Conf. univ. dr. Ionuț NISTOR [308417]

UNIVERSITATEA ,,ALEXANDRU IOAN CUZA” [anonimizat]. univ. dr. [anonimizat]-Patricia BACIU

Iași

2021

UNIVERSITATEA ,,ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

FACULTATEA DE ISTORIE

ROMÂNIA LA CONFERINȚA DE PACE DE LA PARIS (1946) [anonimizat]. univ. dr. [anonimizat]-Patricia BACIU

Iași

2021

CUPRINS

Introducere ………………………………………………………………………………………5

România în etapa pregătirii participării la Conferința de Pace de la Paris

(Ianuarie – Iunie 1946) ……………………………………………………………………..7

Situația internă și internațională a României în prima jumătate a anului 1946 ……………………………………………………………………………………………………..7

Acțiuni de politică externă ale României în ajunul participării sale la Conferința de Pace…………………………………………………………………………………………………………13

Problemele României în dezbaterile Conferinței de Pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie 1946)……………………………………………………………………………………….23

Organizare și perspective…….…………………………………………………………..23

[anonimizat]………………………………………………………………………………………….29

Semnarea Tratatului de Pace dintre România și Puterile Aliate și Asociate ……………………………………………………………………………………………33

Studiu de caz: Perspectiva diplomației americane asupra României…………………………………………………………………………………………35

IV.1. Analiza privind întreruperea și reluarea relațiilor diplomatice între cele două state….……

IV.2. Relațiile economice și comerciale dintre România și SUA în perioada de referință………..

Concluzii…………………………………………………………………………………………42

Anexe ……………………………………………………………………………………………45

Bibliografie ………………………………………………………………………..……………47

LISTA ANEXELOR

Anexa 1 – Conferința de Pace de la Paris

Anexa 2 – Reprezentanții delegației României la Paris

Anexa 3 – România în presă în timpul lucrărilor de la Paris

Anexa 4 – Pledoaria lui Gheorghe Tătărescu la Paris

Anexa 5 – Atitudinea României în presa vremii

Anexa 6 – Delegația română în timpul unei ședințe de lucru

Anexa 7 – [anonimizat], și anume: participarea României la Conferința de Pace de la Paris și perspectiva diplomației americane asupra acesteia în perioada de referință. Motivul pentru care m-am decis să abordez acest subiect este acela că reprezintă interes pentru o [anonimizat]. [anonimizat], hotărârile luate în urma încheierii tratatelor de pace cu Marile Puteri dar și de către diplomația S.U.A. au schimbat cu desăvârșire istoria țării noastre. Deși a luptat în ultima parte a [anonimizat] a [anonimizat]: Italia, România, Ungaria, Bulgaria și Finlanda. [anonimizat], imagina că țara noastră ar fi putut avea altă soartă dacă nu ar fi fost primită ca un „învins” care nu ar avea ceva de spus în cadrul Conferinței.

Tot mai mulți istorici se simt astăzi atrași de studierea Conferinței de Pace de la Paris și de felul în care a trasat aceasta viitorul pe care avea să îl urmeze România; [anonimizat], [anonimizat], cât și în engleză care tratează tema Conferinței precum și participarea României în cadrul acesteia. Cât despre subiectul perspectivei diplomației americane asupra țării noastre am remarcat că este unul mai puțin tratat de către istorici, probabil și datorită faptului că țara noastră se îndrepta, la momentul respectiv, spre sovietizare și distanțare față de americani. Prin informațiile prezentate, mi-am propus să evidențiez încercările României în promovarea principiilor colaborării internaționale, eforturile sale și activitatea depusă în recunoașterea cerințelor sale justificate, cât și perspectiva diplomației Statelor Unite ale Americii cu privire la țara noastră, proaspăt ieșită din război, fără resurse economice.

Lucrarea este împărțită în patru capitole, fiecare dintre acestea abordând problematica studiată dintr-o perspectivă diferită. Astfel, în primul capitol am prezentat etapa pregătirii participării la Conferința de Pace de la Paris (ianuarie – iunie 1946); acest capitol este divizat în două părți, prima se referă la situația internă și internațională a României în prima jumătate a anului 1946 iar cea de-a doua tratează acțiunile de politică externă ale României în ajunul participării sale la Conferința de Pace.

În cel de-al doilea capitol al lucrării am prezentat problemele României în dezbaterile Conferinței de la Paris, pornind de la începutul lucrărilor, prezentând poziția delegației române, confruntările politico-diplomatice din jurul proiectului Tratatului de Pace, conceptul de organizare al Conferinței de Pace, cât și succesiunea de conferințe organizate de Consiliul Miniștrilor de Externe.

În cel de-al treilea capitol este tratat subiectul semnării propriu-zise a Tratatului de Pace dintre România și Puterile Aliate și Asociate, moment istoric pentru România, care, deși întreprinde numeroase demersuri de apărare a intereselor naționale, nu reușește decât anularea prevederilor Dictatului de la Viena.

În ultimul capitol am analizat perspectiva diplomației americane asupra României în perioada de referință, întrucât relația dintre cele două a cunoscut noi valențe, oscilând de la ruperea relațiilor diplomatice în anul 1941 la restabilirea relațiilor în anul 1946 la nivel de legație. De remarcat faptul că, deși România s-a îndreptat către grupul statelor comuniste din estul Europei, fapt ce a dus la o răcire a legăturilor cu SUA, diplomații americani au urmărit cu atenție situația din România, ceea ce îi conferă României o perspectivă diferită dacă observăm mărturiile prezentate la acest capitol.

Lucrarea a fost realizată în urma studierii colecției de documente diplomatice din cadrul Foreign Relations Of The United States (FRUS), Raportului de cercetare al National Council for Soviet and East European Research din septembrie 1989, a presei de epocă (ziarul Scânteia), precum și a presei contemporane. De asemenea, am utilizat două enciclopedii și anume : Enciclopedie politico-juridică și The Encyclopedia of World History, lucrări generale despre Conferință, lucrări speciale (care au contribuit la o mai bună înțelegere a temei tratate), precum și resurse disponibile pe internet.

În cadrul FRUS există informații importante cu privire la relațiile diplomatice dintre S.U.A. și România, informații pe care le-am adăugat la ultimul capitol al lucrării. Raportul de cercetare al National Council for Soviet and East European Research, precum și ziarul Scânteia mi-au oferit informații despre politica internă a României și subordonarea acesteia față de URSS în perioada de referință.

Cele două enciclopedii: Enciclopedia politico-juridică și The Encyclopedia of World History m-au ajutat să îmi creez o idee generală despre situația internă și internațională a României din acel moment precum și ceea ce au însemnat relațiile diplomatice dintre Statele Unite ale Americii și țara noastră.

Lucrările generale, ca Istoria Românilor a Academiei Române, Diplomația Uniunii Europene și regulile acesteia a lui Ion M. Anghel et alii, România și Marile Puteri a lui Gheorghe Buzatu și altele conțin informații generale despre subiect, dar care interesează deoarece au contribuit la o înțelegere mai bună a contextului în care se afla România și a relațiilor cu celelalte state.

Lucrările speciale, precum România în ecuația războiului și a păcii a lui Gheorghe Buzatu, Ocazia pierdută a lui Alexandru Cretzianu, Relatiile româno-americane, Joseph Harrington, precum și România și Conferința de Pace de la Paris din 1946, Ștefan, Lache, Gheorghe Țuțui dar și altele au facilitat înțelegerea subiectului, precum și obținerea de informații detaliate despre ceea ce a însemnat Conferința de Pace pentru România cât și despre relațiile acesteia cu S.U.A.

Ca metodă de cercetare a fost utilizată, în primul rând, metoda istorică, prin care am descoperit și selectat izvoare istorice utile cercetării mele; ulterior am ordonat, interpretat și utilizat aceste surse. Am utilizat, de asemenea, studierea documentelor, cu ajutorul cărora am reușit să mă apropii cât mai mult de perioada de referință iar prin metoda comparativă am reușit să verific veridicitatea punctelor de vedere exprimate în lucrările de specialitate.

Lucrarea de față poate fi un punct de start pentru cei care vor să afle cât mai multe informații despre subiectul participării României la Conferința de Pace de la Paris precum și despre relațiile diplomatice dintre aceasta și S.U.A. Datorită cantității surselor istorice scrise despre aceste subiecte se pot face numeroase cercetări de substanță în acest domeniu.

Capitolul I

România în etapa pregătirii participării la Conferința de Pace de la Paris

(Ianuarie – Iunie 1946)

Situația internă și internațională a României în prima jumătate a anului 1946

În acest prim capitol al lucrării voi prezenta situația României pe plan intern și international din prima jumătate a anului 1946. Pe plan intern, situația se caracteriza prin încercările Uniunii Sovietice de a controla toate domeniile de ativitate ale societății românești. Pe plan international, România s-a axat pe extinderea relațiilor diplomatice și comerciale și s-a pregătit pentru participarea la Conferința de Pace.

Începând cu anul 1944, după răsturnarea conducerii autoritare a lui Antonescu și ocupării României de către Armata Roșie, cursul dezvoltării țării noastre s-a îndreptat spre Uniunea Sovietică, distanțându-se de Europa. În prima jumătate a anului 1946 guvernul Groza s-a axat pe acapararea puterii economice, mai ales prin constituirea primelor societăți mixte româno-sovietice, Sovrom-urile (Sovrompetrol, Sovromtransport, Sovrommetal, T.A.R.S. etc.) În formă, aceste societăți erau practic, niște instrumente prin care sovieticii doreau transferul resurselor naturale românești către statul sovietic. Ei dețineau pozițiile cheie în aceste societăți, însuși directorul general fiind rus. Sovrom-urile erau constituite, practic, doar din capital românesc, deși ar fi trebuit să fie întreprinderi cu participație egală, provocând de-a lungul anilor, pierderi foarte mari economiei românești, controlând toate sursele de venit ale României (inclusiv industria petroliferă și producția de uraniu). În anul 1946 industria românească producea mai puțin de jumătate față de anul precedent izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. De asemenea, declinul economiei noastre s-a datorat și obligațiilor României de a plăti despăgubiri financiare ridicate Uniunii Sovietice fixate în urma Convenției de Armistițiu de la Moscova din anul 1944. Toată această exploatare economică a afectat profund nivelul de trai al românilor, însă acest lucru nu a împiedicat elita comunistă să renunțe la preluarea puterii prin aceste mijloace.

În paralel cu subordoarea economică a României, U.R.S.S. a realizat și subordonarea politică, acționând în vederea acaparării puterii politice și eliminării adversarilor politici. După cum bine știm, Partidul Comunist Român a fost dominat în întregime de Comintern. Acesta a reușit să își câștige hegemonia doar cu sprijinul armatei sovietice existente în România începând cu anul 1944. Datorită acestui sprijin, comuniștii reușesc să pună mâna pe puterea executivă, după cum bine știm, la 6 martie 1945, odată cu formarea Guvernului dr. Petru Groza. Mai rămânea acapararea puterii legislative, fapt care a avut loc în a doua jumătate anului 1946.

Anul 1946 a stat sub semnul campaniei electorale. Aceasta părea a fi ultima șansă a opozanților P.C. de a scoate România de sub influența Guvernului Groza, revenind la democrație. La data de 17 mai 1946 comuniștii au reușit să pună bazele Blocului Partidelor Democratice (BPD), format din PCR, PSD, PNP, PNȚ ȘI PNL (Tătărescu), lansându-și, la câteva zile (20 mai 1946) și platforma electorală, Platforma program a Blocului Partidelor Democratice, care va fi firul conducător al propagandei sale. În următoarele luni, BPD a acționat în vederea câștigării alegerilor, intimidânu-și și boicotându-și adversarii politici. Au avut loc o serie de abuzuri și încălcări a libertăților opozanților politici, având loc, practic, completa zdrobire a partidelor de opoziție. Guvernele Marii Britanii și Statelor Unite intervin, la 27 mai 1946, doar pentru a-si exprima nemulțumirea față de situația internă existentă la acel moment în România prin trimiterea unei note Guvernului român care atrăgea atenția asupra încălcării libertăților și a abuzurilor din țară.

Dacă la sfârșitul Primului Război Mondial țara noastră se afla în tabăra statelor învingătoare, acum situația acesteia era diferită: era învinsă și avea teritorii aflate sub ocupația altor state; situația era cu atât mai grea cu cât ocupația era exercitată de Uniunea Sovietică. Prin urmare, în ceea ce privește politica internationala România a fost, practic, subordonată intereselor Uniunii Sovietice, distanțându-se, evident de Marile Puteri (SUA și Marea Britanie), care căpătaseră, mai degrabă rolul de observatori. Prezența masivă a ocupației sovietice pe teritoriul României a determinat direcția de dezvoltare politică spre care s-a îndreptat aceasta. Această situație a făcut- o pe Elizabeth W. Hazard să remarce că România ar putea fi locul de unde a pornit de fapt Războiul Rece, deoarece aici s-au desfășurat primele conflicte între cele 3 Mari Puteri pentru controlarea estului Europei după al Doilea Război Mondial. Prin urmare, fiind practic, în mijlocul intereselor Marilor Puteri, politica externă a României în această perioadă a fost concentrată spre exploatarea la maxim a tuturor atuurilor pe care le mai deținea la acea vreme.

Tot pe plan extern, Guvernele SUA și Marii Britanii au recunoscut, la data de 5 februarie 1946 guvernul Groza în urma includerii de către acesta în echipa guvernamentală a unui reprezentant PNȚ (Emil Hațieganu) și a unuia din PNL (Mihail Romniceanu) și au reluat relațiile diplomatice cu Bucureștiul. Drept urmare, fiind recunoscut pe plan internațional, guvernul Groza a trecut la o serie de măsuri pentru consolidare internă și pentru organizarea alegerilor ce urmau să vină.

Acțiuni de politică externă ale României în ajunul participării sale la Conferința de Pace

România a fost preocupată de o serie de evenimente importante din acel moment:

prima sesiune a Organizației Națiunilor Unite la Londra, din ianuarie 1946;

cele două sesiuni ale Consiliului Miniștrilor de Externe ai Marilor Puteri de la Paris, care aveau mandatul să elaboreze proiectele viitoarelor tratate de pace (20 aprilie – 16 mai; 16 iunie – 12 iulie 1946).

În cadrul celuia din urmă, Guvernul de la București a înaintat cinci memorii: Memoriul privind efortul militar și economic al României împotriva Germaniei și Ungariei; Memoriul referitor la Transilvania; Memoriul în legătură cu frontiera româno-ungară; Memoriul privind cererile de despăgubire ale României față de Ungaria; Memoriul referitor la diferite probleme ce urmează a fi inserate în Tratatul de Pace cu Ungaria. După cum se observă din aceste memorii, singurele probleme tratate se referă la relațiile și granițele țării cu Ungaria și la despăgubirile față de aceasta, nefiind pusă problema granițelor cu Uniunea Sovietică. De asemenea, Guvernul român a adus în discuție și problema despăgubirilor pe care ar trebui să le primească România dar și recunoașterea cobeligeranței acesteia. Acesta din urmă era un subiect delicat deoarece se susținea că România nu avea un statut international clar în perioada 24 august – 12 septembrie 1945, doar după această data declarând război Ungariei și Germaniei.

Pentru a avea o vedere de ansamblu este necesar să ne întoarcem în vara anului 1945, când a avut loc ultima mare Conferință a celor trei Mari Aliați, Conferința de la Potsdam. Una din hotărârile importante care s-au luat în urma acestei întâniri a fost aceea de creare a unui organism internațional nepermanent, Consiliul Miniștrilor Afacerilor de Externe ai U.R.S.S., S.U.A., Marii Britanii, și Franței (CMAS) care a primit rolul de a rezolva situația așa-ziselor state satelit prin elaborarea tratatele de pace cu acestea, tratate care urmau să fie supuse, ulterior, atenției Puterilor Națiunilor Unite. Cea dintâi reuniune a acestora, deosebit de importantă pentru România, rezolva doar parțial, și sub rezerva aprobării de către Conferința de Pace, multiplele probleme care se ridicau în legătură cu statutul internațional al țării noastre. Un aspect foarte important constă în faptul că între Marile Puteri existau anumite aspecte contradictorii în privința tratatelor de pace, ceea ce afectează nu numai relațiile dintre Puteri ci și viața internă a anumitor state, în special a celor care au participat la discuții fiind semnatare ale tratatelor de pace. De menționat faptul că pe lângă aliați, ale căror puncte de vedere erau diferite în ceea ce privește interpretarea clauzelor convențiilor de armistițiu, esențiale erau de luat în considerare și punctele de vedere ale statelor cu care urma să se încheie tratatele de pace pentru încheierea unui proces de pace just și echitabil. Însă, în această fază pregătitoare a Conferinței de Pace, țările cu care urma să se încheie tratate de pace, nu au fost consultate și nici nu au fost luate în considerare opiniile lor.

Definitivarea tratatelor cu cele cinci state satelit i-a revenit Conferinței Miniștrilor de Externe ai Marilor Puteri, care și-a desfășurat activitatea, așa cum am amintit, pe parcursul a două sesiuni: sesiunea 20 aprilie – 16 mai 1946 și sesiunea 16 iunie – 12 iulie 1946.

În cadrul celei de-a 19-a ședințe a Consiliului Miniștrilor de Externe de la Paris (7 mai 1946), au fost aduse în discuție granițele României. S-au luat hotărâri importante cu privire la granițele românești: urma ca granița româno-maghiară să fie cea existentă la 1 ianuarie 1938, iar cea cu Bulgaria să rămână cea hotărâtă la Craiova în 7 septembrie 1940, și nu cea stabilită în urma Conferinței de Pace din 1919-1920. În ceea ce privește frontiera cu Uniunea Sovietică, aceasta a urmat traseul stabilit după ultimatumul dat României la data de 28 iunie 1940; practic, Consiliul a desființat Dictatul de la Viena, dar a întărit ultimatumul rus.

La data de 16 iunie 1946, Consiliul de Miniștri și-a reluat activitatea, în cadrul celei de-a doua sesiuni, după o pauză de aproximativ o lună. În ceea ce privește țara noastră, au fost discutate printre altele și clauzele economice ale Tratatului de Pace cu România. În acest scop, guvernul Groza a numit o comisie specială, prezidată de ambasadorul R. Franasovici pe lângă Conferința Miniștrilor de Externe, având ca principal scop urmărirea îndeaproape a evoluției dezbaterilor și a punctelor de vedere referitoare la România, în special a celor de natură economică și de a pregăti materiale care să fie ulterior utilizate pentru elaborarea observațiilor guvernului român la Conferința de Pace. Într-un final Guvernul român nu a fost consultat în legătură cu aceste prevederi. Alte discuții au pus în vedere regimul Dunării, restaurarea proprietății Națiunilor Unite etc., probleme a căror soluție a rămas, în cele din urmă, în sarcina Conferinței de Pace.

Singurul rezultat pozitiv obținut de România în urma deciziilor luate de Consiliul Miniștrilor de Externe a fost retrocedarea Ardealului de Nord, în ciuda acțiunilor insistente ale maghiarilor la Moscova, Londra și Washington pentru reconsiderarea deciziei în favoarea lor.

La sfârșitul lucrărilor (12 iulie 1946) Consiliul Miniștrilor de Externe de la Paris a reușit să contureze tratatele cu cele cinci state învinse, rezultatele fiind considerate de aceștia satisfăcătoare și putând fi înaintate către Conferința de Pace în scopul finalizării și parafării lor.

CAPITOLUL II.

Problemele României în dezbaterile Conferinței de Pace de la Paris

(29 iulie – 15 octombrie 1946)

În acest capitol am prezentat succint problemele României în dezbaterile Conferinței de Pace de la Paris, împărțind lucrarea în două secțiuni: prima reprezentată de Începutul lucrărilor Conferinței de Pace, respectiv Poziția delegației române cât și Conceptul de organizare al Conferinței de Pace și succesiunea de conferințe organizate de Consiliul Miniștrilor Afacerilor Externe, iar a doua secțiune conturată în jurul Confruntării politico-diplomatice din cadrul proiectului Tratatului de Pace cu România.

2.1. Organizare și perspective

La 29 iulie 1946, Ministrul de Externe al Franței, Georges Bidault, în calitate de reprezentant al țării gazdă, deschidea lucrările Conferinței de Pace, printr-un discurs inaugural, aceasta având un număr de participanți de 32 de state, dintre care 21 de state cu drept de vot, subiect ce a fost dezbătut mai bine de 4 luni la nivel mondial. Desigur, acest obiectiv atins de conferință, de a ajunge subiect pe plan mondial, era unul nesemnificativ având în vedere normele și princiipile de drept privind organizarea postbelică a lumii, enunțate și înscrise deja în Charta Organizației Națiunilor Unite.

Conferința era prezidată de cei patru membri ai Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe: Statele Unite ale Americii, Franța, Marea Britanie și Uniunea Sovietică, participând și reprezentanți ai Australiei, Belgiei, Bielorusiei, Braziliei, Canadei, Etiopiei, Greciei, Indiei, Noii-Zelande, Norvegiei, Țărilor de Jos, Poloniei, Cehoslovaciei, Uniunii Sud-Africane, Ucrainei și Iugoslaviei. Pe lângă cei enunțați anterior, la Conferință au fost invitați să participe reprezentanții țărilor cu care urmau să se încheie tratatele de pace, socotiți „cei învinși”: Italia, România, Bulgaria, Ungaria și Finlanda. Cu rol consultativ, au participat reprezentanții Mexicului, Cubei, Egiptului, Iranului, Albaniei și Austriei.

Foarte important de amintit este faptul că, foarte mulți autori, jurnaliști, oameni politici etc. au evidențiat rolul preponderent al marilor state în viața internațională postbelică, condamnând chiar dreptul de a interveni în viața internă a altor popoare. Acest lucru s-a întâmplat și în ceea ce privește proiectul tratatelor de pace cu cele cinci țări europene, statele mici neputând interveni sub nicio formă în evoluția lucrărilor Conferinței de Pace de la Paris, acest lucru arătând ignorarea părerilor celor „mici” și caracterul Conferinței de hegemonie a Marilor Puteri, precum și de împărțire a Europei pe zone de influență.

După cum se stabilise inițial, în cadrul Conferinței au loc dezbateri preliminare ale ședințelor plenare organizate pe comisii și constituite după un dublu criteriu: pe grupe de probleme privitoare la același stat și pe probleme separate în funcție de rezoluțiile fiecărui stat. Aspectele dezbătute erau adoptate, desigur, cu majoritate de voturi, fiind supuse aprobării ședinței plenare spre a deveni recomandări pentru Consiliul Miniștrilor de Externe care, în cele din urmă, stabilea redactarea finală a tratatelor de pace.

În funcție de normele de desfășurare a lucrărilor și în raport cu drepturile cuvenite fiecărui stat, acestea au fost împărțite în următoarele grupuri:

Marile Puteri (membri ai Consiliului Miniștrilor de Externe) – care aveau cuvânt hotărâtor;

Cele 6 state cu rol consultativ (Mexic, Cuba, Egipt, Iran, Albania și Austria) – aveau dreptul de a formula observații și propuneri, ce urmau să fie supuse votului și apoi, în cazul acceptării lor de către majoritate, trecute din nou în componența Consilului Miniștrilor de Externe ai Marilor Puteri;

Ultima categorie, formată din statele participante la Conferință, sub incidența raportului de drepturi și al posibilităților, erau statele cu care urmau să se încheie pace – Italia, România, Bulgaria, Ungaria și Finlanda. Acestea din urmă aveau dreptul de a-și expune punctele de vedere numai atunci când erau solicitate să dea lămuriri în acest sens.

În ceea ce privește dreptul de vot, acesta îl aveau doar cele 21 de state reunite în cadrul Conferinței sub denumirea de Puteri Aliate și Asociate, iar procedura votării era și ea relativ departe de a asigura luarea în considerare a poziției fiecărui stat participant. Deși, inițial, a fost stabilit un anumit stil de votare, majoritatea de cel puțin două treimi, odată cu deschiderea lucrărilor, delegația britanică, susținută de delegația Statelor Unite și ale altor state și-au modificat punctul de vedere și au propus să se adopte de către Conferință chiar și propunerile care întruneau o majoritate simplă, jumătate plus unu, adică 11 delegații puteau lua decizii fără celelalte 10 delegații.

Din analiza pregătirii și desfășurării Conferinței de Pace și mai ales a procedurii de adoptare a soluțiilor, de rezolvare definitivă a clauzelor politice, militare, economice, de frontiere pe care le stipulau proiectele tratatelor de pace, rezultă fără nici un dubiu rolul decisiv al Marilor Puteri. Proiectele tratatelor de pace, după cum am specificat, au fost elaborate de către cei 4 Miniștri de Externe, fără a fi consultați ceilalți aliați sau învinșii; însăși Conferința convocată pe baza deciziei celor patru Mari Puteri, S.U.A., Anglia, U.R.S.S. și Franța, nu putea lua hotărâri, ci avea doar competența de a face recomandări asupra proiectelor tratatelor de pace pentru a fi supuse spre examinare CMAE ai Marilor Puteri, singurul în măsură să adopte decizii definitive.

Privitor la formarea în cadrul Conferinței de pace de la Paris a trei grupe de state, cu poziții și posibilități diferite și la procedura de vot, considerăm semnificativă precizarea pe care o face John Campbell, membru al delegației americane și secretar al acesteia la Conferință, care arată că “regulile de procedură sugerate reduceau posibilitățile acestora (ale statelor mici ) ca și posibilitatea Conferinței să aducă o contribuție proprie la aranjamentul de pace”.

Se cuvine a fi menționat, de asemenea, faptul că recomandările diferitelor state din grupul învingătorilor erau privite prin prisma contribuției lor la cauza aliaților și nu pe baza dreptului internațional sau a punctelor de vedere istorice, etnice etc. Toate aceste modalități în care a fost concepută Conferința Păcii, rolul preponderant al Marilor Puteri, precum și contextul internațional tensionat, au creat, pentru țara noastră, o situație dificilă, cu posibilități de acțiune limitate.

2.2. Confruntări politico-diplomatice în jurul proiectului Tratatului de Pace cu România

Începând cu data de 10 august 1946, Conferința a stabilit că statele considerate învinse, printre care și țara noastră, își pot expune opiniile în cadrul Conferinței de Pace. În urma primirii invitației adresate de către Guvernul Franței, țara gazdă, în numele Națiunilor Unite, de a participa la Conferința de pace de la Paris, Guvernul român a stabilit componența delegației ce urma să reprezinte țara noastră la Paris și a trecut la definitivarea documentelor ce aveau să fie prezentate Conferinței.

Componența delegației, precum și poziția de principiu a României față de problemele ce urmau a fi abordate la Conferința de Pace, au fost stabilite în cadrul ședinței Consiliului de Miniștri din data de 9 august 1946. Din delegație au făcut parte: Gheorghe Tătărescu – vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministrul Afacerilor Externe, în calitate de conducător al delegației; Gheorghe Gheorghiu-Dej – Secretar General al C.C. al P.C.R., ministrul comunicațiilor și lucrărilor publice; Lucrețiu Pătrășcanu – ministrul Justiției; Ștefan Voitec – ministrul Educației Naționale; Lothar Rădăceanu – ministrul Muncii și Asigurărilor Sociale; dr. Florica Bagdazar – ministrul Sănătății; Ion Gheorghe Maurer – ministru subsecretar de stat; Șerban Voinea și general Dumitru Dămăceanu – miniștrii plenipotențiari ai României în SUA, Olanda, Franța și Marea Britanie; experți precum: Victor Bârlădeanu – administratorul Băncii Naționale a României; Virgil Constantinescu și alții.

În ceea ce privește Declarația Guvernului român, intitulată „Atitudinea României față de Conferința de Pace”, aceasta a fost publicată o zi mai târziu, pe data de 10 august, la București. Documentul, care cuprindea poziția României față de problemele ce urmau a fi dezbătute, precum și cererile și amendamentale referitoare la Tratatul de Pace, grupate pe probleme, cuprindea: recunoașterea cobeligeranței României și a realității că ea a intrat în război alături de Națiunile Unite la data de 23 august și nu de la 12 sept 1944, așa cum era prevăzut în proiectul de Tratat; a subliniat caracterul nedrept al clauzelor privind limitarea excesivă a efectivelor militare și a armamentului; în legătură cu clauzele economice, a exprimat un punct ferm că România nu ar putea să le satisfacă, ba chiar că ar fi compromisă refacerea economică a țării.

La data de 11 august 1946 delegația română, formată din 73 de persoane, a ajuns la Paris, după aproximativ două săptămâni de la deschiderea lucrărilor Conferinței.

Delegația României a fost împărțită în comisii pe probleme specifice. Astfel, exista o comisie teritorială și politică, una militară, alta economică și juridică, precum și o comisie informativă. Comisiile și-au stabilit modalitățile de lucru, de pregătire a concluziilor, a observațiilor și criticilor. O notă explicativă asupra activității Comisiei economice a delegației române, întocmită de Secretariatul General al acesteia, menționează că în lucrările ce trebuiau întocmite de comisia respectivă trebuia să se țină seamă de mai multe criterii, printre care amintim unul important: să nu fie prezentate, în plenul conferinței, toate chestiunile din Proiectul de Tratat ce priveau numai relațiile cu Uniunea Sovietică, a apartenenței Basarabiei, nordului Bucovinei și a Ținutului Herței, ele urmând a fi aranjate prin discuții bilaterale cu delegația sovietică, sau la Moscova cu Guvernul U.R.S.S. Evident, au existat o serie de diplomați din exil (Grigore Gafencu, Alexandru Creatzianu, Cornel Bianu etc.) care au manifestat pentru drepturile românilor asupra acestor teritorii, însă fără prea mare ecou. În final, în ceea ce privește maniera de prezentare a observațiilor și amendamentelor, delegația română la Conferința de Pace de la Paris din 1946 se va orienta numai asupra articolelor și uneori numai a acelor părți din articolele proiectului tratatului de pace care nu se refereau la relațiile româno-sovietice.

Activitatea delegației române la Paris este reiterată într-o serie de documente fundamentale, precum: Raportul expediat la 10 septembrie 1946 de la Paris lui Gh. Tătărescu de către Eugen Filotti(diplomat); Raportul prezentat la 19 octombrie 1946 de Gh. Tătărescu , pe baza informațiilor primate de la Eugen Filotti; cât și prezentată prin expunerile susținute de Eugen Filotti în fața colegilor din Ministerul de Afaceri Străine in București la data de 11 decembrie 1946 și 2 ianuarie 1947 sau expunerea prezentată la 16 decembrie 1946 în fața cadrelor de conducere din Ministerul de Externe, unde ambasadorul Ion Christu discută despre probleme economice dezbătute la Paris.

La 13 august, în fața Conferinței reunite în ședință plenară, Gheorghe Tătărescu a expus Declarația Guvernului, document care cuprindea poziția României față de problemele ce urmau a fi dezbătute, precum și cererile și amendamentele referitoare la tratatul de pace, grupate pe probleme. Această expunere a ridicat în fața Conferinței o serie de doleanțe, cum ar fi: recunoașterea cobeligeranței României, a realității că ea a intrat în război alături de Națiunile Unite de la 23 august și nu de la 12 septembrie 1944 (așa cum era prevăzut în Proiectul de tratat), a subliniat caracterul nedrept al clauzelor privind limitarea excesivă a efectivelor militare și a armamentului. În ceea ce privește clauzele economice, după cum am mai amintit, s-a insistat pe neputința României de a le face față fără „a-și compromite iremediabil restaurarea sa economică”.

Poziția delegației țării noastre de la Paris a fost larg comentată de presa internă, punându-se accent pe justețea punctelor de vedere exprimate și concordanța lor cu interesele țării. Ziarul oficial al P.C.R. , Scânteia, apreciază că proiectul de tratat de pace cu România nu corespundea intereselor românești și aducea o critică aspră prevederilor acestuia în următoarele probleme: prezentarea României ca țară învinsă și neluarea în considerare a contribuției noastre la război; greutatea sau injustețea unor stipulații, între care cele referitoare la fixarea sarcinilor economice și financiare; imprecizia prevederilor privind prezența trupelor străine pe teritoriul național; neacordarea statutului de țară cobeligerantă.

Una din problemele majore asupra căreia și-a axat activitatea delegația română la Paris a fost, după cum am amintit, aceea a recunoașterii de către Conferință a statutului de țară cobeligerantă; această problemă a fost discutată în ședința din 27 august 1946 a Comisiei politice și teritoriale pentru România. Potrivit procedurii stabilite, s-a format o comisie din patru persoane, reprezentanți ai statelor: Ucraina, India, Cehoslovacia, Franța, urmând a se discuta la o diferență de 10 zile despre Preambulul proiectului Tratatului de Pace cu România și primele două articole, asupra cărora delegația română formulase următoarele cereri:

Să se recunoască țării noastre calitatea de cobeligerant. Astfel, a fost supusă la vot solicitarea României, însă doar patru membri au votat pentru : Bielorusia, Franța, Cehoslovacia, Ucraina; iar ceilalți opt: Australia, Canada, Anglia, Noua Zeelandă, India, SUA, Uniunea Sud-Africană și Uniunea Sovietică au votat contra.

În locul datei de 12 septembrie, prevăzută în proiect ca marcând începutul participării României la războiul antihitlerist, să figureze data reală respectiv 23 august, dată cuprinsă de altfel și în Convenția de armistițiu; această cerere a fost, deasemenea, respinsă, preambulul tratatului stabilind, contrar adevărului istoric, faptul că România a început participarea la războiul antihitlerist la data de 12 septembrie 1944, odată cu semnarea armistițiului.

faptul că România a luptat în război și împotriva Ungariei din 7 septembrie 1944, propundere respinsă, deasemenea, cu 4 voturi pentru și 8 împotriva.

Astfel au fost respinse unele din principalele cereri ale României formulate în fața Conferinței de Pace, ceea ce s-a resimțit asupra celorlalte clauze din tratat. În ceea ce privește cobeligeranța, a mai rămas o urmă de speranță că se vor putea aduce modificări la Conferința Miniștrilor de Externe ai Marilor Puteri, care urma să definitiveze Tratatul de Pace.

Problema lichidării urmărilor Dictatului de la Viena și restabilirea granițelor României în partea de nord-vest s-a conturat în jurul discuțiilor referitoare la art. 2 din Tratatul de Pace referitor la frontiera româno-ungară, în care s-a cerut invitarea reprezentanților români și maghiari, care și-au expus succesiv punctele lor de vedere. Primul a fost Paul Auer, ministrul Ungariei, care nu a avut prea mulți susținători. De cealaltă parte, România a combătut pretențiile revizioniste ale maghiarilor, fiind sprijinită de URSS, Franța și Cehoslovacia. Expunerea șefului delegației române, făcută la 2 septembrie 1946, a fost o strălucită argumentare bazată pe date istorice, etnice și economice, prin care s-a demonstrat lipsa de consistență a cererilor maghiare, argumentare care a fost la rândul ei susținută cu aprecieri, date și fapte rezultate din activitatea comisiei internaționale, care studiase această problemă în vederea încheierii tratatelor de pace de la sfârșitul Primului Război Mondial. Guvernul român declara că orice act tinzând să modifice frontiera româno-ungară ar echivala cu distrugerea unei opere de justiție și cu crearea unui nou focar de agitație în această parte a Europei și că orice act menit să-l angajeze într-o discuție asupra politicii sale interne și a legilor sale organice, ar fi considerat ca o știrbire a suveranității și independenței sale. La data de 5 septembrie 1946 a fost confirmată anularea Dictatului de la Viena, frontiera cu Ungaria fiind stabilită așa cum era la 1 ianuarie 1941 (cum fusese prevăzut și în Convenția de Armistițiu). În ceea ce privește frontiera cu URSS, aceasta a rămas cea stabilită în vara anului 1940. Repezentanții României la Conferință nu au avut nimic de obiectat în legătură cu anexarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei de către Uniunea Sovietică ori a Sudului Dobrogei de către Bulgaria, ceea ce arăta clar subordonarea sovietică.

Numeroase dezbateri au avut loc și în jurul clauzelor militare, navale și aeriene, care constituiau partea a treia a Tratatului de Pace, Guvernul român formulând opinii și propuneri referitoare la limitarea armamentului. Într-un final, amendamentele comisiei române au fost respinse, menținându-se restricțiile formulate de Consiliul Miniștrilor de Externe.

Clauzele economice existente în tratat puneau țara noastră într-o poziție foarte grea, România fiind obligată, conform acestora, să plătească echivalentul a șase vagoane de aur precum și alte obligații care nu au putut fi estimate la acea data. Deși delegația română a încercat să își expună punctul de vedere referitor la lovitura pe care ar primi-o economia țării noastre în urma adoptării acestor clauze, acestea au fost adoptate, fără modificări. Este evident, așadar: clauzele militare, navale și aeriene, alături de clauzele economice, îndeosebi cele privitoare la restituiri și reparații au reflectat foarte bine poziția de țară învinsă a României, nerecunoscându-i-se statutul de cobeligeranță.

În ceea ce privește problemele legate de statutul internațional al Dunării, la data de 2 octombrie 1946, s-a adoptat propunerea franceză de garantare a libertății de navigație pe Dunăre. Urma organizarea unei Conferințe (ținută la 6 luni după intrarea în vigoare a Tratatului cu România) ce urma să stabilească regulile pe fluviu.

La 10 octombrie 1946, începând cu cea de-a 37 a ședință plenară, dezbaterile privind Tratatul de pace cu România au intrat în faza finală. În această ședință, care a durat fără întrerupere de la orele 10:05 până la 01:40 noaptea, au avut loc ultimele dezbateri cu caracter general.

Încheiate la 15 octombrie 1946, lucrările Conferinței de Pace de la Paris au depășit ca durată toate prevederile inițiale, dar nu au satisfăcut speranțele popoarelor, ale căror păreri nu au fost luate în considerare, situația lor a fost privită global, existând prevederi identice. Acest lucru a arătat faptul că „Conferința Păcii” a fost o conferință a Marilor Puteri care au dorit să își impună hegemonia și să împartă Europa pe zone de influență. Condițiile internaționale ale momentului se caracterizau, în esență, prin înfruntarea puternică a celor două tendințe ce se conturează deja pe arena mondială și care aveau, ca principali exponenți Uniunea Sovietică, pe de o parte, și cele trei Mari Puteri occidentale din coaliția antihitleristă, S.U.A., Anglia și Franța, pe de altă parte.

CAPITOLUL III

Semnarea Tratatului de Pace dintre România și Puterile Aliate și Asociate

Acest capitol al lucrării este reprezentat de subiectul semnării propriu-zise a Tratatului de Pace dintre România și Puterile Aliate și Asociate.

La 1 decembrie 1946, în România, își începea activitatea noul Parlament, fapt care a avut o importanță deosebită pentru politica externă și situația internațională a României. În fapt, Parlamentul rezultat din alegerile anului 1946 reprezenta în întregime orientările stabilite în politica externă a României cât și măsurile adoptate în perioada anterioară, plasând definitiv țara noastră în sfera de influență a Uniunii Sovietice.

După încheierea Conferinței de Pace de la Paris, hotărârile definitive urmau să fie luate de Consiliul Miniștrilor de Externe ai Marilor Puteri. Lucrările Consiliului Miniștrilor de Externe ai Marilor Puteri, desfășurate la New York între 4 noiembrie și 11 decembrie 1946, au marcat noi și importante acțiuni ale României pentru obținerea unor modificări ce-i erau defavorabile în Tratatul de Pace, în special, în unele probleme de importanță majoră ca cele ale cobeligeranței, clauzelor militare, reparațiilor, procedurii de arbitraj în caz de diferende asupra aplicării tratatului.

Guvernul român, urmărind cu interes evoluția dezbaterilor de la New York ce se desfășurau concomitent cu sesiunea O.N.U., a făcut noi demersuri de apărare a intereselor naționale, cum ar fi, la data de 13 noiembrie 1946, a înaintat Consiliului Miniștrilor de Externe reunit la New York, memoriul intitulat Observațiile Guvernului român privitoare la Proiectul Tratatului de Pace cu România. Memoriul cuprindea cereri și revendicări privitoare la recunoașterea cobeligeranței României, modificarea unor articole din clauzele politice și economice, precum și a articolului referitor la clauzele Dunării. Preciza, printre altele, efortul făcut în ultimii ani, distrugerile survenite, uzura echipamentului industrial și a celor doi ani de secetă, capacitatea economică redusă, solicitând să i se lase resursele necesare pentru desfășurarea unei vieți de stat normale. Însă, rezultatul nu a fost nici de aceasta dată cel dorit datorită concepției generale care a dominat lucrările Conferinței miniștrilor afacerilor externe, considerând că orice rezolvare în avantajul României era reclamată imediat și de alte state, care cereau să li se aplice și lor același regim.

Problema recunoașterii cobeligeranței nu a cunoscut nici de această dată un răspuns pozitiv, după cum nu au fost soluționate nici alte cereri ale României. În schimb, la New York, în timpul redactării definitive a Tratatului de Pace, s-au efectuat unele modificări ale textului inițial pentru a veni în întâmpinarea observațiilor făcute de Guvernul român, astfel, după cum urmează: era lăsată la latitudinea Guvernului român înlăturarea legislației românești atât timp cât nu cuprindea discriminări împotriva cetățenilor Națiunilor Unite; despăgubirile de război erau reduse de la 75% la 66,6%; bunurile rămase de pe urma persecuțiilor rasiale din România reveneau organizațiilor evreiești din țară și nu unei societăți internationale evreiești, cum era stipulat în textul adoptat la Paris.

În data de 20 ianuarie 1947, în marea sală a Departamentului de Stat din Washington, a avut loc ceremonia semnării de către S.U.A. a tratatelor de pace, șase zile mai târziu documentul ajungând în România. Chiar dacă Guvernul român era pus într-o situație complicată deoarece majoritatea cererilor sale justificate nu au fost luate în considerare, Tratatul de Pace trebuia semnat, punându-se capăt situației incerte a regimului de armistițiu.

În țară, la 1 februarie 1947, Consiliul de Miniștri al României a hotărât printr-un act politic, să accepte Tratatul și să-l semneze. Amintim aici, declarația dr. Petru Groza care spunea că Tratatul reprezintă o unitate, neputând fi divizat și acceptat doar pentru părțile bune și refuzat atunci când nu convine unei părți. Tot în aceasta zi, a fost stabilită și componența delegației ce urma să meargă la Paris pentru semnarea Tratatului de pace, formată din: Gheorghe Tătărescu; Lucrețiu Pătrășcanu; Ștefan Voitec și general Dumitru Dămăceanu, aprobându-se și declarația ce urma a fi susținută.

În data de 10 februarie 1947, după aproape zece luni de discuții și incertitudini a avut loc ceremonia semnării Tratatului de pace între România și Puterile Aliate și Asociate, act internațional care avea să influențeze dezvoltarea ulterioară a României. Cu această ocazie, membrii delegației române au emis la sediul Ministerului Afacerilor Externe al Franței, Quai d`Orsay, nota adresată Puterilor Aliate și Asociate, cuprinzând observațiile Guvernului asupra Tratatului de Pace. Declarația nu făcea nicio referință la granița cu U.R.S.S.; în schimb, aprecia hotărârea luată în cadrul articolului 2 al Tratatului (cea referitoare la anularea Dictatului de la Viena), prin care se punea capăt „pentru vecie opresiunii îndelungate și repetate a cărui victimă a fost poporul român”.

La 23 august 1947, Adunarea Deputaților a hotărât ratificarea Tratatului de Pace, iar la 15 septembrie acesta a intrat în vigoare.

Tratatul de pace între România și Marile Puteri proclama încetarea stării de război și părea că reprezintă o bază pentru dezvoltarea relațiilor externe ale țării noastre, încadrarea sa în Organizația Națiunilor Unite, aderarea ei la orice convenție internațională.

Privind retrospectiv, realizăm că singurele avantaje oferite țării noastre în urma tratatelor de pace se referă la anularea Dictatului de la Viena și promisiunea de sprijinire pentru acceptarea în cadrul Organizației Națiunilor Unite. În rest, clauzele teritoriale, militare, economice și politice reprezentau o mare lovitură și nedreptate comisă asupra țării noastre, care a fost, mai degrabă, un spectator al neînțelegerilor și luptelor diplomatice dintre Marile Puteri. În final, încheirea tratatului a însemnat și încetarea unei perioade intense de activitate și frământări diplomatice pe plan internațional, în care unica victorie a fost recuperarea vechii granițe de vest. În acest sens, însuși Gheorghe Tătărescu afirma, cu ocazia discursului ținut cu ocazia ratificării, că: „Tratatul ce veți ratifica constituie nota de plată a unui război pierdut, dar el constituie, în același timp, și actul reparator al unei cauze câștigate. El abundă în clauze purtătoare de griji și poveri, dar el cuprinde și câteva clauze purtătoare de lumină și de nădejdi: pacea, independența, colaborarea internațională, Transilvania”.

CAPITOLUL IV.

Studiu de caz: Perspectiva diplomației americane asupra României

În acest ultim capitol mi-am propus să analizez relațiile dintre România și S.U.A. în perioada de referință, relații care au oscilat între cordialitate și răcire, după cum vom observa în rândurile de mai jos.

Accepțiunea termenului de ,,diplomație” a cunoscut de-a lungul timpului mai multe sensuri, astfel, poate fi folosit pentru a desemna politica externă, respectiv poziția internațională a unui stat, ori poate avea un sens cu un anumit element specific (zonă, domeniu etc.) În prezentul studiu, este evident faptul că ne referim la poziția internațională a SUA față de România.

Istoria relațiilor diplomatice dintre România și SUA au început la data de 14 iunie 1880, odată cu numirea lui Eugene Schuyler drept agent diplomatic și consul general al SUA în România, urmând ca, două luni mai târziu, acestea să fie ridicate la rangul de legație. Un moment foarte important în relațiile bilaterale l-a constituit, mai apoi, deschiderea legației României la Washington, la data de 15 ianuarie 1918, avându-l pe Constantin Angelescu în calitate de ministru plenipotențiar și trimis extraordinar. În perioada imediat următoare s-a observat o dezvoltare a cooperării dintre cele două state ca efect a reprezentării diplomatice simetrice între cele două țări.

În perioada interbelică, relațiile dintre România și SUA au fost marcate de faptul că, în ciuda inegalității dintre parteneri (SUA era o mare putere economică pe când România era o țărișoară slab dezvoltată din punct de vedere financiar), România continua să o considere una din țările cu cele mai importante raporturi din afara Europei. În perioada următoare, România a rămas în atenția guvernului de la Washington, fiind apreciate eforturile României pentru consolidarea păcii (Mica Antantă și Înțelegerea Balcanică), cât și eforturile de închereie a unui pact estic de asistență mutuală, diplomații americani prezenți în România transmițând toate elementele politicii externe a României către Guvernul american.

Apropiindu-ne de perioada de referință, printre cele mai importante evenimente care au stârnit reacții din partea diplomaților americani amintim: revenirea pe tron a regelui Carol al II-lea, problemele camarilei regale, schimbările și totodată remanierele guvernamentale, aspecte legate de comerț exterior, dimensiunile politice internaționale, problemele minorităților, în special a evreilor din România etc. Un subiect foarte sensibil și în zilele noastre este cel al atitutidinii față de evrei. America condamna ferm manifestările politice antisemite încurajate de reprezentanți ai statului, lipsa tratamentului echitabil etc. Având în vedere faptul că în SUA evreii aveau dreptate de cele mai multe ori iar guvernul împărtășea în totalitate poziția lor, totodată majoritatea oamenilor de presă erau evrei, care au avut grijă să pună într-o lumină mai puțin favorabilă România, atunci când au avut ocazia și chiar a avut de suferit la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, când toate statele încercau să ajungă cu informațiile lor la factorii decidenți, România nu a reușit să disemineze prea multă informație. Atenția diplomaților americani cu privire la situația României izvora și din faptul că aceasta deținea poziția de vecin al Uniunii Sovietice, raporturile dintre cei doi ,,vecini” fiind analizate și abordate deseori.

În ceea ce privește evoluția relațiilor diplomatice bilaterale, important este de menționat faptul că un rol deosebit l-a avut și o parte din clasa politică care avea o concepție relativ învechită despre evoluția lumii, precum că Statele Unite ale Americii n-ar reprezenta un factor atât de important în dezvoltarea statelor din estul Europei. Cât despre anumite aspecte ale SUA cu privire la țara noastră, aceștia condamnau oarecum modul în care se făcea politică în România și faptul că reprezentanții politici nu încurajau plecările românilor în America, care, în cele din urmă era considerat un abuz de către americanii care sprijineau cetățenii ce doareau să emigreze. În linii mari, România nu agrea politica de ,,uși deschise” promovată de Statele Unite ale Americii, total în opoziție cu ceea ce se întâmplă în zilele noastre. Asistăm astfel la o schimbare totală de paradigmă doar prin evidențierea acestui paragraf.

Analiza privind întreruperea și reluarea relațiilor diplomatice între cele două state

După începerea celui de-al Doilea Război Mondial, diplomații americani aflați în România au ținut la curent SUA permanent în legatură cu politica externă a României și cu încercările acesteia de a-și păstra teritoriile și independența. Ministrul SUA în România, Gunther, semnala, în repetate rânduri, nevoia mai mare de implicare a SUA în politica țării noastre pentru a evita izolarea acesteia.

Situația internațională gravă în care se afla România în vara anului 1940, în urma pierderilor teritoriale a atras atenția oficialităților Statelor Unite care au urmărit cu atenție situația țării noastre. Cu toate acestea, instaurarea regimului legionaro-antonescian în septembrie 1940 a dus la deteriorarea treptată a relațiilor diplomatice dintre SUA și România.

În toamna anului 1940 se discuta deja, în cercurile diplomatice, despre trupele militare de instrucție care aveau să ajungă în România începând cu octombrie 1940; aceste au fost cantonate în București, precum și în alte zone strategice. Dacă studiem raportările trimise de misiunea americană din București, observăm că România era văzută de Departamentul de Stat al SUA clar în sfera de influență germană, acest fapt constituind un subiect aprins al telegramelor trimise de legația americană în București, care estima numărul de militari germani pe teritoriul nostru undeva la aproximativ 100.000.

În septembrie 1940 Guvernul SUA a decis înghețarea fondurilor românești din Statele Unite ( în valoare de 50.847.000 de dolari), pe motivul ocupării țării noastre de către trupele germane. În întâlniri ulterioare dintre ministrul SUA în România, Gunther, ministrul Afacerilor Externe, Mihail Sturdza și ministrul finanțelor, Gheorghe Cretzianu, cei doi miniștri români au criticat vehement înghețarea fondurilor românești, acuzându-i pe americani de sechestrarea tezaurului românesc; aceștia doi au pus accentul pe faptul că țara noastră nu a fost ocupată de trupele germane, ci acestea au sosit aici în urma unui acord, așadar, înghețarea fondurilor românești ar fi fost un abuz din partea americanilor ce ar fi dăunat grav economiei românești. Gunther a înțeles poziția României și chiar a făcut eforturi pentru explicarea poziției dificile în care se afla țara noastră în scopul de a înlătura convingerile americane cum că am fi aliați ai Germaniei. Ulterior, Guvernul României a făcut presiuni pentru dezghețarea fondurilor românești, motivând că România este o țară liberă și independentă, motivul înghețării acestora de către americani fiind unul nefondat, ba chiar acuzând SUA de faptul că nu mai este neutră.

După intrarea României în război de partea Germaniei, Guvernul român a făcut eforturi diplomatice pentru a explica în fața americanilor poziția României, trimițând, la data de 16 iulie 1941, o declarație Statelor Unite prin care motiva intrarea în tabăra AXEI pentru recuperarea teritoriilor anexate de U.R.S.S. în iunie 1940. În ciuda tuturor eforturilor diplomatice, SUA a adoptat o poziție rigidă față de România; cu toate acestea, americanii au decis să nu ia imediat măsuri drastice împotriva țării noastre, dovadă că SUA nu a răspuns imediat la declarația de război a României. Încă exista speranță la Washington că opoziția din România va reuși să scoată țara din alianța cu AXA, astfel că Departamentul de Stat American a decis continuarea relațiilor diplomatice. În ciuda poziției rezervate a oficialilor americani față de România în război, presa din SUA a catalogat România ca stat inamic, în ciuda incercarilor intreprinse de Guvernul român pentru a evita acest lucru.

Inevitabil, întreruperea relațiilor diplomatice la nivel de legație dintre România și S.U.A. a avut loc la data de 12 decembrie 1941, atunci când România a declarat război Statelor Unite. După ce, la data de 5 iunie 1942, Congresul S.U.A. a recunoscut starea de război dintre cele două state, o zi mai târziu, președintele Roosevelt a semnat rezoluția care instituia, oficial, starea de război.

În perioada anilor 1942-1944 poziția Statelor Unite față de România a fost determinata de considerente militare, într-o primă etapă, apoi de considerente politice. Contactele bilaterale în această perioadă s-au menținut prin activitatea românilor in America precum și prin negocierile de pace separate cu opoziția națională din anii 1943-1944. În urma celei de-a treia Conferințe de la Washington, americanii au decis declanșarea operațiunii Tidal Wave, care a însemnat bombardarea Ploieștiului. Bombardamentul a fost unul strategic ce viza distrugerea rafinăriilor de petrol, surse de aprovizionare pentru Axa. Campania de bombardare făcea parte dintr-o serie de măsuri îndreptate împotriva potențialei rezistențe a Germaniei pe care ar fi putut-o avea în Debarcarea din Normandia, care fusese planificată în 1944. Raidurile aeriene din anii 1942-1943 au culminat cu cele din 1944, în urma cărora au rezultat 15562 de victime, valoare pierderilor de partea statului român depășind suma de 192 de miliarde de lei.

Evoluția relațiilor româno-americane au început să prindă contur mai întâi în cadrul consensului dintre cele trei Puteri la încheierea armistițiului, cât și odată cu stabilirea raporturilor dintre marile puteri învingătoare, având vedere faptul că era necesar înființarea unei Comisii Aliate de Control. Un moment important îl constituie numirea în funcție de reprezentant al SUA la București cu rang de ministru, a diplomatului Burton Berry. Documentele emanante în anul 1943-1944 de către SUA cu privire la poziția față de principalele probleme economice, politice și militare ale României au fost: Tratamentul statelor inamice: România și Rezumatul recomandărilor, Tratamentul statelor inamice: România. Astfel, atitudinea SUA față de România cu privire la: aspectele teritoriale – era aceea de a nu se angaja în disputele teritoriale dintre România și vecinii ei; aspectele politice – era de părere că se impune, pentru o perioadă tranzitorie, o ocupație militară a țării de către Aliați; aspectele economice – se dorea o participare și implicare americană minimă în toate planurile; aspecte militare – s-a înființat Misiunea militară americană de la București.

În perioada dinaintea reluării relațiilor diplomatice, lipsa relațiilor româno-americane au fost resimțite în timpul semnării armistițiului cu Națiunile Unite, când SUA nu a expus niciun punct de vedere și în timpul pregătirii Proiectului Tratatului de Pace, în timpul reuninilor Consiliului Miniștrilor de Externe ai Marilor Puteri și totodată la forumul păcii din anul 1946, respectiv reuniunea Miniștrilor de la New York.

A urmat o perioadă în care toate eforturile României s-au concentrat pe Conferința de Pace de la Paris pentru obținerea unor clauze cât mai favorabile în tratatul încheiat cu învingătorii. Odată cu semnarea Tratatului, reprezentanții Ministerului Afacerilor Străine de la București reveneau la activitățile de reconstituire a misiunilor diplomatice românești, întrucât se restaurau relațiile dar și din pricina faptului că în toată această perioadă salariile diplomaților s-au redus începând cu sfârșitul anilor '40, iar din acest motiv unii membri ai oficiilor diplomatice au cerut rechemarea în țară deoarece nu puteau supraviețui în state capitaliste dezvoltate cu banii respectivi. În timp ce în Europa, numirea ambasadorilor și a celorlalți reprezentanți români, începea să prindă contur și numărul ambasadelor, respectiv prezența României în țările din Europa creștea, nu la fel se întâmpla și cu Washington, unde, Truman refuza să recunoască Guvernul Petru Groza, fapt ce reieșea și în urma relatărilor reprezentanților misiunii diplomatice a SUA la București cu privire la anumite evenimente din viața politică românească, stabilirea relațiilor diplomatice cu SUA fiind un proces îngreunat dată fiind poziția reprezentanților americani.

Restabilirea oficială a relațiilor diplomatice la nivel de legație a avut loc la data de 6 februarie 1946, când reprezentanții politici ai SUA la București au transmis Ministerului Afacerilor Externe o notă care cuprindea recunoașterea Guvernului și stabilirea de relații diplomatice. Pe 25 septembrie 1947 s-a reînfiintat Legația americană la București, atunci când Rudolph E. Schoenfeld a devenit primul ministru american din perioada postbelică în România.

Începând cu anul 1948, însă, România nu a mai prezentat vreo importanță în cadrul strategiei politice americane, fiind lăsată în totalitate în sfera de influență a URSS, acest lucru determinând ca țara noastră să devină statul cel mai sovietizat din sfera comunistă.

Relațiile economice și comerciale dintre România și SUA în perioada de referință

Dacă ne referim la perioada dinaintea începerii celui de-al Doilea Război Mondial, putem afirma faptul că, în acel moment, relațiile româno-americane se desfășurau într-un ritm scăzut; printre motivele acestei poziții amintim de politicile economice liberale în ceea ce privește legea minelor, care era considerată de către americani ca fiind un prejudiciu pentru aceștia. În ciuda acestui fapt asistăm la o creșetere remarcabilă în ceea ce privește înființarea sau deschiderea de filiale ale companiilor americane în România, având loc și un schimb cultural proeminent pentru vremea respectivă (1920-1936).

Remarcăm faptul că în perioada interbelică, discuțiile bilaterale româno-americane s-au axat în mare parte pe dimensiunea economică, în acest sens fiind semnată și o ,,Convenție comercială provizorie dintre România și SUA”; prin această convenție, cele două țări își acordau statut special, dar în anul 1951, Guvernul american a renunțat la aceasta. În ciuda faptului că România s-a aliat cu Germania nazistă în perioada 1940 și ulterior a declarat război SUA, atitudinea Washingtonului în ceea ce privește relațiile economice era încă deschisă.

Sub aspect economic trebuie mentionată încheierea, în iulie 1930, contractului cu trustul american „International Telephone and Telegraph Corporation” (ITT) conform căruia acesta se obliga, în conditiile legii votate de Parlamentul român, să creeze un serviciu de telefonie modern și complet iar la București s-a prevăzut construirea Palatului Telefoanelor (după modelul zgârie norilor americani). Tot în același an a fost încheiată „Conventia comercială provizorie dintre România și S.U.A.”, care a intrat în vigoare de la 1 septembrie, în baza căreia cele două state își acordau reciproc tratamentul natiunii celei mai favorizate în materie de comert și navigatie și care a rămas valabilă până după ce de al Doilea Război Mondial, când, în anul 1951, a fost denuntată de guvernul S.U.A. Pe lângă „ITT”, în perioada interbelica au mai fost prezente în România o serie de alte companii americane precum „Standard Oil”, „Ford Motor Co.”, „Bethlehem Steel Corp.”, „The Chase National Bank”, „I.B.M.”. Printre produsele fabricate în S.U.A. prezente pe piata românească un loc important îl ocupau autoturismele, camioanele și autobuzele. În 1929, 68% din totalul automobilelor care circulau în România (29079) erau de fabricatie americană. La fel 90% din autobuze, 60% din camioane și 10% din motociclete.

După semnarea Tratatului de Pace, in Romania încă se resimțeau efectele participării la cel de-al Doilea Război Mondial, supuse dificultăților economice, pierderilor teritoriale, plății unor mari despăgubiri de război către URSS ș.a.m.d., situații ce au agravat dezastrul economic în care se afla țara noastră. Procesul de refacere economică a țării noastre după război a fost unul extrem de dificil, în condițiile autoizolării pe care o impusese URSS începând cu anul 1945 pentru a-și consolida zona de influență în Europa de Est. S.U.A a perceput politica URSS-ului drept primul pas spre o expansiune mondială a comunismului, drept urmare, a refuzat să recunoască pretențiile sale asupra estului Europei. Cu toate acestea, Statele Unite nu s-a implicat în mod activ în susținerea României împotriva presiunilor sovietice, mulțumindu-se să critice măsurile de sovietizare pe care lua aceasta asupra țării noastre.

În perioada 1946-1949 relațiile economice dintre țara noastra și SUA reflectau, practic, eforturile Washingtonului de restrângere a exportului. Inițial, după cum am amintit mai sus, SUA a promovat acordarea „Clauzei națiunii celei mai favorizate” României, sperând că are șansa, prin intermediul comerțului, de a înlocui influența sovieticilor cu cea occidentală. Guvernul român nu era însă pregătit să facă față unui comerț bilateral deși încheiase acorduri comerciale, multe dintre ele cu țările est-europene, dar și cu Franța și Elveția. Țara noastră nu a putut face față comerțului din cauza situației grele de după război. Acestei situații i se adaugă și cei doi ani de secetă (1946-1947) care au agravat criza economică în care ne aflam. Începând cu această perioadă, atitudinea României (ce o imita perfect pe cea sovietică) va fi una de distanțare față de SUA și de perpetuare a unui climat de ostilitate.

Raporturile bilaterale în perioada „Războiul Rece” au fost dominate de logica raporturilor instaurate între cele două sisteme politico-militare opuse. Politica americană față de România a trebuit să țină cont de înțelegerile dintre aliați din anii 1943-1944 si de acordurile de procentaj de la Moscova din octombrie 1944 prin care spațiul român intra în sfera de influență a U.R.S.S.

Implementarea politicilor economice și comerciale ale SUA în Romania și-au aratat, în mod clar, ineficiența. Acest lucru devine evident si daca aruncam o privire la scaderea comertului intre cele doua state din aceasta perioada. Daca in 1947, SUA au exportat României bunuri în valoare de 15 milioane de dolari; în 1948, de 7,5 milioane ; în 1949, 3 milioane și în 1950 de doar 1,5 milioane dolari. Exporturile românești către SUA din acești ani au fost de 435.000 dolari în 1947, 480.000 dolari în 1948, 584.000 dolari în 1949, și 120.000 dolari în 1950.

În iunie 1948 a inceput naționalizarea întreprinderilor industriale de transport și miniere. Începând cu acest an România nu a mai prezentat vreo importanță pentru politica externă si militară a S.U.A, ajungand, ca spre sfarsitul anului 1951 relatiile economice si comerciale sa fie aproape inexistente ca urmare a îndreptării politicii comerciale a țării noastre către statele sovietice.

În încheiere putem spune că, începând cu perioada postbelică și până la căderea „blocului comunist” relațiile româno-americane au evoluat, conform aprecierii lui Mircea Răceanu în lucrarea dedicată istoriei acestor relații, de la confruntare si reținere (1945-1947) la reluarea dialogului politico-diplomatic si a relațiilor economice (1959- 968), la relații speciale de cooperare în epoca destinderii (1969-1983), la răcirea treptată si înghețarea lor (1984-1989).

CONCLUZII

În cele prezentate mai sus am supus atenției cititorului aspecte importante privind participarea României la Conferința de Pace de la Paris (ianuarie-iunie 1946) precum și perspectiva diplomației americane asupra țării noastre.

România a depus mari eforturi în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, în vederea obținerii unor clauze cât mai favorabile în tratatul încheiat cu învingătorii. Chiar dacă nu a reușit să obțină modificările pe care și le doreau, efortul reprezentanților nu poate fi ignorat. Odată cu semnarea Tratatului, se încheie o etapă a istoriei românești și începe alta nouă, în care reprezentanții reveaneau la activitățile sale din țară de reconstituire a misiunilor diplomatice românești și dezvoltarea generală a relațiilor diplomatice la nivel global.

După terminarea războiului, putem afirma, fără teama de a greși, că prin bilanțul uman și material, prin schimbările în ceea ce privește configurația Marilor Puteri și traumele aduse umanității, s-a produs un real declin în întreg continentul European din punct de vedere economic, social, politic, cultural și mental. În România, care suferea în urma distrugerilor survenite, uzurii echipamentului industrial și a anilor de secetă, aflată în incapacitate economică, un rol decisiv l-a avut relațiile de colaborare economică stabilite cu celelalte țări socialiste și, în primul rând cu Uniunea Sovietică.

URSS acapara, încetul cu încetul, puterea economică și nu se mulțumea până nu o subordona și pe cea politică. America își dorea înlocuirea influenței sovietice existente pe teritoriul României, prin intermediul comerțului; în schimb, acest lucru nu a fost posibil din niciun punct de vedere, nici politic și nici comercial; ba chiar, influența sovietică creștea iar aceste lucruri erau transmise de către reprezentanții misiunii diplomatice americane la București, mai departe către guvernul american, fapt care a condus la îndepărtarea guvernului american și determinarea de a nu mai acorda vreo importanță în politica militară sau externă a SUA.

Relațiile României cu S.U.A. au oscilat, în această perioadă, între colaborare și distanțare, în funcție de interesele fiecărui stat în parte, dar mai ales de direcția în care ne-au purtat evenimentele istorice. Dacă, pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial, relațiile între cele două state erau rupte, după încheierea războiului s-a încercat restabilirea relațiilor diplomatice. Cu toate acestea, la scurt timp, România nu a mai prezentat vreo importanță în cadrul strategiei politice americane, fiind lăsată total în sfera de influență sovietică.

În ceea ce privește relațiile economice, S.U.A. a sperat, inițial, că are șansa prin „clauza națiunii celei mai favorizate”, cu ajutorul comerțului, de a înlocui influența sovieticilor cu cea occidentală. Din păcate, în această perioadă, țara noastră nu putea face față comerțului datorită situației grele de după război și a crizei economice în care ne aflam. Așadar, atitudinea României a fost una de distanțare față de S.U.A. și de perpetuare a unui climat de ostilitate.

În final, închei studiul susținând că implementarea politicilor economice și comerciale ale S.U.A. în România și-au arătat, în mod cert, ineficiența. Cu cât „aluneca” mai mult în sfera de influență sovietică, țara noastră nu mai prezenta vreo importanță pentru politica externă a S.U.A., ajungând, în cele din urmă, ca spre sfârșitul anului 1951, relațiile economice și comerciale între cele două state să fie aproape inexistente

Anexe

Anexa 1

(http://www.histmuseumph.ro/)

Anexa 2

(https://huff.ro/woow/)

Anexa 3

(http://www.digibuc.ro/)

Anexa 4

(http://www.histmuseumph.ro/)

Anexa 5

(http://www.digibuc.ro/)

Anexa 6

(https://www.comunismulinromania.ro/)

Anexa 7

(https://www.comunismulinromania.ro/)

BIBLIOGRAFIE

I. SURSE PRIMARE

I.1. Surse edite

Foreign Relations Of The United States Diplomatic Papers, General and Europe, 1940, vol. I; vol. II; 1944, V, II;

Tismăneanu, Vladimir, The Tragicomedy of Romanian Communism în Research Report to National Council for Soviet and East European Research, septembrie, 1989.

Ziarul „Scânteia”, nr. 599, 14 august 1946;

I.2. Instrumente de lucru

The Encyclopedia of World History, Sixth edition, Peter N. Stearns (editor) , Boston, Houghton Mifflin Company, 2001;

Enciclopedie politico-juridică, Curpăn, Vasile Sorin, Ștefănescu, Beatrice et alii, vol II, Iași, 2012.

II. LITERATURĂ DE SPECIALITATE

II.1. Lucrări generale

Academia Română, Istoria românilor, vol x, București, Ed. Enciclopedică, 2013;

Anghel, Ion M., Silași Grigore et alii, Diplomația Uniunii Europene și regulile acesteia, Ed. Universul Juridic, București, 2015;

Buzatu, Gheorghe, România și Marile Puteri (1939-1947), Ed. Enciclopedică, București, 2003;

Buzatu, Gheorghe (coord.), Discursuri și dezbateri parlamentare (1864-2004), Ed. Mica Valahie, București, 2011;

Calafeteanu, Ion, Schimbări în aparatul diplomatic românesc după 6 martie 1945, în 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, București, 1995;

Deletant, Dennis, Hitler’s forgotten ally: Ion Antonescu and his regime, Romania 1940–44, New York, Ed. Palgrave MacMillan, 2006;

Enescu, Ion Mircea, Arhitect sub comunism, Ed. Paideida, București, 2006;

Hitchins, Keith, România

Lache, Ștefan, România în relațiile internaționale (1939-2006);

Lazăr, Daniel, sinteză curs România în sec. XX. Politică și societate, Univ. Al. I. Cuza, Iași;

Leuștean, Lucian, Zahariuc, Petronel, Mâță, Dan Constantin, (eds.), Studii de istorie a românilor și a relațiilor internaționale, Iași, 2007.

II.2. Lucrări speciale

Buzatu, Gheorghe, România în ecuația războiului și a păcii (1939-1947), vol. I, Iași, Ed. Tipo Moldova, 2009;

Corneanu, Constantin, Sub povara marilor decizii: România și geopolitica marilor Puteri: 1941-1945;

Cretzianu, Alexandru, Ocazia pierdută, Iași, Ed. Institutul European, 1998;

Harrington, Joseph, Relatiile româno-americane, Ed. Institutul European, Iași, 2002

Lache, Ștefan, sinteză curs Statutul internațional al României în timpul regimului de armistițiu (1944-1947);

Lache, Ștefan, Țuțui, Gheorghe, România și Conferința de Pace de la Paris din 1946, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1978;

Vese, Vasile, România și Conferința de Pace de la Paris (1946-1947), în vol. Al Doilea Război Mondial după 60 de ani. Noi abordări și analize. Culegere de studii și articole, jurnale de front și memorii de război, Cluj-Napoca, Edit. Napoca Star, 2005.

III. PERIODICE

Anuar „Acta Moldoviae Septentrional”, nr. X, 2011;

Anuarul Institutului de Istorie «George Barițiu» din Cluj-Napoca, nr. LVI, 2017;

Revista „Codrul Cosminului”, XIX, 2013, Nr. 2;

Revista „Memoria”, nr. 30 (1/2000);

Revista „Transilvania”, nr. 8/2009.

IV. SURSE WEB

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/spolierea-romaniei-la-tratatul-de-pace-de-la-paris, accesat la data de 12.05.2019;

https://ro.usembassy.gov/ro/our-relationship-ro/politica-si-istorie/istorie/, accesat la data de 05.08.2020;

https://www.scribd.com/doc/145648461/Relatiile-Comerciale-Intre-Romania-Si-SUA, accesat la data de 07.08.2020;

Sinteza Curs Istoria relațiilor diplomatice ale României cu S.U.A. și Canada, disponibil online: https://www.spiruharet.ro/facultati/riif/orar/78906b3543ef145730bd906e661e24ce.pdf, accesat la data de 07.08.2020.