Conf . univ. dr. Laurențiu BĂLĂ [619647]

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE LITERE
Specializarea: Studii de limba și literatur a română
Câmpul semantic al HOȚIEI
în argoul românesc
C
oordonator științific:
Conf . univ. dr. Laurențiu BĂLĂ
Student: [anonimizat] 2016

CU
PRINS
INTRODUCERE …………………………………………………………………………………………………. 5
CAPITOLUL I : SĂ VORBIM DESPRE HOȚI! …………………………………………………….. 7
CAPITOLUL II : STILISTICA ȘI POETICA ARGOULUI ÎN TEXTUL LITERAR 13
I.1. ROMANUL GROAPA DE EUGEN BARBU TRADUS ÎN LIMBA FRANCEZĂ . 13
I.2. CÂNTICELE UNUI „FANTE FĂRĂ FRICĂ ”: MIRON RADU PARASCHIVESCU . 14
I.3. „DIXTRACȚIILE ” UNOR ,,BĂIEȚI DE GAȘCĂ ”: DAN LUNGU ………………… 21
I.4. MOȘMANDELE UNUI ,,RECHIN VERSAT”: MIHAI AVASILICĂI, ZIS FANFAN .. 23
CAPITOLUL III : CÂMPUL SEMANTIC AL HOȚIEI …………………………………………. 26
CAPITOLUL IV : VORBE DE SPIRIT. PROVERBE. ZICĂTORI. EPIGRAME ….. 43
IV.1. VORBE DE SPIRIT DESPRE HOȚI ………………………………………………………….. 43
IV.2. PROVERBE ȘI ZICĂTORI DESPRE HOȚIE ……………………………………………… 45
IV.3. EPIGRAME DESPRE HOȚIE ……………………………………………………………………. 46
CONCLUZII ……………………………………………………………………………………………………….. 50
REFERINȚE BIBLIOGRAFI CE …………………………………………………………………………. 52
3

I
NTRODUCERE
L
ucrarea Câmpul semantic al HOȚIEI în argoul românesc s-a născut din dorința de a vorbi
despre esența argoului , dar și datorită prezenței acestui fenomen lexical în mai toate limbile
europene ( și nu numai).
Argoul este un limbaj convențional, folosit mai ales de vagabonzi, rău făcători etc. pentru
a nu fi înțeleși de restul societății.
Acesta a cunoscut o mare dezvoltare ab ia în secolul al XX -lea, atunci când s -au realizat
monografii și dicționare, s -au publicat studii in terdisciplinare privind aspectul cognitiv, cultural și
expresiv al utilizării argotismelor în comunicarea verbală .
Ioan Milică s -a interesat timp de mai mulți ani de aspecte specifice ale actului de
comunicare lingvistică la elevi și studenți, realizând în această perioadă înregistr ări ale comunicării
orale în care argoul ocupă un loc semnificativ. Pentru teza sa de doctorat, intitulată Stilistica
argoului în limba român ă contemporană, el și -a extins cercetările și la alte categorii de vorbitori
și căi de comunicare (internetul). În paralel, a cercetat și modul în care a fost receptat și interpretat
argoul în lingvistica românească și franceză, mai ales, începând cu secolul al XIX -lea. Rezultatul
este un studiu amplu, în care autorul caută răspuns la întrebări privind esența argoului ș i realizează
o ana liză substanțială a argoului în comunicarea lingvistică ș i în comunicarea literară .
Argoul elevilor, al studenților cunoaște efervescență fără seamă, un fel de subcultură sau
„cultură de cartier ”, numită „underground” . La fel stau lucrurile și în subprodusele media, în
muzică etc. Cauzele expansiunii sunt multiple: o puternică tendință a celor școliți recent de a epata,
a persifla exprimarea încorsetată; argoul a devenit o formă juvenilă de protest, cu dorința de a
părea șmecher și a- i obliga pe ceilalți să constate „noblețea ” de răufăcători, de „borfași ”, intenția
de a se da mare, grande etc.
Lucrarea de disertație Câmpul semantic al HOȚIEI în argoul românesc , este împărțită în
patru capitole: „ Să vorbim despre hoți! ”, „Stilistica și poetica argoului în textul litera r”, „Câmpul
semantic al hoției”, „Vorbe de spirit. Proverbe. Zicători. Epigrame ”.
Primul capitol face ref erire semnificația cuvântului ,,hoț ” și la categoriile de hoți existente.
Cel de al doilea capitol conține subcapitolele: „Romanul Groapa de Eugen Barbu tradus
în limba franceză”, „ Cântecele unui Fante fără frică: Miron Radu Paraschivescu ”, „Distracțiile
unor Băieți de gașcă: Dan Lungu”, „ Moșmandele unui Rechin versat . Mihai Avasilicăi ”.
5

Al treilea capitol, „ Câmpul semantic al HOȚIEI ”, conține o incursiune în istoria interpretarii
acestei categorii lingvistice pornind de la etimologia termenului argot /argou, dar urm ărește
totodată, și mai ales, procesul de conceptualizare în funcție de diferite puncte de vedere exprimate
mai ales în lingvistica franceză (A lbert Dauzat, P ierre Guiraud) , dar și în lingvistica românească
(Lazăr Șăineanu). Impunerea termenului argou, după sau concomitent cu încercarea altor
denumiri, ieșite din uz, în opoziție apoi cu termenul jargon, poate fi pusă în legătură nu num ai cu
prestigiul studiilor realizate în spațiul francez, ci și cu procesul conceptualizării într -o perioadă în
care realitatea însăși, argotică, să spunem, deopotrivă socială, culturală și lingvistică, impunea
termenul. În acest sens, argumentările lui Albert Dauzat și Lazar Șăineanu, trecute într -un anumit
sens și în varianta P ierre Guiraud, pot fi considerate complementare. De asemenea, capitolul
conține o serie de term eni argotici folosiți de hoți.
Capitolul patru conține următoarele subcapitole: „ Vorbe de spirit despre hoți! ”, „Proverbe
și zicători despre hoție ”, „Epigrame despre hoție ”.
În concluzie, am ales această temă cu scopul de a oferi o scurtă privire de ansamblu asupra
acestui fenomen lingvistic tuturor celor interesați de argou și de răspândir ea acestuia în mai multe
limbi europene.
6

C
APITOLUL I
S
Ă VORBIM DESPRE HOȚI!
H
oțul, pungaș, borfaș, potlogar; șarlatan, coțcar , este o persoană necinstită, care practică
furtul . Hoți sau tâlhari (bandiți) erau considerați de cei jefuiți și haiducii . În prezent , în Europa este
practicată tot mai frecvent hoția de buzunare. În unele gări mari de cale ferată din Europa de Vest ,
călătorii sunt atențion ați să aibă grijă de bagaje din cauza hoților. Deschiderea granițelor în Europa
a contribuit din păcate la extinderea acestei practici, care a atras după sine aversiuni și prejudecăți
uneori nejustificate contra unor țări din Europa de Est . Termenul este utilizat și ca epitet glumeț
adresat băi eților șireți.
A fi hoț este un talent. Acest lucru îl spun și polițiștii care ne avertizează că unii hoți sunt
atât de buni actori, încât ne- ar putea păcăli în orice moment.
C
onform sursei Ziare.com aflăm că fiecare tâlhar are propria specializare:
„Există hoțul intelectual, hoțul muncitor, dar și cel oportunist ”, conform Digi 24. Polițiștii
spun că au identificat un tip de hoț numit „muncitor ”, care se prezintă drept instalator sau
electrician și profită de neatenția locatarilor.
Urmează cel „oportunist” , care se folosește de ușile sau geamurile uitate deschise și intră
în locuințe.
7

Există și o tipologie de așa -zis hoț intelectual care, îmbrăcat elegant, cu servietă sau
diplomat , reușește să nu atragă atenția. ”1
O altă sursă , turnulsfatului.ro, ne oferă patru tipuri de hoți:
„Polițiștii au identificat patru tipuri de hoți:
– Hoțul „muncitor”
– Hoțul „oportunist”
– Hoțul „ intelectual ”
– Hoțul „ semimascat ”
Hoțul „muncitor ” este „cel care apare la ușa oamenilor de obicei atribuindu -și calități și
identități false, îmbrăcat de obicei în haine gen salopetă, care poartă asupra lui diverse legitimații și nume diferite pentru a -și atribui calitatea și apartenența la diferite instituții. De obicei, acesția
pretind că sunt reprezentanți ai unor companii de utilități, sub acest pretext reușesc de cele mai multe ori să pătrundă în locuințele cetățenilor și să le cauzeze multiple prejudicii ”.
Hoțul „muncitor” își atribuie identități false, p entru a fi „ mai credibil astfel în fața
cetățenilor ”.
Hoțul „oportunist ” este „cel are profită de neatenția și de neglijența proprietarilor, în speță
cei care lasă geamurile, ușile deschise, în acest fel facilitând pătrunderea în interior a infractorilor.
În general, aceștia sunt îmbrăcați în ținută sport, haine, șepci și articole de vestimentație care imită
diverse mărci tocmai pentru a pătrunde mai ușor în locuință, a trece cât de cât neobservați și poartă
asupra lor instrumente specifice unui furt din l ocuință ”.
Hoțul „intelectual ” sau „ cel îmbrăcat în haine elegante care poartă de obicei asupra lui o
geantă diplomat, în interiorul căreia se află instrumentele necesare unui furt din locuință ”.
Hoțul „semimascat ” este infractorul ” care reprezintă tipul co mun de spărgător prin
efracție care pătrunde în locuință având asupra lui uneltele necesare deblocării unei uși, reușind
foarte repede să pătrundă în locuința proprietarilor ”.
2
În articolul „ Nume de ‘ ocupații ’ în argoul românesc ” autorul acestuia, Laurențiu Bălă, ne
vorbește de foarte mulți termeni argotici din sfera meseriilor/ocupațiilor/profesiilor ce se referă la
o îndeletnicire care nu face parte din nomenclatorul oficial al meseriilor din țara noastră, și anume
‘hoția’ (și a lte activități conexe, a se citi ‘infracțiuni de tot felul’!). Astfel, întâlnim:
1.cuvinte ce reprezintă în limba standard nume de meserii, dar care în argou au căpătat
sensurile altor… „ meserii ”. Evident, există anumite nuanțe, anumite specializări și ca tegorisiri în
cazul acestor termeni, dar esența „ meseriei ” pe care o denumesc rămâne aceeași:
1 www.ziare.com , Tipologia hoților de locuințe – muncitor, opportunist, intelectual
2 www.turnulsfatului.ro , Hoți din locuință: scapi de „muncitor ”, dai de „oportunist ”. Îl eviți pe „intelectual” , te
atacă „semimascatul ”.
8

– achizitor „hoț”
– alpinist „hoț de locuințe prin escaladarea balcoanelor cu frânghia ”
– cabanier „ gazdă de hoți ”
– aprod „ infractor începător ”
– matroz „ infractor începător, fără experiență ”
– angrosist „1. infractor versat, de înaltă clasă; 2. infractor cu multe condamnări ”
– concertist „infractor care acționează singur ”
– solist – în limbajul polițiștilor înseamnă „infractor care acționează singur ”
– ambasador „1. mijlocitor, complice; 2. vânzător de ponturi ”
– aghiotant „însoțitor al unui hoț, complice ”
– alergător „complice al unui hoț de locuințe care are sarcina să îi supravegheze pe
proprietari pentru a le afla programul și obiceiurile ”
– secret ar „complice ”
– emisar „complice care supraveghează o locuință ce urmează a fi jefuită, pentru a observa
obiceiurile proprietarilor”
– pontator „ persoană care informează hoții unde anume pot da o lovitură ”
– ecologist „vagabond”
– fochist „homosexual”
– recepționer „homosexual pasiv”
– sondor „ homosexual activ ”
– boxer cu gardă inversă „homosexual”
– impresar – termen neavând nici cea mai mică legătură cu activitatea de… impresariat, ci
însemnând „ minor internat într -un centru de reeducare, cu un comport ament teribilist, care nu se
supune minorilor cu vechime mai mare în institut”, provine deci de la… „ impresie ”
– instrumentist „informator”
– cântăreț „denunțător ”, „informator”, „ trădător ”
– trompetist „ denunțător ”
– țambalagiu „ denunțător ”
– masor „ bătăuș, huligan ”
2. După cum observa Rodica Zafiu, într -unul din multele sale articole dedicate specializărilor
interlope, acestea „ sunt desemnate mai ales prin derivate de la obiectul sau metoda furtului, cu
ajutorul sufixelor de agent…” (2008c). Astfel, întâlnim în argoul românesc:
Sufixul – (t)or:
– alonjor (< alonjă + -or ) „hoț de buzunare ”; sin. digitator
– ciorditor (< ciordi „a fura ” + -tor) „hoț mărunt ”
9

– carditor (< cardi „a fura” + -tor ) „hoț”
– manglitor (< mangli „ a fura ” + -tor ) „hoț”
– zulitor (< zuli „a fura ” + -tor ) „hoț”
– julitor (< juli „ a fura ” + -tor) „hoț”; este o variantă a lui zulitor pe care Rodica Zafiu o
explică astfel: „…verbul a zuli a fost apropiat de mai familiarul a juli „a răni ușor, zgîriind
pielea ”, iar modificarea s -a exti ns la întreaga familie. Astăzi, variantele fonetice julă (a da cu
jula), a juli, julitor și juleală sunt chiar mai frecvente decât formele originare.” (2008a)
– ciupitor (< ciupi „a fura” + -tor ) „hoț mărunt”
– șutitor (< șuti „a fura” + -tor ) „hoț de buzunare”
Din aceeași familie face parte și șut, cu varianta șuț :
„Unu-i Gică -Marafet! Păi acesta a fost șut …
– Șut ? Ce-i asta?
– Manglitor… Și făcu un gest cu mâna. Șutea, dădea la stânga… ” (Barbu, 1986: 59)
Termenul regizor înseamnă „șef al unei bande de spărgători”.
Sufixul -ar :
– panacotar (vezi panacotist )
– maimuțar (< maimuță „geantă, servietă, valiză, geamantan ” + -ar ) „hoț de geamantane ”
– șpringar (< șpring „ furt comis prin folosirea cheilor potrivite ” + -ar), var. șplingar
„spărgător de locuințe și mașini”
– giolar [< giol „cantitatea de arșice pe care trebuie să o pună la un joc fiecare jucător ” (<
tc. cüll „totalitate ”) + -ar ]; termenul însemna „ jucător (priceput) de arșice ”. Sensul de „ hoț” este
derivat de la expresia pop. și fam. a face ( sau a da) pui de giol , însemnând: „a) a câștiga toate
arșicele adversarului; b) a fura, a șterpeli ”
– pălmar (< palmă + -ar) „hoț”; termenul mai înseamnă și „onanist”
– tunar (< tun „operațiune ilicită de mare anvergură, aducătoare de profituri uriașe ” + -ar)
„autorul unui tun” ; „infractor (mare, renumit) ”; „spărgător; hoț de locuințe ”
– bojogar
– șmenar
Sufixul -giu :
– caramangiu (< caraman „buzunar” + -giu) „ hoț de buzunare ”
– palmagiu (< palmă + -giu) „hoț de buzunare ”
– vastangiu (< vast „buzunar cu bani” + – (n)giu ).
Sufixul – aș:
– borfaș (< boarfă „ rufă”, „haină ” + -aș) „hoț de rufe, de haine, de lucruri mărunte ”. Sin.
găinar , bojogar (reg.).
10

Sufixul – ist:
– panacotist (< panacot „furt din buzunar” , dar și ”tramvai ” + -ist);
– excursionist „ hoț care își schimbă mereu raza de acțiune”.
Sufixul -ache :
– lupache [< (gura de ) lup „instrument folosit de hoți ” + -ache ] „spărgător ”; după modelul
unor nume de familie românești: Andronache, Apostolache, Smarandache, Tache (folosit și ca
prenume), Zamfirache etc. Trebuie menționate și variantele lupeanu și lupescu , ambele construite
după același model, doar sufixele antroponimice fiind diferite ( -eanu și -escu) și mult mai
productive decât suf. – ache .
De remarcat faptul că acest sufix nu figurează nici la Zafiu (2 001), Baciu Got (2006) sau
Milică (2009), deși el apare în componența unor termeni argotici precum baftache „noroc”
(Volceanov, 2006: s.v.), bulache „om naiv” (Croitoru Bobârniche, 1996: s.v.; Volceanov, 2006:
s.v.; Țânțaș, 2007: s.v.), cordache (iron.) „1. prostituată. 2. Nimfomană ” (Volceanov, 2006: s.v.),
dilimache „nebun, țicnit ” (Croitoru Bobârniche, 1996: s.v.; Volceanov, 2006: s.v.; Țânțaș, 2007:
s.v.), fanache „fraier, analfabet ” (Croitoru Bobârniche, 1996: s.v.), „ om naiv, ușor de păcălit ”
(Volceanov, 2006: s.v.; Țânțaș, 2007: s.v.), membrache (dim., peior.) „membru al partidului
comunist ( în anii regimului comunist )” (Volceanov, 2006: s.v.), fudulache (pop.) „ tânăr
înfumurat”, găurache (erot.) „ vagin ” (Volceanov, 2006: s.v.) etc.! Drimba (2001: 254) consideră
că termenul dilimache este o „ formație obscură” . În lucrarea din 2010, Rodica Zafiu dă câteva
exemple de termeni construiți cu acest sufix: străinache , șestache, dilimache (80, 170, 231).
3. Alte „ m eserii ” specifice lumii interlope, construite după modelul din limba standard, prin
adăugarea unui sufix de agent:
– râșnițar , trâmbițar „denunțător ”
– cobzar , flașnetar „turnător ”
– albinar „muncitor”
– bișnițar „afacerist mărunt ”, „speculant ”
– sifonar „ turnător ”
– burețar – „1. deținut ce face diferite munci din frică față de ceilalți și pentru a obține
protecție. 2. copil considerat prost în școala de reeducare ”
– căpățânar , sfârtecar „ asasin ”
– șpăgar „ cel care primește șpagă, mită, șperț; șpe rțar”
– herghelegiu „proxenet”
– barbugiu „ jucător de barbut ”
– acvarist „proxenet”
– dinarist „ 1. falsificator de bani; 2. escroc financiar ”
11

– gurist „solist vocal”
– pigănitor , lătrător , mârâitor „denunțător ”
Forma de feminin a acestui prefix, -toare , intră în componența multor termeni argotici care
denumesc o ‘prostituată’: pocnitoare, lipitoare , ciocănitoare .
4. Cuvinte din limba standard care în argou denumesc diferite „ meserii” :
– nene , altoi , pește „proxenet”
– garid (var. garide , ambele cu pl. garizi , este „un mic crustaceu marin ”, o altă viețuitoare
acvatică, alături de pește și biban, însemnând în argou „proxenet”)
– codoș (termen de origine turcă, vechi în limba română, devenit deja familiar și însemnând
„proxenet”)
– sifon „turnător ”, „informator”
12

C
APITOLUL II
S
TILISTICA ȘI POETICA ARGOULUI ÎN TEXTUL LITERA R
Î
n textul literar, limba nu este un simplu vehicul în care scriitorul transpune lumea pe care
o imaginează sau la care se raportează, ci devine, într -un anumit sens, principiu de structurare a
textului, prin natura complexă a relaț iilor de semnificare în care intră semnele constituente. Pe
lângă specificul organizării formale a textului, limba este substanța prin care ia naștere conținutul
semantic al lumii ficționale. În interiorul textului literar, raportul om – limbă – lume prime ște o
identitate specifică, agent – semnificație artistică – univers semantic . Înțelegând prin agent fie
creatorul textului (autorul), fie emițătorul (naratorul sau personajul), fie receptorul textului
(cititorul), se poate aprecia că literaritatea, ca trăsătură distinctivă a unui ansamblu de texte, se
poate defini ca un complex de organizări funcționale, pe baza cărora se formează și se dezvoltă
expresivitatea artistică și prin inter mediul cărora se realizează transfigurarea semnificației de tip
lingvistic în semnificație literară.
Din per spectiva poeticii asumate de autor, elementele argotice folosite de scriitor pentru a
construi, alaturi de alte semne ale limbii, lumea de sensuri a textului capătă o funcț ionare complexă
și nuanțată , în raport cu specificul semnificaț iilor artistice dezvoltate în text ș i cu individualitatea
imaginarului artistic.
Ca arh itect al textului, scriitorul își situează opera la granița dintre fenomenal și imaginar,
orientând, în text ș i prin text, semioza dintre limbă ș i alte s isteme de semnificare, în direcț ia
constituirii unei viziuni artistice.
Din perspectivă stilistică, s -ar putea aprecia că valoarea estetică a textului este rezultanta
procesului osmotic prin care expresivitatea limbii scriitorului este metamorfozată în scriitura
artistică, adică într -o normă literară individuală, concretizată într -un ansamblu de mă rci.
I.1. ROMANUL GROAPA DE EUGEN BARBU TRADUS ÎN LIMBA FRANCEZĂ
Î
n 2012, l a editura pariziană Deno ël a apărut romanul Groapa de Eugen Barbu, cu titlul Le
Grand D épotoir , traducerea fiind semnată de Laure Hinckel. Într -un scurt avertisment adresat
cititorilor, editorul și traducătoarea subliniază că Eugen Barbu a fost o figură publică și un scriitor
13

controversat în România, dar că acest roman rămâne una dintre operele cele mai importante ale
literaturii române.
Romanul Groapa este o capodoperă a literaturii române și merită tradusă în cât mai multe
limbi. Cărți precum Groap a, Principele sau Săptămâna nebunilor rămân memorabile și au reușit
să treacă de proba timpului. Într -un fel , Groapa rămâne și un caz de reușită paradoxală pentru că
romanul, care are ca personaje o întreagă lume interlopă din zona Bucureștilor, a apărut în 1957,
în plină epocă proletcultistă .
Eugen Barbu este comparat cu un scriitor francez care a încarnat și el aceeași condiție
imposibilă, de mare scriitor și de derivă morală totală. Este vorba de Louis -Ferdinand C éline.
Considerat drept unul dintre cei mai mari romancieri ai secolul ui al XX-lea, Louis -Ferdinand
Céline este în același timp unul dintre cei mai criticați scriitori francezi datorită atașamentului său
față de nazism și pentru anti -semitismul său.
Merită elogiat turul de forță al traducătoarei, Laure Hinckel, care a reușit să tr anspună în
franceză verva verbală și argotică a originalului. Aceasta a preferat să lase unele cuvinte în…
românește. Nu este pentru prima dată când traducătorii recurg la această tehnică. Panait Istrati ,
când a început să scrie în franceză se împiedic a de un cuvânt pe care îl consider a intraductibil, sau
fără corespondent adecvat, interesant, opta pentru versiunea sa românească. Așa a introdus el în limba franceză cuvântul „mămăliga” pentru că era mai plastic decât „polenta” … Și tot el și- a
presărat paginile în franceză de cuvinte precum „ibrik ”, „haidouk”, „iatak”, „rogojina” …
Francezii au adoptat unele cuvinte de acest gen și din rusă, precum „moujik ” sau „izba” sau
„balalaika” .
Laure Hinckel nu se sfiește să păstreze cuvinte românești precum „țuică”, „murături ”,
„bădiță”, „barbut” , „baftă ”, „opinci”, „ dorobanț ”, „geampara”, „ pomană”, „ candelă” ,
„ciorbă”, „ cașcaval ”… Iată un exemplu de frază propusă de traducătoare: „L’épouse de Roșioară
leur avait servi à chacun une dulceață.”
II
.2. CÂNTICELE UNUI ,,FANTE FĂRĂ FRICĂ’’ : MIRON RADU PARASCHIVESCU
O
pera poetică a scriitorului Miron Radu Paraschivescu poartă amprenta unei conștiinț e
artistice marcate de sentimentul alienării și al neputinței de a construi un univers poetic durabil,
ce-și desfăș oară configurația semantică dincolo de spaț iul limitat al poemului. Într -un text
autobiografic , autorul se declară adeptul unei poezii ce se opune prin valențele sale expresive
ierarhizărilor valorice făcute de criticii literari, adică o poezie „zgrunțuroasă , informă și neplă cută
urechilor”.
14

Din acest pun ct de vedere, poetul se situează sub semnul modernităț ii, prin dorința
contestatară de a desființa legitimitatea actului critic ș i de a impune cititorului propria conștiință
estetică, însă nu este mai puțin adevărat că, din perspectiva istoriei ș i criticii literare, poezia lui
Miron Radu Paraschivescu este considerată o poezie minoră, cu puține idei ș i elemente tematice
demne de remarcat.
Pe lângă precizarea ș i argumentarea coordonatelor generale ale ciclului de poeme Cîntice
țigăneș ti, se poate urmări identificarea ș i analiza mărcilor po etice prezente în texte precum ș i
valorificarea lor din perspectiva poeticii imaginarului, acolo unde este cazul. Potrivit acestor
distincții, receptarea operei lui Miron Radu Paraschivescu (considerat astăzi un poet minor), în
special a ciclului de poeme Cîntice țigăneș ti, este marcată de o supremaț ie a canonului în fața
normei, observaț ie ce poate fi argumentat ă prin faptul că în literatura de specialitate există doar
puține studii care să analizeze virtuțile expresive ale operei ș i mai multe analize de tip critic, ce
vizează fie aprecierea excesiv de laudativ ă a operei scriitorului, fie negarea valorii acesteia.
Autorul Cînticelor țigăneș ti (publicate în 1941), a dmirator declarat al „ spiritului
revoluționar de la Răsă rit”, era un adept înfocat al noii lumi sovietice ș i al literaturii progresist-
revoluț ionare. Pentru Paraschivescu, comunismul „ trebuie s ă devină o teologie creștină – cum și
este în principiu – în care dreptul de a lua viața oamenilor s ă fie exclusiv al lui Dumnezeu ”.
Receptarea imediat ă a poeziilor din volumul de debut îns ă nu a avut nici o legă tură cu ataș amentul
scriitorului față de gândirea marxist- leninistă .
După 1990, opera lui Miron Radu Paraschivescu a cunoscut exigențele revizuirii. În 1994
a fost publicat Jurnalul unui cobai – text ce a făcut parte din literatura de sertar a autorului și care
a apărut la Paris, în 1976, cu titlul Journal d’un hérétique – volum de referință pentru înțelegerea
personalității și operei scriitorului. Atitudinea dizidentă pe care autorul a imprimat- o unor pasaje
din jurnal a atras atenția mai multor critici.
Conceput ca un omagiu adus „ sufletului atît de bogat al mahalalei ”3, ciclul de poeme
intitulat Cîntice țigăneș ti are o alcătuire eterogenă în ceea ce privește tematica creaț iilor lirice însă
o mare unitate formală. Versurile sunt scurte și nu depăș esc, în general, măsura de opt silabe ( O
să zic pe drum de seară/ pe o strună de vioară,/ o istorie șucară/ că- i cu boală, rea, amară, Cîntic
de nunt ă, p. 37). Este preferată rima împerecheată ( La fereastra mîndrei mele / Cîntă două
turturele , /La mîndruț a la fereastr ă/ Rîde o muscată-n glastr ă, Desparț ite turturele , p. 105) sau
monorima ( Însă valul cel pă gîn/ Mă coprinde pîn’ la sîn / Și-mi șopteș te să rămîn, Marioaro de la
munte , p. 129). Ritmul trohaic ( Lampa cu flacără mică ,/ doar de tine mi -a fost frică , Cîntic de
3 Cf. Miron Radu Paraschivescu, op. cit., Cuvântul editorului, p. 7.
15

lamp ă, p. 27) este dublat în unele creaț ii de ritmul iambic, care, în unele cazuri atestă influenț ele
(Privind spre ei, copila lor/ Din turnul ei de sus , Cîntic de paj ). Dincolo de simplitatea nivelului
expresiei, semnificaț iile poeziilor se dezvolt ă prin viziunea particular ă pe care o impune poetul
asupra temelor și motivelor pe care le valorific ă în textele sale. Linia tematic ă fundamentală a
ciclului este iubirea, îns ă fiecare poem în parte reprezint ă un exerciț iu de stil pe o tem ă dată, cum
ar fi adulterul ( Nevasta mincinoas ă), gelozia ( O dram ă), inefabilul feminin ( Marioaro de la
munte ), regretul (Amar ), nostalgia ș i iluzia iubirii ( Romanț a), dispariț ia iubitei ( Cîntic de fată
mare ) etc., construindu- se astfel, ca un mozaic, o lirică a sentimentelor.
Miron Radu Paraschivescu es te un poet intertextual. Această trăs ătură stilistică a
Cînticelor a fost puțin comentată în literatura de specialitate. Studiul lui Coman Lupu, intitulat
„Miron Radu Paraschivesc u și Federico García Lorca” , precizeaz ă elementele definitorii ale
influențelor și particularităț ile tematicostructurale ce unesc cele dou ă cicluri de poeme, Romancero
gitano, respectiv Cîntice țigănești și definește influenț a pe care opera poetului spaniol a avut -o
asupra creaț iilor scriitorului român ca „ o comunicare între două matrici stilistice, între două
personalităț i distincte a două spații aflate la extremele Europei ș i ale lumii romanice și poate ș i la
extremele unui tip de sensibilitate, genetic înrudit”.
Citindu -l pe Lorca, Paraschivescu pare s ă fi intuit c ă termenul romance actualizează o
dimensiune importantă a textului, literaritatea , adică situarea textului poetic original într-o tradiție
literară îndelungată. Pe de altă parte, apropierea de opera poetului spaniol l -a determinat pe
scriitorul român să caute un termen echi valent pentru substantivul romance , un cuv ânt care s ă
redea expresivitatea limbii române, fundamentată inițial nu pe literaritate, ci pe oralitate, așa că a
preferat substantivul cîntic , ce exprimă specificul românesc și se înscrie în tradiția culturii
populare.
S-a apreciat că patru din poeziile incluse în volumul Cîntice țigăneș ti ar fi traduceri libere
sau adaptări ale unora dintre creaț iile incluse în ciclul Romancero gitano al lui García Lorca după
cum urmează:
1.Nevasta mincinoas ă – La casada infidel (Nevasta necredincioasă ),
2.Cîntic de fată neagr ă – Romance sonámbulo (Roman ță somnambulă ),
3.Cîntic de lun ă – Romance de la luna, luna (Romanț a lunii, lunii),
4.Cîntic de poteraș i – Romance de la Guardia Civil espanola (Romanța Gărzii Civile
Spaniole).
Poezia Nevasta mincinoas ă a lui M. R. Paraschivescu se deosebeș te de textul Nevasta
Necredincioas ă a lui García L orca doar printr -o mai riguroasă organizare formală (rima
împerecheată, m ăsura versurilor de opt silabe) ș i dezvoltarea unor imagini mai fruste, prin
intermediul structurilor ce exprimă scenariul amoros. Creaț ia poetu lui reflectă virtuț ile expresive
16

ale mijloacelor specifice oralității (enunțul exclamativ, formele populare ale verbelor a putea, a
ține, interogația retorică, forma analitică de prezumtiv „n-oi fi can driu”, prin care se actualizează
prezentul spunerii). În plus, cuvintele argotice a bunghi și candriu marchează expresiv textul, prin
efecte de evocare, pentru a sublinia specificul local (lumea ț iganilor).
C
redeam că e fat ă mare
Când am dus- o pe că rare;
da’ și eu – ce minte proastă !
n-am bunghit că e nevastă
D-a
poi cum m- a desmierdat,
poci să spui, câ nd ești bă rbat?
că doară n-oi fi candriu
nici o taină să nu ț iu
(Nevasta mincinoas ă)
Și
eu, când la râu mi- am dus -o,
Crezând, cum mi- a spus, că -i fată
Mare, dar ea m ăritată .
D
ar sunt om ș i nu voi spune
ce mi-a spus. I-o- nțelepciune
a măsurii, ce îmi cere,
cumpătat să port tă cere.4
(Nevasta necredincioas ă)
A
celeași observații se impun ș i în cazul poeziilor Cîntic de fată neagr ă, respectiv Romanț a
somnambul ă. Contrastele expresive se organizează în jurul a două elemente cromatice ( roșu –
negru la Paraschivescu, verde – negru la García Lorca) care actualizează, în planul imaginarului,
opoziț ia viață – moarte , numai că poezia lui Paraschivescu exceleaz ă prin cizelarea formei ș i
impunerea unor imagini metaforice dramatizate, în vreme ce expresivitatea textului lui García
Lorca se amplifică prin sugestie și notaț ii subiective, profund liri ce:
4 În original, „Y que yo me la llevé al río/ creyendo que era mozuela,/ pero tenía marido. /…/No quiero decir, por
hombre,/ las cosas que ella me dijo./ La luz del entendimiento/ me hace ser muy comedido” ( La casada infidel ).
17

Peste oglinda fântânii,
Țiganca îș i leagă nă sânii,
Sânii ei de trandafir,
părul roș u de porfir.
n
oaptea s -a lăsat st ăpână
peste fata neagră, moartă ,
pe mormântul din fântâ nă
(Cântic de fată neagr ă)
Peste chipul din fântâ nă
s-aplecă ț iganca iar.
Verde carne, plete verzi,
Și noaptea neagră deodată
ca o mică piaț ă pare.
(Romanță somnambul ă)
Originalitatea lui Paraschive scu se dovedeș te mult mai mare în prelucrarea poemului
Romanț a lunii, lunii din care rezultă un text propriu, Cîntic de lun ă. Poetul preia numai tema ș i
motivele fundamentale al e poeziei lui García Lorca, însă imaginile sale poetice dezvoltă raporturi
de convergență pentru a pune în evidență un imaginar al vitalității și senzualității descătuș ate de
convenții. Deși ambii poeți pa r să prelucreze o variantă a mitului zbur ătorului, în care principiul
masculin ș i cel feminin inver sează rolurile (luna ademenește și fură inocenț a unui adolescent),
Paraschivescu renunță la sugestie ș i impune, la nivelul expresiei poetice, valorile conotative ale
unor cuvinte- cheie:
Iese luna în poiană
gătită ca o codană;
aiurit, neclă tinat,
o mâ ndrețe de bă iat
cu ochii de pietre rare o privește cum ră sare.
Și prin noaptea tulburată ,
trece luna desmățată,
18

trece și nu stă de loc,
curva de sidef ș i foc,
și-și despoaie, gemene,
țâțele de cremene.
(Cântic de lună)
Luna veni- n fieră rie
Cu fusta de chiparos.
Copilul o vede, vede.
Copilul stă și -o priveș te
În aeru -nfiorat
brațele- și desface luna
lubric ă-arătîndu- și sînii
duri precum de cositor5
(Romanț a lunii, lunii )
Î
n poezia Romanț a se poate remarca faptul că Miron Radu Paraschivescu preia dintr -un
poem eminescian elementele fundamentale de ordin prozodic (ritmul, rima, mă sura), remarcabile
prin muzicalitatea lor, dar semnificația textului este generată și potențată doar parțial prin folosirea
unor structuri poetice eminesciene. Îns ă aceste structuri reprezintă însăși ființa poemului. La
nivelul formei, textul Roman ță preia muzicalitatea desăvârșită a elementelo r de prozodie (ritmul
iambic, mă sura versului de opt silabe, rima împerecheată) specific poemului De ce nu -mi vii de
Mihai Eminescu:
D
e câte ori pe înserat
În tîrgul mic te -am aș teptat,
Când tremurînd că n-o s ă vii
Umbl am pe strazile pustii?…
(Romanț a)
V
ezi rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc S-așază bruma peste vii –
5 În original, „La luna vino a la fragua/ con su polisón de nardos./ El niño la mira mira./ El niño la está mirando./ En
el aire conmovido/mueve la luna sus brazos/ y enseña, lúbrica y pura,/sus senos de duro estaño ” (Romance de la luna,
luna).
19

De ce nu -mi vii, de ce nu- mi vii?
(De ce nu -mi vii)
Le
gătura între Cîntic de paj și Luceafarul se dezvoltă în cheie par odică . Aparent, intertextul
reflectat de moto este reprezentat de un „tango ț igan” însă numeroș i indici de text ilustreaz ă
legătura cu poemul Luceafărul . La nivel prozodic, versurile sunt organizate sub formă de catrene,
respectându -se până ș i dispunerea grafică în pagină. În poezia eminesciană măsura este de 8,
respectiv 7 silabe, ritmul iambic și rima încrucișată , iar în textul lui Paraschivescu singura diferență
este masura de 8, respectiv 6 silabe:
D
in turn, un tâ nar castelan
Privind prin vechi fereș ti
Zări o fată de ț igan
Frumoasă ca- n poveș ti
(Cîntic de paj )
D
in umbra falnicelor bolț i
Ea pasul și -l îndreaptă
Lângă fereastră, unde -n colț
Luceafărul așteaptă
(Luceafă rul)
A
naliza unor strofe ce alcă tuiesc aceast ă prim ă secven ță a poeziei Cîntic de nunt ă scoate
în evidență dezvoltarea contrastelor în planul paradigmatic al textului:
O să
zic pe drum de sear ă
pe o strună de vioar ă,
o istorie ș ucară
că-i cu boal ă rea, amar ă;
Trist e cînticul, uitat,
de jale ș i lăcrămat,
ca un fante de gagiu,
trist, ș i vechi de nu- l mai ș tiu
20

În prima strof ă, contextul „o să zic (…) o istorie ”, instituit, la nivel sintactic, prin
complementaritatea dintre verb ș i substantiv, determină generarea unui prim contrast prin
determinantul adjectival șucară, ce are rolul de a evoca lumea țiganilor ș i reflect identitatea eului
liric: menestrelul. Peste acest contrast se suprapune un al doilea tip de contrast, generat de figuri
stilistice de tipul enumeraț iei („pe drum de seară” , „pe o strună de vioară” ) prin care se
actualizează o serie de trăsături semantice ce potențează imaginarul poetic: pe drum de sear ă [+
nomadism]; pe o strună de vioar ă [+ muzicalitate, + oralitate]. În urmă toarea strofă, contextul
„Trist e cânticul” se dezvoltă, pe de o parte, p rin relaț ia de complementaritate dintre verbul
copulativ a fi și numele pre dicativ multiplu, iar pe de altă parte , prin relația de interdependență
dintre subiect ș i predicatul analitic. Primul tip de contrast este generat prin sintagma redundantă
fante de gagiu ( fante – termen familiar ce denume ște un bă rbat afemeiat, gagiu – termen argotic,
de origine țigănească ce desemnează bărbatul, în general), în c are semnul argotic actualizează, prin
efectele sale de evocare, ideea unei existenț e situate sub semnul nestatorniciei. Tot în raport cu
elementele de context se dezvoltă contrastul suprapus, evidenț iat prin dislocare și enumeraț ie:
„trist (…) uitat”, „de jale ”, „lăcră mat (…) vechi ”. Redundanța semantică a termenilor trist, de
jale, lăcrămat potențează emfatic materialitatea sonoră a cântecului și efectul acestuia asupra
sensibilității unui auditoriu închipuit.
II
.3. „DIXTRACȚIILE ” UNOR „BĂIEȚI DE GAȘCĂ”: DAN LUNGU
P
roza scurtă a scriitorului ieșean Dan Lungu poartă însemnele scriiturii de tip experimental.
Textele grupate în volumele Proz ă cu am ănuntul și Băieți de gaș că își definesc individualitatea
stilis tică sub semnul unei poetici de analiză ș i transfigurare a rupturilor generate în mentalul
individual sau colectiv de stigmatul marginalizarii sau de totalitarismul ideologic.
Puțini dintre criticii volumelor sale de proză scurt ă au remarcat că Dan Lungu este un
scriitor cu o viziune teoretică concretizată în publicarea de studii științifice. Cam acelaș i lucru s –
ar putea afirma și despre proza literară a autorului.
Povestirea Cheta la flegm ă este o ilustrare a acestui tip de proză a am ănuntului, deoarec e
naraț iunea este organizată prin câteva strategii de semnificare literar ă care apar în mai multe texte:
potențarea oralităț ii, portretizarea emblematic ă, relativizarea și secvenț ialitatea .
Gradarea ș i continuitatea expresiv ă dintre elementele neutre, familiare și argotice serveș te
nu numai mimetismului artistic, întruchipat de schiț area, prin cadre rapide, a unui stil afectiv, de
natură orală, ci și la exprimarea dependenț ei sociale a individului față de grup. Ilustrând, prin
limbaj, dorinț a de a fi acceptat de „ gașcă” , eroul devine exponent al lumii abrutizate în care tr ăiește.
Asistat de aceiași băieț i care i -au violat sora, personajul topeș te candoarea copilărească în barbaria
21

convențională a unei precoce experiențe erotice, moment ce marchează lepădarea de
individualitatea inocenței ș i asumarea unei presupuse maturizări, care grăbește intrarea în „viața
adevărat ă”:

„Dincolo de toata umilinț a eram fericit, puteam vorbi de femei, puteam râde cu toată gura
la obscenități, cunoșteam secretul vieț ii. Nu m ă interesa cu cine împărțisem acea
cunoaștere, ea era obișnuită, blazată, flegmatică, eu – emoționat și tremuram puțin, de
aceea poate fusesem atât de mândru, că îmi învinsesem propria slăbiciune, înghițisem cu
curaj nodul în gâ t. Începusem să putrezesc ca toți ceilalți, să miros a viață adevarată, și
toată lumea pă rea îngenuncheată la picioarele mele.
Știam că exist altfel, îmi venea să -mi scot pălăria în faț a mea. Crescusem în mine un altul,
mai pur, care se scutura de mine cel dinafară ca de o crustă de balegă. Am simț it un val de
nebunie care îmi ridica mizeria în gât. Toate buboaiele deveniseră răni vii. O î ntâmplare
m-a adus în pragul disperării, după care viața mea s -a socotit după altă măsură .”
(Lungu, 2003: 14)

Un alt text, nuvela B ăieți de g așcă, reprezintă o ilustrare mai amplă a virtualităților
expresive ale oralităț ii de tip urban, dezvoltate prin structuri lingvistice de tip familiar -argotic și
vulgar. Deși lumea semantică a textului se constituie în jurul aceleiași teme ca ș i în povestirea
Cheta la flegm ă, perspective asupra dezvoltă rii epico -tematice devine originală prin convergenț a
unor tehnici narative specifice normei stilistice a autorului, prin care ia ființă universul de
semnificații al textului: secvențialitate, focalizare, portr etizare emblematică și relativizare
temporală .
În nuvela Băieți de gaș că, constituirea mărcilor naraț iunii este susținută prin focalizare
narativă, procedeu care poate fi interpretat dintr -o dublă perspectivă: 1) narator – limbaj al
narațiunii ș i 2) narator – personaje. Prin prisma raportului narator – limba j, mărcile narațiunii su nt
mijloacele de semnificare artis tică prin care povestitorul prezintă înlanțuirea evenimentelor și
relațiile dintre personaje. Din acest punct de vedere, în nuvela lui Dan Lungu, termenii și
sintagmele argotice su nt elemente fundamentale de constituire a lumii narative. Ca materie
lingvistică în care se concretizează substanța imagistică a lumii ficționale, argoul devine trăsătura
distinctivă a normei individuale a textului, deoarece reprezintă fundamentul lingvistic al potență rii
imaginarului literar:

„Când se crăcă na de ziuă, V ăru’ era puternic împușcat în aripă. Fasolă era și el mușcat de
maimuță, fă cea poante tot mai de cacao. Nici eu nu mă simț eam prea bine, mi se cam
22

muiaseră biscuiții, poziția bipedă devenindu- mi un deziderat constant. Numai Paganel,
săracul, ț inea steagul sus și ne tot întreba el cu cine mai bea, că i se părea că noi ne cam
alintam. Oricum, numai noi patru mai rămăsesem pe baricade. Stupidu’ votase de trei ori
cu Iorga, iar acu dormea cu picioarele în mașina de spă lat și cu nasul într -o scrumelniță .
Bastîrcă, după ce se răstise și el o dată la papuci, o tăiase spre cas ă, cântând cât îl ț inea
gura Balada Canadianei, ca de obicei. (…)
Capalb îș i pierduse ș i el maul, l- am descoperit dimineaț a în balcon, s oilind în fund pe un
scaun pescăresc, cu tărtăcu ța sprijinită de marginea balco nului. Ziceai că până atunci se
benoclase după gagici pe stradă și că doar ațipise puțin, mă înț elegi.
Restul plecaser ă de mult”
(Lungu, 2003: 145-146)
Î
n planul sintagmatic al textului, sinonimia elementelor argotice dezvoltă congruen țe
semantice și orientează centrarea pe mesaj, prin transpunerea principiului echivalenței „de pe axa
selecției, pe axa combinării ” (Jakobson, apud Coteanu, 1998: 56). Prin acțiunea funcției poetice,
metaforele argotice ( împușcat în aripă – mușcat de maimuță ; a vota cu Iorga – a se răsti la papuci )
devin mărci implicite ale viziunii asupra „realității” textuale.
II.
4. MOȘMANDELE UNUI „RECHIN VERSAT ”: MIHAI AVASILICĂI , ZIS FANFAN
M
ihai Avasilcăi, zis și „Fanfan ”, a fost o figură memorabilă . A te rminat patru clase, dar se
lauda mereu cu „universităț ile” pe care le- a făcut timp de 18 ani, pe la Ia și, Poarta Alb ă, Gherla,
Jilava sau prin alte locuri de pierzanie. Vorbea colorat, recit a mult, cu ochii luminați de poezie,
habar n -avea ce-i teoria literară, dar spune a, cu mâna pe inimă, că pușcăria l -a făcut scriitor. Cu
toate acestea, greu s- ar găsi un critic care să spună că textele lui pot fi considerate lite rare, în
adev ăratul sens al cuvântului. Venit din cealaltă parte a lumii, aflată dincolo de lege, Fanfan a
prelungit în scrierile sale imaginea vie a șmecherului fâșneț care se descurcă în orice situaț ie.
Bucățile de proză ale acestui „Papillon” ieșean, cum îi pl ăcea să fie alintat, pot fi, mai
degrabă , apropiate de genul de reportaje literaturizate, delimitate de spațiul complex al ficțiunii
prin exploatarea resurselor expresive ale limbii, dar fără a avea anvergura estetică a imaginarului
literar. De altfel, prin situarea în continuitatea literaturii, reportajul rom ânesc a cunoscut
virtuozitatea expresivă prin Brunea Fox sau Geo Bogza.
Cu această î nțelegere, textele lui Mihai Avasilcăi, grupate în volumele Fanfan, rechinul
puscăriilor (1994) și Borfașii secolului XX (1997) pot fi așezate în proximitatea literaturii, fără a
se identifica însă cu literatura. Competența lingvistică remarcabilă a autorului și darul de a prezen ta
23

ironic amarul decăderii umane contribuie din plin la supralicitarea valorii literare a acesto r scrieri
numite, pompos, „ memorial al foamei, umilinței și durerii” sau „ nuvele cu tentă autobiografică ”.
Manifestările deviante, stigmatizate în societate devin elemente constitutive ale
comportamentului uman în penitenciar. Între zidurile închisorii, infractorul recidivist nu mai este
o persoană stigmatizată social, ci un rechin versat , bine adaptat la supravieț uirea într -un mediu
ostracizant și agresiv, care reprimă unul din cele m ai importante aspecte ale condiț iei umane,
libertatea. În viziunea lui Mihai Avasilcă i, dezumanizarea se întruchipează într-un bestiar al
devianț ei:
„
Texasul era secția cu cele mai înrăite reptile, cu recidiviș tii cei mai turbați și periculoși.
Acolo era adunată toată gama de cobre veninoase, cei mai ciumegi, îmbîrligători și
periculoși deținuți din toată țara. Chiar ș i pentru niște carași destul de ruginiți din celelalte
barăci era periculos de a face vreo combinație cu o reptilă de pe Texas, fiindcă acolo se
știu cele mai versate metode de a te face sa pui botu’ la mistrețuri rele, și cele mai
perfecționate și perfide metode de a te fraieri .”
(Avasilcăi, 1994: 105)
Do
minate de metaforicul argotic, răutatea, egoi smul, agresivitatea, ipocrizia și
promiscuitatea umană su nt considerate atitudini și comportamente viabile , acceptate în mediul
concentraț ionar, fiind motivate de nevoia de a supravietui. Individualitatea ș i diversitatea umană ,
specifice lumii libere îș i pierd relevanța în incinta pușcăriei. Odat ă căzuți la pripon sau retrogradaț i
în pușchime, oamenii se împart în doar două categorii: fraierii ( husenimea, primarii, cocliții,
martalogii, bulangiii ) și ș mecherii ( reptilele, farfuriile zburatoare, hienele, șacalii sau dulăii).
Primii su nt răsuciț i în vrej , ceilalț i au bengă, dau dovadă de mare versament și se țin de tot soiul
de mescambe, moșmande, trotiluri, mistreț uri și alte jucă rii, adică ispr ăvi prin care vor să arate că
pot învâ rti lumea pe degete. Adept al devizei „nici o marcă, nici un leu. Singurul dolar sunt eu”,
nici un rechin nu stă prea mult în libertate, pentru că „aerul e prea tare” iar munca cinstită „e animal
sălbatic ”, așa că i se face dor de viaț a de la pandaimos .
Unul din pasajel e interesante ale acestor relată ri autobiografice surprinde esența stilistică
a procesului de argotizare, prin valorificarea calamburului c a element de reliefare expresivă a
omofoniei:
„G
inind că fotbalul îi place la nebunie, i -am băgat un ș to de la mondialele de acum opt ani,
când șmecherașii cu prisosință în dobitoc vrăjeau ca și cum ar fi cardit unui chelner: «Arde –
mă cu o friptură bine Rummenige ș i un vin R ossi!», iar chelnerul haladit ră spundea: «Bine,
24

de acord, imediscaca, dar mai întâi Plătini!», la care unul din roată spunea: «Du -te, băi, de-
a dura, dupa ce eu, Gentile cu tine, tu Tigana cu mandela?, că -ți trag o sm etie în Falcao de
te fac Zooph și treci Pasarella -n lung ș i-n Lato!» ”
(Avasilcăi, 1997: 205)
C
a element central al constituirii semnificației textelor, argoul folosit de Fanfan se remarcă
prin autenticitate ș i caracter oral . Încifrarea metaforică ilustrează că argoul răufăcătorilor este
expresia lingvistică a unui mod de viață blamat, pe care indivizii pedepsiți cu privarea de libertate
și-l asum ă și de care se servesc cu naturalețe, pentru a comunica fără să fie înțeleși de neințiați. Cu
toate acestea, specializarea noțională a argoului, căreia îi corespunde un imaginar lingvistic al
concr etului, dezumanizării ș i vulgarității nu poate genera complexe semnificaț ii literare. Tocmai
de ace ea, scrierile lui Mihai Avasilcăi r ămân, în mare parte, probe ale performanț elor lingvistice
pe care le poate atinge o persoană sau un grup în folosirea unui „cod restrâns” (Bernstein, 1972:
164), fără a avea virtutea d e a sublima textual principiile estetice ale transfigurării artistice.
25

C
APITOLUL III
CÂM
PUL SEMANTIC AL „HOȚIEI ”
A
rgoul este un limbaj convențional, folosit mai ales de vagabonzi, rău făcători etc. pentru
a nu fi înțeleși de restul societății.
Acesta a cunoscut o mare dezvoltare ab ia în secolul al XX -lea, atunci când s -au realizat
monografii și dicționare, s -au publicat studii interdisciplinare privind aspectul cognitiv, cultural și
expresiv al utilizării argotismelor în comunicarea verbală .
„S
ubstantivul argot s-a raspândit în mai multe limbi europene ca denumire a unui ansamblu
de elemente lingvistice dificil de definit. Nu de puține ori, dorința de a realiza delimitări
cât mai exacte sau, dimpotrivă, exprimarea de factură eseistică ori impresionistă au
contri buit la apariția unor ambiguități și confuzii care, în timp, s -au dovedit adevarate
piedici în constituirea unui cadru teoretic cuprinzător și adecvat, care să permită descrierea și interpretarea rolurilor pe care le îndeplinesc, în comunicare, cuvintele ș i expresiile
argotice. ”
6
F
ilologul român Laz ăr Șăineanu a propus una din cele mai interesante ipoteze etimologice:
,,Pe baza asemănării dintre formele argot și ergot , el a considerat că, în limbajul pungașilor,
termenii din familia fr. argot sînt, de fapt , metafore care fac referire la unele activități cotidiene:
„la origine, argot însemnă meseria sau breasla hoților, de unde argotier , hoț și argoter , a cerși ”
(Sainéan, 1907: 34). Prin urmare, fr. argot , provenit din ergot (‘gheară’), ar denumi obiceiul de a
da o gheară, adică de a fura sau de a cerși . Această etimologie este respinsă de Albert Dauzat,
care considera că fr. argot provine dintr- un termen dialectal:
„A
rgot provine dintr -un vechi cuvânt provensal, argaut , exist ent în regiunea rodaniană și
care, inițial, însemnă haină, dar care s -a depreciat imediat la sensul de «haină veche», apoi
6 Milică, Ioan (2009). Expresivitatea argoului , Prefață de Dumitru Irimia. Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan
Cuza”, p. 13.
26

la cel de «țoale, zdrenț e». Prin urmare, Regatul Ar goului ar însemna Regatul Zdrenț elor.
Ce poate fi mai natural decât zdreanț a ca simbol al calicului?”
(Dauzat, 1929: 13)7
Deși
explicaț ia lui Dauzat pare mult mai conving ătoare decât presupunerea lui Șăineanu,
trebuie observat că cele dou ă argumentări fac referire la aspecte definitorii pentru lumea obscur ă
a răufăcătorilor din Franț a secolului al XVII -lea: obiceiurile și vestimentația.
Ideea lui Șă ineanu a fost reluat ă de Pierre Guiraud, care a exclus asocierea argot – ergot ,
dar a insistat asupra identităț ii de nume propriu a cuvântului argot :
„La or
igine, cuvîntul, care datează din secolul al XVII -lea, desemnează nu o limbă, ci
colectivitatea de calici și cerș etori care forma, în faimoasele Curț i ale Miracolelor, Regatul
Argoului; ulterior, termenul s -a folosit pentru limbajul lor; s -a spus mai în tâi jargonul
Argoului si apoi argou”
(Guiraud, 1956: 5)
T
oate aceste ipoteze etimologice au în comun un element important. Ele insistă asupra
faptului că alunecarea de sens – de la ‘activități profesionale’ sau ‘ înfățisare’ la ‘limbaj’ – a
accentuat competiția dintre- un termen mai nou ( argot ), atestat în secolul al XVII -lea, și unul mai
vechi ( jargon), cunoscut înc ă din secolul al XII -lea.
Tendinț a de a descrie vorbirea infractorilor este motivată de dorința de a lua contact cu
ceea ce parea a fi o lume misterioasă, dominată de reguli de funcționare necunoscute marelui
public. Termenul argot , este întrebuințat pentru a desemna limbajul raufăcătoril or.
„‘A
rgoul este un limbaj special, dar nu orice limbaj special este, în mod necesar, un argou ’
(Niceforo, 1912: 9). Această afirmaț ie rezumă una din cele mai îndelungate ș i mai des
invocate ipoteze cu privire la identitatea argoului. Această concepț ie a fost acceptat ă fără
prea multe rezerve de lingviș ti renumiț i. De pildă , J. Vendryes (1939: 293) defineș te limba
special ă drept ‘o limb ă care nu este întrebuințată decât de gru puri de indivizi aflați în
situații speciale. (…) În concluzie, argourile sunt limbi speciale: școlarii, meșteșugarii,
răufăcătorii folosesc între ei un limbaj convenț ional’ ”.8
7 Ibidem , p. 14.
8 Ibidem , p. 18.
27

Pierre Guiraud observă că din punct de vedere structural vocabularul răufăcătorilor se
constituie din două categorii de termeni:
a) unit ăți lexicale care denumesc diverse activit ăți „profesionale”
b) cuvinte ș i expresii întrebuin țate pentru a exprima stări afective sau atitudini.
I
orgu Iordan (1962: 366- 368) arată că termenul argou înseamnă:
„1. l
imbajul răufăcătorilor, vagabonzilor, cerșetorilor și al altor categorii similare;
2. ceea ce se mai cheamă și jargon, adică vorbirea specială a unor categorii sociale
determinate, cum sunt soldații, muncitorii, studenții, artiș tii, școlarii etc.;
3.tot ce intră în limba cultă din vorbirea popular și se caracterizează prin naturaleț e,
spontaneitat e și afectivitate etc. ”
D
eși se spune că argoul românesc este un fenomen mai puțin cercetat, în realitate, astfel
de constatări sunt într -o anumită măsură nefondate.
Chiar dacă sub aspect cantitativ, studiile româneș ti asupra argoului sunt mai pu ține decât
cele din unele țări europene, din punct de vedere calitativ nu se poate afirma deloc același lucru.
Până la instaurarea regimului comunist, cei mai mari dintre cercetă torii români ai argoului au
format veritabile ș coli. Fondatorul studiilor europene moderne privind argoul este un filolog
român. Concepț ia lui Iorgu Iordan asupra argoului nu este cu nimic mai prejos față de
consideraț iile teoretice ale unor contemporani iluș tri (Albert Dauzat, Eric Partridge). P ăstrând
proporțiile de rigoare, cercetă rile privind limba vorbită, inițiate, în anii ‘30, de elevii Ș colii
lingvistice de la Iaș i pot fi asem ănate, sub aspect calitativ, cu unele dintre articolele ap ărute în
prestigioasa publicaț ie American Speech . De altfel, în perioada interbelic ă, interesul pentru argoul
românesc devenise aproape o modă culturală: paginile unor cunoscute publicaț ii cultura le ale
vremii au gazduit liste ș i glosare de argou, s- au scris lucr ări de popularizare (V. Cota, Al. V.
Dobrescu), au ap ărut primele scrieri literare în care argoul era folosit ca marcă de identitate a
spiritului bulevardier sau de mahala, iar dezbaterile științifice priveau mai ales etimologiile unor
argotisme, locul argoului în limba ș i expresivitatea unor cuvinte ș i expresii argotice.
„Di
scontinuitatea culturală provocată de instaurarea comunismului a determinat, atât în
lingvistică , cât ș i în alte științe umaniste, apariț ia unei falii în cercetarea europeană .
Deosebirile între Est ș i Vest s-au accentuat până spre sfîrșitul deceniului al optulea, dar
căderea Cortinei de Fier a favorizat deschiderea orizonturilor către cultura occidentală. Pe
fondul mai larg al redefinirii cultural e româneș ti, preocupă rile științifice pentru specificul
28

limbii române vorbite au contribuit la revitalizarea interesului pentru limbajele argotice.
Reluarea public ării siste matice de articol e, studii, monografii, glosare și dicț ionare de
argou a fost motivată de dinam ismul accentuat al pătrunderii argoului în li mbajul mediatic,
în literatura ș i în comunicarea prin intermediul internetului. Acesta este cel mai important
semn al continuității în tradiția științifică a studierii argoului limbii române. ”9
P
rimul glosar de cuvinte și expresii argotice românești a fost publicat de un ziari st satiric,
N. T. Oră șanu. Activitatea publicistică a lui Orăș anu, de un interes se cundar pentru cercetarea de
față, este ilustrativă pentru a evidenț ia spiritul vitriolant al jurnalistului, întemniț at de cinci ori
pentru textele calomnioase publicate „ în foaia lui săptămânală” , intitulată Nichipercea (1859-
1879).
Din punct de vedere lingvistic, lista lui Orașanu cuprinde urmă toarele tipuri de elemente
lexicale:
a) termeni ieșiți din uzul actual, de exemplu a cărăi (a fura), busuioc (cuțit), ochișori
(galbeni), picior de porc mare (pușcă), rogojină (iapă), spală- varză (sabie), barosan (curcan),
cocoană (găină), lumânare (gâscă), purcea (ladă), taică (as), laba (cinci), ciolac (valet) etc.;
b) sintagme și locuțiuni, majoritatea învechite astăzi: a nălbit pânsa (s-a făcut ziua), a face
rachiu pisicei (a plânge), gogoși de trufă (minciuni), iarba fiarelor (mijloc sigur), a da cu mâna
în foc (a da de bani), gros la ce afă (avut), a toarce pisicu (a sufla), a face talmeș balmeș (a omorî);
c) termeni argotici aflați în uzul actual: gagică (femeie), lovele (bani), mol (vin), a vrăji (a
spune), mardeală (bătaie), pontoarcă (cheie).
d) elemente lexicale : târtan (ovrei), de pripas (fugar), biserică (cârciuma).
Argotismele din lista lui Orășanu au fost preluate de G. Baronzi și publicate în volumul
intitulat Limba română și tradițiunile ei (la p p. 149 -151). Spre deosebire de Orășanu, care pare să
fi notat cuvintele ș i sintagm ele tocmai pentru semnificațiile lor pline de noutate ș i de pi toresc
semantic, Baronzi foloseș te lista ca argument în favoarea ideii că argoul, ca parte integrantă a
limbii române, reflect ă existe nța unor categorii sociale care trăiesc în afara legii. Caracterizat de
G. Calinescu (1966: 101) drept un „vulgarizator productiv ca o uzină ”, autorul foloseșe, fără prea
mult succes, termenii argotici respectivi într -una din creaț iile literare proprii, Misterele
Bucureș tilor (1862), imitând, unele modele literare franceze (Eugène Sue, Misterele Parisului,
Paul Féval, Misterele Londrei ) și engleze.
Între 1900 ș i 1945, culegerea, publicarea și analiza argotismelor românești au intrat în
atenția cercetătorilor și a publicului larg. Apar primele studii ș i observații științ ifice despre
9 Ibidem , p. 60.
29

specificul argoului (Iordan, 1932, 1944). În acelaș i interval de timp , în unele ță ri din Europa
occidentală, apar câteva din teoriile importante asupra i dentității ș i dinamicii argoului (Sainéan,
1907, 1912; Niceforo, 1912; Dauzat, 1929; Partridge, 1934). Tot în această perioadă , sub influența
culturii franceze, pă trunde, în limba română , cuvântul argou (< fr. argot), care înlocuie ște
denumirile anterioare: limba cărăitorilor (G. Baronzi, 1872), ș mechereasca (V. Scântee, 1906). În
1922- 1923, în paginile publicației Adevărul literar ș i artistic , termenul francez argot era folosit
pentru a desemna vocabularul folosit în conversa ție de unii dintre membrii anumitor categorii
socioprofe sionale de vorbitori: delincvenț ii, deținuții, avocații, frizerii, militarii, școlarii. Forma
adaptată, argou, pare să se fi impus ma i tîrziu, spre sfîrș itul anilor ‘ 30 (în 1937, circulau, încă, în
limba scrisă, două variante, argou ș i argot ).
„D
eși relatarea lui Scântee, privind formarea intenționată a unui vocabular secret, prin
alegerea unui grup de răufăcători puși să codifice lingvistic noțiunile specifice ocupației
lor ilegale, pare puțin credibilă , fiind imposibil de verificat, glosarul publicat este valoros
pentru c ă permite realizarea unei comparaț ii cu termenii din lista lui N. T. Orăș anu.
Num ărul mare de elemente lexicale noi din glosarul lui Scântee reflect ă, implicit, caracterul
oral și dinamismul argoului celor certaț i cu legea. Cercetarea atentă a celor două liste de
termini ș i sintagme permite argumentarea continuităț ii dintre ‘limba cârâitorilor ’ din a doua
jumatate a secolului al XIX-lea și „șmechereasca” răufăcătorilor de la începutul secolului
al XX -lea.”10
Tab
el cu elemente lexical e comune celor două liste de argotisme:
Lista lui Orăș anu (1860) Glosarul lui Scântee (1906)
albiș ori (‘bani de argint’)
barosan ( ‘curcan’)
bidiviu (‘băiat’)
biserică (‘cârciumă ’)
cerc ( ‘inel’)
crăcani (‘pantaloni’)
gagică (‘femeie’)
gagiu ( ‘stăpân’)
găină ( ‘căciulă’) albișor (‘franc’)
barosan ( ‘directorul închisorii’)
bididiu ( ‘băiat’)
biseric ă (‘cârciumă ’)
cerc ( ‘inel’)
crăcane (‘pantaloni’)
gagică ( ‘femeie’)
gagiu ( ‘barbat’)
găină ( ‘palarie’)
10 Ibidem , p. 65.
30

grubă (1. ‘bani mulț i’; 2. ‘zece’)
labe (‘cisme’)
lovele ( ‘bani’)
mardeală ( ‘bătaie’)
mol (‘vin’)
picioare de porc (‘pistoale’ )
pițigoi ( ‘lacăt’)
*purcea (‘ladă’)
sticlete (‘soldat’)
teașcă (‘pungă ’)
*topardos (‘rachiu’)
urs (‘fecior de popă ’)
vrăji (‘a spune’) grubă (‘mult’)
labe (‘ghete’)
lovele ( ‘parale’)
mardeală ( ‘bătaie’)
mol (‘băuturi spirtoase’)
picior de porc (‘revolver’)
pițigoi (‘lacătă’)
purcel (‘portofel’)/ purcică ( ‘saltar, tejghea’ )
sticlete (‘gardian’)
teașcă (‘pungă ’)
tapardos (‘băutură ’), tapardos (‘rachiu’)
urs (‘contrabandist’)
vrăjește (‘spune’)
A
flăm de la Ioan Milică, autorul cărții Expresivitatea argoului , că termenii care fac
trimitere la anumite infracțiuni pot fi clasificați pe urmă toarele domenii noționale: furturile de
animale , furturile din buzunare , spargerile sau jafurile și tăinuirea bunurilor .
„Î
n ceea ce privește FURTURILE DE ANIMALE, domină două tipuri de referință:
animalele furate și hoții de animale. Mai mult decât atât, domeniul noțional ANIMALE
FURATE poate fi împ ărțit după tipuri de păsări și animale, cum ar fi GALINACEE: zoi
(‘găini’); CAPRINE: barbison ( ‘capră’), odolean (‘capră’), târnoagă (‘capră’); OVINE:
căciulă (‘miel’), cojoc (‘oaie’), lup ( ‘oaie’); BOVINE: cheptene (‘bou’), cornisor (‘bou’),
culbec ( ‘bou gras’), dolman ( ‘bou’), CABALINE: capr ă (‘cal’), cârlan ( ‘mânz’), cucerit
(‘mânz’), curu/ cururu ( ‘mânz’), fînar (‘cal frumos ș i tână r’), grasnet (‘cal’), grasni
(‘iapă’), grazd ( ‘‘armăsar’), sit ă (‘cal’). ”11
,
,FURTURILE DIN BUZUNARE sunt evidenț iate lingvistic printr -o veritabilă
terminolog ie metaforic -ermetică prin care este denumită ÎNFĂȚIȘ AREA FIZIC Ă: carin ă
(‘nas’), cățea (‘gură’); VESTIMENTAȚ IA: caraman ( ‘buzunar’), chiftă ( ‘surtuc’),
chiftiș or (‘jiletcă ’), cracane (‘pantaloni’), doini ță (‘cilindru’), găina (‘pălărie’), in
(‘pălărie’), jug ( ‘guler’), labe (‘ghete’), oahă ( ‘chimir’), rubaș că (‘cămașă’), șerpe
(‘brâu’), șerpar (‘chimir’), sfeșnice (‘cisme’), șlengher (‘batistă ’), șopron (‘palton’), spital
11 Ibidem , p. 68.
31

(‘blană ’), ștaif ( ‘guler’), treită rs (‘ghete’), zgardă ( ‘cravată ’); BUNURILE FURATE:
căluț (‘ceasornic de damă’), căpăstru (‘lanț cu ceasornic’), chestă l (‘tabacheră’), magazie
(‘tabacheră’), milăhăl (‘ceasornic’), moar ă (‘ceasornic’); tot în cadrul acestei noț iuni, serii
sinonimice interesante apar pentru a denumi punga ( meighiol ă, prepeli ță, teașcă) și
portofelul ( coajă, purcel , saxanea, scoar ță, teivol ă, tuvăl). La începutul secolului trecut,
HOȚ UL DE BUZUNARE era numit de confraț i caramangiu ( ‘pungaș ’) sau maravinar
(‘pungaș ’).”12
P
rintre cuvintele argotice care denumesc SPARGERILE ( ciură u, parao, scoc, trăsnae) pot
fi inclu și și termenii referitori la OBSTACOLE Ș I INSTRUMENTE necesare p ătrunderii în
locuinț e sau în alte spaț ii închise: beier (‘casă de fier’), deile (‘ușă’), deilă hal (‘cheie’), engher
(‘lacată’), haloim ă (‘fereastră’), holăm (‘ferestruică ’), mutu (‘lacătu’), pițigoi (‘lacătă’), piuliță
(‘casă de fier’), șuer (‘daltă’), șmeiră l (‘burghiu’), varcă ( ‘ladă’). BUNURILE FURATE [ belciuge
(‘inele’), cerc ( ‘inel’), chesef (‘argint’), fix (‘aur’), rup ( ‘argint’), somnacai (‘aur’)] puteau fi
obținute, însă, ș i prin jafuri (armate). Marea majoritate a cuvintelor din acest complex cîmp
asociativ au semnificaț ii criptice ș i formează lexicul specializat al unor categorii bine
individualizate de infractori.
Câmpul semantic al violenț ei este bine reprezentat prin cuvinte care pot fi încadrate în trei
domenii noționale ample: violenț a verbală, violența fizică și violenț a armată. În țelegând prin
violența verbală raportarea la noț iuni tabu, cum este SEXUALITATEA , se observă că glosarul se
dovede ște extrem de s ărac în cuvinte de acest fel ( carne , cariciu ‘membru sexual’). Situat între
semantica violenței și cea a infracț ionalitatăț ii, domeniul lexical al PROSTITUȚ IEI este slab
reprezentat în glosar, numai două cuvinte f ăcând referire la femeile de moravuri uș oare, cloață
(‘prostituată ’) și coarde (‘curve’). Mai bine reprezentat este câ mpul lexical al VIOLENȚ EI
FIZICE: chiftea (‘bătut’), (a) fleșcă i (‘a bate’), mardeală (‘bataie’), paradă ( ‘revoltă ’), rușpe
(‘căluș ’), sfat (‘palmă ’). Cele mai numeroase, par a fi, însă, confruntă rile armate. V IOLENȚ A
ARMATĂ este r eprezentată de: ARME ALBE: bismarc (‘pumnal’), ciuriu (‘cuțit’), ehtling
(‘cuțit’), locs (‘cuțit’), maher (‘pumnal’); ARME DE FOC: iagalău ( ‘pistol’), iagoli (‘pușcă ’),
orez (‘praf de pușcă ’), picior de porc (‘revolver’), șpaer (‘revolver’); ATACURI AR MATE Ș I
CRIME: cinimos (‘înjunghiere’), merinoiu ( ‘crimă ’), morlo (‘omor’), murliu (‘înmormâ ntare’),
șinsblăs (‘omor’).
12 Ibidem , p. 68.
32

„Noțiunea generică BANI este redată prin cuvinte ca lovele ( ‘parale’), cotoare (‘bani’),
musamatău ( ‘parale’), pentru BANCNOTE se foloseau argotisme precum bucată mare
(‘bancnotă de 100 lei’), bucată mică (‘bancnotă de 20 lei’), ciarș af (‘bancnote străine’),
stanik (‘bumașcă de 100 lei’), ș ticăl (‘bumașcă de 20 lei’), iar pentru MONEDE termeni
de tipul albiș or (‘franc’), bucată roș ie (‘napoleon’), mangâr (‘pitac de 10 bani’), marler ă
(‘franc’). ”13
I
mpor tant pentru destinul oricarui răufăcă tor aflat în atenția instituțiilor care veghează la
respectarea legii, procesul de urm ărire penală este reflectat lingvistic printr -o serie de noț iuni
precum: INSTITUȚ IA: curcănărie (‘poliție’), indechirai (‘poliție’), episcopie (‘judecă torie’),
mitropolie (‘tribunal’), ANCHETATORII: boier (‘magistrat’), caiaf ă (‘agent secret’), curcan
(‘soldat’), prieten (‘procuror’), sutaș (‘păzitor’), ștechen (‘comisar’), tătă (‘prefect’), zum sau zum-
zum (‘poteră ’); APĂRĂTORII: cățel (‘advocat’), clănțău (‘ avocăț el’), PROCEDURILE ȘI
DOCUMENTELE: caiaflâ c (‘denunț ’), chisiv ă (‘scrisoare, petiț ie’), ștafetă (‘ martor’), stâmp
(‘păgubaș ’), șuhăr (‘reclamaț ie’), telegram ă (‘mandat de eliberare’), zupă (‘ dosar’);
ANCHETAȚ II: agatat (‘prins’), ars (‘perdut’), nasulie (‘urmarire, pericol’), trântit (‘ arestat’),
vândut (‘pârât’), zacroit (‘închis’); CORUPȚ IA: blat (‘mită’), a blătui (‘a mitui’). În cazul unora
din termenii acestui câmp, se observă marcarea stilistică prin dezvoltarea de sensuri figurate
ironice, cu suspendarea sau adaugarea unor trăsă turi semice definitorii: [ – sacru]: episcopie
(‘judecă torie’), mitropolie (‘tribunal’); [+ uman]: catel (‘advocat’), curcan (‘soldat’ ). În unele
cazuri, sufixarea măreș te gradul de expresivitate peiorativă a termenului: caiaflâ c (‘denunț ’) <
subst. caiaf ă ‘agent secret’ + suf. – lâc; curcănărie (‘poliție’) < subst. curcan ‘polițist’ + suf. – ărie,
clănțău (‘ avocăț el’) < subst. c lanță ‘ gura’ + suf. -au.
Individualitatea acestui câmp este conturată p rin noț iuni cum ar fi DEȚ INUTUL: abonat
(‘vechi pușcăriaș ’), patruzeci ș i trei (‘ recividist’), zilaș (‘condamnat la puț ine zile’); LOCUL DE
DETENȚ IE: batol ă (‘închisoarea Pângăraț i’), chici (‘pușcă rie’), gaur ă (‘gherlă ’), var. pornaie
(‘pușcă rie’) < pârnaie ; AUTORITĂȚ ILE DIN PENITENCIAR: barosan (‘directorul închisorii’),
var. stiglete (‘gardian’) < sticlete ; CONDIȚIILE DE DETENȚ IE: cot (‘ani [de detenț ie – n.n.]’),
cramp ă (‘carceră’), dulap (‘ celulă ’), julani (‘păduchi’).
În acest cîmp asociativ au fost incluse cuvinte care exprimă activităț i specific umane.
Referirea la consumul de BĂUTURI ALCOOLICE se realizează prin unităț i lexicale argotice cum
ar fi biseric ă (‘cîrciumă ’), ițalu (‘ rachiu’), mol (‘băuturi spirtoase’), papardos (‘băutură ’),
tapardos (‘rachiu’), în timp ce FUMATUL este o noțiune foarte puțin ilustrată : grijanie (‘țigară ’),
13 Ibidem , p. 70.
33

varză (‘tutun’). O altă mică parte din argotismele incluse în glosarul lui Scântee fac referire fie la
lumea cartoforilor, fie la petrecerea timpului liber, prin cuvinte care trim it la noțiuni de tipul:
CĂRȚ I DE JOC: foi (‘cărți de joc’), inghel (‘valet’), linche (‘popă ’), levit (‘ popă ’), șicse (‘damă
în cărț ile de joc’), ș tercă s (‘cărți de joc’), vaci (‘cărți de joc’); JOCUL: a cardi (‘a juca’), furtună
(‘joc mare de cărț i’), JUCĂTORII: foițar (‘bun jucă tor de cărți’), tristea (‘trei hoți uniți să -l înșele
pe al patrulea la cărț i’). Trebuie remarcat că, din lista lui Orășanu, nu s -a păstrat nici unul din
cuvintele referitoare la acest câmp.
„D
e mare interes pentru etimologiști, termenii argotici reprezintă o parte dificilă a
cercetărilor privind originea cuvintelor, prin problemele complexe pe care le ridică
atestarea, proveniența și răspândirea argotismelor. În lumina acestor considerații, se poate
imagina, în societatea românească de la începutu l secolului al XX -lea, existența unor
grupuri de răufăcători, caracterizate prin mobilitate lingvistică și socială, cu preocupări variate și un limbaj adecvat realităților extralingvistice cotidiene. Pe lâng ă postularea
existenței unor rețele infracționale care se ocupau cu sustragerea, tăinuirea și valorificarea
bunurilor, se constată funcț ionarea unui sistem judiciar coercitiv prin car e se urmarea
limitarea consecinț elor nefaste ale fenomenului infracț ional. Dup ă cum reiese din Lista lui
Scântee, se poate afirma că, la începutul secolului al XX -lea, pe terenul limbii române,
argourile răufăcătorilor erau deplin constituite ca tehnolecte folosite de unele grupuri de
vorbitori aflați în conflict cu legea. Spre deosebire de alte sociolecte (limbajul familiar,
jargoanele, diverse alte limbaje profesionale), aceste argouri au ca trasătur ă distinctiv ă
caracterul criptic, încifrarea intenț ionat ă a semnificaț iilor fiind motivată de dorinț a
infract orilor de a nu fi înțeleș i de alte categorii de vorbitori, în timpul exercitării profesiilor
sancț ionate de legea penală .”
14
„U
nul din cei mai apreciați cercetători ai limbajului răufăcă torilor este filologul Lazăr
Șăineanu (1859- 1934). Activitatea sa științific ă reprezintă unul din rare le momente de
afirmare europeană a ș colii românești de filologie. Preocupările sale privind geneza și
evoluț ia argoului au impulsionat sincronizarea scolii române ști de filologie și lingvistic ă
cu alte ș coli europene. ”15
D
estinul lui Lazăr Șă ineanu ar fi fost cu totul diferit dacă , din pricina unor prejudecăț i
antisemite, autorul uneia din primele lucră ri moderne de semantică n-ar fi fost nevoit să aleagă
14 Ibidem , p. 72.
15 Ibidem , p. 73.
34

Franț a ca patrie adoptivă . În ciuda nefericirilor personale, activitatea de cercetare pe care Laz ăr
Șăineanu a desf ășurat-o la Paris și-a găsit ecou în epocă și a ră mas în con știința posterității.
După cum observă André Stein (1974: 39- 42), lucră rile lui Șă ineanu despre vechiul argou
al răufăcătorilor francezi su nt ilustră ri ale celor mai importante probleme teoretice ș i metodologice
cu care se confruntau, la începutul secolului trecut, cercetătorii francezi ai fenomenului argotic: 1 .
geneza și evoluț ia argoului ; 2. cercetarea ș i sistematizarea d ocumentelor istorice care atestă
existenț a argoului. S ublinierea principalelor elemente ale concepț iei sale asupra argoului are rolul
de a pune în lumină originalitatea gândirii filologului român.
a) În accep ția lui Șă ineanu, argoul este vechiul limbaj secret , convenț ional și artificial al
indivizilor certați cu legea, folosit în Franț a între 1455 și 1850. Începând cu a doua jum ătate a
secolului al XIX -lea, fuziunea treptată cu limbajul familiar al parizienilor ar fi determinat dispariția
argoului răufăcătorilor. În prezent, această teză nu se mai susține decât parțial. Fără a dispă rea,
argoul răufăcătorilor face parte dintr -o suită de variet ăți lingvistice cu tr ăsături comune, adică
formate dintr -un ansamblu de procedee de criptare formală și/sau semantică, utilizate în anumite
colectivități de indi vizi, cu scopul de a comunica fără a fi înțele și întotdeauna de vorbitorii din
afara grupurilo r respective.Vorbirea argotizanț ilor nu are un ca racter artificial, ci reprezintă o
modalitate naturală, firească de comunicare (Dauzat, 1929).
b) Adoptând perspectiva diacronică, Șăineanu realizează distinc ția între argoul vechi și cel
modern, definite ca entităț i lingvistice diferite:
„T
ocmai elementul fantezist și arbitrar formează veritabila demarcați e între argoul vechi,
conștient și sistematic, și argoul modern cu tendințe aventuroase care nu se prete ază bine
unei clasifică ri metodice ”
(Sainéan, 1907: 59)
„V
om spune, deci, că argoul propriu- zis, așa cum s -a constituit el timp de patru secole
(1455- 1850), nu ține cont de nici o formațiune onomatopeică; că, necunoscând decât
derivarea, el ignoră, de asemenea, procedeele deformatoare (cum ar fi largonji și alte rarea
finalelor) care au căpătat o mare dezvoltare în argoul contemporan; că, în timp ce acesta
din urmă, pentru a atinge scopul imediat al oricărei limbi secrete, incomprehensibilitatea,
deformează atât forma, cât și sensul cuvintelor curente, argoul vechi atingea același scop exclusiv prin resurse semantice. Acesta este, în fond, caracterul esențial al acestui limbaj
convențional, singurul în care spiritul se manifestă, în vreme ce tendințele deformatoare
moderne au ceva infantil și aventuros ”
(Sainéan, 1907: 288-289)
35

Î n perioada interbelică, cercetările privind argoul românesc se dezvoltă în două direcț ii:
a) adunarea ș i glosarea de material lingvistic
b) apariț ia unor studii de factură teoretică .
Elementul distinctiv al acestei perioade este reflectat de imitarea unor modele de analiză
lexicografică ș i stilis tică, prel uate din lingvistica occidentală . În plus, pentru a suplini lipsa unui
cadru teoretic adecvat de încadrare a argoului în limba vorbită, se remarcă tendinț a unor autori de
a intro duce o serie de observații teoretice, menite să descrie complexitatea realității lingvistice
surprinse prin cercetă rile de teren. Etimologia termenilor este, fără îndoială , cel mai important
aspect de interes pentru autorii multor studii asupra lexicului a rgotic românesc.
În anii 1922 și 1923, în Adevărul literar ș i artistic , s-au publicat liste de cuvint e preluate
din vorbirea argotică a delincvenț ilor, deținuț ilor, ș colarilor, militarilor, avocaților ș i frizerilor.
Unul din cei mai activi colaboratori ai Adevărului literar ș i artistic , Barbu Lăză reanu
(1975) este pr imul cercetă tor rom ân care a încercat să sublinieze oralitatea argoului, prin
publicarea de scurte fragmente conversaționale sau de enunț uri ilustrative. O atenție deosebită este
acordată seriilor sinonimice. Un exemplu est e constituit de ansamblul unităț ilor lexicale prin care
se face referire la noț iunea BANI: albeț, albeț de cârp ă, atule , biștari, bucat ă, cearș af, denchi ,
fată-mare , lovele, mangă ri, mardei , mic , solzi , veteran ă.
Din punct de vedere semantic, aceasta serie este format ă din două tipuri de termeni: i)
prelu ări din alte idiomuri precum limba rus ă (denchi / denghi < rus. Denghi ‘bani’ < tătărescul
denk , denghe), limba turcă ( mangări < tc. mangyr / mangir ) sau limba ț igănească [ biștari < țig.
bișto ‘al două zecilea’, lovele < tig. loo, love ‘bani’ (Vasiliu, 1937: 26), mardei < tig. mardo, marde
‘bani’ (Vasiliu, 1937: 26)] ș i ii) dezvoltă ri semantice conotative, de tip metonimic ( albeț, bucat ă,
cearceaf , mic) sau metaforic ( fată-mare , solzi, veteran ă). Numai câțiva dintre constituenț ii lexicali
ai seriei se mai folosesc în perioada contemporană (biștari, lovele, mardei ), dar semnificația
acestor cuvinte este cunoscută de un num ăr mare de vorbitori, fapt ce relevă r ăspândirea argoului
în vorbirea indivizilor situaț i în afara grupurilor de argotizanț i, rezultând, astfel, apariț ia unei
norme argotice comune.
Insta urarea comunismului a fost însoțită de schimbă ri radicale în lumea academică și în
mediile culturale româneș ti. Plecarea în străinătate a unor reprezentanți de seamă ai culturii
româneș ti, persecuț iile îndreptate împotriva altora, epur ările din universit ăți, ideologizarea
învățământului ș i impunerea unor bariere culturale către lumea occidentală au transf ormat o parte
din cercetarea românească umanistă într-un instrument de aservire culturală față de modelul „de
la Răsărit” sau de proslăvire a naț ionalismului. Ideologizarea științei își are originea în Uniunea
Sovietică și s-a răspândit în aproape toate ță rile aflate sub influenț a comunismului sovietic.
36

În vara anului 1950, I. V. Stalin publică în cotidianul Pravda faimoasa serie de articole
despre cum trebuie înț eles conceptul de limbă într-o societate bazat ă pe egalitate, eliberată de sub
dominaț ia burgh ezo-moșierească.
Deși „liderii comuniș ti români nu s -au ocupat niciodată explicit de problemele limbajului”
(Zafiu, 2001: 197), în multe lucră ri românești de lingvistică de după 1950, ideile din articolele lui
Stalin au intrat în literatura de specialitate, iar opiniile sale au fost considerate „geniale” (Graur,
1954). Lingviș ti cu mare autoritate au fo st obligați sau au consimțit să împrumute ideile doctrinei
lingvistice staliniste, fenomen care a avut cons ecinț e negative asupra studierii argoului românesc.
Cazul lui Al. Graur este reprezentativ în acest sens.
După 1990 sunt publicate dicționare de argou și apar unele studii privind impactul expresiv
al fol osirii argoului în limba vorbită , în stilul publicistic ș i în literatura arată că interesul pentru
dinamica limbii române este întemeiat pe diversitatea manifestă rilor lingvistice din realitate.
Fără a realiza un parcurs critic al tuturor articolelor, studiilor ș i volumelor care au avut ca
obiect de cercetare argoul, trebuie, totuș i, amintite câteva contribuții importante. Este demnă de
menț ionat activitatea publicistică desfășurată de Rodica Zafiu de mai bine de un deceniu în
paginile unor cunoscute hebdomadare culturale române ști (Luceaf ărul, România literar ă și, mai
nou, Dilema veche). Conceput ă ca reflectare a preocupă rilor privind mijloacele de potențare a
expresivităț ii utilizate de vorbitori, lucrarea Diversitate stilistică în româna actual ă (2001) are ca
element central sublinierea unui proces dominant în limba actual ă: pătrunderea oralității în limba
scrisă .
După 1990, descrierea mijloacelor lexical -formative existente în argou devine o parte
constitutivă a studiilor care au ca obiect de cercetare configuraț ia lexicală a limbii române
contemporane. Din această categorie face parte ș i lucrarea Adrianei Stoichi țoiu-Ichim,
Vocabularul limbii române actuale: dinamică, influenț e, creativitate (2001), care îș i are originea
într-un cur s universitar, aspect ce explică, în buna parte, nuanț a de didacticism în conturarea
identității lexicale ș i funcț ionale a argoului.
„AR
GOUL (în sens larg, corespunzând engl. slang) reprezintă o sferă lexical ă
cuprinz ătoare, în care se înscriu atât argoul (conceput în sens restrâ ns, ca limbaj criptic,
propriu celor aflați în conflict cu legea), cât și jargoanele unor grupuri sociale, profesionale,
de vâ rstă etc.”
(Stoichi țoiu-Ichim, 2001: 122)
P
rin lărgirea sferei de cuprindere a argoului, organizarea teoretică a studiului devine
conflictuală în raport cu realitatea întrebuință rii norm ei argotice în diverse context e comunicative.
37

Pentru a realiza delimitarea între jargon și argou, sunt invocate câteva trăsături „de ordin
pragmatic -funcț ional ”, care ar putea fi amendate. De exemplu, afirmația că cele două varietăți
lingvistice su nt limbaje ale unor grupuri sociale omogene ș i relativ închise, cum ar fi infractorii,
elevii, studenț ii, militarii, sportivii etc. (Stoichițoiu- Ichim, 2001: 123), apare ca nefondată, pentru
că majoritatea grupurilor amintite su nt eterogene din punct de vedere social, fiind formate din
indivizi din toate categoriile. Omogenitatea ar putea fi, cel mult, de ordin lingvistic.
O altă neclaritate se observă în reliefarea individualității jargonului. Deși consideră ca
definitorie ecuația «ARGOU = argoul răufăcă torilor + jargoan ele unor grupuri», autoarea susț ine
că „în afara zonei de suprapunere cu argoul, jargonul include termeni proprii, cu cara cter
profesional (specializat) ș i cu o coloratură familiară ” (Stoichițoiu -Ichim, 2001: 123), l ăsând astfel
să se înț eleagă că jargonul are o identitate p roprie, diferit ă de cea argotică. Potrivit acestei
interpretă ri, în limba român ă s-ar putea deosebi două tipuri de jargoane (argotice și neargotice),
distincție contrazisă prin schema care ilustrează „poziția celor două variante informa le (…) în
structura stilistică a limbii române ” (Stoichițoiu- Ichim, 2001: 123). Dificultăț ile de încadrare a
argoului în organizarea stilistică a limbii se regăsesc și în interpretarea stilistică a unor exemple
preluate din stilul publicistic.
Mult timp argoul a fost definit ca fiind un limbaj al răufăcătorilor, apoi această definiție a
fost nuanțată, recunoscându- li-se și altor categorii socio -profesionale „dreptul ” de a poseda un
argou propriu. O dovadă a acestei abordări, îndreptățită, de alt fel, până la un punct, este și
preferința argotinilor români (și nu numai!) pentru termenii din sfera preocupărilor situate în afara
legii: furturi, consum de droguri, crime, prostituție, lume interlopă etc. sau pentru cei care țin de
nevoile primare ale o mului în general: mâncare, băutură, sex, îmbrăcăminte.
Mulți termeni aparținând argoului, în general, provin din limbajul infractorilor și arată că
aceștia nu sunt prea atrași de activitățile umane practicate de majoritatea membrilor societății. Așa
se explică faptul că în argoul românesc nu prea există denumiri pentru diversele meserii, cu
excepția celor legate direct sau indirect de lumea interlopă. De aceea, după părerea noastră, avem de-a face cu o axă a ocupațiilor/meseriilor/profesiunilor de interes p entru reprezentanții acestei
categorii sociale, care ar putea arăta așa: ‘polițist’ – ‘avocat’ – ‘judecător’ – ‘procuror’ – ‘gardian’.
Termenii argotici care -i denumesc pe cei care practică meseriile din această serie
ocupațională, pot fi atribuiți următoarelor trei categorii:
1. Cuvinte care și în limba standard denumesc diverse ocupații, având mai mult sau mai puțin
legătură cu sensul argotic atribuit.
• Pentru ‘polițist’, întâlnim termeni ca gardist , legist, scutier „membru al forțelor speciale
de menținere a ordinii publice”, sectorist „polițist de proximitate”, vardist (înv.) „agent
de poliție”.
38

•Pentru ‘avocat’, se utilizează cuvinte ca: jongler , predicator, prezentator , trombonist .
•Nicio denumire a vreunei meserii din limba standard nu este împrumutată în argou pentru
a denumi ‘judecătorul’.
•La fel se întâmplă și în cazul termenului ‘procuror’.
•Pentru ‘gardian’ întâlnim un termen ar haic precum chelar (< sl. kelaru ), însemnând
odinioară „dregător care avea în grijă pivnițele și cămările boierești”.
2. Cuvinte inventate de către argotini, prin folosirea sufixelor de agent, după modelul limbii
standard:
•‘polițist’
Sufixul -ar :
– priponar (înseamnă și „paznic de penitenciar”, „securist”):
„În ziua când din belele mi -a căzut zaru pe rele/Ș- au bătut la ușa mea priponarii să mă ia…
(Astaloș, 2001: 69);
– presar :
„De două ori s -a cărăbănit din T. și l -au aninat presarii .” (Brașoveanu, 1978: 12)
– acvilar , caschetar , harcumar („subofițer de poliție”; termen țigănesc care înseamnă
„arămar”);
Sufixul – ist:
– acolist , ochist („polițist care execută o misiune de filaj”);
Sufixul -tor :
– gonitor („1. subofițer de poliție; 2. sectorist”); invadator ;
Sufixul -giu :
– tablagiu (termen care denumea, înainte de 1989, un subofițer de miliție, pentru faptul că
semnele distinctive pentru grade prinse de epoleți erau din tablă):
„Tablagiul s-a retras vreo opt minute în biroul de poliție, de unde a reapărut apoi cu o
agendă în mână.” (malinbot.wordpress.com)
•‘avocat’ – ciolănar (var. ciolanist ); cuvântător
•‘judecător’ – întrebător (termen care mai înseamnă „anchetator”, „procuror”)
•‘procuror’ – cuvântător (mai înseamnă și „avocat”), doveditor , întrebător , apăsător
•‘gardian’ – priponar , jitar (în limbajul deținuților; este un termen regional care
înseamnă „persoană angajată să păzească semănăturile; pândar, meregiu”), izolator (are
și sensul de „subofițer de penitenciar”).
39

3. A treia categorie este formată din termeni argotici mai vechi sau mai noi (cuvinte
împrumutate din limba standard, sau din alte limbi – romani, turcă –, și cărora li se atribuie sensuri
argotice), dar de data aceasta fără util izarea sufixel or de agent:
•‘polițist’: După cum remarca Rodica Zafiu, „Cele mai vechi denumiri ale polițistului în
argoul românesc sunt nume de păsări, folosite metaforic: sticlete , curcan , scatiu ,
cloncan .” (2009a)
– curcan :
„După ședință, cînd Mureșan a luat la puricat hîrtiile de care făcuse vorbire Dincă, a
constatat că infatuatul curcan nu rezolvase, de fapt, o sumedenie de omoruri, rămase și acum cu
autori necunoscuți.” [AC, 2000, 4(427)];
– sticlete :
„Au tras sticleții- n el, l -au găurit, sită- i făcut, șase gloanțe are -n piele…” (Barbu, 1997:
123)
Există și alte denumiri – de animale, de data aceasta –, pentru a desemna în argou ‘polițistul’,
printre cele mai cunoscute fiind:
– copoi :
„– Și ce muncă faci? Ești cumva î n poliție? – Nu, nu, sînt în administrație. – Foarte bine,
nu-mi plac copoii .” (Popescu, 1993: 235);
– șoricar (mai înseamnă și „polițist însărcinat cu supravegherea cuiva”, „detectiv”):
„Până când s -o-ntoarce viața pe partea pe care -i ața/Unde stau politicarii la pândă cu
șoricarii …” (Astaloș, 2001: 187);
La acestea se mai poate adăuga și denumirea unei alte… vietăți, metaforic folosit e în același
scop:
– gușter (poate fi întâlnit și cu sensurile „paznic de închisoare”, „vameș”, „grănicer”):
„Și că n- a plâns n- a oftat nici la gușteri n-a cântat/Când l -au dus la izolare ca să nu mai
vază soare” (Astaloș, 2001: 71);
Alți termeni care îmbogățesc această serie sinonimică:
– spurcat , caraliu, gabor , cavas , urât, poteră, garcea , balaban, balaur, boacter, călău, lest,
șingaliu, țifler , țagher, organ.
•‘avocat’ – clănțău:
„Spre exemplu, se spune că avocatul este un „vorbăreț”, că este un „ clănțău ”
(psihoconsultanta.wordpress.com)
•‘judecător’ – boier , dican , patrafir , țap negru.
•‘procuror’ – mâncător de oameni , câine roșu, rechin , țap roșu (interesantă această
diferențiere c romatică , între țap negru „judecător” și țap roșu „procuror”!), uliu, vultur .
40

În DEX, termenul de „ hoț” ne este explicat ca: „ HOȚ, HOÁȚĂ, hoți, hoațe, s. m. și f. 1.
Persoană care fură. ♦ (Adjectival) Care fură; (cu sens atenuat) viclean. 2. (Fam.) Om ștrengar,
șiret. – Et. nec.’’16. Tot aici mai întâlnim și cuvinte ce derivă de la cuvântul de bază „ hoț”:
•HOȚÉSC, -EÁSCĂ, hoțești, adj. De hoț. – Hoț + suf. -esc.
•HOȚÉȘTE adv. Ca hoții; p. ext. pe ascuns, pe furiș; hoțiș. ◊ Expr. A frige (carnea)
hoțește = a frige (carnea) înăbușit, acoperind cu jăratic. – Hoț + suf. -ește.
•HOȚÍ, hoțesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A duce o viață de hoț. ♦ Tranz. A fura. – Din hoț.
•HOȚÍE, hoții, s. f. Faptul de a fura, de a trăi din furturi; faptă săvârșită de hoț, furt,
furtișag. ♦ Fraudă. – Hoț + suf. – ie.
•HOȚÍȘ adv. (Rar) Hoțește. – Hoț + suf. – iș.
•HOȚÍT s. n. (Rar) Faptul de a hoți. – V. hoți.
•HOȚOÁICĂ, hoțoaice, s. f. Femeie care fură; hoață. ♦ (Fam.) Ștrengăriță, hoțomancă. –
Hoț + suf. – oaică.
•HOȚOMÁN, -Ă, hoțomani, – e, s. m. și f. Augmentativ al lui hoț. ♦ Om ticălos, șarlatan.
♦(Fam.) Om ștrengar, șmecher, poznaș. – Hoț + suf. -oman.
•HOȚOMÁNCĂ, hoțomance, s. f. (Fam.) Ștrengăriță; hoțoaică. – Hoțoman + suf. – că.
•HOȚOMĂNÉȘTE adv. (Rar) Ca hoțomanii. – Hoțoman + suf. – ește.
•HOȚOMĂNÍE, hoțomănii, s. f. Faptă sau purtare de hoțoman; tâlhărie, hoție. ♦
Înșelătorie, șarlatanie; șmecherie. – Hoțoman + suf. -ie.’’17
Î
n schimb, în Dicționarul de argou al limbii române găsim la litera „H” următoarele cuvinte:
„hârciog, hârciogi s.m. (intl.) hoț de locuințe ”18
•hoț ca o coțofană expr. hoț înrăit; cleptoman
•hoț de bună dimineața expr. (întl.) spărgător care operează în zorii zilei, pătrunzând în
locuințe pe fereastra deschisă de la parterul unei clădiri
•hoțoaică, hoțoaice s.f. (intl.) instrument folosit de hoți, constând într -un băț lung prevăzut
cu un cârlig
•hrubă , hrube s.f. (reg.) închisoare, penitenciar
•hubăr , hubări s.m. (intl.) hoț cu experiență
•huham , huhami s.m. (din idiș) → husăn
•hultan, hultani s.m. hoț cu experiență
16 Academia Română. Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan -Al. Rosetti ” (2009). DEX – Dicționarul explicativ al
limbii române , Ed. a 2-a, rev. București: Univers Enciclopedic Gold, p. 481.
17 Ibidem , p. 481.
18 George Volceanov (2007). Dicționar de argou al limbii române . București: Niculescu, p. 124.
41

•husăn, husăni s.m. om naiv, victim ideală a unui infractor
•husăn, huseni s.m. (intl.) victim potențială a hoților’’
Substantivul panacot are, în argoul răufăcătorilor, o dezvoltare semantică destul de
complexă. Variant ă a cuvântului panacod (‘ scândură de anumite dimensiuni, care se acoperă cu o
cârpă curat ă și pe care se așează bucăț ile de aluat înainte de a fi introduse în cuptor; forma, tipar
pentru aluat’), panacot pare să fi căpătat sensuri argotice (1. ’mijloc de transport public’; 2.
‘buzunar’), prin dezvoltare metaforică. În viziunea argotizanț ilor, tramvaiul, troleibuzul sau
autobuzul par să se asemene cu bucata de scândură acoperită din brutarie, iar pasagerii din mijlocul
de transport respecti v devin, imagistic vorbind, bucăț ile de aluat care așteaptă să se coacă la cuptor.
Pe scurt, trăsătura semică [+ uman], specifică sensului argotic, înlocuieș te semul [ – uman], existent
în sensul denotativ. Prin această mutație semic ă, se realizează marcarea expresivă și se actualizează
ocultarea sem nificației. Expresivitatea termenului și specializarea semnificaț iei pentru a descrie
un anumit tip de furt sunt dovedite de apariț ia familiei lexicale: vb. a panacota (‘ a fura din
buzunare’) cu var. a panacoti , panacotesc , s.n. panacot , panacoate (‘buzunare’), s .m. panacotar
(‘hoț de buzunare’), s.m. panacotist (‘hoț de buzunare’), expr. a da un panacot (‘ a fura din
buzunare’), s.f. panacoteal ă (1. ‘furt din buzunare’; 2. ‘ furt’).
42

C
APITOLUL IV
IV.1.
VORBE DE SPIRIT DESPRE HOȚI
„Câinii nu m -au mușcat niciodată. Doar oamenii .”
(Marilyn Monroe)
D
in când în când, lumea și diversele ei aspecte sunt înfățișate în viziunea oamenilor de
spirit, care au formulat moto -uri, cugetări și vorbe de duh despre diverse subiect e inspirate din
viața cotidiană, acestea devenind deja citate celebre, maxime și aforisme. Să n u uit ăm nici de
proverbe, zicători și epigrame.
Iată câteva vorbe de spirit despre hoți:
1.Templul hoților, profanat din când în când de justiție.
(Valeriu Butulescu)
2.Un popor care alege politicieni corupți, impostori, hoți și trădători, nu este victimă, ci
complice.
(George Orwell)
3.Un politician bun este la fel de neconceput ca un hoț cinstit.
(Henry Louis Mencken)
4.Cititorule, să presupunem că ai fi idiot. Sau că ai fi parlamentar… Dar stai, că mă
repet!
(Mark Twain)
5.Oare ce drepturi au oamenii cinstiți să se amestece în treburile interne ale hoților?
(Valeriu Butulescu)
6.Trăim o epocă a paradoxurilor, în care hoții sunt cinstiți, iar cei cinstiți sunt tratați caniște hoți.
(Ion Cristofor)
7.Parlamentarul nu este decât un infractor de rând care face legi în perioada în care nu
stă în închisoare pentru vreo crimă de drept comun.
(Mark Twain)
8.La ei sistemul de furt, și de fraudare, și de cumpărare a voturilor a funcționat mai bine.
(„Perlă” de Victor Ponta)
43

9.Spânzurăm hoții demni de milă în centrul orașului și îi numim în funcții înalte pe cei
mai mari…
(Aesop)
10.Mi se pare că supunerea față de guvern seamănă cu supunerea față de o bandă de
talhari, guvernul e o adunătură imorală.
(Lev Tolstoi)
11.Hoții îți cer banii sau viața; femeile le vor pe amândouă.
(Samuel Butler)
12.Când nu știți cu cine să votați, cu dreapta sau cu stânga, liniștiți- vă: hoții fură atât cu
dreapta cât și cu stânga.
(Ion Cristofor)
13.Când se face prezența în Senat, senatorii nu știu dacă să răspundă „prezent” sau
„nevinovat”.
(Theodore Roosevelt)
14.Oricât ai scotoci, în folclorul nostru nu găsești cavaleri, cel mult, haiduci, adică hoți
bine motivați social.
(Valeriu Butulescu)
15.În spatele fiecărei averi mărețe este o infracțiune.
(Honoré de Balzac)
16.Hoții de visuri ar trebui executați: au furat fără să le fie foame.
(Gavriil Stiharul)
17.Dacă n-ar exista lege, n-ar exista nici furt.
(Denis Diderot)
18.Domnul a dat, hoții au luat, fie numele statului veșnic lăudat.
(Valeriu Butulescu)
19. A fost pus la stâlpul infamiei pentru furt. A doua zi, stâlpul nu mai era acolo.
(Mihail Mataringa)
20.Patruzeci de hoți nu pot prăda un om în pielea goală.
(Proverb armean)
21.Pedeapsa pentru furt este invers proporțională cu suma furată.
(Boris Marian Mehr)
22.E greu de eliminat hoția prin lege, n- a reușit nici Țepeș, deși avea o constituție foarte
ascuțită.
(Valeriu Butulescu)
44

23.Nu există comerț mai rentabil decât furtul, pur și simplu, de vreme ce, la drept vorbind,
comerțul nu-i decât un furt camuflat.
(Paul F éval)
24.Amnistie, mărinimia statului pentru acei infractori care sunt prea costisitor de
pedepsit.
(Ambrose Bierce)
25.Pentru tâlhari nu există plăcere mai mare decât să vadă oameni cinstiți în pușcărie.
(Valeriu Butulescu)19
IV.2.
PROVERBE ȘI ZICĂTORI DESPRE HOȚIE
1. „ C
ine fură azi un ou mâine fură și un bou.
2.Hoțului de hoț îi e frică.
3.Hoțul neprins e negustor cinstit.
4.Hoțul de la hoț învață.
5.Hoțul zice c -a glumit
Când vede că l -ai zărit.
6.Hoția merge mână în mână cu domnia.
7.Hoțul începe de la o pâine.
8.Hoțul din casă e greu de descoperit.
9.Dacă ai furat o dată, ești hoț pentru toată viața.
10.De foame până și arhimandritul fură.
11.Hoțul simte că -i arde căciula.
12.Hoțul plânge că -i dus la spânzurătoare, dar nu se căiește că e hoț.
13.Hoțul trece drept boier când hoția îl îmbogățește.
14.Nu toți la care latră câinele sunt hoți.”20
15. „P r
inde hoțul când îți vine, că te prinde el pe tine.
16.Pentru hoțul cel mare și ziua și noaptea -s lucrătoare.
17.Ori fură, ori ține sacul, tot hoț e.
18.Negustorul vinde cu cotul și hoțul fură cu totul.
19.Mai bine să trăiești în sărăcie, decât sa fo bogat din hoție.
20.Mănâncă dintr -un blid cu toții și se pândesc ca hoții.
21.Minciuna, hoția și dragostea nu se pot ascunde niciodată.
19 www.javra.eu
20 www. înțelepciune.ro
45

22.Gazda păcătuiește cât și hoțul.
23.Ferește- mă, Doamne, de hoții din casă, că de cei de -afară mă feresc singur.
24.De n -ar fi hoții, n- ar fi nici pușcării.
25.De hoții din casă nu te poți feri.
26.De la hoț niciodată să nu furi .
27.De n -ar fi hoți, n- ar trebui temnița .
28.Bețivul se învăța cu beția, ca tâlharul cu hoția .
29.Bogăția ațâță poftele hoților .
30.Câinele latră, hoțul tace și fură.
31.Amânarea e hoțul timpului .
32.A fi hoțul hoților .
33.A avea degete lungi .
34.A avea mâna lungă. ”21
IV.3.
EPIGRAME DESPRE HOȚIE
H
oți și muncitori
„În comunism, s- a constatat
Că eram hoți – toți am furat.
Acum însă toți muncim,
Și prin muncă… sărăcim.
Epigramă de Ionel Stoiț
U
niversală
De i-ar condamna pe toți,
Pe corupți, pe marii hoți, Ar fi mare carambol:
Parlamentul ar fi „ gol”;
Și-ascultați aici la mine:
Nici Guvernul n- ar sta bine…
Hexagramă de George Budoi
21 www.proverbe -zicători.com
46

Ciocoiul nou la Vânătoare
Poartă- un lanț masiv de aur
La grumazul de erou;
De departe zici că- i taur,
De aproape vezi că -i bou.
Epigramă de ION DIVIZA
H
oți legali
Din tot ce parlamentul drege,
E clar un lucru pentru toți:
Mai lesne intră hoții -n lege
Decât să intre legea- n hoți.
Epigramă de ION DIVIZA”22
Hoție cu antet
Corupția, să știi, bădie,
Ca să- nțelegi și dumneatale,
Rămâne- aceeași, o hoție,
Dar are -n plus… „ patalamale ”!
Epigramă de Viorel Frîncu din arhiva personală a lui Gheorghe Culicovschi (2005)
Băieții deștepți
„Doar hoție au în gând,
Nu se tem de pușcărie,
Numai oamenii de rând
Tremură ca o piftie.
Epigramă de Mariana Dobrin din Jurnal de piftii – Festivalul Racitur ilor 2009,
Târgu Jiu (2009)
Gemenele
Minciuna în politichie
E adoptată ca o cartă,
22 www.citatepedia.ro
47

Încât, alături de hoție,
Atinge un nivel de… artă!
Epigramă de Nicolae Brelea din Adevărul și minciuna (2011)
Hoția
Se spune azi, despre hoție,
Că e un fel de meserie,
Ce-n orișicare conjunctură
Nu se învață, ci se fură.
Epigramă de Nicușor Constantinescu din Reflexe (și reflecții) într -o picătură de
cerneală (2005)
Unui scriitor
Ia din stânga, ia din dreapta,
Și s-așează- apoi să scrie,
Pentru că „proprietatea
E hoție! ”
Epigramă de Cridim din Epigramiști români de ieri și de azi (1975)
* * *
La noi constituția
Abate legislația
Spre minciună și hoție,
Dar și către corupție.
Epigramă de Gheorghe Ionescu din Judecătoriada (2006)
Hoție pe felie
Avem o țară ca- n povești,
Dar vremurile -s grele
Că n-ai unde să pitești
Pădurea de lichele.
Epigramă de Nicu Petria
48

Democrația la români
În lume, democrația,
E liberatea totală;
Doar în România,
E hoție legală.
Epigramă de Alexandru Truță
Hoție
Oriunde ai avea servici,
Fiscul te cată-n scripturi,
Lefuri mari s au lefuri mici,
Tot… le furi.
Epigramă de Vasile Iușan (2009)
Boul șef
Boul își dori șefie
Deci testat fu la… hoție:
–Te primim de -ai vreun cusur!
–Fiți pe pace, știu să fur!
Epigramă de Ion Cuzuioc din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)”23
23 www.citatepedia.ro
49

CO
NCLUZII
A
rgoul , din punct de vedere stilistic , este o temă amplă ș i interesantă , nu numai din
perspectivă teoretică, ci și analitică. În cercetarea filologică europeană și americană, preocup ările
pentru stabilirea identității lingvistice și a valenț elor stilistice ale argoului s- au manifestat încă din
a doua jum ătate a secolului al XIX -lea.
Willard Gore de la Universitatea din Michigan , într -unul din primele studii științifice
privind argoul tinerilor (1896: 197) observă că, în viziunea studenților chestionați, argoul
reprez intă „un protest imediat împotriva convenționalismului”, „o reacți e mai mult sau mai puțin
conștientă împotriva autorității” sau „o încercare de a scăpa de rutină și de obi șnuinț ele de vorbire ”.
De atunci și până în prezent, percepț ia vorbitorilor asupra întrebuință rii argoului în procesul de
comunicare a rămas aproape neschimbată, elevii și studenț ii care au acceptat să r ăspundă unor
chestiona re consider ând că argoul este incompatibil cu regulile conversaț iei formale.
Acceptându -se că folosirea argoului în comunicare este reglată de acț iunea unei norme,
mai precis de manifestarea unor constante de uz, atât la nivelul grupului cât ș i la nivelul individual
al vorbitorului, se poate aprecia că identitatea acestui tip de realizare se dezvoltă mai ales sub
aspect semantic, fără a exclude particularitățile de natură fonetică sau cele de ordin morfosintactic,
generate de randamentul funcț ional al diverselor asocieri sintagmatice.
Revizuirea critică a unora din cele mai importante ipoteze referitoare la identitatea argoului
a avut rolul de a separa elementele pertinente și valoroase de consideraț iile conjuncturale ș i
simplifică rile metodologice ocaz ionale, cu scopul de a integra într -o concepț ie relativ unitară
diversele opinii ș tiintifice reprezentative pentru evoluț ia ideilor referitoare la identitatea lingvistică
și la potenț ialul expresiv al faptelor de limbi argotice.
Am considerat oportună prezentarea unor modele flexibile de analiză în care valorile
expresive ale argoului să nu fie supuse unor distincții rigide și lipsite de relevanță din perspectiva
uzului lingvistic. Modalitatea d e sistematizare a capitolelor îș i are originea în tendinț a de a utiliza
o metodologie de tip contextual care să pună în evidență valorile stilistice ale convergențelor și
divergenț elor existente în exprimarea orală și în cea scrisă .
Literatura, filmul și muzica su nt domenii culturale care au asimilat elementul argotic ș i
care, pentru o judecare adecvată a fenomenului, merită a fi cercetate îndeaproape. Admi țând că
acestea sunt realizări firești care pun în lumină libertatea de expresie, ne putem totuș i întreba ce
50

factori contribuie la întrebuinț area argoului în discursul parlamentar, aspect semnalat de cercetători
(Zafiu, 2007: 191), dar care a șteapt ă înca o descriere pe măsura complexității sale. Educația fragilă
și/sau lipsa de cultură a unor oameni politici converg în dezvoltarea unui discurs precar, infuzat,
în unele situaț ii, cu elemente de limbaj suburban, introduse în comunicare cu intenț ia de a dezvolta
note ironice sau parodice, da r care nu fac decât să pună în evidență slăbiciunile de gândire și de
limbaj ale actanț ilor. Cuvinte, sintagm e și formulă ri precum abureal ă24, mînarie25, ministrul –
trombonist26, caterincă ș i mult fum27, am oprit o gră madă de șmenuri28, pentru a aminti doar o
parte infimă a volumului de fapte de limbă colocviale și argotice care apar în declaraț iile politice
ale unor parlamentari, ilustrează întrebuințarea neadecvată a unor fapte de limbă incompatibile,
am spune, cu un model de discurs parlamentar, motiv pentru car e merită studiate și, pe câ t posibil,
evitate în exprimare.
În plan lexico -sematic, descrierea termenilor argotici din perspectivă diacronică sau
contrastivă presupune erudiț ie și grad maxim de competență în rezolvarea unor controverse
etimologice, în clarificarea impactului unor influențe străine ș i în identificare a unor argumente
care să suplinească lipsa documentelor scrise. În aceste condiții, nu este de mirare că foarte puțini
cercetători occidentali (Noll, 1991; Beier, 1995; Green, 1986, 1993) au realizat studii diacronice
și numai pentru argourile cu atestare multiseculară. În lipsa unui dicț ionar istoric al argoului
românesc și a documentelor anterio are secolului al XIX -lea care să ateste existenț a argoului
românesc, studiile de stilistică diacronică ramâ n în stadiul de deziderat.
24 Ședința Camerei Deputa ților, 28 septembrie 2006.
25 Ședința Camerei Deputa ților, 11 septembrie 2007.
26 Ședința Camerei Deputa ților, 4 martie 2008.
27 Ședința Camerei Deputa ților, 7 martie 2006.
28 Ședința Camerei Deputatilor, 14 noiembrie 2006.
51

Referințe bibliografice
A
staloș, George (1997). „ Disertație asupra argoului. Vorbirea paralelă: Argoul, utopie a
comunicării ”. In: Utopii. Eseuri urmate de confesiuni biografice . București: Vitruviu.
Baciu Got, Miorița (2006). Argoul românesc. Expresivitate și abatere de la normă, Cuvânt înainte
de Mircea Borcilă. București: Corint.
Bidu -Vrînceanu, Angela, Cristina Călărașu, Liliana Ionescu -Ruxăndoiu, Mihaela Mancaș,
Gabriela Pană Dindelegan (2005). Dicționar de științe ale limbii, ediția a 2 -a. București:
Nemira (ediția I, 2001).
Ciorănescu, Alexandru (2001). Dicționarul etimologic al limbii române , Ediție îngrijită și
traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți și Magdalena Popescu Marin.
București: SAECULUM I.O.
Drimba, Vladimir (2001). Cercet ări etimologice . București: Univers enciclopedic.
Iordan, Iorgu (1944). Stilistica limbii române . București: Institutul de Linguistică Română.
Lăzăreanu, Barbu (1975). Cu privire la meșteșugarii cuvintelor . București: Minerva.
Milică, Ioan (2009). Expresivitatea argoului , Prefață de Dumitru Irimia. Iași: Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”.
Stoichițoiu -Ichim, Adriana (2001). „Redescoperirea argoului”. In: Vocabularul limbii române
actuale. Dinamică, influențe, creativitate . București: All Educațional, pp. 119-156.
Zafiu, Rodica (2003). Diversitate stilistică . București: Editura Universității din București, varianta
online.
Zafiu, Rodica (2010). 101 cuvinte argotice . București: Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor”.
OPERE LITERARE
A
staloș, George (2001). Pe muche de șuriu . Cânturi de ocnă, cu microglosare argotice și desene
de Constantin Piliuță. București: Tritonic.
Barbu, E ugen (1997) [1957]. Groapa, Ediție revăzută, text definitiv. București: 100+1 Gramar.
Brașoveanu, Cosma (1978). Fuga. Cluj- Napoca: Dacia.
52

DICȚIONARE DE ARGOU ALE LIMBII ROMÂNE
B
aronzi, G eorge (1872). „Limba cărăitorilor [argot]”. In: Opere complecte, Vol. 1, Limba română
și tradițiunile ei . Galați: G. D. Nebunelyși fii, pp. 149-151.
Cota, V. (1936). Argot-ul apașilor. Dicționarul limbii șmecherilor . București: Tiparul românesc.
Croitoru Bobârniche, Nina (1996). Dicționar de argou al limbii române . Slobozia: Arnina.
Croitoru Bobârniche, Nina (2003). Dicționar de argou al limbii române , Ediția a II -a, revăzută și
adăugită. Slobozia: Arnina.
Dumitrescu, Dan (2000). Dicționar de argou și termeni colocviali ai limbii române . București:
Teora.
Tandin, Traian (1993). Limbajul infractorilor . București: Paco.
Tandin, Traian (2009). Dicționar de argou al lumii interlope. Codul infractorilor . București:
Meditații.
Țânțaș, Viorel Horea (2007). Dicționar de pușcărie. Limbajul de argou al deținuților din România.
Cluj- Napoca: Napoca Star.
Volceanov, Anca & George Volceanov (1998). Dicționar de argou și expresii fam iliare ale limbii
române . București: Livpress.
Volceanov, George (2007). Dicționar de argou al limbii române . București: Niculescu.
ARTICOLE
*** (
1939). „Argotul pungașilor”. Detectiv , pp. 27-29.
Bălă, Laurențiu (2012). „Nume de ‘ocupații’ în argoul românesc”. Analele Universității „Dunărea
de Jos” din Galați , Fascicula XXIV, An V, Nr. 1(7), 2012, Lexic comun – Lexic specializat ,
Galați: Editura Europlus, pp. 116-128.
Pașca, Șt. (1931-1933). „Din argot- ul românesc”. Dacoromania, VII, pp. 163-167.
Pașca, Șt. (1936 -1938). „Recenzie” (Al. Vasiliu –„Din argoul nostru”, în Grai și Suflet, vol.
VII(1937), pp. 95-131; — (același), „Glose la câteva expresii din argou”, ib., pp. 309-312).
Dacoromania, IX, pp. 325-329.
Verbină, I. (1948). „Contribuții la studiul argotului românesc”. Dacoromania, vol. XI, Cluj, pp.
142-147.
Graur, Al exandru (1934). „Un studiu despre argot”. Adevărul , vineri 1 iunie, p. 1.
Zafiu, Rodica (2001). „Panacot”. România literară, Nr. 27.
Zafiu, R odica (2004). „Furăciune”. România literară, Nr. 24.
Zafiu, Rodica (2006). „Caraiman”. România literară, Nr. 34.
53

Zafiu, Rodica (2007). „Maimuță”. România literară, Nr. 14.
Zafiu, Rodica (2008). „Alte specializări”. România literară, Nr. 30.
Zafiu, Rodica ( 2008). „Coajă”. România literară, Nr. 35.
Zafiu, Rodica (2008). „Specializări interlope”. România literară, Nr. 29. Zafiu, Rodica (2008). „Zulitor sau julitor”. România literară, Nr. 5.
Zafiu, Rodica (2009). „La furat”. România literară, Nr. 1.
Zafiu, Rodica (2009). „Pontoarcă”. România literară, Nr. 9.
Zafiu, Rodica (2010). „Prăduire”. România literară, Nr. 22-23.
54