Conf. univ. dr. PRICOPE FERDINAND CANDIDAT ȚIFREA MARIANA BACĂU 2018 CONSERVAREA BIODIVERSITĂȚII ÎN REȚEAUA DE ARII PROTEJATE „NATURA 2000” DIN… [310871]

Licență

Conf. univ. dr. PRICOPE FERDINAND CANDIDAT ȚIFREA MARIANA BACĂU 2018 CONSERVAREA BIODIVERSITĂȚII ÎN REȚEAUA DE ARII PROTEJATE „NATURA 2000” DIN… [310871]

Byadmin ianuarie 1, 2024

LUCRARE DE DISERTAȚIE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

Conf. univ. dr. PRICOPE FERDINAND

CANDIDAT: [anonimizat]

2018

CONSERVAREA BIODIVERSITĂȚII ÎN REȚEAUA DE ARII PROTEJATE "NATURA 2000" DIN JUDEȚUL HARGHITA

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

Conf. univ. dr. PRICOPE FERDINAND

CANDIDAT: [anonimizat]

2018

Cuprins

INTRODUCERE

„ [anonimizat], totul se transformă.”

[anonimizat] o parte de neînlocuit a patrimoniului nostru cultural și a istoriei noastre. Este necesar ca această resursă să fie menținută într-o stare cât mai bună pentru generațiile prezente și viitoare.

[anonimizat].

[anonimizat] a [anonimizat] a [anonimizat]-[anonimizat].

În gândirea europenilor este susținuta ideea ca Dumnezeu a [anonimizat] a lua în considerare consecințele nocive pe care omul i le poate aduce. [anonimizat] a comportamentului uman în favoare unui mediu curat, a unor comunități biologice sănătoase.

[anonimizat], lacuri și oceane. Chiar și la speciile sănătoase diversitatea genetica a scăzut.

La defrișare i s-au adăugat și poluarea cu toate formele ei ceea ce a accentuat perturbarea climatului specific al planetei noastre. [anonimizat] a populației umane și a nevoilor sale de consum .

Situația complexă și gravă în care se află omenirea este accentuata deasemenea și de răspândirea inegală a [anonimizat] o abundență foarte mare de specii. [anonimizat], medicament, aer, apă , [anonimizat].

Dincolo de obiectivul principal de păstrare și chiar de refacere a valorilor naturale și culturale amenințate de o [anonimizat] o conviețuire armonioasă a [anonimizat]. Astfel, printr-un management adecvat al ideilor pe care le cultivăm copiilor și urmașilor noștri se poate demonstra că dezvoltarea nu înseamnă neapărat distrugerea naturii și ar trebui să se facă eforturi deosebite pentru a se găsi soluții viabile pentru o dezvoltare economică bazată pe utilizarea durabilă a resurselor naturale.

CONSERVAREA BIODIVERSITĂȚII

1.1 Biodiversitatea – caracterizare generală

Umanitatea reprezintă ea însăși o parte a naturii și existența noastră în lume ar fi imposibilă fără aceasta. [anonimizat], [anonimizat]l natural al biodiversității naturale.

„Așadar, ce este biodiversitatea? Cei mai mulți, în special biologii, înclină spre a considera că, într-un fel este totul.”- spune Dan Cogălniceanu în lucrarea sa „Biodiversity” apărută în 2003. Bineînțeles, acest „totul” a fost definit și redefinit de numeroși specialiști.

Pe 5 Iunie 1992, România a aderat prin Legea nr. 58/1994 la Convenția privind diversitatea biologică, semnată la Rio de Janeiro, conform careia (articolul 2), prin biodiversitate înțelegem „varietatea de expresie a lumii vii, variabilitatea organismelor vii din toate sursele, inclusiv, printre altele, a ecosistemelor terestre, marine și a altor ecosisteme acvatice și a complexelor ecologice din care acestea fac parte; aceasta include diversitatea în cadrul speciilor, dintre specii și a ecosistemelor”. Biodiversitatea reprezintă factorul esențial pentru reglarea climei, apa și aerul, fertilitatea solului și producția de alimente, combustibil, fibre și medicamente.

Conform lui Dan Cogălniceanu (1999) „biodiversitatea include componentele capitalului natural la care se adaugă diversitatea antropică (etnoculturală)”.

Capitalul natural al unei unități județene sau regiuni geografice este alcătuit din rețeaua sistemelor ecologice care funcționează în regim natural și seminatural și din rețeaua sistemelor antropizate rezultate din transformarea și modificarea primelor categorii. Elementele ierarhice ale patrimoniului natural sunt diversitatea genetică, diversitatea specifică și diversitatea ecosistemică (Vădineanu, 1998).

Conservarea biodiversității reprezintă, astăzi, una dintre problemele importante la nivel internațional, totuși rămâne de precizat că în ultimul timp, problema conservării și protecției biodiversității, la nivel de ecosisteme, populații și specii, devine din ce în ce mai accentuată, datorită creșterii impactului uman asupra biosferei. Astfel, menținerea biodiversității are ca scop, nu numai prezervarea vieții astăzi, dar și pentru generațiile de mâine, deoarece biodiversitatea păstrează echilibrul ecologic regional și global, faciliteaza refacerea resurselor biologice și menținerea unui echilibru om – natura durabil și favorabil ambilor parteneri.

Biodiversitatea reprezintă sursă de hrană, apă, combustibili, lemn (resurse fără de care viata omului ar fi dacă nu imposibilă, măcar foarte mult îngreunată). De asemenea, putem enumera o multitudine de roluri pe care biodiversitatea le joacă în natură: stabilizează clima, oferă protecție împotriva inundațiilor, purifică apa și aerul, reciclează în mod natural deșeurile, previne alunecările de teren, reduce excesul de dioxid de carbon etc. Pe lângă toate aceste beneficii, biodiversitatea reprezintă un mediu in care ne putem bucura si relaxa estetic si emoțional, lucru ce conduce la îmbunătățirea vieților noastre. Din păcate aceste beneficii au fost subevaluate, de aceea, este foarte important să se înțeleagă adevarata valoare a naturii și să se evite supraexploatarea. (Pricope Laura, Pricope Ferdinant 2007).

1.2 Noțiuni de istorie a conservării biodiversității pe Glob și în România

Ideea de biodiversitate ca sursă de viață pentru om și importanța ei pentru comunitatea umană a fost sesizată încă din antichitate. Avem din acest punct de vedere pe Împăratul indian Asoka (264-226 î.Hr.) care a înființat teritorii protejate asemănatoare celor actuale. Mai tarziu Pliniu cel Bătrân amintește în lucrarea sa “Historia naturalis“ despre protecția berzelor.

În evul mediu protecția biodiversității intră în vederea Marelui han mongol Kubilay (1214-1294), Wladyslaw Jagiello (1351-1434) în Polonia și tot aici Sigismund al III-lea (1566-1632). Tot în Europa una din cele mai vechi arii protejate se înființează în Italia în 1856 ca și sanctuar pentru animalele sălbatice din Grand Paradisio. Primele parcuri naționale din Europa sunt înfiițate de suedezi în anul 1909. (Erika Stanciu, Florentina Florescu 2009)

În Romania amintim marea personalitate a lui Ștefan cel Mare care ne crează un antecedent în idea de protecție a mediului, constituind teritorii protejate, numite “braniște” chiar dacă aceste zone nu vizau în mod direct ocrotirea naturii ci mai degrabă împiedicarea exploatării resurselor proprii de către persoanele străine și crearea unor condiții prielnice pentru regenerarea resurselor de vânătoare. De altfel, unele surse amintesc aceste “braniște” chiar din perioada daco-romană, consemnate în istorie mai târziu, totuși, de pe vremea lui Matei Basarab.

Mai târziu, la sfârșitul secolului al XIX-lea, botanistul D. Grecescu, medicul I. Bernath, botanistul D. Brândză susțin ideea de protecție a mediului.

De asemenea, odată cu trecerea timpului se accentueaza eforturile oamenilor de știință români în scopul protecției mediului. Au loc diferite inițiative în acest sens în anii 1907, 1920, 1922, pentru a culmina cu primul Congres al Naturaliștilor de la Cluj din 1928 la care Emil Racoviță propune elaborarea unei legi speciale pentru ocrotirea comorilor naturale. Inițiatorii primei legi de ocrotire a naturii în România au fost Emil Racoviță, Al. Borza, A. Popovici-Bâznosanu, legea apărând în iulie 1930. (Pricope Laura, Pricope Ferdinant 2007). Astfel a luat nastere mișcarea de protecție a biodiversității, atunci în 1930 luând naștere și Comisia pentru monumentele naturii cu scopul declarat de a proteja și conserva biodiversitatea prin crearea de rezervații naturale și arii protejate.

Printre marile personalități care au militat pentru conservarea biodiversității amintim pe E. Racoviță, Al. Borza, Tr. Săvulescu, E. Popa, Val. Pușcariu și alți mari oameni ai științei și culturii românești.

După 1990, numărul de rezervații create ajungând de la 36 în 1943 la peste 450 cu o suprafață de peste 95.000 ha. În 1993 în Parlamentul României este adoptată Legea nr. 13 privind aderarea României la “Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale”, iar în 1995 “Legea protecției mediului” care reglementează întreaga activitate de protecție și conservare a mediului în România.

Eforturile oamenilor de știință români nu vor scăpa nici recunoașterii internaționale și vor fi observate și peste hotare subliniind bogația și frumusețea unor zone unice în lume. Așa încât în 1979 Retezatul și Pietrosul Rodnei au fost recunoscute ca Rezervații ale Biosferei sub patrimoniu UNESCO, iar în 1991 a fost recunoscută și importanța Deltei Dunării ca sit Ramsar și sit al Patrimoniului Natural Mondial pentru 50% din suprafața ei.

1.3 Principiile strategiei de conservarea a biodiversității

1.3.1 Principiile strategiei mondiale a conservării mediului

Biodiversitatea se găsește într-o situație de criză. Astfel în Europa, aproximativ un sfert din speciile sălbatice sunt pe cale de dispariție, iar multe ecosisteme sunt deteriorate într-o asemenea măsură, încât nu mai pot oferi serviciile valoroase. Această deteriorare înseamnă pierderi economice și sociale uriașe pentru UE.

Strategia mondială de conservare a mediului are la baza trei principii fundamentale (Ramade, 1992): menținerea echilibrelor ecologice fundamentale, exploatarea rațională și durabilă a resurselor naturale și conservarea diversității genetice.

În anul 2011, Comisia Europeană a pregătit o nouă strategie care pregătește modalitățile de acțiune al UE pentru următorii zece ani în vederea obținerii unor rezultate notabile în domeniul biodiversității, stabilit de liderii UE în martie 2010. Această strategie are la bază șase obiective de o deosebită importanță. Acestea urmăresc să aducă în obiectiv principalele cauze ale pierderii biodiversității și urmăresc de asemenea să minimalizeze principalele influențe negative asupra mediului natural și a ecosistemelor din UE.

Cele șase obiective sunt:

punerea în aplicare a tuturor directivelor privind păsările și habitatele;

menținerea și refacerea ecosistemelor și serviciilor acestora;

creșterea contribuției agriculturii și silviculturii la menținerea și sporirea biodiversității;

asigurarea utilizării durabile a resurselor piscicole;

combaterea speciilor alogene invazive;

contribuția la evitarea pierderii biodiversității globale.

Cele șase obiective ale strategiei urmează a fi implementate prin intermediul unui cadru comun de punere în aplicare care asociază Comisia Europeană și statele membre, în parteneriat cu principalele terțe interesate și administrația civilă.

1.3.2 Principiile strategiei conservării mediului în România

În anul 1995 Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului a elaborat Strategia Protecției Mediului, care are la bază șapte principii generale (Pricope Laura, Pricope Ferdinant 2007):

conservarea și îmbunătățirea condițiilor de sănătate a oamenilor

conservarea biodiversității

dezvoltarea durabilă

evitarea poluării prin măsuri preventive

conservarea moștenirii valorilor culturale și istorice

stimularea activității de redresare a mediului

principiul “cine poluează plătește”

De-a lungul timpului politica României a inclus măsuri stricte ce vizau ocrotirea naturii. Aceste măsuri s-au intensificat încercându-se respectarea principiilor enumerate anterior.

Legislația care reglementează conservarea biodiversității are la bază o serie de documente din care enumerăm:

– aderarea prin tratat a României la Uniunea Europeană semnat pe 25 aprilie 2005, care împreună cu Protocolul reprezintă un prim pas în promovarea conservării mediului;

– un document de programare financiară și de planificare numit Planul Național de Dezvoltare 2007-2013 (PND) care are ca obiective orientarea și impulsionarea economiei și a dezvoltării sociale pe mai multe direcții:

utilizarea eficientă a resurselor energetice regenerabile;

impulsionarea infrastructurii de bază prin integrarea acesteia la standardele europene cu scopul diminuării impactului asupra mediului natural;

protejarea calității mediului care pot duce la creșterea nivelului de trai;

prevenirea și intervenția în cazul calamităților naturale;

folosirea eficientă a fondului funciar ce determină apariția unor creșteri în sectorul agricol;

dezvoltarea infrastructurii care duce la reducerea diferențelor între diferite zone sau în interiorul acestora;

– aprobarea de către Comisia Europeană a Cadrului Strategic Național de Referință 2007-2013 (CSNR) în anul 2007 pe 25 iunie cu rolul de a face legătura între obiectivele Uniunii Europene și Planul Național de Dezvoltare.

1.4 Biodiversitatea – demersuri actuale

România a participat permanent la politica internațională de conservare a mediului, semnând și ratificând cele mai importante convenții, rezoluții, declarații și acorduri de mediu. Astfel România și-a facut simțită prezența la urmatoarele evenimente mondiale:

Conferința Națiunilor Unite pentru Protecția Mediului Înconjurător, Stockholm 1972;

Conferința Națiunilor Unite de la Rio de Janeiro 1992;

Convenția Diversității Biologice 1994;

Conferința Națiunilor Unite de la Johanesburg în anul 2002;

Convenția privind Importanța Internațională a Zonelor Umede (Ramsar, 1991);

Convenția de la Berna privind Conservarea speciilor sălbatice și habitatelor naturale (1993);

Convenția privind comerțul internațional cu specii ale faunei și florei sălbatice pe cale de dispariție (CITES, 1994);

Convenția de la Bonn privind Conservarea Speciilor Migratoare (1998);

Convenția Carpatică (2003);

Strategia și Planul de Acțiune Pan – European privind Conservarea Diversității Biologice și a „landscape-ului”;

Acordul privind Conservarea Cetaceelor Mici din Marea Mediterană și Marea Neagră.

România a devenit membră a multor foruri și elemente structurale din dedicate ocrotirii și conservării mediului: BIRDLIFE, ECONET, EMERALD, GREEN CROSS etc.

Noile concepte moderne și noile tehnologii care au revoluționat secolul în care trăim care facilitează comunicațiile pe întreaga planetă, par să fie un supliment nesperat în lupta pentru conservarea mediului și a biodiversității. Noi organizații non – guvernamentale care sprijină protecția mediului încep să-și facă cunoscute eforturile în acest sens.

În prezent Rețeaua Națională a Ariilor Protejate însumează aproximativ 579 de arii protejate (13 parcuri naționale), acestea reprezentând 4,8% din suprafața României (suprafață totuși mică raportat la întreaga suprafață a țării).

Scurta dare de seama a istoriei ințiativelor de protecție a mediului și biodiversității nu poate decât să ne reamintească importanța majoră a acestui capital natural a cărui necesitate de a fi protejat a fost accentuată încă din cele mai vechi timpuri.

În prezent această necesitate crește având în vedere noile idei și reglementări apărute în scopul conservării surselor de energie, intensificării agriculturii, micșorarea habitatelor, creșterea zonelor defrișate în defavoarea speciilor de plante și animale a căror areale se reduc în mod continuu.

În afară de marile agroecosisteme și a unor ecosisteme terestre și acvatice, care se găsesc sub influența negativă a unor surse de poluare, unde se observă transformări ale alcătuirii și funcționalității diversității biologice, restul ecosistemelor naturale rămân în parametrii naturali de calitate, oferind astfel condiții optime pentru conservarea diversității biologice specifice.

1.5 Manifestarea biodiversității în România

Datorită poziției sale geografice, România are avantajul existenței unei biodiversități unice, atât la nivel genetic, cât și la nivelul ecosistemelor și speciilor. În țara noastră se întâlnesc 5 regiuni biogeografice, dintre care, două: stepică și pontică, reprezintă componente naturale noi adăugate la fondul Uniunii Europene.

Cele cinci regiuni biogeografice sunt (fig.1.5.1):

continentală (53%);

alpină (23%);

stepică (17%);

panonică (6%);

pontică (1%).

Fig.1.5.1 Regiunile biogeografice ale României (ANPM)

Datorită varietății de influențe climatice, a formelor de relief cât și a geografiei solurilor, este creată în România o mare diversitate a condițiilor hidro-geografice, acestea având la rândul lor, influențe directe asupra tipurilor unice de habitate naturale, unele dintre acestea, posibil, fără echivalent în Uniunea Europeană. Astfel și lanțul carpatic participă la lărgirea gamei de habitate importante mai ales pentru carnivorele mari.

O altă zonă naturală recunoscută european este Delta Dunării. Mlaștinile sale se constituie într-o bogăție naturală unică, cu o biodiversitate bogată și numeroase specii de reptile, păsări și mamifere (peste 3000 de perechi de pelicani, reprezentând aproximativ 80% din indivizii de pe continentul european, vor fi protejate prin Directiva Uniunii Europene privind păsările) (Raport privind starea mediului 2011).

Influențele mediteraneene, oceanice și continentale se fac resimțite asupra florei și faunei sălbatice din țara noastră subliniind valoarea estetică, științifică și culturală a biodiversității de pe teritoriul nostru și diversitatea floristică a României reprezintă o componentă importantă a patrimoniului natural, găsind aici 3630 de specii de plante, din care până acum 23 de specii au fost declarate monumente ale naturii.

În România, vegetația se manifestă prin următoarele unități zonale pe latitudine și altitudine:

zona de stepă, între 0 și 100 m, în câmpiile și podișurile din sud-estul României;

zona de silvostepă, între 50 și 150 m, în câmpiile și podișurile din estul, sudul și vestul României;

zona pădurilor de foioase (nemorală), între 100 și 400 m, în câmpiile, piemonturile și podișurile periferice regiunii muntos-deluroase (aceasta întinzându-se între 300 – 400m și 1.300 -1.450 m și caracterizându-se prin păduri de gorun și păduri de fag);

zona pădurilor de conifere (boreală), între 1.300 – 1.450 m și 1.750 – 1.850 m cu păduri de molid montane și păduri de molid subalpine;

zona subalpină, 1.750 – 1.850 m și 2.000 – 2.200 m, cu rariști de molid, zâmbru și tufărișuri de jneapăn și rododendron;

zona alpină, 2.000 – 2.200 m, cu tufărișuri pitice de Salix, Loiseleuria și pajiști de Festuca supina, Carex curvula și Juncus trifidus

Ecosistemele naturale și seminaturale din România totalizează aproximativ 47% din suprafața țării.

Figura 1.5.2 Ecoregiunile din România

1. Carpații Meridionali; 2. Carpații Orientali; 3. Munții Apuseni; 4. Munții Banatului; 5. Subcarpații Getici; 6. Subcarpații de Curbură; 7. Dealurile Banatului; 8. Dealurile Crișanei; 9. Podișul Getic; 10. Podișul Transilvaniei; 11. Podișul Sucevei; 12. Podișul Central Moldovenesc; 13. Podișul Dobrogei; 14. Câmpia Moldovei; 15. Câmpia Someșului; 16. Câmpia Banatului și Crișurilor; 17. Câmpia Găvanu-Burdea; 18. Silvostepa Câmpiei Române; 19. Stepa Câmpiei Române; 20. Lunca Dunării; 21. Delta Dunării.

Reducerea biodiversității – cauzele dispariției speciilor

Biodiversitatea, numită și diversitatea biologică, cuprinde trei nivele de complexitate: o diversitatea a speciilor, formată din toate speciile de organisme de pe Terra, o diversitate genetică, care cuprinde variabilitatea genetică a speciilor, a populațiilor separate geografic și a indivizilor în raport cu populația din care provin și o diversitate ecosistemică, care include toate comunitățile biologice în care trăiesc speciile, ecosistemele în care se dezvoltă și interacțiunile dintre aceste nivele. (Pricope Laura, Pricope Ferdinant 2007).

Biodiversitatea reprezintă abundența de entități vii de pe Pământ, reprezentată prin plante, animale și microorganisme, genele pe care acestea le conțin, complexitatea ecosistemelor pe care le formează în mediul lor biologic (World Wildlife Found, 1989).

Măsurarea diversității biologice poate fi făcută prin diferite metode cantitative, în scopul comparării biodiversității unor comunității biologice de mărimi geografice diferite. Cu cât diversitatea biologică a unei comunități este mai mare, cu atât ea este mai stabilă, mai rezistentă la invazia unor specii provenite din alte comunități și are o productivitate mai mare (Pimm, 1991, Tilman, 1999).

Speciile actuale de plante și animale care populează planeta sunt rezultatul unei evoluții naturale care s-a desfășurat fără întrerupere timp de 3,5 miliarde de ani. În tot acest timp, speciile s-au modificat, au căpătat caracteristici noi prin care s-au adaptat la cele mai diferite și mai ostile medii din trai.

Pâna în ultimele decenii se credea că numărul de specii vegetale și animale de pe Terra este de circa 3-5 milioane. Ultimele cercetări demonstrează că mai sunt aproximativ 5-10 milioane de specii care nu au fost descoperite. După cercetările făcute în pădurile tropicale, s-a estimat că numai speciile de insecte care nu au fost descoperite ar fi de circa 30-50 de milioane. Au rămas nedescoperite între 10-40% din plantele cu flori și 10% din speciile de pești.

Astăzi, numărul de specii de plante și animale care au fost descrise științific nu depășește 1,5 milioane, din care peste 750.000 de specii de insecte, circa 250.000 de specii de plante antofite, 69.000 de specii de fungi, aproximativ 31.000 de specii de protiste, aproape 27.000 de specii de alge, 5.000 de specii de bacterii, 1.000 de specii de viruși, 40.000 de specii de pești, amfibieni, reptile, păsări și mamifere, iar restul sunt plante inferioare și nevertebrate.

Reducerea acestui număr uriaș de specii nu reprezintă neaparat un fenomen actual, extincții în masă a speciilor au mai existat, dar contibuția omului la acesta sporește gravitatea fenomenului, fără ca vreo ameliorare să se facă predictibilă pentru viitor.

Reducerea diversității speciilor nu duce numai la scăderea numărului de taxoni ci și la sărăcirea genofondului fiecărei specii. Studiul succesiunii ecologice și a dinamicii în timp și spațiu a ecosistemelor a relevat faptul că heterogenitatea spațială a biotipurilor este necesară pentru menținerea bogăției specifice la un grad înalt. În acest sens este necesară menținerea și conservarea a cât mai multe habitate, chiar prin intervenția omului. (Pricope Laura, Pricope Ferdinant 2007).

După locul de unde au dispărut și după rolul pe care l-au avut în ecosisteme, speciile dispărute pot fi grupate în mai multe tipologii:

specii dispărute global – de pe toată planeta;

specii dispărute din sălbăticie – când un număr mic de indivizi ai speciei ausupravețuit în arii protejate;

specii dispărute local – atunci când specia nu mai apare în sălbăticie, într-un areal pe care îl ocupa în trecut, dar este prezentă pe glob în anumite areale izolate;

specii dispărute ecologic – sunt specii care mai au doar câțiva indivizi și care și-au pierdut rolul specific în comunitate;

fosile vii – sunt specii reprezentate de un număr mic de indivizi, care reprezintă populații neviabile din punct de vedere reproductiv, deci specia este limitată ca durată de viață doar la perioada în care mai supraviețuiesc indivizii rămași (cazul unor arbori izolați, nefertili, care pot trăi încă zeci de ani).

Reducerea biodiversității, a numărului de specii existente reprezintă un fenomen actual dar cu rădăcini complexe în istoria planetei, având două posibile tipuri de cauze: naturale și antropice.

1.6.1 Cauzele naturale ale dispariției speciilor

Sursele naturale principale ale poluării sunt erupțiile vulcanice, furtunile de praf, incendiile naturale ale pădurilor și altele cum ar fi gheizerele sau descompunerea unor substanțe organice.

Erupțiile vulcanice care generează produși gazoși, lichizi și solizi exercitând influențe negative asupra purității atmosferice. Cenușile vulcanice, împreună cu vaporii de apă, praful vulcanic și alte numeroase gaze, sunt suflate în atmosfera, unde formează nori groși, care pot pluti până la mari distanțe de locul de emitere.

Timpul de rămânere în atmosfera a acestor suspensii poate ajunge chiar la 1-2 ani.
Furtunile de praf sunt și ele un important factor în poluarea aerului. Terenurile afânate din regiunile de stepă, în perioadele lipsite de precipitații, pierd partea aeriană a vegetației și rămân expuse acțiunii de eroziune a vântului. Vânturile continue, de durată, ridică de pe sol o parte din particulele, care sunt reținute în atmosferă perioade lungi de timp. Depunerea acestor particule ca urmare a procesului de sedimentare sau a efectului de spălare exercitat de ploi, se poate produce la mari distanțe față de locul de unde au fost ridicate.

Incendiile naturale sunt o importantă sursă de fum și cenușă, care se produc atunci când umiditatea climatului scade natural sub pragul critic. Fenomenul este deosebit de răspândit, mai ales în zona tropicală, deși, în general, gradul de umiditate al pădurilor din aceasta zonă nu este de natură să favorizeze izbucnirea incendiului.

Schimbările climatice sunt cauzate în mod direct sau indirect de activitățile umane, care determină schimbarea compoziției atmosferei globale și care se adaugă la variabilitatea naturală a climei, observate pe o perioadă de timp comparabilă. Pot fi observate schimbări climatice determinate de activitățile antropice ce produc emisii de GHG (Gaze cu efect de seră prevăzute de Protocolul de la Kyoto). Mai puțin de 1% din atmosfera Pământului este alcătuită din vapori de apă (H2O), dioxid de carbon (CO2), ozon (O3), metan (CH4), protoxid de azot (N2O) și hexafluorură de sulf (SF6), gaze cunoscute sub denumirea de gaze cu efect de seră (GES). Primele cinci gaze enumerate mai sus apar în mod natural și produc un efect de seră natural, care menține temperatura la un nivel global cu 330 C mai mare decât în lipsa lor, susținând astfel viața. Fiecare gaz cu efect de seră diferă prin capacitatea sa de a absorbi căldura și durata staționării în atmosferă, exprimate prin potențialul de încălzire globală GWP – „Global Warming Potențial”. GWP sau PGE (Efectul global potențial) este o măsură a contribuției fiecărui gaz la încălzirea globală, comparativ cu cea a dioxidului de carbon un GES este considerat cu atât mai puternic cu cât are un potențial de încălzire globală ("Global Warming Potențial" – GWP) mai mare. Potențialul de încălzire globală este un indice definit ca fiind modificarea bilanțului radiativ cumulată între prezent și un orizont de timp ales (de ex.: 100 de ani) cauzată de o unitate de masă de gaz degajată acum, exprimată relativ la un gaz de referință precum CO2.

Concentrația de gaze cu efect de seră este în creștere, ca rezultat direct al activităților umane. Emisiile de dioxid de carbon (în principal din arderea cărbunelui, petrolului și gazelor naturale), metan și protoxid de azot (în special din agricultură), gaze industriale cu durată mare de viață precum CFC, HFC și PFC blochează căldura (radiația infraroșie emisă de Pământ) în atmosferă, crescând temperatura la nivel global. Acest fenomen este cunoscut sub denumirea de efect de seră intensificat. Indicatorul structural de mediu “emisii totale de gaze cu efect de seră” reprezintă cantitățile în tone/an de poluanți ce sunt reglementați prin Protocolul de la Kyoto. Toate țările trebuie să realizeze progrese în ceea ce privește reducerea acestor gaze cu efect de seră. Presiunile asupra echilibrului climatic al Pământului sunt legate de emisiile de gaze cu efect de seră, acele gaze a căror

Încălzirea globală este un fenomen unanim acceptat de comunitatea științifică internațională, fiind deja evidențiat de analiza datelor pe perioade lungi de timp. Simulările realizate cu ajutorul modelelor climatice globale au indicat faptul că principalii factori care determină acest fenomen sunt atât naturali (variații în radiația solară și în activitatea vulcanică), cât și antropogeni (schimbări în compoziția atmosferei din cauza activităților umane). Numai efectul cumulat al celor 2 factori poate explica schimbările observate în temperatura medie globală în ultimii 150 de ani. Creșterea concentrației gazelor cu efect de seră în atmosferă, în mod special a dioxidului de carbon, a fost cauza principală a încălzirii pronunțate din ultimii 50 de ani ai secolului XX, 0,13°C de aproximativ două ori valoarea din ultimii 100 de ani. Ca urmare, temperatura medie a aerului la nivel global în 2009 a urcat cu 0.7 – 0.8 °C față de cea din perioada preindustrială. Clima Europei a înregistrat o încălzire de aproximativ 10 C în ultimul secol, mai ridicată decât media globală. Cantitățile de precipitații au crescut considerabil în nordul Europei, în timp ce în sudul continentului perioadele de secetă au devenit din ce în ce mai frecvente. Temperaturile extreme înregistrate recent, cum ar fi valul de caniculă din vara anului 2003 și mai ales cel din 2007, au fost relaționate cu creșterea observată a frecvenței fenomenelor extreme din ultimele decenii, ca o consecință a efectelor schimbărilor climatice. Deși fenomenele meteorologice singulare nu pot fi atribuite unei singure cauze, analizele statistice au arătat faptul că riscul apariției unor astfel de fenomene a crescut considerabil din cauza efectelor schimbărilor climatice. Raportul Interguvernamentale pentru Schimbări Climatice (IPCC, 2001), arată că temperatura medie globală va crește până la sfârșitul secolului XXI, față de perioada actuală, cu valori cuprinse în intervalul 1,4°C- 5,8°C, în funcție de scenariul de emisie folosit pentru precizarea concentrațiilor atmosferice ale gazelor cu efect de seră. Cantitatea de precipitații la nivel global se așteaptă să crească și ea până la sfârșitul acestui secol, cu mari diferențieri regionale (caracterizate de scăderi/creșteri cuprinse între 5-20%, față de perioada actuală). Rezultatele modelelor numerice, prezentate în același Raport al IPCC, sugerează și o altă consecință a schimbării globale: intensificarea ciclului hidrologic.

Această intensificare poate determina creșterea intensității și/sau a frecvenței unor evenimente extreme (secete, inundații, cicloni de la latitudini medii, furtuni tropicale) în multe din regiunile globului. România aparține zonei planetare de climă temperată a emisferei nordice, situată aproximativ între latitudinile 30°N si 60°N. Totuși, masele de aer care circulă și se amestecă zilnic, lunar și anual peste această zona își au în multe cazuri originea în zona climei calde. De aceea, zonei climei temperate îi corespunde cel mai schimbător mers al vremii și cele mai pronunțate fluctuații climatice. Această zonă este și singura caracterizată de patru anotimpuri, dispuse între echinocții și solstiții. În acest cadru geografic și climatic larg (situat între 30°N si 60°N) se concentrează o importantă parte a populației planetei, cu mari aglomerări urbane și industriale.

Cercetările realizate de specialiștii climatologi din Administrația Națională de Meteorologie, pe baza șirurilor lungi de date de la 14 stații meteorologice, au evidențiat o încălzire medie pe țara noastră de 0.30 C pe perioada 1901-2000 si 0.50 C pe perioada 1901-2007, semnificativă din punct de vedere statistic în regiunea extracarpatică cu anumite diferențieri. Analiza bazată pe datele de la un număr mai mare de stații meteorologice (94), cu șiruri continue de observații începând cu anul 1961, a pus în evidență o intensificare a fenomenului de încălzire în ultimele decenii. Astfel, pe perioada 1961-2007, s-a evidențiat: o încălzire semnificativă de aproximativ 2o C în toată țara în timpul verii, în regiunile extracarpatice în timpul iernii și primăverii, cu valori mai mari în Moldova, depășind 2o C (iarna) și 1o C (primăvara); în timpul toamnei se remarcă o tendință de răcire ușoară în toată țara care nu este însă semnificativa din punct de vedere statistic. Încălzirea climatică s-a agravat în 2012, concentrațiile gazelor cu efect de seră atingând un nivel record, conform Raportului ONU, aflată la originea încălzirii climatice, acest lucru a continuat.

Potrivit raportului principalele trei gaze cu efect de seră (metanul, dioxidul de carbon și protoxidul de azot) au înregistrat noi recorduri de concentrații în atmosferă, astfel: concentrația dioxidului de carbon a crescut cu 0,56%, metanul cu 0,33%, iar protoxidul de azot cu 0,28%.

Din punct de vedere pluviometric, în județul Harghita s-a evidențiat o tendință generală de scădere a cantităților anuale de precipitații. S-au înregistrat fenomene extreme și la nivelul județului când s-au produs viituri din cauza unor precipitații mari, căzute în perioade scurte de timp.

Vulnerabilitatea este impactul negativ al schimbărilor climatice, inclusiv al variabilității climatice și al evenimentelor meteorologice extreme asupra sistemelor naturale și antropice. Vulnerabilitatea depinde de tipul, amplitudinea și rata variabilității climatice la care un sistem este expus, precum și posibilitatea lui de adaptare.

Principalele consecințe ale schimbărilor climatice includ un risc crescut de inundații, secetă, pierderea biodiversității, amenințări la adresa sănătății umane, precum și deteriorarea sectoarelor economice cum ar fi energia, silvicultura, agricultura. În unele sectoare, pot apărea noi oportunități la nivel local, cel puțin pentru o perioadă de timp. Proiecțiile privind schimbările climatice sugerează că adaptarea unor zone pentru turism – pot scădea în timpul lunilor de vară, deși poate fi o creștere a sa în decursul altor anotimpuri. În ultimii ani, teritoriul României a fost traversat de o succesiune de fronturi atmosferice care au produs căderi însemnate de precipitații sub formă de ploaie, cu caracter de aversă, fapt ce a determinat atingerea unor debite istorice, producându-se astfel viituri. Astfel, calamitățile naturale produse au distrus sistemul rutier în proporție de circa 80%, înregistrându-se numeroase făgașe, fisuri și cedări pe vertical, care pun grav în pericol siguranța circulației, situație care, fără intervenția urgentă cu lucrări de consolidare, va determina în scurt timp închiderea accesului către numeroase obiective de interes social-economic și turistic. Inundațiile constituie un fenomen natural, ele se pot intensifica ca urmare a deteriorării mediului înconjurător, spre exemplu, modificarea sistemelor de colectare a apelor prin urbanizare, practici agricole inadecvate, despăduriri. Este una dintre cauzele pentru care, în multe situații, impactul inundațiilor, exprimat în termeni de viață și sănătate umană, dar și în pierderi economice, a crescut simțitor.

Cauzele naturale au dus la dispariția în masă a speciilor de aproximativ cinci ori în istoria vieții pe pământ. Astfel prima mare extincție a avut loc în devonian, acum 345 milioane de ani, a doua a a avut loc în permian, acum 250 de milioane de ani, următoarea în triasic, acum circa 180 de milioane de ani, a patra s-a produs în cretacic, acum circa 65 de milioane de ani, iar ultima s-a desfășurat în pleistocen, acum 10.000 de ani. În toate cele cinci cazuri au fost afectate un număr uriaș de specii:

30% din speciile de animale ale planetei – Devonian

50% – Permian

35% – Triasic

Aceste extincții nu au avut loc instantaneu ci au avut loc pe parcursul unei perioade îndelugate de timp (cazul dinozaurilor a căror dispariție a durat aproximativ 2 milioane de ani). De asemenea, efectele asupra mediului și ecosistemelor sunt greu de precizat. Totuși putem spune că viața și-a revenit cu greu la normalitate, au urmat ere de încetinire biologică de câteva milioane de ani, înainte de a apărea noi specii care să restabilească nivelul de densitate existent anterior.

Există numeroase teorii cu privire la dispariția speciilor, rămâne clar totuși că extincția ca și speciația fac parte dintr-un ciclu natural. Când unul din ele predomină, asta duce la creșterea sau scăderea diversității biologice. Se știe faptul că speciația este un proces încet, de milioane de ani, asemănător din această privință exticției. Atât timp cât rata de speciație este mai mare sau egală cu rata de extincție, biodiversitatea rămâne constantă sau crește.

În trecut, reducerea numărului de specii a fost echilibrată de apariția de specii noi, așa încât diversitatea biologică a rămas constantă sau a crescut. Acum rata de extincție este de 100 până la 1.000 de ori mai mare decât ratele de extincție din trecut. Astfel putem estima că avem de-a face cu o pierdere de specii nemaiîntalnită, vorbindu-se chiar de a șasea extincție, datorată exclusiv omului.

Până acum 10.000 de ani, omul nu a avut un impact major la dispariția speciilor, totul având cauze naturale. Însă, de atunci, cauzelor naturale li se alătură și omul primitiv din neolitic, care prin vânătoare a dus la dispariția multor mamifere mari (mamuții păroși, feline cu colți uriași). În cazul dispariției mamiferelor putem preciza că dacă la începuturile acestora dispariția a avut cauze naturale (căderi de meteoriți, schimbări climatice, etc.), apoi de la apariția sa a intervenit omul prin vânătoare, modificarea ecosistemelor naturale și nu în cele din urmă prin fenomenul de poluare care duce la dereglarea ecosistemelor.

Dispariția naturală a speciilor reprezintă un subiect foarte discutat, elaborându-se numeroase teorii și ipoteze asupra acestui fapt:

evoluția speciei, respectiv transformarea ei pe parcursul mai multor generații în altă specie (Wolf, 1987);

intrarea speciei într-un impas evolutiv;

cauze interne care pornesc de la premisa epuizării treptate a potențialului vital al speciei sau a variabilității și plasticității liniei filogenetice (L. S. Davitasvili, 1974);

cauze externe ce provoacă dispariția speciilor ce nu pot trăi în condiții ecologice schimbate sau în condiții nefavorabile;

îmbătrânirea și moartea speciilor, similară morții indivizilor, teorie lansată în 1814 de paleontologul italian J. Brocchi;

teoriile factorilor “monodinamici” sau “de șoc”, după care dispariția unor specii sau genuri a avut loc sub acțiunea instantanee, a unuia sau a câtorva factori externi cum ar fi mișcările tectonice sau schimbările climatice, vulcanism sau meteoriți;

oscilația nivelului Oceanului Planetar, provocată de creșterea și descreșterea calotei glaciare. N. D. Newell (1956, 1967);

variația gradului de salinitate a apelor Oceanului Planetar, fapt ce a dus la dispariția speciilor stenohaline. K. Beurlen (1965);

carența unor microelemente din hrana animalelor. (M. Salmi, 1955, P. E. Claud);

Problema dispariției speciilor a fost strâns dezbătută și în studiile realizate de celebrul Charles Darwin. După acesta, cauzele dispariției speciilor sunt concurenții și dușmanii speciei, variațiile climatice, modificarea repartiției dintre uscat și mare, scufundarea fundului marin și alte modificări ale mediului abiotic. Dar conform lui acești factori au o acțiune lentă proporțională în general cu ritmul de speciație, noile specii care apar înlocuindu-le treptat pe cele vechi care vor dispărea.

1.6.2 Cauze antropice ale reducerii biodiversității

Cauzele actuale ale dispariției speciilor sunt, în cea mai mare parte, de natură antropică, prin acțiune directă sau indirectă. După World Wildlife Foundation (1988) acțiunile umane cu efectul cel mai negativ care au dus la dispariția speciilor sunt vânătoarea (38%), alterarea habitatelor (30%) și introducerea de specii străine în ecosistemele naturale.

În general majoritatea autorilor susțin cinci cauze majore antropice ale extincțiilor (R. Primack, 2002):

pierderea habitatelor;

poluare;

supraexploatare speciilor;

răspândirea bolilor;

schimbările climatice globale;

La unele specii se face simțită acțiunea conjugată a mai multor factori ceea ce îngreunează efortul de conservare și grăbesc extincția acestora.

Tabelul 1.6.2.1. Factori responsabili pentru declanșarea riscului de extincție a unor specii amenințate din S.U.A. (Wilcove și alții, 1998)

Pierderea habitatelor reprezintă un mare pericol pentru diversitatea biologică, realizându-se în special prin defrișare, acest lucru afectând numeroase specii din Africa, Asia, India, Thailanda, Filipine, unde rata de defrișare depășește 2% pe an în unele țări tropicale ca:

Malaezia (2,4%),

Paraguay (2,6%),

Filipine (3,5%),

Haiti (3,5%).

Pierderea habitatelor forestiere prin defrișare afectează . În aceste țări, mai mult de 50% din habitatele forestiere au fost distruse. Sunt afectate diferite tipuri de ecosisteme.

Astfel, pădurea tropicală umedă ocupă 7% din suprafața Terrei, în prezent se distruge anual o suprafață de pădure tropicală de 140.000 km pătrați, echivalentul a 60% din suprafața României. Aici au efect distrugător mai mulți factori, respectiv defrișarea în scopul practicării agriculturii itinerante și pentru extragerea lemnului de foc, în scop comercial (cherestea, furnir, lemn de construcție), pentru mărirea suprafețelor destinate creșterii animalelor, înființarea de plantații, practicarea exploatărilor miniere sau altor activități umane.

Pădurea tropicală uscată cu frunze căzătoare este de asemenea amenințată de practicarea agriculturii și pășunatului, având soluri mai bogate în nutrienți, precum și de puternica presiune a populației umane care a făcut ca pe litoralul pacific al Americii Centrale, să rămână numai 2% din suprafața inițială.

Habitatele acvatice și zonele umede sunt și ele afectate într-un grad înalt, ele fiind vitale pentru pești, nevertebrate acvatice și păsări dar având un rol deosebit de important și în controlul inundațiilor, în autoepurarea apei și producerea de energie.

Deșertificarea reprezintă o altă cauză a perderii habitatelor. Astfel, zone din sud-vestul Australiei, sudul Africii, Chile și sudul Californiei, datorită agriculturii intensive și suprapășunatului, au avut de suferit consecințe cum ar fi eroziunea accentuată a solului și la pierderea capacității lui productive, degradarea progresivă și ireversibilă a comunităților biologice. Pe întreg globul aproximativ 2 milioane de km pătrați de terenuri din zonele aride s-au deșertificat acest fenomen fiind deosebit de grav mai ales în regiunea Sahel din Africa unde multe specii fiind amenințate cu dispariția datorită lipsei de hrană.

Pierderea habitatelor se realizează și prin fragmentarea acestora în două sau mai multe areale, acest proces având loc de regulă înainte de distrugerea lor. Fragmentarea se realizează prin construcții de șosele, căi ferate, canale. Procesul are un impact major asupra speciilor deoarece apar bariere pe care speciile nu le pot depăși în timpul fenomenelor de migrație, dispersie sau colonizare. În urma fragmentării apar habitate de lizieră care conțin urme de activități antropice cu efect negativ asupra vieții cum ar fi modificarea unor factori ce țin de intensitatea luminoasă de temperatură umiditate sau vânt. Speciile care nu se adaptează noilor condiții nu vor reuși sa supravețuiască și vor dispărea. Fragmentarea se realizează și prin terenuri cultivate care pun în contact populațiile sălbatice cu plantele de cultură și animalele domestice, astfel că bolile speciilor domestice pot trece rapid la cele sălbatice, care au o imunitate mai scăzută. De asemenea, apariția mai multor subpopulații mai mici decât cea inițială duce la consangvinizare, drift genetic și alte modificări asociate populațiilor mici, efecte cu impact major asupra supravițuirii lor pe termen lung.

Dispariția multor specii este asociată de asemenea fenomenului de poluare, concretizat în special prin utilizarea excesivă a pesticidelor, contaminarea apei, aerului și solului cu diverse substanțe anorganice și organice toxice. Poluarea se concretizează în timp și prin efectul de seră, creșterea activităților rurale și urbane, industrializarea masivă din ultimii ani, globalizarea economiei mondiale.

Dintre toți factorii antropici care contribuie la dispariția speciilor, cel mai important cu efecte majore rămâne vânătoarea, proces care este caracteristic omului încă de la apariția sa, fapt ce a avut ca urmare dispariția marilor mamifere. Modernizarea metodelor de vănătoare nu au făcut decât sa crească masacrul speciilor. Ca exemplu, descoperirea armelor de foc și folosirea otrăvurilor a dus la exterminarea a două specii care numărau milioane de exemplare în America de Nord în secolul al XIX-lea, respectiv cocoșul de prerie (Tympanychus cupido) și porumbelul migrator (Ectopistes migratorius). Alte specii vânate pe tot globul în diverse scopuri sunt:

bizonii care au rămas la sfârșitul secolului numai 541 de exemplare;

dintre marile feline panterele, gheparzii, tigrii, jaguarii;

cangurii în Australia;

elefanții africani pentru fildeș;

egrete, papagali, colibri, păsările paradisului pentru penele lor ornamentale;

ouă de păsări marine pentru prepararea unor mâncăruri sofisticate;

rinoceri asiatici pentru utilizarea cornului ca produs afrodisiac sau în medicina tradițională;

urși grizli și cocori americani în America de Nord, feline și ungulate în Asia în scopul practicării vânătorii ca sport;

reducerea la începutul secolului al XX-lea al numărului de balene albastre (Baleinoptera musculus) și altele (Baleinoptera physalus, Baleinoptera borealis, Megaptera noveangliae) precum și specii de cașaloți.

Exemplele de specii vânate în diverse scopuri poate continua, efectele fiind vizibile în timp în special pentru viitoarele generații.

Tabelul 1.6.2.2 – Specii sălbatice vizate de comerțul internațional

(după Fitzgerald, 1989 și Hemley, 1994)

Un ultim factor care contribuie la dispariția speciilor pe care îl voi aminti îl reprezintă speciile noi introduse în ecosisteme, acestea pot îndepărta din ecosistem speciile originare prin competiție interspecifică sau pot deveni prădători ai acestora. Introducerea de noi specii s-a realizat de-a lungul timpului în cadrul colonizării, datorită agriculturii și horticulturii sau datorită transportului accidental de specii. Lipsa prădătorilor, bolilor și paraziților naturali, precum și formarea de hibrizi între speciile exotice și cele native au reprezentat factori care ușurează pătrunderea unor noi specii în ecosisteme și acomodarea lor la condițiile găsite aici.

ARIILE PROTEJATE

2.1 Caracterizare generală

În „Managementul ariilor protejate”, Ghidul Global al IUCN publicat în 2006 se precizeză că „ariile protejate joacă un rol critic în menținerea vieții pe Pământ.” Cele 188 de țări care au ratificat Convenția Diversității Biologice, precizează că ariile protejate reprezintă cea mai importantă modalitate de a conserva biodiversitatea și pentru a oferi modele de dezvoltare în acord cu natura în contextul dezvoltării economice rapide din ultimul secol.

Ariile protejate sunt definite de către Uniunea Mondială pentru Conservarea Naturii astfel: „un spațiu geografic clar delimitat, recunoscut, desemnat și administrat în baza unor acte legale sau prin alte mijloace eficiente, cu scopul de a se realiza conservarea pe termen lung a naturii precum și a serviciilor de mediu și a valorilor culturale asociate” – Ghid pentru utilizarea Categoriile de Management ale ariilor protejate, IUCN, 2008.

În România, prin ordonanța de Urgență nr. 57/2007, privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, se indică că valorile protejate/conservate sunt în principal cele naturale: ”arie naturală protejată – zonă terestră / acvatică și/sau subterană în care există specii de plante și animale sălbatice, elemente și formațiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, științifică ori culturală deosebită, care are un regim special de protecție și conservare stabilit conform prevederilor legale.”

A face o diferiențiere între valorile naturale și cele culturale este adeseori complicat și greu de realizat, mai ales atunci când natura a fost influențată și modificată în mod major de activitatea umană de-a lungul timpului, așa cum s-a întâmplat în cea mai mare parte a continentului European. Așa încât, în majoritatea ariilor protejate europene se dispune conservarea atât a valorilor naturale cât și a celor culturale.

Ariile protejate sunt importante pentru conservarea capitalului natural și cultural deoarece reprezintă zone semnificative și deosebite din punct de vedere al biodiversității, al valorilor naturale și culturale. Normele de funcționare în aceste arii se realizează și se implementează astfel încât să se mențină și să se refacă, acolo unde se poate, ecosistemele naturale și populațiile de specii sălbatice, căutându-se în același timp soluții pentru utilizarea durabilă a resurselor naturale. Dincolo de acest obiectiv principal ariile protejate ar trebui să reprezinte exemple pentru o conviețuire în armonie a omului cu natura, chiar și atunci când ritmul de dezvoltare economică se accelerează. În aceste zone, printr-un management rezonabil se poate exemplifica că dezvoltarea nu înseamnă neapărat distrugerea naturii și ar trebui să se facă eforturi mai clare pentru a se găsi soluții adecvate pentru o dezvoltare economică durabilă bazată pe resursele naturale.

Importanța ariilor protejate rezidă din:

reprezintă cea mai eficientă modalitate de conservare in-situ pentru că pot include ecosisteme naturale și seminaturale importante și permit conservarea și monitorizarea lor;

reprezintă zone exemplare, unde acțiunile eficiente de conservare a ecosistemelor naturale și seminaturale, pot demonstra că, menținerea într-o stare corespunzătoare a naturii permite asigurarea unei dezvoltări economice durabile;

permit acumularea de cunoștințe importante cu privire la procesele naturale sau pentru găsirea unor modele de dezvoltare durabilă;

nu în ultimul rând, ariile protejate reprezintă adevărate „săli de clasă în aer liber” în care copiii și elevii pot fi educați cu privire la importanța naturii și necesitatea conservării și protecției ei.

2.2 Scurt istoric al ariilor protejate în lume

Protejarea și conservarea naturii nu sunt elemente noi deoarece încă din cele mai vechi timpuri, în anumite împrejurări, oamenii au fost interesați să protejaeze și să conserve natura. Astfel, în 242 î.C. Asoka, împăratul Indiei, creează rezervații naturale pentru a împiedica diminuarea „rezervelor” de hrană prin vânarea excesivă a anumitor specii. În secolul XIII Kublai Khan interzice vânătoarea unor specii de păsări și mamifere în perioada de reproducere și chiar le asigură hrană și menținerea habitatelor. Și regii incași au făcut demersuri în acest domeniu, protejând specii de păsări marine.

În 1864 Congresul american donează Valea Yosemite spre administrare ca și parc al statului astfel încât în anul 1872 să se înființeze Parcul Național Yellowstone, primul parc național. Prima rezervație forestieră este înființată în 1891 de președintele Harrison, iar primul refugiu pentru animalele sălbatice în 1903, în Pelican Island – Florida, de către președintele Roosvelt.

În Europa una din cele mai vechi arii protejate se înființează în Italia în 1856 ca și refugiu pentru animale sălbatice în Grand Paradiso. Alte parcuri naționale din Europa se stabilesc de către suedezi în anul 1909. În Australia în anul 1879 se înființează primul parc național, iar în Canada în 1885 –Hot Springs Reservation, numit azi Parcul Național Banff. În 1898 se stabilește primul parc național în Africa de Sud, Rezervația de animale Sabi, numit astăzi Parcul Național Kruger.

La sfârșitul secolului XX, datorită presiunilor socio-economice, reafirmării drepturilor comunităților locale, dar și noilor cunoștințele acumulate în domeniul conservării biodiversității are loc o schimbare în concepție, subliniindu-se necesitatea de a se recunoaște și promova rolul amplu al ariilor protejate.

Conform noilor concepții este necesar ca:

conservarea biodiversității să se realizeze prin menținerea în perimetrul ariilor protejate a unor specii și ecosisteme în starea lor naturală;

să existe un management eficient care să permită utilizarea durabilă a resurselor naturale;

procesul de reconstrucție și reabilitare a sistemelor ecologice să fie fundamentat ștințific;

să se protejeze valorile culturale și peisagistice.

Noua concepție privitoare la rolul ariilor protejate a dus la modelarea diferitelor categorii de arii protejate, multe dintre ele cu rol și importanță majoră nu numai pentru conservarea biodiversității, dar și pentru dezvoltarea durabilă a comunităților locale.

În Europa momente importante sunt intrarea în vigoare a două directive importante: Directiva Consiliului Europei 79/409/CEE privind protejarea păsărilor sălbatice (Directiva Păsări) din 1979 și Directiva Consiliului Europei 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună sălbatică (Directiva Habitate) din 1992. În baza Directivei Păsări a fost lansat programul IBA (Important Bird Areas in Europe – Arii Importante pentru Păsări în Europa), desemnate ulterior ca și Arii Speciale de Protecție Avifaunistică (Special Protected Areas), devenind parte a rețelei Natura 2000. În baza Directivei Habitate s-au desemnat Arii Speciale de Conservare (Special Area of Conservation) pentru protejarea speciilor și habitatelor de interes comunitar și s-a inițiat crearea Rețelei Natura 2000 pe teritoriul Uniunii Europene.( Erika Stanciu, Florentina Florescu, 2009)

Numărul de arii protejate a crescut la nivel global în fiecare an, odată cu creșterea tensiunilor economice asupra biodiversității, Baza de Date Mondială a Ariilor Protejate, reînnoită la fiecare cinci ani de către Centrul Mondial de Monitoring al Conservării (World Conservation Monitoring Centre), în anul 2007 avea în peste 120.000 arii protejate, însumând o suprafață de peste 22 milioane km pătrați, respectiv peste 11,3% din suprafața cumulată a teritoriilor naționale.

2.3 Scurt istoric al ariilor protejate în România

În România preocuparea pentru protecția naturii a început încă din vremuri străvechi amintind aici și de Ștefan cel Mare, Matei Basarab sau Mircea cel Bătrân pe timpul căruia este atestată documentar braniștea dăruită Mănăstirii Cozia. Totuși prima rezervație naturală este înființată în 1904, Codrul secular Slătioara. Urmează o perioadă de pionerat cu demersuri importante în domeniu până în 1935, când se înființează primul parc național, Parcul Național Retezat. În 1950 se adoptă Decretul privind ocrotirea naturii, iar până în 1965 numărul total al ariilor protejate ajunge la 130, însumând o suprafață de aproximativ 75.000 ha.

În 1973 se adoptă prima lege cu privire la protecția mediului înconjurător care este adoptată într-o nouă formă în 1995 iar până în 1990 se constituie 13 parcuri naționale în fond forestier. Din 1993 se întocmesc studiile pentru constituirea parcurilor naționale și se înființează Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării. Eforturile românești continuă cu înființarea primelor trei administrații de parcuri naționale și naturale pentru Parcul Național Retezat, Parcul Național Piatra Craiului și Parcul Natural Vânători Neamț.

În 2003 Ordinul de Ministru 552, Ordinul de Ministru 850, Hotărârea de Guvern 230, se legiferează limitele ariilor protejate și se fac precizări referitor la zonarea internă și la măsuri deosebite de management și definesc procedura de încredințare în adminsitrare.

În 2007, prin H.G. nr. 1284/2007, privind declararea ariilor de protecție specială avifaunistică, sunt stabilite ariile speciale de importanță avifaunistică (SPA), ca făcând parte din a rețeua ecologică europeană Natura 2000 din România. În același an prin Ordinul de Ministru nr. 1964/2007 cu privire la instituireaa regimului de arie naturală protejată a siturilor de importanță comunitară sunt desemnate siturile de importanță comunitară ca făcând parte din a rețeaua ecologică europeană Natura 2000 în România.

Figura 2.3.1 Siturile de importanță comunitară din România

Figura 2.3.2 Ariile de protecție specială avifaunistică din România

În 2011 în urma eforturilor românești existau:

978 arii protejate de interes național

11 arii protejate de interes internațional (trei Rezervații ale Biosferei: Delta Dunării, Retezat, Pietrosul Rodnei și opt Situri Ramsar: – Delta Dunării, Insula Mică a Brăilei, Lunca Mureșului, Complexul Piscicol Dumbrăvița, Lacul Techirghiol, Parcul Natural Porțile de Fier, Tinovul Poiana Stampei, Parcul Natural Comana)

531 de arii protejate de interes comunitar care reprezintă situri Natura 2000.

Figura 2.3.3 Rezervațiile și monumentele naturii din România

Figura 2.3.4 Parcurile naționale și naturale din România

Situația ariilor naturale protejate și a monumentelor naturii

Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (I.U.C.N.) a împărțit ariile protejate în mai multe categorii:

Rezervații naturale stricte și zone sălbatice sunt exemple de diversitate biologică pentru monitorizarea mediului și au rolul de a proteja speciile cât mai mult cu putință.

Parcurile naționale cuprind peisaje naturale, sunt areale întinse pe suprafețe mari și oferă protecție unuia sau mai multor ecosisteme.

Monumentele naturii care cuprind unul sau mai multe elemente naturale ce au o valoare unică deoarece au o deosebită importanță culturală și estetică.

Ariile de gestionare a habitatelor și speciilor ce constituie suprafețe terestre și marine supuse unei intervenții antropicepentru a menține habitatele sau pentru a crea condiții obtime de dezvoltare a unor specii. ( Codrul Secular Slătioara, Fânețele Clujului-Copârșaie) (Pop și Sălăgeanu 1965)

Peisaje terestre și marine protejate ce sunt peisaje cu o bogată diversitate biologică și peisaje cu mare valoare estetică și culturală rezultate ăn urma interacțiunii om-mediu. Putem exemplifica în acest sens satele de pescari, livezi, pășune.

Ariile protejate pentru administrarea resurselor care au drept scop protecția mediului pe termen lung și sunt reprezentate de suprafețe întinse, nemodificate.

Doar primele trei arii protejate sunt considerate arii protejate stricte în timp ce primele cinci arii definite de Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii pot fi considerate arii protejate tipice (Ciobanu, 1972).

În România, Legea 5/2000 privind organizarea teritoriului național, respectiv secțiunea a III-a, instituie un număr de 10 categorii de arii protejate, dintre care cinci sunt de nivel național (corespunzătoare categoriilor I-V definite de normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii) și cinci categorii speciale stabilite prin convenții internaționale specifice:

Rezervațiile științifice – sunt arii naturale protejate cu scopul protejării și conservării unor habitate naturale terestre și/sau acvatice, cuprinzînd elemente reprezentative de interes științific sub aspect geologic, floristic, faunistic, pedologic, paleontologic, speologic sau de altă natură;

Parcurile naționale – sunt acele habitate naturale protejate cu scopul protejării și conservării unor organisme reprezentative pentru spațiul biogeografic național, din care fac parte elemente naturale cu valoare deosebită fizico-geografic, floristic, faunistic, pedologic, paleontologic, speologic sau de altă natură, oferind oportunitatea vizitării în scopuri educative, științifice, recreative și turistice;

Parcurile naturale – sunt acele arii naturale protejate cu scopul protejării și conservării unor ansambluri peisagistice dar în care interacțiunea activităților umane cu natura de-a lungul timpului a dus la apariția unei zone distincte, cu valoare semnificativă peisagistică și/sau culturală și cu o mare diversitate biologică;

Monumente ale naturii – sunt acele habitate naturale protejate cu scopul protejării și conservării unor eșantioane naturale cu valoare și semnificație ecologică, peisagistică, științifică deosebite, din care fac parte specii de plante sau animale salbatice rare, endemice sau amenintate cu dispariția, asociații floristice și faunistice, arbori seculari, fenomene geologice – peșteri, chei, cursuri de apă, martori de eroziune, cascade precum și alte manifestări sau formațiuni geologice, depozite fosilifere, de asemenea și alte elemente cu valoare de bogăție naturală datorită unicitații sau raritații lor;

Rezervațiile naturale – sunt ariile naturale protejate cu scopul protejării și conservării unor habitate și specii naturale importante din punct de vedere hidrologic, floristic, faunistic, pedologic, forestier, geologic, speologic, paleontologic;

Rezervații ale biosferei – reprezintă acele arii naturale protejate cu scopul protejării și conservării unor zone de habitat natural și a diversității biologice specifice. Rezervațiile biosferei se întind pe zone mari și cuprind un complex de ecosisteme terestre sau acvatice, lacuri și cursuri de apă, zone umede cu comunități biocenotice floristice și faunistice unice, cu ecosisteme modificate sub influența omului și care pot fi readuse la starea naturală, peisaje armonioase naturale sau rezultate din amenajarea tradițională a teritoriului, comunitați umane a căror existența este bazată pe valorificarea bogățiilor naturale, pe principiul dezvoltării durabile și armonioase;

Zonele umede de importanță internațională – sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de a se asigura protecția și conservarea siturilor naturale cu diversitatea biologică specifică zonelor umede;

Siturile naturale ale patrimoniului natural universal – cuprind acele arii naturale protejate al căror scop este ocrotirea și conservarea unor zone de habitat natural în cuprinsul cărora există elemente naturale a căror valoare este recunoscută ca fiind de importanță universală;

Ariile speciale de conservare – sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de a conserva, menține și, acolo unde este cazul, de a readuce într-o stare de conservare favorabilă habitatele naturale și populațiile speciilor pentru care situl este stabilit. Ariile naturale de conservare sunt special stabilite pentru conservarea tipurilor de habitate naturale și a habitatelor unor specii amenințate;

Ariile de protecție specială avifaunistica – sunt ariile naturale protejate al căror scop este de a conserva, menține și acolo unde este cazul de a readuce într-o stare de conservare favorabilă habitatele specifice stabilite pentru protecția speciilor de păsari sălbatice migratoare;

Au fost desemnate, pentru asigurarea măsurilor speciale de protecție și conservare în situ a bunurilor patrimoniului natural, următoarele categorii de arii naturale protejate:

de interes național: rezervații științifice, parcuri naționale, monumente ale naturii, rezervații naturale, parcuri naturale;

de interes internațional: situri naturale ale patrimoniului natural universal, geoparcuri, zone umede de importanță internațională, rezervații ale biosferei;

de interes comunitar sau situri "Natura 2000": situri de importanță comunitară, arii speciale de conservare, arii de protecție specială avifaunistică;

de interes județean sau local: înființate numai pe domeniul public/privat al unităților administrativ-teritoriale.

Rezervațiile biosferei, parcurile naturale și naționale reprezintă o suprafață de 1.132.176 ha (incluzând și un număr de 134 rezervații naturale și monumente ale naturii cu o suprafatță de 129.643 ha).

În acest moment în țara noastră sunt constituite 693 de rezervații naturale și monumente ale naturii, având o suprafața de 102.434 ha în plus, față de cele 134 care sunt întâlnite în interiorul parcurilor naționale naturale și a rezervațiilor biosferei.

Tabelul 2.4.1 Situația Parcurilor Naționale, Naturale și a Rezervațiilor Biosferei

(Date furnizate de MAPM)

Tabelul 2.4.2. Situația ariilor protejate în România (conform Legii 5/2000)

ARIILE PROTEJATE DIN JUDEȚUL HARGHITA

3.1. Descrierea județului Harghita

3.1.1 Așezarea geografică

Județul Harghita este situat în partea centrală a României, în vestul Transilvaniei. Totodată, se află în zona centrală a Carpaților Orientali, pe Platforma Ardealului. Poziția geografică a județului este definită prin coordonatele geografice: 46o10’ latitudine nordică și 47o20’ latitudine sudică, 24o50’ longitudine estică și 26o20’ longitudine vestică.

Teritoriul județului Harghita prezintă următoarele limite geografice: județul Suceava în partea de nord, Brașov și Covasna în partea de sud, județele Neamț și Bacău în partea de est și Mureș în partea de vest. Datorită poziției sale, asigură legături rutiere și feroviare între cele două mari regiuni geografice și istorice – Transilvania și Moldova (Strategia de dezvoltare locală a Comunei Bilbor, Județul Harghita pentru perioada 2014-2020).

Suprafața județului este de 6.638,9 km2, ceea ce reprezintă 2,8 % din teritoriul României.

Figura 3.1.1.1 Harta României cu județul Harghita

Figura 3.1.1.2 Harta județului Harghita

3.1.2 Relieful

Județul Harghita cuprinde o bună parte din grupa Centrală a Carpaților Orientali, un mic sector din latura internă a Carpaților de Curbură, precum și extremitatea sud-estică a Subcarpaților Transilvăneni. Este întâlnit un relief alcătuit din două șiruri de munți orientați de la nord-vest spre sud-est: partea centrală se desfășoară pe cca. 150 km lungime șirul munților vulcanici Căliman (2100 m), Gurghiu (1778 m), Harghita (1800 m); în partea estică se întinde șirul munților zonei cristalinomezozoice și a flișului cretacic – Bistricioarei (1689 m), Giurgeului (1575 m), Hășmașului (1792 m), Ciucului (1490 m) și Nemirei; între care se intercalează și câteva depresiuni intramontane Bilbor, Borsec, ale Giurgeului, Ciucului și Casinului. (Pișota I., Iancu S., Bugă D., 1976)

În partea vestică a lanțului vulcanic relieful, prin intermediul unui vast platou vulcanic și a unui șir de dealuri subcarpatice interne, coboară până în Podișul Târnavelor, situat în partea sud-vestică a județului, cuprinzând o mică parte din Depresiunea Transilvaniei.

Relieful prezintă o mare varietate de forme și altitudini, între înălțimi de peste 2000 m (vf. Iezerul Călimanului 2031 m) și de numai 400 m (în lunca Târnavei Mari).

Datorită așezării și condițiilor de relief, o mare parte a județului aparține ținutului climatic al munților mijlocii. Orientarea aproximativ perpendiculară a unităților de relief față de direcția dominantă – vestică – a circulației atmosferice generale, existența treptelor de relief și a șirului de depresiuni intramontane, imprimă condițiilor climatice ale județului câteva particularități.

Fig 3.1.2.1. Unitățile geografice de pe teritoriul județului Harghita (Cocean P., Niță A., Dombay Ș., 2013)

3.1.3 Clima

Clima este un factor – cheie al oricărui sistem teritorial influențând, prin formele sale de manifestare, direct sau indirect, atât evoluția celorlalte elemente ale cadrului natural cât și majoritatea absolută a activităților antropice.

Instaurarea unui anumit tip de climat în aria unității geografice analizate este tributară influenței unui cumul de factori fizico-geografici între care se menționează: poziția geografică, orografia (prin răspândirea, altitudinea, masivitaea și orientarea formelor de relief majore), localizarea în raport cu principalii centrii barici, vegetația, extensiunea suprafețelor acvatice, etc. (Cocean P., Niță A., Dombay Ș., 2013)

Pe teritoriul județului Harghita clima prezintă diferențieri în funcție de înălțime, vale, depresiune, curenți, dar, în principal se cunosc două tipuri:

climă continental moderată în dealurile subcarpatice, unde verile sunt calde și bogate în precipitații, iar iernile friguroase și uneori viscole. Temperatura medie vara, luna iulie este de 18o, iar a iernii, luna ianuarie este de -5,5 oC.

climă montană specifică zonelor înalte în care verile sunt scurte, răcoroase și bogate în precipitații, iar iernile sunt lungi, geroase, viscolite și cu un strat de zăpadă gros. Media temperaturilor este de 10 oC vara și – 8 oC iarna.

Datorită frecventelor temperaturi joase înregistrate în localitățile Miercurea Ciuc, Toplița și Joseni, acestea sunt cunoscute ca fiind “Polul Românesc al frigului”, înregistrându-se în medie la 166 de zile de îngheț anual, fiind frecvente înghețurile târzii de primăvară (uneori chiar și în lunile mai și iunie) și cele timpurii de toamnă (începând chiar din luna septembrie).

Temperatura maximă absolută de 36,5 oC a fost înregistrată în anul 1952, la Odorheiul Secuiesc, iar minima absolută de -39,5 oC în 1962, la Joseni. Valori mai mari ale minimelor s-au inregistrat in anul 2008 la Miercurea Ciuc –26,6°C.

Precipitațiile medii anuale variază între 550-1000 l/mp. Nivelul de precipitații ridicat din perioada de iarnă, determină depunerea unui strat consistent de zăpadă, dar lipsa vânturilor din această zonă permite dezăpezirea căilor de comunicații rutiere și circulația mijloacelor de transport care sunt echipate corespunzător sezonului rece.

Vânturile sunt influențate de relief. Frecvența anuală cea mai mare o au vânturile din vest, nord-vest și nord-est. În depresiunile intracarpatice predomină calmul, mai ales în perioadele de producere a fenomenului de inversiune termică. Vânturile de nord-vest au în general viteze mai mari, pe culmile înalte ale munților ajungând până la 7-8 m/s, uneori producând intensificări până la 25-30 m/s. În depresiuni vitezele medii anuale sunt cuprinse între 1,7-4,2 m/s.

Frecvența mare a calmului, viteza redusă a vântului și inversiunile termice fac ca zona depresiunilor intramontane să fie cea mai sensibilă față de poluarea atmosferică. Zona dealurilor vestice și cea montană beneficiază de efectul de curățire a curenților de aer, oferind condiții prielnice dezvoltării unor stațiuni climaterice (Izvorul Mureșului, Lacul Roșu).

3.1.4 Rețeaua hidrografică

Hidrografia este înainte de toate un produs al climei, dar este în strânsă legătură cu structura geologică, relieful și vegetația. La alimentarea rețelei hidrografice contribuie apele meteorice (din ploi și topirea zăpezilor) și izvoarele.

Județul Harghita are o rețea hidrografică care se compune din trei bazine principale: Bistricioara și Trotușul spre est; Mureșul, spre vest (cu afluenții Târnava Mare și Târnava Mică); Oltul, spre sud (cu afluenții Homorodul Mare și Homorodul Mic), în general este o zonă de geneză a acestor râuri, în partea centrală a județului ele au aspectul unor ape de câmpie cu cursul lin, pentru ca spre limitele acestuia, văile îngustate de chei și defileuri să le transforme în adevărate torente.

Această rețea se caracterizează prin existența a peste 2000 de izvoare de ape minerale.

Lacurile existente au diferite origini, ca: lacuri naturale (Lacul Sfînta Ana – unicul lac de origine vulcanică din țară, Lacul Roșu – cel mai mare lac de baraj natural din țară, Lacul Iezer – de origine glaciară,etc.), lacuri de acumulare, lacuri de agrement, acumulări piscicole, etc..

Fig. 3.1.4.1 Reparția suprafețelor bazinelor hidrografice în județul Harghita

Apele de suprafață sunt drenate de cursurile superioare ale Mureșului, Oltului, Târnavelor, Vârghișului, Homoroadelor, Bistricioarei, Bicazului, Trotușului, Uzului și Casinului. Lungimea totală a rețelei hidrografice codificate a județului este 2.600 km.

Cursurile râurilor principale pe teritoriul județului au lungimi cuprinse între 45-90 km, izvorând din zonele muntoase care alcătuiesc adevărate “castele de apă”. Depresiunile intramontane și cele din zona dealurilor vestice formează locuri de concentrare a apelor.

3.1.5. Resursele naturale

Resursele naturale reprezintă capitalul natural, o componentă esențială a bogăției județului.

3.1.5.1. Resurse naturale neregenerabile

Județul Harghita posedă o cantitate importantă de resurse neregenerabile, care în prezent se exploatează în cantități care depind de cererea de pe piață. Într-o ordine aleatorie, în funcție de gradul de importanță stabilit, aceste resurse sunt:

Rezervele de combustibili sunt reprezentate prin:

– gazele naturale sunt cantonate în structurile geologice ale Depresiunii Transilvaniei, situate în partea de sudvest a județului. Punctele de exploatare sunt conectate la rețeaua națională de transport și distribuție. În județ gazele naturale sunt utilizate pentru producerea energiei termice într-un număr de 6 orașe și 10 comune cu tendință de creștere. Această resursă valoroasă nu are utilizare industrială în județul Harghita;

– lignitul, cantonat în depozitele sedimentare ale depresiunilor Bilbor și Borsec. Rezervele sunt limitate, iar singura exploatare de la Borsec este de importanță locală;

– zăcămintele de turbă, cantonate în depresiunile Ciucului, Giurgeului, Borsecului și Bilborului, reprezintă rezerve importante nevalorificate. Datorită calității turbei, ea ar putea fi folosită în balneoterapie și în horticultură. În urma lucrărilor de desecare, zăcămintele de turbă sunt afectate anual prin ardere a unor suprafețe însemnate în Depresiunile Ciucului și Giurgeului, contribuind la poluarea atmosferei în aceste zone;

Zăcămintele de minereuri sunt cantonate în formațiunile cristaline epimetamorfice. Din zăcămintele de la Bălan s-au exploatat minereuri cuprifere cu conținut scăzut de cupru. Tehnologiile de extracție și de prelucrare în multe cazuri au avut ca efect deteriorarea condițiilor de mediu.

Rezervele de substanțe nemetalifere (sare, dolomită, roci caolinitice, argile, sienite) și de roci utile (andezite) sunt disponibile pe termen lung, reprezentând un potențial valoros pentru dezvoltarea economică.

3.1.5.2. Resurse naturale regenerabile

Principalele resurse naturale regenerabile din județul Harghita sunt:

Resursa de apă este una din bogățiile vitale pentru dezvoltarea economică și socială. Deși județul Harghita are o rețea hidrografică bogată, situându-se în zona de obârșie a marilor cursuri de apă interioare, resursele potențiale de apă utilizabile nu au fost încă evaluate.

Județul Harghita dispune de resurse de apă subterană potabilă în depresiunile intramontane, utilizate în prezent în scopul alimentării populației (Miercurea Ciuc, Băile Tușnad, Borsec, Sânsimion, Sânmartin, Tușnad) și a unor unități ale industriei alimentare (Remetea, Miercurea Ciuc, Sânsimion).

Din categoria apelor subterane, datorită numărului mare de surse, a rezervelor importante, a diversității hidrochimice, a potrivirii lor pentru îmbuteliere, cură balneară sau agrement, pentru județul Harghita apele minerale reprezintă o importanță deosebită.

Însemnate rezerve de ape minerale sunt situate în depresiunile Ciucului, Giurgeului, Borsecului, Bilborului și Casinului, în văile Vârghișului, Homoroadelor și Târnavelor.Apele minerale carbogazoase au reprezentat baza industriei de îmbuteliere (Borsec, Sâncrăieni, Tușnad, Iacobeni). S.C. Romaqua Group S.A. Borsec în prezent este societatea comercială cea mai importantă din țară din această ramură.

Apele minerale și emanațiile de CO2 și H2S (gaze mofetice și sulfatariene) sunt surse terapeutice naturale, fiind valorificate în cadrul unui număr mare de stațiuni balneare de importanță națională (Băile Tușnad, Borsec) și locală. Stațiunile balneare, dar mai ales băile de interes local (Toplița, Băile Szejke, Baia Sărată, Jigodin) sau părăsite (Băile Nadaș, Modicia, etc.).

Majoritatea surselor neutilizate în prezent, datorită captărilor necorespunzătoare, a lipsei zonei de protecție și a poluării apelor subterane sunt supuse unui proces intens de degradare, sau chiar de dispariție.

Potențialul apelor de suprafață este utilizat pentru asigurarea alimentării centralizate cu apă potabilă a unor așezări urbane (Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Cristuru Secuiesc, Gheorgheni, Toplița, Bălan și Vlăhița), rurale (Praid, Sâncrăieni, Ciumani, Joseni, etc.) și a necesarului de apă pentru unități industriale.

Utilizarea energetică a cursurilor principale de apă este foarte redusă ( pe pârâul Ivo – sat Izvoare, comuna Zetea și pe râul Târnava Mare – comuna Vărșag). Nici acumularea Zetea nu este utilizată până în prezent pentru producerea de energie electrică.

Rețeaua ariilor protejate din județul Harghita

În județul Harghita, unde altitudinea medie a reliefului depășește 1200 m, peisajul geografic este dominat de varietatea formelor muntoase, de întinsele arii depresionare și bogatele păduri de molid, fag și gorun.

Datorită condițiilor fizico-geografice pe teritoriul județului Harghita se regăsesc două regiuni biogeografice majore din cele cinci existente la nivel de țară, și anume: continentală și alpină.

În cadrul acestora, habitatele naturale cu regim de protecție identificate la nivelul județului Harghita, în suprafața totală de cca. 12000 ha, sunt: pajiști sărăturate continentale; lacuri și bălți distrofe naturale; râuri alpine și vegetația lor lemnoasă cu Myricaria germanica; pajiști alpine și boreale; tufișuri cu Pinus mugo și Rhododendron myrtifolium (Rhododendron myrtifolii – Pinetum mugi); pajiști calcaroase subalpine; pajiști uscate seminaturale și faciesuri acoperite cu tufișuri pe substrat calcaros; pajiști cu Nardus stricta bogate in specii, pe substraturile silicioase ale zonelor muntoase; pajiști cu Molinia pe soluri turboase sau bogate in aluviuni argiloase (Molinia caerulea); asociații de lizieră cu ierburi inalte hidrofile; pajiști aluviale ale văilor de rauri cu Cnidion dubii; pajiști de altitudine joasă (Alopecurus pratensis, Sanguisorba officinalis); fânațe montane; fânațe impădurite; turbării active; turbării degradate cu incă capabile de o regenerare naturală; turbării de acoperire; depresiuni pe substraturi turboase; izvoare petrifiante cu formare de travertin (Cratoneurion); mlaștini alcaline; grohotiș calcaros și de șisturi calcaroase ale etajelor montane pană la cele alpine (Thlaspietea rotundifolii); pante stancoase calcaroase cu vegetație chasmofitică; grote neexploatate turistic; păduri tip Luzulo-Fagetum; păduri cu stejar pedunculat cu Carpinion betuli; turbării impădurite; păduri aluviale cu Alnus glutinosa și Fraxinus excelsor; păduri acidofile cu Picea din etajele montane.

Dintre cele enumerate anterior, la nivel comunitar sunt prioritare:

Fig 3.2.1 Tipurile de habitate prioritare la nivel comunitar

Județul Harghita este caracterizat de un nivel ridicat de biodiversitate – din punct de vedere al numărului de specii, al habitatelor și al ecosistemelor pe care le formează și din punct de vedere al suprafețelor deținute de acestea.

În mare parte ecosistemele naturale din județul Harghita sunt specifice pădurilor, caracterizate printr-o mare diversitate faunistică și floristică favorizată de poziția geografică, de varietatea reliefului, de condițiile hidrologice, climatice și pedologice.

Odată cu extinderea habitatelor și activităților umane, mediul natural a fost puternic modificat, ceea ce a impus delimitarea unor areale pentru protecția și conservarea sa.

La nivel național, ariile naturale protejate se încadrează în două mari categorii: rezervații ale biosferei și parcuri naționale sau naturale, respectiv, rezervații și monumente ale naturii.

Conform clasificării I.U.C.N (Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii), ariile protejate sunt împărțite în cinci categorii, numerotate cu cifre romane, corespunzând categoriilor naționale I – rezervație științifică, a II-a – parc național, a III-a – monument al naturii, a IV-a – rezervație naturală și a V-a – parc natural. Pe lângă aceste categorii, cu același scop (conservarea naturii), s-au stabilit instrumente și la nivelul Uniunii Europene, dar și la nivel local (județean). (Cocean P., Niță A., Dombay Ș., 2013).

Prin Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Național – Secțiunea a III-a – zone protejate, Anexa 1, în județul Harghita sunt evidențiate 36 de rezervații și monumente ale naturii de interes național, cu suprafața de 5167,5 ha, reprezentind 0,8% din suprafața județului. În ultimul deceniu suprafața totală a acestora a crescut prin instituirea de noi arii protejate, ajungând în prezent la 8485 ha, ( 1,29% din suprafața județului). Totodată se estimează creștearea acestor valori prin racordarea la rețeaua ecologică europeană NATURA 2000.

Categoriile de arii protejate stabilite la nivel național pe teritoriul județului Harghita sunt:

– parcuri naționale (categoria II IUCN): Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș, Parcul Național Călimani cuprinse parțial în județul Harghita;

– monumente ale naturii (categoria III IUCN), în număr de 8;

– rezervații naturale (categoria IV IUCN), în număr de 28.

După caracteristicile tipologice, 20 dintre ariile protejate sunt botanice, 6 mixte, 7 geologice, 2 speologice și 1 zoologică.

Tabel 3.2.2 Lista ariilor naturale protejate de importanță națională

Fig. 3.2.3 Arii naturale protejate – categorii și tipologii ale ariilor protejate

Dintre cele 36 rezervații existente în județul Harghita, Avenul Licaș cu o suprafață de 5 ha; Cheile Bicazului și Lacul Roșu cu o suprafață de 2128 ha și Masivul Hășmașul Mare, Piatra Singuratică, Hășmașul Negru cu o suprafață de 800 ha sunt incluse în Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș, situat pe teritoriul județelor Neamț și Harghita, iar rezervația Lacul Iezer din Călimani cu o suprafață de 322 ha este inclusă în Parcul Național Călimani, situat pe teritoriul județelor Bistrița-Năsăud, Suceava, Mureș și Harghita.

Prin Hotărârea Consiliului Județean Harghita nr. 162/2005, privind protecția valorilor naturale din județ, alături de ariile naturale protejate de importanță națională, în anul 2003, a fost instituită ca rezervație de interes local, Rezervația Băile Jigodin – Csihanyos, cu o suprafață de 253 ha, de tip mixt, pentru conservarea biodiversității.

Este în curs de instituire parcul natural "Ciomad-Balvanyos-Bodoc", fiind avizat de Academia Română prin Comisia Monumentelor Naturii, care va cuprinde pe teritoriul județului Harghita o suprafață de 11.688 ha.

Ariile naturale protejate de importanță comunitară sunt reunite sub rețeaua Natura 2000, principalul instrument al Uniunii Europene utilizat în conservarea naturii.

Rețeaua Natura 2000 și-a început existența în anul 1992 prin adoptarea Directivei Habitate care, împreună cu Directiva Păsări, formează piatra de temelie a politicii europene de conservare a mediului.

Siturile Natura 2000 contribuie la stoparea declinului biodiversității, prin conservarea speciilor de plante și animale valoroase și periclitate și a habitatelor, concomitent cu promovarea unor activități economice benefice conservării ei.

Categoriile de arii naturale protejate de interes comunitar stabilite la nivelul județului sunt: siturile de protecție specială avifaunistică și siturile de interes comunitar.

În județul Harghita se întâlnesc situri care urmăresc conservarea speciilor de plante și habitate naturale din Directiva Habitate 92/43/EEC (S.C.I. – Situri de importanță comunitară sau situri pentru protecția unor habitate) și situri pentru conservarea speciilor de păsări din Directiva Păsări 79/409/EEC (S.P.A. – Situri de protecție specială avifaunistică).

Ariile de protecție avifaunistică, definite ca situri pentru conservarea speciilor de păsări sălbatice, situate pe teritoriul județului Harghita sunt localizate în spațiul depresiunilor intramontane Giurgeu și Ciuc, în arealul Defileului Mureșului și în zona dealurilor subcarpatice din partea de sud-vest a județului, în bazinul hidrografic al Homoroadelor și al Târnavei.

Scopul rețelei Natura 2000 este de a proteja și a conserva în arealul lor natural specii și habitate vulnerabile din Europa; în același timp se recunoaște că Omul reprezintă o parte integrantă a naturii și consideră că o soluție optimă o constituie cooperarea dintre om și natură.

Tabel 3.2.4. Lista ariilor naturale protejate de interes comunitar (Situri Natura 2000)

din județul Harghita

Fig. 3.2.5. Harta cu ariile protejate din Căliman-Gurghiu

Arii naturale protejate de importanță națională

Parcul Național Călimani

Fig. 3.2.1.1.1 Harta Munților Călimani

Categorie: I.U.C.N.: Parc Național (II)

Suprafața: 24 041 ha. Se extinde peste patru județe (Bistrița-Năsăud, Harghita, Mureș, Suceava), în județul Harghita fiind prezentă 9% din aria sa (pe teritoriul municipiului Toplița și al comunei Bilbor), inclusiv rezervația Lacul Iezer din Călimani (în suprafață de 322 ha). Parcul cuprinde și Rezervația științifică de jnepeniș cu Pinus cembra (384 ha) și Rezervația geologică 12 Apostoli (200 ha).

Administrator: Regia Națională a Pădurilor -,,Romsilva”, prin Direcția Silvică Suceava.

A fost înființat în anul 2003, la finalul unei succesiuni de acțiuni ce au început încă din anul 1975.

Parcul Național Călimani adăpostite specii de plante rare (căpșunică – Cephalanthera longifolia; mlăștiniță – Epipactis atrorubens; păiuș – Festuca porcii; Festuca carpatica; ghințura – Gentiana punctata; orhidee – Gymnadenia odoratissima; Traunsteinera globosa; buhai – Listera cordata; Listera ovata; scredei – Luzula pallescens; crețușcă – Filipendula ulmaria; priboi – Geranium sylvaticum; ciormoiag – Melampyrum saxosum; mierluță – Minuartia verna; poroinic – Orchis ustulata; darie – Peducularis exaltata; pușca dracului – Phyteuma tetramerum; stupiniță – Platanthera bifolia; morcoveancă – Pleurospermum austriaca; gălbenușă – Potentilla tabernaemontani; piciorul cocoșului – Ranunculus carpaticus; salcie bicoloră – Salix bicolor; lăptiucă – Scorzonera purpurea; degetăruț – Soldanella montana; cimbrișor – Thymus comosus; Thymus glabrescens; trifoi – Trifolium lupinaster; bulbuci – Trollius europaeus); specii de plante vulnerabile (angelica – Angelica archangelica; violete precum unghia păsării – Viola dacica) sau de plante endemice din Carpați (albăstrița – Centaurea phrygia; garofița de munte – Dyanthus tenuifolius; crucea-voinicului – Hepatica transsilvanica).

Dintre animale, parcul protejează diferite specii de mamifere, respectiv: pârșul de alun – Muscardinus avellanarius; pârșul cenușiu – Glig glis; lupul – Canis lupus: ursul – Ursus arctos; râsul – Lynx linx; pisica sălbatică – Felis silvestris; vidra – Lutra lutra; jderul de pădure – Martes martes; cerbul – Cervus elaphus; căpriorul – Capreolus capreolus; bursucul – Meles meles; liliacul urecheat brun – Plecotus auritus; liliacul bicolor – Vespertilio murinus); păsări (cocoșul de munte – Tetrao urogallus; eretele vânăt – Circus cyaneus; uliul porumbar –Accipiter gentuilis; șorecarul – Buteo buteo; acvila țipătoare mică – Aquila pomarina; șoimul călător – Palco peregrinus; vânturelul roșu – Falco tinnunculus; fâsa de munte – Anthus spinoletta; fâsa de pădure – Anthus trivialis; codobatura albă – Motacilla alba; codobatura de munte – Motacilla cinerea; brumărița de stâncă – Prunella collaris; brumărița de pădure – Prunela modularis; măcăleandrul – Erithacus rubecula; codroșul de munte – Phoenicurus ochruros; pietrarul sur – Oenanthe oenanthe; mierla gulerată – Turdus torquatus; pitulicea mică – Pyhlloscopus collybita; pănțărușul – Troglodytes troglodytes; corbul – Corvus corax); reptile (șopârla de câmp – Lacerta agilis; șopârla de munte – Lacerta vivipara; năpârca – Anguis fragilis; șarpele de alun – Coronella austriaca; vipera de munte – Vipea berus); amfibieni (salamandra – Salamandra salamandra; tritonul de munte – Triturus alpestris; tritonul carpatic – Triturus montandoni; tritonul – Triturus vulgaris; buhaiul de baltă – Bombina bombina; buhaiul de baltă cu burta galbenă – Bombina variegata; broasca roșie de munte – Rana temporaria) și insecte (croitorul alpin – Rosalia alphina); inclusiv habitatele lor (păduri de molid și zâmbru, tufărișuri de jneapăn cu smârdar, pajiștile alpine cu gențiane, toporași, sclipeți, clopoței, sisinei, etc.). Zâmbrul (Pinus cembra) este relict glaciar, iar în România poate fi găsit în câteva zone izolate din Carpatii Orientali și Meridionali. (Cocean P., Niță A., Dombay Ș., 2013).

Imagine din Parcul Național Călimani

3.2.1.2 Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș

Categorie: I.U.C.N.: Parc Național (II)

Suprafața: 6575 ha, 55% se află în județul Harghita, iar restul, în județul Neamț.

Administrator: Regia Națională a Pădurilor – ,,Romsilva”, prin Direcția Silvică Harghita

Act normativ de declarare: Legea nr. 5/2000.

Teritoriul parcului este împărțit în două zone (zona de conservare specială, 78% și zona de protecție 22%) include și rezervațiile naturale: Avenul Licaș și Masivul Hășmașu Mare, Piatra Singuratică – ambele situate în totalitate în județul Harghita, Cheile Bicazului și Lacul Roșu – ambele desfășurate pe teritoriul județelor Harghita și Neamț; Cheile Șugăului – situată în totalitate în județul Neamț.

Teritoriul parcului este cuprins în Aria de Importanță Avifaunistică Cheile Bicazului – Munții Hășmaș.

Speciile de plante protejate și declarate monumente ale naturii: papucul doamnei -Cypripedium calceolus (Fig. 3.2.1.2.1) și sângele voinicului – Nigritella rubra, specii de plante endemice: cosacii bicăjeni – Astragalus pseudopurpureus și specii de plante rare: cetina de negi – Juniperus sabina, opaița lui Zawadski – Silene zawadskii, tulichina – Daphne cenorum sau waldsteinia – Waldsteinia geoides.

Speciile de animale ocrotite: mamifere (ursul – Ursus arctos; râsul – Lynx linx; cerbul – Cervus elaphus; capra neagră – Rupicapra rupicapra); păsări (ciocănitoarea de munte – Picoides tridactylus; fluturașul de stâncă – Trichodroma muraria; cocoșul de munte – Tetrao uragallus; presura de munte – Emberiza cia; corbul – Corvux corax; huhurezul mare – Strix uralensis; acvila de munte – Akuila chrysaetos); reptile (șopârla de munte – Lacerta vivipara; șarpele de alun – Coronella austriaca; vipera de munte – Vipera berus); amfibieni (salamandra – Salamandra salamandra; titonul cu creastă – Triturus cristatus; tritonul de munte – Triturus alpestris; tritonul carpatic – Triturus montandoni; buhaiul de baltă cu burta galbenă – Bombina variegata; broasca mare de lac – Rana ridibunda); broasca roșie de munte – Rana temporaria; broasca râioasă brună – Bufo bufo; insecte (fluturi – Parnassius apollo transsylvanicus). (Cocean P., Niță A., Dombay Ș., 2013).

Fig. 3.2.1.2.1 Papucul doamnei (Cypripedium calceolus)

Fig. 3.2.1.2. Harta Parcului Național Cheile Bicazului-Hășmaș

Fig. 3.2.1.3 Imagine din Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș

Arii naturale protejate de importanță comunitară

Potrivit Situației administrării ariilor naturale protejate de interes comunitar (Situri Natura 2000), comunicată de către Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor – Agenția Națională pentru Protecția Mediului, pe teritoriul administrativ al județului Harghita au fost desemnate:

– 7 SPA-uri (Arii Speciale de Protecție Avifaunistică) prin H.G. 1284/2007 privind declararea ariilor de protecție specială avifaunistică ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România, modificată și completată de H.G. 971/2011;

-20 SCI-uri (Situri de Importanță Comunitară) prin Ord.1964/2007 privind instituirea regimului de arie naturală protejată a siturilor de importanță comunitară, ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România modificată de Ord. 2387/2011.

Fig. 3.2.2.1 Situri Natura 2000 în județul Harghita

Situri de protecție specială avifaunistică (S.P.A.)

3.2.2.1.1 ROSPA0018 Cheile Bicazului – Hășmaș

Situl Cheile Bicazului – Hășmaș, cu suprafața în județul Harghita de 4340 ha, prezintă un relief relativ înalt (1600–1700 m) cu abrupturi și vârfuri semețe izolate și chei adânci despicate de cursul râului Bicaz și unii afluenți ai acestuia (Bicăjel, Șugău, Lapoș și Cupaș cauzate de prezența calcarelor și a dolomitelor, la care se adaugă întinse suprafețe de păduri, precum și Lacul Roșu. În partea vestică apar microformele de relief spectaculoase reprezentate prin turnuri, ace, lapiezuri și alveole. Procesele de dezagregare ce afectează pereții de calcar au determinat apariția unor acumulări de grohotiș.

Cheile Bicazului – Hășmaș constituie un mediu favorabil pentru un număr de 19 specii de interes conservativ în spațiul european, dintre care 12 sunt specii rezidente, 5 doar cuibăresc aici, iar 2 sunt specii care trec doar în timpul pasajului. Sunt prezente, cu efective cuibăritoare mari, trei specii amenințate la nivelul Uniunii Europene: cocoșul de munte (Tetrao uragalus), ierunca (Tetraster bonasia) și buha (Bubo bubo).

Fig. 3.2.2.1.1.1 Cocoșul de munte (Tetrao urogallus)

Fig. 3.2.2.1.1.2 Ierunca (Tetraster bonasia)

Fig. 3.2.2.1.1.3 Buha (Bubo bubo).

De asemenea, în acest sit se regăsesc populații mari de minuniță (Aegolius funereus), muscar gulerat (Ficedula albicollis), ciocănitoare de munte (Picoides tridactylus), șoim călător (Falco peregrinus) și acvilă de munte (Aquila chrysaetos). În plus, Lacul Roșu aduce în lista de păsări mai multe specii caracteristice habitatelor acvatice: rațe de suprafață și scufundătoare, gâște, stârci, corcodei și pescăruși, utilizând lacul ca loc de staționare scurtă în timpul pasajelor.

Astfel, în vederea protecției și conservării acestei regiuni de munte cu habitatele caracteristice, Cheile Bicazului – Hășmaș a fost desemnat sit.

Fig. 3.2.2.1.1.4 Imagine Cheile Bicazului – Hășmaș

3.2.2.1.2 ROSPA0027 Dealurile Homoroadelor

Dealurile Homoroadelor, situate în sud-estul Transilvaniei – pe teritoriul județului Harghita având suprafața de 15758 ha, este o regiune de dealuri cu păduri întinse de foioase și pajiști semi-naturale presărate cu terenuri agricole. Remarcabile sunt spectaculoasele Chei ale Vârghișului și Heleșteele de la Sânpaul, precum și zonele mlăștinoase din apropiere.

Cheile Vârghișului este una dintre cele mai importante zone din țară pentru conservarea acvilei țipătoare mici (Aquila pomarina). Se pot observa în timpul pasajelor specii de răpitoare mai rare caracteristice habitatelor de stâncărie și periclitate pe plan global: acvila de câmp (Aquila heliaca) și acvila țipătoare mare (Aquila clanga), viesparul (Pernis apivorus) și huhurezul mare (Strix uralensis). Populațiile de cristel de câmp (Crex crex) și sfrâncioc roșiatic (Lanius senato) sunt de asemenea semnificative numeric și oglindesc un grad redus de intervenție antropică la nivelul ecosistemelor de pajiște și un mod tradițional de practicare a agriculturii.

Importanța sitului este întregită de rolul pe care îl au habitatele umede de la Sânpaul pentru pasajul speciilor acvatice din Transilvania. Există exemplare de stârc de noapte (Nycticorax nycticorax), corcodel mic (Tachybaptus ruficollis), stârc cenușiu (Ardea cinerea), cormoran mare (Phalacrocorax carbo), rață fluierătoare (Anas penelope), rață moțată (Aythya fuligula), pescăruș argintiu (Larus cachinnans), stârc pitic (Ixobrychus minutus), rață mică (Anas crecca), rață cârâitoare (Anas querquedula), rață cu cap castaniu (Aythya ferina), lișiță (Fulica atra), rață mare (Anas platyrhynchos) și pescăruș râzător (Larus ridibundus). Pot fi observate stoluri impresionante de păsări de țărm din specii diferite: fluierarul de mlaștină (Tringa glareola), bătăușul (Philomachus pugnax) și nagâțul (Vanellus vanellus).

Fig. 3.2.2.1.2.1 Imagine Cheile Vârghișului

Fig. 3.2.2.1.2.2 Imagine cu Heleșteele de la Sânpaul

3.2.2.1.3 ROSPA0028 Dealurile Târnavelor și Valea Nirajului

Situl se întinde de-a lungul râurilor Niraj și Târnava Mică, care străbat Dealurile Târnavelor ce ocupă cea mai mare parte a nordului și nord-estului Podișului Hârtibaciului, aflat în sudul Depresiunii Transilvaniei, în județul Harghita având o suprafață de 10758 ha. Este administrat de Asociația Microregiunea Valea Nirajului în parteneriat cu Asociația Microregională Târnava Mică Bălăușeri-Sovata și Asociația "Grupul Milvus"

Această zonă este una dintre cele mai mari arii semi-naturale și una dintre cele mai bine conservate din regiunea biogeografică continentală din Transilvania. Dispune de habitate valoroase și o biodiversitate bogată, cu 40 de specii de păsări de interes conservativ european, dintre care 15 sunt specii de răpitoare diurne și nocturne. Mozaicul de habitate format din păduri de foioase, pășuni, fânețe și terenuri agricole susține populații importante din specii amenințate la nivelul Uniunii Europene: acvila țipătoare mică (Aquila pomarina), specie care este prezentă cu 51-65 de perechi, ceea ce reprezintă 3% din populația națională; viesparul (Pernis apivorus), prezente 90-120 de perechi, ceea ce reprezintă 5,5% din populația acestei specii la nivelul întregii țării. Cristelul de câmp (Crex crex), pasăre periclitată la nivel global, are un efectiv cuibăritor important, de 300-350 de perechi. Pe lângă speciile cuibăritoare, situl este important și pentru unele specii de pasaj: acvila țipătoare mare (Aquila clanga) și silvia porumbacă (Sylvia nisoria), sau pentru unii oaspeți de iarnă: eretele vânăt (Circus cyaneus), eretele sur (Circus aeruginosus), șoimul călător (Falco peregrinus) și șoimul de iarnă (Falco columbarius).

Fig. 3.2.2.1.3.1 Imagine cu Dealurile Târnavelor

Fig. 3.2.2.1.3.2 Acvila țipătoare mică Fig. 3.2.2.1.3.3 Viespar (Pernis apivorus)

(Aquila pomarina)

3.2.2.1.4 ROSPA0033 Depresiunea și Munții Giurgeului

Aria specială de protecție avifaunistică OSPA0033 Depresiunea și Munții Giurgeului se întinde pe o suprafața 87.892 ha pe teritoriile administrative ale județelor Harghita (43597 ha) și Mureș și cuprinde depresiunea Giurgeului în întregime și o parte din pădurile de molid înconjurătoare, piemontane. Situl include ariile naturale protejate: Piemontul Nyires de la Borzont, Mlaștina Cea Mare Remetea, Mlaștina După Luncă din Voșlobeni și Peștera Șugău, protejate prin Hotărârea Consilului Județean Harghita nr. 162/2005 și Legea nr. 5/2000. Majoritatea terenurilor sunt destinate pășunilor, fânețelor și culturilor agricole.

Depresiunea cuprinde mai multe tipuri de habitate caracteristice, pe lunca râului Mureș. Păsările caracteristice acestei zone sunt: barză albă (Ciconia ciconia), viesparul (Pernis apivorus), cristelul de câmp (Crex crex), acvila țipătoare mică (Aquila pomarina), acvila de munte (Aquila chrysaetos), minuniță (Aegolius funereus), ciuvică (Glaucidium passerinum), ciocănitoare de munte (Picoides tridactylus), sfrâncioc roșiatic (Lanius collurio), ciocârlie de pădure (Lullula arborea), șerpar (Circaetus gallicus), erete de stuf (Circus aeruginosus), erete vânăt (Circus cyaneus), ieruncă (Bonasa bonasia), bufnița mare sau buha (Bubo bubo), huhurez mare (Strix uralensis), ciuf de camp (Asio flammeus), caprimulg (Caprimulgus europaeus), ciocănitoare cu spate alb (Dendrocopos leucotos), ciocănitoare neagră (Dryocopus martius), muscar gulerat (Ficedula albicollis), muscarul mic (Ficedula parva), șoimul călător (Falco peregrines), cocoș de munte (Tetrao urogallus).

3.2.2.1.5 ROSPA0034 Depresiunea și Munții Ciucului

Depresiunea și Munții Ciucului, la nivelul județului Harghita cu o suprafață de 17183 ha, este o depresiune intercarpatică de origine tectono-erozivă, situată în partea centrală a Carpaților Orientali, drenată de cursul superior al Oltului și afluenții acestuia (Racu, Pusnic, Cozmeni, Segheș, Beta) și cuprinde lunca de sus a Oltului în depresiunea Ciucului, respectiv de la linia Mădăraș, Livezi, până la Băile Tușnad, cu o lățime de aproximativ 5-7 km pe ambele părți ale râului. Situl cuprinde habitate umede, fănețe și pășuni, terenuri agricole și pădurile de pe versanții Munților Harghita și Munții Ciucului, în mare parte de molid, puține fiind păduri mixte.

Depresiunea Ciucului se individualizează din punct de vedere climateric, datorită topoclimatului specific, caracterizat prin frecvențe mari și persistențe îndelungate ale inversiunile termice nocturne și de iarnă. Datorită acestor fenomene, depresiunea se situează printre cele mai reci și umede regiuni ale țării, atât vara cât și iarna.

Depresiunea are numeroase izvoare cu ape minerale potabile și curative, izvoare mezotermale.

Situl include rezervațiile naturale botanice ocrotite pe baza Hotararii nr. 195/2005 a Consiliului Judetean Harghita și a Legii nr. 5/2000: Mlastina Valea de Mijloc – 4 ha, Mlaștina Benes – 4 ha, Mlaștina Borsaros – Sancrăieni – 1 ha, Mlaștina Csemo – Vrabia – 5 ha, Mlaștina Nyirkert – 4 ha, Mlaștina Nadaș – 4 ha. De menționat este faptul că majoritatea terenurilor care alcătuiesc situl sunt în proprietate privată.

Potrivit Anexei I la Directiva Consiliului 79/409/CEE, în acest sit se întâlnesc populații semnificative din speciile de păsări de interes conservativ global, precum: cristelul de câmp (Crex crex); specii amenințate la nivelul Uniunii Europene: barză albă (Ciconia ciconia), cristel de câmp (Crex crex), cocoș de munte (Tetrao urogallus).

În afara speciilor menționate, în zona propusă cuibăresc efective mari din două specii de păsări răpitoare de zi și două specii de bufnițe caracteristice molidișurilor.

Fig. 3.2.2.1.5.1 Imagine cu Depresiunea și Munții Ciucului

Fig. 3.2.2.1.5.2 Barză albă (Ciconia ciconia)

3.2.2.2 Situri de importanță comunitară (S.C.I.)

3.2.2.2.1. ROSCI0007 Bazinul Ciucului de Jos

Situl a fost desemnat în 2007, situat în zona sud-estică a județului Harghita suprapunându-se parțial peste ariile comunelor Sâncrăieni (satul Sâncrăieni), Sântimbru (satul Sântimbru), Sânsimion (satele Sânsimion și Cetățuia) și Tușnad (satele Vrabia, Tușnad Sat și Tușnadul Nou) și este traversat de râul Olt, având suprafața de 2686 ha.

Este administrat de Organizația Geoecologică Accent.

Situl este foarte important din punct de vedere al ocrotirii unui număr mare de habitate și specii de interes comunitar. Dispune de șapte tipuri de habitate, astfel: Păduri aluviale cu Alnus glutinosa și Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion incanae, Salicion albae), Pajiști cu Moliniape soluri calcaroase, turboase sau argiloase (Molinion caeruleae), Pajiști aluviale din Cnidion dubii, Pajiști de altitudine joasă (Alopecurus pratensis Sanguisorba officinalis), Cursuri de apă din zonele de câmpie, până la cele montane, cu vegetație din Ranunculion fluitantis și Callitricho-Batrachion, Mlaștini turboase de tranziție și turbării oscilante (nefixate de substrat) și Mlaștini alcaline.

Vegetația arboricolă a sitului este constituită din specii de mesteacăn pitic (Betula nana), salcie (Salix pentandra L.) și pâlcuri de arin (Arinus glutinosa).

La baza desemnării ariei naturale se află și patru elemente floristice protejate prin aceeași Directivă 92/43/CE din 21 mai 1992, a Consiliului European (anexa I); astfel: angelică (Angelica palustris), curechi de munte (Ligularia sibirica), turiță (Agrimonia pilosa) și ochii-șoricelului (Saxifraga hirculus).

Fig. 3.2.2.2.1.1 Ochii-șoricelului (Saxifraga hirculus)

Pe lângă acestea, se regăsesc și alte rarități floristice, precum: roua cerului (Drosera angelica), ferigă de apă (Nephrodium thelypteris), dumbrăviță de baltă (Epipactis palustris), bumbăcăriță (Eriphorum vaginatum), „Scara Domnului” (Polemonium caeruleum), ochii-broaștei (Primula farinosa), o garofiță (din specia Dianthus superbus) cunoscută sub denumirea populară de barba ungurului, ferigă de mlaștină (Dryopteris cristata), darie (Pedicularis sceptrum-carolinum), cinci-degete (Potentilla reptans), vorniceriu pitic (Euonymus nana), cununiță (Spiraea ulmifolia) sau trifoi de baltă (Menyanthes trifoliata).

Fauna sitului este reprezentată de o gamă diversificată în specii de mamifere, păsări, reptile, amfibieni, pești și insecte, dintre care unele protejate la nivel european prin Directiva C.E. 92/43/CE din 21 mai 1992 (privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică) sau aflate pe lista roșie a IUCN.

Dintre mamifere sunt prezente cu specii de: urs brun (Ursus arctos), lup cenușiu (Canis lupus), pisică sălbatică (Felis silvestris), nevăstuică (Mustela nivalis), liliacul pitic (Pipistrellus pipistrellus), liliacul urecheat (Plecotus auritus), liliacul urecheat cenușiu (Plecotus austriacus), liliacul comun (Myotis myotis), liliac cu urechi de șoarece (Myotis blythii), liliacul de apă (Myotis daubentonii), liliacul de seară (Nyctalus noctula), liliacul de ziduri (Vespertilio murinus), liliacul pitic (Pipistrellus pygmaeus) sau liliacul târziu (Eptesicus serotinus); iar dintre păsări: acvila-țipătoare-mică (Aquila pomarina), cristeiul de câmp (Crex crex) și barza albă (Ciconias ciconia); reptile și amfibieni: șarpele de apă (Natrix tessellata), năpârcă (Natrix natrix), șopârlă de câmp (Lacerta agilis), ivorașul-cu-burta-galbenă (Bombina variegata), tritonul cu creastă (Triturus cristatus), brotacul-verde-de-copac (Hyla arborea), broasca de mlaștină (Rana arvalis); pești din speciile zglăvoacă și chișcar.

3.2.2.2.2 ROSCI0019 Călimani – Gurghiu

Munții Călimani și Gurghiu sunt munți de origine vulcanică, având pante mari (media peste 30 grade), cu relief extrem de variat, cu aglomerate vulcanice, ce dau forme de relief specifice, de un mare pitoresc. Morfologia reliefului, alături de caracteristicile bio-pedo-climatice specifice, favorizează menținerea unei biodiversități deosebit de valoroase.

Situl Călimani-Gurghiu acoperă cea mai mare parte a celor două masive vulcanice: Munții Călimani și Munții Gurghiului, cu suprafața de 4002 ha în județul Harghita. Este administrat de Ocolul Silvic de Regim Gheorgheni.

În această arie au fost identificate tipuri de habitat, dintre care cele mai reprezentative sunt: pajiști seminaturale umede, pășuni mezofile (5%) pajiști alpine și subalpine (3%), păduri caducifoliate (16%), păduri de conifere (34%), păduri mixte (39%), stâncării interioare, grohotișuri.

La finalizarea retrocedării terenurilor către foștii proprietari – 25% va fi proprietatea statului, 75 % proprietate privată. Legile existente impun gospodărirea în regim silvic a pădurilor, indiferent de proprietar.

În această regiune se întâlnește una dintre cele mai importante populații de carnivore din Carpați: urs brun (Ursus arctos) – peste 400 exemplare, lup (Canis lupus) – 100-120 exemplare și râs (Lynx lynx) – 70-80 exemplare, respectiv o concentrare semnificativă a speciilor de floră și faună ocrotite prin legea națională și Directivele U.E. Procentul habitatelor de interes european depășește 95%. Conform Manualului habitatelor sunt 13 habitate, din care 4 de importanță deosebită – conform Directiva Habitate; 18 specii de păsări; 9 specii de mamifere; 2 de reptile; 5 de pesti; 6 specii de nevertebrate și 8 specii de plante sunt de interes comunitar, Directiva Habitate.

3.2.2.2.3 ROSCI0113 Mlaștina după Luncă

Situl Mlaștina după Luncă are suprafața de 300 ha, este situat în apropierea comunei Voșlăbeni, pe lunca râului Mureș, în situl Natura 2000, punctul cel mai ridicat fiind 775 m și este traversat de râul Mureș și mai mulți afluenți ai acestuia. Este administrat de Ocolul Silvic de Regim Gheorgheni.

Încă din anul 1954 Mlaștina după Luncă a fost constituită rezervație botanică datorită porțiunilor de tip turbărie. Pe lângă turbăria eu-mezotrofă cu speciile Sphagnum, se găsesc lunci și fânețe umede de întindere mare și pășuni mai uscate, iar lângă pârâuri, aninișuri, sălciete și în pete mici, molidișuri.

În această mlaștină se găsesc numeroase specii de plante rare și periclitate, precum: daria (Pedicularissceptrum-carolinum), Cnidium dubium, roua cerului (Drosera rotundifolia), foaia grasă (Pinguicula vulgaris), bulbuc de munte (Trollius europaeus) și este semnificativ numărul specilor relicte: taula (Spiraea salicifolia), scara domnului (Polemonium caeruleum), curechiul de munte (Ligularia sibirica) etc.

Fig. 3.2.2.2.3.1 Imagini din Mlaștina după Luncă

Fig. 3.2.2.2.3.2 Roua cerului (Drosera rotundifolia)

Fig. 3.2.2.2.3.3 Curechiul de munte (Ligularia sibirica)

3.2.2.2.4 ROSCI0243 Tinovul de la Dealul Albinelor

Fiind situat în Munții Gurghiului, administrat de Ocolul Silvic de Regim Gheorgheni, Tinovul de la Dealul Albinelor are suprafața de 21 ha, în bazinul râului Lăpușna la N-E de Vârful Albinelor, pe substrat vulcanic (andezite). Stratul de turba este relativ subțire, respectiv sub un metru grosime și formându-se direct pe rocă. Habitatul prioritar se află într-o fază de evoluție avansată, molidul fiind întâlnit pe întreaga suprafață.

Tinovul este înconjurat de păduri acidofile de molid cu mușchi. Situl include subparcelele silvice 114C, B și o parte din 114A. În plus, este răspândit mesteacănul (Betula pendula, Betula pubescens) și scorușul (Sorbus aucuparia).

Fig. 3.2.2.2.4.1 Imagine din Tinovul de la Dealul Albinelor

3.2.2.2.5 ROSCI0279 Borzont

Administrat de Ocolul Silvic de Regim Gheorgheni, Borzont, sit de importanță comunitară sau situl pentru protecția unor habitate, are suprafața de 265 ha și este situat pe lângă DN 13B, între Gheorgheni și Praid, în apropierea satului Borzont. Din punct de vedere administrativ, localitatea aparține comunei Joseni.

Situl Borzont are caracterul specific de mlaștină împădurită. În acest sit există numeroase plante rare, dintre care amintim: garoafa de munte (Dianthus superbus), taula (Spiraea salicifolia), curenchiu de munte (Ligularia sibirica), daria (Pedicularis sceptrum-carolinum).

În urma gospodăririi necorespunzătoare a suprafețelor, a drenării terenului, arderii miriștilor și vegetației ierboase, precum și a tăierilor ilegale de mesteacăn ecosistemul a suferit pagube mari, în pofida ocrotirii acesteia.

Caracteristic acestui sit sunt următoarele animalele: amfibieni: broasca de mlaștină (Rana arvalis), broasca roșie de munte (Rana temporaria); păsări: prepelița (Coturnix coturnix), becațina comună (Gallinago gallinago), codobatura galbenă (Motacilla flava), vânturelul roșu (Falco tinnunculus), mărăcinarul mare (Saxicola rubetra), cristelul de câmp (Crex crex), șorecarul (Buteo buteo), iar pe perioada iernii eretele vânăt (Circus cyaneus).

Fig. 3.2.2.2.5.1 Garoafa de munte (Dianthus superbus)

Fig. 3.2.2.2.5.2 Daria (Pedicularis sceptrum-carolinum)

Fig. 3.2.2.2.5.3 Codobătura galbenă (Motacilla flava)

3.2.2.2.6 ROSCI0244 Tinovul de la Fântâna Brazilor

Situl Tinovul de la Fântâna Brazilor are suprafața de 38 ha și este situat la o altitudine de cca 950 m în partea central-vestică a platoului vulcanic Praid-Dealu al Munților Gurghiu. Tinovul de la Fântâna Brazilor se află pe teritoriul județului Harghita, aparținând în totalitate de Comuna Corund. Este administrat de Asociația Microregională Sóvidék.

Platoul este alcătuit din formațiuni vulcanogen-sedimentare.

Învelișul de soluri al platoului este alcătuit din soluri argilo-iluviale brune, soluri argilo-iluviale podzolice, soluri brune și brune acide.

Tipurile de habitate prezente în sit: 91D0 Turbării cu vegetație forestieră, 9410 Păduri acidofile de Picea abies din regiunea montană (Vaccinio-Piceetea)

Pe acest platou Pop E., (1960) descrie unicul tinov cu pinet, tipic oligotrof, și câteva mlaștini de trecere (Ramura Corundului, La Pod, Valea Caldă). Pe lângă acestea s-a identificat și o înmlăștinire eutrofă numită Pârâul noroios.

Tinovul de la Fântâna Brazilor, declarat sit Natura 2000 în literatura de specialitate apare sub numele de Luc sau Ruc, dar printre localnici locului i se zice în general Datka. Tinovul reprezintă cel mai vestic tinov cu pinet din Carpații Orientali, fiind înconjurat de o pădure de molid (Vaccinio-Piceetum abietis) care se prelungește până la mlaștina La Pod. De localitatea Sâncel îl despart alte păduri de molid și fag cu brad (Pulmonario rubro-Abieti-Fagetum) și zadă.

Din flora tinovului Pop E. (1960) a remarcat următoarele specii: diverse specii de mușchi (Sphagnum, Polytrichum strictum), pin de pădure (Pinus silvestris), molid (Picea abies), bumbăcărița (Eriophorum vaginatum), rogoz (Carex pauciflora), coada zmeului (Calla palustris), mesteacăn (Betula verrucosa), mesteacăn pufos (Betula pubescens), plop tremurător (Populus tremula), roua cerului (Drosera rotundifolia), crușin (Rhamnus frangula), bobițe negre (Empetrum nigrum), ruginare (Andromeda polifolia), merișor (Vaccinium vitis-idaea), afin (Vaccinium myrtillus).

Copacul dominant al tinovului este pinul, în ceea mai mare parte fiind însoțit de pernele de Sphagnum încălecate cu bumbăcărița (Eriophorum vaginatum). Pinul este din ce în ce mai mărunt, cu cât înaintăm spre centrul mai bombat al tinovului, unde viteza mare de creștere a sphagnetului sufocă din ce în ce mai mult pinii. Aici încep să domine pernele de Sphagnum cu Eriophorum vaginatum și Andromeda polifolia, a căror zonă închide în sine un complex central de regenerare lipsit de copaci în care sunt foarte frecvente sphagnetele cu Andromeda și bălticelele cu Scheuchzeria palustris (Pop E.,1960).

În jurul tinovului ia naștere o tivitură acvatică în care vegetează numeroase plante înalte, mezo- chiar eutrofe, în contact cu solul mineral și umed. Acest inel apătos de multe ori neregulat sau incomplet, cu floră deosebită, se numește “lagg” după termenul suedez.
Tinovul de la Fântâna Brazilor în 2007 a fost declarat sit Natura 2000, cu specii importante de faună: broasca roșie de pădure (Rana dalmatina), broasca roșie de munte (Rana temporaria), salamandra (Salamandra salamandra) și șopârla de munte (Zootoca vivipara).

Pe suprafața ROSCI0244 Tinovul de la Fântâna Brazilor este interzisă orice activitate care poate să genereze poluarea sau deteriorarea habitatelor, precum și perturbări ale speciilor pentru care situl a fost declarat.

Fig. 3.2.2.2.6.1 Imagine dinTinovul de la Fântâna Brazilor

3.2.2.2.7 ROSCI0189 Pârâul Barlangos

ROSCI0189 Pârâul Barlangos are suprafață de 66 ha aflat în partea estică a Transilvaniei, pe teritoriul administrativ al județului Harghita. Aria naturală se află în partea central-estică a județului Harghita, pe teritoriul administrativ al comunei Suseni, în extremitatea estică a satului Valea Strâmbă. Este administrat de Ocolul Silvic de Regim Gheorgheni.

Situl reprezintă o zonă naturală (păduri de foioase, păduri de conifere, păduri în amestec, păduri în tranziție, tufișuri, tufărișuri, pajiști naturale, stepe și stâncării) încadrată în bioregiunea alpină din versantul vestic al Munților Giurgeului (grupă muntoasă a Carpaților Moldo-Transilvaneni, aparținând de lanțul carpatic al Orientalilor), în bazinul hidrografic al Pârâului Barlangos. Acesta include Peștera Șugău, rezervația naturală declarată monument al naturii.

Zona a fost desemnată ca sit Natura 2000 în scopul protejării biodiversității și menținerii într-o stare de conservare favorabilă a florei și faunei sălbatice specifice Orientalilor.

La nivelul ierburilor este semnalată prezența unei rarități floristice cunoscută sub denumirea populară de papucul doamnei (Cypripedium calceolus); specie protejată prin aceeași Directivă a Consiliului European 92/43/CE

La baza desemnării sitului se află șase specii faunistice enumerate în anexa I-a a Directivei Consiliului European 92/43/CE din 21 mai 1992 (privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică): 3 mamifere: liliacul comun (Myotis myotis), liliacul cu urechi de șoarece (Myotis blythii) și liliacul mic cu potcoavă (Rhinolophus hipposideros); 3 amfibieni: ivorașul cu burta galbenă (Bombina variegata), tritonul cu creastă (Triturus cristatus) și salamandra carpatică (Triturus montandoni)

3.2.2.2.8 ROSCI0246 Tinovul Luci
Tinovul Luci are 271 ha, fiind cea mai mare mlaștină de turbă din Transilvania, și arie naturală protejată din 1955, astăzi făcând parte din rețeaua Natura 2000.

Acest teritoriu mlăștinos s-a format prin umplerea unui lac de crater, unde din cauza nivelului scăzut de oxigen materiile organice precum carbonul, azotul și sulful nu se descompun și nici nu pot reintra în ciclul materialelor. Aceste materii lipsind din ciclul materialelor începe treptat procesul de transformare în mlaștină de turbă, apar condiții oligotrofe și plante specializate pentru astfel de condiții. Aceste plante sunt des răspândite pe tundrele nordice, dar sunt foarte rare pe climatul moderat. Din acest punct de vedere Tinovul Luci este foarte special. Pinul de pădure (Pinus sylvestris) și mesteacănul (Betula pendula) îi dau un aspect similar tundrei, dar unicitatea locului este dat de mesteacănul pitic (Betula nana), tinovul fiind cel mai sudic teriotoriu de pe planetă pentru această specie. Mesteacănul pitic este în pericol de a dispărea astfel vom găsi doar câteva exemplare aici. Solul este acoperit de un covor de mușchi surpătoare (speciile Sphagnum).

Dintre erbacee putem găsi roua cerului (Drosera rotundifolia), o plantă carnivoră care acoperă lipsa azotului din sol prin insectele care ajung victime în capcana frunzelor. Insectele sunt decompuse cu ajutorul enzimelor, iar nutrienții sunt absorbite în frunze. Tot aici găsim bumbăcarița (Eriophorum vaginatum), afinul de turbă (Vaccinium oxycoccos), ruginarea (Andromeda polifolia), vuietoare (Empetrum nigrum) și afinele roșii sau merișoare (Vaccinium vitis-idaea și V. Myrtillus).

Speciile de reptile specifice zonei sunt șopârla de munte (Zootoca vivipara) și vipera comună (Vipera berus). Speciile amfibiene prezente sunt tritonul carpatic (Triturus montandoni), tritonul comun (Triturus vulgaris), tritonul cu creastă (Triturus cristatus), buhai de baltă cu burta galbenă (Bombina variegata), broasca roșie de munte (Rana temporaria) și broasca râioasă brună (Bufo bufo). Fauna sălbatică este identică cu cea a pădurilor care înconjoară tinovul, apre ursul brun (Ursus arctos), cerbul (Cervus elaphus), mistrețul (Sus scrofa), căprioara (Capreolus capreolus), lupul (Canis lupus) și râsul (Lynx lynx).

3.2.2.2.9 ROSCI0248 Tinovul Mohoș și Lacul Sf. Ana

Aria de importanță comunitară ROSCI0248 Tinovul Mohoș-Lacul Sf. Ana, este parte integrantă a rețelei de Situri NATURA 2000 din România. În cadrul acestui sit NATURA 2000 sunt incluse următoarele arii protejate, declarate prin Legea 5/2000: – Rezervația naturală „Lacul Sfânta Ana” cod 2.486 – Rezervația naturală “Tinovul Mohoș” cod 2.487

Tinovul Mohoș, cunoscut și sub numele de Lacul cu Mușchi, se află situat pe muntele cu ,, Coacăze”, într-o calderă vulcanică colmatată și invadată de vegetație hidrofilă, în apropiere de lacul Sf. Ana. Tinovul este înconjurat de pini înalți (Pinus silvestris), iar pe locurile mai uscate cresc mesteceni (Betula pubescens) și arinișuri (Alnetum glutinosae)

Dreptul de proprietate revine Composesoratului din Lăzărești. Composesoratul dispune de aceasta rezervație naturală conform Procesului verbal de punere în posesie nr.1830/2001, eliberat de Comisia Județeană de aplicarea Legii nr 18/1991 și a Legii Nr. 1/2000.

Custodia Sitului Natura 2000 Tinovul Mohoș-Lacul Sf. Ana, implicit pentru rezervațiile naturale Lacul Sf. Ana – Tinovul Mohoș, a fost acordată prin Convenția de custodie nr. 26/22.02.2010 societății S.C.ECOS CLUB S.R.L din Lăzărești.

Lacul Sfânta Ana este situat în unul din craterele gemene din centrul masivului Ciomad, parte a masivului vulcanic Harghita aflat la rândul său în extremitatea sudică a lanțului vulcanic al Carpaților Orientali.

La extremitatea sud-estică a lantului vulcanic Călimani–Gurghiu– Harghita, separat de acesta prin defileul Tușnad, se găsește Masivul Ciomad, în care s-a păstrat singurul crater vulcanic din lanțul eruptiv al Carpaților care adapostește Lacul Sf. Ana. În craterul geamăn se află tinovul Mohoș, una dintre cele mai valoroase rezervații botanice din România

Mohoș și Lacul Sf. Ana situate în cele două caldere vulcanice ale muntelui Ciomatu sunt locuri unice chiar și la nivel european. Pe această arie de 440 ha au fost identificate 7 tipuri de habitate de interes comunitar, dintre care turbăria activă și turbăria împădurită au ponderea cea mai ridicată. Zona găzduiește numeroase specii de plante și animale ocrotite, constituie locul de hrănire și de iernare pentru un număr ridicat de urși, motiv pentru care a meritat să fie inclusă în rețeaua ecologică a Uniunii Europene, denumită Natura 2000. În această arie se pot întâlni: urși, lupi și râși.

Situl conservă următoarele specii de amfibieni și reptile: tritonul cu creastă (Triturus cristatus), buhaiul de baltă cu burta galbenă (Bombina variegata), triton carpatic (Triturus montandoni).

Dintre plantele de interes comunitar a fost identificată specia curechiul de munte (Ligularia sibirica).

Fig. 3.2.2.2.9.1 Imagine dinTinovul Mohoș și Lacul Sf. Ana

3.2.2.2.10 ROSCI0252 Toplița – Scaunul Rotund Borsec

Situl de Importanță Comunitară Toplița – Scaunul Rotund Borsec a fost atribuit în custodie companiei Romaqua Group S.A. conform Convenției de custodie încheiată cu Ministerul Mediului și Pădurilor. Are o suprafață de 5.466 ha, care include integral Rezervația Naturală Scaunul Rotund

Ca poziție geografică, Situl Natura 2000 Toplița – Scaunul Rotund Borsec face parte din Munții Giurgeului, fiind încadrat în grupa nordică a acestor munți, în subunitatea Munților Borsecului. La nord, delimitarea față de Munții Bilborului (componentă a Munților Călimani) și față de Depresiunea Bilbor este făcută de văile pâraielor Secu și Răchitișul Mare. Delimitarea sitului corespunde unui triunghi la care vârful este reprezentat de Bilbor, cateta vestică de drumul județean 174A și cateta estică de drumul județean174B inițial și după intersecția acestuia cu DN-15, de acesta și valea Bistricioarei până la Tulgheș.

Zona Sitului Natura 2000 Toplița – Scaunul Rotund Borsec se încadrează în Regiunea Biogeografică Alpină și prezintă toate elementele caracteristice acestei bioregiuni (clima rece, păduri și vârfuri stâncoase) asigurând habitatele propice pentru existența și protecția carnivorelor mari.

Este răspândită de asemenea vegetația ierboasă de pășune și fânețe montane secundare, instalate în locul pădurilor de molid, în care predomină păiușul (Festuca rubra v. fallax), țepoșica (Nardus stricta) și o vegetație de mlaștini eutrofe și oligotrofe (tinoave) cu o vegetație caracteristică (Sphagnum). Pe alocuri se întâlnesc specii de mesteacăn pitic (Betula nana și Betula humilis), alun (Alnus viridis) și tisă (Taxus baccata). Pădurile de fag montane se întâlnesc mai frecvent în partea sudică a zonei (spre râul Mureș).

O bogăție deosebită caracterizează vegetația din Depresiunea Borsec, cu specii rare și flori fosile bogate, identificate în argilele și marnele cu cărbuni de vârstă levantină și pleistocenă, dar aici se evidențiază și specii de pin, fag, mesteacăn, stejar, carpen, rododendron etc. La cele amintite mai sus se pot adăuga arțarul (Acer pseudoplatanus), specii ierboase ca spânzul (Heleborus purpurascens), mierea ursului (Pulmonaria officinalis), vioreaua (Scilla bifolia), crinul de pădure (Lillium martagon), anemonele (Anemone transilvanica), gălbenelele de munte (Ranunculus carpaticus), omagul (Aconicum moldavicum), caprifoiul (Lonicera xilosteum), măcrișul iepurelui (Oxatis acetosella), gențienele (Getiana asclepiadea), rogozul (Carex sp.), piciorul cocoșului (Ranunculus acer), nu-mă-uita (Myczotis palustris), busuiocul sălbatic (Prunella vulgaris), iarba câmpului (Agroszis tenuis), trifoiul sălbatic (Trifolium pratense), ghizdeiul (Lotus corniculatus), mușchi (Sphagnum sp.), ferigi (Dripoteris filix mas), etc.

Fauna este bogată din punct de vedere cinegetic, în zonă întâlnindu-se: ursul brun (Ursus arctos), cerbul carpatin (Cervus elaphus carpaticus), căprioara (Capreolus capreolus), lupul (Canis lupus), mistrețul (Sus scropha), pisica sălbatică (Felis silvestris), râsul (Lynx lynx), veverița (Sciurus vulgaris); specii de păsări: cocoșul de munte (Tetrao urogallus), cocoșul de mesteacăn (Lyrurus tetrix), alunarul (Nucifraga casyocatactes), uliul păsărar (Accipiter nisus), mierla (Turdus merula), precum și diferite specii de rozătoare, pești (păstrăvul – Salmo trutta labrax m. forio), reptile (vipere sau tritoni), nevertebrate (lepidoptere, insecte) etc

3.2.2.2.11 ROSCI0090 Harghita Mădăraș

Harghita-Mădăraș este în raza în județul Harghita, regiunea 7 Centru, cu suprafața de 13348 ha și se întinde pe teritoriul comunelor Căpâlnița, Cârța, Dănești, Mădăraș, Racu, Suseni, Vlăhița, Zetea. Acest sit include și rezervația naturală de interes național nr. 2.493, Lacul Dracului desemnată conform Hotărârii Consiliului Județean Harghita nr. 162/2005, și conform legii nr. 5/2000. Aceasta ocupă 20 ha și se află în raza comunei Cârța. Este în curs de omologare aria protejată de interes național Szokolap, habitat de tipul tinov activ. Din suprafața sitului, 89 % este fond forestier, 9% sunt pășuni montane și subalpine, iar restul de 2% reprezintă fânețe private.

Situl este caracterizat printr-un relief înalt (altitudine între 1500-1800 m) acoperit cu vegetație forestieră de tip molidiș, subordonat molidiș- fagetum. Din punct de vedere geologic face parte din lanțul vulcanic neogen Călimani-Gurghiu-Harghita, fiind constituit din roci andezitice (curgeri de lavă și piroclastite). Rețeaua hidrografică bogată în cursuri de apă, afluenți ai râurilor Târnava Mare în partea vestică, a Mureșului și Oltului pe partea estică.

În acest sit există plante rare, dintre care amintim: clopoțel (Campanula serrata), curechi de munte ( Ligularia sibirica), Meesia longiseta, plantă tipică a florei de tinoave și turbării cu vegetație forestierã.

Situl cuprinde arealul cu cea mai mare densitate de specii de carnivore mari ( urs, lup, pisică sălbatiă, râs). Este acoperit cu păduri compacte, care adăpostesc locurile de iernare a urșilor.

Ocolul Silvic de Regim Zetea S.A. are calitate de custode asupra siturilor de importanțã comunitarã ROSCI0090 Harghita Mădăraș, ROSPA0034 Depresiunea și Munții Ciucului (numai partea suprapusã cu prima) și ROSPA0033 Depresiunea și Munții Giurgeului (numai partea suprapusă cu prima).

CONCLUZII

Necesitatea ocrotirii plantelor și animalelor se impune datorită degradării și distrugerii acestora de către populația umană. Eforturile administrațiilor parcurilor naturale și a ariilor protejate de a organiza și revizui legislația în vigoare sunt cu atât mai dificil de pus în practică cu cât turiștii, din necunoștință sau iresponsabilitate, nu respectă regulile de vizitare a parcurilor. Ariile protejate trebuie administrate cu scopul menținerii diversității lor biologice deoarece condițiile originale ale zonei au fost alterate de activitățile umane. În unele părți a ariilor protejate pot fi distruse exact habitatele de care anumite specii au nevoie.

Interacțiunea dintre om și natură a păstrat neschimbat echilibrul ecosistemic, precum și complexitatea ecologică. Lipsa unei dezvoltări industriale masive sau a unor aglomerări urbane au reprezentat în timp un factor de menținere a echilibrului natural creat de-a lungul timpului.

Modul de gospodărire a pădurilor promovează speciile de plante autohtone, regenerări naturale, utilizarea resurselor de masă lemnoasă în limitele capacităților de susținere a pădurii, tratarea distinctă a diferitelor tipuri de ecosisteme și menținerea funcțiilor protective ale pădurii. Încadrarea pădurii cu așezările monahale și umane definesc un peisaj unic, cu valențe istorice și religioase multiple.

Directia Silvica Harghita deținea la finele anului 2012 o suprafață de 91.169 ha, din care 23.755 ha păduri proprietate publica al statului, 67.414 ha păduri proprietate publică ale autorităților administrative locale și păduri private, pe baza de contract de administrare și servicii silvice. (Conform evidentei fondului forestier din data de 31.12.2012).

Pentru asigurarea succesului strategiilor de conservare a biodiversității ar fi necesare anumite măsuri :

– să se realizeze materiale informative ( pentru turiști în special) cu descrierea amănunțită a unor zone protejate sau specii de plante sau animale ocrotite;

– revizuirea legislației și organizarea corespunzătoare a contravențiilor;

– implicarea ONG-urilor sau a școlilor în proiecte privind protecția mediului, cu participarea a cât mai multor copii;

– să se interzcă orice forme de recoltare, capturare, ucidere, distrugere sau vătămare a speciilor protejate; perturbarea intenționate în cursul perioadei de reproducere, de creștere, de hibernare si migrație; distrugerea cuiburilor și a ouălelor; deteriorarea sau distrugerea locurilor de reproducere și odihnă; valorificarea speciilor de plante și animale prevăzute în anexa la OUG 57/ 2007; utilizarea apelor cu perturbare regimului hidrologic natural; traversarea ariei protejate cu turme de animale și pășunatul; realizarea de construcții în afară de cele care vor deservi activități de cercetare sau administrare pentru aria protejata; aprinderea focului în alte locuri decât în vetrele special amenajate; depozitarea și abandonarea deșeurilor de orice fel; distrugerea panourilor informative și a indicatoarelor, precum și a stâlpilor, plăcilor, bornelor sau a altor insemne amplasate in perimetrul ariei protejate;

Vulnerabilitățile întâlnite la nivelul ariilor protejate sunt: defrișarea , braconajul, vânătoare în perioade nepermise, industrializarea și creșterea zonelor urbane, practicarea sporturilor extreme, turismul în masă etc.

Biodiversitatea reprezintă o resursă vitală care trebuie să fie gestionată în mod durabil și apărată, astfel încât, la rândul său, să ne protejeze pe noi și planeta. Biodiversitatea este în scădere rapidă din cauza schimbării utilizării terenului, schimbărilor climatice, speciilor invazive, supraexploatării și poluării.

În ceea ce privește interesul pentru protejarea capitalului natural al județului se poate afirma că acesta este în creștere – atât din partea societății civile cât și al instituțiilor statului.

Scăderea nevoii de a proteja speciile de plante și animale reprezintă un deziderat care va fi dificil de atins în viitorul dezvoltării societății umane. Este necesar ca toți oamenii să devină conștienți și responsabili de importanța și necesitatea protejării și conservării biodiversității.

Ariile protejate sunt percepute încă de foarte mulți oameni, doar în sensul lor “conservaționist”, fiind considerate adevărate „oaze” ale naturii sălbatice care trebuie protejate numai pentru conservarea speciilor care le populează. Foarte puțin este recunoscut faptul că zonele aflate în regim natural și seminatural constituie de fapt suportul “vieții” și implicit al dezvoltării socio-economice

BIBLIOGRAFIE

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Conf. univ. dr. PRICOPE FERDINAND CANDIDAT ȚIFREA MARIANA BACĂU 2018 CONSERVAREA BIODIVERSITĂȚII ÎN REȚEAUA DE ARII PROTEJATE „NATURA 2000” DIN… [310871] (ID: 310871)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Conf. univ. dr. PRICOPE FERDINAND CANDIDAT ȚIFREA MARIANA BACĂU 2018 CONSERVAREA BIODIVERSITĂȚII ÎN REȚEAUA DE ARII PROTEJATE „NATURA 2000” DIN… [310871]

Copyright Notice

Economia neobservata in Romania [609173]

Intermedierea on -line a licitatiilor si a tranzactiilor libere bazata pe CMS (Joomla!, WordPress ) Coordonator științific, Conf. univ. dr. Eugen… [603896]

SPECIALIZAREA CIBERNETICĂ ȘI ECONOMIE CANTITATIVĂ STUDII DE EVENIMENT PE PIAȚA BRANDURILOR DE ECHIPAMENT SPORTIV -LUCRARE DE DISERTAȚIE – Coordonator… [615406]

Pagina 1din 29Caiet de sarcini pentru realizarea programului informatic de management al Programului [603363]

În procesul evoluției societății umane, informația este vitală, mai ales informația de [615473]

Unitatea de învățare nr. 1 [628942]

Copyright Notice

Similar Posts