din fa ța Curții. Persoanele fizice
sau juridice nu au acces la jurisdic ția Curții Interna ționale de Justi ție. Pentru sus ținerea
intereselor lor înc
ălcate de un alt stat, ele pot apela la protec ția diplomatic ă a statului ai c ărui
cetățeni sunt, care poate sus ține aceste interese în fa ța CIJ. Nici organiza țiile interna ționale
nu au acces la jurisdic ția contencioas ă a CIJ.
Ratione materiae, Curtea poate judeca dou ă categorii de cauze, prev ăzute în art. 36 al
Statutului:
– cauzele înaintate de p ărți;
– toate problemele prev ăzute de Carta ONU sau de tratatele și convențiile în vigoare.
Avizele consultative ale CIJ pot fi cerute de Adunarea General ă a ONU sau de
Consiliul de Securitate, precum și de orice alt organ autorizat în conformitate cu Carta ONU
(astfel de organe sunt: ECOSOC, Consiliul de Tutel ă, agențiile specializate ale ONU cu
excepția Uniunii Po ștale Universale, Autoritatea Interna țională a Energiei Atomice ș.a.).
Statele nu pot cere avize consultative ale CIJ.
Procedura în fa ța Curții. Hotărârile CIJ sunt definitive și obligatorii pentru p ărțile
în litigiu. Ele se bucur ă de autoritatea lucrului judecat. În cazul în care una din p ărți nu-și
execută obligațiile prevăzute de o hot ărâre a Cur ții, cealaltă parte poate sesiza Consiliul de
Securitate al ONU, care poate face recomand ări sau să decidă asupra m ăsurile necesare
pentru aducerea la îndeplinire a hot ărârii (art. 94 al Chartei ONU).
Atunci când exist ă o dispută cu privire la în țelesul sau întinderea unei hot ărâri, Curtea
o va putea interpreta, la cererea uneia din p ărți.
Atunci când se descoper ă un fapt nou de natur ă decisivă pentru solu ționarea litigiului
respectiv, fapt necunoscut Cur ții la data hot ărârii, aceasta poate fi revizuit ă la cererea uneia
din părți, cu condi ția ca ignorarea faptului respectiv s ă nu se datoreze p ărții solicitante (art.
61 al Statutului). Din ra țiuni de celeritate și pentru a respecta principiul securit ății raporturilor
juridice, cererea de revizuire trebuie f ăcută în termen de 6 luni de la descoperirea noului fapt
și nu mai târziu de 10 ani de la data hot ărârii.
5. Soluționarea pa șnică a diferendelor interna ționale în cadrul ONU
Cum unul dintre scopurile majore ale ONU, prev ăzut de art. 1 al Chartei, este de a
înfăptui, prin mijloace pa șnice și în conformitate cu principiile justi ției și dreptului interna țional,
aplanarea ori solu ționarea diferendelor interna ționale sau situa țiilor care ar putea duce la o
încălcare a păcii, organiza ția este datoare s ă se implice în procesul de solu ționare pașnică a
diferendelor dintre membrii s ăi. Charta ONU prevede, de altfel, atât mijloacele de
soluționare pașnică a acestor diferende (Capitolul VI), cât și pe cele bazate pe constrângere,
mult mai restrictiv reglementate (Capitolul VII). ONU poate interveni atât în solu ționarea
unor diferende între membrii s ăi, cât și între ace știa și alte state, cu condi ția acceptării de
către acestea din urm ă.
Charta ONU acord ă în mod expres Adun ării Generale a ONU și Consiliului de
Securitate competen țe în materia solu ționării pașnice a diferendelor interna ționale.
118
Adunarea General ă beneficiaz ă de o competență generală în aceast ă materie. Astfel,
art. 10 al Cartei confer ă Adunării Generale competen ța de a discuta orice probleme sau
cauze ce intr ă în domeniul de reglementare al Cartei sau legate de puterile și funcțiile oricărui
organ prev ăzut de Cart ă. În exercitarea acestei competen țe, Adunarea General ă poate face
recomand ări membrilor ONU sau Consiliului de S ecuritate sau tuturor asupra acestor
probleme.
Consiliul de Securitate dispune de principala responsabilitate în materia men ținerii
păcii și securității internaționale [art. 24 alin. (1) al Cartei ONU]. În exercitarea îndatoririlor
sale, Consiliul de Securitate trebuie s ă acționeze în conformitate cu scopurile și principiile
Națiunilor Unite. În domeniul solu ționării pașnice a diferendelor interna ționale, competen ța
Consiliului de Securitate este stabilit ă de Capitolul VI al Cartei.
VI. BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTAR Ă NECESAR Ă APROFUND ĂRII:
B. Selejan-Gu țan, op. cit. , 2003, pp.206-223;
B. Selejan-Gu ț
an, L.-M. Cr ăciunean, op. cit. , 2008, pp. 254-268;
S. Scăunaș, op. cit. , 2007, pp.316-339;
A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura , op. cit ., 2006, p.314-346;
Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi VII. ÎNTREB ĂRI RECAPITULATIVE:
1) Ce se în țelege prin diferend interna țional?
2) Care sunt principiile solu ționării diferendelor interna ționale?
119
3) Care sunt principalele mijloace non-jurisdic ționale de solu ționare pe cale pa șnică a diferendelor
internaționale?
4) Care sunt organele ONU care se implic ă în soluționarea diferendelor interna ționale? Cum?
5) Arbitrajul interna țional.
VIII. TESTE DE AUTOEVALUARE:
1. Arbitrajul interna țional:
a. este un mijloc jurisdic țional de solu ționare a diferendelor
b. se bazeaz ă pe consim țământul părților
c. nu se diferen țiază de conciliere
2. Arbitrajul interna țional:
a. este folosit exclusiv pentru reglementarea litigiilor interstatale
b. este un mijloc non-jurisdic țional de solu ționare a diferendelor
c. nu este un mijloc pa șnic de solu ționare a diferendelor
d. se bazeaz ă pe clauza compromisorie
3. Concilierea:
a. caută să examineze și să rezolve diferendul printr-un organism jurisdic țional
b. este întotdeauna o faz ă prealabilă arbitrajului
c. este un mijloc non-jurisdic țional de solu ționare a diferendelor
120
4. Curtea Interna țională de Justiție:
a. este un mijloc jurisdic țional de solu ționare a diferendelor
b. se bazeaz ă pe consim țământul părților
c. d ă avize consultative
d. are sediul la New York
5. Asisten ța:
a. are ca scop propunerea de solu ții pentru p ărțile în litigiu
b. este un mijloc non-jurisdic țional de solu ționare a diferendelor
c. nu este un mijloc pa șnic de solu ționare a diferendelor
d. are întotdeauna for ță obligatorie
Răspunsurile corecte se reg ăsesc la sfâr șitul manualului.
TESTE DE EVALUARE:
1. Reglementarea pa șnică a diferendelor interna ționale se poate face prin:
a. anchet ă
b. Consiliul de Securitate al ONU
c. mediere
2. Arbitrajul interna țional:
a. este folosit exclusiv pentru reglementarea litigiilor interstatale
b. este un mijloc non-jurisdic țional de solu ționare a diferendelor
c. nu este un mijloc pa șnic de solu ționare a diferendelor
d. se bazeaz ă pe clauza compromisorie
3. Compromisul arbitrajului unui tratat:
a. desemneaz ă arbitrii
b. determin ă litigiul care va fi supus arbitrilor
c. nu este obligatoriu
4. Curtea Interna țională de Justiție:
a. este un mijloc non- jurisdic țional de solu ționare a diferendelor
b. este compus ă din 15 judec ători
c. nu d ă avize consultative
d. poate judeca dup ă principiile echit ății dacă părțile solicită acest lucru
5. Sentința arbitral ă:
a. nu este obligatorie b. trebuie s ă fie executat ă cu bună-credință de către părți
c. poate fi executat ă prin folosirea constrângerii
d. este similar ă, ca forță juridică, cu o hotărâre judec ătorească
TEMĂ PENTRU ACAS Ă (TA):
Curtea Interna țională de Justiție – Rolul s ău în soluționarea pe cale pa șnică a diferendelor
internaționale
121
RĂSPUNSURI LA TESTELE DE AUTOEVALUARE:
TEMA I: 1–a,c; 2 –a,c,d,e,f ; 3 – b; 4 – c; 5 – c;
TEMA II: 1–; 2 – c; 3 – c ; 4 – c,d; 5 –c,e ;
TEMA III: 1– a; 2 – b,d; 3 – b,c ; 4 – c,d ; 5 – c; 6 – c; 7 – b,c; 8 – b,c;
TEMA IV: 1 – d,e; 2 – c,d; 3 – d; 4 – b, c; 5 – c;
TEMA V: 1 – b,c; 2 – b,d; 3 – c; 4 – c; 5 – c;
TEMA VI: 1 – b; 2 – c,d,e; 3 – b,d,e; 4 – b,c,e,f; 5 – a,c; 6 – d,e;
TEMA VII: 1 – b; 2 – a; 3 – b,c; 4 – a,b,c; 5 – c;
TEMA VIII: 1 – c; 2 – a,c,e; 3 – d; 4 – a,b,c; 5 – c,d;
TEMA IX: 1 – b,c; 2 – c; 3 – a,c,d; 4 – c; 5 – a,c,d; 6 – d; 7 – a; 8 – c,d; 9 – b,c; 10 –
b,c,d,e,f;
TEMA X: 1 – a; 2 – c; 3 – a,b,c; 4 – a,c,d; 5 – a,c;
TEMA XI: 1 – a,b; 2 – d; 3 – c; 4 – a,b,c; 5 – a,b.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conferen țiar univ. dr. Bianca SELEJAN-GU ȚAN [604114] (ID: 604114)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.